Particularităţile unei opere care aparţine lui Lucian Blaga „Eu nu strivesc corola de minuni a

lumii”

În cultura română, Lucian Blaga reprezintă cea mai mare personalitate creatoare a secolului XX.
Opera sa constituie o sinteză personală de mare originalitate, de profundă inspiratie națională, alimentată de
o uimitoare deschidere spre cele mai variate aspecte ale spiritului uman: filozofie si stiinţă, istorie şi religie.
Poemul ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”, care deschide volumul ,,Poemele luminii”
(1919), este o arta poetica care aparține modernismului prin elemente ca viziunea subiectivizată despre lume,
intelectualizarea emoției, imagismul puternic, inovații prozodice și tehnica poetică.

O primă caracteristică modernista poate fi viziunea inedită, intelectualistă de tip expresionist care
include exacerbarea eului creator.Poezie a intelectului, promoveaza un fel de cult al sinelui (pronumele ”eu”
este plasat orgolios în fruntea intregii creații și este reluat de cinci ori în text, alaturi de adjectivele
pronominale ”mea/mei”), preocupat excesiv de autodefinire și de redimensionarea relației eu-lume, eu-
cosmos, eu-divinitate. Eul liric nu are o privire panoramică, de superioritate demiurgică, ci pare situat în
mijlocul corolei, în comunicare directă și în rezonanță afectivă cu misterul.
O altă trăsătură constă în libertatea de exprimare evidențiată pe de o parte prin renunțarea la
elementele clasice de versificație, poezia având versuri libere, dar și prin prezența ingambamentului care
creează un ritm amplu, cuprinzător. Acesta este o figură de stil des întâlnită în lirica modernă, ce conferă
textului autenticitate, dând impresia de confesiune și este marcată prin scrierea cu majusculă la începutul
multor versuri, continuând ideea dintr-un vers în altul: „largi flori de sfânt neînțelesuri și mai mari/sub ochii
mei, /căci eu iubesc/și flori, și ochi, și buze, și morminte”.
Tema poeziei o reprezinta atitudinea poetica in fata marilor taine ale universului conform careia
cunoasterea este posibila numai prin iubire, prin comunicare afectiva. Viziunea despre lume a poetului este
tipic modernistă, deoarece se confundă cu viziunea despre poezie, accentul căzând pe legătura dintre poet şi
lume, dar şi pe relaţia poetului cu poezia.
Poetul doreste amplificarea acestor mistere ce compun marea taina, idee sugerata de versurile ,,dar
eu/eu cu lumina mea sporesc a lumii taina”care surprind marca eului liric subiectiv dublu notata. Constient
ca universul este asezat sub semnul obscuritatii si al adancimii care fascineaza ,,vraja nepatrunsului ascuns in
adancimi de intuneric”, poetul prefera sa abandoneze fericit descifrarea tainei, alegand, dimpotriva, sa o
potenteze prin cunoasterea poetica, luciferica. Declarat poetul luminii, ,,eul lumina” blagian este o structura
oximoronica, pentru ca lumina sa fraternizeaza cu taina noptii. Luminile benigne ale eului sau se dezic de
lumina maligna a cunoasterii paradisiace care ,,ucide” vraja misterului. Blaga refuza sa reduca lumea la
aparenta ei, intelegandu-si rolul de protector poetic al tainei creatiei.
Secventa finala a poemului, cu toate ca retine doar doua versuri, este esentiala deoarece ofera
explicatia atitudinii asumate. Conjunctia cauzala ,,caci” introduce argumentul poetului : protejarea
misterului se realizeaza prin iubire, care nu are functie exclusiv sentimentala, intrucat se converteste ca
instrument al cunoasterii luciferice. Semnificatia intregii poezii se lumineaza brusc acum: Blaga descopera
si ofera calea spre taina universului-iubirea. Disociate in incipitul poeziei, micile taine se reunesc,
compunand intreg universul misterios: ,,caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte”. In felul acesta,
Lucian Blaga ,,pune frontiera intre omul paradisiac si omul luciferic, ultimul fiind cel mai aproape de
Dumnezeu-natura. Astfel, iubirea poetului ocroteste taina sacra a creatiei universale, iar prin cunoasterea
luciferica Blaga se trasforma el insusi intr-un creator.
Titlul exprima atitudinea poetului de protejare a misterului. Primul cuvant ,,eu”, reluat de cinci ori
in poezie, evidentiaza rolul eului liric, de centru creator al propriului univers poetic. Verbul la forma
negativa ,,nu strivesc” exprima refuzul cunoasterii de tip rational si optiunea pentru cunoasterea de tip
luciferica. Figura spatiala a corolei, imagine a perfectiunii, a absolutului, prin ideea de cerc, simbolizeaza
emisfera, cupa deschisa, ca si fiinta, spre inaltul celest. Sfera imensa a lumii adaposteste sferele mai mici,
ca microcosmori in care se oglindeste lumea. Titlul este reluat in incipitul poeziei, sensul sau fiind
imbogatit prin seria de antiteze si de metafore, se intregeste prin versurile finale : ,, Eu nu strivesc corola de
minuni a lumii/(…)caci eu iubesc/si flori si ochi si buze si morminte.” Universul fenomenal este impregnat
de taine ascunse in natura (,,flori”), in oameni (ochi”), in cuvinte (,,buze”) sau in moarte (,,morminte”).
Relațiile de opoziție și de simetrie se formează în text la nivel compozițional. Structurată în două
secvențe lirice, fără fragmentare formală și o concluzie, poezia „Eu nu strivesc corola de minuni a lumii”
evidențiază un amplu paralelism antitetic între poet și lume, iar în concluzie se regăsește o amplă
comparație între cele două. La realizarea relației de opoziție contribuie de asemenea conjuncţia adversativă
„dar”. Devin evidente relațiile de opoziție configurate în text atât la nivel pronominal („eu/alții”), cât și la
nivel sintagmatic („lumina mea/lumina altora”) sau verbal, unde seriile opozitive se subînțeleg (” nu
strivesc”,” nu ucid”, „îmbogățesc”, „iubesc” față de de „sugrumă”, deci implicit și „ucide”, „strivește”, „nu
iubește”). Opoziția dintre cele două tipuri de cunoaștere se realizează și prin antiteza dintre motivul luminii
și cel al întunericului, prezent în sintagmele „adâncimi de întuneric”, „taina nopții” „întunecata zare”.
Asadar, poezia-metafora ,,Eu nu strivesc corola de minuni a lumii” consfinteste idealul
autorului ,,de a se bucura ca nu stie”tainele universale, preferand potentarea misterului prin poezie si
renuntand la drama omului care, in cautarea raspunsurilor se indeparteaza de conditia sa de fiinta sacra.