Facultatea de Psihologie și Științele Educației- Brașov

Admitere: Master
Rusu Cristina
20.07.2022
Relația consilier-client

Consilierea este un proces complex ce cuprinde o arie foarte largă de intervenții care
impun o pregătire profesională de specialitate. Mai specific, termenul de consiliere descrie relația
interumană de ajutor dintre o persoană specializată, consilierul, și o altă persoană care solicită
asistență de specialitate, clientul (Walters & Corey, 1980).
Băban (2009) definește consilierea drept utilizarea pricepută și principală a relației
interpersonale pentru a facilita autocunoașterea, acceptarea emoțională și maturizarea,
dezvoltarea optimă a resurselor personale. Scopul general fiind cel de a furniza ocazia de a lucra
în direcţia unei vieţi mai satisfăcătoare şi pline de resurse. Obiectivele principale fiind
promovarea sănătății și a stării de bine, dezvoltarea personală, prevenția (Mitrofan, 2008).
Consilierea acoperă o paletă largă de problematici specifice, de la cele educaționale, la
cele de reabilitare, recuperare și reintegrare socială, de la cele de suport psihoemoțional și social,
la cele de adaptare și integrare comunitară eficientă (Lazarus, 2007).
Relația de consiliere se configurează între cei doi poli- consilier și client. Succesul
consilierii este asigurat de implicarea activă și responsabilă a ambelor părți, în realizarea unei
alianțe autentice, bazată pe respect și încredere reciprocă, și foarte important: participare și
colaborare. Unul dintre factorii semnificativi și poate chiar cel mai important în realizarea
schimbării în cadrul consilierii este chiar capacitatea consilierului de a stabili o alianță de calitate
cu clientul, printr-un grad ridicat de autenticitate, empatie și acceptare, aspecte identificate de
Rogers (Băban, 2009).
Năstasă (2015) consemnează stabilirea cadrului și a relației drept primul pas în activitatea de
consiliere, raportat stict la acest pas, Băban ( 2009) consideră că resonsabilitatea îi este plasată
preponderent, mai mult consilierului, el străduindu-se să stabilească un mediu sigur, de
acceptare.
Alianța terapeutică în primele etape ale consilierii este construită în principal pe o legătură
emoțională pozitivă între terapeut și client (cum ar fi încrederea, respectul și plăcerea),
capacitatea lor de a conveni asupra obiectivelor tratamentului și consensul mutual asupra
sarcinilor care formează substanța consilierii specifice (Norcross & Wampold, 2011).
În raport cu criteriul de susținere, Holdevici și Neacșu (2008) evidențiază consilieri:
 care acordă atenție sporită sarcinilor în defavoarea relației;
 care acordă mai puțină atenție sarcinilor fiind preocupați de construirea relației;Mulți
autori au subliniat ideea că, independent de modelele teoretice asupra consilierii, în toate
sistemele de consiliere, condiția fundamentală o constituie comunicarea apropiată,
interactivă, într-un context optim, cooperant consilier – client.

Rogers menţiona că o consiliere eficientă trebuie să aibă la bază o relaţie bine structurată, dar
permisivă, care trebuie să-l ajute pe beneficiar să se înţeleagă pe sine însuşi în asemenea măsură
încât să fie capabil să facă paşi pe linia unei noi orientări. Ca relația să fie eficentă, cei doi
pornesc în acest proces dintr-o poziție de egalitate, ceea ce înseamna că participă împreună la
stabilirea scopurilor și a condițiilor de funcționare. Pentru ca o relație de consiliere să fie
eficientă, ea trebuie să aibă urmatoarele caracteristici:
1. exclusivitatea – nici o terță persoană nu poate fi integrată în relația de consiliere fără
acceptu l ambelor părți
2. siguranța: presupune stabilirea de comun acord a unor reguli ce se cer a fi respectate pe
parcursul procesului de consiliere.
3. autenticitatea: aceasta este o caracteristică a consilierului și se referă la congruența
dintre comportamentul verbal, non-verbal si paraverbal.
4. confidențialitate: divulgarea, comunicarea oricăror informații aflate pe parcursul
ședinței de consiliere se va face doar cu acordul clientului
5. colaborarea: reflectă capacitatea consilierului de a-l implica și pe client în procesul de
luare a deciziilor
6. relevanța și semnificația: capacitatea de a-i explica clientului de ce pe parcursul sedintei
ii sunt cerute anumite informații. Pe lângă aceste 6 caractertistici, sunt adaugate cele mai
importante aspecte ale consilierului care conduc catre o relație eficentă:
Acceptarea neconditionata: presupune acceptarea clientului fara a-l judeca, critica,
controla sau eticheta. Pot exista insa si anumite bariere in calea acceptarii neconditionate:
prejudecati, stereotipii sociale, comunicare ineficienta, absenta ascultarii active,
proiectarea unor asteptari ale consilierului asupra clientului, tendinta de a controla,
directiona, sfatui fara ca acest lucru sa fie cerut de celalalt.
Empatia: presupune capacitatea de a intelege modul de gandire si simtire al celuilalt, de a
fi impreuna cu / alaturi dee celalalt si nu de a fi ca celalalt (Kahn & Rachman, 2000).

Dintre acestea, Mitrofan (2008) susține că cea mai importantă calitate a unui consilier
eficient este autenticitatea, deoarece consilierea solicită un practician dispus să abandoneze
rolurile stereotipe și capabil să se manifeste ca o persoană reală într-o relație. În contextul relației
autentice consilier-client, beneficiarul consilierii poate experimenta astfel creșterea personală.
Iolanda Mitrofan menționează că dacă un consilier alege să se ascundă în spatele siguranței
rolului profesional, clientul va răspunde în aceeași manieră, ascunzîndu-se, la rîndul său, de
consilier.
Blow et al.(2007) au identificat o serie de categorii în care pot fi încadrați factorii care
influențează rezultatele consilierii, autorii amintind de trăsături ineferate precum personalitatea,
bunavoința, neutralitatea binevoitoare. De asemenea, sunt relevante unele calități relaționale
precum disponibilitatea de acceptare a clientului, înțelegerea și interesul real / sensibilitatea
pentru problemele clientului. Referitor la stările inferate, efectele sunt destul de largi și
eterogene. Unele studii sugerează faptul că terapeuții(/ consilierii) care au un stil interpersonal
mai flexibil și competențe non-directive, de neutralitate și acceptare necondiționată, înțelegere și
interes real / sensibilitate pentru problemele clientului au o mai mare abilitate de a dezvolta o
alianță terapeutică puternică, de a aborda eficient conduita de evitare a clientului.
În construirea relației consilier-client trebuie avut in vedere, și se impune cunoașterea
codului deontologic și a metodologiei de aplicare, nerespectarea normelor etice putând avea
consecințe grave (Mitrofan, 2008).
Probleme ale obiectivității emoționale ce pot interfera în relația consilier- client:
 Implicarea directă- se referă în implicarea consilierului într-o relație de al tip ( decât cel
strict profesional) cu clientul;
  Interferența pe temă: o problemă ridicată de client amintește consilierului de o situație
similară încă nerezolvată. În acest caz, atenția consilierului va fi focalizată pe rezolvarea
propriei problemei în defavoarea clientului;
 Transferul: presupune plasarea de către client a unor sentimente, emoții, experimentate în
trecut în relația actuală cu consilierul.
 Contratransferul: presupune experimentarea de către consilier a unor sentimente față de
client, sentimente care sunt defapt adresate unei alte persoane din trecutul sau prezentul
consilierului (Norcross & Wampold, 2011).
Având în vedere elementele menționate, etapa stabilirii relației de consiliere poate fi
considerată nu doar ca o fază pregătitoare, ci ca un moment decisiv pentru tot parcursul
consilierii. Structura relației de consiliere și funcționalitatea optimă a raporturilor interrelaționale
oferă cadrul fundamental pentru desfășurarea eficace a acțiunii de consiliere.

Bibliografie:

1. Băban, A. (2009). Consiliere educațională. ASCR.

2. Mitrofan, I. (2008). Psihoterapie (repere teoretice, metodologice și aplicative). Ed. SPER.
3. Năstasă, L.E. (2015). Consilierea familiei aflate în impas. Ed. Eikon.
4. Holdevici, I., Neacșu, V. (2008). Sisteme de psihoterapie și consiliere psihologică. Kullusys.
5. Walters, L. H., & Corey, G. (1980). Theory and Practice of Counseling and Psychotherapy.
Family Relations, 29(1), 133. https://doi.org/10.2307/583738
6. Lazarus, A. A. (2007). On necessity and sufficiency in counseling and psychotherapy
(revisited). Psychotherapy: Theory, Research, Practice, Training, 44(3), 253–256.
https://doi.org/10.1037/0033-3204.44.3.253
7. Kahn, E., & Rachman, A. W. (2000). Carl Rogers and Heinz Kohut: A historical perspective.
Psychoanalytic Psychology, 17(2), 294–312. https://doi.org/10.1037/0736-9735.17.2.294
8. Norcross, J. C., & Wampold, B. E. (2011). Evidence-based therapy relationships: Research
conclusions and clinical practices. Psychotherapy, 48(1), 98–102.
https://doi.org/10.1037/a0022161
9. Blow, A. J., Sprenkle, D. H., & Davis, S. D. (2007). Is Who Delivers the Treatment More
Important than the Treatment Itself? The Role of The Therapist in Common Factors.
Journal of Marital and Family Therapy, 33(3), 298–317. https://doi.org/10.1111/j.1752-
0606.2007.00029.x