Poezia „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi este o artă poetică modernă plasată în

deschiderea volumului cu același titlu, apărut în anul 1931, care ilustrează pe deplin conceptul de
estetică a urâtului, propunând o nouă viziune asupra procesului de creație și a condiției creatorului
prin concepția artistică inedită. Limbajul este caracterizat de ambiguitate și stil metaforic codificat,
topica este subiectivă și la nivel prozodic se cultivă tehnica ingambamentului.

Tudor Arghezi propune o viziune artistică nouă, fiind în literatura română primul poet care a
cultivat estetica urâtului. El consideră că orice aspect al realității – valorificat ca sursă de inspirație,
poate fi transfigurat în obiect estetic, iar rolul poetului și al artei sale este tocmai acela de a
transfigura urâtul în frumos: „Le-am scris cu unghia pe tencuială/Pe un perete de firidă goală”. Prin
prelucrarea unor surse de inspirație neconvenționale, produsul estetic se obține ca rod al unui
proces îndelungat ce presupune doar efort și chin, în absența manifestării harului poetic.

Limbajul poetic este caracterizat în lirica argheziană de îmbinarea neobișnuită a termenilor

de registre aparent incompatibile: termeni religioși stau alături de termeni argotici, arhaismele
alături de neologisme, expresiile populare sau cuvintele banale de registru cult – toate ilustrând o
varietate lexicală care conferă expresivitate discursului poetic. În poezia „Flori de mucigai”,
ambiguitatea este o trăsătură definitorie a limbajului poetic modern, conferind – în context poetic –
sensuri multiple anumitor cuvinte, fără ca unul să fie dominant. Astfel, un termen cu sens ambiguu
este cuvântul „unghia”, repetat de trei ori, cu varianta din comparația „ca o ghiară”. „Unghia” devine
un simbol central, semnificând instrumentul neconvențional de creație, sugestiv pentru o definire
metaforică a înnoirii formulei poetice argheziene atât la nivel tematic, cât și la nivelul limbajului și al
stilului.

Tema acestei arte poetice exprimă efortul creator al poetului pentru realizarea unui produs
artistic, proces în care truda, și nu harul este elementul care definește atât opera, cât și starea
artistului.

Condiția creatorului este definită prin versurile „Cu puterile neajutate/Nici de taurul, nici de
leul, nici de vulturul/Care au lucrat împrejurul/Lui Luca, lui Marcu și lui Ioan.” care ilustrează prin
intermediul negației triple că, în realizarea actului de creație, poetul nu a avut parte de inspirația
divină, animalele biblice, secundanți ai celor trei evangheliști, lipsesc din existența creatorului
arghezian, produsul său artistic final fiind obținut în urma unui efort conjugat cu chinul interior.

Totodată, în ultimele patru versuri ale poeziei, „întunericul” și „ploaia” trebuie percepute ca
simboluri ale unui moment de criză în care artistul își caută alte instrumente ale creației și alte valori
poetice, conturându-se ideea că arta – în absența inspirației – înseamnă sacrificiu și chin care
determină și o nouă dimensiune a condiției artistului. Acesta trăiește experiența orfică a descinderii
în infern, ceea ce are o semnificație bivalentă: pe de o parte, infernul ca stare de chin interior, iar pe
de altă parte, infernul social sau lumea de la periferia socialului sau urâtul valorificate ca sursă de
inspirație.

În ilustrarea acestei noi viziuni asupra temei condiției creatorului și a artei sale intervin
anumite elemente de compoziție, dintre care amintim titlul, incipitul, secvențele poetice și
elementele de recurență.

Un prim element de compoziție este titlul „Flori de mucigai” care, în acest caz, reprezintă o
sintagmă cu valoare stilistică de oximoron, definitorie pentru estetica urâtului – un concept ilustrat
deplin în volumul cu același titlu, în deschiderea căruia este plasată această artă poetică modernă.
Realizat după modelul francez al volumului „Florile răului” de Charles Baudelaire, titlul poeziei
argheziene este construit prin asocierea unui termen din sfera semantică a frumosului „flori” cu unul
din sfera semantică opusă – „mucigai”, astfel încât la nivel denotativ acest titlu fixează imaginarul
poetic în sfera unui univers închis, dezolant, respingător, unde se pot dezvolta „flori de mucigai”. La
nivel conotativ, aceeași asociere de termeni incompatibili trimite la o idee esențială pentru
înțelegerea viziunii artistice argheziene, și anume ideea că în orice aspect al realului sau al existenței
poate exista ceva frumos, iar rolul poetului este de a face să se nască frumosul – „floarea” prin
transfigurarea materiei/realității imunde, cu aspect respingător.

Un alt element de compoziție este incipitul: „Le-am scris cu unghia pe tencuială”, care are
caracter declarativ și subiectiv prin forma verbală de persoana I singular, însă elementul care atrage
atenția la nivel gramatical este absența complementului direct, ceea ce creează o ambiguitate
semantică, lămurită doar prin raportare la titlu și la cele cinci contexte în care se utilizează cuvântul
„stihuri”. Astfel, înțelegem că titlul echivalează din punct de vedere sintactic cu un complement
direct care a fost exprimat anterior: „florile de mucigai le-am scris cu unghia pe tencuială”, însă
verbul „le-am scris” se referă și la stiluri, astfel încât sensul devine: „florile de mucigai” se transformă
în stihuri, adică în produsul artistic final care este poezia inspirată din urâtul realității pe care poetul
o transfigurează.

Arta poetică „Flori de mucigai” de Tudor Arghezi propune o nouă viziune asupra actului de
creație și asupra condiției scriitorului, prin concepția artistică despre estetica urâtului, prin
valorificarea limbajului caracterizat de ambiguitate, stil metaforic codificat, asocieri neobișnuite de
termeni din registre aparent incompatibile, susținute la nivel prozodic de topica subiectivă și de
tehnica ingambamentului. Poetul transmite, astfel, mesajul că un artist adevărat simte nevoia de
creație ca pe o trăire autentică, folosindu-se de toate mijloacele pentru a obține un produs artistic
valoros, în ciuda contextului nefavorabil actului de creație.