Apartenența la modernism în Flori de mucigai de Tudor Arghezi

Poezia Flori de mucigai deschide volumul omonim apărut în 1931, ca

rezultat al experienței carcerale a scriitorului, și oferă o impresionantă definiție
a artei argheziene, în concepția căruia datoria unui artist adevărat este de a
crea în orice condiții. Din punct de vedere estetic, Arghezi aparține
modernismului eclectic, rezultat din amestecarea opțiunilor ideologice
tradiționale cu unele moderne. Limbajul este caracterizat de ambiguitate și stil
metaforic codificat, topica este subiectivă și, la nivel prozodic, se cultivă tehnica
ingambamentului.
Autorul propune o  viziune artistică nouă, fiind în literatura română
primul poet care a cultivat estetica urâtului. El considera că orice aspect al
realității, valorificat ca sursă de inspirație, poate fi transfigurat în obiect estetic,
iar rolul poetului și al artei sale este tocmai acela de a transfigura urâtul în
frumos (“Le-am scris cu unghia pe tencuială/Pe un părete de firidă goală”), prin
prelucrarea unor surse de inspirație neconvenționale, produsul estetic
obținându-se ca rod al unui proces îndelungat, ce presupune doar efort și chin,
în absența manifestării harului poetic.
În lirica argheziană, limbajul poetic  este caracterizat de îmbinarea
neobișnuită a termenilor din registre aparent incompatibile: termeni religioși
stau alături de termeni argotici, arhaismele alături de neologisme, expresiile
populare sau cuvintele banale de registrul cult - toate ilustrând o varietate
lexicală care conferă expresivitate discursului poetic. În poezia  Flori de
mucigai,  ambiguitatea  este o trasătură definitorie a limbajului poetic modern,
conferind - în context poetic - sensuri multiple anumitor cuvinte, fără ca unul
să fie dominant. Astfel, un termen cu un sens ambiguu este cuvantul „unghia”
- repetat de trei ori, cu varianta din comparația “ca o ghiară”. “Unghia” devine
simbol central, semnificând instrumentul neconvențional de creație, sugestiv
pentru o definire metaforică a înnoirii formulei poetice argheziene, atât la
nivelul tematic, cât și la cel al limbajului și al stilului.
Tema  acestei arte poetice exprimă efortul creator al poetului pentru
realizarea unui produs artistic, proces în care truda (și nu harul) este
elementul care definește atât opera, cât și starea artistului.
Condiția creatorului este definită prin versurile “Cu puterile neajutate/
Nici de taurul, nici de leul, nici de vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca,
lui Marcu și lui Ioan .” care ilustreaza - prin negatiei triple- ca, în realizarea
actului de creație, poetul nu a avut parte de inspirație divină, animalele biblice,
secundanţi ai celor trei evangheliști, lipsesc din existența creatorului arghezian,
produsul său artistic final fiind obținut în urma unui efort conjugat cu chinul
interior.
Totodată, în ultimele patru versuri ale poeziei, ,,întunericul”  și  ,,ploaia”
trebuie percepute ca simboluri ale unui moment de criză în care artistul își
caută alte instrumente ale creației și alte valori poetice, conturându-se ideea că
arta - în absenta inspirației - înseamnă sacrificiu și chin, care determina și o
nouă dimensiune a condiției artistului. Acesta trăiește experiența orfică a
descinderii în infern, ceea ce are o semnificație bivalentă: pe de o parte,
infernul ca stare de chin interior, iar pe de altă parte - infernul social sau
lumea din periferia socială sau urâtul valorificat ca sursă de inspirație.
În ilustrarea acestei noi viziuni asupra temei condiției creatorului și a
artei sale, intervin anumite elemente de compoziție, dintre care amintim: titlul,
incipitul, secvențele poetice și elementele de recurență.
Un prim element de compoziție este titlul Flori de mucigai care, în acest
caz, reprezintă o sintagmă cu valoare stilistică de oximoron, definitorie pentru
estetica urâtului - un concept ilustrat deplin în volumul cu același titlu, în
deschiderea căruia este plasată această artă poetică modernă. Realizat după
modelul francez al volumului ”Florile raului” de Charles Baudelaire, titlul
poeziei argheziene este construit prin asocierea unui termen din sfera
semantică a frumosului: „flori”, cu unul din sfera semantică opusă - “mucigai”,
astfel încât, la nivel denotativ, acest titlu fixează imaginarul poetic în sfera
unui univers închis, dezolant, respingător, unde se pot dezvolta „flori de
mucigai”. La nivel conotativ, aceeași asociere de termeni incompatibili trimite la
o idee esențială pentru întelegerea viziunii artistice argheziene, și anume ideea
că, în orice aspect al realului sau al existentei, poate exista ceva frumos, iar
rolul poetului este de a face să se nască frumosul - “floarea” prin
transfigurarea materiei/realității imunde, cu aspect respingator.
Un alt element de compoziție este incipitul: ”Le-am scris cu unghia pe
tencuială”, care are caracter declarativ și subiectiv prin forma verbală de
persoana I singular, însă elementul care atrage atenția, la nivel gramatical, este
absența complementului direct, ceea ce creează o ambiguitate semantică,
lămurită doar prin raportare la titlu și la cele cinci contexte în care se utilizează
cuvantul “stihuri”. Astfel, întelegem că titlul echivalează, din punct de vedere
sintactic, cu un complement direct care a fost exprimat anterior: „florile de
mucigai le-am scris cu unghia pe tencuiala”, însa verbul „le-am scris” se referă
la stihuri, astfel încât sensul divin „florile de mucigai” se transformă în stihuri,
adică în produs artistic final care este poezia inspirată din urâtul realităților pe
care poetul o transfigurează.
Arta poetică ”Flori de mucigai” , de Tudor Arghezi, propune o nouă
viziune asupra actului de creație și asupra condiției scriitorului, prin concepția
artistică despre estetica urâtului, prin valorificarea limbajului caracterizat de
ambiguitate, stil metaforic codificat, asocieri neobițnuite de termeni din registre
aparent incompatibile, susținută la nivel prozodic de topica subiectivă și de
tehnica ingambamentului. Poetul transmite astfel mesajul că un artist
adevărat simte nevoia de creație ca pe o trăire autentică, folosindu-se de toate
mijloacele pentru a obține un produs artistic valoros, în ciuda contextului
nefavorabil actului de creație.