SUBIECTE EXAMEN ERMINEUTICĂ BIBLICĂ

1. Definiție. Scop. Necesitate

Definiție:
- Ermineutica biblică este disciplina teologică ce oferă regulile de interpretare a
textului Sf. Scripturi.
- Termenul ,,erminein,, (greacă) înseamnă a explica (a interpreta).
Ermineutica biblică se împarte în :
- ermineutică biblică generală (care priveşte cărţile Sfintei Scripturi în
ansamblu);
- ermineutică biblică specială ( privește o carte a Sfintei Scripturi);
Scop:
- Scopul acesteia este mijlocirea cunoașterii ale adevărurilor din Sfânta
Scriptură.
- În vederea realizării acesteia, ermineutica biblică pune la dispoziția cititorului
Sf. Scripturi reguli și principii care permit descoperirea sensului cuvântului lui
Dumnezeu și expunerea lui clară.
Necesitate:
- Necesitatea este legată de existența în textele Sf. Scripturi a unor pasaje și texte
cu anevoie de înțeles.
- Sfinţii Părinţi recomandă pe lângă studiu şi viaţă curată şi nevoia unei călăuze
înţelepte în exegeza Sf. Scripturi. Tot ei subliniază faptul că pentru mântuirea
sufletului conţinutul Sf. Scripturi este vital.
- Necesitatea e legată şi de faptul că vechimea cărţilor Sf. Scripturi este mai
mare de două mii de ani. Asta înseamnă că limbile în care au fost scrise,
contextul social şi religios precum şi persoana şi expresiile specifice modului lor
de a gândi sunt importante şi relevante pentru exegeza Sf. Scripturi.
- Un al motiv pentru care ermineutica biblică este importantă şi necesară este
legat de caracterul figurativ dar şi de caracterul lor revelat.
- Rolul ermineuticii biblice este legat de necesitatea de a depista şi evita erorile
şi greşelile.
2. Interpretul și calitățile lui
Interpretul şi calităţile lui:
- Capacitatea intelecutuală care vine din pregătire şi studiu dar şi din trăire.
- Interpretarea morală pentru o interpretarea adecvată a textului Sf. Scripturi este
nevoie:
1. de o cunoaştere minimă a limbilor în care s-au scris aceste texte, adică
ebraică, aramaică şi greacă.
2. Este nevoie de cunoaşterea izvoarelor textului biblic.
3. Este nevoie de cunoaşterea arheologiei biblice, care aduce repere
geografice de tradiţii sau alte caracteristici specifice destinatarilor cărţilor Sf.
Scripturi.
4. Nevoie de cunoaştere a vieţii Bisericii.
- Interpretul trebuie să de-a dovadă de următoarele însuşiri morale: SMERENIA,
EVLAVIA, ŞTIINŢA( iubirea lui Dumnezeu şi a aproapelui),
TĂRIA(ataşamentul de cele veşnice), SFATUL MILOSTIVIRII(zel pentru
iubirea aproapelui), CURĂŢIA INIMII, ÎNŢELEPCIUNEA şi RUGĂCIUNEA.
- Origen spune despre interpret că trebuie să fie sfânt cu trupul şi cu duhul.
3. Limbajul biblic – Euristica
- Este o parte a ermineuticii biblice care se ocupă cu regulile necesare pentru
descoperirea sensului textului biblic.
- Autorii inspiraţi de Sf. Duh au transmis Revelaţia Dumnezeiască într-o formă
de gândire şi a limbilor cunoscute destinatarilor . Aşa se explică faptul că, deşi
cei mai mulţi dintre autori erau evrei, Sf. Scriptură a fost scrisă în aramaică,
ebraică şi greacă. La fiecare dintre autori se pot observa influenţe s-au
particularităţi în exprimare.
- În limba Sfintei Scripturi descoperim prezenţa multor ebraisme ca: neamurile
(păgâni), fraţi (rudenii), inimă (minte), vas (trup), a ridica mâinile (a te ruga), a
strânge mâinile (a înceta rugăciunea).
- Alături de ebraisme în limbajul Sfintei Scripturi întâlnim şi rabinisme ca:
Sfântul lui Dumnezeu, mângâierea lui Israel, a se naşte de sus.
Alături de acestea întâlnim şi asamaisme: a lega şi a dezlega.
- Grecisme: ,, a răspunde ,, -a lua cuvântul.
- De asemenea şi învăţătura creştină şi-a pus amprenta asupra limbii Noului
Testament, multe cuvinte primind sens creştin: ,,apostol,, - trimisul lui
Hristos, ,,evanghelie,, - vestea cea bună a lui Hristos sau ,,Euharistia,, care se
referă la Sfânta Împărtăşanie.
4. Limbile Sfintei Scripturi
- între cunoștințele necesare intrepretului Sf. Scripturi trebuie să se înscrie și cea
a limbilor cărților sfinte: ebraica, aramaica și greaca.
- ebraica este considerată limba prin execelență a cărților Vechiului Testament,
pentru că majoritatea cărților au fost scrise în ebraică.
- ebraica face parte din familia limbilor semite, alături de aramaică, siriacă și
arabă.
- limba este săracă din punct de vedere lexical, aceeași lipsă manifestându-se și
în ceea ce privește formele gramaticale și sintactice.
- aramaica este limba vorbită în Palestina pe timpul Mântuitorului.
- în aramaică s-au scris câteva fragmente din V.T. și de asemenea Evanghelia
după Matei, al cărei original s-a pierdut.
- greaca NT sau dialectul comun nu este greaca clasică ci dialectul vorbit de
ostașii lui Alexandru cel Mare, care are la bază dialectul atic.
- în sec. II î.Hr. ajunge la o formă literară, cunoscută sub numele de dialectul
alexandrin sau elenist și în care iudeii din diaspora traduc cărțile VT
(Septuaginta)
- limba în care s-a scris cărțile NT ( cu excepția Evangheliei după Matei)
- pentru autorii NT și traducătorii VT una din marile probleme a fost adaptarea
limbii grecești la noile idei teologice, pe care ei le propovăduiau sau le așterneau
în scris. Așa se explică apariția unor cuvinte noi sau a unor sensuri noi date unor
cuvinte și noțiuni mai vechi.
5. Sfânta Tradiţie ca interpretă a Sfintei Scripturi
-Sfânta Tradiţie este în esenţă viaţa bisericii în Hristos şi în acelaşi timp mediul
în care s-a format şi s-a fixat în scris Sfânta Scriptură.
- În epoca primară a Bisericii, lecturile liturgice din Sf. Scriptură erau urmate de
tâlcuirea lor pentru aceasta se apela la tradiţie, la Predania Apostolică , la
contextul Scripturii.
- Sfinţii Părinţi au continuat interpretarea Sf. Scripturi, în acest mod făcând apel
la Tradiţia Apostolică. Sfântul Epifanie de Salamina spune că: ,, Sfinţii apostoli
ne-au transmis unele prin Scriptură iar altele prin Tradiţie,,.
- Preluarea şi predarea Tradiţiei apostolică în interpretarea Sf. Scripturi se făcea
în acord cu nevoile pastorale ale timpului sau cu diferite împrejurări în forme
diferite de exprimare şi predare.
- Rolul esenţial al Sfintei Tradiţi în interpretarea sensului textului biblic este
subliniat şi de Sfântul Vasile cel Mare. ,, Printre învăţăturile şi definiţile
dogmatice păstrate în Biserică se menţin unele din cele ce le-am primit în scris şi
altele pe care le-am primit transmise în mod tainic, din Tradiţia Apostolică,,.
Ambele au aceeaşi autoritate pentru evlavie.
- Interpretarea Sf. Scripturi trebuie să se facă în sensul Tradiţiei fără a se vorbi
de o eventuală supremaţie a uneia dintre ele.
6. Biserica şi rolul ei de păstrătoare şi tâlcuitoare a Sfintei Scripturi
- Scriptura, Tradiţia şi Biserica constituie pentru credincios o unitate ce exclude
ideea superiorităţii vreuneia între detrimentul altora.
- Această unitate este susţinută de lucrarea Sf. Duh. Biserica este cea care în
primele secole a ales din literatura religioasă cărţile inspirate care reprezintă
cuvântul autentic a lui Dumnezeu . Această alegere s-a făcut sub inspiraţia
Sfântului Duh.
- Biserica nu a fost doar păstrătoare a scripturilor ci şi interpreta lor autorizată.
- În Biserică trebuie să se actualizeze şi să se interpreteze Sfânta Scriptură în
viaţa ei prin Sfânta Liturghie şi prin Sfânta Tradiţie. Acolo unde se binevesteşte
Scriptura este şi Biserica şi acolo unde este Biserică se binevesteşte şi Cuvântul
lui Dumnezeu.
- Sfântul Irineu afirmă că : ,, Scripturile sunt păstrate în trasmitere fidelă, nimic
nu este adăugat nimic nu este omis. Aici esle sunt proclamate nefalsificat şi sunt
explicate legitim, cu băgare de seamă fără pericol şi cu frică de Dumnezeu”.
7. Sfinţii Părinţi şi rolul lor în interpretarea Sfintei Scripturi
- Sfinţii Părinţi au interpretat Sfânta Scriptură fără a urmări să pună în evidenţă
opinia lor şi au făcut-o din poziţia de moştenitori ai tradiţiei apostolice.
- Astfel explicarea şi propovăduirea Scripturii este făcută de Sfinţii Părinţi în
consens cu conţinutul primit de la Sdinţii Apostoli dar şi cu ceea ce crede
Biserica Universală.
- Aceasta se traduce prin principiul ermineutic ,,quod ubique, quod semper,
quod ab emnibus creditum est”
- Foarte important pentru autoritatea Sfinţilor Părinţi în interpretarea Sfintei
Scripturi este faptul că unii dintre ei au trăit în epoca apostolică şi
postapostolică.
- Un astfel de exemplu este Sfântul Irineu care în sec. II spune că: ,, Sfântul Ioan
ucenicul Domnului a scris o evanghelie în timpul şederii lui în Efes,,. El deţinea
informaţii de la Sfântul Policarp care a avut legături cu Sfântul Ioan. În
condiţiile în care evanghelia a patra nu este implicat autorul, mărturia Sfântului
Irineu devine foarte importantă.
- Interpretarea făcută de Sfinţii Părinţi este obligatorie la textele dogmatice s-au
cu valenţe morale.