Misterele Lumii

Cele mai renumite societăți secrete

Prefață

Cartea aceasta are un titlu ciudat și contradictoriu:

„Cele mai renumite organizații secrete”. De fapt, un
secret tinde să își piardă din mister, pe măsură ce începe
să fie cunoscut de tot mai mulți oameni. Practic, atunci
când toată lumea cunoaște (chiar dacă în proporții
diferite) amănunte cu privire la existența unui anumit
lucru, atunci nu mai putem vorbi despre un secret în
înțelesul strict al cuvântului. Deci sintagma
„Organizație secretă” cuprinde în sine un anumit
antagonism semantic. Dacă oamenii se organizează în
grupuri sau asociații, atunci e imposibil să se păstreze
pentru mai multă vreme caracterul secret al organizației
respective. De aceea, e și foarte greu de definit noțiunea
de „societate secretă”. Eventual, se poate spune că o
anumită grupare, organizație sau societate are caracter
secret, într-un moment istoric dat. Au existat multe așa-
numite organizații secrete care, în realitate, n-au avut
acest caracter decât în perioada când erau persecutate.
Chiar dacă mersul istoriei nu a fost determinat în mod
hotărâtor de activitatea unor astfel de organizații sau
societăți, totuși, întotdeauna au existat grupări secrete
care au jucat un anumit rol, mai mult sau mai puțin
important. Uneori, acest rol avea doar un caracter
spiritual, alteori, însă, se baza pe o putere financiară
substanțială. Cei care au unele cunoștințe de etnologie
știu că până și în rândul celor mai primitive popoare
există anumite societăți secrete, ca de exemplu, cea a
magilor, care operează cu un sistem de simboluri
cunoscute doar de inițiați, au o mitologie proprie și
respectă ritualuri specifice. Tot din cunoștințele de
etnologie știm ce mare importanță se atribuie în viața
unui trib ritualului de promovare a unui tânăr în rândul
adulților. De multe ori, această ceremonie presupune
trecerea unor probe morale și de forță, în care tânărul
este tatuat și, uneori, chiar mutilat. Ritualurile de
inițiere ale popoarelor antice sau primitive au fost
preluate (cu un conținut schimbat, desigur) și de religii.
O serie de ordine confesionale au început să funcționeze
sub forma unor societăți secrete. Ce altceva era
creștinismul în timpul imperiului roman, când adepții
săi se ascundeau în catacombe? Inițierea joacă un rol
imens în viața societăților secrete. Ea are drept scop
pregătirea spirituală a candidatului pentru respectarea
regulilor impuse de societate și pentru îndeplinirea
îndatoririlor care îi vor reveni. Conducătorii societății
doresc ca noul membru să fie, încă de la început,
devotat organizației. De aceea, se aleg adesea simboluri
mai mult sau mai puțin înspăimântătoare. Se dorește ca
neofitul să dea uitării vechea conștiință de sine, să se
lepede de latura profană și să renască în cadrul societății
ca un membru fervent, ascultător și dedicat cauzei
comune. Deci, inițierea nu este pur și simplu
oficializarea primirii în cadrul grupului, ci o ceremonie
mistică și simbolică, un exercițiu psihologic, o
influențare spirituală. Ritualul de inițiere se poate
repeta cu ocazia accederii diferitelor trepte ierarhice din
cadrul organizației, dat fiind că societățile de acest tip
au o ierarhie de organizare strictă. Majoritatea
societăților mistico-religioase din Antichitate și din
Evul Mediu au utilizat ceremonii de inițiere
impresionante, precum și simboluri inspirate din religia
egipteană, respectiv, din învățăturile înțelepților
hinduși sau persani. Creștinismul a putut triumfa
asupra lor doar prin preluarea unora dintre legendele și
ritualurile proprii acestor învățături (ca, de exemplu,
binecuvântarea cu pâine și vin sau nașterea din
pântecele unei fecioare). Creștinismul timpuriu este
plin de elemente mistice și oculte ca, de exemplu,
gnosticii, care căutau cauza reală a tot ceea ce există și
care doreau să fie mântuiți prin cunoaștere, prin știință.
Adepții gnosticismului, curent mistic ce a cunoscut o
perioadă de înflorire deosebită în secolele I-III, operau
cu un sistem complicat de simboluri, proprii unor
societăți secrete (de exemplu, creatura cu cap de cocoș,
piept și brațe de om și picioare asemeni reptilelor, care
într-o mână ținea un scut, iar în cealaltă un bici). Mai
târziu vom regăsi gnosticismul nu numai ca pe o
caracteristică a francmasonilor, acesta va avea o
influență covârșitoare asupra unor curente literare sau
artistice, cum ar fi: romantismul, simbolismul, ba chiar
și suprarealismul. Să vedem câteva exemple privind
importanța ritualului de inițiere în societățile secrete
din Evul Mediu. Cel mai ilustru inițiat al veacului al
XIII-lea a fost Dante Alighieri1, capul Ordinului Santa
Fede, de orientare antipapală. Conform opiniei unor
esteticieni, Infernul din Divina Comedie este imperiul
profanilor sau al neinițiaților, Purgatoriul reprezintă
încercările la care sunt supuși cei pe cale de inițiere, iar
Paradisul este lumea celor perfecți și puri. De altfel, în
Evul Mediu ființau o sumedenie de secte tainice și
societăți mistice: alchimiștii, cabaliștii, ideile acestora
din urmă fiind incluse în simbolistica sofisticată a
rosacrucienilor și francmasonilor de mai târziu. În afară
de societățile secrete religioase, există o a doua categorie
de organizații secrete, cele politice. Acestea activează în
1 Durante degli Alighieri (Dante Alighieri; n. Mai 1265, Florența, Republica
Florentină – d. 14 septembrie 1321, Ravenna, Statele Papale) a fost un poet și
filosof italian, om politic florentin, cel mai mare scriitor european din Evul Mediu.
Autor al „Divinei Comedii”, capodoperă a literaturii universale, Dante este
primul mare poet de limbă italiană, Sommo Poeta („poet în cel mai înalt grad”).
taină sau cel puțin nu divulgă numele membrilor lor. De
multe ori, obiectivul lor este răsturnarea organelor
puterii de stat, dar, uneori, scopul lor poate fi
răzbunarea sau acțiunile punitive. Activitatea lor poate
fi îndreptată împotriva statului sau a unei anumite
pături sociale. Firește că de multe ori avem de-a face cu
societăți care întrunesc ambele caracteristici.
Respectivelor societăți le sunt proprii practicile mistice,
dar, în același timp, au și obiective politice practice.
Francmasoneria este cel mai bun exemplu pentru o
astfel de valență dublă. Această societate a păstrat o
serie de elemente spirituale tradiționale, legendele
biblice, regulile specifice și tradițiile breslelor, dar joacă
totodată un important rol social și politic. Aceeași
împletire între ceremoniile tradiționale, caracterul
inițiatic și rolul social, profesional și politic, se constată
și la societatea companionilor. În afară de societățile
secrete religioase și politice, mai există și organizații
criminale secrete. Cel mai cunoscut exemplu este mafia
siciliană, în sânul căreia caracterul mistic și tradițional
se îmbină într-un mod interesant cu politica, vendeta și
activitățile ilegale și criminale. E drept că unii analiști
nu consideră că aceste bande ar face parte din categoria
societăților secrete, pentru că nu doresc să răstoarne un
anumit regim politic, ci să profite de el. Rară îndoială,
însă, din anumite puncte de vedere, tocmai
organizațiile criminale sunt cele mai secrete, păstrarea
tainei fiind condiția esențială pentru existența lor. După
cum se observă, există foarte multe societăți secrete, de
cele mai diverse tipuri. Și nu am amintit nimic despre
grupările cu care fiecare dintre noi s-a întâlnit în anii
copilăriei. Se pare că nu există nicio școală în lume în
care să nu fi funcționat la un moment dat vreo societate
secretă înființată de elevi. Și asta pentru că, mai ales la
vârsta adolescenței, fiecare dintre noi tânjește în
adâncul sufletului să fie părtaș la ceva enigmatic și
secret. Acesta poate fi și motivul pentru care, atâta timp
cât există oameni, vor exista și societăți secrete.

Cei care au declanșat primul război mondial

Ca în vestul sălbatic!

„Mâna Neagră” din Serbia este una dintre cele mai

cunoscute societăți secrete din secolul XX. Numele ei
ține mai mult de legendă, dar majoritatea oamenilor
consideră că era o societate secretă reală, deși nu se știa
nimic despre activitatea ei, cu excepția celebrului
atentat în care a fost implicată. La cumpăna acestui
veac, Balcanii, ca de altfel și în prezent, constituiau
butoiul cu pulbere al Europei. Populația eterogenă,
presiunile externe de tot felul, trecutul întunecat și
zbuciumat, multitudinea confesiunilor religioase,
relațiile complicate de proprietate și mizeria neagră în
care se zbătea mare parte din populație au făcut din
această zonă un adevărat vest sălbatic. La Belgrad, în
capitala micii Serbii, strivită între doi coloși muribunzi,
imperiile austriac și rusesc, fiecare cafenea era sediul
unei secte politice sau grupări complotiste, care doreau
să se unească și să creeze marele stat iugoslav (al
slavilor de sud). În cârciumile orașului, sârbii, croații,
bosniacii și macedonenii conspirau, scandau lozinci,
tipăreau manifeste și strângeau arme. Unul dintre
organizatorii principali era căpitanul Tankoșici, un
specialist reputat al războaielor de gherilă. Tankoșici
era unul dintre conducătorii organizației „Apărarea
națiunii”, un naționalist înfocat care mobiliza voluntari,
organiza grupurile de răsculați și pregătea acțiuni
armate. Totuși, nu era mulțumit de activitatea
organizației și imputa slăbiciunea conducerii de la
Belgrad, numărul redus și ineficiența acțiunilor armate,
pretinzând intensificarea lor. După părerea sa,
„Apărarea Națiunii” era prea moderată, depindea în
prea mare măsură de Ministerul de Externe, atitudinea
ei era influențată de partidul radical al marii burghezii
din Serbia, iar acțiunile – subordonate tacticii
ministrului de Externe Pașici, premierul de mai târziu.
Tankoșici visa la atentate sângeroase și lupte de gherilă.
De aceea, s-a bucurat foarte mult când l-a cunoscut pe
consulul Radencovici, care tânjea după ceremonii
secrete, ritualuri mistice, inițieri și simboluri. În anul
1911, cei doi, împreună cu alți cinci camarazi, au pus
bazele societății „Unitate sau moarte”, care și-a
modificat mai târziu numele în „Mâna Neagră”.

„Mâna neagră”

Scopul societății era unirea tuturor iugoslavilor și

alungarea străinilor. Conducerea era alcătuită din șase
membri: trei militari și trei civili. Societatea era compusă
din celule de câte trei membri, fiecare membru fiind
identificat cu un număr. Lista nominală a membrilor era
deținută doar de Comitetul Central. Pe sigiliul societății
era reprezentată o mână neagră care ținea un drapel
strâns în pumn. Pe pânza drapelului era desenat un cap
de mort și o bombă,
 FANATICII – o societate îndreptată împotriva politicii
Adoptarea creștinismului ca religie de stat a fost o
măsură disperată pentru stoparea procesului de
destrămare care amenința Imperiul Roman și pentru
menținerea unității sale. În veacul al IV-lea d. Chr., câțiva
credincioși fanatici, scârbiți de amestecul dintre politică și
religie, au decis să se retragă din societate. S-au adăpostit în
deșertul egiptean, unde locuiau în grote și căutau
comuniunea mistică cu Dumnezeu. Vestea existenței
acestor sihaștri i-a făcut pe alți creștini dezamăgiți să li se
alăture. Astfel a luat naștere o religie nouă și strictă, bazată
pe post, rugăciune și abstinență. În anul 529, această
comunitate, cunoscută și sub denumirea de „Sfinții
nebuni”, a început să câștige teren și în Europa. Așa a fost
întemeiată mișcarea monahală creștină care, chiar dacă nu
era secretă în totalitate, constituia, totuși, o societate închisă
și misterioasă.

alături de un flacon cu otravă și un pumnal. Tankoșici

și Radencovici, diplomatul din Atena, au dus o intensă
acțiune de recrutare a membrilor, în timp ce generalul
Bojo Iovanovici a întocmit statutul organizației.
Tankoșici era un individ agresiv și violent, care adora
certurile și bătăile, în timp ce Radencovici era mai
degrabă un idealist, un visător romantic. Dar niciunul
dintre ei nu întrunea calitățile unui adevărat
conducător, cel puțin nu în ceea ce privește orientarea
ideologică.
Tankoșici îl cunoștea pe Dragutin Dimitrievici, alias
Apis, încă din perioada conspirației care a dus la
asasinarea regelui Alexandru I. Colonelul, cunoscut sub
numele conspirativ Apis, a jucat un rol important în
armată, ca șef al serviciului de cercetași. Era un om înalt,
lat în umeri și taciturn. Purta mustăți răsucite, avea un
ten măsliniu și ochi negri, cu licăriri ucigașe. După
asasinarea regelui, petrecută în anul 1903, Apis își
instalase sediul la restaurantul Kalaraz, din Belgrad,
unde își urzea noile conspirații. Restaurantul era
frecventat și de membrii organizației „Mâna Neagră”.
Dar, la fel de des, aceștia erau văzuți și la hotelul
Moskva sau la restaurantul Coroana Verde. Apis s-a
dovedit un foarte bun organizator, astfel încât, într-un
timp scurt, a reușit să împânzească țara cu mii de agenți.
Principalul lider al organizației „Mâna Neagră” din
Bosnia era Vladimir Gacinovici, care în timpul studiilor
efectuate la Lausanne a intrat în legătură cu
revoluționarii ruși. Ceremonia de inițiere și ritualul
adunărilor din societatea secretă Mâna Neagră se
desfășurau după tradiția masonică. Novicele era
introdus în organizație de un membru al societății, care
avea răspunderea pregătirii candidatului. În încăpere se
afla o masă acoperită cu o bucată de pânză neagră.
Candidatul deslușea în clarobscurul camerei o cruce, un
pumnal și un pistol. Inițiatorul îi făcea cunoscut statutul
organizației și-i atrăgea atenția privind riscurile
implicate de aderarea la această organizație. „Dacă cei
din Comitetul Central din Belgrad dau sentința de
condamnare la moarte – explica acesta – singurul lucru
care contează este ca ea să fie îndeplinită. Nu importă
mijloacele.” Apoi, candidatul depunea jurământul,
momentul decisiv al ceremoniei. Se deschidea o ușă,
prin care-și făcea intrarea o siluetă învăluită într-un
giulgiu negru, purtând mască și glugă, nimeni altul
decât reprezentantul Comitetului Central. Candidatul
depunea jurământul în fața acestui personaj încremenit
și mut. Iată textul jurământului:
„Eu, cel care de azi încolo voi fi membru al „Mâinii
Negre „, mă jur în fața lui Dumnezeu, pe soarele care
mă încălzește, pe pământul care mă hrănește și pe
sângele părinților mei, că din această clipă și până în
clipa morții am să respect cu devotament regulile
organizației și voi fi gata oricând să fac sacrificiile care
mi se vor cere. Mă jur în fața lui Dumnezeu, pe cinstea
și pe viața mea, că secretul organizației am să-l duc cu
mine în mormânt.”
În final, noul membru și delegatul mascat se
îmbrățișau și se sărutau, după care acesta din urmă
părăsea sala, la fel de silențios precum venise.
Rolul colonelului Apis devenea din ce în ce mai
important, singurul lucru care-l stingherea fiind
activitatea organizației „Apărarea Națiunii”. Aceasta
era condusă de maiorul Milan Pribicevici, care servise
anterior în armata austriacă și care înființase peste 200
de organizații de bază, răspândite pe întreg teritoriul
Serbiei. Însă „Apărarea Națiunii” își pierduse caracterul
terorist și, din acest motiv, a fost părăsită de ofițerii
pătimași ca Tankoșici, de exemplu. Apis, în schimb,
avea o strategie contrară, voind să se infiltreze în
această societate importantă și tradițională care, chiar
dacă renunțase la violență, își păstrase obiectivele. Apis
l-a adus cu sine pe vechiul său amic, Milan Vasici. Apoi
a izbucnit Războiul balcanic și Vasici a căzut pe front.
Apis își pierdu astfel unul

dintre colaboratorii cei mai importanți. Cele două

războaie balcanice au avut un deznodământ favorabil
pentru Pașici. Sârbii și aliații lor i-au învins pe turci,
respectiv pe bulgari.
Totuși, fiind o „vulpe bătrână” în politică, el s-a folosit
cu multă precauție de avantajul obținut. Politicianul
care purta barbă a la Tolstoi știa că este posibilă
izbucnirea unui conflict armat cu monarhia austro-
ungară, din care Serbia nu va mai ieși învingătoare, cel
puțin dacă este singură. Conducătorii moderați ai
armatei sprijineau politica sa. Însă tot mai mulți ofițeri,
mai ales cei tineri, îmbătați de victoriile obținute în cele
două războaie, erau nemulțumiți și aveau o atitudine de
opoziție. Apis considera că guvernul condus de Pașici
este la fel de periculos pentru ei, ca și Austria. În schimb,
„Mâna Neagră” nu putea acționa pe teritoriul Serbiei,
fiind strict supravegheată de guvern. Acest lucru nu era
valabil pentru teritoriile ocupate. La Sarajevo, Zagreb și
Split, mișunau agenții organizației, dintre care cei mai
fanatici erau studenții. Dar nu numai studenții, ci și
elevii de liceu au aderat la „Mâna Neagră”. Își făceau
veacul în cafenele, unde dădeau pe gât paharele cu
rachiu și, indiferent dacă erau naționaliști sau anarhiști,
propovăduiau la unison acțiunea directă și teroarea,
folosind ca argumente principale pistolul și bomba.
Gacinovici, care era încă student la Lausanne, apărea
din când în când la Sarajevo și își instiga tovarășii cu
discursuri incendiare. Un alt terorist important era
Daniel Ilici, care luptase alături de Gacinovici în
războiul balcanic. În acest mediu, al revoluționarilor de
cafenea, s-a integrat și Gavrilo Princip, student la
colegiu, adept al naționalismului și terorismului. Era de
origine din Sarajevo, dar petrecuse patru ani de liceu la
Belgrad. Năzuia să înfăptuiască Serbia Mare și
considera că austriecii sunt niște turci nordici, mai
periculoși și mai înspăimântători ca otomanii. Alături
de alții, și el declama poezia patriotică întitulată „N-a
murit încă Bosnia!” Din fragedă tinerețe a fost membru
al organizației de cercetași „Socol”, din cadrul „Apărării
Naționale”, dar apoi, asemeni altora, și el devenise
nemulțumit de politica moderată a organizației, visând
la atentate, atacuri cu bombe și lupte de stradă. Alături
de Gacinovici, Ilici și Princip, din grup mai făcea parte
și Oscar Tartaglia, din Split (Spalato), care, cu
temperamentul său meridional înfocat, contribuia din
plin la elaborarea planurilor teroriste. Studențimea era
în fierbere. Grevele studențești și manifestațiile de
stradă se țineau lanț, din Croația până în Dalmația, în
Bosnia și în Herțegovina. Cei mai fanatici studenți au
ajuns în „mâna neagră” a colonelului Apis. Atentatele
urmau unele după altele. În iunie 1910, Bogdan Zeraici
a pus la cale un atentat împotriva generalului de
infanterie Versanin, guvernatorul regiunii. Zeraici s-a
sinucis. O insignă găsită asupra lui dovedea că era
adeptul lui Kropotkin.
La Zagreb, un terorist pe nume Iukici l-a asasinat pe
comisarul regal Ciuvai. Iukici fusese înarmat de Apis și
Tankoșici. Ciuvai fusese ucis în luna iunie 1912, glonțul
rănindu-l și pe consilierul districtual Herovici, aflat în
aceeași trăsură. Ucigașul l-a omorât pe unul dintre
polițiștii care-l urmăreau, rănind alți doi. În august
1913, la Zagreb, un alt terorist, pe nume Doicici, de
curând întors din America, a atentat la viața
comisarului regal Skerlecz, urmașul lui Ciuvai.
Iugoslavii se organizau și pe teritoriul Statelor Unite,
unde, sub semnătura unui anume Dimitrievici, a fost
publicat un manifest care-l ataca vehement pe
împăratul Franz Josef. În mai 1914, în foaierul teatrului
din Zagreb, a avut loc un al doilea atentat împotriva
banului croat Skerlecz, comis de un anume Jakab
Schafer, viața banului fiind salvată de un funcționar de
poliție. Potiorek, guvernatorul Croației, trăia sub
amenințarea cu moartea. Totuși, în mod stupid,
guvernul cezaro-crăiesc considera că atentatele sunt
cazuri izolate și habar n-avea de existența organizației
secrete „Mâna Neagră”.
 Agenții și informatorii austriecilor cunoșteau
„Apărarea Națională” ca fiind o organizație
conservatoare, veche și moderată. Membrii „Mâinii
Negre” își respectau jurământul și, dacă era necesar,
duceau cu ei în mormânt secretul organizației. Ei
reușiseră să se infiltreze în toate organizațiile de masă
ale „Apărării Naționale”, cum ar fi: „Socol”, asociațiile
de vânătoare, de tir sportiv, de echitație sau ligile
culturale. Sub îndrumarea directă a lui Tankoșici și
Pribișevici, exista o acțiune susținută de pregătire
paramilitară în tabăra din Cupria. Aici, tinerii erau
învățați să tragă la țintă, să pună bombe și mine, să
arunce în aer stații de cale ferată și poduri și să distrugă
cablurile de telegraf. Celor pregătiți pentru astfel de
acțiuni le era strict interzis să intre în contact cu
persoane din afară. Din două în două săptămâni, tabăra
era vizitată de generalul Bojo Iovanovici, întemeietorul
„Apărării Naționale”. O serie de pregătire era formată
din 140 de revoluționari. La începutul anului 1914, s-a
accentuat contradicția dintre elementele extremiste din
armată și partidul radical aflat la putere. Majoritatea
membrilor armatei simpatizau cu „Mâna Neagră”, mai
exact cu elementele extremiste și instigatoare. În Serbia
se ajunsese în pragul unui război civil, evitat cu multă
înțelepciune de Pașici, care reușea să țină cârma țării
chiar și în vreme de furtună.

Dervișii teroriști
În secolul al XI-lea, în Persia, Hassan ibn al Sabbah,
liderul unei secte mohamedane fanatice care lupta
împotriva oștilor turcești și ale califului egiptean, ce
cotropiseră țara, a declarat că uciderea dușmanilor este o
datorie sfântă. Adepții sectei sale s-au infiltrat cu timpul și
în Siria, unde au fost denumiți „dervișii munților”. În anul
1096, cruciații europeni, având binecuvântarea papei, au
pornit războiul îndreptat împotriva musulmanilor, menit
să elibereze Țara Sfântă. Oștile invadatoare au trezit
interesul „dervișilor munților” și al adepților lor. Se pare că
soldații mohamedani ajungeau în starea de extaz religios
prin utilizarea hașișului, ducând ura oarbă până în stadiul
în care moartea de martir li se părea ceva înălțător. De
aceea, localnicii îi denumiseră „hasissin”. Cruciații au
răstălmăcit cuvântul și astfel în Europa s-a răspândit vestea
existenței „asasinilor” păgâni.

În Bosnia, anexată Monarhiei Austro-Ungare,

atmosfera era și mai tensionată. Pretutindeni mișunau
agenții „Mâinii Negre”. În luna martie s-a emis un
comunicat oficial, prin care se anunța că vor avea loc
exerciții militare ale trupelor austro-ungare, sub
conducerea arhiducelui Franz Ferdinand. Colonelul
Apis, aflat la Statul Major, a primit vestea cu satisfacție,
considerând că manevrele militare vor oferi un bun
prilej pentru acțiunile teroriste de anvergură. Planurile,
însă, erau strict secrete. El a rămas în umbră,
însărcinându-i pe Tankoșici și Țiganovici cu
organizarea acțiunii. Obiectivul său era întemeierea
marelui stat iugoslav, chiar cu prețul unui război, dar,
pentru început, trebuia grăbită dezmembrarea
imperiului Habsburgilor, ajuns în faza finală a
dezbinării sale.

Un aristocrat naiv

Se spune că prin anul 1880, o țigancă i-ar fi ghicit

arhiducelui Franz Ferdinand că din pricina lui va
izbucni „un război mare”. Arhiducele a râs copios
auzind această prorocire, pentru că planurile sale nu
includeau nicio intenție belicoasă. Până la moartea lui
Rudolf, prințul moștenitor, tronul imperiului îi apărea
doar în visele cele mai îndrăznețe, nemaivorbind de
faptul că rudele sale imperiale nu-l agreau deloc și, în
mai multe rânduri, s-au străduit să-l facă să renunțe la
dreptul de moștenitor al tronului. Mai târziu s-a certat
și cu Franz Iosef pentru mezalianța făcută cu contesa
cehă Sofia Chotek. Ironia sorții a făcut ca ostilitatea
rudelor să fie răsplătită cu faptul că, prin moartea sa, a
declanșat destrămarea Monarhiei.

Atentatul

După ce membrii „Mâinii Negre” au răspândit vestea

că scopul manevrelor militare este, de fapt, pregătirea
invadării Serbiei, în sânul Comitetului Central se
purtau dispute aprige. Apis și Tankoșici pretindeau
acțiuni teroriste imediate, însă ceilalți membri din
conducere ezitau. Nu s-a luat nicio decizie finală, până
când destinul nu a dat câștig de cauză extremiștilor.
Gavrilo Princip, studentul taciturn și agitat, a sosit la
Belgrad în luna aprilie. Compatrioții lui îl socoteau pe
arhiduce un dușman de moarte, care voia să împiedice
unificarea iugoslavilor. Așa încât Princip hotărî să
comită un atentat împotriva lui Franz Ferdinand. El și-
a destăinuit intențiile prietenului său Cabrinovici, care i
s-a alăturat imediat. Cei doi nu erau membri ai „Mâinii
Negre”, organizație cu care au ajuns în legătură numai
prin intermediul unui funcționar feroviar, pe nume
Giganovici, în speranța obținerii unor arme. După ce
acesta din urmă a avut o discuție cu Tankoșici,
organizația s-a ocupat de pregătirea și înarmarea celor
doi tineri la care se alăturaseră Trifko, Graber, Danilo
Ilici, precum și alți trei studenți din Sarajevo. În data de
28 iunie 1914, bosniacii în straie de sărbătoare se
strânseseră la Sarajevo. Umpluseră cele șapte poduri
care traversau râul Miliacika, străduțele care coborau pe
versantul muntelui, dar mai ales drumul principal, care
acum purta numele împăratului dușman: Franz Josef.
Orașul era înțesat de lume; în urbea care număra
cincizeci de mii de locuitori sosiseră curioși chiar și din
satele îndepărtate. Dar ce sărbătorea mulțimea? Era un
dublu prilej de a sărbători: elementele fidele monarhiei
se bucurau că nepotul împăratului și moștenitorul
tronului, împreună cu soția sa, erau oaspeții orașului, în
timp ce patrioții sârbi sărbătoreau faptul că, treptat,
doliul oprimării se transformase în triumf. Mai cu
seamă că în 1914, sârbii erau foarte mândri pentru
victoriile repurtate împotriva bulgarilor și turcilor.
Poate tocmai de aceea, vizita lui Franz Ferdinand li se
părea și mai greu de suportat. Peste tot se țineau
discursuri incendiare, nu numai de către studenți, ci și
de popi. În bazarul Carsia, un loc alcătuit din vreo
cincizeci de străduțe înguste și sordide, spiritele se
încinseseră. Orașul Sarajevo, care fusese declarat
capitala Bosniei de către Kara Mahmud, după
înfrângerea răscoalei din 1831–1832, aștepta sosirea
perechii imperiale într-o stare de agitație teribilă.
Totuși, autoritățile austro-ungare nu se impacientau
deloc. (Deși, cum se va dovedi ulterior, căpitanul șef al
Zagrebului primise încă la începutul lunii iunie o
reclamație anonimă care înșira nominal atentatorii de
mai târziu). Comandantul poliției, care, întâmplător,
era maghiar, făcând o plimbare cu trăsura pe străzile
întortocheate ale urbei, s-a mirat de faptul că orașul era
plin de străini, dar nu luă nicio măsură, întrucât Viena
hotărâse ca vizita să se desfășoare strict într-un cadru
militar, motiv pentru care și sarcina apărării înalților
oaspeți revenea armatei. Poliția, cu un efectiv de 150 de
soldați, avea îndatorirea să vegheze asupra ordinii
publice ca și cum ziua de 28 iunie ar fi fost una
obișnuită. Nici guvernatorul nu a emis vreo indicație
nouă.
Deodată, în suburbia din Sarajevo au apărut patru
automobile virând către cheiul Appel. În prima mașină
se aflau comisarul gubernial2 și primarul, în cea de a
doua prințul moștenitor și soția sa, vizavi de Potiorek,
guvernatorul Bosniei și Herțegovinei, iar lângă șofer
stătea plin de importanță contele Harrach3, proprietarul
automobilului. În celelalte două mașini se găsea suita
arhiducelui. Lumea de pe chei striga și făcea gălăgie.
Arhiducele, care nu știa o iotă sârbește, credea că sunt
ovații, pentru că el întotdeauna nutrise „intenții bune”,
căutând căile de înțelegere cu această națiune rebelă. De
altfel, își bătea capul, ceea ce nu era deloc caracteristic
Habsburgilor, să realizeze un eventual trialism. Avea
impresia că misiunea lui dificilă în acest oraș cu un
trecut vijelios și o populație eterogenă din punct de
vedere etnic și confesional, se va bucura de un mare
succes. Alături de arhiduce era așezată soția sa, contesa
Sofia, care saluta mulțimea zâmbind și făcând semne cu
mâna. Pe casele albe ale Orașului construit în stil turcesc
erau arborate drapele, gălăgia se întețea, făcându-i pe
arhiduce să-și închipuie că lumea îi aclamă pe înalții
oaspeți. Ora zece și jumătate. Deodată, se aude un
pocnet dinspre partea dreaptă a unuia dintre
automobile. Apoi, de mașina în care se află ilustrul
2 Gubernia (în limba rusă губе́рния) a fost subdiviziunea administrativă, cea mai
importantă a Imperiului Rus. Gubernia poate fi asemănată într-o oarecare măsură
cu guvernoratul sau provincia. Gubernia era condusă de un gubernator
(губернатор), cuvânt împrumutat probabil din limba latină (gubernator).
3 Familia Harrach este o familie nobilă Bohemia și Austro-Ungaria.
cuplu se izbește ceva, parcă ricoșând de pe caroserie,
însă doar în momentul când cel de al treilea autoturism
trece prin același punct, bomba detonează cu o
bubuitură imensă. Cele patru automobile se opresc. Doi
ofițeri din suită sunt răniți, însă arhiducele își păstrează
calmul imperial. Trimite după medic, iar locotenent-
colonelul rănit grav este transportat la spital.
Atentatorul reușește să scape, traversând podul peste
Miliacika, dar este capturat pe malul celălalt. Numele
tânărului tipograf rebel este Cabrinovici. În mai puțin
de zece minute, cortegiul își continuă drumul. Trece în
goană prin fața minaretelor albe, pe sub străvechea
cetate de pe malul drept al râului. În depărtare se văd
coloanele institutului teologic mohamedan, frumoasa
moschee a lui Ali Bașa, palatul guvernatorului și parcul
orașului. La primărie începe recepția, dar Franz
Ferdinand își pierde răbdarea. E palid și țipă la cei
prezenți:
— Aici oaspeții sunt întâmpinați cu bombe? Primarul
își turuie discursul festiv, iar arhiducele îi răspunde cu
glasul tremurat. Apoi, amândoi ies în fața primăriei.
Mulțimea murmură. Unii strigă „Jivio!” 4 , însă
majoritatea sârbilor tac mohorâți. Liniștea este
amenințătoare. Contele Harrach îl întreabă mirat pe

4 Trăiască
Potiorek:
— Excelență, nu ați mobilizat armata pentru apărarea
maiestății sale imperiale?
— Pentru ce? Domnul conte are impresia că orașul
nostru este înțesat de atentatori?
Între timp, arhiducele, palid ca ceara, modifică
programul vizitei. Dorește să meargă întâi la spital,
pentru a-l vizita pe ofițerul rănit de explozia bombei.
Sofia ține să meargă cu soțul ei. După câteva secunde de
ezitare, Franz Ferdinand este de acord. Contele Harrach
se oferă să stea în picioare pe scara din stânga a
automobilului, pentru a proteja oaspeții de rang
imperial. Însă Franz Ferdinand, în ținuta militară de
general, ia o poziție marțială și, în ciuda palorii
accentuate a feței, se răstește la conte cu un glas
milităros:
— Mai termină, domnule, cu neroziile!
Când ajung pe strada principală, strada Franz Josef,
la o depărtare de nici 3 metri de cortegiul de mașini se
aud două focuri de armă. Potiorek, care adineaori
afirmase că în Sarajevo nu mișună teroriștii, sare de la
locul lui, ordonând șoferului să se întoarcă din drum și
să traverseze râul pe un alt pod. Se pare că nimeni nu
este rănit. Deodată, însă, Sofia se prăbușește în brațele
soțului ei și Potiorek îi aude pe cei doi soți schimbând
câteva cuvinte în șoaptă. Arhiducele rămâne neclintit,
așa încât nimeni nu știe că a fost atins de un glonte.
Despre contesa Sofia se crede că, de spaimă, și-a pierdut
cunoștința. Suita se repede să vadă ce s-a întâmplat.
Abia atunci, un fir de sânge se prelinge pe buzele
arhiducelui, după care acesta se prăbușește într-o parte
și din artera carotidă sângele țâșnește peste tunica verde
de general, peste bancheta capitonată, pe aripa
automobilului și, în sfârșit, pe caldarâmul din Sarajevo,
martor al atâtor evenimente însângerate. Contesa
leșinată este prăbușită peste trupul soțului ei, dar nu
prezintă niciun semn că ar fi fost rănită. Automobilele
pornesc în goană către sediul Statului Major Militar. În
urma consultului medical efectuat în grabă se constată
că partea inferioară a corpului contesei este plină de răni
și că hemoragia din artera carotidă a arhiducelui nu se
oprise. Un călugăr franciscan îi absolvă de păcate pe cei
doi soți, care, conform părerii exprimate de medici, nu
mai aveau șanse de supraviețuire. Mai târziu, sosește la
fața locului și arhiepiscopul Bosniei. La mai puțin de un
sfert de oră, arhiducele Franz Ferdinand, care dorise să
vindece monarhia bolnavă, se stinge din viață. Soția sa,
Sofia Chotek5, contesă de Hohenberg, murise cu câteva

5Sofia, Ducesă de Hohenberg, născută Sophie Maria Josephine Albina Chotek,

Contesă de Chotkova și Wognin (n. 1 martie 1868 - d. 28 iunie 1914, Sarajevo,
Austro-Ungaria) a fost soția morganatică a Arhiducelui Franz Ferdinand al
Austriei. Asasinarea lor de la Sarajevo a declanșat Primul Război Mondial.
minute înaintea lui. Între timp fusese arestat autorul
atentatului. Acesta, curajos, înghițise cianura de
potasiu, dar organismul lui avu o reacție ciudată de
apărare și o vomă pe loc. Moartea sa avea să survină
după trei ani de izolare, în închisoarea unde trebuia să-
și ispășească cei douăzeci de ani de detenție la care
fusese condamnat. Ancheta privind împrejurările
atentatului a durat doar câteva. Zile și s-a desfășurat în
secret, la tribunalul din Sarajevo, dând impresia că se
dorea scutirea de neplăceri a anumitor persoane. Cine
să fi fost acestea? Guvernatorul Potiorek, care și după
primul atentat continua să nege că în Sarajevo ar exista
conspiratori, cel care nu a considerat necesar să scoată
soldații pe stradă pentru a-l proteja pe arhiduce, care
într-un moment critic a ordonat întoarcerea mașinii... și
așa mai departe? Curții de la Viena părea să-i convină
moartea lui Franz Ferdinand, ucis tocmai de sârbii
împotriva cărora se pregăteau de război. Comandantul
poliției nu a fost nici măcar audiat, deși agenții săi
descoperiseră elementele suspecte, găsind și bombe
asupra lor. Niciunul dintre detectivi nu este arestat,
nimeni nu este sancționat. Atitudinea cercurilor oficiale
din Sarajevo, fie din complicitate, fie din provocare sau,
pur și simplu, din neglijență, a înlesnit mult acțiunea
„Mâinii Negre”. Și, totuși, nimeni n-a fost tras la
răspundere.
 Sfârșitul „Mâinii Negre”

Evenimentele care au urmat sunt bine cunoscute în

istorie: în vara anului 1914, sârbii au rezistat cu succes
ofensivei militare, dar în toamna lui 1915 au fost înfrânți
de trupele aliate austro-ungare, bulgare și germane. Au
fost nevoiți să se retragă prin Albania, cu armata
decimată de epidemia de tifos. În final, le rămăsese un
singur punct de rezistență: orașul macedonean
Monastir. Guvernul regal s-a refugiat în insula
grecească Corfu. Apis continua să lucreze în cadrul
marelui stat major, avansat fiind la funcția de adjunct al
comandantului Armatei-a III-a. Însă în 16 decembrie
1916 a fost arestat în mod inopinat. Războiul, pe cale de
a fi pierdut, a amplificat tensiunile și dușmănia dintre
grupările adversare ale conducătorilor sârbi. Venise
momentul încheierii conturilor. Într-o tabără se afla
Alexandru – prințul moștenitor, care, după ocuparea
tronului, va fi răpus în 1934, la Marsilia, de un atentat
comis de ustașii croați. Alături de rege se aflau: partidul
radical, „Mâna Albă”, Pașici și Curtea Regală. De partea
cealaltă se găseau Apis și „Mâna Neagră”. În data de 15
decembrie, la prânz, colonelul Dunici, comandantul
pieței din Salonic și dușman personal al lui Apis, aflat
în zonă pentru niște manevre cu Armata Franceză de
Est, comandată de generalul Sarrail și alți aliați, a
descins la locuința șefului „Mâinii Negre”, în urma
percheziției, se pare că s-a găsit lista nominală a
membrilor organizației secrete „Unitate sau Moarte”,
predecesoarea „Mâinii Negre”. În 1917, Apis a fost
deferit curții marțiale cu următoarele capete de acuzare:
1. Existența și funcționarea „Mâinii Negre”,
considerată ilegală, întrucât organizarea asociațiilor
secrete era un delict, chiar dacă obiectivele lor erau
patriotice.
2. Tentativa din 1914 de a doborî Guvernul Pașici,
considerată un act de rebeliune.
3. Pregătirea atentatului împotriva moștenitorului
tronului Serbiei.
La rechizitoriu a fost atașat și statutul „Mâinii Negre”,
din care au fost eliminate cu grijă capitolele referitoare
la propaganda iugoslavă și comiterea unor acte teroriste
în afara granițelor țării. Apelând la sentimentele
patriotice ale lui Apis, l-au rugat ca la proces să nu sufle
o vorbă despre atentatul de la Sarajevo. Întreaga
activitate a „Mâinii Negre” i s-a imputat în
exclusivitate. Camarazii l-au părăsit. Se știa că
lichidarea lui Apis echivala cu anihilarea „Mâinii
Negre”. Probabil că Pașici voia să-l sacrifice pe Apis și
să lichideze „Mâna Neagră” în speranța ca, la tratativele
de pace cu Viena, Serbia să aibă circumstanțe atenuante
și să beneficieze de condiții mai bune. Apis, pe care
presa l-a denumit „asasinul regelui”, se dovedi o pradă
ușoară, pentru că i se adunaseră foarte multe în cont.
Printre altele, era suspectat că ar fi plănuit asasinarea
regilor Mihai al Muntenegrului și Constantin al Greciei,
a țarului Ferdinand al Bulgariei, pe lista neagră fiind
trecut însuși împăratul german Wilhelm al II-lea. În
proces a fost amestecat și Radencovici, secretar la
ambasada Serbiei din Atena, cel care, după cum am mai
amintit, a fondat organizația „Mâna Neagră”, după
modelul carbonarilor. Și el a fost arestat, însă a murit
încă înainte de începerea procesului. Tankoșici a căzut
pe front în anul 1915. Mai trăia însă maiorul Vermici,
numărul 167 pe lista societății secrete, cel care îi dăduse
ultimele instrucțiuni lui Princip în 1914, în orașul Șabaț.
Generalul Popovici era, de asemenea, în boxa
acuzaților, alături de Apis. Inculpații au afirmat că
activitatea „Mâinii Negre” a încetat odată cu izbucnirea
războiului. Țiganovici, care a compărut ca martor al
acuzării, a infirmat depoziția fostului său șef. El a
declarat că Apis este în continuare inamic al guvernului
regal. Asasinul regelui Alexandru I, care contribuise la
urcarea pe tron a dinastiei Caragiorgievici, îi privea cu
ostilitate pe Petru I și pe moștenitorul său. Scopul său
era să facă ordine în țară, adică să-i elimine pe cei slabi
și îngăduitori, pentru ca după aceea să poată înfrunta
dușmanii din exteriorul țării. La proces, Apis a jucat
rolul unui conducător fascist avant la lettre. Fără
îndoială că temperamentul și concepțiile sale aduceau
într-o oarecare măsură cu cele ale aventurierilor de
genul lui Mussolini, care, în tinerețe, avuseseră relații
destul de strânse cu socialiștii și, respectiv, anarhiștii.
Conform celor constatate de Curtea Marțială, statutul
„Mâinii Negre” permitea ca cineva să fie ucis fără o
sentință prealabilă. Acest lucru contravenea principiilor
de bază ale statului modern, negând dreptul
constituțional și libertatea individului. În argumentarea
sentinței se arăta că „Mâna Neagră” a adus țara într-o
criză acută, a instigat garnizoanele și, pentru a-și atinge
scopul, nu s-a dat în lături nici de la asasinarea copiilor.
Voia să aducă la putere o oligarhie militară, a comis un
atentat împotriva prințului regent Paul, plănuia
asasinarea premierului și dorea să desființeze
constituția. Apis și câțiva din camarazii săi au fost
condamnați la moarte. Regele Petru nu a fost de acord
să semneze cererea de grațiere. În timpul procesului,
Apis a făcut câteva declarații fulminante, dintre care o
reproducem pe următoarea: „Mor nevinovat, însă sunt
convins că, din motive care îmi sunt necunoscute,
Serbia are nevoie de moartea mea”. Serbia a obținut ce
a dorit. Moartea lui Apis a adus după sine desființarea
organizației. Deși astăzi se știe cu siguranță că primul
război mondial s-ar fi declanșat și fără acțiunile
întreprinse de această societate secretă, „Mâna Neagră”
rămâne una dintre cele mai importante societăți secrete
din Europa secolului XX.

Fiii văduvei

Sintagma „societate secretă” este asociată de

majoritatea oamenilor, în mod aproape instinctiv, în
primul rând cu francmasoneria. Într-adevăr, cea mai
mare și mai cunoscută organizație din istoria omenirii
este cea a francmasonilor. E aproape imposibil să
enumeri toate numele ilustre care au aparținut acestei
organizații. Vom încerca totuși să dăm câteva exemple:
împăratul german Francisc de Lotharingia 6 ,
Martinovics Ignác 7 , George Washington 8 , Wolfgang

6 Francisc I Ștefan de Lorena (în germană Franz I. Stéphan von Lothringen), (n. 8
decembrie 1708, Nancy – d. 18 august 1765, Innsbruck), a fost duce al Lorenei
(1729–1737), mare duce al Toscanei (1737–1765) și împărat al Sfântului Imperiu
Roman (1745–1765). Din 1740 până în 1765 a fost coregent, alături de Maria
Terezia, al Țărilor Ereditare Austriece. A fost fiul lui Léopold cel Bun, duce al
Lorenei, și nepotul lui Carol al V-lea de Lorena.
7 Ignác Martinovics a fost un savant maghiar, filosof, scriitor, agent secret,

francmason și lider al mișcării jacobine maghiare. El a fost condamnat la moarte

pentru înaltă trădare și decapitat la 20 mai 1795, împreună cu contele Jakab
Sigray, Ferenc Szentmarjay, József Hajnóczy și alții.
8 George Washington (n. 22 februarie 1732, Westmoreland⁠, Virginia – d. 14

decembrie 1799, Mount Vernon⁠, Virginia) a fost un general și om de stat

american, militant și factor activ în obținerea independenței față de Regatul Unit
Amadeus Mozart 9 , Danton 10 , doctorul Guillotin 11 ,
inventatorul ghilotinei, Voltaire 12 , Robespierre 13 .
Francmasoneria este o mișcare cosmopolită, care a
împânzit întreaga lume. Printre membrii ei se întâlnesc
deopotrivă demnitari glorioși, șarlatani și revoluționari.
Majoritatea relatărilor privind această organizație au
intrat în legendă. Organizația care se conturează din
a coloniilor din America de Nord, primul președinte al Statelor Unite ale
Americii.
9 Wolfgang Amadeus Mozart (n. 27 ianuarie 1756, Salzburg – d. 5 decembrie

1791, Viena) a fost un compozitor austriac, unul din cei mai prodigioși și talentați
creatori în domeniul muzicii clasice.
10 Georges Jacques Danton (n. 26 octombrie 1759, Arcis-sur-Aube,
Departamentul Aube – d. 5 aprilie 1794, Paris), avocat și om politic, a fost unul
din conducătorii Revoluției franceze și conducătorul primului Comité de salut
public (până în 10 iulie 1793). A fost cunoscut pentru talentul său oratoric. A fost
fondator al Clubului cordelierilor, membru al Comitetului Salvării Publice și
ministru de justiție după răscoala din 10 august 1792. Acuzat de moderație și de
trădare de către robespierriști pentru că a cerut încetarea terorii, a fost în final
ghilotinat.
11 Joseph Ignace Guillotin (n. 28 mai 1738, Saintes, Franța – d. 26 martie 1814,

Paris, Primul Imperiu Francez) a fost un revoluționar francez, deputat în

Assemblée naționale constituante. Numele său a rămas în istorie prin faptul că a
propus ghilotina ca instrument de executarea a condamnaților la moarte prin
decapitare.
12 Voltaire, pe numele său adevărat François-Marie Arouet (n. 21 noiembrie 1694,

Paris, Regatul Franței – d. 30 mai 1778, Paris, Regatul Franței) a fost un scriitor și
filosof al Iluminismului francez.
13 Maximilien François Marie Isidore de Robespierre (n. 6 mai 1758 – d. 28 iulie

1794); (După Calendarul Republican data decesului este 10 thermidor an II). A

fost executat prin ghilotinare în Piața Revoluției (place de la Révolution, astăzi
place de la Concorde); cunoscut contemporanilor săi ca „Incoruptibilul”, este una
dintre cele mai cunoscute figuri ale revoluției franceze. A fost unul din discipolii
lui Jean-Jacques Rousseau.
aceste prezentări este foarte complicată, tulbure și
confuză, având un trecut nebulos. Tradiția ei este
alcătuită dintr-un amalgam de datini străvechi,
obiceiuri stranii, ceremonii misterioase și fantezii naive,
astfel încât, atunci când este vorba de francmasonerie,
nu ne mai surprinde nimic. Publicul curios ajunge să
creadă și cele mai imposibile afirmații despre
francmasoni, fiind cuprins de fiori de groază atunci
când se gândește la ei. Dar ce înseamnă, de fapt,
francmasoneria? O definiție „de dicționar” ar putea
suna în felul următor: „mișcare mondială liberală de
orientare religios-etică și care propovăduiește
principiile unității și fraternității tuturor oamenilor”. O
definiție din care cititorul nu va pricepe mare lucru. Nu
va afla ce tulburări, ce dispute politice și lupte sociale a
stârnit această organizație. La un moment dat, regele
Ludovic al XV-lea al Franței a interzis funcționarea ei,
iar Papa Clément al XI-lea a emis o bulă prin care îi
amenința cu excomunicarea pe catolicii care ar fi aderat
la francmasonerie. Papa Léon al XIII-lea14, în enciclica
din 1884, i-a stigmatizat pe francmasoni, acuzându-i că

14 Papa Léon al XIII-lea, născut Gioacchino Pecci (n. 2 martie 1810, Carpineto
Romano, Italia – d. 20 iulie 1903, Vatican), a fost al 256-lea Papă din 20 februarie
1878 până la moartea sa. În timpul pontificatului său, Leon al XIII-lea, cu
abilitatea sa diplomatică, a reușit să pună capăt rupturilor, să depășească
dificultățile și să stabilească bune relații cu aproape toate puterile lumii.
ar fi făcut un pact cu Satana. Papa Pius al XI-lea15, în
schimb, l-a decorat pe premierul Chautemps, unul
dintre francmasonii notorii din anii ’30. Marele Consiliu
Fascist din Italia anului 1923 avea 12 membri
francmasoni și, totuși, Mussolini a interzis activitatea
organizației. Același lucru l-a făcut și Hitler, zece ani
mai târziu. În anul 1920, în Ungaria, ministrul de interne
Dömötör Mihály a desființat toate organizațiile de tip
francmason, însă peste un an, la inițiativa premierului
Huszár Károly, guvernul i-a rugat pe șefii
francmasoneriei maghiare să intre în contact cu frații lor
din Rusia, pentru a interveni în favoarea repatrierii
prizonierilor de război. Din toate acestea se observă cât
de contradictorie și frământată este istoria acestei
organizații secrete. Fiecare argument în favoarea ei
poate fi contracarat de un altul, diametral opus. De
exemplu, francmasonii neagă că organizația lor ar fi
secretă, afirmând că nu este vorba de o organizație
secretă, ci de una închisă, ceea ce înseamnă cu totul

15 Papa Pius XI, născut Achille Ratti, (n. 31 mai 1857, Desio, Italia – d. 10 februarie
1939, Vatican). Pius al XI-lea a apreciat profund singularitatea firii omenești. A
sprijinit din răsputeri activitatea misionară și a fost nerăbdător să vadă cler
autohton, condus de episcopi autohtoni preluând cât mai multe domenii
misionare. În ceea ce a fost numită Magna Carta a misiunilor, Pius a permis
anumite obiceiuri care, considerate cândva ca având nuanță de superstiție, cu
timpul s-au secularizat. A fost foarte interesat de Bisericile răsăritene separate și
dorea unirea cu ele. Inima lui mare a fost întristată de atacurile josnice asupra
evreilor, și a repetat mereu lumii că a fi antisemitic înseamnă a fi necreștin.
altceva. Iată ce scrie Sajó Aladár în Lexiconul Pallas:
„Nu există alte secrete, decât semnele după care se
recunosc toți francmasonii din lume, ceremonia de
inițiere și simbolurile masonice, al căror secret trebuie
păstrat de toți membrii. (Tocmai acest lucru nu s-a
reușit, pentru că cei neinițiați pot afla și astăzi ritualurile
și semnele masonice, un exemplu grăitor fiind și cartea
de față). Totuși, nu se poate nega faptul că – în
contradicție cu cele afirmate mai sus – această
organizație a agreat întotdeauna misterul și ritualurile
tainice. De aceea, unul dintre argumentele emise de
Papa Clément era următorul: „Dacă nu se întrunesc
pentru fapte malefice, atunci de ce se tem de lumină?”
Cum la fel de adevărat este că, nicăieri în lume, un
francmason nu dezvăluie celor din afară apartenența la
lojă, cu excepția, poate, a statelor anglo-saxone, unde
francmasoneria se bucură de mai multă publicitate.

Inițierea mistică

De-a lungul istoriei seculare a francmasoneriei au

apărut nenumărate cărți despre această organizație.
Deși majoritatea autorilor proveneau din afara
organizației, au existat totuși câțiva care cunoșteau
lucrurile „din interior”.
 Unii dintre membrii lojilor, în speranța unei
popularități ieftine, erau dispuși să încalce jurământul
sfânt de păstrare a secretului. Ce este acest jurământ și
cum se petrece ceremonia inițierii, putem afla din cartea
unui mason maghiar, un anume Kõhegyi Lajos. „Am
fost introdus într-o celulă cu pereți zugrăviți în
negru, în care se afla o masă, un taburet și ustensile de
scris. Pe masă era o carafă cu apă, o pâine și două cupe
– una cu sare și alta cu sulf. Pe pereți erau desenate mai
multe simboluri: Coasa, Clepsidra, Cocoșul și un șir de
inițiale: V.I.T.R.I.O.L. (Visita Interiora Terrae
Rectificando Invenies Oicultum Lapidem – Pătrunde în
Măruntaiele Pământului și dacă te vei îndrepta, vei

găsi Piatra Ascunsă). În acest sicriu m-am descătușat de

vechiul eu, am murit și am renăscut. Mi-au fost luate
toate obiectele de metal (cuțitul, mărunțișul), tot ceea ce
amintea de civilizație și tulbura fluxul magnetic. Pe
urmă, mi-au dezgolit partea stângă a pieptului, ca semn
al sincerității, mi-au descălțat piciorul drept, ca semn al
umilinței, mi-au scos pantoful stâng, ca semn al
respectului, și mi s-a pus un laț în jurul gâtului, ca să-mi
amintească de tot ce mă mai ține legat de lumea cea
veche. Apoi mi s-a pus întrebarea: „Sunteți
francmason?” Iar eu am răspuns: „Așa mă cunosc frații
mei, maiștrii și calfele.” După aceea m-au întrebat: „Prin
ce se recunoaște un francmason?” Eu am răspuns „Prin
cuvânt (care se poate auzi), prin semn (care se poate
vedea) și prin atingere (care se poate simți), precum și
prin relatarea

Însemnările unui medic

Romanul „Însemnările unui medic” (Joseph Balsamo) al

lui Alexandre Dumas 16 constituie cea mai semnificativă
operă literară care tratează un subiect din domeniul
francmasonian. Cartea, al cărei personaj principal este
contele Cagliostro 17 , începe cu o descriere succintă a
inaugurării unui atelier, eveniment desfășurat în celebrul
lăcaș sfânt al mișcării masoniene, găzduit de castelul ruinat
ce se înalță pe culmea unui munte din lanțul muntos

16 Alexandre Dumas – Dumas Davy de la Pailleterie, cunoscut și ca (Alexandre

Dumas père) Alexandre Dumas tatăl, (n. 24 iulie 1802, Villers-Cotterêts, Aisne –
d. 5 decembrie 1870, Puys, Seine-Maritime) a fost un autor de romane istorice de
aventuri, prin care a devenit cel mai popular scriitor francez din lume.
17 Contele Alessandro di Cagliostro (2 iunie 1743–26 august 1795) a fost

pseudonimul ocultistului Giuseppe Balsamo (sau Joseph Balsamo), un aventurier

italian.
mărginit de Rhone. În acest decor romantic, Cagliostro se
declară, alături de conducătorii mișcării francmasonice
mondiale, Marele Cofta, cel mai de seamă lider al
masonilor, cel care a pus bazele acestei mișcări, dobândind
astfel calitățile unui semizeu. Scopul eroului principal este
de a obține dezrobirea omenirii din jugul asupririi clasei
nobiliare. Romanul, printr-o narațiune cu dublu sens, este,
totodată, o descriere a evenimentelor istorice care au
precedat Marea Revoluție franceză. Dumas este, poate, cam
exagerat, întrucât își prezintă personajului principal, pe
Cagliostro, ca magician și alchimist. Marele scriitor francez
își manifesta, de altfel, aprobarea tacită pentru mișcarea
masoniană, abordând acest subiect și în alte opere literare.

împrejurărilor specifice în care am fost primit în

organizație”. „Spune cuvântul!” am fost somat. La care
am răspuns: „Spune dumneata prima literă și eu am s-
o zic pe a doua”. Apoi am fost din nou legat la ochi și
dus în fața unei uși, în care trebuia să bat de trei ori. O
voce dinăuntru m-a întrebat: „Cine bate?” iar eu am
răspuns: „Un bărbat liber, cu un bun renume, care
dorește să fie primit în alianța francmasonilor.” După ce
am fost lăsat să intru, a trebuit să trec trei încercări,
simbolizând obstacolele pe care va trebui să le înfrunt
pentru a găsi calea care duce spre perfecțiune. Apoi
vârful compasului a fost țintuit de pieptul meu, în
dreptul inimii, pentru ca amintirea acestui ceas să fie
adânc înfiptă în sufletul meu. Am făcut trei pași, în așa
fel încât picioarele mele să închidă un unghi drept la
fiecare pas, unghiul drept simbolizând strădania de a
atinge perfecțiunea. Cu piciorul stâng am pășit către
Răsărit, de unde vine lumina veșnică, cu piciorul drept
am pășit în urma celui stâng, pentru a arăta că merg pe
același drum nu numai cu inima, ci și cu rațiunea. După
aceea am pășit în lojă, ținând în mână colierul și
înaintând cu pași de discipol. Apoi m-am oprit,
salutându-l întâi pe Venerabil și apoi pe cei doi
supraveghetori: Primul supraveghetor și Al doilea
supraveghetor. Pardoseala lojii era acoperită cu un
covor, în jurul căruia se aflau trei lumânări
(simbolizând soarele, luna și Marele Maestru, dar în
același timp și cei trei piloni de bază ai templului
francmasoneriei: înțelepciunea, puterea și frumusețea).
Loja avea forma unui dreptunghi alungit, orientat de la
apus la răsărit, cu partea dreaptă spre miazăzi și cu cea
stângă spre miazănoapte. Înălțimea ei se întindea de la
Zenit până la Nadir, ceea ce simboliza caracterul
general al francmasoneriei. Supraveghetorii au aprins
lumânările, iar Marele Maestru mi-a spus:
— Înțelepciunea să călăuzească munca noastră!
Primul supraveghetor a continuat:
— Puterea s-o ducă la îndeplinire!
Al doilea supraveghetor a adăugat:
— Frumusețea s-o împodobească!
Venerabilul purta un compas pe piept, însemn al
superiorității sale. Primul supraveghetor purta o nivelă,
iar cel de al doilea supraveghetor purta un fir cu plumb,
însemne ale egalității, respectiv dreptății. Frații care mă
înconjurau purtau șorțuri de piele, ce simbolizau munca
și viața utilă societății și mănuși albe, care simbolizau
puritatea gândurilor și a faptelor. Săbiile cu care erau
încinși reprezentau faptul că frații sar întotdeauna unii
în apărarea celorlalți, iar insignele erau specifice lojii în
care fusesem acceptat. Frații stăteau în jurul covorului
care simboliza Templul lui Solomon și avea mai multe
desene semnificative, ca de exemplu, steaua
strălucitoare. Ea era înscrisă într-un cerc de raze
respectând regula secțiunii de aur, iar în interiorul
stelei cu cinci colțuri era înscrisă litera G care, printre
altele, simboliza Geometria. Pătratele colorate ale
mozaicului de pe covor simbolizau pardoseala
Templului lui Solomon. Tot pe covor erau desenate
compasul, nivelmetrul, firul cu plumb și piatra
unghiulară, care reprezenta ucenicul încă neinițiat, ce
urma să se lepede de duritatea patimilor și
prejudecăților; apoi piatra șlefuită sau cubul ce
reprezenta ucenicul purificat, care astfel își va găsi locul
în templul artelor regale. Pe covor mai erau zugrăvite o
planșetă, care simboliza ordonarea și planificarea
tuturor ideilor noastre, un compas, o mistrie și un
ciocan, adică uneltele necesare șlefuirii pietrei brute. În
fine, erau desenate Soarele, Luna și cele două coloane
de aramă J și B, respectiv Jakin și Boaz18. Jakin în limba
ebraică înseamnă „a ridica”. Acest nume îl purta
coloana dinspre răsărit a Templului lui Solomon. Cea de
a doua coloană, aflată către apus, purta numele de Boaz,
care înseamnă „a coborî”. Una din coloane era roșie,
reprezentând Soarele, iar cealaltă – albă, reprezentând
Luna, adică cele două principii esențiale care se
înfruntă: Bărbatul și Femeia, activul și pasivul, lumina
și întunericul. A trebuit să răspund în scris la trei
întrebări: „Ce datorează omul lui Dumnezeu? Ce
datorează omul sie însuși? Ce datorează omul celorlalți
oameni?” Apoi am depus un jurământ, pe care l-am
scris pe o hârtie care a fost arsă. Hârtia simboliza
pământul, cerneala simboliza apa, citirea jurământului
simboliza aerul, iar arderea lui focul. După toate acestea
devenisem inițiat, iar frații își îndreptară vârful săbiilor
către mine, pentru ca energiile benefice adunate în
timpul ceremoniei să fie îndreptate către ucenicul cel
nou...”

18 Potrivit Bibliei, Boaz și Jachin erau doi stâlpi de cupru, alamă sau bronz care se
aflau pe veranda Templului lui Solomon, primul Templu din Ierusalim.
 Ceea ce ați citit este o descriere destul de confuză a
unei ceremonii care pare complicată și pretențioasă.
Desigur, cineva care a trecut prin această experiență a
rămas cu impresii profunde. Totuși, nu credem că toate
ceremoniile de inițiere respectă acest ritual. Ele variază
de la o țară la alta și de la o lojă la alta. Astfel, Leo Taxil,
un francmason renegat, povestește despre o țeastă
retezată de curând și încă sângerândă, care zace pe niște
cârpe negre în fața neofitului, în timp ce din perete
răsună o voce gravă avertizându-i:
 — Tremură, neinițiatule! Iată capul unui frate care a
divulgat secretele noastre!
Se pare că Taxil n-a fost impresionat de punerea în
scenă, în schimb a stat mult pe gânduri la auzul
următoarei întrebări încuietoare, care i s-a pus la
inițiere:
— Domnule, ieri, una dintre măcelăresele orașului a
născut doi gemeni. Unul este blond, celălalt brunet și
sunt legați unul de altul printr-un intestin, asemeni
gemenilor siamezi. Blondul are două inimi și nu are
ficat, brunetul are doi ficați, însă nicio inimă. În care
dintre ei sălășluiește sufletul fratelui său?

Puțină istorie

Cu cât ne îndepărtăm mai mult în negura istoriei, cu

atât mai mare este taina care învăluie francmasoneria.
În general, istoricii situează debutul acestei mișcări în
secolul al XVII-lea sau începutul secolului al XVIII-lea,
însă pe lângă trecutul mai mult sau mai puțin cunoscut
al francmasoneriei, există și o parte mitologică, bazată
pe legende străvechi. Vă prezentăm câteva dintre aceste
mituri. (Chiar dacă ele nu au legătură cu
francmasoneria modernă, e interesant de știut că
meseria de zidar, care necesita cunoștințe de
matematică și fizică, era practicată de puțini oameni,
ceea ce îi conferea o aură de mister. Acesta este și
motivul apariției atâtor legende, țesute în jurul
meșterilor zidari). În veacul al XIV-lea a apărut un
document, așa-numitul Manuscris Regius, care se pare
că este o copie a unui document și mai vechi. E o cronică
în versuri, care povestește că patria francmasonilor este
Egiptul antic și amintește de Turnul Babel, de
Nabucodonosor19 și de cei „cinci martiri”.
Este vorba de faptul că, în timpul domniei lui
Dioclețian20, cinci sculptori-zidari au refuzat să ridice o
statuie păgână, motiv pentru care au fost condamnați la
moarte. Mai exista și așa-numitul manuscris Cooke, din
care reiese că legenda este de origine greacă și ebraică –
fiind, de fapt, o apologie a geometriei, întrucât
construcțiile nu fac decât să aplice în practică principiile

Nabucodonosor al II-lea, în aramaică: ‫ܨܘܪ‬ ܵ

19
ܼ ‫ܐܘ‬ ܼ ܼ ܼ ; în ebraică ‫נְבוּכַדְ נֶצַּר‬
ܼ ‫ܕܘܪ ܼܝ‬
Nəḇūḵaḏneṣṣar (Nebucadnețar); în greacă: Ναβουχοδονόσωρ (Nabucodonosor),
fiul lui Nabopolassar, rege neo-babilonian care a domnit între anii 605–562 î.Hr.
I-a învins pe egipteni la Karkemish (605 î.Hr.) și la Hamat și a anexat Siria la
regatul Babilonului. A cucerit Iudeea în 587 î.Hr. În 586 î.Hr., a cucerit capitala
Iudeii, a distrus Templul, palatul regal și zidurile de apărare. Mulți evrei, în
special meseriași și oameni de cultură, au fost deportați în Babilon. A reconstruit
regatul Babilonului, devenind un mare imperiu prin cuceririle teritoriale: Asiria,
Siria, Fenicia și Iudeea. Nabucodonosor al II-lea a fost cel care a distrus
Ierusalimul și i-a deportat pe evrei.
20 Dioclețian (numele la naștere Diocles, în greaca veche: Διοκλῆς, numele

complet Gaius Aurelius Valerius Diocletianus; n. între 236 și 245, Salona,

Dalmația – d. În jur 312, Spalatum) a fost împărat roman de la 20 noiembrie 284
până la 1 mai 305. Odată cu urcarea lui pe tron începe era dioclețiană.
geometriei. Acest manuscris amestecă personajele
biblice cu persoanele reale, de exemplu, pe Pitagora21
cu zeii mitologiei grecești, cum ar fi Hermes22. De fapt,
pitagoreismul sau curentul pitagoreic a jucat un rol
foarte important printre concepțiile filosofice idealiste
din antichitate, conferind cifrelor puteri magice. Aceste
concepții au continuat în dogmele ezoterice și mistice
ale Evului Mediu. Francmasoneria acordă o importanță
foarte mare cifrei trei. Lojile sunt conduse de trei
persoane: Venerabilul, Primul Supraveghetor și Al
Doilea Supraveghetor. Membrii lojilor sunt împărțiți în
trei categorii: ucenic (discipol), calfă (companion) și
maistru. Templul se sprijină pe trei coloane etc. Totuși,
cele mai vechi origini ale tradiției francmasone nu sunt
nici egiptene și nici grecești, ci ebraice, mai exact, provin
din tradiția solomoniană. Regele Solomon a domnit în

21 Pitagora sau Pythagoras (în greacă: Πυθαγόρας; n. Circa. 580 î.Hr. – d. Circa.
495 î.Hr.) a fost un filosof și matematician grec, originar din insula Samos,
întemeietorul pitagorismului, care punea la baza întregii realități, teoria
numerelor și a armoniei. A fost și conducătorul partidului aristocratic din
Crotone (sudul Italiei). Scrierile sale nu s-au păstrat. Tradiția îi atribuie
descoperirea teoremei geometrice și a tablei de înmulțire, care îi poartă numele.
Ideile și descoperirile lui nu pot fi deosebite cu certitudine de cele ale discipolilor
apropiați.
22 Hermes (greaca veche: Ἑρμῆς ) este zeul comerțului, zborului și al hoților în

mitologia greacă, mesagerul zeilor. Hermes era și călăuza umbrelor celor morți
către lumea subpământeană. Având atribute variabile, cu o etimologie
onomastică incertă și cel mai vechi centru cultural, de zeu al fertilității, în Arcadia,
sau solul zeilor.
Iudeea antică în secolul X î. Chr. Sub domnia sa, statul
iudeu a cunoscut cea mai mare înflorire. În ciuda
regimului său de tiranie, cu impozite împovărătoare și
muncă obligatorie prestată în folosul obștei, el a rămas
în memoria poporului ca un suveran glorios. I s-a
atribuit în mod eronat și cea mai frumoasă parte a
Bibliei, și anume Cântarea Cântărilor. Sub domnia sa a
fost construit Templul de la Ierusalim. De construcția
renumitului templu se leagă și legenda lui Hiram23, care
joacă un rol important în mitologia francmasonilor.
Francmasonii așază ramuri de salcâm pe mormântul
fratelui plecat în Țara Răsăritului Veșnic, salcâmul
jucând un anumit rol și în unele ritualuri de inițiere a
maiștrilor. Dar de unde legătura cu salcâmul? Și iată că
ne întoarcem la Templul lui Solomon. Regele Solomon,
hotărând să înalțe un templu spre gloria tatălui său,
regele David, l-a rugat pe regele Feniciei să-i trimită un
arhitect renumit – fenicienii având faima de
constructori pricepuți. Suveranul fenician i-a trimis un
arhitect originar din Tyr, pe nume Hiram, care
provenea din casa evreului Naftali. El construise și cele

23 Hiram Abiff (de asemenea, Hiram Abif sau fiul văduvei) este personajul central
al unei alegorii prezentate tuturor candidaților în timpul gradului al treilea în
francmasonerie. Hiram este prezentat ca arhitect-șef al Templului Regelui
Solomon, care este ucis în Templul pe care l-a proiectat de către trei ruși, în timp
ce încearcă fără succes să-l forțeze să divulge parolele secrete ale Maeștrilor
masoni. Temele alegoriei sunt importanța fidelității și certitudinea morții.
două coloane de aramă amintite mai devreme, Jakin și
Boaz. Tot el îi împărțise pe artizani în ucenici, calfe și
maiștri, fiecare având cuvântul, semnul și atingerea
specifice, pe care trebuiau să le țină secrete.
Cincisprezece dintre calfe au complotat să-l forțeze pe
Hiram să le dezvăluie cuvântul de maestru, ca să poată
și ei, la rândul lor, să fie acceptați ca maiștri în țări
străine și să câștige mai mulți bani. Douăsprezece dintre
calfe s-au răzgândit în ultima clipă, însă trei au dus la
îndeplinire planul pe care-l urziseră. În timpul pauzei
de prânz, când zidarii s-au retras să mănânce, cele trei
calfe s-au postat la cele trei porți ale templului: de
răsărit, de miazăzi și de apus și au stat la pândă. După
ce Hiram și-a isprăvit ruga în Sfânta Sfintelor și a ajuns
la poarta dinspre miazăzi, prima calfă i-a aținut calea,
cerându-i cuvântul de maestru.
— Nenorocitule! Ce vrei să afli? în acest mod nu poți
ajunge niciodată să-ți însușești meseria. Trebuie să ai
răbdare și să aștepți.
Mânioasă, calfa l-a lovit cu rigla peste umăr. Hiram a
alergat la poarta de miazănoapte, unde îl. Aștepta cea
de-a doua calfă, cerându-i același lucru. El îi dădu
același răspuns, drept pentru care calfa îl lovi cu echerul
peste piept, atât de tare, încât Hiram se clătină de
durere. Totuși, Hiram își adună puterile și fugi către
poarta de apus. Aici se întâlni cu cel de-al treilea
conspirator, care, auzind răspunsul negativ se înfurie
atât de tare, încât îi dădu lovitura fatală cu ciocanul.
Calfele au îngropat cadavrul maistrului pe coama
unui deal, însemnând mormântul cu o ramură de
salcâm. A doua zi, regele Solomon și-a căutat zadarnic
maistrul zidar. Cele douăsprezece calfe i-au dezvăluit
regelui complotul și s-au împărțit în trei grupuri, pentru
găsirea fugarilor. Unul dintre urmăritori, obosit de
căutare, s-a așezat pe o piatră, când auzi un răcnet
îngrozitor dintr-o grotă de stâncă:
— Mai bine mi-ar fi tăiat beregata decât să fi consimțit
la moartea lui Hiram!

Albigenzii

Începând din zorii Evului Mediu, una din teologiile

provenind din Orientul Mijlociu antic a fost îmbrățișată de
un număr atât de mare de adepți, încât biserica își simțea
amenințată puterea. Ereticii cunoscuți sub numele de
albigenzi considerau că Răul și Binele sunt în echilibru,
universul fiind guvernat nu de un singur Dumnezeu, ci de
doi, Satana fiind la fel de puternic și de viclean în lupta sa
cu Binele, ca însuși Dumnezeu. Trupul plămădit din carne
și sânge este supus Satanei, mântuirea sufletului putând fi
obținută doar prin purificarea conștiinței. Ideea existenței a
două divinități supreme i-a îngrozit pe slujitorii bisericii.
Cristos, întruparea Tatălui Ceresc, nu putea fi malefic.
Chipul pământean al Domnului nu putea fi opera Satanei,
pentru că El se lăsase răstignit pentru a-și mântui copiii
păcătoși. Erezia trebuia strivită. Împotriva albigenzilor a
început o cruciadă nemiloasă. Zeci de mii de adepți ai sectei
au fost exterminați, însă erezia nu a încetat. Au mai trebuit
să moară mii de alți adepți ai acestei credințe, până când, în
anul 1244, în pădurea de la Montsegur, din Pirineii francezi,
au fost descoperiți și încercuiți ultimii albigenzi, împotriva
cărora a început un măcel cumplit. Totuși, se spune că nici
Inchiziția nu a putut stârpi de tot această sectă, pentru că
un mic grup dintre ei ar fi reușit să se salveze, coborând
versanții abrupți cu ajutorul unor frânghii și ducând cu ei o
comoară misterioasă. Supraviețuitorii s-ar fi risipit în lume,
pentru a practica în taină erezia lor îngrozitoare.

— Oh! zise o altă voce văitându-se, mai bine mi-ar fi

smuls inima înainte de a lua parte la uciderea maistrului
meu!
— Eu – gemu cea de a treia voce – eu l-am lovit mai
tare decât voi, eu i-am dat lovitura de grație. Oh, mai
bine mi-ar fi despicat trupul în două, înainte de a fi
provocat moartea maistrului meu!
Flăcăii care porniseră în căutarea lor i-au descoperit
pe cei trei în acea grotă și i-au dus înaintea regelui
Solomon. Au primit exact pedepsele pe care și le-au
dorit: celui dintâi i-au tăiat beregata, celui de al doilea i-
au smuls inima, iar al treilea a fost despicat în două.
Trupurile le-au fost arse și cenușa a fost aruncată spre
miazănoapte și miazăzi. Apoi au pornit în căutarea
mormântului lui Hiram, pe care l-au recunoscut după
ramura de salcâm. Această legendă cu intrigă
„polițistă”, provenind din antichitate, a marcat puternic
ceremoniile masonice. Profanul care urmează să fie
inițiat este însuși Hiram, care va fi rănit de riglă, echer
și ciocan și, reînviind după tripla moarte, va deveni
francmason. Legenda e încărcată de simboluri
vehiculate mai ales în doctrinele religioase dualiste.
Legendele antice vorbesc întotdeauna despre un om sau
un zeu, întruchipare a Binelui, omorât de forțele Răului,
care apoi va învia în mod glorios. Dar legenda are și o
altă semnificație. Hiram este, de fapt, Osiris, adică
Soarele, iar ramurile de salcâm, conform vechilor
legende solare, simbolizează plantele revenite la viață
după răsăritul Soarelui. Francmasonii se mai consideră
și „fiii Văduvei”, văduva nefiind altcineva decât Isis sau
Natura, zeița părăsită de Soarele care apune. Atunci
când va răsări din nou, adepții săi vor deveni fiii
Luminii. (De altfel, în Cartea Regilor scrie că Hiram era
fiul unei văduve).

Rosacrucienii

Francmasoneria a fost precedată de o altă societate

secretă, cea a rosacrucienilor. Aceștia erau ultimii
magiștri ai științelor oculte, alchimiști și medici
magicieni. Prima apariție publică a acestei confrerii s-a
petrecut în 1614, când s-au publicat trei cărți, dintre care
cea mai importantă este cea întitulată „Fama
Fraternitatis Rosae Crucis (Renumele Fraternității
Rosacrucienilor), care prezintă istoria înființării
ordinului legat de activitatea alchimistului german
Christian Rosenkreutz 24 . Acesta, cu prilejul unei
călătorii în Siria, a fost inițiat de înțelepții orientului. Tot
aici este povestită și legenda legată de mormântul
fondatorului confreriei, Christian Rosa-Cruce (numele
tradus în latină), în care au fost descoperite o mulțime
de obiecte, alcătuind un adevărat bazar: oglinzi de fier,
clopoței, opaițe cu flacără veșnică. Numele confreriei
este legat de, simbolul ei: un trandafir roșu, fixat în
mijlocul unei cruci. El apare și pe insigna purtată de
cavalerii cruciați, având o dublă semnificație: crucea
simbolizează înțelepciunea Mântuitorului, iar
trandafirul – puritatea. Ordinul Rosacrucienilor a avut
o influență mai puternică în Germania veacului al XVII-
lea. Printre adepții lui s-a numărat și Jacob Boehme,
care, din cizmar, a devenit un mare teosof și a scris
despre piatra filosofală. De la el, chiar și Hegel a avut de
24Christian Rosenkreutz (sau Christian Rosenkreuz) este un personaj legendar,
considerat fondator al Rozacrucianismului (Ordinul Roza-Crucii).
învățat câte ceva. Dar rosacrucienii nu activau doar în
Germania, având o influență puternică și asupra insulei
britanice, în speță asupra renumitului medic englez
Robert Fludd. Conform celor scrise de cunoscătorii în
domeniu, Robert Fludd ar fi fost cel mai remarcabil
discipol al lui Paracelsus 25 . Filosofia rosacrucienilor,
care, după cum se poate deduce din scrierile numeroase
și uneori confuze, doreau să readucă biserica la
principiile creștinismului timpuriu și să pună bazele
bunăstării populației mondiale, l-a influențat chiar și pe
Comenius 26 , celebrul pedagog ceh. El utilizează un
simbol caracteristic rosacrucienilor atunci când
somează omenirea să construiască Templul
înțelepciunii. Activitatea lor s-a răspândit și în Țările de
Jos, spațiu geografic care oferea condițiile cele mai
favorabile pentru noile curente spirituale, fiind patria
libertății de gândire. Mai târziu, activitatea lor s-a
intensificat în Anglia, unde tainele și simbolurile lor, ca
de exemplu pelicanul, Pasărea Phoenix care renaște din
propria cenușă, vulturul bicefal și altele, au fost preluate
25 Paracelsus (Teofrast, Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von
Hohenheim) (n. 1493 sau 1494 – d. 24 septembrie 1541, Salzburg) a fost un celebru
alchimist, medic, fizician, astrolog, teolog, filosof elvețian. A fost inițiatorul
mișcării iatrochimice.
26 Comenius (n. jan Amos Komenský la 28 martie 1592, Uherský Brod, Moravia,

Imperiul Habsburgic, azi în Cehia – d. 15 noiembrie 1670, Amsterdam, Țările de

Jos) a fost un filosof, gramatician și pedagog ceh. Membru al sectei Frații Moravi,
Comenius s-a ocupat întrega viață de perfecționarea metodelor pedagogice.
de francmasoni. Confreria rosacrucienilor era
organizată după principii conspirative stricte: membrii
simpli nu-și cunoșteau niciodată superiorii. În
concepția lor, ca de altfel și în cele ale altor curente post-
renascentiste, experimentele științifice îndrăznețe sunt
asociate cu tainele medievale cele mai stranii. Misterul
care înconjoară activitatea rosacrucienilor, poate fi
explicat și prin faptul că acest lucru era un mod de
protecție împotriva dogmelor catolice care interziceau
cercetarea științelor naturii, cei care încălcau această
regulă riscând să plătească cu viața. Dar această
înclinație către mister este firească, dacă ne gândim că
principiile lor erau inspirate din teosofia mistică, o
doctrină prin care se dorea dobândirea cunoașterii lui
Dumnezeu prin intermediul unei revelații individuale
miraculoase. Un al doilea izvor de inspirație ar fi
hermetismul, cultul lui Hermes sau Mercur, zeul
protector al călătorilor, cămătarilor și hoților, care a
înflorit în Egiptul veacului al III-lea î. Chr., unde
Hermes mai era numit Trismegistos (de trei ori
maestru). O altă sursă de inspirație a
rosacrucianismului este Cabbala, filosofie evreiască ce a
cunoscut înflorirea între secolele VI și XVIII și care se
baza pe semnificația mistică a literelor și a numerelor.
Dar la fel de bine se recunosc în rosacrucianism ideile
neo-platonicismului și ale unei variante mistice a
acestuia, gnosticismul, un curent aflat în declin pe acea
vreme și persecutat de biserica oficială. Ca rezultat al
acestui amalgam de concepții și mituri, rosacrucienii
propovăduiau că toate ființele provin din Ființa unică
primordială, care a rezultat din unirea Focului, partea
bărbătească, cu Materia, partea femeiască a universului.
Omul, care prin revolta sa și-a pierdut dreptul de a mai
face parte din Divinitate, trebuie să se reintegreze prin
extaz și prin ergon, căutarea lăuntrică, sufletească, a
Pietrei filosofale, îmbinată cu paraergon, căutarea fizică
a Pietrei filosofale, aptă să sfințească materia și să ducă
la transformarea ei în aur. Această stare de confuzie a
ideilor rosacrucienilor poate explica faptul că l-au
influențat și pe raționalistul Descartes 27 , care s-a
răzvrătit atât împotriva alchimiștilor lui Fludd, cât și
împotriva imaginii despre lume a capitalismului. Se
pare că savantul francez ar fi intrat în acest ordin în
perioada când era în Olanda. După toate probabilitățile,
rosacrucienii și-au inspirat simbolurile din meseria
constructorilor, care, datorită complexității sale, părea
pentru mulți oameni plină de mistere. De altfel,
rosacrucienii aveau legături strânse cu breslele zidarilor
și ale cioplitorilor în piatră. Acest lucru poate explica și

27 René Descartes (n. 31 martie 1596, Descartes, Franța – d. 11 februarie 1650,

Stockholm, Suedia), cunoscut de asemenea cu numele latin Cartesius, a fost un
filosof și matematician francez.
influența pe care acest ordin a exercitat-o asupra
francmasoneriei care abia se năștea.

Tradiție și realitate

Încă din cele mai vechi timpuri, arhitecții și zidarii s-

au bucurat de anumite privilegii sociale. O astfel de
formațiune de muncă, înconjurată de admirație și
respect, a fost confreria Collegia Fabrorum, care urma
legiunile romane în misiunile lor. Ea a fost întemeiată
de împăratul Numa28, un Solomon al romanilor, care a
construit Templul lui Ianus. În perioada Evului Mediu,
meșterii constructori de catedrale se bucurau de
privilegii similare, acordate atât de autoritățile
bisericești, cât și de cele laice. Ei își considerau meseria
ca pe o ceremonie sacră, cu tradiții datând de pe vremea
lui Noé sau a regelui Solomon. Considerau arhitectura
o artă regală, ale cărei secrete trebuie păstrate cu
strășnicie, pentru ca nu cumva concurența profanilor să
submineze munca breslelor. De obicei, zidarii își
28 Numa Pompilius (n. 753 î.e.n. – d. 673 î.e.n., rege al Romei: 715 î.e.n. – 673 î.e.n.)
a fost al doilea rege legendar al Romei antice, fiind succesorul lui Romulus. După
strania și misterioasa moarte a lui Romulus, domnia a căzut în mâinile lui Numa
Pompilius. Lăudat pentru înțelepciunea sa naturală, domnia lui Numa Pompilius
a fost marcată de pace și prosperitate. La numirea ca rege, fiind sabin la naștere,
a mărit Senatul pentru a include 100 de nobili sabini care veniseră la Roma în
timpul domniei lui Romulus. Acești oameni erau numiți, de asemenea, patricieni,
în timp ce descendenții lor aveau să devină elita Republicii.
construiau adăposturi provizorii în preajma
mănăstirilor sau catedralelor, unde-și țineau uneltele. O
dovadă cu privire la cât de secretă era meseria de
constructor în Evul Mediu, este lipsa oricăror manuale
sau lucrări scrise privind tehnologiile de construcții. Era
interzis să pui pe hârtie normele zidăriei, acestea
transmițându-se oral de la o generație la alta, asemeni
cuvântului de maestru al lui Hiram. Ca în mai toate
țările europene, și în Anglia medievală, breasla zidarilor
era bogată și se bucura de privilegiile suveranilor. Însă
în secolul al XVI-lea, când burghezia și-a început
ascensiunea și asedia cu succes monarhia absolută, a
apărut o recesiune în domeniul construcțiilor, ceea ce a
dus la declinul breslei zidarilor. Atunci, pentru prima
dată, în lojile lor au fost acceptate și persoane care nu
practicau meseria de zidar, acestea fiind numite
„accepted masons”, adică „zidari acceptați” sau
membri de onoare. Primul document care consemnează
un astfel de eveniment, este un proces verbal redactat în
iunie 1600, la Edinburgh, în Scoția. Majoritatea acestor
membri onorifici erau cetățeni respectabili și, prin
primirea lor, breasla zidarilor spera într-o relansare.
Una dintre primele personalități de acest fel a fost
primită în cadrul breslei în anul 1646. Numele său era
Elias Ashmole, un alchimist din confreria
rosacrucienilor. El a fost urmat de alți rosacrucieni.
Ashmole dorea să construiască Templul lui Solomon,
lăcașul ideal al științelor. Treptat, rosacrucienii au ajuns
să joace un rol important printre zidari, aducând
simbolurile lor specifice și modificând ritualul de
inițiere. De asemenea, au lărgit numărul rangurilor din
breaslă, inițial nefiind decât unul singur. Noile loji s-au
îndepărtat tot mai mult de zidăria propriu-zisă, ea
jucând doar un rol simbolic în existența
francmasoneriei. De asemenea, lojile au căpătat o
anume importanță în viața politică, întrucât catolicii,
inamicii lui Cromwell29, persecutați de puritani, au găsit
în mod firesc adăpost în aceste loji. Inițial, francmasonii
se opuneau puterii, dorind revenirea dinastiei Stuart30.
După 1688, când glorioasa revoluție a triumfat,
desființând pentru totdeauna sistemul vasalilor și
consolidând cuceririle revoluției burgheze,

29 Oliver Cromwell (n. 25 aprilie 1599 – d. 3 septembrie 1658) a fost un lider

militar și politic englez, cunoscut în special pentru contribuția sa la transformarea
Angliei într-o republică federală („Commonwealth”) și pentru rolul său ulterior
de Lord Protector al Angliei, Scoției și Irlandei. Armata sa, a Noului Model, i-a
înfrânt pe regaliști în cadrul Războiului Civil Englez. După executarea regelui
Carol I în 1649, Cromwell a dominat Commonwealth-ul de scurtă durată al
Angliei, a cucerit Irlanda și Scoția, și a fost Lord Protector din 1653 până la
moartea sa în 1658.
30 Casa Stuart a fost o casă regală europeană fondată de Robert al II-lea al Scoției.

Membrii familiei Stuart au devenit monarhi ai Regatului Scoției în secolul al XIV-

lea iar ulterior, au deținut poziția de Regi ai Angliei, Irlandei și a Marii Britanii.
francmasonii l-au sprijinit pe Wilhelm de Orania31. În
1702, la moartea lui William al III-lea, regele
francmason, în Anglia funcționau deja patru loji
masonice. Ele își aveau sediul în hanuri cu nume
pitorești, iar reuniunile se țineau în cârciumi ale căror
denumiri erau cel puțin la fel de ciudate: „Gânsacul și
Grătarul”, „Coroana”, „Mărul” sau „Paharul și
Strugurele”.
În ziua Sfântului Ioan Botezătorul, la 24 iunie 1717,
cele patru loji s-au unit întemeind Marea Lojă, mare
maestru fiind ales un domn pe nume Anthony Sayer,
urmat de Georg Payne. „Să ținem minte această dată”,
scrie Somogyi István, un istoric maghiar al acestei
mișcări – „pentru că atunci a fost aruncată sămânța unei
societăți secrete care a împânzit lumea, stăpânind peste
țări și popoare. Aceasta a fost ziua în care au încolțit
germenii revoluțiilor și au fost săpate albiile râurilor de
sânge...” În 1720, frații au ars toate documentele
francmasonice, pentru ca acestea să nu cadă în mâini
străine. În 1721, Payne a fost urmat de prințul John
31 William al III-lea al Angliei (engleză William III of England) (n. 14 noiembrie
1650, Haga, Provinciile Unite – d. 8/19 martie 1702, Kensington, Regatul Angliei)
a fost rege al Angliei și al Irlandei din 13 februarie 1689 și rege al Scoției din 11
aprilie 1689 până la moartea sa. Era cunoscut și ca William Henric sau William
de Orania. Înainte de a deveni rege al Angliei a fost prinț de Orania, guvernator
al provinciilor olandeze Olanda, Zeeland, Utrecht, Geldern și Overijssel (1672–
1702). A deținut și titlul de rege al Franței, ca toți regii Angliei de la Eduard al III-
lea până la George al III-lea.
Montagu și, vreme îndelungată, marele maestru englez
a continuat să facă parte din înalta aristocrație. În
primul sfert al secolului al XVIII-lea, grație a doi preoți
protestanți, a luat naștere francmasoneria speculativă,
diferită de cea operativă. Unul dintre preoți, Anderson,
era parohul unei capele presbiteriene din Londra. Ani
în șir studiase arhivele, obiceiurile și regulamentele
breslelor. Cel de al doilea se numea Desaguliers, francez
de origine, după cum îi arată și numele, tatăl său
refugiindu-se în Anglia din cauza persecuțiilor
împotriva hughenoților. Anderson lucra cu mult zel la
proiectul său de constituție, care a și fost publicat în
anul 1723 sub titlul de „The Constitution of the
Freemasons”, rămânând și astăzi legea de bază a
funcționării lojii. Unul dintre capitolele constituției se
referă la istoria mișcării, a cărei origine o plasează în
perioada lui Adam! apoi constată că și Noé și-a
construit arca după reguli francmasone, dar destoinicul
preot nu uită să facă referire nici la Moise32, Solomon33,

32 Moise (în ebraică ‫משה‬, Moshe, citit Moșe cu accentul pe „e”) este socotit de
tradiția iudaică, iar pe urmele ei, și de cea creștină, un profet și etnarh,
conducătorul triburilor israelite ieșind din Egipt (după una din cronologiile
presupuse, în jurul anului 1250 î.Hr.).
33 Solomon (Ebraică: ‫שׁ מֹ ה‬,ְ se citește Shlomó; Greacă: Σαλομών, Σολομών =
Solomón, Latină: Salomon (rex); Arabă: ‫ﺳﻠﯿﻤﺎن‬, Sulayman) a fost fiu al lui David și
al Batșebei, conducător evreu antic menționat în scrierile biblice rege al Israelului
timp de circa 40 de ani (971–931), a avut o domnie intrată în legendă, ca prosperă
și tihnită (unii afirmă că dimensiunile regatului său au fost reduse și că nu a fost
Pitagora, Euclid 34 și alții... Partea principală a
constituției tratează vechile îndatoriri ale
francmasonilor (old charges). Aici putem citi
următoarele: „Este interzis să se introducă în lojă
disensiunile sau certurile personale, disputele privind
religia, naționalitatea sau conducerea statului... Suntem
împotriva oricărui gen de politică...”. Ritualul nu păstra
decât trei grade „operative”: ucenic, calfă și maistru.
Abia apăruse constituția, că atât de hulita gâlceavă și-a
făcut loc printre francmasoni. Unii au protestat
împotriva umilirii confreriei prin faptul că ea ajunsese
să fie condusă de cârciumari, peruchieri și cojocari.
Câteva loji au ajuns până acolo încât au interzis
primirea în rândurile lor a oricărei persoane care purta
numele de Anderson, un nume destul de frecvent pe
tărâmul Albionului! În ciuda tuturor disensiunilor și
scandalurilor, francmasoneria își trăia epoca de aur. În
anul 1737, chiar și prințul de Wales a solicitat primirea
un rege, ci un „mic” conducător regional; alți cercetători, precum Eilat Mazar, și
Yossef Garfinkel, Michael Hasel și Martin Kingbeil afirmă ca domeniul tatălui său
și al său era, totuși, un regat adevărat, mai larg decât se părea); după tradiția
biblică a fost ctitorul Templului din Ierusalim; a rămas proverbială înțelepciunea
sa. În rândurile locuitorilor evrei, musulmani și creștini ai Levantului, și apoi din
întreaga lume. I s-au atribuit cărțile Ecleziastului, Proverbelor și Cântarea
Cântărilor din Vechiul Testament.
34 Euclid (în greacă veche Εὐκλείδης, Eukleídēs, latinizat: Euclides; n. 323 î.Hr. –

d. 285 î.Hr., Alexandria, Egipt), numit și Euclid din Alexandria, a fost un

matematician grec care a trăit și a predat în Alexandria în Egipt, în timpul
domniei lui Ptolemeu I (323–283 î.Hr.).
în organizație. Anul următor însă, biserica catolică și-a
început atacul împotriva lor, iar Papa Clément al XII-lea
a emis bula amintită. Însă nici pericolul extern nu a
putut reface coeziunea francmasonilor, astfel încât, în
anul 1751, mișcarea din Anglia s-a scindat în două,
pentru ca în 1813 să se unească din nou și să-l aleagă
mare maestru pe prințul de Sussex.

Lojile din Franța

Mișcarea a traversat Marea Mânecii deja în veacul al

XVIII-lea, câștigând teren mai ales în Franța, datorită
modei de atunci care imita tot ceea ce era englezesc.
Mulți aristocrați au intrat în organizația francmasonilor,
dar și mulți burghezi, pentru că statutul organizației
care prevedea egalitatea între membrii, satisfăcea
dorința de emancipare a noii clase în ascensiune. (De
altfel, conform concepției francmasone, fiecare frate este
nobil.) Primele loji franceze și-au început activitatea sub
egidă englezească. Se pare că prima a fost întemeiată în
anul 1725, de către un lord din dinastia Stuart, și că își
ținea adunările la un cârciumar englez din Paris. Chiar
și Montesquieu a aderat la Marea Lojă Britanică, în anul
1730, cu ocazia unui voiaj pe insulă. În ciuda interdicției
regale și a bulei papale, mișcarea s-a răspândit repede,
pentru că aici poporul nu era atât, de puritan ca în
Marea Britanie, dimpotrivă! Marea nobilime libertină
lua parte cu plăcere la activitățile lojii, inclusiv la cinele
festive care le încheiau. În anul 1737, Michel de Ramsay,
un cavaler de origine scoțiană, care fusese convertit la
catolicism de către marele scriitor francez Fenelon,
arhiepiscop de Cambray și precursor al iluminismului,
a ținut un discurs memorabil, în care a înfierat
libertinajul.
Ramsay propovăduia în Franța ideile umaniste ale
societății, afirmând că francmasonii ar fi urmașii
cruciaților. El nu s-a mulțumit cu cele trei grade
existente până la acea dată, ci a înființat altele noi,
punând bazele așa-numitului rit scoțian sau a, Gradelor
înalte, care și astăzi este rivalul Ordinului Sf. Ioan, care
funcționează cu grade joase. Ritul scoțian mai poartă și
numele de masonerie simbolică sau albastră. El nu se
structura doar pe cele trei grade de bază, ci includea și
o serie de grade intermediare și superioare, care
dovedeau multă fantezie. De obicei erau 33 de grade,
dar existau loji unde erau peste 90 de nivele: maestru,
mare supraveghetor, mare orator, mare secretar, mare
notar, mare trezorier, mare investigator, mare maestru
de ceremonii, mare amfitrion, mare paznic al templului,
mare stegar, mare spătar – toate acestea fiind, în ciuda
numelui, grade modeste. Existau însă și grade mult mai
enigmatice și mai pline de emfază, ca de exemplu:
Maistru de Taină, Maistru Desăvârșit, Cavaler al Arcei
Regale, Cavaler Ales al Bolții Sfinte, Cavaler de Orient
sau al Spadei, Cavaler al Șarpelui de Aramă, Cavaler al
Soarelui, Cavaler Sublim al Tainei Regale și altele. Până
la revoluția franceză, vor apărea tot mai multe astfel de
grade enigmatice, majoritatea fiind de sorginte
rosacruciană. Gradele sunt de două feluri: așa-numitele
grade de răzbunare, provenite din legenda lui Hiram, și
gradele cavalerești, inspirate de Ramsay, care se
consideră a fi de origine cruciată. În anul 1773 s-a
înființat renumita lojă Marele Orient, care opera cu
șapte grade și se eliberase deja de influența engleză. Ea
conviețuiește și azi cu o serie de rituri foarte diverse, în
special cu ritul scoțian, care se va răspândi în America
și în țările nordice. În anul 1785, o serie de personalități
care se vor remarca în istorie sau cultură activau în lojile
masonice: Danton, Desmoulins, Mirabeau, Marat,
Robespierre... Voltaire a cerut primirea în lojă în anul
1778, la vârsta de 84 de ani și, din considerație pentru
slăbiciunea sa trupească, a fost scutit de obositoarea
ceremonie de inițiere.
Caracterul contradictoriu al mișcării și eterogenitatea
componenței sale sunt dovedite cel mai elocvent de
faptul că, în ajunul Revoluției Franceze, se regăseau în
aceste loji atât revoluționarii, cât și inamicii lor, care
aveau să fie decapitați. Unii membri ai celor mai ilustre
familii din înalta nobilime, ca Rohan 35 , Polignac 36 ,
Noailles 37 , Rochefoucauld 38 și Segu intră în loji
masonice, în care activează cu fervoare magicieni
escroci și aventurieri de teapa lui Cagliostro și contele
Saint Germain39 ... Totuși, dr. Somogyi István, autorul
lucrării „Adevărata față a francmasoneriei”, apărută în
anul 1929, afirmă: „Lojile franceze s-au pus în fruntea
acestor idealuri rebele...” și chiar dacă deviza

35 Familie bretonă de viconți, mai târziu duci și prinți din nobilimea franceză ,
care provin din localitatea Rohan din Bretania. Linia lor coboară de la tribunele
din Porhoët și se spune că se întoarce spre legendarul Conan Meriadoc. Prin
Porhoët, Rohanul are legătură cu ducii din Bretania, cu care familia s-a amestecat
din nou după înființarea sa. În Evul Mediu, a fost una dintre cele mai puternice
familii din Ducatul Bretania. Au dezvoltat legături cu casele regale franceze și
engleze și au jucat un rol important în istoria franceză și europeană.
36 Polignac este numele unei vechi nobile familii franceze care și-a luat numele

de la castelul de Polignac , din care au fost lorzi încă din timpurile carolingiene.
37 Familie a nobilimii franceze. Originară din Noailles, în Limousin, a dezvoltat

mai multe filiale în Auvergne și Guyenne.

38 Familia La Rochefoucauld, una dintre cele mai nobile familii din Franța,

urmărită în Angoumois până în anul 1019. Titlurile de Ducal aparținând acesteia

sunt: ducele de La Rochefoucauld (1622); duke de La Roche-Guyon (1679); ducele
d'Anville (1732); ducele d'Estissac; ducele de Liancourt (1747); duke de
Doudeauville (1780); duke (duca) di Bisaccia (titlul napolitan; 1851); și duke
(duque) de Estrées (titlu spaniol; 1892). Cei doi membri mai cunoscuți sunt
François VI, duc de La Rochefoucauld și François-Alexandre-Frédéric, ducele de
La Rochefoucauld-Liancourt. Cererea familiei asupra privilegiilor princiare din
Franța a fost solicitată fără succes la mijlocul secolului al XVII-lea, dar purtătorilor
titlului de Bisaccia au primit rangul princiar în Bavaria în 1855.
39 Comte de Saint Germain a fost un aventurier european, cu interes pentru

știință, alchimie și arte. El a obținut un rol important în înalta societate europeană

de la mijlocul anilor 1700. Prințul Charles de Hesse-Kassel îl considera „unul
dintre cei mai mari filozofi care au trăit vreodată”.
«Libertate, Egalitate, Fraternitate» este considerată a fi
de sorginte francmasonă, adevărul este că în lojile lor
existau atât revoluționari, cât și contrarevoluționari. La
începutul revoluției, li s-au alăturat aproape toți
reprezentanții stării a treia. În secolul al XIX-lea,
francmasonii francezi l-au servit ani în șir cu
devotament pe Napoleon care, conform unor surse, ar
fi intrat el însuși în organizație. După bătălia de la Jena,
în care i-a învins pe prusaci, societățile secrete au
început să uneltească împotriva sa. În fruntea intrigilor
din Germania era filosoful Fichte40, iar în Franța – fratele
Talleyrand41. Atunci când împăratul a revenit din exilul
de pe insula Elba pentru domnia celor O Sută de Zile,
primul triumf i s-a datorat gărzii și francmasonilor din
Grenoble. În general, pe tot parcursul veacului al XIX-
lea, francmasonii francezi au dus o politică inteligent-
oportunistă. După unii, însuși Ludovic Filip ar fi intrat
în Loja Celor Trei Frați Uniți. Napoleon al III-lea era în
relații la fel de bune cu francmasonii ca și Napoleon I.
Chiar dacă n-a aderat la francmasonerie, acesta era
40 Johann Gottlieb Fichte a fost filosof german, cunoscut ca părinte al idealismului
german și ca urmaș al lui Kant. S-a născut în 1762 la Rammenau într-o familie de
țesători. Un om înstărit a remarcat extraordinara inteligență nativă a băiețelului
care păștea gâștele pe islaz și l-a trimis la studii.
41 Charles-Maurice de Talleyrand-Périgord, binecunoscut ca Talleyrand, a fost un

politician și diplomat francez. Provenit dintr-o familie din înalta nobilime, s-a
orientat spre cariera ecleziastică, la sugestia unchiului său, arhiepiscopul de
Reims. Devine preot și apoi episcop de Autun.
membru într-o societate secretă înrudită, cea a
carbonarilor. În anul 1852, Marele Orient a fost de acord
cu puciul bonapartist, alegându-l în unanimitate ca
Mare Maestru pe prințul Murat, ruda micului
Napoleon. Prințul a achiziționat palatul din strada
Cadet, unde se află și astăzi Templul Marelui Orient.
Cel mai veninos condei îndreptat împotriva masonilor
era cel al unei figuri foarte bizare, care se născuse în
1854, la Marsilia, sub numele adevărat Gabriel-Antoine
Jogand-Page. El a studiat într-un colegiu iezuit, dar, în
ciuda acestui fapt sau tocmai din pricina lui, a devenit
ulterior cel mai vehement pamfletist anti-clerical, sub
pseudonimul Léo Taxil 42 . Conducea revista intitulată
„Anticlerical” și a scris o serie de cărți în care ridiculiza
preoții și chiar religia. Tot el a înființat o uniune a liber-
cugetătorilor care reunea mai multe mii de membri.
Individul pofticios, cu gușă, mustăți și care purta pince-
nez, a intrat în organizația francmasonilor, rămânând
doar la gradul de ucenic. În anul 1881 a fost condamnat
de tribunal pentru plagiat, pentru că a publicat sub
42Léo Taxil, născut Marie Joseph Gabriel Antoine Jogand-Pagès (n. 21 martie
1854, Marsilia – d. 31 martie 1907) a fost un jurnalist și scriitor francez care a
devenit cunoscut datorită anticatolicismului și anticlericalismului său.
Pseudonimul „Leo Taxil” este format din cuvintele „Leo”, prenumele bunicului
său, și „Taxil”, numele unui aliat hindu al lui Alexandru cel Mare. Léo Taxil s-a
născut în Marsilia și la vârsta de 5 ani a fost plasat în cadrul unui seminar iezuit.
După ce și-a petrecut anii copilăriei în cadrul seminarului a devenit dezamăgit
de credința catolică și a început să vadă ideologia creștină ca fiind dăunătoare.
numele său cartea unui autor decedat. După acest delict
a fost dat afară din lojă. În 1885 a participat la congresul
anticlerical de la Roma, dar, în același an, a ales
apostazia, reconvertindu-se și fiind absolvit de păcate
de însuși Papa Léon al XIII-lea. Proaspătul condeier
catolic nu scăpa nicio ocazie de a-i denigra pe
francmasoni. A scris mai multe pamflete. Cel mai mare
succes l-a repurtat cu broșura intitulată „Tainele
francmasoneriei”, pe care a ilustrat-o cu gravurile cele
mai terifiante, ca de exemplu cea în care este reprezentat
un francmason în timpul ceremoniei de inițiere, care
urcă o scară așezată pe un covor, încins cu o sabie în
partea dreaptă și ținând în mâna stângă un cap retezat,
plin de sânge. Taxil și-a îndreptat atenția în special
asupra lojilor mixte în care se distrau împreună domnii
și doamnele. A înșirat presupusele ticăloșii comise de
francmasonii adoratori ai diavolului: o soră
francmasonă, pe nume Felicie Thome, a rămas gravidă
în timpul unor liturghii negre desfășurate în lojă, dar
copilul ei a fost făcut dispărut de ceilalți frați. Un ziarist
american, pe nume William Morgan, ar fi fost ucis de
frații francmasoni pentru că ar fi divulgat detaliile
ceremoniei de inițiere. Pomenește și de asasinarea
generalului Quesnel43, care a avut loc în 1815, precum și
43François Jean Baptiste Quesnel du Torpt (18 ianuarie 1765 - 8 aprilie 1819) a
devenit comandant de diviziune sub Primul Imperiu Francez al lui Napoleon .
de asasinarea contelui Rossi, ambasadorul lui Ludovic
Filip, care fusese înjunghiat

Giuseppe Balsamo s-a născut în anul 1743, la Palermo, în

familia unui negustor sărac. Tânărul, dăruit cu capacități
intelectuale ieșite din comun, dar lipsit total de simțul
moral, a intrat mai întâi în sânul Ordinului Fraților
Misericordieni, unde și-a însușit bazele chimiei și farmaciei,
iar apoi a peregrinat prin Europa, de la Palermo la Londra
și de la Cadiz la Petersburg. La început, l-a însoțit o
persoană misterioasă, cu numele de Althotas, iar apoi soția
sa, Lorenza Felicia, o femeie superbă, dar incultă și
analfabetă. În acest răstimp a practicat cele mai diverse
meserii: copiator de tablouri, falsificator de documente,
vraci, magician, ghicitor, spiritist, astrolog, alchimist,
profet, francmason, calitate în care a fondat Marea Lojă
Egipteană (Marea Kofta), care i-a adus în final și moartea.
El își schimba numele tot timpul: Balsamo, contele
Cagliostro, marchizul Ana, marchizul Pelegrini, contele
Fenix sau alte nume sub care își făcea apariția în diferite
părți ale lumii. Avea legături strânse cu cardinalul de
Rohan care, și acesta este adevărul adevărat, l-a sprijinit să
înființeze un laborator de alchimie unde se ocupa cu
obținerea aurului. Faima de doctor-minune și-o datora

Când au început războaiele revoluționare franceze , el a fost subofițer în armata

franceză de aproape un deceniu. În mai puțin de doi ani, a ajuns la rangul de
ofițer general în timp ce lupta împotriva Spaniei.
puterii de sugestie ieșite din comun. În timpul celor trei ani
cât a stat la Strasbourg, bolnavii i-au invadat cabinetul. Pe
săraci îi trata pe gratis și adesea obținea rezultate
extraordinare. În 1785 s-a mutat la Paris și, datorită
sprijinului cardinalului de Rohan, și-a amenajat o reședință
luxoasă la intersecția străzii Sf. Claude cu bulevardul
Baumarchais. Deși era nevinovat, a fost amestecat în
Procesul Colierului Reginei Maria-Antoaneta 44 , care a
tulburat întreaga Franță, și luni de zile a stat închis la
Bastilia, până când a fost achitat, cu condiția de a părăsi
țara. În anul 1790 a fost capturat la Roma din ordinul
Sfântului Scaun, fiind acuzat de erezie și francmasonerie. În
1791, completul de judecată din care făcea parte și Papa
Pius al VI-lea, l-a condamnat la moarte. Procesul său a fost
unul ideologic și politic, depășind cu mult importanța
persoanei sale. Prin el, Inchiziția dorea să lovească
francmasoneria și să limiteze proliferarea ideilor
periculoase ale revoluției franceze. Rechizitoriul și sentința
procesului lui Balsamo au fost traduse în mai multe limbi
și utilizate ca material de propagandă în întreaga Europă.
Condamnarea la moarte a fost comutată de către papă în
detenție pe viață. Obiectele și cărțile de ceremonie ale Lojii
de Rit Egiptean au fost confiscate de autoritatea papală și

44 Maria Antonia Iosefa Iohanna de Habsburg-Lorena, cunoscută în istorie sub

numele de Maria Antoaneta, s-a născut arhiducesă de Austria, mai târziu
devenind regină a Franței și a Navarei. La vârsta de 15 ani s-a măritat cu Ludovic
al XVI-lea al Franței, devenind apoi mama „delfinului pierdut” Ludovic al XVII-
lea.
arse public în fața bisericii Minerva din Roma. Balsamo și-
a ispășit pedeapsa la închisoarea San Leo din apropiere de
Urbino, până la moartea sa din anul 1795. Moartea lui a fost
tăinuită de biserică, astfel încât vestea ei s-a răspândit
destul de încet în Europa. O cercetare arhivistică mai nouă
a dezvăluit amănunte cutremurătoare privind suferințele
sale din închisoare și condițiile în care a murit. La ordinul
papei, soția lui Balsamo, frumoasa Lorenza, a fost închisă
în mănăstirea Santa Apollonia. Istoria lojii Marea Kofta,
care a inspirat și o piesă scrisă de Goethe 45 , nu a fost
cercetată încă îndeajuns, deși a inspirat mulți scriitori și a
interesat mulți istorici de-a lungul timpului.

în foaierul parlamentului de un francmason pe nume

Constantini. Amintește, de asemenea, de uciderea
președintelui ecuadorian Garcia Moreno, care a avut loc
în anul 1875. Ba mai mult, fantezia debordantă a lui
Taxil a îndrăznit să afirme în 1882 că Léon Gambetta,
una dintre personalitățile de frunte ale celei de-a III-a
Republici Franceze, fost premier și ministru de externe,
ar fi fost omorât de o mare maestră, Leonie Léon, pe
motivul că demnitarul ar fi vrut să rupă legătura cu
francmasonii. Însă cea mai oribilă acuzație care le-a
adus-o francmasonilor a fost următoarea: „în 1815, când
45Johann Wolfgang Goethe, înnobilat în anul 1782 a fost un poet german, ilustru
gânditor și om de știință, una dintre cele mai de seamă personalități ale culturii
universale.
Saint Blamont, agent al regelui, care primise misiunea
de a obține dovezi despre conspirația bonapartistă, s-a
prezentat pentru a fi primit într-una din loji, ar fi fost
deconspirat și zidit de viu”. În broșura lui Taxil, toate
aceste crime sunt ilustrate cu desene înfiorătoare. Taxil
a cunoscut-o pe Diana Vaughan, o doamnă de origine
anglo-saxonă, ce ar fi făcut parte din loja francmasonă
luciferiană, care s-a convertit la rândul ei și a început să
scrie pamflete îndreptate împotriva francmasonilor.
Cărțile scrise de Taxil și Diana conțineau atâtea
lucruri incredibile, atâtea inepții și grozăvii, încât s-au
plictisit de ele până și iezuiții și au început să
răspândească zvonul că Taxil ar fi provocator și că de
fapt lucrează în favoarea masonilor. Vaticanul a numit
o comisie de investigare. În anul 1897, jurnalistul a ținut
o recepție de presă în sala mare a Societății de
Geografie. Se adunaseră multe personalități catolice,
francmasone și o mulțime de ziariști. Taxil a spus
următoarele:
— Nu sunt catolic, ci liber cugetător. Am fost educat
de iezuiți, dar curând m-am săturat de religie și am
decis să dau o raită prin tabăra inamicului. Când m-a
primit, papa m-a întrebat „Dragul meu, ce dorești?” I-
am răspuns: „Sfinte Părinte, aș dori să mor în momentul
acesta, la picioarele Sfinției Tale... aceasta ar fi cea mai
mare fericire a vieții mele...”. Sfinția Sa, deși se spune că
nu poate fi înșelată, a căzut în plasă, iar eu am inventat
o ceremonie luciferică și l-am demascat. Timp de 12 ani
am păcălit-o pe Sanctitatea Sa. Leo Taxil, de origine din
Marsilia, era un tip plin de umor și a făcut o cacealma
de maestru, reușind să scadă creditul francmasoneriei și
să ridiculizeze cercurile catolice oficiale. Astăzi, cea mai
dezvoltată societate francmasonică o întâlnim în Statele
Unite. Lojile au jucat un rol important încă din timpul
războiului de independență, deși erau împărțite în două
tabere, întrucât o parte dintre ele au rămas fidele
Angliei. Statul major al Războiului de Independență era
alcătuit integral din francmasoni. La vârsta de 20 de ani,
George Washington era deja membru într-o lojă din
Virginia. De atunci încoace, mulți președinți americani
au fost francmasoni. La început, lojile din Franța și din
America erau strâns unite: Benjamin Franklin era
membru al unei loji franceze, iar La Fayette46 a devenit
mason în America. Mai târziu, însă, când francezii au
46 Marie-Joseph Paul Yves Roch Gilbert du Motier, marchiz de La Fayette,
cunoscut simplu sub numele de Marchizul de La Fayette (născut la Château de
Chavaniac, n. 6 septembrie 1757 – d. 20 mai 1834, Paris), aparținea nobilimii
militare franceze. Este cunoscut mai cu seamă pentru faptele sale de arme din
timpul Războiului de Independență al Statelor Unite ale Americii. Punctual, a
participat la viața politică franceză, de la Revoluția Franceză până la Monarhia
din Iulie, când s-a evidențiat ca unul dintre cei mai mari notabili liberali, de la
«partida patriotă» până la «Carboneria franceză», trecând prin tabăra
«constituționalilor» și «Clubul Feuillanților». Mirabeau, principalul său adversar
în sânul «partidei patriote», îl supranumise «Gilles César», făcând referință la
dictatorul roman.
ales o cale mai radicală, americanii conservatori au rupt
relațiile cu ei.

Acele misterioase ordine cavalerești

Viața regilor din Ierusalimul veacului al XI-lea era

periclitată de existența ordinelor cavalerești care,
conform unor relatări de epocă, încă de la început
doreau să aibă un statut de stat în stat. Există o literatură
foarte bogată, legată de ordinele cavalerești. Figura
monahului cavaler aristocrat, care își pleca de bună voie
capul în jugul sărăciei și practica iubirea față de semeni,
apărând cu sabia cauza lui Cristos i-a fascinat atât pe
istorici, cât și pe scriitori. În nenumărate drame, romane
și epopei în versuri au fost glorificate viața și faptele
acestor nobili monahi. Renumele cavalerilor cucernici,
cu mantiile împodobite cu cruci își are originea în epoca
înființării ordinelor. Idealurile, organizarea și ținuta
cavalerilor au avut o influență puternică asupra
societății contemporane. Îmbinarea vieții monahale cu
sentimentele de caritate și cu cele de intransigență
specifice vieții militare părea, într-adevăr, un program
novator. Odată cu apariția ordinelor cavalerești a
apărut o formă de organizare spectaculoasă și eficientă,
care corespundea idealului de „ostași ai Domnului”.
Cucernicia cruciaților atât de lăudată și, totodată, atât
de pusă la îndoială s-a manifestat în mod explicit,
pentru prima dată, în statutele ordinelor cavalerești –
acesta este un adevăr considerat valabil și astăzi, chiar
dacă s-a constatat că, în condițiile crude ale realităților
din epoca respectivă, cavalerii au trădat de nenumărate
ori acest ideal. La înființarea lor, frățiile înarmate și
cucernice s-au inspirat atât din exemple păgâne, cât și
creștine. Ideea ordinelor era, la vremea respectivă, încă
nenăscută. Germenii lor se găsesc deja în societățile
Murabitun și Futuwa, din timpul expansiunii islamului.
Care se pare că ar fi fost înființate de Ali, ginerele
Profetului. Acestea se ghidau după aceleași norme
morale pe care se vor jura și cavalerii medievali și
anume: disciplina, obediența, curajul și dărnicia,
devotamentul și sfidarea morții. În același timp,
ordinele cavalerești au dus mai departe tradiția frăției
de sânge a vikingilor și cea a fraților gregorieni legați
prin jurământ. După cum știm, Ordinul Cavalerilor
Ioaniți (sau al spitalelor) își avea sorgintea în Asociația
Amalfi, fondată de Gerhard, a cărui origine era,
probabil, normandă. Dar oricui i-ar aparține întâietatea
idealului de a renunța la toate privilegiile și de a-ți pune
viața în slujba celor săraci și nedreptățiți, de a lupta
pentru triumful credinței, toate acestea au fost
îndeplinite cel mai eficient și mai organizat în cadrul
ordinelor cavalerești.
 Stăpâni și robi

Ceremonia de primire într-un ordin cavaleresc era

astfel concepută, încât noul membru să simtă că viața pe
care și-a ales-o va fi cu totul alta decât cea veche: mai
aspră, dar mult mai bună. Conform statutului ioaniților,
Marele Maestru sau locțiitorul său solicita acceptul
majorității fraților care aparțineau de capitulul
ordinului pentru primirea candidatului. Apoi, cu
cuvinte alese cu grijă îi aducea la cunoștință novicelui
faptul că mulți nobili doreau ca fiii sau prietenii lor să
devină membri ai ordinului cavaleresc.
I se spunea viitorului frate că este un gest bun și
chibzuit să devină membrul unei comunități atât de
demne de respect. Totuși, candidatul era avertizat că,
dacă se simțea atras doar de veșmintele lor frumoase,
de caii lor mândri și numeroși și de tot ceea ce le oferea
confort, ar fi fost mai bine să nu se lase înșelat de
aparențe, deoarece s-ar putea ca, adeseori, când va dori
să mănânce să trebuiască să țină post; iar dacă va dori
să postească, să trebuiască să stea de veche, iar dacă va
dori să vegheze, să trebuiască să pornească la drum, în
locuri îndepărtate și ostile. De aceea, trebuie să te lepezi
de voința ta și să rabzi printre noi mai multe vicisitudini
decât îți pot înșira. Apoi, maestrul, după un moment de
așteptare, îl întreba pe candidat: „Vrei să-ți asumi toate
acestea?” Și candidatul trebuia să răspundă: „Da, dacă
îi place lui Dumnezeu.” Mai departe, maestrul îl întreba
dacă nu

Criminali cruciali

În anul 1190, viața cavalerilor cruciați aflați în Țara Sfântă

era amenințată continuu de asasini. Aceștia, sub vălul
nopții pătrundeau în tabăra cavalerilor și le tăiau beregata
în somn. După mai mulți ani, de teamă și groază, creștinii
au decis să le răspundă păgânilor cu aceeași monedă. Ei i-
au instruit să ucidă musulmanii convertiți la creștinism,
care apoi, cu dispensa papală corespunzătoare, se furișau în
tabăra oștilor musulmane și îi măcelăreau pe șefii inamici.
Succesul nu s-a lăsat așteptat. După aceste atentate, în
ambele tabere a început o perioadă în care domnea spaima
și groaza.

este membru al unui alt ordin, dacă nu cumva este

căsătorit, dacă este om liber sau dacă este în slujba unui
stăpân, dacă a comis vreo faptă care ar putea aduce
rușinea asupra ioaniților. Dacă la toate aceste întrebări
candidatul răspundea negativ, putea în sfârșit să
depună jurământul ordinului, care suna astfel: „Mă leg
și jur în fața lui Dumnezeu, a Maicii noastre iubite și a
Domnului nostru, Sfântul Ioan Botezătorul, că am să
trăiesc în supunere și am să mor pentru conducătorul
pe care Dumnezeu mi-l va hărăzi. Am să trăiesc până la
moarte în castitate și sărăcie și mă leg să fiu slujitorul și
robul stăpânilor noștri, bolnavii.” Atunci, șeful
ordinului îi răspundea: „Noi te vom ajuta, te vom
îmbrăca, dar mai mult decât atât nu poți pretinde din
partea ordinului. Ne vom ruga pentru sufletul tău și
sufletele părinților și strămoșilor tăi și poți fi părtaș la
toate faptele bune pe care acest ordin le va săvârși în
veacul vecilor.”

Marele maestru și ajutoarele sale

Cu aceasta, noul membru aparținea frăției, care avea

o structură ierarhică foarte severă. Șeful acestei
comunități alcătuită din cavaleri nobili, servitori și popi
era Marele Maestru, care reprezenta, asemeni unui
monarh, „republica solidară a nobililor ordinului.”
Adevăratul guvern al ordinului era capitulul. Acesta
era inițial adunarea tuturor fraților ioaniți aflați la
Ierusalim, dar avea să devină ulterior un consiliu cu un
număr redus de membri, în care aveau loc și
reprezentanții filialelor din apus și care funcționa ca for
superior atât la ioaniți, cât și la templieri. Marele
Maestru și capitulul erau sprijinite de funcționarii cu
rang înalt, aceste demnități care sunt amintite și în
regulamentul de bază al lui Raymond le Puy, copiind
de fapt modelul organizării curților nobiliare. Dintre
acestea, unele demnități s-au păstrat și mai târziu, ca de
exemplu: Comandantul șef (comturul șef), care avea un
rol echivalent cu cel al șambelanului regelui –
răspundea de domeniile ordinului și de aprovizionarea
oștilor lui. Mai târziu el a devenit cel mai înalt organ
fiscal al ordinului și îndeplinea și rolul de locțiitor al
marelui maestru. Trezorierul era, alături de
comandantul șef, funcționarul cel mai înalt din cadrul
acestei comunități (putem să-l numim ministru de
finanțe), care gestiona încasările și cheltuielile și, o dată
pe lună, trebuia să raporteze Marelui Maestru despre
situația fondurilor din trezorerie. Mareșalul pe timp de
război era comandantul tuturor cavalerilor și
servitorilor purtători de arme (incluzându-l și pe
comandantul cetății), în lipsa marelui maestru el
îndeplinind rolul de comandant șef și răspunzând
pentru înarmarea oștilor. Urma conducătorul
turkopolului, care comanda oștile auxiliare, mai ales
cavaleria ușoară și arcașii. Șeful spitalului supraveghea
spitalul ordinului și răspundea de toate instituțiile de
binefacere patronate de acesta, fiind al treilea în ordinea
importanței, imediat după mareșal. Priorul avea cel mai
înalt grad în ierarhia bisericească, el celebra liturghia
duminicală, el rostea rugăciunea care încheia adunările
capitulului, dar avea un rol nesemnificativ în ierarhia
ordinului. Șeful drapelului îndeplinea rolul
paharnicului, fără a avea o putere specială în sânul
ordinului. E de la sine înțeles că membrii din
conducerea ordinului făceau parte din nobilime și
serveau biserica cu ajutorul armelor. Dar atât cavalerul,
cât și servantul și preotul trebuiau să se supună celor
trei reguli de bază: castitatea, sărăcia și obediența. De
asemenea, regulile ordinului impuneau ca și cavalerul
să-și ducă traiul în mijlocul acestei comunități în care
intrase în mod voluntar. Adică să ia masa împreună cu
frații lui, să participe la împărțirea darurilor către săraci,
să doarmă în dormitoarele comune, iar mai târziu să
poarte ținuta ordinului. Din clipa intrării în ordin,
novicele trebuia să se supună regulilor care, practic,
guvernau întreaga funcționare a comunității, lăsând
prea puțin loc pentru manifestarea libertății de voință.
Organizația îi înconjura protectoare pe membrii ei, dar
în același timp le impunea ce să facă, avea grijă de ei,
dar îi și disciplina și avea ca obiectiv anihilarea
identității lor. Chiar și săvârșirea din viață avea loc în
cadrul unui ceremonial festiv. Regulile de protocol
impuneau ca muribunzii să-și ia adio de la această
lume, după care urma ceremonia festivă de
comemorare. Deci membrii ordinului cavaleresc
aparțineau chiar și după moarte unei comunități a cărei
slujire le conferea rang și demnitate, ceea ce echivala cu
o anume stare de grație și un privilegiu. Însă ordinele
nu corespundeau întotdeauna exigențelor înscrise în
statut, pentru că și în viața cavalerilor monahi situația
reală diferea mult de idealul teoretic.

Ioaniții

Ordinele cavalerești se achitau cel mai bine de

îndatoririle de caritate. Înainte de toate este o virtute a
ioaniților că au reușit să creeze cel mai bine organizat
sistem de instituții de binefacere din Evul Mediu.
Ocrotirea celor nevoiași, bolnavi și năpăstuiți a rămas o
activitate prioritară chiar și atunci când, asemeni
templierilor, s-au legat să ofere protecție pelerinilor și
să lupte împotriva musulmanilor. Organul lor central a
rămas pentru multă vreme spitalul din Ierusalim, unde
a luat naștere comunitatea lor. Traiul le era asigurat de
donațiile adunate de cavalerii monahi care nu
participau la lupte. Activitatea ioaniților era
reglementată de niște norme severe, elaborate de
capitulul ordinului. Frații străbăteau țara câte doi,
pentru a aduna donațiile necesare funcționării
spitalului și a altor instituții aparținătoare. Pe baza
principiului că „încrederea este bună, dar controlul este
și mai bun” exista încă de la început un sistem de
supraveghere. Donațiile se puneau în desaga de pelerin
pe care o purtau mereu cu ei și care, conform lui
Walstein-Wartenberg, și astăzi face parte din costumul
lor tradițional. Era strict interzis ca monahii care
adunau donații să le utilizeze în folosul lor. Doar dacă
erau foarte înfometați și nu întâlneau niciun suflet
caritabil căruia să i se facă milă de stomacurile lor goale,
atunci puteau să se atingă de câțiva gologani din traistă,
ca să-și cumpere ceva de ale gurii. Încasările trebuiau
predate în fiecare seară șefului ierarhic. Acesta putea
reține o treime pentru nevoile proprii, restul trebuia
trimis la centrul ordinului de la Ierusalim. Instituția
centrală utiliza în folos propriu și încasările proprii. Cei
care aveau în drept de folosință domeniile ordinului
trebuiau să predea o cantitate determinată de ulei și de
vin, de carne și cereale, iar prioratele străine trimiteau
bani sau alte bunuri materiale. Ocrotiții spitalului din
Ierusalim se bucurau de o îngrijire exemplară pentru
condițiile și perioada istorică dată. Erau culcați în paturi
confecționate la aceleași dimensiuni, dotate cu pături de
lână și cearșafuri de pânză. Fiecare bolnav primea un
cojoc și încălțăminte, care atunci când nu erau folosite
trebuiau aranjate în ordine între paturi. De trei ori pe
săptămână primeau carne la masă, de obicei porc sau
batal. Dar cei cu organismul mai sensibil primeau carne
de găină. La masă, cavalerii ordinului își serveau
stăpânit, adică pe bolnavi. Servanții făceau paturile
pacienților și îi spălau zilnic pe aceștia. O hotărâre
capitulară de mai târziu face referire și la medici:
„Aceștia – scrie Berthold Waldstein-Wartenberg –
trebuiau să aibă atâtea cunoștințe, încât să recunoască
boala după aspectul urinei și să se priceapă la
prepararea leacurilor.” Putem trage concluzia că erau
medici având cunoștințe științifice corespunzătoare
epocii istorice. Medicii sosiți în Regatul Ierusalimului,
indiferent dacă veneau de la răsărit sau de la apus,
trebuiau să dea un examen în fața unei comisii prezidate
de episcop. Această măsură era inspirată din dreptul
roman pe care l-au cunoscut prin intermediul
Bizanțului. După cum este cunoscut, împăratul
Iustinian ordonase ca practicarea medicinii să fie
permisă doar după promovarea unui examen în fața
unei comisii formate din șapte membri. În lumea
occidentală, obligativitatea examenului pentru medici a
apărut pentru prima dată în anul 1140, când regele
sicilian Roger al II-lea a impus înființarea unei comisii
de validare a medicilor în orașul Assisi, alcătuită din
funcționari și judecători. A fost tot o măsură de
influență bizantină. Medicii erau ajutați de preoți, care
vindecau sufletele. Aceștia soseau la spital la orele
asfințitului, pentru a se ruga împreună cu cavalerii,
servanții și stăpânii lor, bolnavii. Duminica, în clădirea
spitalului se făceau procesiuni în cadrul cărora,
conform unei hotărâri capitulare din anul 1182, se citeau
fragmente din Evanghelie. Imediat după internare,
bolnavul se spovedea și se cumineca, acestea făcând
parte din tratament. Devenise un obicei ca bolnavii care
doreau să răsplătească prin donații îngrijirea devotată
și confortul spiritual pe care le primeau în aceste spitale,
să-și lase moștenire ordinului proprietățile sau bunurile
mai de preț. Mulți își exprimau recunoștința prin
donarea unor moșii sau prin instituirea unor rente. În
Schimb, dacă mureau, puteau să emită pretenții pentru
un sicriu acoperit cu o pânză albă pe care era desenată
o cruce frumos împodobită. Spitalul făcea o impresie
profundă asupra tuturor pelerinilor. Un martor
important al acestei admirații este abatele Johannes din
Wurzburg, care a ajuns în locurile sfinte pe la 1170.
El scrie despre un număr de 2000 de bolnavi și
nevoiași care erau ocrotiți în clădirile diferitelor spitale
și care beneficiau de îngrijire și de „o bunătate
nesfârșită.” Oricum, nici groparii nu duceau lipsă de
muncă. După cum povestește abatele Johannes zilnic
mureau vreo cincizeci de bolnavi. El vorbește și despre
săracii care primeau în mod regulat hrană și
îmbrăcăminte la spitalele ioaniților. Despre această
activitate a ordinului există numeroase date cuprinse în
hotărârile capitulare din anul 1182. Tot acolo este
amintită funcția de elemosinarius, care avea
responsabilitatea de a asigura zilnic îngrijirea a treizeci
de săraci și de a vindeca cinci preoți. Trei zile pe
săptămână se împărțea pâine și supă tuturor nevoiașilor
care solicitau acest lucru. În fiecare sâmbătă din
perioada postului, cavalerii ordinului ofereau masă
pentru treisprezece săraci. După spălarea rituală a
picioarelor, acestor nevoiași li se dăruiau câte o cămașă,
o pereche de pantaloni și încălțăminte durabilă. În
aceste activități elemosinarius-ul era ajutat de cinci
servanți; trei împărțeau încălțămintea și ceilalți doi
hainele. Nici tinerii căsătoriți nu băteau degeaba la
poarta spitalului. În mod regulat, la masa conventului
era loc pentru trei cupluri tinere. De asemenea, era
amenajată o secție specială pentru peregrinele gravide.
În anul 1182, capitulul a ordonat confecționarea de
leagăne pentru ca nou-născuții să aibă locuri separate și
să nu fie sufocați în pat alături de mama lor. Spitalul
avea și un azil pentru copiii abandonați. Organizarea
spitalelor ioanite din Ierusalim și a filialelor s-a bazat
probabil și pe experiența bizantină, modelul principal
fiind cel al Casei Pantokrator, înființată în anul 1136 de
împăratul Ioan Komnemos. Acesta avea cinci secții a
câte 50 de paturi, farmacie, moară, brutărie și baie
proprie. De-a lungul timpului, participarea cavalerilor
la acțiunile sociale și de caritate ale ordinului a scăzut,
acestea revenind servanților și preoților. Totuși,
majoritatea istoricilor consideră că realizările pe plan
social ale ioaniților nu au fost depășite de nici o altă
organizație din lumea la tină creștină. De altfel, Prutz a
constatat că ordinul cavalerilor ioaniți era un
reprezentant nobil și devotat al unei culturi superioare
în mijlocul unei lumi dure și brutale. Această aserțiune
este valabilă și astăzi.

„Commando” în Evul Mediu

Majoritatea istoricilor apreciază în mod deosebit

rezultatele militare ale ordinului. Laudă curajul,
îndrăzneala, tenacitatea și capacitatea de luptă a
ioaniților. De fapt, cavalerii monahi practic stăteau tot
timpul cu arma la picior și nu erau atât de greu de
mobilizat ca armata regelui. Astfel, au adus ceva nou în
războaiele medievale și comunitățile organizate în mod
ierarhic. „Acestea erau niște armate regulare în statele
eminamente feudale. Și ca niște militari profesioniști –
scrie Zoe Oldenbourg – trebuiau să fie în formă tot
timpul. Viața lor de la 15 la 60 de ani era orientată pe
pregătirea continuă pentru bătăliile care vor avea loc.
Abia le rămânea ceva timp de odihnă. O condiție
primordială a reușitei acestei pregătiri era regulamentul
care impunea normele atât în ceea ce privește disciplina,
cât și instrucția. Acesta pretindea ca, în luptă, cavalerii
să poarte aceeași uniformă. Ioaniți purtau mantie
neagră cu cruce octogonală albă, pe un fond roșu, iar
templierii aveau mantie albă cu cruce roșie. Tot
regulamentele stabileau ce arme se cuvin cavalerilor,
respectiv celor care dețineau anumite funcții în cadrul
ordinului. Se pretindea economisirea muniției și
păstrarea în stare bună a armelor și uniformelor. Pentru
primirea efectelor noi trebuiau predate cele vechi.
Regulamentele interziceau orice manifestare menită să
stârnească senzație. De exemplu, dacă membrii
ordinului locuiau în oraș, ei trebuiau să-și poarte sabia
astfel încât nimeni să n-o observe. În felul acesta era
evitată orice posibilitate de a fi confundați cu
„zăngănitorii de săbii”, care se dădeau viteji pe drumuri
și în piețe și nu pe câmpul de luptă. Monahii în armură
care călătoreau, soseau la abație sau participau la
liturghie trebuiau să respecte niște reguli foarte stricte.
Cei care le încălcau puteau fi pedepsiți chiar și la un
post de 40 de zile, ceea ce le periclita pregătirea de luptă.
Cavalerii bolnavi sau răniți beneficiau de o îngrijire
atentă. Cel târziu după trei zile de la îmbolnăvire sau
rănire trebuiau să se retragă la izolator, unde li se dădea
o porție mai mare de carne, de pâine și vin pentru a fi se
grăbi însănătoșirea. De asemenea, de două ori pe zi
venea infirmierul care trebuia să se îngrijească de
evoluția moralului oștenilor lui Cristos. Tocmai de
aceea, servitorilor și scutierilor le era interzisă intrarea
în odaia cavalerului bolnav. Printre interdicțiile
controlate se aflau și: consumul excesiv de vin, jocul de
table, de șah și de zaruri, citirea romanelor, inclusiv a
celor cavalerești, chiar dacă eroii lor luptau tot
împotriva Răului ca și cavalerii cruciați.

Murdari și pletoși

Prin modul lor de viață, cavalerii Domnului vor

schimba cu totul imaginea nobililor franci cunoscuți
înainte în Țara Sfântă. Disciplina și supunerea sunt
trăsăturile principale ale cavalerilor, după cum afirma
abatele Sf. Bernard din Clairvaux, cel care a elaborat
regulamentul de bază al cavalerilor templieri. „Fiecare
va acționa după cum îi va ordona șeful ordinului.
Fiecare va îmbrăca hainele care i se vor da și nimeni
nu... va mânca... după pofta inimii. Fiecare se va
mulțumi cu hainele și alimentele strict necesare și va
evita tot ceea ce este de prisos. Templierii duc o viață
cumpătată și fericită în comunitățile lor, fără femei și
fără copii. Pentru a se apropia cât mai mult de modul de
viață al apostolilor locuiau în aceleași condiții, sub
același acoperiș. De dragul realizării unei comunități de
idei și a unei conviețuiri armonioase, ei renunță la orice
fel de proprietate personală. În comunitățile lor nu se
spun cuvintele necuviincioase; preocupările neserioase,
râsul, șușotelile, ba chiar și râsul înfundat lipsesc cu
desăvârșire. Jocul de șah și cel cu zaruri sunt
disprețuite, vânătoarea este considerată o îndeletnicire
nesuferită și nu găsesc nicio bucurie în uciderea
șoimilor în zbor. Îi desconsideră pe comedianți, pe
scamatori, pe clevetitori, cântecele cu două înțelesuri, la
fel ca și bancurile și giumbușlucurile arlechinilor, care li
se par fără noimă. Părul îl poartă tuns scurt, pentru că li
se pare rușinos ca bărbații să poarte plete. Nu
exagerează cu îmbrăcămintea și se spală foarte rar. Sunt
murdari și pletoși, pielea li se înnegrește din cauza
zalelor și a soarelui.”
Nu avem motive să ne îndoim de cele relatate de
abatele Bernard despre murdăria templierilor. Viața lor
în mănăstirile organizate ca niște cazărmi, care
disprețuia toate deșertăciunile vieții, avea ca scop
primordial pregătirea unor militari de carieră. În timp
ce ioaniții se devotau în parte și acțiunilor caritative,
templierii, care afirmau fără nicio remușcare că descind
din spița Maccabeilor, se dedicau exclusiv luptei
împotriva păgânilor, cu mult succes de altfel. Templierii
au accentuat cu câteva grade toate elementele
valoroase, dar și greșelile, stilul de luptă al nobililor
războinici franci. Curajul, furia și tenacitatea constituie
regulile de bază ale luptei. În misticismul lor militar,
disprețuirea morții avea valoarea unei adevărate
dogme. Chiar dacă nu-și respectau întotdeauna ad
litteram deviza: „mai bine să mori decât să cazi
prizonier sau să cedezi o palmă de pământ”, se spunea
totuși că făceau minuni pe câmpul de bătălie. Dar nu se
jertfeau în lupte doar membrii anonimi ai ordinului, ci
și rangurile înalte din ierarhia lui. Din cei douăzeci și
doi de Mari Maeștri care au existat până la desființarea
ordinului în anul 1312, cinci au murit în bătălie, cinci în
urma rănilor dobândite în luptă, iar unul a fost capturat
de musulmani. Deci 50% dintre ei au murit de moarte
violentă. Reversul medaliei era că în lupta corp la corp
cavalerii erau neînfricați, uneori lupta lua forme
sălbatice, iar protagoniștii erau îmbătați de
performanțele lor uluitoare. În aceste momente,
disciplina lor proverbială era învinsă de temperament.
De altfel, ostașii pur-sânge ai acestui ordin nu-și prea
băteau capul cu strategia sau tactica de luptă, ci
păcătuiau prin superficialitate și îngâmfare,
imprudență și nesăbuință. În ciuda acestor defecte,
efectivele ordinelor cavalerești își îndeplineau în mod
strălucit rolul de armată permanentă. Deja în anul 1150,
la sediul templierilor de la Ierusalim staționau 300 de
cavaleri. Călătorul evreu Beniamin din Tudela, în anul
1165 aprecia numărul lor la 400. În caz de necesitate
puteau fi chemați sub arme în jur de o mie de cavaleri
la care se adăugau de cinci ori pe-atâția servanți apți de
luptă, cu care se putea alcătui o oaste de șase mii de
capete. Armata ioaniților avea cam același efectiv.
Totuși, cu nicio ocazie nu s-a aruncat în luptă întreaga
armată a cavalerilor întrucât și apărarea cetăților dădea
în sarcina monahilor cavaleri. Ba mai mult,
împrejurimile cetăților au fost transformate în
adevărate zone de apărare militară. Conform
relatărilor, această activitate a început în regiunea
Askelon. În anul 1140, sub domnia regelui Fulco,
cetățile Jamnia-Ibelin, Blanchegarde și Bethgibelin au
fost incluse într-o zonă de graniță bine organizată, a
cărei apărare era asigurată de ioaniți. Trebuia avut în
vedere că cetatea Bethgibelin era cea mai amenințată.
Mai târziu, cavalerii ospitalieri au organizat un brâu de
apărare pe muntele Tabor, pe malul lacului Genazaret,
la granița cetăților Tripolis și Antiohia, alcătuită din
ziduri de apărare, cetăți, fortărețe de mici dimensiuni și
turnuri de veghe. Era o zonă fortificată, pe care au
populat-o cu coloniști franci, francezi și italieni. Aici
cavalerii erau stăpânit absoluți, fără a putea fi
împiedicați de regele Ierusalimului sau de stăpânii din
Tripolis sau Antiohia. Pe teritoriul Apameii au obținut
un domeniu imens pe care l-au administrat ca pe un
adevărat stat ioanit autonom, chiar și după prăbușirea
regatului Ierusalimului. În centrul ei se afla cetatea
Margat, care a fost sediul ordinului după căderea
Ierusalimului, până în anul 1285. Vreme aproape la fel
de îndelungată au păstrat ioaniții și cetatea Krak des
Chevaliers în deșertul Bekaa, care până în prezent este
considerată cea mai importantă cetate cruciată. În
partea de nord a teritoriului, din anul 1167 stăpâneau
templierii care-și aveau centrul la Tortosa. De altfel, tot
ei controlau și regiunea Bagras de la porțile Siriei,
Safedul aflat la nord de lacul Genazaret dar și regiunea
Ghaza, aflată la sud de Askelon, în apropierea graniței
egiptene. Iată că ordinele cavalerești care juraseră să
ducă un trai sărac, au ajuns ca, pe calea războaielor, să
strângă averi importante. Consecințele nu s-au lăsat
așteptate. Puterea și bogăția ordinului și-a pus
amprenta și pe atitudinea membrilor săi. Înaltele
idealuri ale cavalerilor s-au transformat în interese
foarte pământești. Comunitățile preoțești au devenit
instituții guvernate mai degrabă de lăcomie și dorința
de a obține câștiguri cât mai substanțiale, decât de
iubirea și ajutorarea aproapelui.

Cavalerii Cruciați – marii latifundiari

Treptat ordinele cavalerești au început să prindă

cheag, să se îmbogățească, să obțină domenii întinse și
averi imense. Frații cei oropsiți ai lui Cristos își măsurau
cu banița și banii, și comorile, ajungând astfel să fie mai
puternici decât toate celelalte forțe din Țara Sfântă.
Când ultima oaste a Ierusalimului a fost înfrântă la
Hatin, ioaniții deveniseră cei mai mari latifundiari din
Țara Sfântă, iar templierii dețineau puterea financiară.
Amândouă ordinele slujeau cu plăcere pe altarul
banilor și al lui Mammon. Spitalul central al ioaniților
aflat peste drum de biserica Saint Syr se transformase
într-un complex de clădiri cu săli mari, având curtea
înconjurată de galerii, depozite și gherete cu mărfuri. În
același timp, ordinul întreținea spitale și aziluri pentru
pelerini în orașele Tyr, Tripoli și Antiohia și aveau filiale
în aproape toate orașele din Siria și Palestina. Însă
adevărata avere o constituiau întinsele latifundii pe care
ordinul le acumulase cu multă pricepere doar în câteva
decenii. În afară de aceste domenii, ioaniții dețineau și
terenuri intravilane a căror valoare creștea prin
acordarea dreptului la construcție. Aveau cotă parte din
încasările vămilor portuare, ale băilor, piețelor.
Dețineau mori, brutării, zăgazuri și stăvilare. Erau
interesați, de asemenea, de producția de vin, de
fabricarea săpunului și de marochinărie. În termeni
moderni, am putea spune că Ordinul Ioanit era cea mai
puternică firmă imobiliară din Țara Sfântă, dar era și un
mare concern comercial care avea legături de afaceri
extinse și puternice prin intermediul cărora a reușit să-
și extindă activitatea și în țările din Europa. Frații
ordinului erau niște administratori extrem de pricepuți
ai acestui concern. O parte din domenii le lucrau ei
înșiși, iar cealaltă o arendau. Principala forță de muncă
din agricultură era alcătuită din țăranii localnici, dar
cavalerii Ordinului Sf. Ioan utilizau și prizonierii de
război sau iobagii. O altă categorie de muncitori erau
robii voluntari sau așa-numiții donați, care, pentru a
scăpa de sărăcie, foame și grija zilei de mâine, intrau sub
aripa ocrotitoare a cavalerilor cruciați și își sacrificau
libertatea pentru a scăpa de mizerie. Nu veneau doar
familii sau neamuri, ci chiar sate sau triburi întregi de
beduini. La această întreprindere economică și
caritativă, trebuiau să contribuie și filialele din
străinătate, de obicei printr-o contribuție materială. De
exemplu, prioratul din Saint Gilles era obligat să trimită
anual o sută de anterii 47 . Filialele din Pisa și Veneția
figurau pe listă cu obligația de a livra câte două sute de
coți de pânză de in vopsit, iar cei din Antiohia trebuiau
să trimită două mii de coți de mătase. Constantinopole,
în afara celor două mii de pături de lână, avea de trimis
și plante medicinale pentru prepararea leacurilor.

47 Haină lungă, încheiată cu nasturi de sus până jos, purtată de preoții ortodocși.
Tripoli și Tiberiada erau cele mai importante furnizoare
de zahăr. În acest mod, ordinul a creat o organizație
economică imensă și prosperă, în cadrul căreia spitalele
și azilurile, moșiile și manufacturile se completau și se
susțineau reciproc. Chiar și oștile cavalerești făceau
parte din acest concern, pentru că ioaniții nu aveau
niciun fel de remușcări în a-și lua partea din prăzile
războaielor la care participau. Erau foarte pricepuți în
problemele financiare, dar, totuși, în acest domeniu
erau depășiți de „firma” concurentă, cea a templierilor.
Templierii dețineau supremația financiară din Țara
Sfântă. Am putea spune că erau bancherii lui Cristos.
Instituțiile lor financiare nu funcționau doar la
Ierusalim, ci în toate porturile și în majoritatea orașelor.
Astfel, ei controlau piața de capital a regatului și
reprezentau o putere financiară extinsă și puternică și în
bătrâna Europă. Oricât ne-ar surprinde, acești frați ai
Sfântului Templu, care juraseră sărăcie și umilință și
aveau drept scop ajutorarea pelerinilor să ajungă în
siguranță la Ierusalim, cu îndrăzneală și inventivitate
au reușit să dezvolte un sistem bancar care a utilizat în
premieră o serie de tehnici bancare moderne. Instituțiile
financiare ale templierilor cunoșteau noțiunea de cont
curent, dădeau credite, cunoșteau sistemul
împrumutului de amanet și al cambiilor, erau specialiști
în transferul internațional de valută. Dădeau credite,
finanțau și organizau pelerinaje. În final și-au înființat
flota comercială proprie, cu care au spart monopolul
orașelor-porturi din Italia, care, de altfel, le furnizaseră
specialiștii în domeniu. La fel ca ioaniții, însă pe alte căi,
și templierii au ajuns o mare putere economică din Țara
Sfântă și din întreaga lume creștină, ceea ce avea să le
garanteze statutul independent.

„Trage la măsea ca un templier”

Bogăția, puterea și independența a dus, firește, la

schimbarea regulamentului intern al ordinului. Frățiile,
care luaseră ființă din dorința de asumare voluntară a
lipsurilor și dedicarea vieții iubirii aproapelui, au
început să se laude cu bunăstarea, autoritatea și
importanta lor. Erau îngâmfați și trufași, adică
săvârșeau păcate lumești împotriva cărora juraseră să
lupte în cadrul ordinului lor. Demnitarii ordinului
considerau că era de datoria lor să-și arate rangul printr-
o ținută luxoasă. Astfel, peste tot unde se duceau aveau
o suită fastuoasă. De exemplu, după cum aflăm din
istoria scrisă de Berthold Waldstein-Wartenberg, suita
marelui maestru al ioaniților era alcătuită din: doi
cavaleri, trei purtători de arme, un aprod, un turkopol,
un cancelar, un capelan, un fra serviente, pe post de
curtean și un magister scutiferorum. Aceștia doi din
urmă aveau dreptul, fiecare, la câte un purtător de
arme. Pe lângă aceștia, era necesar și un om care să
îngrijească animalele, căci maestrul avea dreptul la
patru cai și trei catâri. Dar și capelanul și curteanul
aveau dreptul la câte un animal de povară, iar magister
scutiferorum chiar la două. Toate aceste persoane și
animale erau întreținute de marele maestru din venitul
său și numai el dispunea de ele. Și marele maestru al
templierilor avea o suită la fel de costisitoare, formată
din: preoți, copiști, purtători de arme și soli, bucătari și
șambelani, și, firește, un număr de cavaleri și servitorii
ai acestora. Dar și membrii de rând au ajuns robii
luxului, astfel încât în curând întregul ordin căzuse
pradă acestui proces. Astfel, un cavaler ioanit primea
deja la învestire o desagă de blană și un cojoc. Porția de
mâncare zilnică era dublată în zilele de târg și de
sărbătoare. Treptat, s-a arătat mai multă îngăduință în
ceea ce privește interdicția de a vâna. În final,
conducerea închidea ochii și la chefurile stropite cu vin
din belșug, ale cavalerilor care își stârneau în acest fel
mânia împotriva inamicului. Nici canonul abstinenței
nu mai era respectat cu atâta strictețe, deși în
regulament încălcarea lui se pedepsea draconic. Tot de
la Berthold Waldstein-Wartenberg aflăm că, dacă un
cavaler comitea în mod public păcatul carnal, atunci,
duminica după liturghie trebuia să recunoască acest
lucru în fața adunării și să suporte flagelarea și
îndepărtarea sa publică din sânul organizației. Dacă
păcătosul se îndrepta, putea fi reprimit cel mai devreme
peste un an. Lista numeroasă a condamnărilor din
cadrul ordinelor cavalerești reflectă tocmai decăderea
morală a acestora. Una din zicalele vremii, „trage la
măsea ca un templier”, nu face decât să reflecte această
stare de fapt. De asemenea, membrilor ordinului li se
imputau păcatele trufiei, lăcomiei, aroganței și
senzualității. Odo de Saint Blasien scria că aceștia
căutau să obțină totul pentru ei și nimic pentru Cristos.
Guillome din Tyr îl caracteriza pe Odo de Saint
Amadot, conducătorul templierilor, drept un tiran
netrebnic și teribil de îngâmfat. Papa Inocențiu al III-lea
care, de altfel, sprijinea în măsura posibilităților
ordinele cavalerilor, îi acuza că erau vânători de plăceri
lumești și desfrânați care nu respectau morala creștină.
Frédéric al II-lea de Hohenstaufen a redactat un
testament satiric, prin care orgoliul său nemăsurat era
lăsat moștenire templierilor și ioaniților. Conform
opiniei lui Martin de Paris, frații „săraci” ai Sfântului
Templu, folosindu-și bogăția imensă, ar fi putut să-i
învingă pe musulmani, dacă nu i-ar fi împiedicat
metehnele. Li se imputa josnicia, trădarea, trufia,
necumpătarea, tirania, luxul și desfrâul, de unde se
vede că oricâte merite ar fi avut, nu se bucurau de
simpatia celor din jur. Mulțimea acuzelor ne face să
credem că pana criticilor nu a fost călăuzită doar de
invidie, ci și de consternarea sinceră. Intenția morală
care a stat la baza întemeierii acestor ordine, nu a fost
suficient de puternică pentru a împiedica procesul de
laicizare pe care cronicarii îl numeau pervertirea bunei
morale. Blazonul templierilor înfățișa un cal cu doi
călăreți. Unul dintre ei să fi fost Necuratul?

Ordinele de importanță minoră

În secolele XI – XIII, în afara celor trei ordine

cavalerești bine cunoscute: Cavalerii Ioaniți sau
Ospitalierii, Cavalerii de la Malta sau Templierii și
Cavalerii Teutoni, au mai existat numeroase ordine mai
puțin importante, dintre care amintim Ordinul
Sfântului Lazăr și Cavalerii de Montjoie. Inițial, ordinul
lazariștilor a funcționat ca o organizație menită să-i
îngrijească pe leproși și s-a transformat într-un ordin de
sine stătător de-abia în veacul al XII-lea. Tot atunci și-au
înființat spitalul. Purtau o cruce la fel cu a ioaniților, dar
de culoare verde. Ordinul Montjoie a fost numit după
muntele omonim aflat la porțile Ierusalimului. Acest
ordin a fost fondat de spanioli în anul 1180 și, după un
timp, s-a unit cu ordinul templierilor. O organizație
diferită de cele amintite până acum era Ordinul
Cavalerilor Sfântului Mormânt, care s-a format abia în
secolul al XIV-lea, fiind organizația laică a nobililor care
au ajuns la Ierusalim ca pelerini și acolo au fost ridicați
la rangul de cavaleri. Exemplul ordinelor cavalerești
din Orient a influențat și Europa, mai ales Peninsula
Iberică. Aici, în anul 1145, s-a înființat formațiunea de
cavaleri ai regelui portughez Alfonz I, care va fi
cunoscută mai târziu sub numele de Cavalerii de la
Aviz, după localitatea unde își aveau spitalul. În anul
1156, a fost înființat Ordinul Alcantara, în anul 1158 –
Ordinul Calatrava, iar în anul 1175, papa a aprobat
înființarea Ordinului Compostella, care ocrotea
pelerinii ce călătoreau la Santiago de Compostella.
După Ierusalim și Roma, această localitate era cel mai
important loc de pelerinaj al creștinilor, pentru că
tradiția spunea că aici ar fi fost înmormântat Sfântul
Iacob. În afara Peninsulei Iberice, întâlnim cavaleri în
Livonia, unde Ordinul Cavalerilor Livonezi sau
Confreria Săbierilor a câștigat un anumit prestigiu
pentru o perioadă scurtă de timp. Ordinul a fost
întemeiat în anul 1202 de Albert, episcop de Livonia, și
avea menirea să cucerească și să convertească păgânii.
Acest ordin, spre deosebire de celelalte, a rămas sub
jurisdicția episcopului. Regulamentul ordinului era la
fel cu cel al templierilor. Semnul lor distinctiv era o
sabie întoarsă cu vârful în jos și o cruce – de aici și
numele ordinului. În anul 1237, s-a unit cu cavalerii
teutoni. Un alt ordin din răsăritul Europei, care nu s-a
prea bucurat de succes, a fost cel a dobriniacilor,
înființat de Conrad, prinț de Mazovia, și episcopul
misionar prusac Christel, care doreau să-i subjuge cât
mai repede pe prusaci. Semnul lor distinctiv semăna cu
cel al cavalerilor livonezi: purtau o mantie albă,
decorată cu o sabie și o stea. Reședința lor era în cetatea
Dobrin din Kuiavia. Întrucât acest ordin destul de slab
nu a putut obține niciun fel de rezultate împotriva
prusacilor, în anul 1235 a fost asimilat de Ordinul
Cavalerilor Teutoni. Marea majoritate a ordinelor
cavalerești erau subordonate papei și aveau o serie de
privilegii. Acest lucru denotă că Sfântul Scaun nu-i
utiliza numai în scopul cruciadelor și al expansiunii din
Orientul Mijlociu, ci și ca o armată permanentă a
Bisericii. Această concluzie este confirmată și de faptul
că Papa Honorius al III-lea a înființat un ordin
cavaleresc care avea menirea de a lupta împotriva
ereticilor. În perioada feudalismului târziu, din sânul
acestor ordine ale cruciaților s-au format comunitățile
nobiliare laice care nu vor mai fi subordonate bisericii,
ci suveranilor lor. În secolul XV, cele trei ordine
cavalerești spaniole au fost trecute sub jurisdicția
directă a coroanei și transformate în unelte ale
absolutismului timpuriu. În alte țări, aceste ordine nu
au apărut din interiorul ordinelor cruciate, ci au fost
înființate de monarhi. În acest sens, amintim Ordinul
Lânii de Aur, înființat în anul 1429 de Filip al III-lea de
Burgundia. Acest ordin a fost mai târziu preluat de
Habsburgi. Numele ordinului este legat de legenda
argonauților. În cadrul acestor ordine laice capătă
importanță însemnele distinctive pe care le oferă
suveranii pentru a-și manifesta aprecierea. De aceea,
cuvântul ordin a căpătat și sensul suplimentar de astăzi,
acela de distincție.

Carbonarii

Victimele unui incendiu

În data de 24 decembrie 1821, la una din fabricile din

orașul Saumur, aflat în provincia istorică Anjou a
Franței, a izbucnit un incendiu. La stingerea lui au
participat și elevii școlii de ofițeri din oraș. În timpul
luptei cu flăcările, un zid s-a prăbușit peste elevi. În
buzunarele tinerilor striviți de cărămizi, autoritățile au
găsit câteva notițe privind complotul pregătit de
organizația secretă Cavalerii Libertății. Au fost arestați
peste 30 de subofițeri, printre ei aflându-se și un
instigator pe nume Sirejean. S-a descoperit ulterior că
participanții la complot voiau să-l aducă pe tron pe
Napoleon al II-lea și să reinstituie constituția
revoluționară din 1791. Sirejean a fost condamnat la
moarte de tribunalul lui Ludovic al XVIII-lea, iar
sentința a fost executată. Dar cine erau, de fapt,
Cavalerii Libertății? Organizația a fost fondată în anul
1815 de chirurgul Grandmenil. Acesta practicase
medicina mai întâi la Paris, iar mai târziu, s-a stabilit la
Saumur, înființând filiale ale organizației în toată partea
vestică a Franței. În anul 1821, când a izbucnit incendiul,
din mișcarea ilegală făceau parte în jur de douăzeci de
mii de cavaleri. În perioada respectivă, în Franța activau
foarte multe societăți secrete. Într-o mansardă din
cartierul studențesc al Parisului, în vecinătatea Școlii de
Justiție, se adunaseră membrii Asociației Libere a
Elevilor și cei ai Prietenilor Adevărului, pentru a pregăti
răsturnarea guvernului reacționar al lui Ludovic al
XVIII-lea. Unii doreau să restabilească republica, alții
doreau să-l înscăuneze pe Napoleon al II-lea, însă,
pentru a păstra unitatea de acțiune, toți afirmau că:
— Mai întâi trebuie alungați Bourbonii, apoi vom mai
vedea!
Studenților li s-au alăturat și alți intelectuali și, firește,
militari, pentru că în armată mai erau mulți adepți ai lui
Bonaparte, care urzeau cu tenacitate firele
conspirațiilor. Astfel, complotul din vara anului 1820 a
fost coordonat de căpitanul Nantil. Ofițerul era legat
prin fire secrete de legendarul general La Fayette, eroul
războiului de independență din America și al Revoluției
franceze, care după mai mulți ani de exil la Olmutz a
revenit în țară în anul 1799 și s-a aliat cu opoziția
liberală. Căpitanul Nantil, urmând buna tradiție a
revoluției franceze, voia să ocupe Tuileries și cetatea
regală de la Vincennes. Atacul era planificat să aibă loc
în glorioasa zi de 10 august, în amintirea faptului că
populația Parisului mai ocupase o dată Palatul Tuileries
în aceeași zi, în anul 1792. Dar informatorii și-au
îndeplinit sarcina și autoritățile au aflat despre complot.
Aceștia n-au reușit însă să-i prindă decât pe figuranții
lipsiți de însemnătate. Căpitanul Nantil și ceilalți șefi au
reușit să fugă. Eșecul de la Paris, însă, nu i-a descurajat
pe nemulțumiți. Astfel că spiritul rebeliunii a renăscut,
de astă dată la Saumur. Dar nu numai acolo! Spiritul
bonapartist continua să trăiască și în orașul Belfort, oraș
militar, fortificație încă de pe vremea Imperiului
Roman. La sfârșitul anului 1821, în acest oraș cu străzi
înguste și case gotice lipite unele de altele, se urzea o
nouă rebeliune. Inițial, ziua fatală a fost fixată pe 29
decembrie, însă prudentul și ezitantul general La
Fayette nu și-a făcut apariția. Întrucât complotiștii
considerau că acțiunea nu poate avea loc în lipsa lui, au
amânat-o pentru data de 1 ianuarie. Unul dintre
conducătorii rebelilor era un ofițer de gardă pe nume
Pailhes. Colonelul guraliv și povestitor nu a putut să
păstreze secretul. Complotiștii pregătiseră armele și
împărțiseră și praful de pușcă, atunci când au fost
sesizate organele de poliție de un căpitan zelos care
bănuia că se pregătește ceva. Totuși, conspiratorii au
reușit să fugă. O parte dintre ei au trecut cu bine granița
Elveției, însă Pailhes a fost prins și condamnat la cinci
ani de pușcărie. Totuși, Cavalerii Libertății de la
Saumur nu s-au împăcat cu înfrângerea. Grandmenil și
camarazii săi continuau să țeasă firele conspirației. Au
fixat o altă zi pentru revoltă, 23 februarie 1822.
Conducerea ei a fost încredințată generalului de
brigadă Jean Berton. Generalul chipeș, cu păr creț și
mustăți impunătoare, împlinise deja 53 de ani. Urmase
celebra școală de ofițeri de la Brienne cam în aceeași
perioadă cu Napoleon. Se remarcase în Campania
Spaniolă și, firește, după restaurarea monarhiei a fost
trecut în rezervă. În final s-a hotărât ca revolta să aibă
loc în orășelul Thouras, aflat la șapte mile de Saumur,
în data de 24 februarie. Berton a ajuns la Thouras la 21
februarie și a emis o proclamație. Apoi, în zorii zilei de
24 februarie dă semnalul revoltei, îmbrăcat în ținuta
militară de gală: rebelii își pun cocardele tricolore și
ocupă cazarma jandarmilor. Reprezentanții
autorităților regale sunt alungați și peste tot răsună
lozincile „Trăiască libertatea!” sau „Trăiască
împăratul!”, cel care la puțin timp avea să moară pe
Insula Sfânta Elena. Generalul rebel este fericit, ține
discursuri, strigă, fumează trabucuri groase și se duce
la masă la un prieten. Timpul trece și abia la prânz dă
ordin să se intre în Saumur. În față merge tamburul
major urmat de un țesător care înainte luptase de partea
contrarevoluționarilor din Vendee, iar acum purta
tricolorul. După ei urmează vreo 25 de cavaleriști și 150
de infanteriști. Generalul Berton, cu mintea
înfierbântată, dar cu ajutorul acestor forțe, dorea să-i
doboare pe Bourboni! Seara au ajuns pe înălțimile din
împrejurimile Saumurului. Pe celălalt mal al Loarei se
poate observa cazarma școlii de ofițeri de artilerie.
— Qui vive?48, întreabă cavaleriștii.
Locotenentul Delon, aghiotantul lui Berton le strigă
peste râu:
— Armata de vest! Are douăzeci de mii de soldați, iar
noi suntem numai avangarda!
Minciuna nu are efectul scontat. Podul este baricadat
de căruțe din spatele cărora primarul din Saumur
începe să parlamenteze cu Delon. Locotenentul vrea să
atace, însă Berton îl oprește.
— Nu-mi asum răspunderea de a vărsa sângele
francez!

48 Cine să trăiască?
 Noaptea la ora două, Berton sună retragerea și mica
ceată se risipește. Eșec la Paris și Belfort, dublă
înfrângere și rușine la Saumur. În principiu, Cavalerii
Libertății sau Cavalerii Dreptății

Commando-ul atomic

Cele mai mici și, poate tocmai de aceea, cele mai secrete
organizații din lume sunt, probabil, formațiunile de elită pe
care în limbajul comun le numim unități de comando.
Membrii lor sunt bărbați cu chip și identitate necunoscute,
care știu să mânuiască cele mai diferite modele de arme și
să conducă cele mai diverse tipuri de vehicule. În prezent,
chiar și unitățile de comando sunt specializate pe domenii
ca: eliberarea ostaticilor, respingerea atacurilor teroriste și
altele. Cel mai interesant este grupul de comando atomic,
înființat de Consiliul Internațional de Supraveghere a
Centralelor Atomoelectrice și care are drept sarcină testarea
sistemelor de securitate ale acestor centrale. Obiectivul este
preîntâmpinarea accidentelor. Modul în care au loc
exercițiile este cât se poate de original: simularea unui atac
asupra centralei. Sarcina nu e deloc ușoară, pentru că
personalul de pază al centralei nu este prevenit în legătură
cu atacul și este înarmat cu arme de foc. În ciuda acestor
riscuri, membrii trupei de comando au reușit să ocupe prin
atacuri fulger foarte multe centrale atomo electrice. După
fiecare acțiune se pun în evidență punctele vulnerabile ale
sistemului de apărare și este sancționat personalul de pază.
Se pare că și personalul centralei atomo-electrice de la Paks
(Ungaria) a auzit câte ceva despre aceste comando-uri, dar
afirmă că totul nu este decât o legendă. Ei zic că există într-
adevăr o formațiune care are sarcina de a recuceri centrala
în eventualitatea ocupării ei de către teroriști.

ar fi trebuit să se descurajeze și să renunțe la tentativele

de revoltă. Dar nu s-a întâmplat așa. Aceste două mici
organizații erau doar frânturi ale unei organizații
ilegale internaționale, puternice și întinse: carbonarii.

Răzbunarea mielului hăituit de lupi

În linii mari, mișcarea carbonarilor seamănă foarte

mult cu cea a francmasonilor. Ea s-a format la începutul
veacului al XIX-lea în Italia, mai exact în Calabria, sub
domnia regelui Murat al Neapolului, cumnatul lui
Napoleon. Primele societăți s-au înființat probabil după
model franțuzesc, cel al Confreriei Cărbunarilor din
Jura. Să ne oprim puțin la termenul de „carbonar”. De
ce a optat societatea secretă pentru acest nume? S-ar
putea ca și carbonarii să nu fi fost inițial o organizație
politică, ci una profesională, care reunea tăietorii de
lemne, așa cum și masonii, inițial, erau membri din
bresle ale zidarilor. De altfel, activitatea francmasonilor
se îmbina adesea cu cea a carbonarilor. Existau și
persoane membre ale ambelor organizații. Totuși, de ce
și-au spus „carbonari”? După părerea unora, explicația
este că focul cărbunilor purifică și alungă fiarele
pădurii. Fapt este că adepții mișcării s-au refugiat în
peșterile din munții Abruzzo, având parola:
„Răzbunarea mielului hăituit de lupi.” Organizația care
a preluat ceremonia specifică breslei cărbunarilor, s-a
extins foarte repede, pentru că era sprijinită de însuși
Maghella, ministrul de interne al lui Murat, care dorea
să unifice Italia într-o monarhie parlamentară. În unele
orașe din Calabria și Abruzzia, toată populația
bărbătească activa în această organizație. Carbonarii
erau un adevărat stat în stat. Carbonarii se întitulau
între ei „buoni cugini” (veri buni). În general, exista o
ierarhie alcătuită din două grade: Ucenici și Maiștri. La
început se adunau în păduri. Coliba unde-și oficiau
ceremoniile se numea „magazia de cărbune”. Mai
târziu, când meseria de cărbunar a devenit simbolică,
adunările se țineau în încăperi lambrisate cu lemn, în
care se găsea un butuc necioplit. Acesta era acoperit cu
o față de masă din pânză, pe care se așezau o cană cu
apă, sare, un crucifix, frunze, un bulgăre de pământ, o
coroană de măceș, gheme de ață și alte simboluri. Pe
perete, în spatele Maistrului, era desenat un triunghi cu
raze. Conducerea organizației „Alta Vendita” își avea
sediul la Neapole. Aici se păstra „Cartea de Aur” care
conținea statutele societății și „Cartea Neagră” unde se
aflau listele candidaților neacceptați. Ceremonia de
inițiere era întrucâtva asemănătoare cu cea a masonilor:
neofitul, cu ochii legați, se jura pe toporul de tăiat lemne
că va păstra secretele societății și îi va ajuta pe „verii cei
buni” dacă aceștia vor da de necaz. Inițierea maiștrilor
era ceva mai complicată. După unii autori, ar fi existat
și grade superioare. Se pare că pentru dobândirea unora
dintre aceste grade, ceremonia de inițiere s-ar fi făcut
prin răstignirea candidatului asupra căruia alți
carbonari deghizați în soldați austrieci, ar fi tras focuri
cu gloanțe oarbe.
Carbonarii italieni voiau să răstoarne regimurile
monarhice prin acțiuni teroriste și conspirații. Ei au
avut un rol important în revoltele de la începutul
secolului al XIX-lea. În ciuda faptului că ele nu au avut
rezultate, au contribuit totuși la coeziunea poporului
italian și la cucerirea independenței. Mai târziu,
carbonarii s-au aliat cu mișcarea „Tânăra Italie”,
condusă de Manzini. Metternich și regele Ferdinand au
pornit o campanie de nimicire a carbonarilor, motiv
pentru care mulți dintre ei au emigrat. Istoria
carbonarilor este de fapt o pendulare între Italia și
Franța. Inițial, mișcarea a pornit din rândurile
cărbunarilor francezi din Jura. Apoi a înflorit în Italia,
pentru ca mai târziu, în perioada represaliilor, când au
fost alungați din Italia, ideile să revină din nou în
Franța, introduse de un student refugiat de la Neapole
la Paris. De aceea statutul, insigna și ritualurile
carbonarilor s-au răspândit printre studenții francezi
despre care am vorbit la începutul capitolului. Un astfel
de student a pus bazele „charbonnerie”-ei franceze la 1
mai 1821, în mansarda de pe Rue Copeau. Mișcarea
franceză a carbonarilor avea în același timp un caracter
secret, militant, umanist și mutual. Fiecare lojă sau
ventă era alcătuită din douăzeci de membri. Studentul
amintit a înființat prima ventă din șapte membri. După
ce mișcarea a început să se extindă, a fost înființat
organul suprem de conducere care, după modelul
italian, se numea Haute Vente (Înalta Ventă).
Carbonarii francezi se jurau pe un pumnal, cu
legământul de a lupta împotriva tuturor monarhiilor.
Fiecare membru avea o pușcă și douăzeci de cartușe.
Adunările se țineau noaptea în locuri părăsite și
ordinele se transmiteau verbal. În locurile publice,
carbonarii comunicau prin semne specifice. Primii
carbonari francezi proveneau mai ales din rândurile
intelectualității: studenți, profesori, scriitori, poeți și
artiști. Dar din societatea carbonarilor făceau parte și
destul de mulți militari. De exemplu, printre primii
membrii s-a aflat istoricul Augustin Thierry, fostul
secretar al lui Saint Simon, care mai târziu avea să-și
piardă vederea, dar care a reușit să-și continue
activitatea cu ajutorul soției sale. El nu era numai un
bun cercetător, ci și un excelent scriitor. (Fratele său mai
mic, de asemenea un scriitor remarcabil, a scris istoria
lui Attila).
În anul 1822, numărul carbonarilor francezi crescuse
la șaizeci de mii, iar în rândurile lor se înscriseseră și
muncitori. Funcția de Mare Maestru i-a fost oferită
generalului La Fayette care a și acceptat. Au mai aderat
la carbonari și alte personalități ale partidului liberal, ca
de exemplu: Jaques Antoine Manuel, deputat și orator
celebru, d’Argenson, aghiotantul lui La Fayette, fost
prefect pe vremea lui Napoleon. Un student carbonar a
recunoscut mai târziu că poporul nu i-a prea înțeles și
că modul lor de a vorbi, jargonul pe care-l foloseau, erau
categorisite de oamenii simpli drept simple
maimuțăreli. Totuși, agenții lor străbăteau țara în lung
și-n lat pentru a recruta noi membri, astfel că mișcarea
s-a extins mai ales datorită simpatizanților din rândul
armatei. După cum am văzut, tentativele de revoltă din
Belfort, Saumur și Paris au fost conduse tot de militari,
fie carbonari, fie membri ai unor organizații frățești cum
ar fi Cavalerii Libertății sau Cavalerii Dreptății.

Inchiziția
 Astăzi, toate țările lumii civilizate au comandouri armate
secrete, care sunt trimise în misiuni cu care statul respectiv
nu are nicio legătură în mod oficial. Ele au loc de obicei în
afara granițelor țării. Puțină lume știe că și Vaticanul are un
astfel de comando. Aceștia sunt ostași ai Domnului care,
având doar o dispensă papală și nici un alt permis special,
în caz de forță majoră, pot să și ucidă. După cum spune
legenda, în perioada stalinistă, KGB-ul ar fi plănuit un
atentat împotriva Suveranului Pontif, însă informația „a
transpirat”. Teroriștii sovietici nu au apucat să ajungă în
Italia, fiind lichidați pe teritoriul Ungariei de un comando
al Vaticanului. Conform unor păreri, aceste comandouri au
drept sarcină și lichidarea celor mai periculoase secte
religioase, dacă acestea proliferează. Chiar dacă Inchiziția a
fost desființată în mod oficial în anul 1834, totuși, nu se știe
niciodată...
 Martirii faimoși

În anii 1820 au existat mai multe tentative de revoltă,

dar care nu au fost prea bine organizate. Unul dintre

Cluburi ciudate în Albion

Se spune că în Anglia trăiesc oamenii cei mai „suciți” din

lume. Excentrici care fac parte din cluburile cele mai
ciudate, unde procedura de primire se aseamănă cu una de
inițiere francmasonă sau de alt tip. Dorința de a ieși din
comun îi călăuzește și pe membrii Clubului Amatorilor
Sporturilor de lamă Periculoase. Membrii acestui club
călătoresc în fiecare iarnă în Alpii Elvețieni și fac coborâri
periculoase pe diferite obiecte, cum ar fi: lighene de plastic,
scări, biciclete sau chiar și un pian. Toate acestea se
întâmplă în fața unui public avizat și, firește, a ziariștilor.
Un alt club, după cum îi spune și numele, se ocupă de
procese: Clubul Moștenitorii Nelegitimi ai Regilor și
Reginelor Angliei. Dar există și un club al bărbaților care
doresc să-și recapete supremația în lume. Acesta are numai
membri bărbați, iar conducătorul lor ne atrage atenția că
femeile au ocupat aproape toate pozițiile importante și că a
venit timpul ca bărbații să-și ia revanșa. Există și un club al
birocraților care luptă împotriva modului peiorativ în care
se utilizează termenul de birocrat și birocrație. Cei din
Clubul Prietenilor Devotați ai Televiziunii sunt renumiți
prin lene. Tot timpul liber și-l petrec culcați (!) în fața
televizoarelor, ei ducându-și receptoarele portative de
televiziune până și la ștrand. Se pare că ar fi sponsorizat o
cercetare menită să monteze televizoare miniaturale în
ochelarii de soare. Evident că Societatea pentru Eradicarea
Televiziunii are scopuri diametral opuse. Ei sunt
încredințați că va veni ziua în care toate receptoarele de
televiziune din lume vor fi aruncate în mare. Conform
documentelor răspândite de membrii clubului, televizorul
distruge viața spirituală, relațiile interumane și contribuie
la pierderea inutilă a timpului.

cazurile cele mai renumite, de-a dreptul legendare, este

cel al Celor Patru Sergenți din La Rochelle. Scrierea cu
majuscule le aparține francezilor. Chiar și astăzi, mai
multe hanuri și cârciumi poartă numele de „Aux Quatre
Sergeants de La Rochelle”. Regimentul 45 de Infanterie
din Paris era încartiruit în cartierul studenților. De
altfel, marchizul de Toustain, comandantul
regimentului, avea mult de furcă cu starea de tensiune
care domnea în regiment, dar, grație informatorilor care
colaborau de zor, după epurarea temeinică din 1821,
comandantul credea că poate dormi liniștit. Se înșelase!
Soldații din Quartier Latin au ajuns în legătură cu
studenții carbonari, mai exact cu venta centrală, care
purta numele lui Washington. Bories, un sergent
veteran de la Waterloo, a fost primul subofițer recrutat
de studenți. Au tatuat o scară pe pieptul chipeșului
flăcău, semn al devotamentului față de mișcare chiar cu
prețul vieții. La inițiere, el a jurat să lupte pentru
triumful Triplei Puteri: Onoare, Cinste, Virtute. Bories a
recrutat la rândul lui alți camarazi de arme, printre care
pe Goubin, un militar de origine țărănească, pe
Pommier, un plutonier cu temperament pătimaș și pe
Raoulx, un alt sergent, scund, cu părul creț și pielea
măslinie. Bories a avut o ascensiune spectaculoasă în
ierarhia carbonarilor și a avut onoarea de a putea
discuta personal cu generalul La Fayette. Militarii
obișnuiau să se adune într-o cârciumă din strada
Descartes, aflată în spatele frumoasei bisericuțe Saint
Etienne-du-Mont, de lângă Pantheon. Vitejii mustăcioși
își sorbeau paharele cu vin și povesteau întâmplări
minunate despre Napoleon. Bories povesti cum a fost
rănit în bătălia de la Waterloo. Într-una din zile, acestei
lâncezeli dulci-amare i-a pus capăt o veste cam
neplăcută: Regimentul 45 a fost detașat la La Rochelle.
Apoi s-au consolat repede, întrucât au împărțit
carbonarilor din regiment niște eșarfe împodobite cu
simbolurile carbonarilor și le-au comunicat parolele
secrete pentru a-i putea recunoaște pe drum pe
carbonarii din vest. Ba mai mult, spre bucuria ostașilor,
li s-au împărțit pumnale de culoare azurie cu lame de
aur. Pe drum, însă, a avut loc un incident. În localitatea
Orléans, ostașii carbonari au avut o altercație cu
membrii unei grupări de mercenari elvețieni. Bories și-
a pierdut răbdarea, a sărit ia bătaie, a fost rănit și s-a ales
cu câteva zile de carceră. Apoi a fost eliberat.
Regimentul și-a continuat înaintarea către vest. Dar îi
însoțeau și raporturile informatorilor și, în momentul în
care au ajuns în vestitul port La Rochelle, de unde
odinioară își ridicau ancorele către Canada corăbiile cu
coloniști, și care fusese asediat de cardinalul Richelieu
timp de un an și jumătate, generalul Depinois l-a
interogat pe Bories. Acest lucru s-a întâmplat în 24
februarie, exact în ziua în care tentativa de revoltă de
lângă Saumur, condusă de generalul Berton s-a
terminat cu un eșec. Bories scapă deocamdată basma
curată, însă în 19 martie, când trimisul carbonarilor se
întoarce de la Saumur aducând uniforma de gală a
generalului Berton, care își stabilise între timp sediul în
La Rochelle, se năruie totul. Din cauza faptului că un
soldat pe nume Goupillon nu și-a putut ține gura,
mesagerul este capturat având asupra sa și uniforma.
Berton dă bir cu fugiții, însă cei patru sergenți sunt
arestați. Și întrucât din depoziția lui Pommier reiese că
au colaborat și persoane civile, poliția a continuat
cercetările pentru a ajunge până la Haute Vente (Marea
Lojă). Cazul celor patru sergenți este predat
autorităților pariziene, deoarece revolta din La Rochelle
era parte dintr-o mișcare subversivă de extindere
națională. Astfel, cazul a fost trecut sub jurisdicția
tribunalului capitalei franceze. Între timp, naivitatea
conspiratorilor militari și intrigile poliției au dus la
izbucnirea unui nou scandal. În iunie 1822, prefectul
districtului Haut-Rhin a fost informat despre pregătirea
eliberării deținuților carbonari care participaseră la
revolta de la Belfort. Acțiunea era plănuită de un
locotenent-colonel de dragoni, pe nume Caron, care
fusese destituit din armată din cauza atitudinii sale
rebele și se stabilise în orașul Colmar, împreună cu un
ofițer pe nume Roger. De fapt, pitorescul orășel Colmar
se afla în apropiere de Belfort – motiv pentru care
prefectul a recurs la o provocare. În această acțiune a
fost ajutat de trei subofițeri care făceau parte dintre
conspiratori, printre care se afla și un anume Thiers,
frate vitreg al lui Adolphe Thiers, care va deveni
premier și apoi președintele republicii. Caron a căzut în
capcană, fiind capturat cu ajutorul lui Thiers, în data de
2 iulie, într-un han din Alsacia. Apoi a fost transportat
la Colmar împreună cu complicele său, Roger. Amândoi
au fost deferiți curții marțiale. Caron a fost condamnat
la moarte și executat prin împușcare la Strasbourg.
Roger a fost și el condamnat la moarte, dar pedeapsa i-
a fost comutată la 20 de ani muncă forțată. Înainte de a
fi transportat la pușcărie, el a fost țintuit la stâlpul
infamiei în orașul Metz. Locuitorii, însă, l-au acoperit de
flori și de lauri. Informatorii au fost recompensați de
oficialități, ceea ce a revoltat opinia publică. În timp ce
în La Rochelle se derula procesul intentat celor patru
sergenți, generalul Berton, care se ascunsese în
apropiere de Rochefort – deci rămăsese în împrejurimile
orașului La Rochelle – s-a amestecat într-un alt complot,
pus la cale de Grandmenil. În această conspirație era
implicat și La Fayette. Romanticul ofițer este de acord
să preia conducerea acțiunii. De data aceasta era vorba
să fie instigați la revoltă carabinierii din Saumur. Acest
lucru părea destul de simplu, pentru că în regimentul
carabinierilor acționa o celulă de carbonari condusă de
un individ energic, pe nume Wolfeld, pentru care
garantase însuși La Fayette. Berton este de acord. Crede
tot și este de acord cu tot ce i se spune. În data de 14
iunie se întâlnește cu Wolfeld într-o pădure de lângă
Saumur și discută planul revoltei. Acesta promite că va
pune la dispoziția generalului un escadron de
carabinieri. În data de 17 iunie, Berton se află la un notar
public dintr-un sat de pe malul Loarei, unde are
întâlnire cu Wolfeld. Wolfeld sosește împreună cu patru
subofițeri. Își transmit semnele conspirative ale
carbonarilor și stau la un păhărel de vin. Când se
termină băutura, notarul Delalande coboară în pivniță
să mai aducă din vinul gustos de Saumur. După ce
notarul (suferind de gută) iese din încăpere, Wolfeld
îndreaptă carabina asupra lui Berton.
— Dumneata ești prizonierul meu!
Delalande se întoarce cu câteva butelii de vin și este
prins imediat. Berton și Wolfeld își aruncă vorbe de
ocară, apoi se aud tropote de cai. Wolfeld iese din casă,
își îndreaptă arma asupra conspiratorului care tocmai
sosește și îl împușcă în cap. Grandmenil este mai
norocos. Când se apropie de casa notarului, un băiețel
din sat se apropie de el, avertizându-i:
— Domnule, aveți grijă, adineaori cineva a fost
împușcat...
Atunci, Grandmenil și tovarășii săi pleacă în goană.
Reușesc să treacă Loara. Regaliștii îl sărbătoresc pe
trădătorul și provocatorul Wolfeld. Berton și camarazii
săi sunt închiși în vechea fortăreață din Saumur,
construită în veacul al XI-lea, care, timp de un secol și
jumătate, a funcționat ca închisoare. Procesul lor a avut
loc în 26 august 1822, în orașul Poitiers. Printr-o ciudată
coincidență, atunci când sunt trași la sorți cei treizeci și
trei de jurați, din urnă sunt extrase numele a trei
marchizi, cinci conți și o serie de alte persoane din înalta
nobilime. Încălcând legea și procedura de judecată,
autoritățile nu-i permit lui Berton să discute cu avocatul
său decât în prezența jandarmilor. Atunci când avocatul
apărării protestează împotriva acestui lucru, este exclus
din barou! Berton este închis în pivnița unei vechi
mănăstiri. Avea atârnate de gât patru cercuri de fier
legate de un lanț prin care era țintuit de un stâlp de
piatră. Sentința satisfăcea pe deplin pretențiile
regaliștilor: împreună cu alți șase inculpați, a fost
condamnat la moarte. În data de 5 octombrie, Berton a
urcat pe eșafod strigând curajos „Trăiască libertatea!”,
după ce un alt acuzat, doctorul Caffe, care îi îngrijea
gratuit pe săraci, s-a sinucis în temniță. Bravii cetățeni
din Poitiers i-au poreclit pe drept cuvânt măcelari pe
jurați. Indignarea poporului a fost foarte mare. S-a
comis și un atentat împotriva lui Wolfeld, însă acesta a
scăpat doar cu o rană. Poporul francez nutrea o simpatie
deosebită față de subofițerii din La Rochelle, poate și
pentru că erau foarte tineri. Lumea bănuia că, probabil,
și-ar fi putut scăpa pielea dacă și-ar fi trădat legăturile
superioare. Ei însă nu au făcut-o. Singurul argument pe
care l-au adus în favoarea apărării lor a fost acela că
societatea secretă avea scopuri umaniste. Procurorul șef
Marghangy a atacat vehement Venta Superioară (Haute
Vente), pomenind de pumnalele carbonarilor, aducând
acuze privilegiaților anarhiei, fanaticilor organizației, ce
se ascundea în taina care învăluia Comisia Superioară.
Nimeni nu s-a îndoit de faptul că sentința Curții de Apel
în procesul intentat împotriva lui Bories, Goubin,
Pommiers și Raoulx va fi condamnarea la moarte. Unii
dintre carbonari au făcut tot ce le-a stat în putință
pentru a-i salva pe condamnați. Acțiunea cea mai
importantă a fost cea a doi pictori renumiți, dintre care
unul era Horace Vernet, pictorul de campanie al lui
Napoleon, care au adunat o sumă imensă: șaptezeci de
mii de franci, pentru a-l mitui pe directorul închisorii.
Dar iată că rețeaua de informatori ai regimului
Restaurației și-a dovedit din nou eficiența. Poliția a aflat
despre planul de evadare, care a fost anihilat în fașă.
Tinerii subofițeri au înfruntat moartea plini de curaj. Ei
s-au bucurat de o mare simpatie, mai ales pentru curajul
lor și pentru faptul că au fost pedepsiți pe nedrept. Li se
putea imputa cel mult indisciplina, întrucât ei nu
participaseră la revolta propriu-zisă. De aceea, în jurul
persoanelor lor s-au țesut adevărate legende. Soarta lor
tragică a devenit o armă propagandistică în mâna
liberalilor, pe care au utilizat-o cu succes împotriva
regaliștilor. Au fost compuse numeroase poezii și
cântece despre cei patru sergenți, povestea lor inspirând
și romane. Foarte multe gravuri reprezintă execuția lor.
Personajele lor apar și în cărțile lui Balzac și Dumas.

Sfârșitul mișcării

Odată cu execuția sergenților a luat sfârșit epoca de

glorie a carbonarilor francezi, a Charbonnerie-ei. În
urma tentativelor de revoltă și conspirațiilor din
Saumur, Belfort, Paris și din alte locuri, au fost executați
paisprezece carbonari. Mulți l-au considerat pe La
Fayette ca fiind vinovat pentru soarta lor. Fapt este că
legendarul erou al luptei pentru libertate s-a dovedit o
fire labilă. El își gospodărea în tihnă moșia, în timp ce
pe alții îi punea să-și riște viața. Treptat, mișcarea
carbonarilor s-a destrămat.
E adevărat că niciodată nu a fost foarte unitară. În
sânul ei S-au întâlnit mai multe curente ideologice:
iacobinismul, bonapartismul, umanismul și
liberalismul, ba chiar și unele curente religioase. După
anul 1822, nobilii liberali și marea burghezie au încercat
să-și câștige drepturile pe căi constituționale, iar aripa
populară a mișcării carbonarilor a urmat marii
revoluționari precum Babeuf și Buonarotti. Astfel,
carbonarii au preluat idealul egalității postulat de
Gracchus Babeuf, care a fost executat în anul 1797.
Adepții lui Babeuf, acești socialiști timpurii, făceau
parte din societăți secrete înrudite cu carbonarii, ca de
exemplu: Philadelphes (Iubitori ai fraților) sau
Panadelphi (Fraternitatea). Mișcarea lor s-a extins în
Elveția, în Germania și chiar și în Rusia. În timpul
șederii sale în Elveția, Philippe Buonarotti a avut un rol
important în aceste societăți. Marele revoluționar,
discipol al lui Babeuf, a continuat să joace un rol
important în cadrul aripii stângi a carbonarilor și după
ce s-a stabilit la Bruxelles. El a îndrumat printre altele și
societatea Charbonnerie Renovee (Carbonarii
Reînnoiți), care a avut o influență importantă până în
anii ’40. Aceste societăți secrete au reprezentat o
adevărată pepinieră de revoluționari, dintre care mulți
au devenit liderii revoluțiilor pașoptiste din Europa.

Asociațiile calfelor

Emblema meseriei noastre

În veacul trecut, când doi muncitori plecați să-și caute

de lucru se întâlneau pe drumurile Franței, aveau un
salut caracteristic: „Bate palma!”. De fapt, nu era un
simplu mod de a-și da bună ziua, ci și un test, ca din
mișcarea specifică a mâinii sau a degetelor să descifreze
dacă fac parte din aceeași asociație profesională. Dacă
se dovedea că nu sunt din aceeași breaslă, atunci
peregrinul își arunca traista de pe bâta care până atunci
servea pentru agățatul desagii și începea să o utilizeze
ca armă. Același lucru îl făcea și flăcăul care-i venise în
întâmpinare, astfel că întâlnirea se isprăvea de obicei cu
o bătaie strașnică.
Acest lucru se repeta și dacă se întâlneau mai multe
calfe sau ucenici, ceea ce se întâmpla mai des, întrucât
aceștia umblau în grupuri. Și nu era o bătaie de ochii
lumii, ci una serioasă, la care se vărsa sânge. Nu se
foloseau drept arme doar bâtele, ci și ciocanele, securile
sau topoarele – adică toate uneltele meseriei lor. S-a
întâmplat, de exemplu, ca într-o bătaie a dogarilor, o
calfă să scoată cuțitul de dogar și să-i reteze mâna unuia
din tabăra adversă. Prin 1840, o bătaie între pantofari și
cizmari a durat opt zile încheiate. Unul dintre bătăuși,
care era cunoscut doar după poreclă – obicei răspândit
printre calfe – a fost prins de jandarmi, iar tribunalul l-
a condamnat la galere. Eroul acestei bătăi de pomină
avea o poreclă foarte ciudată: Mouton-coeur-de-lion
adică Mielul cu inimă de leu. Întâlnirea și recunoașterea
dintre calfele care străbăteau drumurile Franței în
căutare de lucru nu se petrecea întotdeauna în acest
mod. Uneori nu se bătea palma, ci se urla. Calfele aveau
un argou specific fiecărei meserii, alcătuit din cuvinte
distorsionate etc. Dacă cel cu care se întâlneau nu
răspundea în același fel, dacă modul lui de a vorbi
diferea câtuși de puțin, trădându-i apartenența la altă
asociație, atunci izbucnea bătaia.
Dar ce căutau pe drumuri acești flăcăi analfabeți care
purtau cercei și panglici și erau relativ bine îmbrăcați?
Făceau circuitul țării, cel dintâi „Tour de France”!
Astăzi, majoritatea cititorilor de presă, mai ales cei care
iubesc sportul, recunosc această sintagmă și știu că este
numele celui mai mare și mai palpitant concurs de
ciclism din lume, care se organizează în fiecare vară în
Franța. Desigur că și pe parcursul acestui circuit au loc
accidente sau incidente, dar acestea nu sunt nici pe
departe atât de sângeroase precum cele ale turului
Franței din veacul al XIX-lea, făcut de calfele care aveau
drept scop aprofundarea meseriei și cunoașterea țării.
Acest tur era o probă obligatorie pentru primirea
atestatului, la fel cu lucrarea de diplomă din zilele
noastre. Fiecare calfă – de orice naționalitate ar fi fost –
era obligată ca înainte de a-și da examenul de diplomă,
să facă această călătorie.
Așa s-a întâmplat că foarte mulți flăcăi maghiari
străbăteau drumurile Europei și că se înființau asociații
ale calfelor și în alte părți, ca de exemplu în Germania,
unde, cu timpul, au căpătat o anumită tradiție. În finalul
Turului Franței, calfa trebuia să dovedească faptul că
într-adevăr a făcut circuitul Franței, trebuia să-și
prezinte pașaportul și să răspundă unor întrebări
detaliate puse de maiștri, cu privire la orașele prin care
a trecut. De exemplu, era întrebat cum arată
basoreliefurile din Montpellier sau ce caracteristică
picantă are statueta reprezentându-l pe Marc Aureliu,
aflată pe zidul unei bisericuțe din Nantes. Era imposibil
să păcălești comisia care făcea examinarea foarte
minuțios. Calfa care ajungea într-un oraș ce figura în
Turul Franței, trebuia să se cazeze la Maman – așa era
numită hangița de la căminele calfelor și, înainte de a
părăsi localitatea, trebuia să lucreze o bucată de vreme
la un burghez (burgeois) sau la un patron, munca lui
fiind controlată de un membru al asociației meseriașilor
locali. Acesta verifica dacă a lucrat bine, dacă și-a făcut
datoria, dacă și-a achitat nota de plată etc. Abia după
aceea putea să-și ia traista în spinare și să plece mai
departe. Tinerii mergeau pe jos cam șase verste pe zi și
se opreau doar în orașele în care funcționa o asociație a
meseriei lor. Dacă așa ceva nu exista, nu se opreau nici
în orașele mari, ca Toulouse de exemplu. Dacă flăcăul
comitea vreo infracțiune, fura de pildă, era deferit unui
tribunal special al asociației. Trebuia să ceară iertare în
genunchi lui Dumnezeu și să jure că nu va mai susține
că este membru al breslei, ca să nu o compromită. Apoi,
calfele ciocneau câte un pahar și-l mustrau pe păcătos,
care la fiecare tură trebuia să bea câte un pahar cu apă.
În final, îl stropeau cu apă, izbeau paharul de pământ,
îi rupeau ciomagul și-i ardeau panglica. Numele
hoțului era trecut pe lista rușinii, alături de cei care nu-
și achitaseră nota de plată la Maman. Calfele organizau
în fiecare an balul de Sfânta Ana, aceasta fiind patroana
lor. În ateliere, dansau diferite dansuri comice, în care
un rol important jucau și uneltele specifice meseriei lor.

Originea lucrurilor

Deși abia în veacul al XIX-lea, societatea începea să își

dea seama cu adevărat de prezența asociațiilor
profesionale secrete care existau în sânul ei, acestea nu
reprezentau un fenomen nou. Dimpotrivă! Asociația pe
care noi o numim a meseriașilor sau a calfelor este de
fapt o instituție foarte veche. Originile ei se pierd în
negura vremii, asemeni francmasoneriei, iar mișcarea
sindicală modernă nu este decât o continuatoare a
asociației meseriașilor. Cercetarea originilor acestei
asociații este foarte dificilă, întrucât, până în secolul al
XIX-lea, asociațiile calfelor din provincie nu-și păstrau
documentele decât pentru anul curent, celelalte
arzându-se cu ocazia balului de Sfânta Ana, iar cenușa
fiind amestecată în vin.
Asemeni istoriei francmasonilor, și cea a calfelor își
are sorgintea legendară în vremea regelui Solomon.
Templul de la Ierusalim a fost construit cu ajutorul unui
număr mare de lucrători.

Clubul Tonților

În lume există un club al indivizilor superinteligenți, care

poartă numele de MENSA. După același model, în Europa
de Vest s-a înființat DENSE, Asociația Oamenilor Care Nu
Sunt Prea Inteligenți. Membrii clubului au elaborat criteriile
limitării intelectuale și ale prostiei, precum și testele de
determinare a nivelului acestora. Membrii sunt supuși unui
examen riguros, ca nu cumva în club să acceadă vreo
persoană inteligentă. Una dintre probe este următoarea:
candidatul trebuie să facă o baie. Dacă el umple cada în așa
măsură încât atunci când se așază în ea o parte din apă să
dea pe afară, atunci este automat admis în club. S-a înființat
și premiul Tontul Anului, care se acordă de către o comisie
care înmânează „diploma” câștigătorului nu tocmai
încântat.

Aceștia erau organizați pe meserii, cu o ierarhie

strictă, având drept scop păstrarea secretului fiecărei
meserii, prin utilizarea unor parole și semne specifice.
Artizanii francezi povesteau că Hiram ar fi avut un
coleg galez, meșterul Jacob, care a fost asasinat atunci
când, după terminarea templului, s-a reîntors în Galia.
Jacob a revenit în Provincia Romană, adică în actuala
regiune Provence, unde a fost victima atacului lui
Soubise, care lucrase de asemenea la construirea
templului. Firește, toate acestea sunt invenții, care
amestecă evenimente petrecute la secole sau chiar
milenii diferență.
Astfel, știm că Solomon, fiul regelui David, a trăit în
veacul IX î.Ch., iar galezii au apărut în istorie abia în
veacul I î.Ch. Probabil că în negura timpului au
amestecat numele lui Jacques de Molay, care a trăit în
secolul XIII, fiind ultimul mare maestru al templierilor,
executat la ordinul lui Filip cel Frumos, cu cel al
călugărului franciscan Soubise, care provenea din
familia Rohan, o renumită familie princiară și care, în
același timp, era un dulgher foarte priceput. Dar s-ar
putea să fi fost amestecat și un anume Jacques Moler, un
vestit constructor de catedrale din Evul Mediu. De
altfel, secole de-a rândul, numele de Jacque (provenit
din Jacob) a fost cel mai răspândit prenume francez, un
nume țărănesc; apoi, se știe că țăranul francez este
poreclit Jacques Bonhomme și că răscoala țărănească a
fost denumită „jacquerie”. Deși mitul amesteca epocile
și numele, totuși, de-a lungul timpului, cele trei mari
asociații ale calfelor și-au revendicat originea de la
Solomon, Hiram sau Jacob. În cadrul unora dintre
asociații, la sărbătoarea breslei trebuia să se poarte
mănușile albe, ceea ce voia să sugereze că mâinile
flăcăilor sunt curate și nu sunt pătate de sângele
nevinovat al meșterului Hiram.
Totuși, care este realitatea istorică? Se presupune că
asociațiile calfelor își au originea în secolul al XI-lea,
fiind constituite în timpul construirii catedralelor.
Meșterii constructori de catedrale păstrau cu strictețe
secretul meseriilor de zidar și de dulgher. Calfele își
apărau mai ales tainele meseriei, care le garantau
situația privilegiată, faptul că erau mult mai bine plătiți
decât alți meseriași, iar în sânul asociației exista un
sistem de întrajutorare care contribuia la siguranța zilei
de mâine. Aceste asociații jucau rolul sindicatelor și al
caselor de asigurări de astăzi. De asemenea, breslele își
apărau membrii de capriciile patronilor.
 Breasla nu era omogenă. Ea cuprindea atât meșterii,
cât și calfele și ucenicii. În fruntea breslei se afla
meșterul-tată, iar din conducere făceau parte așa-
numiții „flăcăi bătrâni”. În veacul al XIII-lea, breslele se
răspândiseră în toată Europa. Sistemul breslelor a fost
reglementat printr-un document emis de regele
Ludovic cel Mare în anul 1376. Între bresle și asociațiile
calfelor exista o legătură strânsă, dar nu foarte clară.
Mult timp, breasla a fost o organizație profesională
bazată pe principiul vasalității meșteșugarilor, ceea ce a
corespuns o lungă perioadă cu dezvoltarea forțelor de
producție. Breslele dețineau monopolul asupra unor
produse, scrisorile de întemeiere asigurându-le
anumite privilegii economice și juridice. Breslele jucau
un rol foarte important în societatea medievală, mai ales
la orașe, nu numai în domeniul producției sau
comerțului, ci și în administrația publică, ba chiar și pe
tărâm militar. Ele participau direct la apărarea cetăților,
având în grijă diferite bastioane sau fortificații, un
exemplu în acest sens fiind și Bastionul Croitorilor din
Cluj-Napoca. În sânul breslelor exista o strădanie de a
rezolva conflictele dintre clasele sociale, ceea ce nu era
prea dificil, având în vedere că fiecare meșter avea în
subordine o calfă sau două. Calfa stătea la masă cu
meșterul sau cu patronul și adesea locuia în casa
acestuia, între condițiile lor de viață nefiind diferențe
semnificative. Asociațiile secrete ale calfelor aveau un
cuvânt greu de spus în cazul conflictelor de muncă, luau
atitudine împotriva abuzurilor făcute de meșteri,
căutând să păstreze relațiile democratice inițiale din
cadrul breslelor. Astfel, asociația a devenit o organizație
de apărare a intereselor calfelor.
Tocmai de aceea, nu e de mirare că au ajuns în
dezacord cu administrația. Deja din secolul al XIV-lea,
în Franța s-au făcut investigații privind activitatea
asociațiilor de calfe și încercări de a îngrădi cu forța
activitatea lor. Mai târziu, în anul 1539, un ordin regal
dispune desființarea asociațiilor calfelor. Totuși, ele au
continuat să activeze în secret. Așa s-a adoptat obiceiul
de a avea poreclă, de a respecta anumite tradiții
specifice și de a utiliza un sistem complicat de semne.
Dar asociațiile nu erau amenințate doar din exterior, de
către autorități sau de către șeful breslei, ci și din
interior, fiind măcinate de disensiuni, invidie și
animozități. De exemplu, la construirea catedralei din
Orléans, munca a fost distribuită inegal, motiv care a
generat o adevărată bătălie. De atunci, asociația s-a
scindat, o parte având caracter religios, iar cealaltă –
laic. Acest lucru reieșea și din numele lor.
Unul conținea cuvântul „sfânt”, pe când celălalt,
cuvântul „liber”. Treptat, certurile și bătăile dintre
asociații s-au înmulțit.

Nehotărâții

Clubul Nehotărâților din America numără patru mii de

membri, care consideră că graba și obligativitatea de a lua
decizii sunt dăunătoare sănătății. De aceea, ei ocolesc pe cât
posibil hotărârile și, de câte ori pot, reacționează foarte lent
la toate provocările. De exemplu, sărbătoresc Revelionul în
august și au protestat împotriva războiului din 1812 de-abia
în anul 1967.

Exista însă și o concurență pașnică și se organizau

destul de frecvent concursuri între asociații. În cadrul
acestora, fiecare își prezenta cele mai reușite lucrări, iar
cei învinși trebuiau să părăsească orașul. Cele două
asociații ale dulgherilor din Paris activau pe cele două
maluri ale Senei, acestea unificându-se abia în anul...
1945! Odată cu dezvoltarea forțelor de producție, a
manufacturilor, a slăbit forța breslelor care împiedicau
concurența, investițiile de capital și dezvoltarea
industriei. În același timp, s-a adâncit antagonismul
dintre meșteri și calfe. Breslele au început să se
destrame, în timp ce asociațiile se întăreau. Revoluțiile
burgheze au desființat breslele. Faimoasa lege Le
Chapellier din anul 1791, emisă în urma desființării
unui mare număr de locuri de muncă din atelierele
pariziene, interzicea asocierea muncitorilor și
înființarea organizațiilor de apărare a drepturilor
acestora. Această lege desființa în mod oficial breslele,
dar și organizațiile calfelor. (În Ungaria, în anul 1848 a
avut loc doar o reformă a funcționării breslelor feudale,
care au fost desființate abia în anul 1872). Asociațiile
calfelor au continuat să funcționeze în mod ilegal. Au
supraviețuit ordinului regal și interdicției din perioada
revoluției burgheze. Napoleon nu a îndrăznit să le atace
în mod public, deși îi sprijinea pe meșteri.
Între timp, a apărut discordia și în interiorul
asociațiilor: a slăbit disciplina și coeziunea, iar ucenicii
au început să se revolte împotriva calfelor. La începutul
revoluției industriale, situația muncitorilor care prestau
munca fizică era din ce în ce mai grea, pentru că
asociațiile calfelor nu puteau să concureze cu
manufacturile care beneficiau de sprijinul statului.
Totuși, asociația continua să existe. Calfele continuau să
străbată drumurile țării, încercând să-și păstreze
obiceiurile seculare, ceremoniile și secretele. Dar n-au
reușit. Marele dezvăluitor al secretelor acestei asociații
a fost Agricol Pediguier.
Cine era, de fapt, purtătorul acestui nume ciudat?
Tatăl său, care era tâmplar și viticultor din zona
Avignonului, l-a botezat astfel în anul 1805, după moda
veacului, care ținea la mare cinste cultura romană. De
altfel, în anul 1792, tatăl său fusese căpitan în oștile
revoluționare. La vârsta de unsprezece ani, Agricol a
intrat ucenic în atelierul tatălui său și împlinise
șaisprezece, când a cunoscut calfele asociației din
Avignon, care l-au invitat la căminul lor, la Maman.
Două calfe, purtând poreclele de Inima Bună din
Carcassonne și Provensalul Justițiar l-au dus la un al
treilea, Blândul din Languedoc, care era prima calfă la
un patron. Meșterul i-a dat cinci franci avans, ceea ce
însemna că-l angajase. Locuia la Maman, iar serile
învăța să deseneze pe lemn, de la Amicul Liniilor din
Lyon. Într-o bună zi a fost inițiat în tainele asociației. În
timpul ceremoniei nu se pronunța niciun nume
adevărat, fiecare calfă fiind poreclită după locul de
origine și trăsăturile caracteristice ale firii sale, aceasta
din motive conspirative. În cazul dulgherilor, și
rangurile meseriei erau înlocuite cu simboluri: ucenicul
se numea iepure, candidatul la rangul de calfă era
vulpe, calfa era câine, iar patronul sau maistrul era
numit maimuță. Și între calfe se respecta o anumită
ierarhie: prima calfă purta panglică albastră cu bordură
aurie, iar la piept avea o eșarfă albă cu bordură argintie.
În anul 1815, după bătălia de la Waterloo, când au
revenit Bourbonii la putere, iar țara era oprimată de
monarhia reacționară, tatăl lui Pediguier era urmărit de
autorități, pentru că fusese voluntar în campania din
Italia și se dovedise un bonapartist activ și în timpul
celor O Sută de Zile. În 1816, Agricol începe să lucreze
în atelierul tatălui său, iar în 1823, pornește în turul
tradițional al calfelor și, timp de șase ani, străbate
orașele Franței. În 1830 se stabilește la Paris și ia parte la
Revoluția din Iulie. Între timp, continuă să practice
tâmplăria. Uneori mai face un ban în plus cu ajutorul
desenului tehnic. Dar principala sa preocupare o
reprezintă organizarea calfelor din domeniul
meșteșugăresc, motiv pentru care se străduiește să
împace asociațiile rivale. După publicarea în anul 1839
a Cărții Calfelor, a fost lăudat de scriitori de calibrul lui
Chateaubriand, Lammenais, Lamartine și George Sand.
În schimb, colegii lui l-au considerat trădător. Mai
târziu, când a renunțat la munca fizică și și-a dedicat tot
timpul elaborării cărților și muncii de organizare, a
deschis un hotel, Hotel de Voyageurs, administrat de
soția sa, croitoreasa Louise Marcel, cu care se însurase
încă în 1830. A refuzat ordinul Legiunii de Onoare oferit
de guvern și lupta neobosit pentru cauza
meșteșugarilor. Grație lui George Sand, în anul 1840
pornește la un al doilea Tur al Franței, de data asta ca
apostol al calfelor. Proudhon l-a denumit un Saint
Vincent al calfelor. După Revoluția din 1848, este ales în
Adunarea Legislativă, unde ocupă loc în partea stângă
a sălii, ca deputat al districtului Vaucluse și al Parisului
– deci fusese ales în două circumscripții. În tinerețe, sub
influența tatălui său, simpatizase cu bonapartismul, dar
la maturitate a depășit această etapă și s-a angajat în
lupta împotriva oricărei manifestări a tiraniei. După
lovitura de stat a lui Louis Bonaparte, este arestat și are
privilegiul de a fi coleg de închisoare cu personalități de
talia lui Hugo, Quinet, Lammenais. Mai târziu este
expulzat în Belgia, iar apoi ajunge în Elveția. Aici își
scrie celebra carte „Memoires d’un compagnon” 49 , în
care își descrie viața și peregrinările.

49 Memoriile unei calfe.

 În anul 1848 se părea că visul lui Pediguier se va
realiza și că cele două asociații principale ale calfelor se
vor uni. Din păcate, animozitatea dintre ele se va
intensifica și se va concretiza prin celebrele bătăi de pe
drumurile Franței. În anul 1874, cu câteva luni înaintea
morții lui Agricol Pediguier, s-a întrunit un congres la
Lyon, unde s-a anunțat înființarea Uniunii Calfelor
(Union Compagnonnique). La vârsta de 70 de ani, după
o viață plină de evenimente, din care n-a lipsit munca,
închisoarea, expulzarea, dar nici călătoriile și gloria,
Agricol Pediguier, Virtuosul din Avignon, s-a stins din
viață.

Scandalul Turnului Eiffel

 De fapt, Uniunea Calfelor înființată la Lyon s-a
îndepărtat de adevăratele tradiții, acestea nefiind o
organizație de tipul breslelor și nicio societate secretă, ci
mai degrabă o formă timpurie a asociațiilor de ajutor
mutual. În anul 1911 s-a înființat Federația Calfelor din
districtul Senei (Federation Intercompagnonnique de la
Seine), însă după primul război mondial au reînceput
neînțelegerile și rivalitățile dintre asociațiile tradiționale
ale meșteșugarilor și noile organizații.

Excentricități

În Anglia a fost înființat Clubul Oamenilor Deosebit de

Urâți, ai cărui membri sunt foarte mândri de ei înșiși. În
fiecare an organizează concursuri de urâțenie, după
modelul celor de frumusețe și decernează titlul de Miss
Univers Sluta și Mr. Univers Urâtul, care nu sunt chiar atât
de ușor de obținut. Tot britanicii au inventat Clubul
Cheilor, Clubul Tipilor Neinteresanți, respectiv Clubul
Mincinoșilor și Clubul Mutrelor Grase, care luptă pentru o
imagine mai bună a grăsunilor.

În ajunul celui de al doilea război mondial, cele trei

organizații tradiționale care se revendicau de la
Solomon, Jacob și Soubise, au încercat să se unească și
să facă să renască vechile Devoire-uri, însă războiul a
zădărnicit această tentativă. În timpul ocupației naziste,
uniunile companionilor erau considerate suspecte și
erau ținute sub supraveghere, sediile lor erau
percheziționate periodic, membrii lor erau interogați de
poliție, iar școlile meșteșugărești au fost închise. Unii
membri ai asociațiilor de companioni s-au adresat
mareșalului Petain, cerându-i ajutorul, dar acesta nu i-a
sprijinit deloc, deși simpatiza cu toate organizațiile
civile care se bazau pe vechile tradiții. La Lyon s-a
înființat un Devoir care avea o oarecare susținere din
partea guvernului, însă cei mai tineri membri l-au
părăsit, plecând să lupte alături de partizanii din munții
și pădurile din sudul Franței. Astăzi, calfele fac parte
din sindicate și adesea se întâmplă ca un dulgher,
lăcătuș sau tâmplar să fie simultan membru într-un
sindicat modern și într-o veche asociație de companioni.
Ani de-a rândul, uniunile de companioni le apărau pe
calfe împotriva autorităților și patronilor. Astăzi, acest
rol este îndeplinit mult mai eficace de sindicate, iar
asociațiile de companioni se ocupă mai ales de
instruirea membrilor și de ajutorul mutual. Astfel,
vechea asociație Compagnons du Devoir de Liberte are
o școală de dulgheri la Vienne. Calfele au contribuit
prin munca lor la ridicarea multor orașe sud-americane,
cum ar fi: La Paz, Montevideo, Buenos-Aires, Santiago
de Chile. La Paris au construit Podul Alexandre III, în
stil secesionist, Turnul Eiffel și, cu prilejul Expoziției din
1937, puntea de lemn a Podului Alma, care a fost extrem
de admirată de vizitatori. După cum spune legenda, în
timpul construirii Turnului Eiffel, Gustave Eiffel ar fi
avut o dispută cu o calfă de dulgher, căreia i-a dat o
lecție de statică, matematică și alte procedee științifice
de construcție. La sfârșitul lecției, calfa s-a răstit la el:
— Domnule inginer, lăsați-mă în pace, că îmi cunosc
meseria!
Apoi, jignit, a părăsit construcția turnului. Eiffel a
trebuit să se ducă acasă la el ca să-l determine să revină
la lucru, având în vedere că munca lui era, într-adevăr,
indispensabilă.

Ku Klux Klan

Prima organizație Ku Klux Klan a fost înființată în

anul 1867, la doi ani după Războiul Civil din Statele
Unite ale Americii și la opt ani de la celebra răscoală a
lui John Brown. În parte, aceasta era o reacție față de
victoria nordiștilor, care a adus după sine eliberarea
negrilor din sclavie și obținerea dreptului de vot pentru
această populație. De altfel, triumful nordiștilor a fost
urmat de o criză economică de proporții. Albii din Sud
se temeau că negrii, majoritari în anumite zone, puteau
să-i învingă în alegeri. Astfel, trebuia împiedicată cu
orice preț participarea lor la alegeri. Societatea secretă
Ku Klux Klan a fost înființată în orașul Nashville, statul
Tennessee, de către câțiva tineri, foști ofițeri în armata
Confederației, cu scopul de a-i înspăimânta și teroriza
pe negri. Societatea își propunea obiective morale
sonore, ca: apărarea religiei sau caracterul sacru al
familiei și căminului etc.
Să ne oprim puțin asupra numelui societății, cu atât
mai mult cu cât ea poartă probabil numele cel mai bizar
dintre toate societățile secrete din lume. De unde vine
acest triplet de cuvinte: Ku Klux Klan? S-au propus cele
mai fantastice origini. După opinia unora, acestea sunt
onomatopee ce imită zgomotul care însoțește armarea
vechilor puști și mortiere. Conform altor explicații,
cuvântul Klux ar fi o distorsionare al latinescului lux
(lumina). După o altă ipoteză, Klux provine din
grecescul cyclopos (cerc), căruia un membru mai
șugubăț i-a adăugat la înființare cuvântul Klan (trib,
neam, grup). Aliterația, repetarea celor două cuvinte cu
inițiala K, le-a plăcut celorlalți membri și, deci, au
acceptat și numele alcătuit din trei cuvinte cu inițiala K,
ceea ce mai târziu a jucat un rol foarte important în
evoluția grupului, știut fiind că oamenii sunt atrași de
denumirile exotice ale căror înțeles nu-l cunosc.
După cum vom vedea, litera K a jucat un rol și mai
important. Astfel, în societatea Simmons, fiecare rang
ierarhic începea cu litera K.
În ultimul sfert al veacului al XIX-lea, această
societate secretă s-a făcut remarcată destul de mult, mai
ales în Sud. Scopul propus a fost atins în mare măsură.
Prin procesiunile nocturne cu torțe, călăreții mascați, cu
glugi și purtând cruci aprinse, au reușit să semene
groaza în rândul negrilor abia eliberați din robie. Unul
dintre trucurile clasice cu care îi speriau pe negrii era
consumarea unor cantități foarte mari de apă. De fapt,
călăreții ascundeau sub mantiile albe niște bășici în care
goleau apa. Dar în aceeași tragicomedie erau mai multe
numere, ca: scheletele ambulante, capetele de mort și
alte scamatorii menite să-i înfricoșeze pe negrii
superstițioși. Această comedie grotescă era îndreptată
împotriva negrilor nevinovați. „Vinovaților” li se aplica
un tratament cu totul diferit! Dacă un negru era acuzat
de coloniștii albi, de proprietarii de plantații, de moșieri
sau de patronii de fabrici că a comis o greșeală cât de
mică, Ku Klux Klan-ul pornea o expediție de pedeapsă
împotriva sa. Vinovatul era snopit în bătaie și adesea
chiar linșat, la fața locului fiind lăsată o carte de vizită
cu inițialele K.K.K. La început, printre membrii acestei
societăți figurau și patrioți americani, oameni cinstiți și
de bună credință, induși în eroare de sloganurile klan-
ului. Pe parcurs, aceștia s-au retras lăsând loc
bătăușilor, infractorilor de drept comun, aventurierilor,
indivizilor scandalagii și cu porniri sadice. Membrii
klan-ului jefuiau, incendiau și ucideau. Astfel,
autoritățile au fost nevoite să intervină. La numai trei
ani după înființarea societății, în anul 1870, a fost
instituită Legea Antikuklux care îi dădea drepturi
depline președintelui să intervină la nevoie chiar cu
forța armată, pentru a stăvili activitatea membrilor
klan-ului. Senatul a demarat o anchetă pentru a
dezvălui practicile medievale ale acestei organizații. A
fost descoperit textul jurământului depus de noii
membrii: „Eu, X.Y., jur solemn în fața lui Dumnezeu că
nu voi dezvălui secretele organizației, semnele, deviza,
regulamentul sau declarația organizației, prin scris, cu
vorba, cu fapta sau în alt mod, și nici nu voi spune
nimănui că sunt membru al ei.”
Conform statutului, membrul care divulga în vreun
fel oarecare secretele organizației, era considerat
trădător și pedepsit cu moartea. De altfel, primul mare
maestru al klan-ului, generalul Forest, care nu mai
putea stăvili acțiunile subordonaților săi, a decis să
dizolve din proprie inițiativă organizația, care prin
faptele sale îngrozitoare a atras oprobiul americanilor
cinstiți și revolta opiniei publice din lumea întreagă.

Istoria Klan-ului
 Deși nu se poate mândri cu o istorie atât de veche,
precum cea a francmasonilor sau a carbonarilor, totuși,
și Ku Klux Klan-ul a avut un precedent istoric. Pentru
a-l afla trebuie să analizăm fundalul politic al
organizației. Inițial, aceasta era o mișcare naționalistă,
pe care americanii o calificau drept nativistă, adică
aparținând yankeilor și altor băștinași care priveau cu
teamă și invidie la noii imigranți și își apărau averea și
drepturile în fața acestor „venetici”. Mai exact, se
temeau de concurența noilor valuri de europeni care
invadau America. În realitate, era vorba de un reflex de
autoapărare a pionierilor protestanți, a primilor
coloniști americani, precum și despre faptul că
întemeietorii Lumii Noi nu priveau cu ochi buni
mulțimea imigranților catolici europeni. Deci, inițial, nu
fusese vorba deloc despre negri.
Era ura împotriva străinilor, îmbrăcată în haină
religioasă, ură bazată pe cauze economice. Urmașii
vechilor coloniști și plantatori olandezi și englezi
invidiau întreprinderile prospere ale imigranților
europeni nou veniți și faptul că New York-ul se
transforma sub ochii lor în cea mai mare metropolă din
lume, locuită de italieni, polonezi și irlandezi. Pericolul
era real: în timp ce în 1830, din cei 13 milioane de
locuitori doar 400 de mii erau străini, în următorii
douăzeci de ani, au imigrat două milioane și jumătate
de europeni, majoritatea irlandezi catolici.

Aceștia au alcătuit colonii compacte, cu școală, poliție

și biserică proprii. Atunci, americanii get-beget, adică
protestanții, s-au speriat. Au înființat organizația
numită American Protestant Union (Uniunea
Protestanților Americani), din care în anul 1843 s-a
format Partidul Republican. În actul de înființare se
declara că teza superiorității papistașe este în
contradicție cu guvernarea republicană. Realitatea era
mult mai complicată: campania dusă împotriva
catolicilor avea, în fond, un caracter reacționar.
În anul 1845, la Philadelphia, s-a înființat Native
American Party (Partidul Nativilor Americani), în
proclamația căruia se stipulau următoarele: „Statele
Unite ale Americii vor deveni în curând un lagăr al
azilanților și delincvenților.” În anul 1890, mișcarea
anti-catolică a avut un reviriment prin înființarea
asociației American Protective Association (Asociația
pentru Protecția Americanilor), care se opunea
imigrației masive a catolicilor italieni, austrieci și
unguri. Organizația îl acuza vehement pe papă și, în
unele state, fermierii se înarmau pentru a înfrunta
papistașii care se presupunea că ar fi vrut să incendieze
fermele și casele ereticilor, adică ale protestanților... în
anul 1892, American Protective Association a fost
asimilată de Partidul Republican și apoi s-a desființat,
întrucât papistașilor nici nu le trecea prin cap să
incendieze ferme.

O afacere bună

În timpul primului război mondial s-a vorbit din nou

foarte mult despre negri, care avuseseră un
comportament meritoriu pe front. Armata a deschis
ochii multor cetățeni de culoare. De exemplu, la Paris,
au văzut cât de puține discriminări suferă soldații de
culoare din armata franceză, care erau chiar de-a
dreptul răsfățați. Unii americani din fostele state
sudiste, unde se păstrase ceva din tradiția prigoanei
negrilor și linșajului, au proiectat din nou spectrul
primejdiei negre. Pentru a-l contracara, în anul 1915, la
Atlanta, preotul metodist William Simmons a reînființat
faimosul Ku Klux Klan.
De fapt, Simmons nu avea deloc aspectul unui pastor
al celei mai răspândite confesiuni protestante. Era un
bărbat cu constituție atletică, înalt de șase picioare (1,80
m), destul de chipeș și carismatic, care avea un talent
deosebit de a predica. Și el a început acțiunea
promovând idei cu priză la public. Vorbea despre
caracterul sacru al căminului, protecția orfanilor și
văduvelor și, firește, despre superioritatea rasei albe. În
timp ce în sud, arma principală a K.K.K.-ului era ura
împotriva negrilor, iar activitatea principală – prigoana
lor, în statele nordice, unde numărul negrilor era mai
redus, trebuia să se recurgă la alte procedee. Aici –
conform bunelor tradiții ale yankeilor protestanți – caii
de bătaie erau catolicii. Acest inamic a fost curând
detronat de socialiști și comuniști. Era o mișcare cu
caracter negativist, pentru că nu proclama ceea ce
dorește, ci ceea ce nu vrea. În perioada dintre cele două
războaie mondiale, căruța K.K.K. s-a urnit destul de
greu. Simmons, ca un adevărat preot metodist, s-a
dedicat tenebrelor metafizice și nu s-a dovedit un bun
agitator și organizator. În anul 1920 însă, conducerea
societății secrete s-a întregit cu noi membri importanți:
Edward Young Clarke și Elizabeth Tyler. Amândoi se
pricepeau foarte bine să adune fonduri. Au recurs la
scala largă a reclamelor americane, utilizând toate
posibilitățile de publicitate – care în SUA sunt practic
nelimitate. La sugestia lui Clarke, la Washington a avut
loc o paradă de cavalerie, la care au participat douăzeci
de mii de klansmeni în ținută de gală. Agenții de
recrutare ai lui Clarke și-au făcut datoria cu prisosință,
așa încât mii de noi membri au intrat în rândurile
organizației. Cu atât mai mult, cu cât fiind vorba de o
afacere, agenții de recrutare primeau un comision la
fiecare 10 dolari din cotizațiile încasate. Restul sumei a
intrat aproape în întregime în buzunarele lui Clarke și
Tyler, așa că organizațiile (sau „cavernele”) locale nu s-
au ales cu cine știe ce. Cei mai buni agenți de recrutare
puteau câștiga câteva zeci de mii de dolari anual.
Rezultatul a fost că, dacă pe vremea lui Simmons,
numărul klansmenilor nu depășea 5–6000, în anii ’20,
grație activității lui Clarke și Tyler, organizația număra
peste un milion de membri, un număr impresionant,
chiar dacă nu corespunde cu cele cinci sau șase milioane
vehiculate de colportori. Dar nu numai cotizațiile
îngrășau portofelele corifeilor din K.K.K., ci și dolarii
smulși de la patrioții creduli. Astfel, se încasau bani
pentru patentele și emblemele cavernelor locale și din
comerțul cu pelerine și glugi. La Gate City, Georgia, a
fost înființată o întreprindere de confecționare a
uniformelor, al căror cost de producție era de doi dolari
bucata. Ele erau revândute apoi de organizație cu șase
dolari și jumătate. Aceste fonduri au făcut posibil ca lui
Simmons, Marele Vrăjitor al Imperiului Invizibil (cum
era numită societatea K.K.K.), să i se construiască la
Atlanta un palat imperial în valoare de 250.000 de
dolari.

Al doilea Klan

Structura celui de al doilea Klan, Imperiul Invizibil al

lui Simmons, era complet centralizată, în ciuda faptului
că societatea înfiera organizarea centralizată a
papistașilor și infailibilitatea papei, iar mai târziu ataca
și mai vehement comuniștii. Conform statutului,
klansmenii se intitulau cavaleri, iar organizația era
denumită ordin cavaleresc. Vrăjitorul Imperial era
funcția supremă și indivizibilă. El numea și el revoca
persoanele din toate celelalte funcții. K.K.K. era
organizată pe principii ierarhice stricte, militare.
Probabil că Simmons nu uita faptul că fusese colonel în
războiul hispano-american...
Imperiul Invizibil se răspândise pe întreg teritoriul
Statelor Unite. Imperiul a fost divizat în Regate care
corespundeau în general cu câte un stat american.
Subordonații direcți ai Marelui Vrăjitor erau Marii
Ciclopi – uriașii înfricoșători cu un singur ochi din
mitologia greacă. Regatele erau conduse de Balaurii
Gigantici, după care urmau Hidrele. Regatele erau
împărțite în cantoane, care corespundeau districtelor.
Având în vedere inițialele englezești ale regatelor
(kingdom), cantoanelor (kanton), se observă obsesia
aliterației cu k, atât de dragă celor din Ku Klux Klan.
Dar ea nu se oprește aici. Ierarhia Imperiului Invizibil
împărțea cantoanele în caverne (klavern). Marele Ciclop
(Kyklopos) avea în subordine un consiliu din care
făceau parte câte un Klaliff (vicepreședinte), Klokard
(lector), Kludd (preot de campanie), Kligrapp (secretar),
Klabel (casier) și o serie de alte funcții cu
nume ciudate ca: Kladd, Klarago, Klexter și Klokann.
Membrii simpli erau numiți Klavalier sau Knight
(cavaleri). Așa o inflație de k-uri, mai rar! Puterea
legislativă era formată din Klonvokation, adică un
cuvânt derivat din convenție, convocare. Tribunalul
suprem era numit Kloncilium. În fine, revista Ku Klux
Klan-ului era Kourier. Probabil că în regulamentul
organizației figurau și alte cuvinte cu inițiala k, dar
despre ele nu scrie în „kronikă”.

În plin Ev Mediu

Glugi, mantii, cruci în flăcări, torțe, măști, suite –

activitatea acestei societăți ne amintește de metodele
celui mai întunecat Ev Mediu, și nu numai din punct de
vedere formal, ci și prin acțiunile represive, crude și
sângeroase. Cu cât sporea numărul membrilor, cu atât
creștea și orgoliul societății secrete. Începuse să
depășească tot mai des obiectivele inițiale de luptă
împotriva catolicilor și negrilor și încerca să se amestece
în societatea și politica americană. Ataca Uniunea
Populară și participa la campania electorală. Vrăjitorul
Imperial și Marii Balauri nu se mulțumeau cu
propaganda scrisă sau orală, ci își tratau klansmenii ca
pe niște copii: le dădeau bilețele pe care scria cu cine
trebuiau să voteze. De aceea, în mai multe
circumscripții au câștigat candidații propuși de Ku Klux
Klan. În perioada înfloririi economice din anul 1922,
când profitul obținut de trusturi, carteluri și

Societățile secrete legale

Cele mai cunoscute societăți secrete din lume la ora

actuală sunt serviciile de informații. Cine nu a auzit de CIA
sau de KGB? Multă lume își închipuie că după destrămarea
blocului socialist, având în vedere că s-a încheiat
înfruntarea dintre cele două superputeri, aceste servicii nu-
și mai au rostul. Iată ce a declarat în această privință
William Colby, fostul șef al CIA: „Spionii au existat și vor
exista întotdeauna. După cum știm, ei activau și pe vremea
lui Moise. E cu totul altă problemă faptul că în ultimele
decenii s-au modificat foarte mult instrumentele și
modalitățile de spionaj. După cel de al doilea război
mondial s-a petrecut o revoluție în acest domeniu. De fapt,
spionii au devenit adevărați cercetători.” Deci și astăzi
spionajul este o activitate prosperă. În anul 1994, la Sofia a
avut loc o conferință a spionilor, în cadrul căreia serviciile
de informații din fostele țări socialiste s-au sfătuit cu privire
la modul în care se poate continua spionajul respectând
regulile democratice.

monopoluri a atins nivelul cel mai ridicat, crescând și

câștigurile realizate de marii capitaliști și bancheri,
prospera și K.K.K.-ul. După război au urmat grevele,
mai ales în domeniul mineritului și al transporturilor.
Din cauza disensiunilor și corupției din sindicate, ai
căror lideri se înhăitaseră cu gangsterii, aceste greve n-
au ajuns la niciun rezultat. În acțiunile represive
îndreptate împotriva muncitorilor, mai ales în cele cu
caracter anticomunist, Ku Klux Klan-ul a avut un rol
foarte important. În anul 1929, după Vinerea Neagră de
pe Wall Street, America s-a confruntat cu cea mai mare
criză din istoria ei și din istoria mondială, criză care a
afectat apoi economia din toată lumea. Producția
industrială a scăzut la jumătate, iar șomajul creștea
vertiginos. În martie 1933, numărul șomerilor a atins 17
milioane. Anul 1929 n-a fost numai anul crizei
mondiale, ci și un an electoral. Când catolicul Al Smith
și-a anunțat candidatura, Ku Klux Klan-ul, care în
perioada respectivă își atinsese apogeul în ceea ce
privește numărul de membri, a început să-l sprijine din
răsputeri pe celălalt candidat, Herbert Clark Hoover,
unul dintre liderii republicani, care servea interesele
marelui capital și era un antisovietic și anticomunist
fervent, mai ales pentru faptul că în anul 1917 își
pierduse tot capitalul investit în Rusia. În perioada
1921–1928, Hoover fusese ministrul comerțului,
sprijinind lumea marilor finanțe și oligarhia industrială.
În timpul campaniei electorale, Marele Vrăjitor și-a
mutat statul major de la Atlanta la Washington. Hoover
a fost ales președinte al Statelor Unite, beneficiind de
sprijinul masiv al K.K.K. Klanul și-a sărbătorit triumful,
declarând că a scăpat America de papistași, adică de
supușii Vaticanului, pe care, printr-o judecată confuză,
îi amestecau cu francmasonii, liberalii, radicalii,
socialiștii și chiar comuniștii. La alegerile din 1929 nu a
mai participat un Ku Klux Klan provincial și desuet, ci
noua organizație purtând amprenta urbană și
capitalistă, rezultată în urma revoluției de palat din
anul 1923. Pastorul Simmons, întemeietorul
organizației, fusese îndepărtat de la conducerea ei. Într-
o noapte pe care o petrecea în palatul său din Atlanta,
Marele Vrăjitor a fost trezit de doi Mari Balauri,
Stephenson și Savage, care i-au spus:
— Dumneavoastră munciți prea mult și, după cum ați
afirmat, ar fi bine ca o parte din sarcini să fie trecute pe
umerii altor conducători. Considerăm că ar fi bine ca la
congresul următor, demnitatea de Vrăjitor Imperial să
fie preluată de Marele Ciclop Evans.
— Încă n-am decis nimic – se bâlbâi Vrăjitorul – de
fapt, și eu am o propunere, de exemplu... Grady...
Dar Savage luă o mină gravă și, mutându-și havana
frumos mirositoare în celălalt colți al gurii, îi zise:
— Vă avertizăm că anumite persoane sunt gata să ia
cuvântul în Congres și să vă murdărească renumele.
Noi însă nu vom permite așa ceva și vom pune ca aceste
persoane să fie asasinate. Va urma un scandal monstru.
Acest scandal, care ar arunca o lumină proastă atât
asupra societății, cât și a persoanei dumneavoastră
poate fi evitat doar dacă Evans va ocupa funcția
dumneavoastră.
— OK, consimți pastorul metodist – n-am nimic
împotrivă ca Evans să devină Mare Vrăjitor.
Totuși, să nu îl compătimim pe Grady, pentru că el și-
a vândut toate funcțiile și privilegiile, și avea destule,
pentru suma de 300 de mii de dolari și, între timp, a
intentat acțiune judecătorească la Tribunalul Suprem al
Statului Georgia împotriva fracțiunii rivale. Acest
proces a dezvăluit o serie de delapidări și șantaje.
Hiram (!) Wesley Evans, dentist de meserie, s-a dovedit
un foarte bun organizator, un actor excelent și un
regizor ingenios. El a pus în scenă Marile Nopți, în
cadrul cărora aveau loc ceremoniile de inițiere a sute de
cavaleri. Aceste așa numite Big Nights evocau simultan
sabaturile vrăjitoarelor, orgiile și ceremoniile tainice și
fascinante ale francmasonilor sau ale altor societăți
similare. Ceremoniile nocturne aveau loc de obicei pe
înălțimi: coline, dealuri sau munți, pe al căror vârf era
amenajat un altar, unde se așeza drapelul american,
Biblia și un pumnal. La miezul nopții, în spatele
altarului, era aprinsă o imensă cruce de lemn a cărei
siluetă înspăimântătoare putea fi zărită de la câteva
mile depărtare. Altarul și crucea erau înconjurate de
cavaleri cu torțe, îmbrăcați cu pelerine cu glugă. Gluga
sau cagula le acoperea și fața, având doar două orificii
tivite cu roșu în jurul ochilor. După inițiere, începea
parada. Procesiunea cavalerilor nou primiți intra în
orașul cel mai apropiat, provocând extazul sau spaima
locuitorilor. Defilarea se petrecea într-o liniște
mormântală, însă uneori putea fi însoțită de o fanfară
călare. Cavalerii de rang înalt, îmbrăcați în ținută
colorată, erau îmbarcați în automobile. Dacă locuitorii
orașului nu-și manifestau îndeajuns respectul, puteau
să izbucnească acte violente, care adesea se soldau cu
victime.

Cel mai mare showbusiness

Foarte rar această victimă aparținea klanului, de

obicei se întâmpla contrariul. Dacă K.K.K. Avea
aversiune față de cineva, și aceasta nu era o persoană de
culoare, atunci nu se aplica metoda linșajului, ci i se
trimitea un bilețel cu următorul text: „Dumneata ești un
element nedorit în orașul nostru. Șterge-o!” Dacă
persoana respectivă nu se conforma, începea prima
acțiune de represalii – așa-numitul „tarring fathering” –
un procedeu tipic american, care unora le stârnea râsul,
dar era cam neplăcut pentru victimă. Individul era uns
cu smoală și apoi tăvălit în pene. Dacă inamicul
continua să reziste, urmau alte represalii, care nu mai
erau comice defel. Ku Klux Klanul nu se dădea în lături
nici de la diferite modalități de tortură. De pildă, înfiera
victima cu o ștampilă roșie, îi amputa un organ sau o
spânzura. Dacă era vorba de o întreagă familie, cavalerii
mascați incendiau casa, cu locuitori cu tot. Presa anilor
’20 abundă de știri despre asemenea evenimente. Iată
câteva date semnificative: în anul 1922, în Texas au avut
loc peste 500 de atentate și acte de cruzime. În anul 1923,
în Oklahoma, statul aflat în vecinătatea de nord a
Texasului, Ku Klux Klan-ul a întreprins 2300 de
expediții de pedeapsă! Firește că americanii cinstiți erau
profund nemulțumiți și uneori dădeau glas opiniei lor.
Dar foarte puțini îndrăzneau s-o facă, și asta se întâmpla
foarte rar. Autoritățile ori simpatizau cu membrii
societății secrete, ori erau amenințate la rândul lor.
Chiar dacă doreau să întreprindă ceva, se loveau de un
hățiș de obstacole, ca de exemplu de faptul că martorii
oculari negau până la urmă că ar fi văzut ceva,
temându-se că vor fi linșați la rândul lor. Iată de ce
întâmplarea din Indiana, unde o tânără a fost ucisă și
poliția l-a arestat pe sus amintitul Stephenson, era o
întâmplare extrem de rară. Omul care-l vizitase acasă pe
Marele Vrăjitor pentru a i-l impune pe Evans, nu s-a
dovedit demn de calitatea sa de cavaler, pentru că a
ciripit. Deși n-a fost torturat, le-a spus anchetatorilor
cine i-au fost complicii. Guvernul federal emitea unul
după altul ordine peste ordine, uneori contradictorii și
ineficiente, menite a stopa activitatea periculoasă a Ku
Klux Klan-ului. Unul dintre aceste ordine a interzis
purtarea măștilor... Firește însă că portul armei nu
fusese interzis. E interesant de amintit că această
organizație agresivă și crudă avea și o secțiune pentru
femei. Aceasta se numea „Women of the Ku Klux Klan”
și avea aceleași obiective principale. Cu unele mici
diferențe. Una dintre acestea era faptul că suma pentru
cotizația femeilor nu era de zece, ci doar de cinci dolari
pe lună. Prima șefă a lor a fost o oarecare Miss Macwell,
o adevărată amazoană, care nu permitea ca bărbații să-
i comande. Din această pricină, klansmenii au degradat-
o, iar în locul ei a fost numită Miss Gill. Aventurile
galante și scandalurile erau la ordinea zilei. Astfel,
odată, un klansman, un anume Charles Lawrence, a
sedus două amazoane. Când cazul a fost adus la
cunoștința secției feminine, cele două femei ușuratice
au fost excluse din organizație. Apoi au solicitat ca
secția de bărbați să ia măsuri disciplinare împotriva lui
Lawrence. Imoralul cavaler a fost pedepsit prin
numirea în rangul de trezorier! Femeile s-au revoltat,
arătând că frângerea inimilor doamnelor nu garantează
priceperea în administrarea fondurilor. Să nu se creadă
cumva că dacă societatea secretă avea tradiție
protestantă, ea beneficia de sprijinul celorlalte culte
protestante, ca: baptiști, prezbiterieni, congregaționiști
etc. Nici pomeneală de așa ceva. În sânul acestor culte
trăiesc concepțiile progresiste și liberale. Cavalerii
aveau obiceiul să descindă la serviciul divin duminical,
unde dădeau citire unei declarații. Apoi, pentru a-l
îmbuna pe preot și pe enoriași, își dădeau obolul de zece
dolari. Dar nici protestanții nu se lăsau cu una cu două.
Iată o dovadă: Mc. Divitt, preotul unei comunități din
South Hills, aude că sună telefonul:
— Vă somăm – îi spune vocea de la capătul firului –
să luați parte la proxima ședință a Ku Klux Klan-ului.
— Cine vorbește?
— Unul dintre Marii Balauri ai Klan-ului.
— Îmi pare rău, dar nu pot participa, pentru că am alt
program.
— Sunteți amabil să-i anunțați pe enoriași despre
ședința noastră?
— Nu, din păcate nu-mi stă în putere.
— Știți cu cine vorbiți?
— Nu, și cred că este o lipsă de politețe că nu-mi
spuneți.
— Și eu fac parte din comunitatea religioasă păstorită
de dumneavoastră. Ku Klux Klan-ul va veni in corpore
la slujba de duminică.
— Veți fi bine veniți, dacă nu veți purta insignele.
— Vă vom da o donație importantă.
— Vom fi bucuroși s-o primim, dar tot nu pot accepta
să veniți cu insignele arborate.
— Atunci vom veni fără aprobarea dumneavoastră, îi
spuse vocea pe un ton amenințător.
— Nu mi-e teamă. Și întrucât nu pot continua să
discut cu o persoană care nu-și declină identitatea, voi
fi nevoit să închid.

Luptători pentru libertate sau teroriști?

În zilele noastre, unele dintre cele mai cunoscute tipuri de

societăți secrete sunt grupările teroriste, una dintre cele mai
renumite astfel de organizații fiind IRA sau Armata
Republicană Irlandeză, Organizația se revendică de la
Confreria Republicană, eroii revoltei înăbușite în sânge,
care a avut loc la Dublin în 1916. IRA luptă pentru
eliberarea celor șase comitate irlandeze anexate Angliei în
anul 1921. Uneori, procedeele utilizate în această luptă sunt
inacceptabile. Organizația este împărțită în brigăzi, divizii
și batalioane. În anul 1970, organizația s-a scindat în două
aripi, una moderată și alta radicală. Ultima este
responsabilă pentru atentatele sângeroase care au
cutremurat Anglia în numeroase rânduri. Astăzi, și aripa
radicală s-a scindat, iar din ea s-a format Armata Națională
de Eliberare Irlandeză, care a declarat război religios
împotriva protestanților.

Cu aceasta, Mc Divitt a pus jos receptorul. Din păcate,

în cartea lui Emerson Humberger Loucks, apărută în
anul 1936 la New York și intitulată „The Ku Klux Klan
în Pennsylvania”, unde este relatată această discuție
telefonică, nu se precizează care a fost soarta curajosului
preot. O fi fost uns cu smoală și tăvălit în pene sau – ceea
ce este mai probabil – s-au abținut de la represalii,
nevrând să fie în termeni răi cu o influentă comunitate
protestantă?

Crearea celui de al treilea reich

Haos și ocultism

„Nu a sesizat că sufletul acestui om era stăpânit de

spiritul Răului și a eliberat toate forțele malefice care
sălășluiau în el” – se lamenta Albrecht Haushofer în
camera condamnaților la moarte a închisorii Moabit din
Berlin, evocând felul în care îl inițiase tatăl său pe Adolf
Hitler în tainele ocultismului. Haushofer jr. A fost
executat puțin după scrierea acestor rânduri. El a fost
una din cele câteva mii de victime ale represaliilor care
au urmat atentatului cu bombă comis împotriva lui
Hitler la 20 iulie 1944. Albrecht Haushofer era membru
al societății antinaziste Trandafirul Alb, o grupare de
orientare gnosticistă, care voia să anihileze magia
neagră a naziștilor prin magia albă; pe care se pare că ar
fi practicat-o rosacrucienii. Probabil că Albrecht
Haushofer era într-adevăr în temă cu profunzimea
inițierii oculte a lui Hitler, întrucât, în anul 1923, tatăl
său a fost cel care l-a introdus pe viitorul Führer în
tainele lucrării Helenei Blavatsky: „Doctrina secretă”.
Aceasta se petrecea în perioada când Hitler își ispășea
anii de detenție de la Landsberg. În timpul primului
război mondial și în perioada imediat următoare, în
Germania funcționau numeroase societăți secrete
oculte. Unele aveau caracter rosacrucian, altele teozofic,
însă existau și culte rasiale sau șovine, care idolatrizau
zeii nordici din perioada precreștină. Se părea că doar
unele dintre ele s-au inspirat din ocultism, deși
majoritatea acestor organizații aveau drept carte de
căpătâi volumul scris de Madame Blavatsky. Dintre
aceste societăți făceau parte Societatea Vril, care urma
învățăturile lui Aleister Crowley, precum și Societatea
Thule. Aleister Crowley era un adorator neopăgân al
zeilor egipteni și un practicant al magiei. Ocultiștii de
tipul lui Crowley se autointitulau magi, iluzioniști sau
maeștri ai vrăjitoriei. Se pare că și astăzi există în
Germania grupări crowliste, dar niciuna nu are
orientare național-socialistă. Neopăgânii adepți ai
crowlismului se ocupă cu vrăjitoria, magia, astrologia,
divinația în cărțile de tarot, misticismul iudaic și creștin
etc. Tot de mișcările neopăgâne aparținea și Ordinul
Zorile Aurii sau Societatea Zorile Aurii. Ea a fost
întemeiată în anul 1888 de francmasonii englezi. Liderul
grupării era S.L.M. Mathers, care, după cum afirma el
însuși, se afla sub îndrumarea și controlul celor trei
maeștri secreți ai ocultismului, ce influențau în mod
decisiv toate grupările oculte europene. Cercul tainic al
maeștrilor cu drept de decizie își avea sorgintea într-o
altă organizație secretă, cea a Iluminaților din secolul al
XVIII-lea. Organizația Zorile Aurii se structura pe loji,
în funcție de gradul de inițiere a membrilor. Fiecare
rang echivala cu un anumit nivel al inițierii, iar
admiterea se făcea conform unor ritualuri specifice.
Candidații trebuiau să treacă probe privind cunoașterea
ceremonialului magic, noțiuni de astrologie și de
fabricare a talismanelor, citirea în globul de cristal,
capacitatea de a evoca spiritele și de a comunica cu ele.
Ritualul suprem era celebrarea unui serviciu divin
egiptean și evocarea zeiței Isis. Deși Aleister Crowley
era unul dintre maeștrii Societății Zorile Aurii, în anul
1912, acesta a fost exclus din ea. Atunci a înființat
propria sa organizație, Argentinum Astrum, prin
intermediul căreia a ajuns în contact cu societatea
germană O.T.O. (Ordo Templomarum Orientalis),
fondată de Karl Kepler în anul 1895. Astfel au ajuns sub
influența sa și persoane care au devenit mai târziu
fondatorii Societății Vril și ai Societății Thule. Se pare că
interesul naziștilor pentru practicile magice și vrăjitorie
provine din influența acesteia din urmă asupra
ideologiei lor; dar, trebuie totuși să precizăm că nu toți
au practicat magia neagră. Înainte de 1934, Hermann
Rauschning a fost prezent la mai multe discuții
particulare ale lui Hitler. Impresiile din perioada
respectivă le-a cuprins în cartea „The Voice of
Destruction” (Vocea distrugerii).

Astfel, Rauschning își amintește că la o recepție de la

Berghof, Hitler a fost avertizat de o femeie astfel:
„Stimate Führer, nu vă ocupați de magia neagră!
Deocamdată ambele porți vă sunt deschise, atât cea a
magiei negre, cât și cea a magiei albe! însă dacă vă
încurcați în tenebrele magiei negre, ele vă vor fi fatale.
Veți deveni prizonierul magiei negre. Să nu doriți să
obțineți rezultate rapide și ușoare. Ați putea stăpâni
imperiul spiritelor pure. Nu îngăduiți ca spiritele
țintuite de pământ (demonii) să vă smulgă forța
creatoare!”
Chiar și Rauschning – care este considerat un martor
ocular credibil – a realizat destul de devreme faptul că
Hitler s-a pus în slujba unor forțe întunecate și
devastatoare, pe care nu le putea controla. Poate acesta
a fost unul dintre factorii care l-au determinat pe
Rauschning să se retragă din mișcarea nazistă și să
emigreze în Anglia. Societatea Vril era una din
grupările oculte cele mai influente din Germania de
după primul război mondial. Societatea Thule avea
legături strânse cu naziștii, iar mulți dintre primii
conducători ai mișcării naziste proveneau din rândul
acestei societăți. Societatea Vrii mai era cunoscută ca
Loja Luminii sau Loja Luminoasă. Fiind vorba de o
societate secretă, informațiile credibile despre
Societatea Vril nu sunt ușor de obținut. Totuși, se știe că
Loja Luminoasă s-a înființat în Franța, beneficiind de
susținerea scriitorului Louis Jaccolliot (1837–1890),
mare amator de subiecte oculte și ezoterice. Loja
Luminoasă a fost influențată și de Jacob Boehme, filosof
mistic din veacul al XVI-lea, unul dintre întemeietorii
rosacrucianismului modern, și de către Claude St.
Martin, unul dintre conducătorii iluminaților francezi.
Se pare că mișcarea Vril începe să ia amploare și în
Orient. Conform celor afirmate de Angebert, ea are
peste două milioane de adepți în India. Vriliștii din
zilele noastre sunt adoratori ai Soarelui. În fiecare
dimineață, ei se prosternează pentru a saluta zorile,
asemeni membrilor britanici ai Societății Zorile Aurii,
care cutreieraseră toată India în perioada
colonialismului. Se pare, de asemenea, că templele
cultului Vril din India sunt împodobite cu celebrul de
pe-acum simbol religios pervertit de ideologia nazistă:
svastica! Societatea Vril din Germania a fost întemeiată
la începutul secolului XX de către membrii britanici ai
Societății Zorile Aurii și de grupările teozofice care
activau în diferitele părți ale lumii. Dintre membrii
fondatori ai Societății Vril din Germania făcea parte și
profesorul Karl Haushofer, tatăl lui Albrecht
Haushofer. Profesorul era preocupat intens de
bhudism, de misticismul oriental, cutreierase tot
Orientul, trăind un timp chiar în Japonia. Mai târziu s-a
mutat la München, unde grupările secrete oculte și
rasiste își trăiau epoca de aur. Haushofer s-a înscris în
Partidul Muncitoresc German (DAP), care mai târziu,
sub conducerea lui Hitler, se va transforma în Partidul
Național Socialist German. Karl Haushofer este
cunoscut ca părintele teoriei geopolitice a spațiului
vital, pe care Hitler o va transpune în practică.

Asemeni celorlalte grupări oculte bavareze care

câștigaseră popularitate după primul război mondial,
condiția de admitere în Societatea Vrii era cunoașterea
conținutului „Doctrinei Secrete” a doamnei Blavatsky.
Karl Haushofer cunoștea foarte bine această lucrare și i-
a împărtășit principiile ei și lui Hitler, care pe atunci era
închis în pușcăria din Landsberg. Dintre toate grupările
oculte, Societatea Thule era cea mai apropiată de
partidul nazist. Numele societății provenea de la o
presupusă cultură antică ariană din regiunea nordică a
Norvegiei. După afirmațiile naziștilor, acolo își avea
originile și Homo Sapiens. Societatea Thule s-a înființat
în anul 1914 și a atins destul de repede efectivul de o
mie cinci sute de membri. Printre aceștia se numărau
judecători, comandanți de poliție, profesori
universitari, savanți, avocați, industriași, descendenți ai
aristocrației, medici, oameni de afaceri și chiar membri
ai familiei regale Wittelsbach. Societatea Thule
dispunea, prin urmare, de conexiuni sociale foarte
bune. Tezele vehiculate în cadrul societății afirmau că în
timp ce germanii au calități nobile înnăscute, evreii –
care sunt reminiscențe ale unei rase inferioare mai vechi
– sunt niște decăzuți. Încă de la început, Societatea
Thule avea o orientare antisemită, care a fost potențată
de înfrângerea suferită de Germania în primul război
mondial și de pacea rușinoasă încheiată la 11 noiembrie
1918, cu o presupusă contribuție evreiască. Societatea
Thule a fost fondată de un baron misterios, un anume
Rudolf Heinrich von Sebottendorf, aflat sub influența
lui Theodore Fritsche, Georg Lanz și alți rasiști.
Sebottendorf era foarte mândru de rangul său nobiliar,
deși acesta nu era moștenit, numele său inițial fiind
Rudolf Glauer. După cum povestea, ar fi obținut titlul
de noblețe grație contelui austriac Heinrich
Sebottendorf, pe care-l ajutase în timpul unui naufragiu
din Turcia. Contele a făcut un act de adopțiune,
respectând legislația turcească, Rudolf căpătând astfel
dreptul de a moșteni titlul de noblețe. Rudolf Glauer era
fiul unui marinar din flota comercială germană.
Începând din anul 1901, de la împlinirea vârstei de 26
ani, a trăit în Turcia, unde administra o întreprindere de
construcții. Pe lângă această activitate, s-a ocupat în
mod serios cu studierea concepțiilor filosofice orientale.
Doctrina Secretă a lui Blavatsky a avut o influență
covârșitoare asupra sa. Această carte l-a stimulat să
reînvie vechiul mit despre enigmatica Ultima Thule. Cei
din cercul inițialilor care îndrumau activitatea Societății
Thule, se declarau drept luciferieni, persoane care
practicau magia de tip crowley. Thulienii cunoșteau
foarte bine și ritualurile magice cu conotație sexuală,
care stârneau însă de pe atunci aversiunea multor
persoane. Cu ajutorul riturilor luciferiene, nucleul
societății dorea să dezvolte capacitățile conștiinței
umane și să cunoască mai bine câmpurile energetice
universale. Deși majoritatea thulienilor erau oameni
obișnuiți, nucleul care conducea societatea era alcătuit
din oameni de o perversitate diabolică. Persoanele care
frecventau societatea și audiau conferințele ei, erau total
străine de activitatea secretă, satanică, a conducerii,
despre care habar n-au avut timp îndelungat.
Membrii confesiunilor tradiționale din Europa
Centrală, aflată într-o perioadă de agonie spirituală,
erau destul de greu de convins că existența materială
este doar o parte din realitatea universală. Societatea
Thule funcționa, în principiu, ca un cerc de dezbateri
filosofice, însă avea și o activitate politică secretă. Se afla
în spatele unui număr însemnat de crime comise la
începutul anilor ’20, dar grație relațiilor înalte pe care le
aveau mulți dintre membri, numele societății nu figura
printre suspecți. Thulienii nu beneficiau doar de
sprijinul politic al oficialităților, ci aveau asigurați și
bani, armament și muniție. Ei proveneau din cercurile
înalte ale societății bavareze, sediul lor fiind într-un
hotel de lux, Vier Jahrzeiten (Patru anotimpuri). După
primul război mondial, componența socială a Bavariei
era destul de eterogenă, așa încât clasa muncitoare nu
dădea prea mare atenție thulienilor. Thulienii doreau să
intervină în acest vid social, sprijinindu-l pe muncitorul
feroviar Anton Dextler la înființarea Partidului
Muncitoresc German. În aceeași perioadă s-au apropiat
și de Hitler. Dietrich Eckart făcea parte din nucleul
Societății Thule. Mai târziu, Hitler va afirma că Eckart l-
a ajutat să-și lărgească orizontul și să-și desăvârșească
pregătirea politică. Este o apreciere deosebită, având în
vedere că provine de la o persoană egocentrică precum
Adolf Hitler. Eckart l-a inițiat pe Hitler în practicarea
anumitor forme de magie și în interpretarea
simbolurilor ezoterice. Thulienii l-au primit foarte bine
pregătiți pe Hitler. Maestrul șef Eckart le-a spus
celorlalți maeștri că – după cum povestește Ravenscroft
– a primit un mesaj satanic conform căruia el va fi cel
care va pregăti corabia lui

Anticrist sub conducerea căruia rasa ariană va repurta

victoria finală asupra evreilor. Eckart și alți thulieni au
primit și alte mesaje care confirmau acest lucru, în
cadrul unor ședințe de spiritism, organizate cu sprijinul
a doi generali emigranți ruși, antibolșevici și
anticomuniști: Skoropadski și Bisupski. În cadrul
acestor ședințe, lui Eckart și camarazilor săi li se
transmitea că se apropie venirea lui Mesia German și a
Lordului Maitreya. De altfel, spiritismul era foarte
răspândit în cercurile din înalta societate europeană.
Începând din anii 1840 și până la al doilea război
mondial, majoritatea persoanelor din „lumea bună”
avuseseră contact, cu ocultismul, astrologia, cărțile de
tarot, ghicitul și ședințele de spiritism.
 Werwolf Romantik

Și după al doilea război mondial, ideologia nazistă a

supraviețuit în cadrul unor grupări teroriste din R.F.G.
Dintre acestea amintim grupările care activau în anii
șaizeci: Arman, Gylfilit, Ordinul Goden, Tineretul Viking
sau organizația Werwolf. Membrii acestor organizații erau,
în general, tineri care doreau să întemeieze cel de al IV-lea
Reich, să elibereze lumea de comuniști și de rasele
inferioare. Organizațiile promovau camaraderia și se
considerau niște grupuri prigonite, care se apără. Gândirea
lor era determinată de două concepții: ordine și violență.
Printre altele li se impută atentatul cu bombă care a avut loc
în septembrie 1980 la München și care s-a soldat cu
doisprezece morți.

Societatea Thule a avut o influență puternică asupra

lui Hitler și, indirect, asupra istoriei mondiale. Ideile
reprezentate de Hitler nu erau noi și nu au dispărut
odată cu Führer-ul. Tezele de bază ale filosofiei oculte a
lui Hitler erau următoarele: 1. Nu veți muri; 2. Veți
ajunge precum îngerii.
Hitler a dat crezare primei teze, pentru că se considera
reîncarnarea a șapte personalități din istorie. Conform
teoriilor sale, în viețile lui anterioare fusese, printre alții,
Frédéric Barbarossa și vrăjitorul medieval care inspirase
personajul Klingsor din opera Parsifal, de Wagner.
Cel de al doilea punct se întemeia pe ideea că printr-
un program strict de selecție, bazat pe teoria lui Darwin,
omul poate deveni o ființă superioară (Ubermensch).
Hitler credea într-un salt evoluționist care ar fi avut ca
rezultat o rasă nouă de oameni, rasă pe care curentul
New Age o numește „Homo neoliticus”.

Legendă și realitate

Într-o zi de toamnă a anului 1923, la München, a

decedat o persoană ciudată: poetul, dramaturgul și
publicistul care-și luase numele de Dietrich Eckart.
Fusese intoxicat cu „gaz de muștar”. Înainte de a-și
pierde cunoștința, a spus o rugăciune bizară în fața unei
pietre negre, pe care o numise „piatra mea Kaba” și pe
care a lăsat-o moștenire profesorului Oberth, unul
dintre părinții astronauticii. Cu puțin înainte de moarte,
îi trimisese un colet voluminos prietenului său,
Haushofer. Era pe moarte și dorea să pună ordine în
lucrurile proprii. El s-a stins din viață, însă Societatea
Thule avea să-i supraviețuiască și, în curând, avea să
încerce să schimbe lumea. În anul 1920, Dietrich Eckart
și Alfred Rosenberg, un alt membru al Societății Thule,
au făcut cunoștință cu Adolf Hitler. Prima întâlnire a
avut loc în casa lui Wagner de la Bayreuth. Timp de trei
ani, aceștia l-au

înconjurat pe tânărul caporal, influențându-i ideile și

faptele. Iată ce scrie Conrad Heiden: „Eckart începe să-l
pregătească pe Adolf Hitler din punct de vedere
intelectual. Îl învață să scrie și să vorbească. Instrucția
are două domenii importante: știința secretă și știința
propagandei.” Câteva discuții purtate cu Hitler pe tema
propagandei au fost publicate în broșura „Bolșevismul,
de la Moise la Lenin”. În anul 1923, Eckart, noul
profesor al lui Hitler, va deveni unul dintre cei șapte
membri fondatori ai Partidului Național Socialist.
Numărul șapte era sacru. În același an, pe patul de
moarte, Eckart a spus: „Urmați-l pe Hitler. El va dansa
pe aria compusă de mine. Noi i-am dat instrumentele să
poată intra în legătură cu Ei: [...]. Am avut o influență
mai mare asupra istoriei decât orice alt german...”
Legenda enigmaticei Thule este de o vârstă cu poporul
german. Să fie vorba de vreo insulă dispărută din
nordul îndepărtat? Să fie Groenlanda sau Labrador? Se
spune că și Thule ar fi fost nucleul misterios al unei
civilizații dispărute, asemeni Atlantidei. Eckart și
prietenii lui afirmau că nu toate secretele din Thule s-ar
fi pierdut pentru totdeauna. De exemplu, inițiații ar
putea utiliza rezerva energetică primită de la ființele
transcedentale, care fac legătura dintre oameni și
inteligențele superioare. Această energie ar putea fi
utilizată pentru ca Germania să cucerească lumea și să
devină națiunea care va da naștere omului superior,
omul viitorului. Într-o bună zi, Pământul va fi invadat
de legiunile care vor nimici tot ceea ce împiedică
dezvoltarea spirituală. Aceste legiuni vor fi conduse de
Mai Marii din Vechime, niște ființe infailibile, a căror
putere își are izvorul în sursele energetice
transcedentale. Aceste mituri nutreau teoria ariană a lui
Eckart și Rosenberg și vor fi inoculate în sufletul de
medium al lui Hitler de către propagatorii socialismului
magic. Societatea Thule rămăsese deocamdată o
mașinărie aparent neînsemnată, dar cu o influență
destul de mare, care lucra în scopul amalgamării
iluziilor cu realitatea. Sub influența altor persoane, ea
va deveni foarte repede un instrument care va
transforma caracterul realității. Adică, dacă-i dăm
crezare lui Karl Haushofer, Gruparea Thule împreună
cu inițiații care sunt în contact cu forțele nevăzute, a
devenit o adevărată societate secretă și nucleul magic al
nazismului. Hitler s-a născut la Braunau am Inn, în data
de 20 aprilie 1899, la ora 17,30, în casa de la numărul
219, din Salzburger Vorstadt. Acest oraș aflat la granița
dintre Austria și Bavaria, două puternice state germane,
va deveni simbolic în ochii Führer-ului. Localitatea are
o tradiție ciudată: este un adevărat cuib de mediumuri.
Aici se născuseră Willy și Rudi Schneider, ale căror
experiențe psihologice făcuseră senzație cu treizeci de
ani înainte. Astfel spus, Hitler se nutrise cu același
„lapte” ca și Willy Schneider. În anul 1940, Jean de
Pange scria că Braunau este un centru al mediumurilor.
În anul 1920, unul dintre mediumurile cele mai celebre,
doamna Stokhammes, s-a căsătorit cu prințul prusac
Joachim. Baronul de Schrenk-Notzig, un cunoscut
spiritist, obișnuia să-și recruteze mediumurile de la
Braunau și se pare că unul dintre aceștia ar fi fost chiar
un văr de al lui Hitler.
Ocultismul stipulează că după ce membrii grupului s-
au împăcat cu forțele misterioase aflate sub protecția
pactului, nu pot intra în legătură cu ele decât prin
intermediul unui medium. După cum stăteau lucrurile,
Haushofer era vrăjitorul, iar Hitler mediumul.
 Iată cum îl descrie Rauschning pe Hitler: „Văzându-l,
te gândești vrând-nevrând la mediumuri, care de obicei
sunt figuri obișnuite, șterse, nesemnificative. Apoi,
parcă din senin, sunt înzestrați cu o putere care îi ridică
deasupra celorlalți. Această calitate pare exterioară
personalității lor reale. Ca și cum ar fi însuflețiți de o
forță necunoscută. De fapt, mediumul este un posedat.
Dacă se eliberează de influența externă, redevine
persoana ștearsă de dinainte. Fără îndoială că și Hitler
este bântuit de anumite forțe. Niște forțe diabolice, care
se încarnează provizoriu în persoana numită Hitler.
Când îl întâlnești personal, te frapează amestecul dintre
individul banal și cel ieșit din comun, o dualitate
insuportabilă. Acest personaj este luat parcă din galeria
personajelor dostoievskiene. Iată impresia creată de
expresia feței sale, pe care paloarea bolnăvicioasă se
împerechează cu o forță tulburătoare.” Iată acum și
descrierea lui Straseer: „Cei care îl ascultă pe Hitler au
la un moment dat impresia că fruntea Führer-ului este
înconjurată de un nimb... în spatele unui geam mat se
aprinde o lumină puternică... Un individ hilar cu
mustață în formă de furculiță se transformă într-un
arhanghel. Apoi arhanghelul dispare și rămâne doar
Hitler, care se așază la loc, lac de sudoare și cu o privire
sticloasă.” Bouchez: „Îi priveam ochii transfigurați, de
medium. Uneori ai impresia că apare un fenomen de
inducție, că ceva intră în trupul oratorului și din el
emană un fluid magic. Apoi redevine scund, cenușiu și
banal. Pare ostenit, ca un acumulator epuizat.” François
Poncet: „A căzut într-un fel de transă de medium. Fața
îi radia o ardoare plină de extaz. Acest medium nu era
manipulat de o singură persoană, ci de un grup, niște
forțe care se concentrau într-un nucleu magic.” Astfel,
pare foarte probabil ca Hitler să nu fi fost pus în mișcare
de ideile amestecate și prost închegate, pe care le
propaga, ci de ceva mult mai înfricoșător decât
ideologia național-socialistă. Erau teorii mult diferite
decât ale lui, care îl amăgeau și pe care nu le dezvăluia
nici colaboratorilor apropiați, în discursurile sale
apărând doar crâmpeie simplificate ale acestora.
„Hitler, acest ecou puternic, a rămas întotdeauna
«micul judecător», așa cum s-a întitulat cu mândrie în
timpul procesului de la München. Totuși, avea grijă să
ia în considerare și să aplice doar ideile care serveau
setea sa de putere, visul de stăpânire a lumii și ideea
dementă de făurire a omului-zeu.” (dr. Achille Delmas).
Dar mai avea un alt vis, o altă idee fixă, smintită:
schimbarea vieții planetei. Uneori dezvăluie
confidențial acest gând sau, mai degrabă, nu poate
păstra taina lui, care răbufnește, forțând supapele. Iată
ce-i spunea lui Rauschning: „Revoluția noastră este o
nouă etapă a evoluției, mai exact ultima etapă care duce
la desființarea istoriei...” Sau, altă dată, afirmă:
„Dumneata habar n-ai cine sunt eu, camarazii mei de
partid nu știu ce vise mă torturează și nici despre
edificiul măreț a cărei temelie va fi așezată abia după
moartea mea. Lumea trece printr-o schimbare decisivă,
se rotește axa timpului... Planeta va fi martora unor
tulburări pe care dumneavoastră, neinițiații, nu aveți
cum să le înțelegeți... Ceea ce se petrece acum este mult
mai mult decât nașterea unei noi religii...”
Rudolf Hess fusese asistentul profesorului Haushofer
la universitatea din München. El i-a făcut cunoștință lui
Haushofer cu Hitler. După ce Haushofer le-a spus
studenților că-l văzuse în vis pe Hess zburând către
Anglia, Hess s-a lansat într-o aventură nebună, fugind
din Germania la bordul unui avion. Se pare că într-o
clipă de luciditate, permisă de ciudata boală de care
suferea, Hess, ultimul membru în viață al grupului
Thule, ar fi declarat că Haushofer era vrăjitorul,
misteriosul mare maestru. După eșecul puciului, Hitler
a fost închis la penitenciarul din Landshurt. Generalul
Karl Haushofer, însoțit de Hess, îl vizita zilnic și
petrecea cu el ore în șir, îi explica teoriile doctrinelor
oculte, subliniind toate argumentele care pot fi utile
pentru cucerirea puterii politice. Rămânând în doi cu
Hess, Hitler a combinat învățăturile acestuia cu
viziunile lui Rosenberg și i-a dictat cartea sa de
propagandă „Mein Kampf”. Să nu uităm însă că
„magul” Karl Haushofer s-a născut în anul 1869 și că a
petrecut mai mult timp în India, în Orientul îndepărtat
și Japonia, unde a învățat și limba. După opinia sa,
originile poporului german trebuie căutate în Asia
centrală, iar perenitatea, măreția și noblețea lumii
trebuie să fie asigurate de rasa indo-germană. Se pare
că, în Japonia, Haushofer ar fi fost inițiat într-una din
cele mai importante societăți secrete budiste și obligat
ca, dacă misiunea sa se va dovedi un eșec, să comită
sinuciderea rituală. În anul 1914, tânărul general Karl
Haushofer crea senzație prin faptul că avea un dar
extraordinar de a prevedea evenimentele: momentul
atacului inamic, locul unde cădeau bombele,
frământările politice și schimbările din țări despre care
nu deținea nicio informație. Oare și Hitler să fi avut
acest dar al premoniției sau Haushofer i-a sugerat toate
revelațiile? Hitler a spus exact data în care vor intra
trupele sale în Paris și când va începe asediul orașul
Bordeaux. Atunci când a decis că va ocupa regiunea
Rinului, toți politologii europeni, inclusiv cei germani,
erau convinși că Franța și Anglia vor protesta. Hitler
prevăzuse că acest lucru nu se va întâmpla. La fel a
prezis și ziua morții lui Roosvelt. După încheierea
primului război mondial, Haushofer și-a continuat
cercetările și s-a ocupat mai ales de problemele
geopolitice, înființând și revista „Geo Politika”, unde a
publicat numeroase articole. Interesant este că aceste
studii se bazează pe un realism politic strict materialist.
De fapt, toți membrii grupului aveau grijă să utilizeze
un limbaj materialist ezoteric, să se ocupe de disertații
pseudo-științifice, adică să amestece întotdeauna
cărțile.

Societățile Thule și Vril

În anul 1933, dr. Willy Ley, unul dintre cei mai mari
specialiști din lume în domeniul rachetelor, a fugit din
Germania. De la el am aflat că înainte de apariția
nazismului se înființase o grupare spirituală de
dimensiuni reduse, dar care pentru noi are o importanță
deosebită. Această societate secretă a fost organizată, la
propriu, pe baza romanului scris de autorul englez
Bulwer-Lytton, „Generația viitorului”. Cartea are drept
eroi niște ființe al căror univers spiritual este mult mai
dezvoltat decât al nostru. Ele au învățat să-și domine
propria persoană, dar și lucrurile din jur, adică au reușit
să devină asemănători cu zeii. Dar, deocamdată, ei se
ascund, locuind în cavernele din centrul Pământului,
urmând însă ca în curând să iasă la lumină pentru a
stăpâni lumea. Cam acestea erau toate lucrurile pe care
le știa doctorul Willy Ley despre ele, la care adăuga
zâmbind că adepții acestei societăți cunosc secretul
modificării rasei umane pentru a o face să devină
asemeni locuitorilor din adâncurile Pământului. Vor să
se transforme pe calea concentrării maxime, a unei
gimnastici spirituale. Antrenamentul pentru a atinge
această performanță începe prin contemplarea unui
măr tăiat în două...
 Această societate berlineză se numea „Loja
Luminoasă” sau „Societatea Vril”. „Vril” era numele
forței imense care sălășluiește în om, forță din care, în
viața de zi cu zi, utilizăm doar o parte infimă, nervul
posibilei noastre ființe zeificate. Cine își poate stăpâni
vrilul se poate stăpâni pe el însuși, îi poate stăpâni pe
alții, poate stăpâni lumea. Toate strădaniile trebuie
îndreptate în acest sens, căci restul – incluzând
psihologia oficială, morala, religia – este neimportant.
Lumea se va transforma. Zeii vor ieși de sub pământ și,
dacă nu ne vom asocia cu ei și nu vom deveni noi înșine
zei, locul nostru va fi printre sclavi, în gunoiul pe care
vor înflori orașele viitorului. Am mai amintit de o
societate secretă engleză, Golden Dawn (Zorile Aurii).
Această grupare neo-păgână la care aderaseră spirite
luminate, se formase din rosacrucienii englezi, societate
cu ai cărei membri întreținea legături în continuare. Cei
o sută patruzeci și patru de membri au fost recrutați
dintre francmasoni. Unul dintre aceștia era tocmai
scriitorul Bulwer-Lytton. Bulwer-Lytton, savantul
genial, cunoscut în toată lumea grație romanului său,
„Ultimele zile ale Pompeiului”, nu s-ar fi gândit nici în
visele sale cele mai sumbre că una dintre cărțile sale va
inspira peste decenii o grupare mistică din Germania.
Mai ales că în romanul său, „Zanoni” sau „Generația
viitorului”, dorea tocmai să pună accentul pe realitatea
vieții spirituale vizavi de cea a lumii diabolice. El se
considera un inițiat. Cu ajutorul mijloacelor basmului,
utilizate în roman, voia să spună că există ființe cu
haruri supraomenești, care în viitor ne vor înlocui, iar
aleșii lor vor suferi mutații miraculoase. Această teorie
a mutațiilor rasiale este destul de periculoasă. A fost
vehiculată de Hitler, dar, din păcate, a reapărut și în
zilele noastre, în anumite cercuri. La fel cum trebuie să
fim atenți și cu teza rasei superioare pe care o găsim în
toate teoriile mistice tenebroase din Orient și Occident.
Ființe care trăiesc sub pământ sau au venit de pe alte
planete, giganți care dorm în criptele tibetane, îmbrăcați
în zale de aur sau niște creaturi fioroase, ca cele descrise
de Lovecraft. Există oare cu adevărat aceste ființe
superioare evocate în ritualurile păgâne și satanice?
Suntem aproape siguri că Hitler împărtășea această
credință și credea că a reușit să intre în contact cu ele.
Samuel Mathers, unul dintre fondatorii organizației
Golden Dawn (Zorile Aurii), susținea că este în legătură
cu necunoscutele ființe superioare și că împreună cu
soția sa, sora filosofului Henri Bergson, ar fi și discutat
cu ele. Cităm dintr-un apel adresat membrilor de rangul
al doilea, redactat în anul 1896: „Nu vă pot spune nimic
despre Conducătorii Tainici la care m-am referit și de la
care am primit înțelepciunea Celui de al Doilea Rang.
Nu știu nici măcar numele lor pământești, le-am văzut
foarte rar apariția întrupată... Se întâlneau cu mine la
momente și în locuri dinainte stabilite. Părerea mea este
că sunt pământeni care dețin o putere teribilă,
supranaturală... Contactele mele reale dovedesc că,
pentru un muritor de rând, chiar dacă are calități
deosebite, este cumplit de greu să suporte prezența lor.
Nu vreau să subliniez cu aceasta doar faptul că de
fiecare dată în urma acestor întâlniri, ca efect al scăderii
puternice a magnetismului, mă cuprindea o slăbiciune
și o depresie puternică sau, din contră, simțeam că sunt
în contact cu o forță îngrozitoare, ceva asemănător cu
ceea ce simt cei care sunt în vecinătatea unui loc lovit de
trăsnet și cărora li se oprește răsuflarea. Epuizarea
nervoasă se concretiza prin transpirația rece care-mi
inunda șira spinării, însoțită de sângerări pe nas, pe
gură și urechi.” Odată, Hitler discuta cu Rauschning,
guvernatorul din Gdansk, despre mutațiile rasei
umane. Rauschning, care nu știa de ce era interesat
Führer-ul de această problemă, avea impresia că Hitler
utilizează niște termeni de zootehnie și că are de gând
să amelioreze sângele german.
— Dar nu este nimic de făcut – îi zise – decât eventual
să se scurteze drumul. Natura însăși va trebui să creeze
noua varietate rasială. Până în prezent, nu a existat
niciun crescător de animale care să fi reușit să obțină o
mutație rasială la animale, mai exact, să obțină
proprietăți noi, specifice.
— Dar Omul Nou trăiește printre noi! El este aici! –
strigă Hitler triumfător. Nici acest lucru nu este de
ajuns? Am să-și spun un secret. Eu l-am văzut pe Omul
Nou. Este neînfricat și crud. Mi-a fost teamă de el.
Spunând aceste cuvinte – adăugă Rauschning – Hitler
căzu într-o stare febrilă, extatică.
Rauschning mai relatează o scenă, pe care dr. Achille
Delmas, specialist în psihologia aplicată, încearcă
degeaba s-o explice, pentru că, în cazul respectiv, nu se
puteau aplica legile psihologiei:
„Cineva din anturajul lui Hitler povestea că, într-o
noapte, acesta s-a trezit din somn urlând și gemând. A
strigat după ajutor. L-au găsit așezat pe marginea
patului, într-o stare de încremenire proprie paraliticilor.
Apoi, fu cotropit de panică și începu să tremure atât de
tare, încât și patul se zgâlțâia sub el. Țipa cuvinte fără
înțeles și fără șir. Gâfâia ca un om pe cale de a se îneca.
N-aș da crezare acestor afirmații, dacă ele nu mi-ar fi
fost povestite de o persoană care reprezenta o sursă
sigură. Hitler stătea în camera lui, se clătina privind
undeva în gol și gemea:
— Este el! Este el! A venit aici!

Întemeietorii Celui de al Patrulea Reich

 În nicio țară din Europa, în afara Germaniei, nu există
grupuri semnificative care să propage idei naziste. Mediile
de informare în masă, însă, amestecă neonaziștii cu
grupările teroriste de dreapta, ca Service Action Civique
(Serviciul Civic de Acțiune) din Franța sau ordinul
Luptătorilor Flamanzi din Belgia. În anii ’60, aceste
organizații au înființat Internaționala Neagră, considerată o
organizație internațională neofascistă care are drept
obiectiv înfricoșarea oamenilor. Totuși, aceste organizații
nu se călăuzesc după idealurile împărtășite în prima
jumătate a acestui secol de Hitler și camarazii săi.

Buzele îi erau palide. Sudoarea îi curgea șiroaie pe

frunte. Apoi începu să turuie fără nicio noimă cifre,
cuvinte și crâmpeie de propoziții. Era o priveliște
îngrozitoare și ciudată în același timp, pentru că utiliza
niște conexiuni frapante. După aceea s-a liniștit, dar
buzele continuau să i se miște. Atunci i-au făcut o frecție
și i-au dat să bea apă. Apoi, fără veste, a început din nou
să strige:
— E acolo, în colț! Acolo!
Urla și se agita. L-au liniștit, spunându-i că nimic
neobișnuit nu s-a întâmplat. În cele din urmă s-a calmat.
A dormit ceasuri întregi și și-a revenit la normal pentru
o vreme... Un istoric lucid nu poate aduce la numitor
comun societatea Golden Dawn și nazismul. Istoricul
este lucid, istoria însă – nu este. Cei doi conducători,
maeștri sau Führeri, sunt inspirați de aceleași mituri, au
aceleași impresii fundamentale, sunt călăuziți de
aceleași forțe. Gândesc la fel, au aceeași religie –
puterea. Nu-i recomandăm cititorului să deseneze un
arbore genealogic cu următoarea filiație: Rosacrucieni –
Bulwer-Lytton – Little – Mathers – Crowley – Hitler sau
orice altă sorginte, pentru că atunci ar trebui să țină
seama și de doamna Blavatsky și Gurdiev. Jocul cu
genealogia este aidoma propagării curentelor literare.
El nu are nicio finalitate, pentru că întotdeauna rămân
probleme neelucidate. În literatură, acestea vizează
geniile, iar în istorie – puterea.
Mai exact, Golden Dawn nu este o explicație pentru
Grupul Thule sau Loja Luminoasă. Firește că există o
serie de interferențe între o grupare sau alta, unele
secrete, altele declarate. Și, firește, sunt incitante ca orice
altă anecdotă istorică. Aceste societăți – fie ele mai mici
sau mai mari, ramificate sau nu – sunt manifestări mai
mult sau mai puțin evidente ale unei lumi diferite de a
noastră. S-o numim Universul Răului, în înțelesul dat
de Machen. Nu cunoaștem mai bine nici Universul
Binelui. Trăim între aceste două tărâmuri, pe un pământ
al nimănui, care este planeta noastră. Perioada
nazismului a fost unul dintre rarele momente ale istoriei
civilizației noastre când ni s-a înfățișat sub o formă
violentă ceva cu totul diferit. E de-a dreptul ciudat că
oamenii pretind că n-ar fi auzit și n-ar fi văzut nimic în
afara peisajului obișnuit de război. Cel puțin așa afirmă
un număr mare de cercetători, care caută să abordeze
subiectul societăților secrete prin optica ocultismului.
Toate mișcările, ca de exemplu rosacrucienii moderni,
Golden Dawn, societatea Vril din Germania și altele,
erau în relații mai mult sau mai puțin strânse cu marea
și bine organizata Societate Teosofică. Teosofia a
adăugat magiei neopăgâne ritualurile orientale și
vocabularul hindus. Mai exact, a dat o orientare
luciferică acestor mișcări occidentale. În fine, mișcarea
de renaștere a magiei, care a avut loc la începutul
acestui veac și care a acaparat numeroși intelectuali,
purta numele de „teosofism”. În cartea sa „Teosofia, o
falsă religie”, apărută în anul 1921, filosoful René
Guenon s-a dovedit un adevărat profet. El considera că
teosofismul este un pericol potențial, la fel cu grupările
inițialilor neopăgâni care aveau legături cu secta
doamnei Blavatsky. Lată ce scrie el:
„Falșii Messia pe care am avut norocul să-i cunoaștem
până acum, făceau niște minuni puțin impresionante,
iar cei care au urmat după ei nu aveau o sarcină dificilă.
Dar cine știe ce ne rezervă viitorul? După câte știu, falșii
Messia, mai mult sau mai puțin conștient, au fost
instrumentele celor care i-au creat. Dacă stăm să
analizăm experiențele efectuate de teosofiști, trebuie să
credem că ele erau menite doar pentru a acumula
experiență și că se vor repeta în diferite forme până își
vor atinge obiectivul dorit, dar între timp vor fi izbutit
să creeze confuzii în mintea multor oameni. Oricum, nu
credem că teosofiștii, ocultiștii sau spiritiștii vor putea
obține ceva cu forțe proprii. Dar oare nu există în spatele
oricărei societăți de acest tip ceva înspăimântător, de
care poate că nici conducătorii grupurilor nu sunt
conștienți sau poate și ei sunt doar instrumentele acestei
forțe ascunse? în aceeași perioadă, în Elveția, Rudolph
Steiner, o personalitate excepțională, formează o echipă
de cercetare care împărtășește teza că întreg universul
își găsește reflectarea în spiritul uman și, dacă este
adevărat tot ce afirmă psihologia convențională, spiritul
uman este capabil de realizări cu totul deosebite. Câteva
descoperiri steineriene în domeniul biologiei (faptul că
bălegarul nu distruge solul), al medicinei (faptul că
metalele modifică metabolismul) și pedagogiei (și astăzi
funcționează multe școli bazate pe principiile
steineriene, de pildă școlile Waldorf) au îmbogățit
substanțial zestrea omenirii. Rudolph Steiner era de
părere că în cercetarea magiei trebuie separate partea
neagră de cea albă. El considera că teosofismul și
diferitele societăți neopăgâne proveneau din imensa
lume subterană a Răului și că acestea reprezintă
mesagerii unei ere stăpânite de demoni. Învățăturile
sale doreau să elaboreze o bază morală, care să-i oblige
pe inițiați să-și utilizeze doar forțele benefice. Voia să
întemeieze societatea celor care vor Binele. Nu ne vom
pune întrebarea dacă Steiner a avut dreptate sau nu,
dacă a greșit sau nu. Consternant este faptul că
grupările naziste timpurii l-au declarat pe Steiner
inamic public. Iar mercenarii lor au folosit violența
pentru a sparge reuniunile steineriene, amenințându-i
cu moartea pe adepții acestui filosof și obligându-i în
final să părăsească Germania. În anul 1924, au incendiat
centrul din Dornach, pe care-l construise chiar Steiner.
Arhiva a fost distrusă, Steiner n-a mai putut să-și
continue cercetările și, peste un an, a murit în urma unui
atac de cord.

Religie și politică

Național-socialismul era mai mult decât o simplă

mișcare politică: prin ceremoniile, ritualurile,
doctrinele, zeul și messia proprii, devenise o religie
formală. Nu era numai asemănător cu o religie, ci era o
religie în adevărata putere a cuvântului! Cercetătorii
care nu iau în considerare caracterul de religie al
nazismului nici nu pot să-l explice în totalitate. Deși
probabil că nimeni nu e capabil să dea o explicație
completă Holocaustului, el devine mai acceptabil dacă
luăm în considerare și factorii spirituali. Examinarea
nazismului și a holocaustului, strict din punct de vedere
politic, istoric și sociologic, lasă mai multe probleme
deschise decât soluționate. Întrucât prin această carte
nu intenționăm să polemizăm cu nimeni, ne vom
rezuma la prezentarea câtorva exemple grăitoare care ar
putea argumenta afirmația noastră. Mulți știu că Josef
Gobbels, șeful propagandei din Germania nazistă, a
ajuns la convingerea că Adolf Hitler este reîncarnarea
lui Isus Cristos. Oricum, el propovăduia această idee.
Hitler vorbea adesea cu însuflețire despre Cristos, deși
avea o părere peiorativă despre creștinism,
considerându-l o religie slabă, „pentru femei”, care a
viciat străvechea credință păgână pură a triburilor
germanice. Niciodată nu omitea să se compare cu Isus.
Adesea făcea referire la faptul că amândoi au început să
slujească poporul la vârsta de 30 de ani și afirma că mai
aveau foarte multe lucruri comune. După ce a ajuns la
putere în anul 1933, a ordonat ca în școlile germane, în
cadrul rugăciunii comune, alături de numele lui Cristos
să fie rostit și al lui Hitler. Ideologia rasistă a naziștilor
pretindea să se nege originea iudaică a lui Isus. Deși
chiar și cei mai antisemiți autori au recunoscut că Isus a
fost evreu, naziștii erau incapabili s-o facă. Ca evreu,
Isus n-ar fi putut primi nici cea mai mică apreciere din
partea naziștilor. Conform teoriei naziștilor, Isus nu a
fost evreu și nu avea origine divină, ci provenea dintr-o
mamă moabită sau elamită, care fusese violată de un
soldat roman. Și, pentru ca istoria să fie și mai bine
adaptată ideologiei naziste, existau și versiuni conform
cărora acest soldat ar fi fost de origine din Galia –
teritoriul actual al Franței – unde pe atunci trăiau triburi
germanice. S-au referit și la mormântul unui arcaș
roman din secolul I, un anume Julius Tiberius Pandera,
afirmând că el ar fi fost tatăl lui Isus – aducând drept
argument scrierile unor rabini evrei din secolul al
doilea, care-l numeau pe Cristos, Isus ben Pandera
(Isus, fiul lui Pandera). De-a lungul întregii sale cariere,
Hitler afirma că providența l-ar fi desemnat să scape
Germania de evrei. Persevera în idea că Dumnezeu l-a
ales să fie Mesia poporului german și să-i alunge pe
evreii din Germania, la fel cum Isus i-a alungat din
templu pe zarafi. Este evident că el credea toate aceste
idei care reprezentau pentru el mai mult decât o retorică
politică. Dr. Josef Gobbels, ministrul propagandei, le
explica elevilor că Hitler este egalul lui Cristos. La 16
martie 1934, elevii germani trebuiau să scrie în caiete și
apoi să dea citire următoarelor: „Isus și Hitler, Așa cum
Isus i-a mântuit pe oameni de păcate și de Iad, Hitler va
scăpa poporul german de la pierzanie. Isus și Hitler au
fost prigoniți. În timp ce Isus a fost răstignit, Hitler a fost
ales cancelar al Germaniei. Isus predica împărăția
Cerurilor, iar Hitler – Imperiul German.” Naziștii
distorsionau și mai mult mesajul creștinismului.
„Hitler, tu ești marele nostru conducător. Numele tău îl
va înspăimânta pe dușman. Va sosi împărăția ta și
voința ta va fi singura lege pe pământ. Fie să-ți auzim
vocea în fiecare zi, învață-ne, și noi ne vom supune
voinței tale, chiar cu prețul vieții. Glorie ție! Heil
Hitler!” Cel de al III-lea Reich îi învăța pe părinți să le
dea copiilor următoarea binecuvântare: „Führer,
Führer-ul meu, pe care l-a trimis Dumnezeu, apără-mă
și ține-mă în viață. Tu ai salvat Germania în vremurile
cele mai grele, îți sunt recunoscător pentru pâinea cea
de toate zilele. Rămâi cu mine și nu mă părăsi niciodată,
Führer, Führer-ul meu, lumina mea. Heil Mein Führer!”
Hitler cunoștea foarte bine Biblia, mai cu seamă Vechiul
Testament. În discuțiile și în discursurile sale, cita
adesea pilde din Scriptură. Astfel, de exemplu, în
septembrie 1934, într-un discurs adresat celor din
Hitlerjugend, a spus următoarele: „Nu ești nici
fierbinte, nici rece, ci călduț și de aceea Dumnezeu te va
blestema și te va lepăda din gura sa.” Naziștii aveau o
biblie a lor, cartea de căpătâi a național-socialismului,
opera lui Hitler: „Mein Kampf”. Din drepturile de
autor, Hitler a făcut avere, întrucât statisticile din 1943
arată că, în afară de Biblie, aceasta a fost cartea cea mai
vândută în Germania. Și totuși, nu numai cartea lui
Hitler era cartea de căpătâi a naziștilor. Printre scrierile
fundamentale ale ideologiei naziste se numărau: „Mitul
secolului XX”, de Alfred Rosenberg, operele lui Richard
Wagner, precum și două lucrări ale lui Otto Rahn, un
Standartenführer SS, intitulate „Cruciada împotriva
secolului XX” și „Tribunalul lui Lucifer în Europa”.
Aceste cărți erau lecturi obligatorii în cadrul celor trei
institute de pregătire a conducătorilor SS. Tinerii
conducători SS aveau un rol asemănător cu cel al
novicilor din mănăstirile catolice sau ortodoxe. Religia
nazistă copia catolicismul în ceea ce privește
organizarea structurilor de partid și din SS. Hitler voia
să se erijeze într-un abate care-și supraveghează preoții.
Gauleiterii naziști îndeplineau un rol echivalent cu cel
al episcopilor din Evul Mediu, iar SS-ul era organizat
după modelul iezuiților romani. Aici putem descoperi
o serie de trăsături care provin din ideologia societății
Thule, care au constituit de altfel baza concepției despre
lume din cartea „SS Mann”, o adevărată biblie pentru
bărbații îmbrăcați în uniforme cu cap de mort. SS-ul nu
era doar o organizație de luptă, ci în primul rând un
ordin, o societate secretă. Avea propriile ritualuri de
inițiere și propriul său regulament secret, reușea să
spele creierele tuturor membrilor săi, inoculându-le o
regulă formată din trei imperative: crede, supune-te,
luptă! Acest ordin negru își alegea cu grijă membrii, –
lucru dovedit de numărul extrem de redus al acestora,
care nu era proporțional cu marea influență pe care o
exercita. Era alcătuit doar din cinci regimente, în total
25–28.000 de membri, cel puțin așa afirma Himmler la 4
octombrie 1934, la Poznan. În timpul atacului asupra
Uniunii Sovietice, numărul SS-iștilor crescuse la
160.405. Sfârșitul apropiat al unui război pe cale de a fi
pierdut a simplificat procedura de admitere în aceste
formațiuni ale asasinilor de elită. În anul 1945, SS-ul
avea un efectiv de aproape 500.000 de membri, dar și
așa nu reprezenta decât o mică parte a armatei germane.
Caracterul de ordin al SS-ului dovedește visul lui
Himmler de a reînființa vechea Burgundie, ca un
teritoriu autonom al SS, nesubordonat nici lui Hitler și
nici partidului nazist. Problema „măruntă”
reprezentată de expulzarea populației franceze,
luxemburgheze, elvețiene și chiar germane de pe acest
teritoriu – dacă nu se intenționa transformarea lor în
robi – fusese soluționată de Himmler încă înainte de
război. Împreună cu Gauleiterul Eduard Fraunfeld, care
era desemnat să fie guvernatorul Peninsulei Crimeea
(conform unui document din 10 iulie 1942), Himmler
decisese că populația din Burgundia urma să fie
strămutată în regiunea muntoasă a Crimeei...
 Svastica

Crucea ansată sau svastica este un simbol religios

ancestral, de sorginte hindusă. Este atât de veche, încât
nu se cunoaște cu exactitate originea ei. Ea s-a răspândit
practic în toată lumea, cu excepția Australiei și Noii
Zeelande. Apare în America de Nord și de Sud, în India,
Mexic, în Scandinavia și Orientul Apropiat.
La popoarele scandinave, svastica reprezenta
ciocanul zeului Thor. Grecii și romanii au preluat acest
simbol de la popoarele indo-europene, așa-zise ariene,
din Asia Mijlocie, întâlnite în timpul campaniilor de
cucerire sau, mai târziu, cu ocazia migrațiilor. Orașul
Bayonne, din Țara Bascilor a inclus svastica în stema sa,
sub denumirea de „Crucea Gamma”. Crucea Gamma s-
a răspândit și în sudul Franței, mai ales în zona
Pirineilor, la granița cu Spania. În Marea Britanie se
pare că a fost introdusă de misterioșii druizi. Caracterul
religios al svasticii este dovedit și de faptul că ea apare
ca podoabă a altarelor și sanctuarelor ridicate pentru
celebrarea zeilor păgâni. Într-o sinagogă din secolul al
II-lea descoperită de curând, svastica stă alături de
steaua lui David și de pentagramă, un simbol satanist
specific! Semnificația svasticii este diferită de la o religie
la alta. La indienii americani, se pare că era doar un
semn care aducea norocul, dar alții sunt de părere că
reprezenta mult mai mult. Poate că primii coloniști
americani nu au înțeles mesajul religios și filosofic al
acestui simbol. În cele mai multe religii, svastica
simboliza soarele, fiind legată astfel și de adorația
zeului Baal. Cultul lui Baal a luat forme diferite de-a
lungul secolelor și, peste tot, este însoțit de simbolul
svasticii. Culturile solare pseudo-creștine, ca de
exemplu cea a manicheilor și kaharilor, cunoșteau și
utilizau svastica. Conform părerii lui Angebert, crucea
gamma este un simbol religios universal, care face
conexiune între diferitele sisteme religioase bazate pe
magia adorației solare. Crucea ansată semnifică roata
vieții și perpetua transformare. Cel mai des se întâlnește
forma sa cu orientare în sens contrar acelor
ceasornicului (Sinistrogir) care simbolizează mișcarea
soarelui de la apus la răsărit. În culturile din Asia
centrală, svastica era pe de o parte simbolul soarelui, pe
de altă parte avea semnificația armoniei dintre viața
individului și univers. Astfel, svastica este oarecum
înrudită cu filosofia taoistă din China. Majoritatea
culturilor au adoptat svastica rotită spre stânga, mai
exact cu brațele îndoite către stânga, întrucât și soarele
se deplasează spre stânga pe orbita sa aparentă. De aici
explicația că acest simbol reprezintă adevărul și
bunătatea.
 Svastica utilizată de naziști era rotită spre dreapta
(Dextrogir), simbolizând dizarmonia universală,
dominația forțelor malefice. Alchimiștii gnostici
medievali defineau svastica drept cea de a opta formă a
careului înțelepților, care se obține ștergând anumite
fragmente din careul de bază. Acest simbol nu apare
doar în lucrările alchimiștilor medievali, ci și pe unele
monede grecești datând cu multe secole înainte de
Cristos. Este interesant de remarcat că pentru alchimiști,
svastica reprezenta și transformarea unui element în
altul, de exemplu transformarea plumbului în aur,
adică ceea ce se înțelege în chimia modernă prin
transmutație. Chimiștii și farmaciștii de astăzi consideră
că profesiunea lor își are originea în cea a alchimiștilor.
De fapt, alchimiștii nu se ocupau de științele naturii, ci
de ocultism. Mulți dintre ei erau vrăjitori sau magi care
activau într-o cultură ostilă, creștinismul. (Să nu uităm
faptul că în acea perioadă biserica îi ardea pe rug pe
eretici). Cercetarea transmutației nu era decât o
ocupație secundară, cu ajutorul căreia alchimiștii
puteau stabili relații bune cu regii și înalții prelați setoși
de avere. Pentru alchimiștii oculți, transmutația
însemna contactul cu Conștiința Cosmică. La finele
secolului al XIX-lea și începutul secolului XX, mișcările
oculte utilizaseră svastica cu mult înainte de apariția și
răspândirea nazismului. Societatea Thule își alesese
drept simbol crucea ansată, la fel ca trupele care au
intrat în Berlin pentru a răsturna guvernul comunist și
din care făcea parte și Rudolf Hess, viitorul conducător
ocult al naziștilor. Georg Lanz von Liebenfels, care îl
atrăsese pe Hitler sub influența sa ocultă în timpul
anilor petrecuți la Viena, a arborat o dată steagul cu
svastică pe castelul său enigmatic ce găzduia
organizația denumită Ordinul Noilor Cavaleri
Templieri. După ce în anul 1920 Hitler a fost ales
conducătorul partidului nazist, a dorit să ofere acestuia
o insignă și un drapel care să simbolizeze puterea
absolută. Primele proiecte au fost respinse rând pe rând.
În final, a fost acceptat proiectul unui dentist din
Sternberg, care, de altfel, era vechi membru al Societății
Thule și care mai înainte făcuse parte din aripa populară
a Ordinului German. Dr. Friedrich Krohn desenase o
svastică sinistrogiră, într-un cerc alb pe fond roșu
sângeriu. Svastica proiectată de Krohn dorea să
simbolizeze bunătatea, dreptatea, armonia cu natura și
forțele benefice. Hitler a acceptat proiectul, dar l-a
modificat, înlocuind svastica orientată spre stânga cu
varianta malefică, orientată spre dreapta. El a utilizat
intenționat svastica inversată, simbol al întunericului,
răului și magiei negre. Deci, deși ideea ca svastica să fie
simbolul național-socialismului nu-i aparține lui Hitler,
acesta era perfect edificat asupra semnificației ei
religioase. Odată le-a spus unor oaspeți cu care lua cina
că crucea Lohengrin din opera omonimă de Wagner s-a
format prin combinația celor două svastici rotite spre
dreapta și spre stânga. Și Societatea Thule căuta
neobosită semnificația svasticii, sub semnul ei dorind să
descopere patria strămoșească a germanilor. Au crezut
că au și aflat-o pe teritoriul actual al deșertului Gobi,
care s-ar părea că s-ar fi format în urma unei catastrofe
îngrozitoare, care a distrus o țară înfloritoare. (Să fi fost
o catastrofă atomică?) Societatea Thule, al cărei lider
spiritual era profesorul Haushofer, a devenit centrul de
cristalizare a elitei naziste, care va întemeia mai târziu
partidul. Însă, Societatea Thule funcționase cu mult
înainte de accederea lui Hitler la putere, iar svastica
fusese simbolul ei. Utilizarea svasticii în sine nu are
nimic deosebit. Încă din anul 1891, Ernst Kraus afirmase
originea ei pur ariană, iar Guido List, în anul 1908, o
considerase simbolul purității sângelui și al altor științe
misterioase care erau înscrise cu semne runice în
străvechile legende scandinave. Apariția svasticii duce
la conexiuni interesante. Se pare că – dacă am da crezare
zvonurilor, chiar dacă este vorba de zvonuri bine
întemeiate – svastica însoțită de o inscripție a fost
descoperită și la Ekaterinburg, locul unde și-a petrecut
ultimele zile familia țarului. Țarina Alexandra
Feodorovna ar fi desenat-o pe unul din pereți și tot ea a
ascuns într-o icoană un bilețel care dovedea legăturile
pe care le avea cu Societatea Dragonul Verde... Legătura
dintre Curtea Țarului și vrăjitorii japonezi fusese
stabilită de Badmaiev, medium și mag, un personaj care
se bucura de o influență aproape la fel de mare cu cea a
celebrului mujic Rasputin. Badmaiev își făcuse ucenicia
în Tibet, la Lhassa, și până la Revoluția din Octombrie
fusese în legătură cu Dalai Lama. Fotografia desenului
țarinei a ajuns în posesia generalului Kutepev din
Gărzile Albe, dar acesta nu s-a putut bucura prea mult
de ea. A fost invitat la bordul iahtului personal al
magnatului german, baronul Otto Bautenaas, unde a
fost ucis. Curând după aceea, și baronul a fost victima
unui asasinat. Svastica, Tibetul, Societatea Dragonul
Verde, toate acestea atestă faptul că Societatea Thule era
în legătură cu cercurile înalte de la Curtea Țarului. Și
încă ceva: iahtul lui Bautenaas, pe bordul căruia a fost
ucis Kutepev, purta numele de Asgard, un nume foarte
rar, unic în registrele navale. Saga islandeză spunea că
țara de basm a regelui din Thule se numea Asgard.

Hitler și ocultismul

Deși mulți istorici au descoperit că Hitler și acoliții săi

erau sub influențe oculte, puțini au încercat să analizeze
bazele oculte ale nazismului. Dintre aceștia îi amintim
pe Gerald Suster, Trevor Ravenscroft și Jean-Michel
Angebert. Atât aliații, cât și completul de judecată al
Procesului de la Nürnberg, știau despre legăturile
oculte ale lui Hitler. Unii dintre martori, ca de exemplu
Walter Stein, afirmă că atât Juriul de la Nürnberg, cât și
Sir Winston Churchill în persoană erau edificați în ceea
ce privește aceste relații oculte pe care le-au omis în
mod intenționat. S-ar putea întâmpla ca pentru
conducătorii aliați, care erau niște profani, influențele
oculte să nu fi constituit altceva decât unul dintre
numeroșii factori psihologici ai apariției ideologiei
naziste, motiv pentru care le-au ignorat pur și simplu.
Uneori aveau și argumente împotriva ocultismului lui
Hitler, invocând faptul că Führer-ul a condamnat și a
ironizat în mod public ocultismul și pe reprezentanții
acestuia din acea perioadă. (De pildă, pe Rudolf Steiner
sau pe Aleister Crowley).
Era un fapt dovedit că în anul 1920, după ce Hitler a
început să devină o figură publică, naziștii au încercat
să-l asasineze pe Steiner. La puțin timp după ce
locțiitorul lui Hitler, Rudolf Hess, a fugit în Anglia în
mai 1941, Hitler a ordonat arestarea tuturor astrologilor,
ocultiștilor și magicienilor care activau atunci. Cum pot
fi compatibile toate acestea cu ocultismul lui Hitler? De
ce ar fi ironizat în mod public astrologia, dacă el însuși
se ocupa de ocultism? Răspunsul nu este nici măcar
contradictoriu. Să vedem ce părere avea Hitler despre
astrologie. Hitler a ironizat într-adevăr astrologia
pentru că – în opoziție cu Heinrich Himmler – nu credea
în ea, o considera o șarlatanie. Pentru Hitler, astrologia
și horoscopul se găseau la fel de departe de ocultism, ca
prestidigitatorii de magie neagră. Specialiștii în
ocultism afirmă că au fost inițiați în științele enigmatice
ancestrale. În Germania din perioada de după primul
război mondial, funcționau o mulțime de astfel de
grupări oculte. Cavalerii Teutoni și Cavalerii Templieri
erau ordine medievale, ce au servit drept model pentru
structura unor organizații politice și sociale din
Germania, printre acestea figurând și partidul nazist.
Aceste grupări oculte difereau mult unele din altele,
însă aveau o trăsătură comună: considerau că se află în
posesia unor științe ascunse oamenilor de rând. Deci,
pentru ce dorea Adolf Hitler sau Societatea Thule să
denigreze ocultismul și să-i distrugă pe ceilalți
reprezentanți ai ocultismului? Thulienii au comis un
atentat eșuat împotriva lui Rudolf Steiner, iar după
1933, alături de evrei și de criminalii de drept comun,
au fost deportați în lagărele de concentrare și masonii și
ocultiștii. De ce? Prima dată am fi tentați să ne gândim
că thulienii se raportau la alte orientări oculte, la fel cum
se raporta biserica medievală la erezii. Neconcordanțele
aparent mici între diferitele curente ezoterice puteau
constitui devieri substanțiale în ochii unor ocultiști
„ortodocși”. Hitler, însă, era motivat de dorința ca
marele public să nu afle despre înclinațiile sale către
ocultism. Îi era teamă că ceilalți inițiați își vor da seama
de legăturile sale oculte.
Reprezentanții ocultismului, cei care doreau să
exprime prin doctrinele oculte o înaltă moralitate, îl
puteau lesne demasca pe Hitler. În timpul anilor
petrecuți la Viena, Hitler a intrat în contact cu mai multe
grupări și personalități oculte, printre care și cu celebrul
Guido von List. În vechiul centru al capitalei austriece
funcționau zeci de magazine care comercializau
literatură ocultă și recuzită pentru magicieni. Ernst
Pretsche era unul dintre negustorii specializați pe aceste
produse. Hitler l-a întâlnit pentru prima oară în anul
1911. Mai târziu a devenit unul dintre clienții lui de bază
și nu rareori luau masa împreună.
Ernst Pretsche era un personaj straniu. Crescuse în
mediul ultranaționalist al cartierului german din
Mexico City. Tatăl său, de profesie farmacist, și-a
dedicat timpul liber studierii magiei și tradițiilor rituale
practicate de vechii azteci și alte popoare băștinașe din
America de Sud. Ernst l-a urmat de tânăr pe tatăl său,
cel puțin în ceea ce privește atracția către ocultism.
Tânărul Pretsche s-a mutat la Viena în anul 1892, în
perioada înfloririi mișcării pangermane, inspirată de
operele lui Wagner. Pretsche s-a alăturat acestei mișcări
și s-a ocupat cu difuzarea literaturii antisemite în
capitala austriacă. Ernst Pretsche, asemeni tuturor
germanilor care au avut de-a face cu ocultismul, a
aprofundat opera „Parsifal” de Wolfram von
Eschenbach. Se pare că el l-ar fi inițiat pe Hitler în
înțelegerea sistemului de simboluri ezoterice ale acestei
cărți. Eschenbach fusese un trubadur german din veacul
al XII-lea. Legenda lui Parsifal a fost inspirată de un
maestru ocult al școlii cabalistice din Toledo, un anume
Kyotto (sau Guiotto).
După cum povestește Eschenbach, înainte de inițierea
în magia neagră, Kyotto a trebuit să învețe alfabetul.
Alfabetul reprezenta de fapt dezvoltarea unei conștiințe
mai înalte, transcedentale, care îi înlesnește individului
stabilirea contactului cu lumea spiritelor și cu
Conștiința Cosmică, ceea ce va face să i se dezvăluie
tainele prezentului și viitorului. Pretsche era edificat
asupra faptului că, fără cunoașterea magiei negre,
această cale însemna un proces îndelungat de inițiere
simbolică în căutarea Sfântului Graal mistic. Practicarea
magiei negre constituia așa-numita cale interzisă, care
scurtcircuita procesul anevoios de accedere la un nivel
spiritual superior, la care omul este în stare să înfrunte
lumea spiritelor.
În timpul șederii sale în Mexic, Ernst Pretsche a
descoperit o altă „scurtătură” pe care se pare că i-ar fi
împărtășit-o și lui Hitler. Este vorba de utilizarea
substanțelor psihogene. Unele triburi indiene care
trăiau în regiunea nordică a Mexicului, obișnuiau să
consume în timpul ceremoniilor religioase un drog
numit peyote, extras dintr-o specie de cactus, care avea
puternice efecte psihogene. Ravenscroft relatează
despre faptul că Pretsche i-ar fi dezvăluit tânărului
Hitler rolul acestui produs în atingerea mai rapidă a
stării transcedentale de extaz. Deci, în anul 1913, când
s-a mutat la München, Hitler nu mai era un profan în
ale ocultismului. Căuta insistent cunoașterea secretă pe
care i-o puteau oferi doctrinele secrete.
Dacă Hitler a fost Messia al Germanilor, atunci
Houston Stewart Chamberlain poate fi considerat Ioan
Botezătorul. La prima sa întâlnire cu Hitler, în
octombrie 1923, Chamberlain a exclamat: „Iată
conducătorul trimis de Dumnezeu, pentru a ajuta
poporul german la ceasul de grea cumpănă!”
Chamberlain era englez de origine, dar sub influența
pangermanismului wagnerian a devenit mai german
decât germanii. Lucrările sale mai importante n-au fost
scrise în limba maternă, ci în germană. S-a născut în
localitatea Southsea, din Anglia, în anul 1855. Tatăl său
era amiral, iar doi unchi de-ai lui au fost generali în
armata britanică. Conform tradiției familiale, și
Houston Stewart Chamberlain era destinat carierei
militare, dar, din motive de sănătate, nu putea să
servească în marina militară. Tânărul Chamberlain a
fost crescut la Paris de niște rude care i-au angajat un
perceptor prusac foarte sever. A urmat studii
superioare la Versailles, Geneva și Dresda. Curând va
cădea sub fascinația muzicii lui Wagner și a mitologiei
sale eroice. Era atât de strâns legat de Wagner, încât a
devenit discipol al acestuia și s-a însurat cu una din
fiicele lui. Cariera literară a început-o în limba germană,
scriind mai ales despre Wagner și operele sale. Lucrările
sale l-au stimulat pe Hitler să îmbine teoriile religioase
cu cele rasiale și politice. Cea mai importantă operă a lui
Chamberlain este întitulată „Fundamentele secolului al
XIX-lea” (Foundation of the Ninteenth Century). Cartea
care încerca să apropie universul lui Wagner de cel al
lui Nietzsche, a fost publicată în anul 1899 și curând a
devenit un „bestseller”. Gândirea germană era
receptivă la raționamentele politico-metafizice.
Asemeni lui Hitler, și Chamberlain se afla sub influența
ocultă și demonică. William Shirer povestea că
Chamberlain scria într-o stare febrilă, într-o adevărată
transă și... adesea nu-și mai recunoștea propriile lucrări.
Shirer pomenește un caz petrecut în anul 1896, în timpul
călătoriei lui Chamberlain în Italia. Conform celor spuse
de Shirer, aflat parcă sub o influență demonică,
Chamberlain a întrerupt călătoria la Gardone și, timp de
opt zile, a stat zăvorât într-o cameră de hotel. Acolo a
început să lucreze febril la opera sa, întitulată „Rasele și
istoria”, care va deveni una din cărțile de căpătâi ale
nazismului. Chamberlain a murit în anul 1927, dar
înainte de asta l-a binecuvântat pe Hitler și l-a uns drept
Messia al Germaniei.

Tibetul german

Înainte de a isprăvi prezentarea, de altfel incompletă,

a legăturilor dintre societățile secrete și Cel de al III-lea
Reich, după „ghiveciurile” teologice, să aruncăm o
privire și asupra uneia dintre aventurile mai puțin
cunoscute ale Societății Thule, prin care s-ar fi dorit de
asemenea să se schimbe imaginea lumii noastre. De astă
dată, scena este Mongolia. Societatea nutrea un interes
deosebit față de această țară. După concepția lui
Haushofer, Mongolia și Tibetul constituiau nucleul
lumii, nu numai pentru că acolo era leagănul nobilei
rase germane – firește, conform concepției
antropologilor naziști –, ci și din alte motive mai
interesante și mai romantice. Haushofer afirma că, după
ce regiunea deșertului Gobi a suferit o imensă
catastrofă, care ar fi nimicit oamenii superiori sau
neamul semizeilor, ultimii descendenți ai uriașilor de
odinioară s-ar fi retras în zona subterană a Tibetului și
acolo s-ar fi împărțit în două tabere. Prima ar fi pornit
în direcția mâinii drepte și a întemeiat imperiul Agarta,
patria concentrării și a perfecțiunii spirituale, care face
abstracție de evoluția lumii. Cea de a doua tabără ar fi
pornit în direcția mâinii stângi și a întemeiat imperiul
Shampullah, cucerind mijloacele de a supune lumea și
omenirea. Magicienii aleși – și atât Haushofer, cât și
Eckart se considerau printre aceștia – pot intra în
contact cu locuitorii atotputernici ai imperiului
Shampullah, devenind aliații lor în demersul de
cucerire a lumii. Dalai Lama ar fi fost un fel de
reprezentant diplomatic al Agartei în lumea noastră, pe
când suveranul mongol Bogdogegen ar fi fost
reprezentantul pământean al Shampullei. În plină
vâltoare a războiului civil din Asia, care n-a ocolit nici
Mongolia, la un moment dat, în capitala țării, Urga
(actualul Ulan Bator), și-a făcut apariția o gardă
independentă purtând arme germane și condusă de
ofițeri germani, al cărei comandant era baronul Ungern,
înrudit cu familia imperială. Insigna gărzii lui Ungern
avea desenată pe ea svastica. Ungern și-a început
dominația peste Mongolia cu un pogrom îngrozitor,
căruia i-au căzut victimă toți evreii care până atunci
trăiseră pașnic în Urga. Apoi, Ungern a început
tratativele îndelungate cu reticentul Bogdogegen și cu
preoții superiori de la mănăstirea Gan-Dan. El nu a
negat faptul că ar dori să continue cuceririle gloriosului
Gingis-han cu ajutorul puterii spirituale tibetane și mai
ales cu imensele comori de aur de aici, având ca obiectiv
cucerirea lumii pentru Germania. Și ca să încheiem
povestea în stil telegrafic: Baronul Ungern, unul dintre
cei mai cruzi ofițeri din Gărzile Albe, a fost capturat de
Gărzile Roșii și executat înainte să poată porni
campania de supunere a lumii sub stindardul
imperiului Shampullah. După moartea comandantului,
garda lui s-a risipit. Întrucât campania lui Ungern a
eșuat – deci n-a reușit să se ducă la Mohamed, mai exact,
rasa aleasă a germanilor n-a ajuns la niciun rezultat în
Tibet – Mohamed s-a văzut nevoit să se ducă la munte,
adică tibetanii au plecat în Germania. Acest lucru s-a
petrecut în anul 1926, cu șapte ani înainte ca Hitler să
cucerească puterea. La München și la Berlin au sosit, nu
se știe cum, mai mulți tibetani care s-au stabilit acolo.
Acesta era un fapt interesant, știut fiind faptul că ei se
adaptau mai greu la clima europeană. Trăiau destul de
retrași și nu doreau să stabilească contacte cu localnicii.
Unul singur a devenit ceva mai cunoscut, sub numele
conspirativ de „Bărbatul cu mănuși verzi”. Spunea
despre sine că este un inițiat tibetan, păstrător al cheilor
Agartei. Un lucru este sigur. Acest bărbat se întâlnea în
mod regulat cu Hitler. Pentru a-și dovedi puterile
magice, de trei ori consecutiv în preajma alegerilor, a
comunicat presei numărul deputaților naziști care vor
intra în parlament – ceea ce este o performanță demnă
de un politician experimentat, dar nu necesită niciun
strop de magie. Nu se știe soarta de mai târziu a
Bărbatului cu mănuși verzi. Poate că și el făcea parte
dintre „Voluntarii morții”, o formațiune care purta
uniforma nazistă, dar fără însemnele rangului și ai cărei
membri aveau trăsături caracteristice tibetanilor.
Membrii ei au murit până la ultimul în bătălia pentru
apărarea Berlinului. Despre acest episod, practic, nu se
știe nimic. Probabil că apărătorii tibetani ai ultimei
fortărețe a lui Hitler nu proveneau dintre cei veniți din
Tibet cu primul contingent sau dintre urmașii acestora.
Deși este extrem de dificil să reconstituim datele exacte,
astăzi știm aproape sigur că naziștii au continuat să facă
în Tibet niște cercetări cu obiectiv necunoscut, până în
anul 1943, deci în plin război. Este lesne de închipuit cât
de dificilă era această misiune.
Nu este exclus ca și în timpul războiului să fi venit în
Germania oaspeți din Tibet, prin statele neutre Suedia
sau Spania, de unde pe tot parcursul războiului au
existat curse aeriene civile către Berlin – itinerarii
aeriene respectate de aliați – ori pe submarinele
japoneze care aduceau la Hamburg chinină, cauciuc,
cocaină și metale rare din Japonia. Și încă o ilustrare a
activității Societății Thule cu mult înainte ca Hitler să fi
ajuns la putere. Iată un fragment dintr-un articol
interesant din numărul din 22 ianuarie 1929 din Journal
des Debats: „În Panama a avut loc o revoltă a tribului
indian kuna, care constituie populația majoritară.
Rebelii au ucis polițiștii panamezi și au întemeiat o
republică independentă, purtând numele de Thule, care
avea drept stemă o svastică roșie pe un fond
portocaliu...”
Mai târziu, specialiștii au încercat să pună la îndoială
rolul Societății Thule în această acțiune, afirmând că, în
indiană, cuvântul „tule” înseamnă „om”. Acest lucru,
însă, nu este dovedit, iar svastica pare o dovadă destul
de grăitoare pentru idea contrară. În cartea sa,
„Simbolistica crucii”, René Guenon afirmă plin de
entuziast că a găsit pe ambele țărmuri ale oceanului
dovezi ale miturilor comune. Noi credem că a
descoperit cu totul altceva, una din consecințele
răspândirii activității geopolitice a Societății Thule și a
lui Karl Haushofer, sprijinită eficient de monopolurile
germane.

Moartea Imperiului

Nu există date credibile privind soarta societăților

secrete după căderea Celui de al III-lea Reich. Un lucru
e sigur. Foarte mulți dintre membrii lor au murit în
timpul războiului, mulți dintre conducătorii lor au fost
condamnați ca și criminali de război. La 14 martie 1946,
Haushofer, ajuns la o vârstă înaintată, și-a ucis mai întâi
soția, iar apoi s-a sinucis împlântându-și sabia în inimă,
așa cum hotărâse cu ani în urmă. Unii spun că o
societate secretă devine și mai greu de distrus atunci
când se încearcă să i se decimeze membrii. Martiriul
acesta dă puteri nebănuite generației următoare.
Spiritul supraviețuiește morții individului. Oare cum s-
ar putea distruge cu metode profane o societate mistică
sau ocultă?

Cagularzii

Suntem în anul 1936. Hitler este de trei ani la putere,

Mussolini a invadat Abisinia și părea că puhoiul fascist
îndreptat către Europa de Vest ar fi putut fi stăvilit
numai de popoarele francez și spaniol, mai exact de
barajele ridicate de Frente Popular și Front Populaire.
Încercarea de lovitură de stat de la 6 februarie 1934,
pusă la cale de forțele reacționare franceze, a fost, însă,
dejucată. Imensa și, din păcate, sângeroasa manifestare
din 9 februarie, urmată de greva generală din data de
12, a demonstrat împotrivirea clasei muncitoare față de
cotropitorii naziști și a contribuit la coeziunea taberei
democratice. Alegerile locale din luna mai a anului 1935
și cele teritoriale din districtul Senei au indicat o
importantă deplasare a electoratului către stânga. A fost
creat frontul unității între cele două partide
muncitorești importante. Fratricidul dintre socialiști și
comuniști luase sfârșit. Apoi a fost înființat Frontul
Popular, care a extins unitatea muncitorilor și asupra
țăranilor și a micii burghezii, adică a fost inclus Partidul
Radical, precum și mai multe sindicate și uniuni mai
mari sau mai mici. La 17 aprilie, Maurice Thorez a rostit
un discurs memorabil, primul discurs al unui lider
comunist transmis de Radiodifuziunea franceză de stat.
Încă din primul tur de scrutin, Frontul Popular a
repurtat un succes fulminant. Față de 790.000 de voturi
în 1932, Partidul Comunist Francez a obținut un milion
și jumătate de voturi, ceea ce se traducea prin nouă
mandate de deputați în Cameră. Partidul Socialist a
obținut în jur de două milioane de voturi, ca și în
alegerile anterioare. Cele mai multe voturi, 19.000, au
fost obținute de Thorez în circumscripția sa de la Ivry,
orășel muncitoresc de lângă Paris. În al doilea tur de
scrutin, care a avut loc după două săptămâni, Frontul
Popular a obținut o victorie și mai răsunătoare. La ora
două noaptea s-au dat publicității rezultatele finale ale
alegerilor. Comuniștii obținuseră șaptezeci și două de
mandate față de numai zece câte avuseseră în
guvernarea anterioară. Numai la Paris și în orășelele din
apropierea capitalei, pe celebra centură roșie, au fost
obținute treizeci și cinci de mandate. În ceea ce privește
Frontul Popular, acesta a obținut 375 de mandate din
totalul de 610, deci deținea majoritatea absolută. La
începutul lunii iulie a început un val de greve fără
precedent în istoria Franței, care în două săptămâni a
cuprins întreaga țară. Muncitorii ocupau uzinele, însă
nu se atingeau de mașini și nu atacau patronii. Erau
extrem de disciplinați. Era un stil de grevă nou, care
consta în ocuparea fabricilor, cunoscută și sub numele
de „invention”, sau de „grevă cu internat”: femeile și
consilierii locali de stânga îi aprovizionau cu alimente
pe greviști, muncitorii dormeau în ateliere, ziua jucau
cărți sau participau la spectacole susținute de actori,
cântăreți și poeți de stânga, ca Jean-Louis Barrault sau
Jacques Prevert. Milioane de muncitori au întrerupt
lucrul, însă nu a avut loc niciun incident violent. Pe
coșurile fabricilor erau arborate drapelele roșii. În data
de 7 iunie, când valul de greve a atins punctul
culminant, la palatul premierului, fosta clădire a
ambasadei austro-ungare, a fost încheiată vestita
Convenție Matignon, care a însemnat un succes
important al muncitorilor, atât în ceea ce privește
salariile, cât și în privința protecției sociale. Deși
partidul comunist afirma că nu era vorba de o revoluție
socială și nu intrase în guvernul Frontului Popular și
însuși Thorez declarase că nu poți obține totul și că
trebuie să știi să închei o grevă, pentru că nu dorea să se
repete baia de sânge din anii 1848 sau 1871, când
burghezia, îngrozită de revendicările muncitorilor, a
renunțat la alianța cu ei, cele două sute de familii, adică
marea burghezie s-a îngrozit atât de tare, încât a făcut
tot posibilul să dezbine Frontul Popular. Ceea ce, într-o
oarecare măsură, era destul de ușor, întrucât
Rassemblement Populaire (Uniunea Populară) era un
bloc coagulat pe baze negativiste, adică o asociație a
forțelor care voiau să blocheze ascensiunea fascismului.
Era limpede, însă, că Daladier nu avea aceleași idei cu
Blum și cu atât mai puțin cu Thorez. De altfel,
transpunerea în practică a politicii lucide și moderate
promovate de Thorez nu se făcea fără frecușuri. Unii
muncitori erau convinși că totul era posibil. În Franța se
împământeniseră tradițiile anarhisto-sindicaliste, deci
disciplina sindicală era destul de greu de respectat, cu
atât mai mult cu cât unele elemente, de exemplu
troțkiștii și extremiștii de stânga din Partidul Socialist,
sprijineau revendicările așa-zis revoluționare și acuzau
de trădare Partidul Comunist Francez. Totuși, datorită
numărului redus al troțkiștilor, anarhiștilor și
pivertiștilor (Marcel Pivert era liderul aripii de extremă
stângă a Partidului Socialist) nu s-a reușit destrămarea
unității blocului.

Cele două sute de familii

Cele două sute de familii celebre care făceau parte din

oligarhia financiară nu aveau de gând să renunțe la
privilegiile lor economice. În acea perioadă, în Franța
funcționau cincizeci de mii de societăți pe acțiuni, însă
conducerea reală a economiei era concentrată în mâinile
a treizeci de bănci importante, a treizeci de societăți
comerciale din domeniul siderurgiei, treizeci de
centrale electrice, douăzeci de societăți de asigurări,
vreo zece întreprinderi din domeniul industriei
chimice, zece firme care se ocupau de distribuția apei și
gazelor și câteva societăți de transporturi feroviare și
navale. În concluzie, în jur de două sute de societăți pe
acțiuni conduceau economia țării. Aceleași familii
conduceau și marile bănci. Finanțele țării erau în mâna
a patru instituții financiare: Credit Lyonnais, Societe
Generale, Credit Industriel și Comptoir d’Escompte.
Această concentrare puternică era foarte bine ilustrată
de Banca Națională: Banque de France era condusă de
doisprezece guvernatori. Jumătate din aceștia erau
numiți dintre conducătorii marilor întreprinderi
industriale. Printre aceștia se afla și De Wendel,
conducătorul Comitetului Forjelor (Commite des
Forges, care reunea uzinele siderurgice), ceilalți erau
reprezentanți ai marilor bănci care apărau interesele
celor din familiile: Rotschild, Hottinguer, Mirabaud,
Lazard. De altfel, cei doisprezece guvernatori
conduceau la rândul lor nouăzeci și cinci de societăți pe
acțiuni importante. Acești doisprezece magnați, de care
muncitorii din Billencourt, viticultorii din sudul Franței
sau pescarii din Bretania nici nu auziseră, dețineau o
putere mult mai mare decât premierul sau prefectul.
Practic, făceau ce doreau, pentru că, dacă aveau
interesul, împrumutau guvernul iar dacă nu, nu.
Creditau investițiile băncilor și întreprinderilor doar
dacă voiau. Puteau să facă rabat emisiunilor trezoreriei,
adică să crediteze statul, dar numai dacă acest lucru era
în interesul lor. Între timp, speculau la bursă cu acțiuni
și devize. Această oligarhie financiară stăpânea țara al
cărei popor vărsase atâta sânge în ultimele două secole
pentru a împlini visul minunat al libertății, egalității și
fraternității. Era clar că cele două sute de familii nu se
împăcaseră cu victoria electorală a Frontului Popular și
e de la sine înțeles că au aruncat în luptă și alte mijloace
decât cele legale și parlamentare. În iunie 1936,
Guvernul Blum a desființat ligile fasciste, adică
formațiunile crucilor cu flăcări ale colonelului De La
Rocque – care mai târziu s-au reînființat sub numele de
Partidul Social Francez – și grupările de mai mică
importanță, ca Tineretul Patriot, Voluntarii Naționali și
liga monarhistă Action Française. Nici uniunile fasciste
nu s-au împăcat cu desființarea. Beneficiind de sprijinul
ofițerilor și al persoanelor din lumea marilor finanțe, au
început să înființeze diferite societăți secrete. La început
s-au rezumat la autoapărare și nu exista vreo
coordonare între aceste organizații. Nucleele lor erau
formate din ofițeri în rezervă, veterani de război, dar, în
fundal, erau și grupuri de ofițeri activi și, firește,
oligarhia financiară a lui De Wendel. Deviza lor era
antibolșevismul. Nu duceau lipsă nici de fonduri și nici
de organe de presă. Unul dintre marile cotidiane,
Gringoire, îi sprijinea din plin. Dar, în afară de bani și
de presă, aveau nevoie de arme și de persoane fanatice,
care, la momentul oportun, să fie dispuse să folosească
aceste arme. Și tocmai atunci și-a făcut apariția Eugène
Deloncle, un inginer cu figura severă, sprâncenele
groase și privire de oțel. Deloncle s-a născut în anul
1890, la Brest, un port important din nord-vestul
Franței, și a absolvit Facultatea de Inginerie Navală
Militară. A lucrat un timp la șantierul naval Penhos din
Bretania și apoi a condus mai multe societăți
comerciale. În timpul primului război mondial a fost
distins cu mai multe ordine și medalii printre care și cel
de Cavaler al Legiunii de Onoare. În calitatea sa de
ofițer patriot și dușman neîmpăcat al germanilor, s-a
înscris în Action Française, unde fusese atras de
personalitatea lui Charles Maurras.

Prinții vânzători de ziare

Timp de peste cincizeci de ani, Maurras a fost un

anticomunist înverșunat. De tânăr a lucrat la redacția
faimoasei reviste Libre Parole, condusă de Drumont. În
anul 1899 a fondat publicația Action Française, care la
început avea periodicitate lunară, iar în anul 1908 a
devenit cotidian. Începând din anul 1870, în jurul
acestei reviste s-au grupat tinerii proveniți din marea
burghezie, copiii educați în spiritul naționalismului
revanșard, ai căror părinți simțiseră din plin gustul
amar și umilința înfrângerii prusacilor. Acești tineri
bine situați difuzau ziarul, de aceea li se mai spunea
„prinții vânzători de ziare”. Tot ei organizau și
manifestațiile și nelipsitele ciocniri de stradă. Ani în șir,
ținta lor predilectă a fost Jean Jaures, pe care l-au
gratificat cu epitetul „amic al germanilor” și-i spuneau
Herr Jaures. Maurras ajunsese să-l acuze de slăbiciune
chiar și pe Poincare, un radical pur sânge și cerea capul
lui Briand, pentru că dorea reconcilierea cu Germania.
De altfel, acest individ care purta barbișon și avea e
constituție astenică, fusese condamnat în anul 1912
pentru port ilegal de armă și instigare la crimă, dar a
fost grațiat. În anul 1925 a fost din nou condamnat la un
an de detenție, cu suspendare. Fusese deferit justiției
pentru că trimisese o scrisoare de amenințare unui
ministru, cu următorul mesaj: „Am să vă împușc ca pe
un câine”. În anul 1936 a fost din nou condamnat la
unsprezece luni închisoare, pentru că îi amenințase că îi
va înjunghia cu cuțitul de bucătărie pe deputații care au
luat poziție împotriva campaniei fasciștilor italieni în
Abisinia. Cât timp a fost închis la penitenciarul Sante,
își scria editorialele zilnice din Action Française sub
pseudonimul Pelisson. Mai târziu, în anul 1945, când s-
a judecat procesul său de colaboraționism – pentru că și
el, ca mulți alți patrioți, devenise omul nemților – foștii
lui studenți și complici au încercat să diminueze
importanța carierei sale politice, prin lungi depoziții în
care scoteau în evidență studiile sale despre civilizația
antică. Pentru a spăla cât de cât petele de pe obrazul
venerabilului moșneag, născut în anul 1868, l-au
comparat chiar și cu Socrate, lăudându-i cu căldură
activitatea de scriitor, poet și critic. Tribunalul l-a
condamnat, totuși, la detenție pe viață, însă, după câțiva
ani, președintele social-democrat Vincent Auriol l-a
grațiat, astfel încât și-a sfârșit zilele acasă, în patul său,
în anul 1957. Deloncle a devenit membru în brigada 17
din cadrul organizației Action Française. Aici erau
concentrați cei mai curajoși și mai fanatici adepți ai lui
Maurras. Au participat activ la tentativa de lovitură de
stat din februarie 1934, au fost implicați în demascarea
scandalului Stavinsky din care a reieșit că unul dintre
cei mai mari escroci din lume susținut de anumiți
politicieni, timp de decenii a furat, a înșelat și a
delapidat. Totuși, Deloncle nu era mulțumit cu
activitatea prinților vânzători de ziare, pe care o califica
drept „ambiguă”. Dorea să se treacă la măsuri mai
energice. În anul 1935, împreună cu câțiva camarazi, a
părăsit rândurile A.F. (Abrevierea pentru Action
Française) în puhoiul de ocări cu care i-a gratulat
Maurras, care-i considera trădători. În martie 1936, cu
numai două luni înainte de succesul electoral răsunător
al Frontului Popular, au înființat Partidul Național
Revoluționar și Social (Parti National Revolutionaire et
Social sau P.N.R.S.), care-și avea sediul în strada
Caumartin de lângă opera din Paris. Într-un articol
întitulat „Intrigă măruntă, pericol mare” publicat în
data de 28 iulie, Maurras le-a demascat activitatea
secretă dorind astfel să plătească o poliță fracțiunii care
reprezenta o posibilă concurență. Pujo, locotenent din
subordinea lui Maurras, unul dintre principalii
organizatori ai tulburărilor sân geroase din 6 februarie
1934, i-a poreclit cagularzi, știut fiind că glugile sau
cagulele erau nelipsite din recuzita oricărei societăți
secrete respectabile, inclusiv a Ku Klux Klan-ului. (De
altfel, era un nume simbolic, pentru că nu se știe dacă
membrii organizație purtaseră vreodată cagule la
reuniunile secrete.) Deloncle s-a dovedit un organizator
autoritar și priceput, deși avea idei destul de confuze.
Era, mai degrabă, omul tacticii și machiavelismului
decât al traducerii în practică a unor concepții politice.
Avea, în schimb, un camarad mult mai tânăr, un ins
scund și cu un fizic anost, pe nume Jacques Filiol (alintat
cu diminutivul Fifi), un tip calm și rațional, dar înzestrat
cu o privire de tigru și agilitate de felină. El făcuse parte
tot din Brigada a 17-a și fusese aprecia pentru curajul și
hotărârea de care dăduse dovadă. Acesta a părăsit
împreună cu Deloncle tabăra regalistă a lui Maurras
devenind unul dintre fondatorii P.N.R.S. Denumirea de
partid nu prea corespundea cu realitatea, era mai
degrabă o grupare paramilitară de mici dimensiuni,
alcătuită din indivizi fanatic care, treptat, au înlocuit
autoapărarea cu atacul. Mișcarea cagularzilor a căpătat
amploare mai ales în timpul valului de greve din anul
1936, pentru că burghezia înspăimântată a început să 1
dea atenție. Din păcate, documentele privind cagularzii
nu prea sunt accesibile nici astăzi, însă se pare că în
paralel cu mișcare cagularzilor civili a început
organizarea lor și în cadrul armate Dar în organizațiile
civile din provincie activau și ofițeri ai gărzilor locale.
 Patrioții cu cagule

La început, mișcarea a avut o istorie foarte incitantă.

P.N.R.S. s-a dizolvat, Deloncle și camarazii săi
înființând o nouă organizație în toamna anului 1936,
care, pentru derutarea curioșilor, funcționa sub două
nume: O.S.A.R.N. Sau Organizația Secretă de Acțiune
Revoluționară Națională (Organisation Secrete
d’Action Revolutionnaire Nationale), respectiv
C.S.A.R., Comitetul Secret de Acțiune Revoluționară
(Comite Secret d’Action Revolutionnaire), denumirea
mai cunoscută fiind aceasta din urmă. Cuvântul
„revoluționar”, folosit pentru a păstra tradiția, trebuie
tălmăcit în acest caz prin faptul că se dorea răsturnarea
Frontului Popular pe calea violenței. Atât ideile, cât și
metodele de aplicare ale acestora erau destul de
confuze. Societatea secretă nu dispunea de o ideologie
proprie, mobilul principal fiind ura împotriva Frontului
Popular și a comuniștilor. În anul 1936, revolta
generalilor spanioli a fost un bun exemplu pentru a
trece la acțiune. Au încercat să facă tot posibilul pentru
a răsturna guvernul Frontului Popular. Atunci s-a
înscris în organizația lui Deloncle generalul
Dusseigneur, care în 1914 fusese locotenent, în 1916
participase la bătălia de la Verdun, fusese rănit de două
ori și de nenumărate ori decorat. El se baza în primul
rând pe veteranii de război, pe care i-a atras în
organizația cagularzilor. În prealabil condusese o
formațiune de apărare fidelă regimului, însă în secret
lucra la răsturnarea lui. Se pare că s-au stabilit relații și
cu armata, dar despre acest lucru nu prea există dovezi,
întrucât Statul Major francez – ca de altfel toate organele
de acest fel – a lucrat în mare taină. Un lucru este cert:
ofițerul Loustanau-Lacau, șef al unui serviciu de
informații și simpatizant al cagularzilor, a relatat cum i-
a fost prezentat Deloncle personal de către Generalul de
Divizie Franchet d’Esperay. Generalul condusese
armatele de intervenție franceză de la Odesa. (Fostul
comandant militar al armatelor aliate din Balcani a
murit în anul 1942 la vârsta de optzeci și doi de ani.) Iată
cum i l-a prezentat bătrânul general pe Deloncle:
— Acesta este un om care lucrează pentru Franța.
Și, întrucât Loustanau-Lacau nu s-a arătat foarte
încântat de cunoștință, bătrânul a adăugat în stilul său
milităros caracteristic:
— Împreună pentru Franța, domnilor, ce naiba!
Între timp s-a rezolvat și problema armelor.
Cagularzii au obținut muniție din străinătate.
Dispunând de bani suficienți, au putut face achiziții pe
piața neagră internațională. Dar și aceste tranzacții se
făceau cu metode conspirative. De exemplu, trei
cagularzi s-au deghizat odată în înalți funcționari
publici irakieni, pentru a putea cumpăra arme de la
firma „Schmeisse și Suhl”. Au reușit să obțină și arme
italiene, spaniole, germane și firește, franțuzești. Prin
eforturile susținute ale lui Deloncle Filiol și ale
generalului Dusseigneur, rețeaua societății secrete s-a
extins în toată țara și s-a întărit cu noi membri. Au fost
elaborat proiecte pentru aruncarea în aer a sediilor
ministerelor, poduri lor și căilor ferate. Una din
activitățile lor cele mai surprinzătoare a fost construirea
unor închisori subterane pentru politicienii d stânga ce
urmau a fi capturați. Evident că o mișcare ilegală d
asemenea dimensiuni nu putea activa fără ca poliția și
organe] de siguranță să nu fi prins de veste. Printre
membri erau m; mulți informatori, însă numai despre
unul singur avem dovezi în acest sens. Acesta, un
anume Thomas Borlier, fusese infiltrat de inspectorul
Bony, un polițist compromis de scandalul Stavinsky.
Informatorul a intrat în grațiile unui conducător
cagulard pe nume Laine, pe care l-a convins de
inutilitatea organizației sau l-a cumpărat. Cert este că
Laine i-a deconspirat, iar Marx Dormoy ministrul
socialist de Interne, a putut să înceapă acțiunea de
anihilare a rețelei subterane. (Acest lucru l-a costat mai
târziu viața. Astăzi, o stradă din cartierul Montmartre îi
poartă numele). Cagularzii au ordonat mobilizarea
tuturor membrilor. La început, Deloncle a optat pentru
acțiune imediată, mai exact tentativă de lovitură de stat,
dar se pare că ofițerii activi i-au frânat elanul, temându-
se, probabil, că un război civil ar fi putut determina o
intervenție armată germană. Dar poate că voiau doar să
mai aștepte puțin, până la sosirea celor două sute de
mitraliere care le fuseseră promise. Fapt este că în
septembrie 1837 cagularzii pierduseră avantajul
strategic și în viitor nu se mai punea problema de a
întreprinde o acțiune prin surprindere, ceea ce le-a
compromis definitiv planurile. Poliția aflase de
conspirație și avea lista nominală a conducătorilor civili.

Provocare sau atentat?

Deprimat, Deloncle și-a jucat și ultima carte. Voia să

experimenteze dacă o provocare fascistă de tipul
incendierii Reichstagului ar fi avut sorți de izbândă în
Franța. La 11 septembrie 1937, „L’Humanite” titra pe
prima pagină știrea că făptași necunoscuți au aruncat în
aer sediul C.G.P.F. (Confederația Generală a
Patronatului Francez) din Rue de Presbourg, o stradă
din vecinătatea pieței Etoile. În același timp, a fost
amplasată o bombă în sediul Grupului Industrial
Metalurgic, situat pe Rue de Boissiere, o stradă dintr-un
cartier rezidențial. Celor două atentate le-au căzut
victime doi polițiști. În data de 13 septembrie, într-un
articol din ziarul „Le Temps”, publicație de renume
internațional, care exprima atât punctul de vedere al
celor de pe Quay d’Orsay (a ministrului de Externe), cât
și al Comitetului Forjelor (adică marea industrie), era
exprimat următorul punct de vedere: „Atentatele de ieri
ne duc cu gândul la grupările marxiste extremiste
recunoscute pentru ura pătimașă împotriva
«fabricanților». Și celelalte ziare de dreapta, „Le Jour”,
„L’Echo de Paris”, „L’Epoque” și, firește, Action
Française au avansat aceeași ipoteză, în timp ce ziarele
de stânga au arătat că este vorba de o provocare după
model nazist. Ziarul „L’Humanite” a subliniat că, de
fapt, comuniștii au condamnat întotdeauna terorismul
și că o astfel de acțiune nu făcea decât să dea apă la
moară dreptei, în consecință atentatorii trebuie căutați
în cercurile ligilor fasciste desființate. În data de 17
septembrie au fost arestați mai mulți cagularzi. Poliția
se prefăcea că-i urmărește pe anarhiști, dar, între timp,
descoperea din ce în ce mai multe fire ale conspirației
cagularzilor. În noiembrie, presa a relatat despre
conspirația care viza siguranța statului și a prezentat
faptul că au fost descoperite și depozite de arme. A
urmat o serie de arestări, descoperirea unor noi
ascunzător pentru arme și a unor stații radio
clandestine. Au fost descoperite și închisorile subterane.
În 25 și 26 noiembrie au fost capturați Deloncle și
generalul Dusseigneur. În data de 23 noiembrie
ministrul de Interne, Marx Dormoy, a declarat
următoarele:
— Am reușit să descoperim o adevărată conspirație
orientată împotriva instituțiilor republicane.
Perchezițiile efectuate dovedesc că este vorba de o
organizație paramilitară secretă, care și-a copiat
structura după cea a armatei.
Cercetările și ancheta progresau încet și cu
intermitențe. Mai exact, nu prea progresa, întrucât
cagularzii se infiltraseră și în poliție sau organele
puterii, care simpatizau cu ei și încercau s
mușamalizeze probele, să minimalizeze rolul
organizatorilor, ba unii chiar afirmau că organizația
secretă și conspirația n-au fost decât un joc copilăresc.
Totuși, a ieșit relativ repede la iveală e atentatul
împotriva sediului patronatului francez nu a fost corni
de comuniști sau anarhiști, ci de cagularzi, mai exact de
un tânăr inginer de constituție stenică și care purta
ochelari, un anume Locuty, angajat la uzinele de
cauciucuri Michelin.

Florile răului

Odată cu ciocnirea intereselor și temperamentelor și

începutul animozităților dintre grupările cagularde,
organizația din Paris s-a scindat în trei. Deloncle, a cărui
influență scăzuse substanțial în timp ce recruta
voluntari pentru L.V.F. (Legiunea Voluntarilor Francezi
împotriva bolșevismului), dorea să joace cartea lui
Petain și să devină reprezentantul Guvernului de la
Vichy în zona ocupată. În această intenție era secondat
de Marcel Deat, socialistul renegat care acționa pe
atunci ca lider al grupării Rassemblement Național
Populaire (Uniunea Națională Populară) de orientare
fascistă de stânga. Ei doreau să ispășească pentru
antigermanismul relativ, prin faptul că erau foarte
activi în lupta anticomunistă. Un alt cagulard, pe nume
Correze, mâna dreaptă a lui Deloncle, revenit de pe
frontul de est, a declarat:
— Trebuie să fim reprezentanți și în Rusia, aceasta
este o cruciadă necesară. Dar, pentru nimic în lume să
nu colaborăm cu nemții, care momentan sunt foarte
puternici și ne vor înghiți.
De altfel, Deloncle a înființat formal un partid,
Mișcarea Social Revoluționară (M.S.R.), dar această
formațiune n-a avut o viață prea lungă. S-a străduit să
atragă membrii din rândurile fostelor organizații de
dreapta, dar acestea nu se împăcau cu cagularzii.
Simțeau că sunt trași pe sfoară. Au aflat că, odată, unul
dintre locotenenții lui Deloncle a declarat:
— Asemenea ideologi sunt foarte valoroși, trebuie să
avem grijă de ei. Firește că, după ce vom prelua puterea,
va trebui să-i lichidăm, pentru că ne încurcă.
În cadrul M.S.R. S-au acumulat atâtea tensiuni și
certuri între renegați și cagularzi, încât în final s-a
produs ruptura. Inamicii lui Deloncle au ocupat sediile
partidului de pe bulevardul Hausmann și de pe strada
Paradis și l-au obligat pe Deloncle să demisioneze. În
anul 1943, Deloncle a vrut să fugă de pe vasul care se
scufunda și să se apropie de mișcarea de rezistență.
Când agenții Gestapo-ului au vrut să-l aresteze, a
deschis focul, fiind împușcat pe loc. Conform unei alte
variante, a fost victima luptei dintre serviciile secrete
germane. Istoriografia încă nu a elucidat condițiile
morții sale. În perioada tulbure de după eliberare,
procesul cagularzilor a fost din nou tărăgănat.
Autoritățile considerau inoportună pentru proces
perioada în care populația era foarte pornită împotriva
oricărui fel de colaboraționism și a oricărei grupări
extremiste de dreapta, astfel că procesul s-a judecat abia
în anul 1948, la patru ani după revolta din Paris. Marele
public nu mai era atât de interesat de acest caz, întrucât
înainte se desfășuraseră procese mult mai răsunătoare
ai căror protagoniști au fost personalități de rangul lui
Petain și Laval. Cagularzii au ajuns decimați în sala de
judecată. Deloncle și generalul Dusseigneur muriseră.
Din cei șaizeci și cinci de acuzați, paisprezece fugiseră
din țară, printre ei aflându-se și faimosul Fifi (Filiol).
Procesul a durat săptămâni de zile, timp în care extrema
dreaptă a protestat, arătând că mai degrabă ar trebui
acuzați comuniștii. Să nu uităm că între timp, în 1947,
unitatea națională din timpul Rezistenței se destrămase,
nu mai existau miniștri comuniști și începuse războiul
rece. În fine, la 27 noiembrie 1948 s-a dat sentința.
Jakubiez, o figură nesemnificativă care participase la
atentatul de la Bagnolles-de-l’Orne împotriva fraților
Rosselli, a fost condamnat la detenție pe viață. Un alt
cagulard, un anume Metenier, care participase la
atentatul cu bombă împotriva sediului patronatului
francez, a fost condamnat la douăzeci de ani închisoare.
Ceilalți cagularzi, mai puțin importanți, au primit
condamnări până la zece ani închisoare. Loustanau-
Lacau a compărut doar ca martor. Totuși, declarația sa
a stârnit interes în acest proces de altfel destul de
cenușiu.
— În ceea ce privește activitatea cagularzilor,
consider că fără acești oameni care au deprins lupta
ilegală încă înainte de război, discursul lui de Gaulle din
18 iunie 1940 ar fi fost un sunet de trompetă fără rost și
fără ecou...
Cu aceste cuvinte, el dorea să sublinieze faptul că nu
are niciun rost condamnarea acestor oameni care, în altă
parte și cu alte mijloace, au dus aceeași politică cu de
Gaulle. Încă nu dispunem de informații suficiente și
cercetătorii mai au de așteptat un timp până când
autoritățile franceze vor da publicității documentele de
arhivă pentru ca lucrurile să poată fi clarificate. Deși
poate că aceasta nu se va întâmpla niciodată, iar
activitatea cagularzilor va pluti în ceață, așa cum s-a
întâmplat în cazul crimelor ale căror victime au fost
inginerul Navachine și doamna Laetitia Toureaux.

-= sfârșit =-