Bumbu Anca-Georgiana

AMG II, SERIA B, 15

Poluarea aerului cu plumb si cadmiu: efecte asupra

organismului
Poluarea este contaminarea mediului înconjurător cu materiale care interferează
cu sănătatea umană, calitatea vieții sau funcția naturală a ecosistemelor (organismele vii și
mediul în care trăiesc).8 Chiar dacă uneori poluarea mediului înconjurător este un rezultat al
cauzelor naturale, cum ar fi erupțiile vulcanice, cea mai mare parte a substanțelor poluante
provine din activitățile umane.
Se disting următoarele categorii: poluare fizică (incluzând poluarea fonică și poluarea
radioactivă), poluarea chimică (produsă de diverse substanțe eliberate în mediu sub formă
gazoasă, lichidă sau de particule solide), poluare biologică (cu germeni patogeni, substanțe
organice putrescibile etc.). Învelișul gazos care înconjoară Pământul fără o limită superioară
precisă, trecând treptat în spațiul interplanetar, se numește atmosferă. Masa acesteia reprezintă
0,000001 din masa globului pământesc, și densitatea sa scade cu creșterea altitudinii. Compoziția
atmosferei se modifică de asemenea cu altitudinea. Amestecul de gaze ce formează atmosfera
este numit aer.

Poluarea aerului cu plumb

Plumbul este un metal greu, de culoare gri-argintie cu densitatea foarte mare. Datorită
densității ridicate, plumbul și-a găsit utilizarea la protecția contra radiației ionizante.

A fost demonstrat faptul că, în medie, anual, fiecare o mie de unităţi de transport eliminau
în aerul atmosferic 3 kg plumb. Mai pronunţat poluarea aerului atmosferic se producea în
perioada de iarnă – primăvara, în special în luna mai. Sănătatea omului și siguranţa chimică a
factorilor de mediu trebuie să reprezinte elemente-cheie în dezvoltarea socioeconomică a fiecărui
stat. Cercetările efectuate în acest domeniu denotă un impact pronunţat al poluanţilor de mediu
asupra sănătăţii populaţiei. Plumbul se consideră unul dintre cei mai semnificativi poluanți, fapt
datorat toxicităţii exprimate și poziţiei lui de lider printre poluanţii ecotoxicologici. Odată cu
dezvoltarea intensă a sectoarelor industrial și agricol, cu creșterea numărului de unități de
transport și al gospodăriilor comunale, factorii de mediu (aerul atmosferic și solul) sunt sub
influența continuă a poluării cu substanțe nocive, printre care și metale grele, Astfel, încărcătura
actuală a plumbului din factorii de mediu este condiționată de activitățile antropogene din
deceniile precedente. Concomitent cu acumularea plumbului în obiectele mediului înconjurător
și eventuala posibilitate de încorporare a acestuia în organismul uman, se induc dereglări ale
sănătăţii populaţiei, în special la copii și persoanele care vin în contact cu poluantul. Din aceste
considerente, reducerea nivelului de poluare cu plumb în sectoarele industriale și de mediu
trebuie să figureze printre sarcinile de bază ale politicii socioeconomice și de sănătate. Cu toate
acestea, problema poluării mediului înconjurător cu metale grele este axată însă doar pe regiunile
industriale, iar cercetările în domeniul poluării factorilor de mediu cu plumb în activitatea de
supraveghere de stat a sănătăţii publice poartă caracter mai mult informaţional și de
documentare. Plumbul este un element persistent de mediu și continuă să prezinte pericol pentru
sănătatea populației. De aceea, studiul preconizat are o semnificaţie deosebită în condiţiile
morbidităţii sporite prin boli netransmisibile și se înscrie pe deplin în sarcinile și strategiile
naţionale de sănătate publică pentru următoarii ani.

Un grup de cercetători care au studiat poluarea factorilor de mediu cu plumb (aerul

atmosferic, zăpada, solul) şi starea de sănătate a populaţiei, a constatat că există o corelaţie
directă între nivelul de poluare cu plumb a aerului atmosferic și conţinutul de plumb în sângele
copiilor care locuiesc în diferite microraioare ale urbelor. La acești copii au fost identificate
diverse dereglări neurologice. Nivelul mediu de plumb în sângele copiilor a constituit 16,54±9,5
μg/dl, ceea ce este mai mult în comparaţie cu normele acceptate (≤10 μg/dl)

Recomandările OMS privind normele conținutului de plumb în substraturile biologice sunt

reprezentate în tabel:

Impactul plumbului asupra sănătății.

Încă din timpurile străvechi se cunoștea influența plumbului asupra sănătății din cauza
utilizării acestui metal în sistemele de asigurare cu apă. La cei afectați se depistau forme acute și
cronice ale intoxicației cu plumb, care se manifestau prin urme de plumb pe gingii, până la
convulsii grave sau stări de comă. Acest element este toxic pentru organismul uman, provoacă
intoxicația numită saturnism
Actualmente, multiplele studii dovedesc că compușii plumbului sunt substanţe toxice care
afectează mai multe sisteme: neurologic, hematologic, gastrointestinal(efectele asupra
aparatului digestiv au fost sistematizate în sindromul digestiv, cu manifestări cronice sau cronice
acutizate de tipul colicii saturnine.) , cardiovascular și renal si reproducator. Efectele asupra
aparatului digestiv au fost sistematizate în sindromul digestiv, cu manifestări cronice sau cronice
acutizate de tipul colicii saturnine.
Copiii sunt cei mai vulnerabili la efectele neurotoxice ale plumbului. Compușii lui pot provoca
efecte grave sau chiar ireversibile asupra sistemului nervos și în doze mici. Astfel, la scară
globală, expunerea la plumb în timpul copilăriei în fiecare an poate contribui la apariția a 600 mii
cazuri noi de copii cu dezabilități.Expunerea ȋn cazul femeilor gravide interferă cu
dezvoltarea normală a sarcinii. Alarmant este şi faptul că acțiunea permanentă a concentrațiilor
mici de plumb asupra copiilor de vârstă fragedă duce la dereglarea dezvoltării creierului. În
consecință, scade coeficientul de intelectualitate (IQ) și se perturbează comportamentul. A
fost demonstrat faptul că la fiecare 10 μg/dl se pierd 1-3 puncte din IQ, impactul fiind mai
pronunțat în primii 4 ani de viață. În concentrații mai mari, compușii de plumb au influiență și
asupra sistemului hematopoietic.
Semnele și simptomele pot apărea la nivelul oricărui sistem sau organ. Aceste manifestări
sunt expresia unor modificări biochimice induse de toxicitatea plumbului ȋn organism. Lipsa
semnelor și simptomelor nu elimină posibilitatea expunerii plumb. În organism, plumbul se di a
la cantităţi mari de plumb, plumbemia creşte rapid, dar scăderea plumbemiei se face, de
asemenea, rapid. Această scădere se pare că nu este determinată doar de eliminarea plumbului
prin urină, ci şi ca urmare a redistribuirii acestuia în organism. Odată cu stocarea plumbului în
oase, eliminarea sa se face extrem de lent (aproximativ 10 ani). Astfel, nivelul plumbului în
sânge sau ţesuturi rămâne crescut şi la câţiva ani după expunere.
Pătrunderea toxicului în organism se realizează pe cale respiratorie (inhalare de vapori),
cutanată şi digestivă (în caz de intoxicaţie voluntară sau accidentală). Măsurarea nivelului seric
al plumbului reprezintă cheia diagnosticului.
Intoxicatia cu plumb se numeste saturnism.
-Intoxicația cu plumb acută, principalele manifestări: greață, vărsături, durere abdominală,
slăbiciune musculară, crize convulsive, comă.
-Intoxicația cu plumb cronică, principalele manifestări: scăderea atenției și a concentrării,
insomnii, comportament agresiv, diminuarea apetitului, dureri abdominale, constipație
Consecințele pe termen lung pot fi severe și ireversibile: declinul funcției renale, surditate, retard
mental
Semnele și simptomele intoxicației cu plumb depind de o serie de parametrii printre care: nivelul
expunerii/intoxicației, durata de timp, patologii asociate, statusul hormonal (menopauză), vârsta.
Tratamentul saturnismului include măsuri profilactice (de a opri expunerea actuală și a
preveni contactul ulterior cu plumbul) și medicație chelatoare, care elimină plumbul deja
acumulat în organism.

Cadmiul este elementul chimic cu simbolul Cd și numărul atomic 48. Acest metal alb-

strălucitor este asemănător din punct de vedere chimic cu alte două elemente chimice din grupa
12, zincul și mercurul. Concentrația medie a cadmiului în scoarța Pământului este intre 0.1 și 0.5
parți per milion (ppm). A fost descoperit în 1817 simultan de către Stromeyer și Hermann , amândoi
din Germania, ca și o impuritate a carbonatului de zinc.

Cadmiul se găsește peste tot în mediul înconjurător, de la surse și procese naturale, cum ar fi
eroziunea și abraziunea pietrelor și a solurilor, la evenimente singulare, cum ar fi incendiile forestiere
și erupțiile vulcanice. Nivelul de cadmiu care se găsește în atmosferă este de la 0,1 la 5,0
nanograme pe metru cub, în scoarța Pământului este de la 0,1 la 0,5 micrograme pe gram, în
sedimentele marine este de 1 microgram pe gram, în apa mării este de 0,1 micrograme pe litru.
Principala utilizare a cadmiului, aproximativ 50%, este în procesul de galvanizare a altor metale, în
principal, este vorba despre oțel, fier și cupru.

Cadmiul este folosit la obținerea aliajelor (nichel, cupru, aur, argint, bismut și aluminiu) și are un
punct de topire scăzut. Cadmiul este cel mai frecvent utilizat în fabricarea de baterii din nichel și
cadmiu, baterii reîncarcabile care se găsesc în telefoanele mobile și în echipamentele fără fir.
Cadmiul poate produce iritații pulmonare grave daca sunt inhalați vapori; expunerea în timp
îndelungat poate produce și afectarea rinichilor.

Contaminarea cu cadmiu a mediului a cauzat în Japonia o boală numită „Itai-Itai” manifestată

prin artralgie severă şi osteomalacie la persoanele cu aport scazut de calciu şi vitamina D.
Sursele de cadmiu provin în special din activităţile umane: - alimente contaminate (orez), sol
contaminat sau ţigări contaminate; - combustia produselor petroliere (rafinării); - procesul de
fabricaţie a bateriilor pe bază de nichelcadmiu; - pigmenţi utilizaţi la fabricarea produselor din
plastic, ceramică şi sticlă; - fabricarea unor metale de sudură şi a aliajelor. Toxicocinetică şi
toxicodinamică. Cadmiul (metal sau sub formă de săruri) are o volatilitate redusă şi se găseşte în
aer sub formă de particule fine. Absorbţia are loc în principal la nivelul alveolelor pulmonare,
25% din cadmiul inhalat absorbindu-se. Absorbţia din ţigări pare să fie mai mare raportat la cea
din aerosoli, probabil datorită dimensiunilor mai reduse ale particulelor de cadmiu din ţigară,
favorizând “penetrarea” acestora până la nivel alveolar. Doar 5% din cadmiul ingerat se
absoarbe, absorbţia sa fiind favorizată de deficitul de fier sau calciu sau de dietele bogate în
grăsimi. Cadmiul nu se absoarbe transdermal. Odată absorbit, cadmiul se distribuie în tot
organismul, predominat la nivelul ficatului şi rinichiului. Cadmiul poate trece în laptele matern
în timpul perioadei de alăptare şi este capabil să traverseze placenta (expunând produsul de
concepţie şi sugarul la cadmiu cu risc de intoxicaţie. Cadmiul plasmatic este legat de albumină şi
de o proteină numită metalo-tioneină. Cea mai mare parte a cadmiului absorbit este eliminat prin
fecale, dar se poate elimina (în mică măsură) şi prin urină. Nu se cunoaşte încă dacă în organism
cadmiul este metabolizat prin alchilare, oxidare sau reducere. Odată depus în rinichi, timpul de
înjumătăţire a cadmiului este de 6-38 ani, iar pentru cel depus în ficat de 4-19 ani. S-a constatat
că după o singură expunere la cadmiu în doză mare dar nonletală, funcţia pulmonară poate fi
afectată pentru perioadă de ani de zile. În literatura medicală este descris cazul unui muncitor
care s-a expus la cadmiu timp de 1 oră în timpul sudurii cu electrozi cu conţinut de cadmiu, iar
funcţia pulmonară a fost afectată pentru o perioadă de mai bine de 4 ani. Dar decesul poate
surveni şi după expuneri cronice la cadmiu şi în cantităţi mai reduse. Dintre cazurile mediatizate,
menţionăm cazul unei muncitoare într-o topitorie de cadmiu în Japonia, Takako Nakamura care
s-a sinucis în 1969 în urma durerilor de intensitate crescută pe care le acuza la nivel abdominal.
Deşi toxicitatea cadmiului se validează la o concentraţie de 1 ppm (part per million), la autopsia
acesteia s-au descoperit concentraţii de cadmiu în ficat de aproximativ 4.540 ppm, iar în rinchi
concentraţia cadmiului a fost de 22.400 ppm.

Fiziopatologic, rinichiul reprezintă organul ţintă principal pentru expunerea cronică.

Disfuncţia tubulară proximală caracterizată prin proteinurie, aminoacidurie şi glicozurie se
instalează treptat, iar insuficienţa renală este rară. Expunerea acută conduce la edem pulmonar,
iar în timp, în caz de supravieţuire, se instalează fibroza pulmonară. Dintre alte posibile efecte
secundare inhalării cadmiului menţionăm emfizemul pulmonar şi bronşita cronică. Efecte renale:
proteinuria tubulară şi reducerea filtrării glomerulare au fost dovedite în mod repetat la
populaţiile expuse cronic la cadmiu în ţări ca Japonia, Belgia şi China. Dintre efectele renale se
menţionează nefropatia tubulară manifestată prin proteinurie, aminoacidurie, glicozurie,
fosfaturie şi pierderi importante de calciu. Dintre sechelele cronice amintim reducerea filtrării
glomerulare şi litiaza renală. Efecte pe aparatul respirator: particulele de cadmiu sunt intens
iritante pe tractul respirator, dar simptomele pot fi tardive. Simptomatologia respiratorie după
inhalare se caracterizează prin febră, cefalee, dispnee, dureri toracice de cauză pleurală, rinită,
congestie conjunctivală, disfagie şi tuse ce apare în mod caracteristic la 4-12 ore postexpunere.
Edemul pulmonar non-cardiogen poate progresa şi conduce la deces; insuficienţa respiratorie se
dezvoltă în 3-10 zile de la expunere.

Expunerea cronică induce emfizem pulmonar. Alte efecte precum ingestia de cantităţi crescute de
cadmiu induce iritaţia epiteliului gastro-intestinal cu gastro-enterocolita validată clinic prin
greţuri, vărsături, dureri abdominale, salivaţie; Sistemul cardio-vascular pare să nu fie afectat de
expunerea la cadmiu iar sistemul osos este afectat în sensul durerilor osoase, a osteomalaciei şi
osteoporozei, putând evolua spre fracturi spontane (boala Itai-Itai). În bazinul râului Jinzu din
Japonia osteomalacia şi boala Itai-Itai a fost frecvent asociată cu malnutriţie şi deficit sever de
calciu. Se pare că efectele asupra sistemului osos sunt secundare alterării metabolismului
vitaminei D, calciului şi fosforului. Expunerea la cadmiu a fost, de asemenea, asociată cu litiază
urinară şi colorarea în galben a dinţilor. Efectele neurologice constau în neuropatie periferică (cu
scăderea vitezei de conducere nervoasă), alterarea echilibrului şi disabilităţi în procesul de
concentrare. Nivelul seric de cadmiu la muncitorii expuşi se încadrează în intervalul 10-100
mg/l. Nivele peste 0,7 µg/dl indică expunere gravă. Evaluarea nivelului seric al cadmiului poate
fi utilizată pentru evaluarea expunerii recente. Disfuncţia tubulară determinată de cadmiu este
ireversibilă şi poate fi evaluată prin dozarea α1-microglobulinei urinare. Dacă excreţia urinară de
cadmiu este sub valoarea de 2 mg/zi, riscul afectării renale rămâne redus. Cea mai fidelă
procedură de evaluare a intoxicaţiei cu cadmiu rămâne spectroscopia prin absorbţie atomică şi
spectroscopia de emisie atomică.

Tratament, ingrijirea iniţială a unui caz expus la cadmiu presupune monitorizarea

suferinţei respiratorii, ventilaţia asistată dacă este nevoie şi administrarea de oxigen. În caz de
edem pulmonar, cazul se tratează cu diuretice, ventilaţie mecanică şi corticosteroizi. Se impune şi
monitorizarea balanţei ingesta-excreta având în vedere alterarea posibilă a funcţiei renale. În caz
de ingestie de doze mari de cadmiu, având în vedere că soluţiile pot fi caustice, nu se recomandă
spălătura gastrică; diluţia toxicului ingerat cu apă sau lapte ar putea fi benefică, deşi nu a fost
dovedit până în prezent acest efect; utilizarea cărbunelui activat nu şi-a dovedit eficienţa. În caz
de expunere oculară sau a pielii la compuşi pe bază de cadmiu, se recomandă îndepărtarea
hainelor, spălarea tegumentelor şi a ochilor. În caz de expunere a aparatului respirator prin
inhalare, simptomatologia respiratorie apare în câteva ore şi se recomandă scoaterea victimei din
mediul poluat şi terapie de susţinere a aparatului respirator.

Antidoturi: deşi s-au testat o serie de substanţe, eficienţa acestora în caz de supradozare
de cadmiu rămâne redusă. Se recomandă utilizarea de acid etilendiamino-tetraacetic, deşi, în
conformitate cu anumite observaţii clinice, acest antidot ar putea potenţa nefrotoxicitatea. După
intoxicaţia prin ingestie, succimerul poate stimula excreţia cadmiului. Dimercaprolul creşte
toxicitatea renală şi nu se indică. După unele studii, se pare că N-acetilcisteina ar reduce
nefrotoxicitatea la populaţia expusă acut sau cronic la cadmiu.

BIBLIOGRAFIE:

-https://iasi.aqi.eco/ro

-https://www.europarl.europa.eu/factsheets/ro/sheet/75/poluarea-atmosferica-si-poluarea-fonica

-http://repository.usmf.md/bitstream/20.500.12710/1446/1/CONTINUTUL_DE_PLUMB.pdf

-https://ro.wikipedia.org/wiki/Pagina_principal%C4%83

-http://revistaigiena.umft.ro/

Problema
25. Stabiliţi diagnosticul de dezvoltare fizică al unui copil de sex feminin cu vârsta de 6 ani ce are o
talie de 113 cm şi o greutate corporală de 27 kg (T medie –117,51 cm cu sigma 5,37 cm, iar G medie
– 21,50 kg cu sigma 3,14 kg).

♀= 6 ani

T= 113 cm

G= 27 kg

Tm= 117,5 cm

σT = 5,37 cm

Gm= 21,50 kg

σG= 3,15 kg

Rezolvare:
Diagnostic: dezvoltare dizarmonica clasa mijlocie cu un plus de greutate.