Emil Străinu & Emilian M.

Dobrescu
Agenda secretă

Ce ne ascund conducătorii lumii!?!?

OZN/UFO/NLO/OVNI
EXTRATEREȘTRII

Prefața

În ceea ce mă privește, pasiunea mea spre studiul

fenomenului OZN și al ipoteticelor ființe extraterestre
a fost inițiată și stimulată de fapte și de întâmplări
reale, certe, pe care le-am trăit eu și apropiați ai mei
oameni de maximă încredere și onestitate. Mai jos am
să redau numai câteva dintre evenimentele care mi s-
au părut foarte sugestive în sensul cărții de față.
Tatăl meu, Străinu Ilie1, a fost ofițer de radiolocație și
a activat la diferite eșaloane din CAAT 2 între 1950 și
1990, anul pensionării. A fost ofițer de formație tehnică
exploatând, operând pe instalații de radiolocație
(radar) ce au deservit Sistemul de Cercetare
Radiotehnic3 (prin Radiolocație) a spațiului aerian, cât

1
Străinu Ilie, ofițer radiolocație, născut 20 august 1931, decedat 24 iunie 1999.
2
Comandamentul Apărării Antiaeriene a Teritoriului - astăzi desființat.
3
Statul Major al Trupelor Radiotehnice avea la începutul anilor '90, 2 brigăzi
radiotehnice, un Centru de Instrucție, o Bază de Reparații, 56 Unități
Radiotehnice și 234 stații și complexe de radiolocație
și radare ce deserveau Trupele (unitățile) de Artilerie și
Rachete Antiaeriene.
Tragerile de luptă cu artileria antiaeriană se făceau la
Marea Neagră, la Capul Midia, iar cele cu rachete
antiaeriene, la Capul Midia și în URSS în poligonul de
la Ashuluk – pe ținte, avioane fără pilot (dirijate) și
rachete reale.
În anul 1971, la CAAT, comandantul de atunci a
organizat o întâlnire a cadrelor militare din
comandament4 cu scriitorul Ion Hobana, care studia de
mai mulți ani fenomenul OZN. Eram elev și tata m-a
luat și pe mine la această întâlnire care, îmi amintesc
foarte bine, a durat cam două ore. Discuțiile foarte
aprinse între scriitor, piloți militari și operatorii radar
m-au convins că „ceva” ciudat și deocamdată
necunoscut se petrece pe cer, acolo, în atmosferă.
După liceu, am urmat Școala de Ofițeri Activi de
Artilerie Antiaeriană și radiolocație, la absolvire fiind
repartizat pe Aerodromul de la Alexeni5, unde am
lucrat pe un complex de radiolocație centimetric de
cercetare medie6.

4
La acea dată, aviația militară făcea parte tot din CAAT.
5
Aerodromul a fost desființat la sfârșitul anilor ’90, odată cu intrarea în NATO
6
Complexul era unul de tip radiotelemetru P-37 și un radioaltimetru PRV 13 de
fabricație sovietică ce asigura cercetarea spațiului aerian și descoperirea
aeronavelor până la maximum 400 km distantă și până la 25 km înălțime
determinând distanța, azimutul. Înălțimea și unghiul de înălțare a țintei.
 Academia Militară am absolvit-o la Secția Apărare
Antiaeriană și Aviație.
Pe timpul cât am activat ca ofițer de radiolocație, am
avut prilejul să trăiesc întâmplări extraordinare în
timpul misiunilor de cercetare a spațiului aerian, dar și
în timpul marilor aplicații cu aviația Tratatului de la
Varșovia executate cu „inamic marcat”.
Cea mai spectaculoasă și fascinantă întâmplare am
publicat-o sub numele „Cazul Alexeni 23 august 1984”
când am avut onoarea și totodată responsabilitatea
pentru zborul aviației militare române, în cadrul
paradei militare de ziua națională de atunci, când
aerodromul de unde au decolat avioanele pentru
parada aeriană a fost aerodromul Alexeni7.
Tot în perioada stagiului în radiolocație, am aflat, am
comentat și analizat un număr semnificativ de fapte
ciudate raportate de radariști, aviatori, meteorologi
militari și marinari.
În 1996, aflându-mă la Leningrad, azi Sankt
Petersburg, am avut ocazia să urmăresc operațiunile
de căutare, de salvare, și de recuperare a unui obiect
cosmic prăbușit într-o zonă din apropierea
Leningradului. A fost atunci o uriașă acțiune a
Armatei Sovietice și a KGB-ului care ulterior, au
7
Vezi pe larg lucrarea Radarul vânează OZN-uri, Radarul, un martor incomod
în dosarul OZN, Emil Străinu, Editura Triumf, București, 2012.
mușamalizat cazul deși, la momentul prăbușirii,
existaseră mii de martori printre care, întâmplător, mă
aflam și eu... A fost un corp nonterestru, nenatural și
tehnologic, după cum îmi vor confirma mai târziu
aviatorii ruși.
Este arhicunoscut faptul că în seara de 21 decembrie
1989, chiar deasupra Podului Prietenia de la Giurgiu –
Ruse, la altitudinea de 1.000 metri, s-a stabilizat un
OZN imens a cărui existență a fost confirmată de
apărarea antiaeriană a României și Bulgariei. Armata
română se afla sub incidența alarmei de luptă parțiale
declanșate la indicativul Radu cel Frumos, la 17
decembrie 1989, și era pregătită să deschidă focul 8
asupra straniei apariții, dar Comandantul Suprem de
atunci, Nicolae Ceaușescu, a interzis atacarea
obiectului. Televiziunea bulgară a transmis continuu
pe ambele canale la știri despre existența OZN-ului.
Maiorul de atunci Emil Căpălnaș care comanda o
subunitate de mitraliori ce apăra podul, a transmis
telefonic și prin radio permanent evoluția OZN-ului.
Un fost membru9 al Secției Militare a CC al PCR
8
Două divizioane (unități) de rachete erau pregătite să lanseze în orice moment
la care se adăugau mai multe baterii de artilerie antiaeriană.
9
Colonelul respectiv pe care îl cunosc personal nu mi -a dat acceptul pentru a-i
publica și numele, având totuși declarația lui olografă mult mai amplă despre
misiunea respectivă care va putea fi publicată numai după trecerea sa în
neființă. Se pare că documentul original (cel predat lui Nicolae Ceaușescu) este
clasificat pentru 50 de ani.
actualmente pensionar, mi-a relatat că la cererea lui
Mihail Gorbaciov în a doua decadă a anului 1986, a
avut loc la Irkutsk, în Siberia, URSS, o întâlnire a
specialiștilor sovietici și a celor din celelalte țări
socialiste unde au fost prezentate filme, dovezi și
artefacte, cu privire la incontestabila prezență a
extratereștrilor pe Terra, dar și sfaturi cum să se
acționeze în diferite situații de contact.
Șefii delegațiilor au primit câte un exemplar al
lucrărilor desfășurate la Irkutsk care trebuia să fie
predat personal șefilor statelor delegațiilor
participante. Când colonelul care a condus delegația
României s-a prezentat la Nicolae Ceaușescu, acesta ar
replicat dezinteresat:
„Duceți-le la arhivă! Se bagă și bolșevicii ăștia în seamă...
Eu știu mult mai multe de la americani, de care ăștia nici
nu au habar...! Noi să ne concentrăm pe realizarea
cincinalului!”
O altă întâmplare dă un nou sens problemei OZN...
În anul 1997 în ziua în care cuplul prezidențial american
Bill și Hillary Clinton urma să aterizeze în Romania, la
București, pe Aeroportul Otopeni, într-o vizită oficială, la
invitația Președintelui de atunci Emil Constantinescu, în
ziarul Evenimentul Zilei10, pe prima pagină, a apărut o
fotografie ce înfățișa cuplul prezidențial american ținând în
10
Condus atunci de ziaristul procomunist, Ion Cristoiu
brațe „un așa-zis pui de extraterestru”. SRI a vrut să
retragă rapid întregul tiraj de pe piață al ziarului. La
vremea respectivă, răspundeam11 de securitatea cuplului
prezidențial din partea SPP și am luat legătura cu Șeful
american al grupului din Secret Service pentru a aplana
evenimentul și a ne cere scuze pentru „incident”. Culmea,
culmilor a fost răspunsul oficialului de la Secret Service:
„În SUA sunt câteva zeci de milioane de fani OZN...
Asta înseamnă zeci de milioane de voturi sigure... Lăsați
ziarul să circule... Diseară chiar am să prezint un exemplar
familiei, va fi un moment plăcut”.
A doua zi după sosire Șeful grupului de pază și protecție
american de la Secret Service, care era Agenta-Șefă Nancy
Anders mi-a confirmat faptul că prezentarea de către Șeful
grupului de presă american a fotografiei din ziar a fost un
„moment plăcut de divertisment”.
Indiferent că unora le-a convenit, le convine sau nu
sunt, până în prezent, singurul european care a intrat
și a ieșit viu din Zona 51, deșertul Nevada, SUA, și de
la Gakona site-ul HAARP, Firebank, Alaska. Ar mai fi
și de acolo multe de spus, dar mai lăsăm și pentru altă
carte...
Lectură plăcută și cerem înțelegere pentru anumite
„greutăți” ce vor fi întâmpinate pe text, pentru că sunt

Gen. Bg. (rez) dr. Emil Străinu era la vremea aceea Comandantul Unității de
11

Asigurare Trasee și Misiuni, la Președintele României Emil Constantinescu.

traduceri din 11 limbi și am vrut o traducere cât mai
„mots a mots”, nealterând mesajul textului original.
Gen. Bg. (rez.) dr. Emil Străinu
ALIEN HUNTER GROUP

Introducere

Sistemul educațional tradițional plasează începutul

Istoriei Omenirii cu circa 8.000 de ani în urmă 12. Religia
sau ceea ce a înțeles Omul din Scripturi ne învață că
Omenirea s-a născut cu circa 6.000 de ani în urmă și de
atunci și până în prezent se zbate cu neputință pentru
a afla răspunsurile la două arzătoare întrebări:
1 Omul nu știe cine este sau de unde vine?!?!
și
2. Cu atât mai puțin, care este scopul său în viață?!?!
Pe lângă aceste întrebări deja clasice, mai sunt și
altele la care nicio știință nu poate oferi răspunsuri,
care să fie cât de cât satisfăcătoare.
Toate religiile lumii – cele mai importante fiind
creștinismul, budismul și islamismul – par să
promoveze o poveste similară. Cu toate acestea, religia
a fost folosită pe post de tehnică de manipulare,
menținere în obscurantism și prostire a întregii
12
Sursa: site-ul http://www.romcrest.org/wp-content/uploads/2016/03/nu-stirn-
raspunsurile.pdf, vizitat pe 13 decembrie 2016, orele 6:36.
Umanități.
3. Cine dorește ca Omenirea să nu afle adevărul și de
ce?!?!
Cercetătorii susțin tot mai mult ipoteza existenței
unei civilizații primordiale, care este responsabilă cu
similitudinile și paralelele din domeniul social,
cultural, al religiilor și al limbilor pe care le vorbim13.
Au fost descoperite obiceiuri și tradiții comune între
civilizații care în aparență nu au intrat în contact:
există similitudini între culturile din India, cea mayașă
și cele europene.
Charles Berlitz, autorul cărții „Al Optulea Continent,
Leagănul Tuturor Civilizațiilor”, susține că o civilizație
primordială a fost diseminată în întreaga lume.
Civilizația megalitică a Maltei seamănă izbitor de
mult cu cea incașă. Construcții asemănătoare cu cele
de la Stonehenge (Anglia) sunt întâlnite în America de
Nord.
Paleontologul Manson Valentine a studiat vestigiile
unei civilizații misterioase care a fost descoperite în
zona din Oceanul Atlantic, numită Triunghiul
Bermudelor14. El a fost printre primii cercetători care a
13
Preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/civilizatia-misterioasa-de-pe-
terra-care-avea-contact-cu-zeii-veniti-de-pe-soare, vizitat pe 13 ianuarie 2016,
orele 17:12.
14
Zona Triunghiului Bermudelor, delimitată de Peninsula Florida, Insulele
Bermude și Arhipelagul Bahamas, mai este cunoscută ca Triunghiul Morţii, Sky
observat similitudini între civilizațiile care au populat
America Centrală, Malta, China, Mongolia și Egipt.
În toate aceste zone exista o religie monoteistă,
solară, a pietrei drepte. Toate piramidele de pe
suprafața globului au o legătură directă cu Soarele.
Omenirea este condusă după 3 principii care reușesc
să evite un „război al stelelor”, o catastrofă, în această
fază a dezvoltării sale:
1. Agenți secreți caută să descopere și să descifreze
potențialul tehnologic al extratereștrilor și atragerea
acestui potențial în țările pe care agenții le reprezintă.
Nimeni nu dorește ca reprezentanții altor țări să intre
în posesia acestor tehnologii avansate;
2. Dacă o mare figură politică sau Papa ar ieși să facă
astfel de anunțuri legate de astfel de tehnologii, unele
deja existente și depozitate în seifuri, s-ar produce o
anarhie politică, economică și chiar religioasă în
întreaga lume.
Sunt temeri – poate doar temeri ale celor de la
butoane – că populația ar fi de necontrolat;
3. În problema ființelor de pe alte planete,
fundamentaliștii religioși consideră că extratereștrii
sunt unelte ale Satanei sau nu recunosc posibilitatea
existenței lor.
La jumătatea anilor ’50 ai secolului trecut, a fost
Trap sau Capcana Cerului.
detectat pe orbită, în jurul Terrei, un obiect misterios
care a fost numit „Cavalerul Negru”15.
Conform agențiilor spațiale, acest corp transmite
semnale radio. În anul 1960, revista Time a publicat un
articol în care se spunea că un satelit de culoare neagră
se deplasează deasupra capetelor noastre. Americanii
au crezut că este vorba despre un satelit rusesc de
spionaj. Au realizat, câțiva ani mai târziu, că lucrurile
nu stau așa.
În anul 1964, americanii au declarat că nu poate fi
vorba despre un satelit artificial. La acel moment,
satelitul se afla în orbita polară retrogradă a
Pământului, or, rușii dar nici măcar americanii nu
dispuneau de o tehnologie atât de performantă, pentru
a lansa un satelit cu o astfel de traiectorie.
Mai târziu, în anii următori, unele emisii radio
ciudate au fost semnalate în zona Golfului Mexic,
NASA fiind chiar nevoită să-și mute instalațiile de
supraveghere radar din programul Apollo, din cauza
interferențelor pe alte poziții mai în interiorul
continentului american.
NASA și celelalte agenții spațiale au păstrat secretul
despre acest obiect misterios și nu au dat explicații, cu
privire la natura acestuia. Satelitul transmite mesaje
15
Cavalerul Negru sau Satelitul de cristal este numit în zona societăților secrete
științifice și Ochiul lui Dumnezeu sau avanpostul Federației Galactice.
care au fost captate de mai mulți specialiști și Centre
de radioascultare din întreaga lume. Din păcate,
mesajele sunt într-un limbaj care nu a putut fi
decriptat16.
Misteriosul satelit își schimbă altitudinea orbitală în
mod frecvent. A fost observat la 600 de kilometri
altitudine, dar și la 900 de kilometri. A fost evaluată
greutatea acestui obiect misterios și s-a estimat că are
peste 15 tone.
Ceea ce a trezit interesul specialiștilor este faptul că
are un caracter ciudat, este invizibil observațiilor
optice, iar orbita sa este una inedită. Specialiștii îl
consideră un adevărat monstru venit din altă lume.
Se afirmă de către unii cercetători că acest satelit este
de 13.000 de ani pe orbita Pământului. Specialiștii nu
au dat un răspuns cu privire la originea satelitului și la
rolul acestuia. Poate că acest obiect spațial numit
„Cavalerul Negru” are rolul de a ne observa și de a
trimite mai departe unor extratereștri informațiile pe
care le-a cules despre noi, Pământenii.
În anul 197317, americanii lansau misiunea cosmică
16
Unele mesaje sunt sub forma „transmisiei de date" celelalte par a fi, din
punctul de vedere pământean „muzicale" - amintiți-vă filmul american
„întâlnire de gradul trei" și semnalul cu vocale „A, E, I, O, U"
17
Pentru Problemele Misiunii Skylab, vezi lucrarea „OZN - Universuri
paralele", Editura UMC, București 1994, autor Emil Străinu, carte care de atunci
oricât s-a încercat, nu a mai putut fi reeditată, Capitolul: Fenomene misterioase
în largul coastelor argentiniene, pag 54.
Skylab 318. Cei trei astronauți au reușit să facă
fotografii ale unui alt corp misterios, pe care l-au numit
„Satelitul Roșu”.
În comunicarea pe care au avut-o cu baza, cei trei
descriau obiectul ca fiind unul de dimensiuni foarte
mari, strălucitor, de culoare roșie. Obiectul misterios
era cu mult mai strălucitor decât planeta Jupiter și
astronauții l-au putut observa preț de câteva ore.
Obiectul nu a putut fi detectat de către specialiștii de
pe Pământ. „Satelitul Roșu” este al doilea caz legat de
o astfel de apariție, după „Cavalerul Negru”.

Capitolul I
Câteva posibile dovezi că extratereștrii există

În decursul timpului, au fost strânse mai multe

posibile dovezi ale unei ipoteticei prezențe și existență
a civilizațiilor extraterestre și a contactului cu homo
sapiens sapiens. Astfel dintre acestea putem enumera
numai câteva:
• numeroase fotografii realizate pe timp de zi și pe
timp de noapte, chiar înregistrări video ale unor nave
spațiale (diferite de cele cunoscute a fi realizate cu
tehnologia terestră), apărute în diverse părți ale lumii;
18
Extratereștrii ne supraveghează de 13.000 de ani, pe site-ul
www.efemeride.ro, vizitat pe 26 octombrie 2016, orele 5:15.
aceste filme au fost examinate de specialiști și au fost
găsite ca fiind autentice19;
• mai mult de 3.500 de rapoarte de la piloți de
avioane militare sau comerciale, despre OZN-uri
(obiecte zburătoare neidentificate); multe cazuri aveau
date coroborate cu informații radar și martori la sol și
în aer;
• mai mult de 4.000 de urme de aterizare de OZN-
uri, în întreaga lume;
• sute de cazuri de interferență electromagnetică
exercitată de navele extraterestre asupra motoarelor,
radiourilor sau altor aparate electrice, care au fost
observate de poliție, personal militar și civili;
• mai mult de 100 de martori la prăbușirea a unei
nave extraterestre și cel puțin patru corpuri de ființe
extraterestre rămase în urma unei coliziuni care s-a
petrecut în iulie 1947, la nord-vest de Roswell, New
Mexico; sute de rapoarte credibile, multe având
numeroși martori, despre aterizări de nave spațiale cu
ființe umanoide;
• multe evenimente cu martori, în care ființe umane
au fost luate la bordul OZN-urilor; din rapoartele
primite, aproximativ 10% din populația Americii (25
de milioane de oameni) au văzut OZN-uri; numeroase
19
Preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/este-istoria-omenirii-scrisa-de-
civilizatii-extraterestre, vizitat pe 19 septembrie 2016, orele 12:18.
documente ale Guvernului SUA indică faptul că aceste
vehicule sunt reale și că ele au fost implicate în
supravegherea Pământului mai multe decenii.
În octombrie 1999, Vaticanul admitea, în cadrul unei
emisiuni la televiziunea italiană, realitatea contactelor
cu extratereștrii.
Monseniorul Corado Balducci, un membru al
Consiliului Director al Vaticanului (Vatican Curia) și
apropiat al Papei, a apărut la televiziunea italiană de
cinci ori, pentru a susține realitatea contactelor cu
civilizații extraterestre. Poate că aici, ar trebui să
reamintim câteva lucruri:
Vaticanul este singurul stat din lume ce are încă din
anii șaptezeci o sută de persoane pregătite ca
astronauți;
Cel mai mare observator astronomic optic ce se află
dispus în deșertul Arizona, pe malul craterului
Barringer, este funcțional permanent și este al
Academiei de Științe Papale;
Vaticanul este depozitarul, printre multe artefacte, a
celebrului dispozitiv numit Cronovizor care dă
posibilitatea de a se „citi” de a „vedea în trecut”
În Sistemul de organizare a Administrației
Vaticanului există o „Direcție” care are în vedere
permanent tot ceea ce se întâmplă în lume, vizavi de
extratereștrii și o comisie specială pentru „creștinarea
extratereștrilor” șamd.
Balducci a spus că Vaticanul urmărește îndeaproape
acest fenomen, în mod discret. Se pare că Vaticanul
primește multe informații referitoare la extratereștrii și
la contactele lor cu Omenirea, de la toate statele
dezvoltate.

Păreri despre relațiile cu extratereștrii

În timpul celui de-Al Doilea Război Mondial,

Winston Churchill, a emis un ordin prin care toate
aceste informații erau clasificate, în ideea de a nu
stârni panică în rândul populației.
În timpul Războiului Rece, până în 1970, URSS-ul
înregistrase reale progrese în ceea ce privește
tehnologia folosită pentru a cuceri Universul20.
Sunt specialiști care susțin că aceste progrese nu le
puteau face cercetătorii sovietici singuri, fără ajutorul
unor minți superdezvoltate. Se face referire, desigur, la
faptul că savanții ruși ar fi intrat în comunicare cu
civilizații extraterestre care i-au ajutat în toate aceste
descoperiri.
Kremlinul a dezmințit acest lucru. Mai mult, sunt
voci care susțin că mare parte din persoanele care au
20
Preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/kgb-ul-si-pactul-se-cret-cu-
extraterestri, vizitat pe 10 aprilie 2016, orele 19:55.
murit în Gulagul rusesc sunt victime ale
experimentelor pe care extratereștrii le-au efectuat pe
oameni.
Curios este faptul că nu s-au găsit rămășițe ale
acestor persoane. Însuși Stalin ar fi făcut un pact malefic
cu extratereștrii21. În cadrul KGB – acum al FSB
(serviciile ruse de securitate) – a existat și există
preocupări pentru studierea relațiilor ființelor umane
cu extratereștrii22, în schimbul obținerii unor avantaje
reciproce (pentru extratereștri – dovezi despre cum
evoluează experimentul Om, iar pentru noi,
pământenii, accesul la tehnologii avansate).23
Astronautul american Edgar Mitchell, cel de-al
șaselea om care a pășit pe Lună, spune că extratereștrii
au intervenit în timpul Războiului Rece pentru a salva
omenirea de un război nuclear între Statele Unite și
fosta Uniune Sovietică24.
Edgar Mitchell, care a ajuns pe Lună în timpul
misiunii spațiale Apollo 14, în anul 1971, a dezvăluit
21
Se spune că I. V. Stalin a fost informat de spionii NKVD și GRU încă din anii
’30 că Adolf Hitler, ajutat de organizațiile Thule și Ahnenerbe, a luat legătura cu
extratereștrii din Constelația Aldebaran, de unde, pe căi spiritualiste, (vezi
grupul condus de Maria Orsici) primea tehnologie.
22
Vezi lucrarea Metacontact de Dmitri Nikolaevici Fonareff fost general în
Direcția a 9-a KGB.
23
Vezi filmul american „Apollo 18”.
24
Preluare de pe site-ul
http://yogaesoteric.net/content.aspx/projects/y/t/content.aspx?
lang=RO&item=8702, vizitat pe 1 octombrie 2016, orele 7:10.
într-un interviu acordat pentru Mirror Online că mai
multe surse i-au relatat faptul că, de-a lungul anilor,
extratereștrii – iubitori de pace – au dezactivat
focoasele nucleare în timpul testelor efectuate în bazele
militare americane din mai multe zone deșertificate
din sud-vestul Statelor Unite:
„Din propria experiență și discutând cu mai multe
persoane, am ajuns la concluzia clară că extratereștrii
au încercat să ne țină departe de un război nuclear și să
ne ajute să construim pacea pe Pământ. Am stat de
vorbă cu mulți ofițeri din US Air Force (Forțele
Aeriene ale Statelor Unite ale Americii) care lucrau în
acele depozite în timpul Războiului Rece. Mi-au spus
că OZN-urile zburau uneori pe deasupra lor și,
adeseori, le dezactivau proiectilele. Alți ofițeri, care
lucrau în bazele militare de pe coasta Oceanului Pacific
mi-au spus că rachetele lor teleghidate erau în mod
frecvent doborâte de nave extraterestre”.
Edgar Mitchell25 crede cu tărie în existența
extratereștrilor și a OZN-urilor și afirmă că această
convingere fermă i-a fost declanșată de călătoria sa de
întoarcere pe Terra la finalul misiunii Apollo 14.
Născut în statul american New Mexico, astronautul

25
Cosmonautul Edgar Mitchell a fost folosit de Ministerul Apărării al SUA -
Pentagon în cadrul Programului Apollo la experimente psihotronice cu fostul
său coleg de bancă din școală, împreună făcând o bună echipă de telepați.
american a crescut în apropiere de zonele în care
armata americană a testat rachete nucleare, dar și în
apropiere de Roswell, un oraș devenit celebru grație
„incidentului OZN” din 1947, când mai multe
publicații americane au anunțat că armata a recuperat
o navă extraterestră – dar și cadavrele unor
extratereștri – care s-ar fi prăbușit în acel oraș.
De la sfârșitul anilor 1970, incidentul a fost obiectul
unor controverse intense și subiectul mai multor teorii
ale conspirației cu privire la natura reală a obiectului
care s-a prăbușit.

„Întâlnire la nivel de stat”

Există un documentar prezentat de un canal de

televiziune american, care face o trecere în revistă a
președinților americani și a relației directe sau
indirecte pe care aceștia au avut-o cu civilizațiile
extraterestre26.
Primul președinte american cu care începe această
serie de contacte a fost Harry Truman. În anul 1949, el
a dat ordin ca armata să doboare OZN-urile sau ceea
ce se presupunea că sunt navele cosmice ale

26
Legături la nivel de stat între președinți și extratereștri, pe site-ul
http://www.efemeride.ro/legaturi-la-nivel-de-stat-intre-presedinti-si-
extraterestri, vizitat pe 12 octombrie 2016, orele 14:04.
extratereștrilor.
Dwight Eisenhower a urmat aceeași linie:
„Doborâți OZN-urile”, a ordonat el. Acest ordin a
fost retras în anul 1950, când el și-a dat seama că
tehnologia extratereștrilor este avansată și SUA ar
putea beneficia de ea.
Autoritățile americane și-au dat seama că nu pot
doborî OZN-urile, dat fiind tehnologia spectaculoasă
de care beneficiau.
Se spune că în anul 1950, Eisenhower a avut prima
întâlnire cu extratereștrii, moment după care și-a
schimbat abordarea.
Hubert Humphrey, vicepreședinte al președintelui
Johnson, a declarat că difuzarea publică a acestor
informații pot avea consecințe imprevizibile.
Este o declarație care ne dă de gândit și spune multe,
cu toate că este lapidară.
Richard Nixon27, care fusese vicepreședinte al lui
Eisenhower, era la curent cu legăturile cu extratereștrii.
El și anturajul său au făcut o vizită la o bază Air Force
27
Demisia de la Casa Albă ar fi survenit de fapt din cauză că ar fi răsuflat date
certe despre scurgerile de informații referitoare la „fondurile negre bănești” cu
care Guvernul SUA sponsoriza programele spațiale secrete și contactele cu
extratereștrii. Cazul Watergate fiind de fapt o ieșire din joc „onorabilă" pentru
ochii publicului a lui Nixon. El se Folosea de Jimmy Hoffa pentru a atrage noi
fonduri pentru scopul menționat. Faptul că Jimmy Hoffa nu a mai fost văzut
vreodată nici mort, nici viu și dispariția celor 15 minute din celebrele
înregistrări ale lui Nixon dau apă la moară acestei teorii.
pentru a vedea epava unui OZN și cadavrele unor
extratereștri.
Fiind foarte interesat de fenomen și mai puțin
discret, conducerea Air Force a hotărât ca astfel de
informații să ajungă la președinte în mod trunchiat sau
chiar deloc.
Jimmy Carter promisese în campania electorală că va
face lumină în acest caz. După ce a ajuns președinte, a
fost sfătuit să nu se implice și să nu facă declarații, din
motive de securitate și de panică națională.
Ronald Reagan, pe vremea când era actor și turna un
film pe o colină din Los Angeles, a putut urmări 45 de
minute un OZN, împreună cu echipa de filmare. Apoi,
ca președinte, dat fiind starea sa de sănătate, cu
numeroase pierderi de memorie, informațiile top
secret nu-i mai parveneau. Deciziile se luau în culisele
puterii.
George Bush, ca fost șef al CIA, a știut să evite cu
eleganță acest subiect și să-l țină cât mai secret.
Datorită prietenului său, Laurence Rockefeller, care
era interesat de fenomenele extraterestre, Clinton a fost
întrebat în multe rânduri despre legătura dintre OZN-
uri și Air Force.
Când era întrebat despre extratereștri, ca președinte
al SUA, Bill Clinton făcea o glumă sau schimba
subiectul.
 Atunci, Hillary l-a rugat pe Rockefeller să nu mai
deschidă acest subiect în prezența președintelui,
pentru că este unul de siguranță națională.
Referitor la Obama, de asemenea acesta a fost
întrebat în mai multe rânduri despre subiect. Cu un
zâmbet complice, Obama răspundea cu o glumă28.
Hillary Clinton a promis că va face lumină în acest
caz, dacă ajunge președinte în anul 2016. Dar nu a
ajuns, așa că... a rămas cu promisiunea!

Polițe de asigurare împotriva răpirii de către

extratereștri

Acest tip de poliță este la modă mai ales în Statele

Unite ale Americii, dar poate fi cumpărată și în
Europa29. Practic, pentru 150 de dolari cât este o primă
anuală, asigurătorul se angajează să plătească până la
1, 5 milioane de dolari persoanelor care demonstrează
că au fost răpite și eliberate de ființe de pe alte planete.
Polițele de asigurare împotriva extratereștrilor au
fost lansate de o firmă de asigurare care anunță că a
plătit deja două daune. Cu alte cuvinte, două persoane
28
Președintele Barack Obama spunea în glumă: Dacă vă spun secretul, trebuie
apoi să vă ucid, și izbucnea în râs, apoi schimba subiectul.
29
Preluare de pe site-ul http://www.bl.ro/stiri/exteme/incredibil-dar-adevarat-
zeci-de-mii-de-oameni-si-au-cumparat-asigurari-impotriva-rapirii-de-catre-
extraterestri-video-147481.html, vizitat pe 1 octombrie 2016, orele 6:33.
au demonstrat că au fost „victimele” unor ființe de pe
altă planetă. Zeci de mii de oameni și-au cumpărat
asigurări împotriva răpirii de către extratereștri.
St. Lawrence Agency, din Florida, susține că a
vândut deja 20.000 de asigurări împotriva răpirii de
către extratereștri.
Pentru femei, polița acoperă inclusiv riscul de a
rămâne însărcinată cu un extraterestru sau cel de a
ajunge obiect de studiu pentru o civilizație din afara
Pământului.
Prețul polițelor este cuprins între 20 și 150 de dolari,
iar acoperirea variază de la 10.000 de dolari la 10
milioane de dolari.
Unele firme de asigurare arată că în eventualitatea în
care un client solicită plata daunei, el trebuie să vină cu
semnătura extraterestrului – culmea! — sau cu o
amprentă a acestuia – și mai interesant!! — pentru a
demonstra fapta.
Asigurările împotriva răpirii de către extratereștri au
devenit cunoscute în Europa, după ce o firmă din
Londra a vândut o poliță de grup către membrii unei
secte.

Călător în viitor

Andrew Carissin a declarat în presa din SUA că a

petrecut 2 ani în anul 225630. Povestea bărbatului a
început când s-a trezit pe patul unui spital care părea
desprins din filmele SF.
Acolo a făcut pentru prima dată cunoștință cu
viitorul, mai precis cu anul 2137. Bărbatul susține că a
fost vindecat cu ajutorul unei raze de lumină. Cu toate
acestea, a fost nevoit să mai stea în spital circa 6
săptămâni pentru alte teste suplimentare.
În anul 2256, clima se schimbase dramatic și zonele
de coastă ale Americii și Europei erau modificate,
pentru că nivelul mării crescuse considerabil; de
exemplu, marile lacuri din SUA au devenit un singur
lac, iar Mississippi a devenit un canal de navigație
impresionant de mare. Nu mai exista un sistem de
guvernare așa cum îl cunoaștem noi în prezent și o
formă liberală a legii marțiale conducea lumea.
Noua Ordine Mondială31 fusese instaurată, iar populația
globului era redusă considerabil.
Populația SUA avea doar 50 milioane de persoane și,
din această cauză, Terra nu mai era atât de exploatată
ca în prezent.
Andrew Carissin povestește că atunci a aflat despre
Al Treilea Război Mondial, care a devastat și a poluat
30
Andrew Carlssin, bărbatul care susține că a trăit în anul 2256 timp de 2 ani.
Iată ce a văzut acolo, pe site-ul www.efemeride.ro, vizitat pe 28 decembrie 2016,
orele 16:55.
31
New World Order.
întreaga planetă. Cu toate acestea, oamenii viitorului
au găsit o modalitate de a curăța Terra de toate
elementele nocive din armele nucleare folosite în acest
război final al Omenirii actuale.
Se inventaseră orașele plutitoare și nu mai era nevoie
de lupta pentru pământ. Nu existau granițe și oamenii
deveniseră o singură națiune. Bărbatul a vorbit și
despre contactul cu extratereștrii, care a fost făcut
pentru prima dată la începutul anilor 2000.
Atunci, Omenirea a intrat în posesia tehnologiei, care
i-a permis să facă saltul spre o civilizație mai bună.
Calculatoarele nu mai existau și forma de comunicare
supremă era telepatia. Nu mai existau guverne și
oamenii atinseseră un nivel impresionant al conștiinței.
Această poveste a fost relatată de presa americană și
nimeni nu poate spune cu exactitate dacă este reală sau
nu. Revenit în timpul prezent, Carissin a câștigat
milioane de dolari la Bursă, iar când FBI-ul i-a
investigat povestea, acesta susține că știa cum va
evolua Bursa, pentru că a petrecut mai mult timp în
viitor.
Bărbatul a fost arestat pentru 2 săptămâni și a fost
eliberat pe cauțiune pentru a fi judecat la o dată
viitoare. Apoi, suspectul de fraudă a dispărut din
societate, ca și cum nu ar fi existat niciodată...
 Extratereștrii trăiesc printre noi

Oamenii de știință de la Universitatea din California

(SUA) lansează o teorie șocantă, care conturează ideea
că extratereștrii s-au infiltrat de multă vreme printre
oameni și trăiesc pe Terra în calitate de observatori32.
Teoria a fost lansată la începutul anilor 2000, când o
serie de oameni de știință din cadrul Universității din
California, în frunte cu Jonathan Malkisom, susțineau
că extratereștrii sunt de multă vreme pe Terra. Aceștia
au luat formă umană și monitorizează dezvoltarea
omului.
„În conformitate cu textele antice, extratereștrii au
existat pe Pământ încă din momentul creației.”, susține
Adrian Kent, unul dintre specialiști.
Cu 600 de ani î.Hr., Profetul Ezechiel din Vechiul
Testament relatează într-un text apocrif o revelație în
care apar obiecte luminoase în „formă de roată”.
Descrierile sale seamănă izbitor de mult cu cele
raportate de oamenii care pretind că au văzut OZN-
uri.
Aceste OZN-uri aveau la bordul lor ființe care
semănau foarte bine cu oamenii:
4. „M-am uitat și iată că a venit de la miazănoapte un
32
Extratereștrii au luat formă umană și trăiesc printre noi, pe site-ul
www.efemeride.ro, vizitat pe 9 februarie 2017, orele 14:46.
vânt năprasnic, un nor gros și un snop de foc care
răspândea de jur-împrejur o lumină strălucitoare, în
mijlocul căreia lucea ca o aramă lustruită, care ieșea
din mijlocul focului.
5. Tot în mijloc se mai vedeau patru făpturi vii a
căror înfățișare avea o asemănare omenească.
6. Fiecare avea patru fețe și fiecare avea patru aripi.
7. Picioarele lor erau drepte, iar talpa picioarelor era
ca a piciorului unui vițel și scânteiau ca arama
lustruită.
8. Sub aripi, de cele patru părți ale lor, aveau niște
mâini de om; și toate patru aveau fețe și aripi.
9. Aripile lor erau prinse una de alta. Când mergeau,
nu se întorceau în nicio parte, ci fiecare mergea drept
înainte.
10. Cât despre chipul fețelor lor era așa: înainte, toate
aveau o față de om; la dreapta lor, toate patru aveau
câte o față de leu;
la stânga lor, toate patru aveau câte o față de bou; iar
înapoi, toate patru aveau câte o față de vultur”
(Ezechiel 1, 4–10).
Această descriere sugerează cât se poate de bine că
acești extratereștri au venit pe Terra la bordul navelor
lor. Ei seamănă extrem de bine cu Omul, doar că sunt
dotați cu aripi pe care le pot strânge atunci când au
nevoie.
 Prezența extratereștrilor pe Terra a fost subliniată de
nenumărate ori și de celebra clarvăzătoare oarbă
bulgară Vanga Dimitrovna. Aceasta susținea că ei sunt
printre noi, că au luat formă umană și, nu în ultimul
rând, comunică doar cu câțiva oameni aleși:
„Uneori, unul dintre ei mă prinde de mână. El
comunică cu mine și cu alți câțiva oameni aleși. Sunt
aici pentru a ne supraveghea și a participa direct sau
indirect la dezvoltarea noastră”.
În 2011, o serie de specialiști britanici trăgeau
semnalul de alarmă:
„Omenirea trebuie să se pregătească pentru
întâlnirea cu o specie extraterestră. Pământul nu mai
este o bază intermediară, ei s-au stabilit aici pentru o
perioadă nedeterminată de timp”.

Suntem noi singuri în Univers?!

Este titlul unui eseu care a fost scris de sir Winston

Churchill, în perioada 1930–1950. Nu a fost publicat
niciodată și se întinde pe 11 pagini în care acesta
abordează problema posibilei existențe a vieții
extraterestre33.

33
Surse: Digi24.ro și site-ul http://www.timpul.md/articol/eseu-al-lui-winston-
churchill-dezvaluit-suntem-noi-singuri-in-univers--105034.html, vizitat pe 18
februarie 2017, orele 15:06.
 Pornind de la ideea că este puțin probabil ca viața să
existe doar pe Terra, dată fiind imensitatea
Universului, omul de stat își începea eseul definind
ceea ce este viața, respectiv abilitatea unui organism
viu de a se reproduce și de a se multiplica.
Churchill definea apoi ceea ce denumim astăzi zonă
locuibilă – zona în care o planetă are, în jurul stelei
sale, o temperatură compatibilă cu prezența apei în
stare lichidă care este indispensabilă vieții.
El preciza apoi că viața nu poate exista decât în
regiuni unde temperaturile oscilează între punctul de
înghețare și cel de fierbere a apei. Churchill mai
adăuga faptul că un mare număr de planete
extrasolare ar putea avea dimensiunea necesară pentru
a permite prezența apei în stare lichidă pe suprafața sa
și o atmosferă sau ceva similar, iar unele se află la
distanța potrivită față de Soare pentru a menține o
temperatură corespunzătoare. El34 a dezvoltat aceste
teorii cu decenii înainte ca cineva să poată estima,
grație misiunii Kepler, că galaxia Calea Lactee este
probabil gazda a miliarde de exoplanete situate în
zona locuibilă a Soarelui lor.
„Nu sunt suficient de impresionat de succesul

34
Specialiștii spun că ideile nu erau ale sale ci ale unui grup ce fusese instruit de
marele ocultist Alister Crawley. Pe când conducea Guvernul englez Churchill
avea consilieri ocultiști pe care îi plătea cu bani de la buget.
civilizației noastre să cred că Terra este singurul loc
care poate găzdui viață, creaturi inteligente în acest
imens Univers sau că noi suntem cei mai avansați, din
punct de vedere fizic și mental”, scria Winston
Churchill.
Astrofizicianul care a descoperit eseul, Mario Livio, a
explicat, într-un articol pentru revista britanică Nature
care include și câteva pasaje din eseu, cum a descoperit
eseul:
„A fost o mare surpriză când vizitam Muzeul
Național Churchill din Fulton, iar directorul instituției,
Timothy Riley mi-a dat un eseu scris de Churchill.
Ceea ce uimește este modul în care gândește și
abordează problema ca un om de știință”, a explicat
pentru Agence France Presse Mario Livio, menționând
că Churchill35 folosește în eseu argumente care sunt
valabile astăzi. Pentru Mario Livio, eseul lui Churchill
arată importanța pe care el o acorda științei și
tehnologiei pentru dezvoltarea societății”.
„Într-o epocă în care un anumit număr de politicieni
resping știința, consider că este elocvent de discutat
despre un lider care este atât de profund angajat”, a
35
Încă din tinerețe Churchill fusese angrenat în confruntarea ocultă, cunoscută
sub numele de „Războiul Vrăjitoarelor", în care se înfruntau cele trei grupări
oculte conduse de Karl Haustofer - Germania (lucra pentru Hitler și Himmler),
Wolf Messing - URSS lucra pentru LV. Stalin și Alesteir Crawley - Marea
Britanie îl servea pe Winston Churchill.
concluzionat astrofizicianul Mario Livio.

Manuscrisele de la Marea Moartă

Esenienii au fost o comunitate ebraică, apărută pe la anul

200, î.Hr. și dispărută spre anul 70, după Hristos. Date
despre comunitatea esenienilor ne parvin din scrierile lui
Josephus Flavius și din descoperirea arheologică a
Manuscriselor de la Marea Moartă, survenită în 1947, la
Qumran.
Esenienii aveau doctrine filosofice și religioase de tip
ezoteric, susțineau nemurirea sufletului, a cărui închisoare
ar fi trupul, resurecția trupurilor în ziua Judecății de Apoi,
destinul care conduce totul, spiritul binelui și spiritul
răului. Ca mijloace pentru atingerea salvării erau
recomandate viața comunitară, exersarea virtuții și a iubirii
aproapelui.
Esenienii aveau un calendar, rugăciuni și ritualuri
proprii. Unii cercetători susțin că Iisus Hristos ar fi trăit în
preajma esenienilor, înainte de a-și începe lucrarea Sa
publică sau după învierea Sa36. Diverse doctrine eseniene
36
În viața lui Iisus Hristos sunt posibile două „lacune" sau două „goluri", care
sunt plasate la începutul vieții sale publice, adică între 12 și 30 de ani, și a doua
oară, după răstignirea sa. Mulți înclină să creadă, contra dovezilor furnizate de
Noul Testament, că Iisus ar fi supraviețuit durerilor și ar fi întreprins o lungă
călătorie în India și Tibet, unde, în cele din urmă, ar fi murit și ar fi fost
înmormântat. Nu s-a demonstrat niciodată până acum, ca cineva să fi
supraviețuit tuturor suferințelor și durerilor unei răstigniri adevărate și apoi să
par, de fapt, să premeargă cuvântul Său.
Primul care a fost adeptul unor asemenea teorii a
fost parohul protestant H.G. Venturini (1768–1849). El
a scris două romane, „Povestiri naturale ale marelui
profet din Nazaret”, apoi „Iisus. Cel înviat”, în care-și
susține teoria. În ambele, Iisus și Ioan Botezătorul sunt
prezentați ca ucenici ai esenienilor. Într-un mod
deosebit, esenienii s-au îngrijit de educația lui Iisus, pe
care l-au cunoscut foarte bine. De aceea, după
răstignirea lui, îl repun repede pe picioare, astfel că
numai după trei zile, părăsește mormântul. După ce își
ia rămas-bun de la ucenicii săi, nu se înalță la cer, așa
cum ne relatează toate cele patru evanghelii, ci pleacă
într-o mănăstire din deșertul Iudeii, la Marea Moartă.
Un continuator al ideilor lui Venturini a fost Ph. F.H.
Klencke (1813–1881), profesor de medicină în
Brauschweig, Germania, care a publicat studiul
„Descoperiri istorice importante despre moartea
adevărată a lui Iisus”, publicat și vândut cu mare
succes în șapte ediții, de-a lungul a numai doi ani de
zile (1849–1851). Klencke a ajuns la concluzia că Iisus a
anunțat de mai multe ori că Împărăția lui Dumnezeu
va fi restabilită în această lume. Așadar, nu este nicio
îndoială: creștinismul își trage obârșia de la esenieni,

fi devenit dintr-o dată sănătos și bun, să poată locui printre străini. O asemenea
întâmplare este de-a dreptul imposibilă.
prin intermediul lui Iisus. Mai mult încă, Iisus a fost
fiul unui esenian, care s-a căsătorit cu Maria, iar ea
credea că s-a căsătorit cu un înger. Tot esenienii l-au
convins pe Iosif să n-o părăsească pe Maria, să-L
accepte pe Iisus, iar apoi să-L predea în grija
comunității esenienilor. De asemenea, Ioan Botezătorul
a fost acceptat și el în comunitatea esenienilor, unde a
și primit o educație pe măsură, ca și Iisus Hristos. Iisus
și Ioan au devenit curând foarte buni prieteni. Când au
terminat pregătirea lor ca învățători ai legii, călugări,
medici și făcători de minuni, Ioan Botezătorul a plecat
în deșertul Iudeii, iar Iisus s-a îndreptat spre Nazaret.
Iosif din Arimateea și Nicodim au fost și ei în
legătură cu esenienii. Iosif din Arimateea a primit
permisiunea de la Pilat să-L dea jos de pe cruce pe
Iisus și să-L înmormânteze în mormântul său de
familie. Spre surprinderea lui, Iisus și-a recăpătat
cunoștința după un răstimp de 30 de ore, spunând:
„Unde mă aflu, de fapt?”. Atunci, Iosif din Arimateea
I-a povestit toate ce se întâmplaseră cu El. După aceea,
Iisus mănâncă, se pune repede pe picioare și este dus
în casa unui esenian. Între timp, rănile în loc să
descrească în intensitate, cresc încontinuu, astfel că
starea sănătății sale s-a înrăutățit simțitor. Iisus cade
într-un somn adânc, în urma căruia puterea îi revine
pe neașteptate, supraviețuind. Când s-a trezit din
somn, a cerut ceva de mâncare, a prins noi puteri,
putându-se mișca încoace și încolo. În inima Lui dorea
nespus de mult să se reîntoarcă la ucenicii săi.
Esenienii, pe de altă parte, L-au sfătuit pe Iisus „să
rămână pentru această lume”.
Iisus dorea mult să vestească mai departe învățătura
sa. Însă, pe când se afla în drum spre Galileea, se
întâlnește, din întâmplare cu ucenicii săi. Iosif din
Arimateea și Nicodim s-au oferit împreună cu
comunitatea esenienilor să-L păzească pe Iisus de
posibilii săi dușmani. Între timp, Iisus a început să
predice în Galileea învățătura creștină. Spre
surprinderea Sa, dușmanii săi erau pe urmele Lui, cu
intenția de a-L aresta. Atunci, Iisus s-a retras în deșert,
singur, în rugăciune, însă simțea cum îl părăsesc
puterile, așa încât s-a apropiat de el moartea. Ucenicii
săi au fost pregătiți din timp pentru clipa despărțirii.
Paola Giovetti, Lumea misterelor.
Ghid fundamental de ezoterism și parapsihologie,
traducere de Sandrino Gavriloae, București, Editura
Lucman, 1997, p. 78

La 25 kilometri est de Ierusalim, aproape de țărmul

vestic al Mării Moarte, se află peșterile de la Qumran,
fostul cămin al esenienilor37. Aceștia au dus o viață
ascetică, departe de filonul strict al iudaismului
contemporan lor; viața lor se scurgea, după spusele
unui scriitor antic, fără femei, fără iubirea acestora și
fără bani; principalele ocupații pe care le practicau
erau brutăria și olăritul.
Esenienii trăiau la circa 900 m sub grota originară, în
care au fost descoperite manuscrisele, în așa-numita
așezare Quirbet Qumran, într-un grup izolat de
celelalte așezări din zonă, departe de frământările
vremii lor, ce prevesteau un nou mileniu.
Nu a fost vorba de o structură călugărească la
Qumran, deși unele studii îi prezintă astfel, trăind în
solitudine și copiind cărți. Un ingenios sistem de
canalizare traversează și azi subteranele Qumranului,
lucru vital în această zonă deșertică unde, de două ori
pe an, șuvoaie mari de apă se scurg de pe dealurile
Iudeii, în marea situată la 900–1.200 m mai jos.
Comunitatea esenienilor strângea apa într-un
rezervor natural, apoi o canaliza spre așezarea
propriu-zisă, prin intermediul unui apeduct, unde,
prin intermediul unui sistem de canale, ajungea în
37
Între 24 și 30 octombrie 6011, un grup de masoni aparținând orientelor
București, Botoșani, Brașov, Constanța și Râmnicu Vâlcea, ale Marii Loji
Naționale din România a vizitat Țara Sfântă. Ziua de 28 octombrie a fost
rezervată cunoașterii fortăreței Massada și așezării eseniene de la Qumran
26
toate zonele și colțurile așezării; de asemenea, existau
canale care colectau apa în surplus, ce era apoi
refolosită. Săpăturile arheologice au scos la lumină un
turn cu două balcoane, în care accesul se făcea de sus,
din complexul așezării, nu de jos, cum procedăm noi
astăzi.
În 1947, documentele cunoscute azi sub numele de
Manuscrisele de la Marea Moartă, aveau să fie
descoperite întâmplător, într-o peșteră situată pe
versantul deluros din apropierea Qumranului, de către
un păstor beduin.
Primul din aceste manuscrise este lung de 7,3 m,
fiind socotit a fi cea mai importantă descoperire
livrescă de la Iisus Hristos încoace; este manuscrisul
cel mai renumit dintre cele circa 800 suluri în ebraică
descoperite în total și conține, se pare, scrierea cea mai
veche a profetului Isaia.
Abia în anul următor – 1948 – directorul Școlii
Americane din Ierusalim a reușit să-l achiziționeze și
să-i valideze originalitatea. A fotografiat manuscrisul
și l-a sunat pe prof. W. Albright, de la Universitatea
John Hopkins, expert în documente biblice. Albright a
intitulat acest manuscris „Manualul de disciplină” și a
decis că aparține unei secte ce se intitula Comunitatea
Noii Credințe; și el a făcut legătura cu esenienii,
declarând manuscrisul drept „cea mai mare
descoperire a tuturor timpurilor” și a continuat:
„Manuscrisul prezintă credințele și practicile
esenienilor; acest text a revoluționat domeniul
studiilor biblice, bulversând lumea științifică.
Vom ști acum de 100 de ori mai multe despre
iudaism decât am visat vreodată!”. Școala Biblică
fusese fondată în 1892, la Ierusalim. În 1948, părintele
Roland Deveaux, conducătorul ei, a fost propus să
conducă cercetările arheologice de la Qumran; echipa a
fost alcătuită din oameni de știință din diverse țări.
Pe 15 mai 1948, Israelul se proclama stat
independent, ceea ce i-a determinat pe toți vecinii
arabi să îi declare război; după 7 luni de război,
Qumranul căzuse în mâinile iordanienilor.
După ce viața a revenit la normal, arheologii au
pornit către locul descoperirii. Expediția a fost condusă
de părintele Robert Deveaux. Vasele descoperite de
Deveaux și echipa lui fuseseră special confecționate
pentru a adăposti manuscrise; lungimea fiecărui vas
era aproape egală cu a manuscrisului pe care îl
adăpostea, pergamentele fuseseră înfășurate în pânză
de in și depuse apoi în vasele prevăzute și cu
dispozitiv de închidere.
Numai aceste măsuri au putut permite conservarea
manuscriselor circa 2.000 de ani. În cei 4 ani de
săpături arheologice care au urmat, au fost descoperite
sute de fragmente de manuscrise și obiecte
arheologice; beduinii, stăpânii oficiali ai locului, săpau
alături de arheologii evrei și, pentru a-și mări
veniturile rezultate din descoperiri, rupeau
manuscrisele în mai multe fragmente, deși prețul
mediu era o liră pentru 1 cm; astfel, s-au colectat și
fragmente de manuscrise de 1 cm sau chiar mai mici.
În primăvara lui 1953, Deveaux și echipa lui se aflau
exact pe locul unde se presupune că existase
comunitatea esenienilor; arheologii studiau unul din
cele mai interesante situri din lume.
După două luni de excavații, au ieșit la iveală ruinele
unor clădiri care demonstrau că aici a existat o
comunitate bine organizată – complexul era construit
din 30 de clădiri din piatră și mortar, dintre care unele
aveau o mansardă din lemn. A fost descoperită și
încăperea unde se pare că au fost redactate
Manuscrisele; Deveaux a numit-o „scriptoriu” – ea mai
servea ca bibliotecă și loc de ascundere a
pergamentelor pe timp de război sau de invazie (cum a
fost cea romană).
Massada a fost ultima așezare înainte de Qumran
cucerită de romani; aici, fanaticii evrei, bărbați, s-au
sinucis ca să nu cadă vii în mâinile romanilor. Istoricii
și arheologii au descoperit că existau legături strânse
între esenieni și evreii din Massada.
 Manuscrisele despre grupul esenienilor au fost
numite de istorici și arheologi, ghenize (de la numele
locului unde se depuneau sulurile vechi și uzate, într-o
sinagogă). Cea mai renumită gheniză a fost descoperită
într-o sinagogă din Cairo, în 1896.
Aceasta reprezintă un act de constituire a grupului
esenienilor și este asemănătoare cu Manuscrisele de la
Marea Moartă. Esenienii sunt socotiți o sectă iudaică
eretică și, în afară de Qumran, au mai dezvoltat așezări
în Siria, lângă Damascul de azi, precum și în Persia, în
Iranul de azi. Descriind viața esenienilor, Manuscrisele
de la Marea Moartă nu pot să provină decât de la
începutul mileniului și secolului I, după nașterea lui
Hristos.
Tot în primăvara anului 1953, când au început
săpăturile, a murit prof. Suzenik; fiul său, Iadin, îi va
continua cercetările și va prezenta, la invitația lui
Albright, o conferință la Universitatea John Hopkins.
În ziua conferinței, un anunț din Wall Street Journal
i-a atras atenția: „De vânzare, patru suluri de la Marea
Moartă, datând din anul 200, înainte de Hristos”.
Îl caută pe autorul anunțului, se înțeleg asupra
prețului – 250 mii dolari SUA – și astfel și aceste
Manuscrise, găsite de beduini la Qumran, se reîntorc
în Israel. Premierul de atunci al statului Israel anunță
că Guvernul va ridica un Altar Sfânt, care să
adăpostească cele 7 colecții pe care le poseda, găzduite
temporar la Universitatea Ebraică din Ierusalim.
Manuscrisele din peștera nr. 4 au necesitat crearea
unei echipe de specialiști, care le-a studiat în perioada
1953–1954. Abia în 1955 au apărut primele referiri
scrise despre manuscrisul descoperit în 1947, iar din
cele 16 volume cu textele manuscriselor din peștera 4,
nu s-au publicat decât 3.
Manuscrisele de la Marea Moartă sunt importante
prin provocarea care o aduc tradiției creștine, așa cum
este ea prezentată în Noul Testament.
Manuscrisele prezintă în aramaica veche, limba
locuitorilor vremii, capitole vechi ale istoriei evreilor
din Țara Sfântă. Unii cercetători care au studiat
conținutul Manuscriselor, au enunțat ipoteza
îndrăzneață că Iisus Hristos s-ar fi născut aici, la
Qumran, printre esenieni; aici ar fi crescut, petrecându-
și cea mai mare parte a vieții sale, nu la Bethleem și la
Ierusalim cum se știa până acum...
Manuscrisele oferă un al doilea înțeles Evangheliei,
punând într-o cu totul altă lumină mistere, cum ar fi
nașterea și viața Mântuitorului nostru, Iisus Hristos, ce
s-a întâmplat cu El când a fost răstignit și cum a înviat
din morți; textele descoperite la Qumran așază așa-
numitele „minuni” făptuite de Mântuitor într-un
context rațional și aduc o altă viziune și înțelegere, nu
numai asupra Evangheliei, ci și asupra Creștinismului
însuși.
Manuscrisele ajută la demistificarea poveștilor și
ritualurilor străvechi, care încă fac parte integrantă din
credința creștină de azi. Informațiile despre
Manuscrise sunt accesibile de peste 50 de ani, dar nu
au fost comentate și difuzate decât rareori și numai în
cercurile specialiștilor.
Discuțiile legate de Manuscrise au constituit ceea ce
se numește deja „scandalul academic al secolului al
XX-lea”. Principalul motiv pare să fie îngrijorarea
Bisericii, care dorește să păstreze baza tradițională a
învățăturilor sale.
Au existat îndoieli și conflicte referitoare la
conținutul ideatic al Manuscriselor, inclusiv între
cercetătorii care le-au studiat, ce au generat o mare
prudență în referirile la conținutul lor. Se pare că
primii cercetători ai Manuscriselor au comis o eroare
de datare esențială pentru înțelegerea istoriei acestora.
Ulterior, a fost acceptat, prin consens, anul de
redactare a Manuscriselor ca fiind 140 înainte de
Hristos. Unul din personajele descrise în Manuscrise
seamănă uluitor de mult cu Iisus Hristos, ca viață și
învățătură.
Dacă datarea este corectă, există motive să se creadă
că Manuscrisele conțin o profeție genială; acest fapt
face din Manuscrise o revelație și produce o revoluție
în interpretarea Noului Testament.
Datorită vechimii lor și modului de păstrare – unele
rulate și introduse în vase mari, altele desfășurate și
suprapuse – cea mai mare parte a Manuscriselor nu și-
a mai putut păstra integritatea; doar, o duzină de
suluri rulate s-au păstrat integral: două treimi dintre
acestea reprezintă copii ale Vechiului Testament, iar o
treime vorbește despre viața de zi cu zi și practicile din
comunitatea esenienilor.
Partea a patra din Manuscrise se numește „Manualul
disciplinei” și stabilește regulile esențiale pentru
esenieni: dacă cineva râdea, era izgonit de la masa
sfântă pentru încălcarea disciplinei; dacă a scuipat sau
dacă a adormit în timpul unei adunări, era pedepsit
prin izgonirea de la masa sfântă; pentru minciună sau
ostilitate față de alt semen, în funcție de gravitatea
faptei, se aplica excluderea din rândul comunității, o
perioadă de 10, 20, 30 de zile sau chiar 1 an.
În Manuscrisul Templului se arată cum esenienii
practicau celibatul și vedeau în acesta cel mai înalt
mod de viață; cum considerau sexul și tot ce era legat
de el – ceva păcătos, murdar.
Cei cu boli de piele sau alte maladii trebuiau să-i
părăsească pe cei din comunitate, pentru că nu erau
fizic puri și, deci, nu puteau face parte din comunitatea
celor sfinți. Referirile la aceste idei din Manuscrise nu
dezvăluie niciodată nume reale.
Unul dintre personajele-cheie care apare în
Manuscrise este învățătorul Dreptății; acesta era, la
vremea aceea, un erou ce răspândea ideea că „lumea
urma să fie distrusă pentru păcatele sale în ziua
Judecății de Apoi”.
Cei care îl urmau pe învățătorul Dreptății erau
cunoscuți drept Fiii Luminii, iar cei care nu-l urmau –
Fiii întunericului. Conform Manuscriselor, unii dintre
adepții învățătorului Dreptății au început, treptat, să-și
părăsească Profesorul, pentru un mod de viață mai
puțin riguros; aceștia erau „bărbații rușinii”, care
aleseseră „calea cea netedă”. Între personajele generic
descrise se aflau și „omul minciunii” și „preotul
viclean”, învățătorul Dreptății practica botezul
semenilor săi, iar pe cei răi îi numea „vipere”.
Învățătorul Dreptății seamănă foarte mult cu Ioan
Botezătorul de apoi. Predicile lui ar fi fost scrise aici, la
Qumran; în Manuscrise există 7–8 pilde, asemănătoare
celor din Evanghelia lui Matei. Se potrivește absolut
totul, în afară de perioada în care a trăit evanghelistul
Matei.
Mai mulți cercetători au considerat această
interpretare, mai mult decât problematică! Prof. John
Strubnel, de la Catedra de Studii Orientale a
Universității Harward, care s-a ocupat mulți ani de
studierea Manuscriselor, susține că nu se cunoaște cine
a fost învățătorul Dreptății, candidat la funcția de
Mare Preot în comunitatea esenienilor, între anii 155–
150, înainte de venirea lui Hristos.
Părintele Jérôme O’Connor, de la Școala Biblică din
Ierusalim, este autorul a numeroase studii despre
Manuscrise; el arată că nu avem prea multe informații
despre învățătorul Dreptății pentru a-l putea asocia cu
Iisus Hristos. Mai avem nevoie de date pentru a-l
putea identifica pe Iisus sau pe „preotul viclean”.
Prof. Gheza Vermes, cercetător și traducător al
Manuscriselor, de la Universitatea Oxford (Marea
Britanie), este responsabil de teoria ce-l identifică pe
„preotul viclean” cu Jonathan Macabeul.
Iar Barbara Tierring, de la Universitatea din Sydney,
ce face parte din noua generație de cercetători ai
manuscriselor, plasează evenimentele descrise de
acestea înaintea nașterii Mântuitorului:
„Primul lucru pe care-l observi în interpretarea
Manuscriselor sunt numeroasele asemănări cu
Creștinismul. Toată lumea a observat asta de la bun
început; este un lucru ce a provocat senzație: un grup
de evrei care trăiau cu puțin timp înainte de Iisus și
discipolii săi, care făceau aceleași lucruri ca aceștia – și
ei aveau o masă sfântă, pâine și vin, botez, proprietate
comună, așteptau să vină Judecata de Apoi și Mesia.
Ba chiar își spuneau la fel – „frate”.
Flavius Iosephus, în „Războiul iudeilor” (VII, 137),
spune următoarele: „Cei ce doresc să intre în grupul
esenienilor nu obțin de îndată accesul. Candidatul
așteaptă timp de un an; i se propune să ducă același
gen de viață ca și membrii comunității și i se
încredințează o toporișcă și șorțul scurt despre care am
vorbit, precum și un veșmânt alb”.
Și în Manuscrise, ca și în Noul Testament, apare
denumirea de Biserică, instituție condusă de episcopi.
Cele două instituții descrise cu acest nume par a fi la
fel, ca organizații și structură.
Comunitatea de la Qumran insistă pe respectarea
strictă a legilor lui Moise, preoții sunt superiori, iar
laicii trebuie să-i asculte. Prof. John Strubnel, de la
Universitatea Harward, a apreciat, de asemenea, că
manuscrisul care se referă la Învățătorul Dreptății a
fost scris chiar cu 50–70 de ani mai devreme de
nașterea lui Iisus Hristos. Alți cercetători ai
Manuscriselor, George Bruck, de la Universitatea din
Manchester, și Philip Davis, de la Universitatea
Sheffield, au vederi și mai interesante despre acestea,
susținând că au fost scrise între secolele II și I, înainte
de Hristos, cu o marjă de eroare de +- 25 de ani.
Astăzi, Altarul Sfânt anunțat în urmă cu o jumătate
de secol, este numit Altarul Cărții Sfinte și face parte
din complexul Muzeului de istorie din Ierusalim.
Acoperișul lui alb simbolizează capacele vaselor în
care au fost adăpostite Manuscrisele, iar contrastul alb-
negru din construcția altarului semnifică lupta dintre
bine și rău.
Manuscrisele sunt expuse la subsolul Altarului, în
condiții speciale de lumină și umiditate. Muzeul este
deschis tuturor vizitatorilor și cercetătorilor și
promovează publicarea tuturor Manuscriselor.
La numai 3 km de Altarul Cărții, în estul
Ierusalimului, se află Muzeul Rockefeller, unde există
alte sute de fragmente din Manuscrise, considerate
inițial nesemnificative. Acestea provin din grota nr. 6
de la Qumran.
În ciuda fragmentării și a gradului de uzură, au fost
reconstituite integral și fotografiate prin tehnici
computerizate, dar cele mai multe dintre ele nu au fost
încă publicate din lipsă de fonduri.
Nu întâmplător poate, proiectul care a vizat
reconstituirea Manuscriselor de la Marea Moartă nu a
avut mai mulți bani alocați.
De la descoperirea primului Manuscris au trecut
aproape 65 de ani și cei mai mulți membri ai echipei
inițiale nu mai sunt în viață, din cauza curgerii
implacabile a timpului. În fiecare vară însă, câțiva
cercetători se reîntâlnesc pentru a continua studiul
Manuscriselor. Și starea unora dintre Manuscrise s-a
înrăutățit cu timpul, din cauza expunerii la lumină și la
variațiile de temperatură, deși au fost plasate între
plăci de sticlă.
Echipa inițială de cercetare a Manuscriselor era
majoritar catolică, printre membrii ei numărându-se
preoți, abați, monseniori. Conducătorul echipei, John
Strubnel, s-a convertit la catolicism.
Școala Biblică din Ierusalim se află sub autoritatea
unui comitet statal, format din cei mai buni oameni de
știință catolici; comitetul supraveghează toate
cercetările desfășurate. În 1955, părintele Robert
Deveaux, conducătorul primei echipe de cercetători ai
Manuscriselor, a devenit membru consultant al acestui
comitet.
Astăzi există un Comitet Internațional, sub
autoritatea căruia sunt plasate Manuscrisele. De-a
lungul timpului, au apărut numeroase îndoieli cu
privire la obiectivitatea echipelor de cercetători ai
Manuscriselor, au existat chiar suspiciuni legate de o
posibilă „conspirație catolică” în legătură cu
publicarea conținutului adevărat al Manuscriselor, ce
ar contraveni catolicismului sau cunoștințelor în
vigoare despre Iisus Hristos și apostolii Lui.
Nu s-a confirmat cu precizie nici până azi, legătura
exprimată în Manuscrise între Ioan Botezătorul și
esenieni. Nu departe de Qumran se află Mânăstirea
Ain Harsi, unde vin și azi pelerini și, mai ales, turiști
pentru a se boteza în apa Iordanului; practica
botezului prin imersiune evidențiază, încă o dată,
legătura dintre Sf. Ioan Botezătorul, creștini și esenieni.
Nu se poate nega faptul că în Creștinismul timpuriu
se practica botezul prin imersiune. Esenienii, ca și
primii creștini, aveau totul în comun. Biserica primară
era condusă de un Consiliu format din 12 persoane,
numite „episcopos”.
Pe bună dreptate ne întrebăm dacă apariția și
dezvoltarea comunității esenienilor a fost doar un
experiment gândit și aplicat, pentru a dirija apoi
evoluția creștinismului și a vieții pe Terra.
După „venirea” lui Hristos, unii creștini s-au reîntors
în deșertul Iudeii, la o viață monahală, la rugăciuni și
singurătate. Călugării greco-ortodocși duc și astăzi
aceeași viață comunitară în deșertul Iudeii și dedică tot
ce fac gloriei lui Dumnezeu și Fiului Său, considerând
că viața monahală este forma perfectă de viață. Un
manuscris descoperit la Qumran îi descrie astfel:
„Când se strâng mai mulți, preotul binecuvântează
pâinea și vinul lor; apoi, Mesia din Israel își întinde
mâinile peste pâine și toți participanții rostesc o
binecuvântare”. Aceasta pare să fi fost ceea ce
cercetătorii fenomenului au numit „prima schiță a
ultimei cine de taină”.
Ideea împărtășaniei a apărut mai târziu. Dar
asemănarea cu primii creștini este izbitoare.
Au fost scrise sute de studii despre Manuscrisele de
la Qumran; teoriile științifice au fost îmbinate cu
imaginația populară, dând naștere la tot felul de
speculații. S-a vehiculat ideea că însuși Iisus Hristos a
fost esenian.
Așa cum am menționat mai sus, în anii ’60 ai
secolului trecut s-au emis diferite ipoteze cu privire la
autorii Manuscriselor de la Marea Moartă și influența
pe care a avut-o așezarea la nașterea Creștinismului. În
1966, guvernul iordanian a naționalizat situl
arheologic Qumran, cu tot ce-i aparținea. După
războiul din 1967, situl trece în mâinile israelienilor,
care au dat lupte grele pentru el.
De asemenea, s-au purtat lupte în Ierusalim pentru
clădirea Muzeului Rockefeller, care adăpostea
Manuscrisele descoperite până atunci. În timpul
războiului, cel mai renumit Manuscris, Manuscrisul
Templului, lung de 2,7 m, a fost scos din incinta
muzeului și ascuns în altă parte. Anexarea
Ierusalimului de est a adus apoi alte tezaure
arheologice sub autoritatea Ministerului Antichităților.
Între Manuscrise se află și o scrisoare de 120 de
rânduri, deja faimoasă, numită Scrisoarea Dascălului
Neprihănirii, fondatorul comunității Qumran, care
conține referiri la tradițiile saducheilor, tribul evreiesc
din care provenea și Iisus. Mai există, probabil,
manuscrise deținute clandestin de particulari și
manuscrise neexplorate încă, în peșterile de la
Qumran. Dar ceea ce se poate susține cu deplin temei
este faptul că Manuscrisele sunt o formă primară a
cărților biblice cunoscute în prezent:
Cartea lui Eremia conține în Manuscrise 17 capitole,
față de 50 de capitole câte are în prezent; în Manuscrise
există transcrise un număr de 15 copii ale Genezei, 25
ale Deuteronomului și 30 de copii ale Psalmilor; nu a
fost descoperită încă nicio copie a cărții Esterei.
După studierea Manuscriselor, unii cercetători au
fost de părere că toți evreii ar fi trebuit să se
convertească la Creștinism, iar cei de la Școala Biblică
din Ierusalim susțin că teologia catolică este de drept
iudaică, având în vedere rădăcinile lor comune.
După unele estimări, în total, au fost găsite peste 950
de fragmente de manuscris în grotele de la Marea
Moarta, unele din pământ ars, altele din piele,
furnizând informații inestimabile arheologilor și
teologilor asupra originii Creștinismului și
Iudaismului.
Având în vedere toate cele de mai sus, credem că la
Qumran, prin intermediul comunității esenienilor, a
fost realizat un experiment, o repetiție la scară micro a
genezei Creștinismului, înainte de lansarea publică pe
Terra a acestei nemuritoare credințe.
După alte estimări, s-au găsit circa 3.000 de
manuscrise, doar 100 dintre acestea fiind făcute
publice. Unul din manuscrise a fost redactat pe o
bucată subțire de cupru, care s-a constatat a fi cel mai
pur cupru descoperit vreodată pe Pământ. Se crede că
au fost scrise așa, pentru a se păstra de-a lungul
timpului.
În anul 2003, la peste o jumătate de secol de la
descoperirea lor, fragmente ale Manuscriselor de la
Marea Moartă, considerate drept una din cele mai mari
descoperiri arheologice ale secolului al XX-lea, au fost
prezentate într-un muzeu din Montreal38, fiind expuse
pentru prima oară în afara Israelului.
Directorul muzeului Israelului din Ierusalim, care a
împrumutat piesele instituțiilor canadiene, a precizat
că „Manuscrisele de la Marea Moartă sunt cel mai
important patrimoniu al Israelului”.
Muzeul din Montreal a obținut 3 din primele 7
38
În afara Manuscriselor, Expoziția „Arheologia și Biblia" prezintă și alte
antichități, care au ieșit din Israel pentru prima oară, cu ocazia acestei expuneri
publice. Cu circa 100 de artefacte, expoziția relatează peste 1.000 de ani de
istorie a poporului evreu, mergând de la regele David până la intrarea
romanilor în Ierusalim, în anul 70 î.Hr.
manuscrise descoperite, considerate ca fiind cele mai
simbolice. Două din aceste texte datează din secolul I
î.Hr. și se referă la „războiul Fiilor Luminii contra
Fiilor Tenebrelor” și la „Regula Comunității”.
Al treilea manuscris, expus la Montreal, un extras al
Cărții lui Isaia, redus la câțiva centimetri pătrați de
piele arsă, din cauza oxidării prin expunere la aer, nu a
fost expus public niciodată.
Arheologul Robert Cargill crede că liderii spirituali
ai Ierusalimului au autorizat în timpul războiului cu
romanii (a doua jumătate a sec. I d.Hr.) redactarea cel
puțin a unei părți din Manuscrisele de la Marea
Moartă, în condițiile în care preoții utilizau texte
criptice pentru a ascunde anumite texte de restul
populației39.
Astfel, evreii esenieni ar fi fost preoți care s-au
autoexilat, după ce regii și-au asumat rolul de preoți.
Acest grup rebel de preoți s-ar fi refugiat în Qumran
pentru a-l venera pe Dumnezeu așa cum doreau și
acolo ar fi scris textele, unele dintre ele fiind mutate
pentru a fi păstrate în siguranță.
Arheologii au mai descoperit sub Ierusalim
rămășițele unui sistem de canalizare, iar înăuntru,
monede și ceramică din perioada asediului romanilor
39
Ionescu Maria, Misterul manuscriselor de la Marea Moartă, elucidat?, în Curentul,
3 august 2010.
asupra cetății.
Cercetările arată că sistemul de canalizare ar fi fost
folosit ca rută de evacuare de către evrei, care ar fi luat
cu ei și manuscrise prețioase. În plus, sistemul de
canalizare ducea către Valea Kidron, aflată la scurtă
distanță de Qumran.
O analiză riguroasă a vaselor în care au fost găsite
manuscrisele a mai oferit un indiciu, cu privire la
originea acestora. Testele efectuate la Universitatea din
Ierusalim arată că doar 50 la sută din ceramica utilizată
la depozitarea manuscriselor era realizată din lut care
provenea din regiunea Qumran.
Chiar dacă nu toți specialiștii sunt de acord cu
ipoteza că Manuscrisele ar fi fost scrise de mai multe
secte, Cargill susține că este dificil de explicat
diversitatea ideologică prezentă în aceste manuscrise și
că, indiferent cine le-ar fi scris, autorii le considerau
scripturi și s-au asigurat că vor fi păstrate.

Capitolul II
Paleoastronautica rusească

Izvoare din vechi mistere rusești40

În România ca și în Occident se cunoaște foarte puțin

40
Material primit de la organizația ufologică Anomalia din Federația Rusă.
despre paleoastronautica rusă, așa că având în prezent
concursul unor ufologi ruși redăm câteva aspecte din
această zonă de cercetare foarte puțin accesată până
acum..
Obiectele Zburătoare Neidentificate (OZN) au fost
reperate pe teritoriul pe care îl cunoaștem astăzi ca
Federația Rusă41 încă din Antichitate. Timp de secole,
oamenii au văzut obiecte pe cer, care nu le-au putut
identifica, iar mulți dintre ei au participat la unele
fenomene care nu au putut fi explicate, ca meteoriți,
planete, stele sau baloane meteorologice.
Unele dintre cele mai interesante informații
referitoare la observarea OZN-urilor sunt încă ascunse
în arhivele secrete ale statului Rus, mai ales în cele ale
serviciilor secrete. Civile și militare. Din când în când,
seifurile păzite se deschid, fie prin trecerea istoriei, fie
din întâmplare și informațiile se scurg afară.
Documente recent desecretizate al Ministerului Rus de
Interne, care datează de la începutul secolului al XIX-
lea, dezvăluie unele apariții interesante ale OZN din
Imperiul Rus.
Printre ele există un raport foarte neobișnuit al
șefului de la Cel de-al Treilea Departament al

41
În prezenta lucrare, spațiul geografic al Federației Ruse se extinde și se referă
pentru unele evenimente la suprafața fostei URSS, acest lucru precizându-se
când este cazul.
Cancelariei sale (fostul titlu al poliției secrete).
Raportul descrie anumite „efecte luminoase
extraordinare” observate pe cer de către locuitorii
orașului Orenburg, susținute de poliție și de armată în
noaptea de 26 decembrie 1830.
Alte rapoarte menționează apariția OZN-urilor
deasupra localității Ustiug, la 30 ianuarie 1844, precum
și aparițiile din aceeași zonă din anii 1846 și 1847.
Lăsând deoparte dosarele secrete, istoria rusă a
aparițiilor OZN datează de mii de ani. În partea rusă de
nord, în apropierea cercului arctic, sunt monumente antice
din piatră, care au fost construite, se zice, în același timp cu
Stonehenge și cu piramidele egiptene.
De dimensiuni mai mici, „labirinturile” spirale din
Marea Albă sunt nu mai puțin enigmatice. Ele pot fi
găsite pe insulele Solovetski și în toată zona, cunoscută
sub numele de Țărmurile Tersk în partea de sud a
Peninsulei Kola.
Unul dintre labirinturi se află în apropiere de vechiul
oraș Umba, în apropierea localității Lesnoi. OZN-uri
au fost în mod frecvent reperate în acea zonă de
vânătorii saami (laponi) (crescători reni și descendenți
ai triburilor nomade antice arctice).
Labirinturi similare dublu-spiralate au fost găsite în
întreaga lume antică, în Egipt, China, și Scandinavia,
chiar mai uimitor este faptul că aceleași labirinturi au
fost reprezentate chiar pe monedele antice minoice.
După cum vom vedea, aceste vestigii din Rusia sunt
foarte asemănătoare cu acele labirinturi pline de
secrete, enigme și mistere de la Stonehenge sau din
Malta.
Dar, cum spuneam mai sus din când în când,
seifurile păzite se deschid, fie prin trecerea istorică fie
din întâmplare și informațiile se scurg afară până la
cercetători sau la publicul larg, astfel:
Adevărate revelații găsim în cronicile ruse.
În 904. d.Hr., prințul rus Oleg a început campania
împotriva grecilor. El a mărșăluit din Kiev, în direcția
Constantinopol, cu o armată mare de luptători,
grăbindu-i pe cai, pe nave și, aparent, cu „aparate de
zbor”.
„La sosirea sa, Oleg a descoperit că grecii au întărit
strâmtoarea și au închis orașul. Oleg a debarcat pe
țărm și a ordonat trupelor sale să tragă navele la mal.
Lupta cu grecii care a urmat s-a dus cu înverșunare
mai multe săptămâni, devenind prea prelungită pentru
gustul lui Oleg. În speranța de a provoca o încheiere
rapidă, a poruncit trupelor sale să facă roți, pe care le-
au atașat navelor.
Când vântul a fost favorabil, au desfășurat velele și
au purtat navele mai jos de oraș în zonă deschisă. În
conformitate cu cronicile, rușii au lansat „caii în aer,
care au fost bine echipați și de culoarea aurului”. Din
aceștia, războinicii au aruncat săgeți de foc la
Constantinopol.
Cu toate acestea, pentru a urca în aer, în scopul de a
distruge un oraș, rușii, ar fi trebuit să fi fost în posesia
unui nivel de tehnologie pe care ei cu siguranță nu-l
aveau în 904.
De unde au împrumutat rușii astfel de cai? Cine a
fost interesat să îi sprijine ca ei să cucerească
Constantinopolul? Atât împăratul Leo, cât și
Alexandru au făcut pace cu Oleg și după ce au
convenit să plătească tribut, făcând legământ reciproc
prin jurământ, ei au sărutat crucea.
Ei i-au invitat și pe prințul Oleg, și pe oamenii săi să
depună un jurământ. În conformitate cu religia rușilor,
învingătorii au jurat pe armele lor și pe divinitatea lor,
Perun, precum și pe Volos, zeul vitelor, și au confirmat
astfel tratatul. Poporul său l-a numit „Olea cel
înțelept.”
El era încă un conducător păgân, dar unul care a
avut aparent prieteni puternici.
OZN-uri și extratereștri au fost văzuți de mii de ani,
cum ar fi de exemplu în reprezentarea acestor creaturi
în „costume spațiale” pictate pe stânci în grote și
peșteri.
Un alt manuscris curios care dezvăluie existența
OZN-urilor din Rusia antică a fost descoperit la
Universitatea din Kazan și cercetat de istoricul
moscovit M.D. Strunina.
Manuscrisul spune povestea unui băiat pe nume
lașa, care, într-o zi, în timp ce culegea fructe din
pădure, deodată a întâlnit un străin, lângă el, îmbrăcat
în haine albe.
Străinul s-a prezentat cu numele de Timofei, și l-a
așezat pe lașa într-un gigant „cazan de cupru”, de
unde o forță necunoscută i-a urcat pe amândoi în Rai.
Lașa a petrecut trei ani acolo.
Timofei l-a învățat diferite științe, precum și
„magia.” Apoi, băiatul a fost întors pe Pământ, în
același „ceaun” sau „cazan”, în același loc din pădure.
Timofei i-a dat cadou două monede: una de aur,
cealaltă, din argint. Cercetătorii au făcut comparații
între poveștile populare și cunoștințele contemporane.
Iată și Legenda lui Ibn Fadian sau „Călărețul din
cer”.
În 921 d.Hr., Califul din Bagdad, Al-Muktadir, a
trimis pe Ibn Fadian, un cronicar arab, cu o solie la
regele bulgarilor din Volga Mijlocie.
Ibn Fadian a scris o relatare a călătoriilor sale cu
solia. În conformitate cu această relatare, în timpul
primei nopți petrecute în palatul regelui bulgarilor, Ibn
Fadian a cunoscut fenomene cerești foarte ciudate.
 Chiar înainte de apusul soarelui, orizontul a devenit
roșu aprins, iar de sus a venit un huruit asurzitor. Ibn
Fadian a ridicat ochii spre cer și a văzut că doi nori de
foc roșu se deplasează deasupra lui, care au continuat
să fuzioneze și apoi s-au separat în decursul apariției.
Cronicarul a descris forme incredibil de vii de cai și de
oameni în interiorul norilor.
El a văzut, de asemenea, arme în brațele ființelor din
interiorul norilor ca și cum aceștia s-ar fi angajat într-o
luptă. Arabii au fost îngroziți de aceste fenomene
incredibile și au îngenuncheat în rugăciune, dar
bulgarii au explicat că acei „călăreți din cer” ca fiind
Jinni (în legendele musulmane, o ființă supranaturală,
care poate lua formă umană sau de animal și pate
influența afacerile umane); cei „credincioși” împotriva
celor „necredincioși”.
„Caii” observați de Ibn Fadian și tovarășii săi au fost
aceiași cu cei care au venit în ajutorul prințului Oleg în
lupta sa de a cuceri Constantinopolul, cu aproximativ
15 ani înainte?
Apariția numită Robozero sau Mingea de foc este cel
mai cunoscut caz de OZN din istoria Rusiei antice. Iuri
Roszius și alți cercetători ruși ai fenomenelor
paranormale au studiat-o extensiv.
Evenimentul a avut loc „în anul 7171” (adică, anul
7171 de la „crearea lumii”), care corespunde cu anul
1663.
Detaliile acestui eveniment uimitor și enigmatic, s-au
păstrat datorită eforturilor Comisiei Arheologice, care
a publicat o colecție de acte istorice în 1842, printre
care și un document din secolul al XVII-lea autentic,
semnat de Ivan (Ivașko) Reșevski, un „muncitor”, care
a fost martor la un eveniment remarcabil.
Potrivit mărturiei lui Reșevski, pe 15 august, anul
1663, între orele 10:00 și prânz, un „mare zgomot” a
răsunat peste Lacul Robozero (situat în regiunea
Vologda, aproximativ 80 de mile sud-vest de
Belozersk).
Dinspre nord, dintr-un cer senin, a apărut o sferă în
flăcări, uriașă, de nu mai puțin de 130 de picioare
(aproximativ 40 m) în diametru. Dinspre fața sa
anterioară emanau două grinzi de „flacără”, cam „20
de stânjeni în fața acesteia” (un stânjen este de
aproximativ 2,10 metri). Din laturile sale ieșea un fum
albăstrui.
Această minge uriașă de foc, de înălțimea unei
clădiri moderne cu 15 etaje, plutea deasupra lacului.
Fenomenul a fost observat de o mulțime de oameni,
care s-au adunat pentru slujbă la biserica parohială,
situată pe malul lacului.
„Marele zgomot” a avut loc de îndată ce începea
slujba de mulțumire lui Dumnezeu (Te Deum).
Îngrozit de acest zgomot, poporul a ieșit din biserică,
dar văzând „priveliștea înfiorătoare” s-a dus înapoi în
biserică unde „s-a rugat Domnului și Fecioarei Maria
cu lacrimi și au plâns”.
La scurt timp după aceea „marea flacără și cele două
flăcări mai mici au dispărut”, dar fenomenul a
reapărut de două sau de trei ori, deplasându-se într-o
direcție spre vest (aparent devenind mai luminos de
fiecare dată), înainte ca, în final, să se reducă în
intensitate și să dispară cu o oră și jumătate mai târziu.
Țăranii care se aflau într-o barcă pe lac în momentul
respectiv, au povestit despre căldura dogoritoare care
i-a forțat să tragă la mal. Ei au văzut că lumina
obiectului necunoscut a pătruns în apă și a ajuns la
fundul lacului „aproximativ la patru stânjeni (9 metri)
în jos”.
Dinspre nord, dintr-un cer senin, a apărut o sferă în
flăcări uriașă de nu mai puțin 130 de picioare (40 m) în
diametru.
Cercetătorul rus Valentin Krapiva a reperat o serie
de apariții de OZN-uri din Antichitate care apar în
cronicile rusești. În 1028 a existat un semn în formă de
șarpe în cer, atât de mare, încât a fost văzut în toate
teritoriile rusești, îngrozind localnicii care au fugit de
frică. OZN-ul a plutit amenințător mai mult de două
zile..
 În Orientul îndepărtat Rus, o zonă de activitate
frecventă a OZN de-a lungul istoriei, un stâlp de foc a
apărut de la sol și s-a ridicat câteva mile în cer. Fulgere
s-au aprins de jur-împrejurul stâlpului, însoțite de un
zgomot răsunător. Localnicii au crezut că este un semn
de la Dumnezeu. S-a întâmplat în anul 1111 și
întâmplarea a fost numită „Rugul de foc” sau „Stâlpul
de foc”
În decembrie 1317, un OZN ciudat, circular, a afectat
orașul Tver timp de peste o săptămână, înainte de a se
muta în cele din urmă spre nord și în afara ariei de
vizibilitate. Cercul, care era de un verde strălucitor și
emitea o strălucire roșie pulsatorie în centrul său, a
produs trei raze: două s-au arătat spre est și una spre
vest. Ei au văzut „pești fugind de flacără spre mal”.
Povestea lui Reșevski a fost confirmată de un alt
martor ocular, un țăran cu numele de Levko Fedorov,
iar el a primit, de asemenea, o confirmare scrisă din
partea preoților locali, cum că „un astfel de semn a fost
observat la acea dată”.
Numai că atunci Reșevski a raportat apariția
superiorilor săi. Cu toate acestea, în ciuda descrierii
detaliate a fenomenului, Reșevski nu a oferit nicio
interpretare subiectivă acelei apariții.
Alții au încercat să interpreteze fenomenul
Robozero. Astronomul rus D. Sviatski, în cartea sa
Fenomene Astronomice în Cronici din Rusia, susține
că martorii oculari au văzut bucăți dintr-un meteorit
care zburau în atmosferă după o explozie, dar acest
lucru nu ține cont oare de reperarea oamenilor din
barcă apropiindu-se de un corp care plutește în aer?
Alții au încercat să-l explice ca un fulger globular,
dar nu a existat nicio furtună sau ploaie în acea zi.
Durata de viață a fulgerului este scurtă. Diametrul său
este nu mai mult de trei picioare (1 m), cu siguranță,
nu de 130 de picioare (40 m).
Iuri Roșius a analizat raportul lui Reșevski și a venit
cu o interpretare nouă a apariției. Analiza lui detaliată
a inclus studiul unui episod interesant legat de martori
oculari.
Documentul constată o modificare a aspectului
exterior al obiectului: o creștere a luminozității sale
atunci când a intrat în vizualizare pentru a treia oară.
Din anumite motive, această schimbare a precedat
începerea mișcării progresive a obiectului înspre vest.
O minge ciudată de lumină portocalie similară i-a
înfricoșat pe locuitorii din Robozero în 1663.
În timpurile moderne, o astfel de creștere a
luminozității ar putea fi atribuită aprinderii unor
motoare de croazieră (o creștere a forței lor de
tracțiune – motorul intră în postcombustie sau
„forțaj”).
 Este întâmplător ca luminozitatea obiectului să fi
crescut înainte de plecarea acestuia?
Omenirea nu poseda atunci o astfel de tehnologie
avansată, dar este posibil ca populația din Robozero să
fi observat un vehicul al unei civilizații extraterestre.
Până în această zi nu se cunoaște teoria științifică a
explicării fenomenului în cursul lunii ianuarie, anul
1319, pe timp de noapte, în majoritatea zonelor din
Rusia numeroși martori au observat „stâlpi de foc,”
similari celor reperați în 1111, care se întindeau de la
sol spre cer. Unii oameni au văzut, de asemenea, un
„arc ceresc.” Iar alții au văzut entități zburătoare ca
niște cai echipați cu „lanterne”.
Trei obiecte au apărut pe cer, la 14 iunie, 1403. Ele
erau „ca un soare” și emiteau raze albastre, verzi și
purpurii. Ele au format un model care semăna „cu un
arc”.
Ultimul obiect era în formă de cruce, mare în
dimensiune, și părea să rămână, pulsatoriu, în centrul
Lunii. El a plutit acolo timp de peste o oră, înainte de a
dispărea.
Șirul întâmplărilor consemnate continuă cu un uriaș
obiect sferic, luminos, ce a zburat peste St. Petersburg,
la 30 iulie 1880.
OZN-ul a fost însoțit de două nave identice, dar de
dimensiuni mai mici. Zborul OZN-urilor a fost fără
zgomot și ele s-au observat în oraș timp de trei minute.

Întâlniri stranii în tot Imperiul rus

De-a lungul domniei lui Petru cel Mare și după

aceasta, au continuat să vină rapoarte de OZN-uri din
toate colțurile Imperiului Rus. Astăzi, doar unele
dintre rapoarte au ajuns la lumină, majoritatea fiind
pierdute în negura timpului.
Unele dintre cele mai interesante rapoarte din
această perioadă au originea în Karelia, o zonă situată
în nord-vestul Rusiei, nu atât de departe de St.
Petersburg.
În 1898, Rita Nukarinen, o fată de zece ani, se plimba
prin pădurea de lângă lacul Ladoga. Dintr-o dată, a
văzut „un obiect care semăna cu o sferă gigantică, cu
ființe umanoide în interior, plutind peste vârfurile
copacilor.
După părerea observatorilor moderni tânăra fată a
fost martoră zborului unui balon cu aer cald, dar
înregistrările arată că primul balon testat vreodată de
oamenii de știință ruși a fost construit în 1913, adică cu
15 de ani mai târziu decât ceea ce văzuse atunci Rita!
Primul caz de răpire în zona Karelia a avut loc în
1917, în localitatea Karkieki, situat pe malul lacului
Ladoga. O fată, Enni Leitu, a observat un obiect în
formă de farfurie, care a aterizat în apropierea casei
sale.
După o scurtă perioadă de timp, ceva ce semăna cu o
scară a ieșit în afara acelui obiect și forme mici,
umanoide, au coborât la sol. Deși ea era foarte speriată,
ființele au insistat să o ia cu ei și a fost dusă la nava lor.
Nava a zburat timp de mai multe ore, iar pe tot
parcursul călătoriei, fata a fost implicată în
comunicarea telepatică cu o ființă care, după opinia ei,
părea a fi liderul extratereștrilor, înainte de a se fi
întors pe Pământ.
Ca urmare a răpirii, Enni a devenit un prezicător
celebru în zonă. S-a raportat că era capabilă să vindece
oamenii prin intermediul percepțiilor extrasenzoriale
(ESP) și a devenit foarte respectată în comunitate.

Zaporozișkaya Sich

La începutul secolului al XVI-lea, a fost fondată

Zaporozișkaya Sich, organizația militară-
administrativă și politică a Ucrainei Kozaki (cazacilor
ucraineni).
Insula de necucerit Khortitsa a devenit unul dintre
centrele civilizației cazace și o puternică forță în
numele poporului ucrainean în lupta lor împotriva
cotropitorilor străini și a jugului feudal.
 Zaporozișkaya Sich a fost desființată în 1775, dar
Cronica lui Samoil Velișka se ocupă cu istoria
Zaporozișkaya Sichului de la sfârșitul secolului al XVI-
lea. În conformitate cu o cronică din 15 decembrie
1680, chiar înainte de apusul soarelui, o stea sau o
cometă neobișnuită ca aspect a apărut pe cer.
Oamenii care au observat acest OZN au devenit
agitați, confuzi și înfricoșați. Această „cometă” atârna
pe cer, deasupra Sichului, de aproape o lună.
Povestea este verificată de un alt cronicar cazac,
Semovideț, care a participat la evenimentul de pe
aceeași dată. Cu toate acestea, el a descris obiectul ca o
stea mică, ce a emis sub forma unui pilon foarte
luminos mare, ajungând la „jumătate din cer.”
Când „cometa” a coborât, cazacii au tras în ea cu
armele lor „pischali” (archebuze) portabile. Obiectul a
plutit un timp înainte de a urca.
70 de ani mai târziu, o ambarcațiune ciudată, numită
Obiectul din Monșegorsk, a aterizat în apropierea
lacului Ladoga. Ar putea exista o legătură între
povestea tinerei fete și obiectul Monșegorsk? Acest
lucru va fi discutat mai târziu.
O altă întâlnire fascinantă din acea epocă este un caz
de mutilare a bovinelor, în 1860. Povestea a fost
relatată de o femeie din Siberia și se referă la
experiențele bunicului ei.
 În tinerețe, bunicul femeii era păstor. Într-o zi, el a
pornit în căutarea unui animal pierdut din turmă, dar
a fost inutilă și a pierdut orice speranță. Înainte de asta
a dat peste o poiană în pădure.
Acolo a văzut o sferă uriașă cu suporturi și niște
„monștri” mari, umanoizi. Chiar lângă ei zăcea vaca
lui pierdută. Era moartă, iar stomacul ei era tăiat, dar
nu exista sânge pe nicăieri înaintea ochilor.
„Monștrii” s-au aplecat peste animal și au studiat
ceva în interiorul acestuia; părerea tânărului era că ei
scoteau ceva prin tăiere. Ceva mai târziu, ei l-au
observat pe bărbatul tânăr și i-au făcut un semn, într-
un mod ciudat. Acest lucru a fost prea mult pentru el, i
s-a făcut frică și a fugit.
Există o gravură pe perete care datează de mai multe
secole, ce arată o ființă extraterestră care poartă un
costum spațial. Este foarte probabil ca această gravură
să fi fost fi făcută după o experiență directă cu un OZN
și cu ființele extraterestre din interiorul acestuia.
De-a lungul domniei lui Petru cel Mare, cetățeni ruși
au prezentat numeroase rapoarte de OZN-uri către
Ministerul Imperial de Interne.
Reamintim că în 1898, Rita Nukarinen a observat un
obiect sferic cu ființe umanoide în interior, în condițiile
în care primul balon aerian cu pasageri rus a fost testat
în anul 1913!
 Misterele din Yakuția

Puțini oameni din Occident știu despre Yakuția,

situată în partea asiatică a Rusiei. Ținutul este format
din regiuni înapoiate economic, întinse în zona de
taiga, de tundră, aparent fără sfârșit, și lanțuri
muntoase vaste până la Oceanul Arctic de Nord.
În nord-vestul Yakuției, în zona Viliui de Sus, se află
zona cunoscută sub numele de Ulyuyu Cherkechekh
sau „Valea Morții”.
Triburile Tungușilor care au locuit în acest climat
sinistru și inospitalier au spus de ani de zile povești de
apariții ciudate.
Odată, țara lor a fost aruncată într-un întuneric
brusc; un puternic urlet asurzitor a zguduit zona, un
uragan puternic s-a învârtit deasupra lor, solul a fost
lovit de furtuni puternice, și fulgere au aprins cerul.
Atunci când întunericul s-a risipit, tungușii, uimiți,
au văzut o structură verticală uriașă, strălucitoare în
lumina soarelui, care, potrivit legendei, a putut fi
văzută „mai multe zile”.
Structura a emis sunete neplăcute, ascuțite și, treptat,
s-a diminuat, în mărime, până când în cele din urmă a
dispărut sub pământ. Cei care s-au aventurat în zona
pârjolită nu s-au mai întors niciodată.
 Pustia fără sfârșit a Yakuției, situată în partea
asiatică a Rusiei, a fost un punct focal al OZN-urilor
timp de secole.

Poveștile hârcii diavolului

Înainte de Primul Război Mondial, vânători locali

Udege și prietenii lor ruși Staroveri (descendenți ai
dizidenților religioși din Rusia secolului al XVIII-lea),
au observat unele fenomene foarte ciudate, în timp ce
erau împreună la vânătoare.
În mai multe localități (Annuye, Bikin) ei au observat
OZN-uri care s-au rotit în aer și „trei puncte
luminoase” misterioase care se mișcau, de asemenea,
pe pământ.
„Goloan-ul”, un obiect ca un fulger globular, ar fi
trecut prin cer, lăsând în urma lui o dâră de fum
luminos. Bătrânii spuneau povești despre khotongon
amban sau „hârca de foc a diavolului.”
Se pare că aceasta a căzut de la OZN-uri. Un
„craniu” care a apărut în apropierea unei locuințe, a
fost capabil de a speria oamenii într-o asemenea
măsură, încât aceștia nu au putut nici să se miște, nici
să se culce pe jos, rămânând parcă „înțepeniți”.
Pentru a o spune în termenii secolului XX, „craniul”
a avut efecte adverse biologice și fiziologice asupra
ființelor umane.
S-a observat că apa călduță, în prezența unui astfel
de „craniu”, începea imediat să fiarbă. Aparițiile de
OZN-uri erau adesea raportate de vânători Udege,
care au simțit că era un semn de la Dumnezeu.
Atunci când terenul s-a vindecat, iar plantele,
animalele, și vânătorii nomazi s-au întors în zonă, au
găsit acolo o „casă de fier” ciudată, în formă de dom,
care avea mai multe suporturi laterale, dar fără uși sau
ferestre pe suprafața sa netedă.
Au existat și alte construcții metalice încorporate în
solul din apropiere.
La locul exact unde se afla structura verticală,
tungușii au găsit un uriaș „crater” vertical, format din
trei „genuni care râd”, care emiteau un miros greu,
sufocant.
Câteva secole mai târziu, permafrostul a înghițit
„casa de fier” și o deschidere a fost găsită în cupola sa.
O coborâre în spirală ducea la niște galerii circulare,
unde au existau multe camere metalice.
Nativii din Yakuția au afirmat existența unor regate
subterane stranii în țara lor.
Camerele erau calde chiar și în timpul celor mai reci
ierni, dar oricine petrecea câteva zile în interior, în
curând murea de o boală ciudată. Bătrânii tribului au
interzis călătoria în zonă.
 De-a lungul secolelor, numeroase legende au relatat
mai multe cazuri de explozii devastatoare în zona
Yakuția, ultima dintre ele având loc în septembrie,
1830.
Între 1933 și 1939, Mihail Petrovich Koretsky a
vizitat zona și a descoperit existența unor ciudate
„cazane,” de formă sferică, de 20–30 de picioare (7–10
m) în diametru și făcute dintr-un metal ciudat.
Vegetația din jurul obiectelor era mult mai
luxuriantă decât orice creștea în apropiere; iar iarba era
neobișnuit de înaltă, de două ori mărimea unui om.
Koretsky și alți cinci tovarăși au dormit o noapte într-
unul dintre „cazane”.
Trei luni mai târziu, unul dintre ei a pierdut tot
părul, iar lui Koretsky i-au apărut niște pete dureroase
ciudate pe o parte a capului.
După cel de-al Doilea Război Mondial, ținutul
sălbatic „Valea morții” a devenit un loc pentru testele
nucleare sovietice.
Atunci când un dispozitiv nuclear de 10-kilotone
(forța explozivă a 1.000 de tone de TOT) a fost testat
acolo în anul 1950, explozia a înregistrat o citire pe
aparatura de înregistrare de 20–30 megatone (forța
explozivă a 20–30 milioane de tone de TOT).
Ceea ce a determinat o creștere a puterii explozive
de două până la 3.000 de ori nimeni nu poate explica,
dar cercetătorii ruși care conduc proiectele presupun
că testele nucleare sovietice au avariat una dintre
structurile subterane misterioase, eliberând energia
conținută în ea.

Fenomenul Tunguska

Mingea de foc de la Tunguska este, fără îndoială, cel

mai faimos caz rus de OZN din secolul XX. Explozia
de deasupra Siberiei dimineața, devreme, în ziua de 30
iunie, 1908, a culcat la pământ sute de mile de pădure,
dar nu a lăsat cratere și nici fragmente evidente reale
dintr-o explozie.
Oameni de știință ruși, cercetători și ufologi au
încercat să răspundă la această întrebare timp de o sută
de ani.
Mulți dintre martorii oculari din acea zi fatidică au
spus că au văzut o masă de formă ovală mișcându-se
pe cer și au mai văzut că obiectul își schimba cursul,
având o viteză foarte mică.
Chiar în aceeași zi, un călător de pe Transsiberianul
Feroviar își pregătise aparatul de fotografiat pentru a
imortaliza o imagine a trenului, în timpul unei opriri
în Kansk.
Deodată, a văzut un obiect strălucitor pe cer, care se
ducea în direcția est, acesta se deplasa haotic, lăsând o
coadă luminoasă în urmă.
Obiectul care a explodat în acea zi se crede că a fost
de circa 200 de picioare (60 m) în diametru, iar unda de
șoc seismic ce a urmat s-a răspândit pe sute de mile.
Timp de mai multe nopți, în toată Europa de Nord,
cerul a strălucit destul de puternic luminând chiar
străzile din Londra.
Tunguska, este o zonă vastă, un pustiu, plin de
smârcuri și mlaștini infestate cu țânțari. În 1930, la mai
mult de 20 de ani după explozie, râurile erau încă
lipsite de pește.
Martorul ocular Okhehin, un vânător, i-a avertizat
întotdeauna pe cei care au intrat în taiga după 1908 să
se ferească de un anumit pârâu.
„Apa lui este ca focul, arde oameni și copaci. Mă voi
ruga lui Agli să te văd înapoi în viață!”
Copacii au ars timp de săptămâni, distrugând o
suprafață de aproximativ 400 de mile pătrate, iar
cenușa a fost transportată prin aer pe tot cuprinsul
planetei.
Masa obiectului a fost estimată la 100.000 de tone, iar
forța exploziei, la 40 de megatone de TOT. Aceasta este
de 2.000 de ori mai mult decât forța bombei atomice
care a explodat la Hiroshima, în 1945.
Perturbări în câmpurile magnetice ale Pământului au
fost raportate de către oamenii de știință de la
Observatorul Irkutsk, la 560 de mile sud-est de
epicentru.
Foarte interesantă observația vânătorului pentru
ciudatul pârâu: „Apa lui este ca focul, arde oameni și
copaci. Mă voi ruga la Agli s[te văd înapoi în viață!”
Tabăra de iarnă a lui Leonid Kulik lângă mlaștina de la
sud, în 1929. Noua creștere rivalizează cu copacii mai mari,
care au pierit în acea zi fatidică. Kulik se află lângă o
porțiune de copaci în poziție verticală, dar puternic
carbonizați, El a fost primul care a supravegheat scena de
distrugere de la Tunguska. Și-a petrecut cea mai mare parte
a vieții sale încercând, fără succes, să demonstreze că a fost
un meteorit.
Prima expediție în zonă, finanțată de Academia
Sovietică de Științe, a fost trimisă în 1927 și a fost
condusă de Leonid Kulik, un om de știință dedicat și
fondator al științei meteoriților în Rusia.
Expediția nu a reușit să localizeze resturile unui
meteorit. De-a lungul următorilor 14 ani, Kulik a
condus mai multe expediții în zonă, dar nu a putut
găsi nimic. A murit în 1942, ca prizonier de război. Nu
există expediții ulterioare care să fi fost trimise în zonă
până în 1958.
Serghei Koroliov, părintele sovietic al științei
spațiului, a devenit foarte interesat de fenomenul
Tunguska, după ce a citit o afirmație a lui Alexander
Kasanțev cum că distrugerea de la Tunguska a fost
cauzată de o bombă nucleară.
Deoarece astfel de tehnologie nu exista în 1908, el a
ajuns la concluzia că trebuia să fie o navă extraterestră,
care a explodat deasupra taigalei. Povestea a devenit
destul de populară în Uniunea Sovietică și retipărită
de multe ori.
Doi tineri cercetători ruși, Viktor Zhuravliov și
Ghenadie Plehanov, au condus mai multe expediții în
taiga, dar. Nu au găsit nici radiații, nici fragmente de
meteoriți.
Mulți oameni de știință sovietici au vizitat
Tunguska, deoarece, colectând o mare cantitate de
date, mai ales de la sfârșitul Războiului Rece, oamenii
de știință occidentali au fost în măsură să se alăture
colegilor lor ruși.
Cu toate acestea, fenomenul Tunguska rămâne un
mister.
Profesorul rus Zolotov a examinat butași de arbori
de la locul exploziei și a fost de părere că fenomenul
Tunguska a fost de fapt un OZN care a explodat trimis
de o rasă extraterestră!
Ilia Potapovich a fost martoru-cheie la explozie și
ghidul lui Kulik la prima expediție în 1927.
În ciuda numeroaselor teorii privind originile mingii
de foc de la Tunguska există mai multe lucruri care au
rămas necunoscute oamenilor din Occident.
De exemplu, astronavigatorul sovietic Sternfeld a
calculat ceva incredibil, dar rareori publicat. La
începutul secolului XX, oamenii de știință au presupus
două mari opoziții. Pentru astronomi, o opoziție este
poziția a două corpuri cerești, atunci când
longitudinea lor cerească diferă cu 180 de grade, mai
ales poziția unei planete sau a Lunii atunci când una
din ele se află pe partea opusă a Pământului față de
soare.
Sternfeld era familiarizat cu aceste presupuneri și a
decis să se calculeze în mod ipotetic, prin utilizarea
opoziției Pământului față de Venus, când o navă
spațială ar trebui să părăsească Venus, în scopul de a
ajunge pe planeta noastră, folosind cel mai mic
consum de energie.
Concluzia lui a fost destul de incredibilă: dacă o
astfel de navă spațială ar fi fost proiectată de la Venus
la un moment favorabil, ea ar fi ajuns pe Pământ pe 30
iunie 1908!
Nu a fost niciodată dovedit dacă acest lucru a fost și
în cazul exploziei de la Tunguska, dar părea să fie o
coincidență remarcabilă.
Inginerul rus E. Krutelev a publicat analiza
fenomenului Tunguska în ziarul Rabochaya Tribuna, în
1991. El este convins că orice s-ar fi întâmplat în taiga
în acea zi nu a fost distrugerea unei nave extraterestre,
ci mai degrabă, decolarea sa.
El își bazează concluziile pe rapoartele prezentate de
localnici, pe lipsa de orice urme materiale ale unei
explozii, precum și pe faptul că localnicii au auzit
sunetul unui vuiet răsunător puternic ce se deplasa
departe de taiga, în direcția nord. Sunt opiniile lui
Krutelev credibile?
S. Privalikin, un martor ocular din satul Kova, a
împărtășit în mod clar opinia sa. El a raportat la prima
audiere o „lovitură ca de la un tun”.
În clipa următoare, el a văzut un obiect zburător
lung, care zbura orizontal deasupra solului, lăsând în
urmă o dâră de foc.
În mod similar, I. Starișev a observat obiectul din
zona râului Kama. Când el și alții se uitau în sus, au
văzut un foc în mișcare pe cer, cu un corp în interior.
Profesorul A. Zolotov, care a continuat ancheta după
moartea lui Kulik, a fost de părere că explozia de la
Tunguska a fost un obiect de origine artificială.
În opinia sa obiectul a fost un OZN-bombă, cu o
putere de 40 megatone, care a fost explodat de o rasă
extraterestră pentru a atrage atenția omenirii, un fel de
semnal de la o altă lume.
Acesta este motivul pentru care au ales să-l
explodeze într-un pustiu îndepărtat, astfel încât să se
reducă la minimum efectele negative.
Să nu uităm totuși că efectele exploziei au fost de așa
natură, încât o suprafață de peste 400 de mile pătrate
de taiga a fost distrusă cu totul.

Arma secretă de mare putere a lui Nikola Tesla

Nikola Tesla (1856–1943) a pregătit principiile

calculatoarelor electronice ale roboticii și ale științei
rachetelor cu mult înainte de eventuala realizare a
acestora în societatea de astăzi.
Datorită cercetărilor sale, sateliții, armele cu fascicule
de raze (laser), fuziunea nucleară și cuptoarele cu
microunde, toate au devenit posibile în anii viitori.
Scrierile sale conțin, de asemenea, referiri la
utilizarea tehnologiei de transmisie a puterii fără fir ca
o armă cu energie direcționată.
De fapt, unii au dat vina pe Tesla pentru provocarea
mingii de foc de la Tunguska, în 1908, din cauza unui
test de detonare a acestei arme de mare putere
energetică. Se crede că transmițătorul lui Tesla a fost
capabil să genereze suficientă energie pentru a elibera
forța distructivă a 40 megatone de TNT.
New York Times a publicat un articol pe 8 decembrie
1915, intitulat „Noul dispozitiv Tesla ca trăsnetele lui
Thor”.
 Se dezvăluia în articol că Tesla construise deja un
transmițător fără fir care putea transmite energie
electrică fără cabluri și să producă efecte distructive în
orice punct de pe glob.
Se crede că zona Tunguska este exact locația pe care
Tesla a ales-o pentru a testa acest transmițător. S-a
gândit el cumva să testeze invenția departe de orice
zonă locuită, astfel încât să se reducă efectele la
minimum? Nimeni nu știe astăzi.
Nu există nicio dovadă că Tesla a testat dispozitivul,
așa se explică de ce în toți acești ani de cercetare nu au
reușit să se găsească niciun crater în taiga: puterea
eliberată de transmițătorul de energie ar fi provocat
explozia în atmosferă, tulburările geomagnetice
remarcate în Irkutsk, luminile ciudate – dar fără
cratere sau fragmente.
Atunci când Tesla a murit în 1943, adevărul din
spatele mingii de foc de la Tunguska, probabil, a murit
odată cu el.
Foarte probabil, orice ar fi avut loc în taiga în acea zi
nu era distrugerea unei nave extraterestre, ci, mai
degrabă, decolarea sa.

Artefacte neglijate – tăblițele lumii

Potrivit surselor apocrife în anumite părți ale lumii,

inventatorii scrisului sunt considerați a fi atlanții, iar
știința modernă atribuie acest rol sumerienilor,
considerați primit care au pus bazele unui tipar de
scris42.
Cu toate acestea, descoperirea Tăblițelor de la
Tărtăria, în anii ’60, avea să schimbe pentru totdeauna
ordinea cronologică a istoriei scrisului și să mute
leagănul civilizației umane în spațiul României
actuale.
În 1961, arheologul Nicolae Vlassa a început să
lucreze la un sit de lângă satul Tărtăria, o zonă
renumită pentru artefactele antice de ceramică
descoperite43.
În pofida unui început timid, activitatea echipei de
arheologi a dat rezultate în cele din urmă, când
cercetătorii au dezgropat trei tăblițe de lut care au atras
mai târziu atenția savanților din toată lumea.
Faptul că o bună bucată a istoriei trebuia să fie acum
revizuită a făcut comunitatea științifică să privească cu
scepticism descoperirea din Tărtăria, cele trei tăblițe
fiind considerate prea fragile ca să poată rezista unei
42
Misterul tăblițelor sumeriene din România și descoperirea care zdruncină din
temelii istoria lumii, sursa: Rider's Digest, Istorie ascunsă, 22 noiembrie 2016.
43
Preluare de pe site-ul http://incredibilia.ro/misterul-tablitelor-sumeriene-din-
romania-si-descoperirea-care-zdruncina-din-temelii-istoria-lumii/?
utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed
%3A+IncredibiliaNewsletter+%28Incredibilia.ro-i-+RSS+Newsletter%29, vizitat
pe 27 noiembrie 2016, orele 16:36.
asemenea presiuni. În afară de tăblițe, arheologii au
mai descoperit 26 de statuete de lut, o brățară din
cochilii de scoici și câteva rămășițe umane.
Totuși, cele trei tăblițe au intrat repede în centrul
atenției tuturor. Două dintre obiecte aveau formă
dreptunghiulară, iar al treilea era rotund. Simbolurile
fuseseră imprimate pe câte o parte, iar piesele
dreptunghiulare aveau câte o gaură în mijloc, ceea ce –
potrivit arheologilor – nu este o coincidență.
Două dintre tăblițe erau acoperite cu însemne runice
și erau mai vechi cu cel puțin un mileniu decât tăblițele
găsite în Djemer-Nasr, Kia și Uruk, în Sumer.
Artefactele dezgropate la
Tărtăria i-au condus pe arheologi la concluzia că
aceste obiecte aparținuseră unui om important,
probabil șaman sau preot.
Ceea ce este cea mai mare descoperire din Europa a
devenit repede subiectul unei aprinse dezbateri, care a
scindat lumea academică în două tabere: cei care erau
de acord că se aflau în fața unei descoperiri epocale și
cei care credeau că tăblițele sunt lipsite de valoare.
Cei mai mulți arheologi și istorici afirmă că Tăblițele
de la Tărtăria au fost produse în jurul anului 5.000
î.Hr., ceea ce împingea cu 1.000 de ani înainte data la
care se credea că a fost inventat scrisul și, de asemenea,
îi schimba scrisului locul de naștere: din Mesopotamia,
în bazinul Dunării.
Așadar, este posibil ca o civilizație prosperă și
puternică să fi existat cu un mileniu înaintea celor mai
mari puteri ale lumii din acea vreme – Sumer și Egipt.
Pe plăcuțele de lut este scrijelit cel mai vechi text din
lume descoperit până acum. Unii arheologi au încercat
să demonteze acest fapt, susținând că tăblițele de la
Tărtăria au apărut ca urmare a influenței sumeriene,
pentru că simbolurile seamănă foarte mult cu cele
folosite de sumerieni în primele lor texte.
S-a presupus că simbolurile au fost împrumutate de
la sumerieni și că oamenii care au trăit la Tărtăria le-au
folosit fără a le cunoaște, de fapt, semnificația.
Numai că savanții sunt contraziși tocmai de Istorie,
deoarece, în jurul anului 5.500 î.Hr., scrisul sumerian
nu exista, iar dacă a existat, nu au fost descoperite
până astăzi dovezi care să susțină această teorie.
De asemenea, după ce au încercat să traducă textele,
istoricii au fost bulversați de faptul că pe una dintre
tăblițe au găsit numele „Saue”, echivalentul zeului
„Usmu” din cultura sumeriană.
După ce au analizat ciudatele obiecte, experți de la
Academia Rusă de Științe au concluzionat că
simbolurile de pe tăblițele de la Tărtăria făceau parte
dintr-un sistem mai larg de scriere folosit în regiunea
în care au fost descoperite.
 Potrivit experților, textul de pe o tăbliță coincide cu
un fragment de text dintr-un manuscris din orașul
sumerian Djemer-Nasr44.
Citindu-l în sens invers acelor de ceasornic, avem
textul: NUN.KA.S.UGULA.PL.IDIM.KARA.I”, în
traducere: „În cea de-a patruzecea domnie pentru
buzele (gura) zeului Saue cel mai vârstnic după ritual
(a fost) ars. Acesta-i al zecelea”.
Sensul acestui text este încă subiect de controverse și
lasă loc la multe speculații, din moment ce
comunitatea științifică nu a ajuns încă la un consens.
Opinia generală este că această scriere nu putea
apărea pur și simplu de nicăieri, ci s-a dezvoltat în
interiorul unei culturi vaste și prospere.
Așadar, pentru a descifra misterul celor trei tăblițe
de lut, întregul complex arheologic unde au fost găsite
– Turdaș-Vinca – ar trebui excavat și studiat.
Simbolurile nu doar că seamănă cu scrierea
sumeriană, dar sunt și aranjate în aceeași ordine, ceea
ce înseamnă că nu poate fi vorba în niciun caz de o
coincidență.
De asemenea, mai multe observații arheologice
indică similarități între credințe religioase de la
44
Idei extrase din banda sonoră a filmului documentar, „Niascharian - Să
renaștem", care reprezintă prin abordarea științifică a subiectului și prestigiul
profesional al consilierilor folosiți, un document autentic care poate explica circa
8.000 de ani de Istorie pe teritoriul actual al României
Tărtăria și cele din Djemdet-Nasra. Textul de pe tăblița
rotundă pare să descrie pe scurt ritualul de sacrificare
a unui preot.
Cu aceste enigme încă nedezlegate, cercetătorii se
întreabă cum a fost posibil ca locuitorii din Tărtăria să
fi scris în sumeriană într-o vreme în care Sumerul nici
nu exista.
Cercetătorul rus Boris Perlov crede că sumerienii și
babilonienii au fost doar „elevi foarte buni”, care au
preluat scrierea pictografică din culturile vestice, pe
care au transformat-o mai apoi în scriere cuneiformă.
Potrivit lui Perlov, adevărații inventatori ai scrisului au
fost popoarele carpato-balcanice, și nu sumerienii.
Filmul documentar „Niascharian – Să renaștem”,
este, prin abordarea științifică a subiectului și
prestigiul profesional al consilierilor, un document
autentic care leagă circa 8.000 de ani de istorie pe
teritoriul României.
Domnul Leonardo Tonitza, scenaristul și regizorul
filmului documentar „Niascharian – Să renaștem”,
spunea următoarele după lansarea filmului pe 15
martie 2016: „Niascharian în limba sacră a geților
înseamnă „să renaștem”.
La Tărtăria s-au descoperit circa 20 de tăblițe, dintre
care 3 sunt cele mai bine păstrate. Acestea datează din
jurul anului 6200 î.Hr. și au fost găsite în mormântul
unei femei numite de arheologi, „Milady of Tărtăria”.
Odată cu tăblițele, au mai fost descoperite 26 de
figurine din lut și piatră, o brățară din scoici și oase
umane45.
Două dintre cele trei plăcuțe sunt acoperite cu semne
pictografice care redau texte vechi cu peste un mileniu
față de cele de la Sumer, datate 3.300 î.Hr. A fost o
descoperire epocală, umbrită de ignoranța sau de
suspiciunile oamenilor de știință occidentali.
În ceea ce privește oasele descoperite, acestea au
aparținut unei femei care avea vârsta de 50 de ani.
Femeia fusese longevivă, ținând cont că durata de
viață era în acele vremuri mult mai mică. Oasele aveau
semne de artrită puternică, coloana era deformată.
Cercetătorii au numit-o Milady de Tărtăria. Rezultatele
testelor au confirmat vechimea de peste 5.000 de ani.
În urma datării cu Carbon 14, alți specialiști
consideră că au fost realizate în jurul anului 5.300 î.Hr.
La rândul ei, prof. Univ. Dr. Joan Marlow, arheolog,
spune:
„În istoria scrierii există anumite norme, prin care
niște semne pot fi considerate scriere. Este limpede că
simbolurile folosite în neolitic, inclusiv cele de pe
aceste tăblițe, reprezintă cea mai timpurie scriere din
45
Piramidele din Bosnia și Tăblițele de la Tărtăria, pe site-ul www.efemeride.ro,
vizitat pe 25 octombrie 2016, orele 8:45.
lume”.
Despre Tăblițele de la Tărtăria, domnul Ovidiu
Slătineanu a scris următoarele pe Blasting News46:
„În 1885, baroneasa Szofia von Torma, care a studiat
în a doua jumătate a secolului al XIX-lea situl
arheologic de la Turdaș, descoperă mai multe tăblițe
cu niște înscrisuri necunoscute, dar faptul că era
femeie, iar perioada respectivă nu era chiar favorabilă
pentru astfel de descoperiri, artefactele rămân
înregistrate și depozitate în subsolul Muzeului din
Cluj, soarta lor fiind dată uitării.
În 1961, renumitul arheolog Nicolae Vlassa, măcinat
de situația respectivă, își pune în joc cariera
excepțională, angajându-se să comită un fals, ceva de
nedescris în lumea arheologiei.
Își însușește trei tăblițe și în ultima zi de șantier
arheologic, cu o oră înainte de strângerea taberei
temporare, anunță descoperirea acestor piese. Toată
lumea e fericită și entuziasmată.
Piesele fiind recoltate, ușor umezite, sunt introduse
în cuptorul de ardere de pe șantier pentru a fi uscate.
În urma procesului de ardere, dispare și orice urmă de
probă biologică, ceea ce împiedică verificările

46
Sursa: preluare și adaptare după site-ul http://gandeste.org/general/povestea-
unui-popor-condamnat-sa-si-uite-originile-si-traditiile-formate-in-mii-de-ani-
tablitele-de-la-tartaria/52403, vizitat pe 2 septembrie 2016, orele 15:56.
ulterioare de datare cu Carbon 14; greu de înțeles de ce
un arheolog experimentat ar proceda în modul acesta...
Imediat, descoperirea se propagă la nivel național și
apar, desigur, contraargumente: descoperirea este
pusă la îndoială de unii arheologi, care sunt extrem de
rezervați în a face publicații oficiale... Chiar dacă
Nicolae Vlassa nu a procedat tocmai etic și legal,
acțiunea dânsului merită aprecierile noastre și ar trebui
să ne pună pe gânduri.
Au trecut peste 55 de ani de la eveniment și românii
tot nu au înțeles despre ce este vorba și cum îi poate
ajuta această descoperire...
Nu multă lume știe despre Harald Haarman și
despre documentarul lui Old Europe. Acest olandez
este cel care a cercetat timp de 30 ani civilizația
sumeriană.
Tot el este cel care a descifrat limbajul sumerian și
datorită lui avem ocazia să citim azi „Epopeea lui
Ghilgameș”. Harald Haarman este actualul Indiana
Jones al arheologiei planetare, după ce și-a publicat
cercetările.
Sumerul a devenit prima civilizație de pe glob și
poate una dintre cele mai dezvoltate civilizații de la
care moștenim matematica, muzica, instrumentele
muzicale, arhitectura etc.
Acest specialist a făcut ceva asemănător cu acțiunea
lui Vlassa, adică, după 30 de ani de muncă și renume,
își pune cariera în pericol, declarând că Tăblițele de la
Tărtăria sunt, de fapt, dovada primei forme de scriere
de pe planetă și aceasta s-a întâmplat cu 1.500 de ani
înaintea Sumerului.
Declarația dânsului i-a adus numai necazuri în plan
profesional și, drept dovadă, nici documentarul lui nu
se mai găsește pe piață. Arheologii români încă dorm
prin muzee obscure, așteptând să-și primească salariul
de care se tot plâng. Nimeni nu a făcut o cercetare în
acest sens și garantez că nicio instituție a statului
român nu l-a contactat pe Harald Haarman să-l felicite,
să-i mulțumească sau să-l întrebe dacă are nevoie de
ajutor.
Tăblițele de la Tărtăria reprezintă un simbol al
Istoriei Planetare, piatra de căpătâi a oricărui arheolog
care vrea să studieze evoluția societății umane, iar
multe cercetări conduc la ideea că teritoriul actual al
României a fost cu adevărat un leagăn al Civilizației
actuale de pe Pământ.
Opinia generală este că această scriere nu putea
apărea pur și simplu de nicăieri, ci s-a dezvoltat în
interiorul unei culturi vaste și prospere.
Așadar, pentru a descifra misterul celor trei tăblițe
de lut, întregul complex arheologic unde au fost găsite
– Turdaș-Vinca – ar trebui excavat și studiat.
Simbolurile nu doar că seamănă cu scrierea sumeriană,
dar sunt și aranjate în aceeași ordine, ceea ce înseamnă
că nu poate fi vorba în niciun caz de o coincidență. De
asemenea, mai multe observații arheologice indică
similarități între credințe religioase de la Tărtăria și
cele din Djemdet-Nasra. Textul de pe tableta rotundă
pare să descrie pe scurt ritualul de sacrificare a unui
preot.
Cu aceste enigme încă nedezlegate, cercetătorii se
întreabă cum a fost posibil ca locuitorii din Tărtăria să
fi scris în sumeriană într-o vreme în care Sumerul nici
nu exista. Cercetătorul rus Boris Perlov crede că
sumerienii și babilonienii au fost doar „elevi foarte
buni” care au preluat scrierea pictografică din culturi
situate la vest de civilizațiile lor, pe care au
transformat-o mai apoi în scriere cuneiformă. Potrivit
lui Boris Perlov, adevărații inventatori ai scrisului au
fost oamenii care au locuit în zona Turdaș-Vinca, nu
sumerienii.”
Printre obiectele de cult de la Tărtăria a fost
descoperită și crucea solară47. Cultura Tărtăria s-a
dezvoltat în mileniul V î.Hr., în actualul județ Alba, pe
malul stâng al Mureșului.

47
Preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/civilizatia-misterioasa-de-pe-
terra-care-avea-contact-cu-zeii-veniti-de-pe-soare, vizitat pe 13 ianuarie 2016,
orele 17:.12.
 Religia practicată era una solară, evidențiată de
simboluri sacre care dăinuie până în prezent, atât în
formă imagistică, dar și ca forme de ritual rămase în
tradiția românească.
Simbolurile solare de la Tărtăria au fost puse în
corelare cu simbolurile sumeriene care aveau să apară
mai târziu, după 1.000 de ani.
Crucea Soarelui apare mai târziu pe scuturile dacilor
de pe Columna lui Traian. Același tip de cruce a fost
descoperită pe un sigiliu sumerian.

Tăblițele de Smarald ale lui Thoth Atlantul

Thoth a fost un preot-rege care a fondat o colonie în

Egiptul Antic, după ce țara sa, Atlantida, s-a
scufundat48. Se spune că el a construit Marea Piramidă,
atribuită lui Keops. În tunelurile din subteranul
piramidei, el a ascuns cele mai prețioase documente, în
care se spunea despre înțelepciunea atlanților.
Thoth era nemuritor. El învinsese moartea trecând în
celelalte planuri ale existenței, prin dematerializare.
Egiptenii l-au declarat pe Thoth ca fiind zeul
înțelepciunii.
Marea Piramidă este ridicată deasupra Sălii Amenti,
48
Preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/tablitele-lui-thoth-atlantul-
dezvaluie-secretul-vietii-vesnice, vizitat pe 13 ianuarie 2017, orele 17:27.
locul unde sunt depozitate textele privind
înțelepciunea atlanților. Sala – numită și „Lumea de
dincolo” – este locul pe unde trece sufletul după
moarte și judecată.
Thoth este autorul Tăblițelor de Smarald, care au fost
lăsate în Marea Piramidă în grija preoților. Tăblițele
sunt 10 la număr și sunt de o importanță
extraordinară. Ultimele două tăblițe, din cele 10, nu
sunt prezentate publicului niciodată.
Cu aproximativ 1.300 de ani î.Hr., preoții din Marea
Piramidă au plecat în pelerinaj, prezentând lumii
aceste tăblițe. Ei au ajuns în alte colonii atlante, iar
faptul că purtau aceste tăblițe le-a dat puteri depline.
Ei îl reprezentau pe Thoth.
Preoții au ajuns și în America de Sud, unde i-au
întâlnit pe mayași. În secolul al X-lea d.Hr., mayașii au
așezat aceste tăblițe la temelia unui templu, închinat
zeului Soare.
După cucerirea mayașilor de către spanioli, aceste
comori au rămas ascunse și uitate în temple. Tăblițele
sunt din smarald verde, care este rezistent la oricare
altă substanță. Pe tăblițe sunt gravate caractere, care
reacționează la undele cerebrale ale celui care le citește,
eliberând vibrația mentală.
Tăblițele sunt prinse între ele cu inele din aur și
așezate pe o tijă din aur. În mare parte, tăblițele fac
referință la căutarea Omului, în scopul de a cunoaște
legile care-i guvernează viața. Viziunea materială îl
împiedică să treacă în planurile superioare ale vieții și
ale adevărului.
În liniștea simțurilor materiale se găsește cheia
înțelepciunii. Cel ce vorbește nu știe, cel ce nu vorbește
știe.
Simbolurile sunt niște chei care ne conduc spre
adevăruri. De multe ori, cheia este atât de măreață, că
nu vedem adevărurile din spatele ușii. Dacă reușim să
înțelegem că toate cheile, toate simbolurile materiale
sunt manifestări, prelungiri ale unei Legi Supreme și a
Adevărului, ne vom dezvolta o viziune care ne va
permite să trecem de lumea materială.
Toate școlile inițiatice au făcut legătura dintre omul
material și cel spiritual. Scopul final este fuziunea cu
conștiința universală. Lumina conștiinței va trezi în
fiecare dintre noi înțelepciunea, care este o calitate a
sufletului.

Tăblițele sumeriene

Au fost descoperite odată cu ruinele orașul asirian

Ninive, situat la 400 de kilometri de Bagdad (Irak). Se
apreciază că aceste tăblițe au fost îngropate în jurul
anului 2.000 î.Hr., deci au o vechime de 6.000 de ani
(4.000 de ani înainte de Hristos și cele 2.000 după
Hristos...).
Ele se referă și la vechile continente: Atlantida,
Lemuria și Mu. Chiar și Vechiul Testament (prima
parte a Bibliei) este o rescriere a istoriei sumeriene.
Tăblițele sumeriene povestesc că regele Sargon a fost
găsit într-un coș care plutea pe râu. Biblia relatează
aceeași poveste despre Moise.
Tăblițele descriu un loc numit EDIN. Biblia vorbește
despre Eden, grădina lui Dumnezeu. Conform
tăblițelor sumeriene, fondatorii civilizației terestre
actuale au venit de undeva din Cer, aducând cu ei o
vastă cunoaștere și tehnologie avansată.
Sumerienii le-au dat acestor fondatori numele de
Anunnaki, adică „cei veniți din Cer”.
Tăblițele sumeriene sunt confecționate din lut ars și
au fost descoperite în anul 1840 în partea sudică a
Irakului, în zona Golfului Persie, cândva cunoscută ca
Mesopotamia, acolo unde a existat civilizația antică a
Sumerului49.

49
Cf. Andrei Banc, Oamenii dinaintea oamenilor, pe site-ul
http://baabel.suprapus.ro/2017/01/oamenii-dinaintea-oamenilor/#comment-
3017, vizitat pe 12 ianuarie 2017.
 Inițial, fuseseră cam 50.000 asemenea tăblițe, însă au
mai putut fi salvate decât aproximativ 5.000. Prin
informațiile consemnate pe aceste tăblițe, sumerienii
ne-au transmis o versiune uimitoare a istoriei străvechi
a omenirii, surprinzător de bogată în detalii, ce include
atât crearea Pământului, cât și a omului50.
Textele tăblițelor ne relatează despre războaiele
devastatoare ce s-au desfășurat între diferite grupuri
de „zei” pentru posesia și controlul resurselor

50
Tăblițele sumeriene: Omul a fost creat de o specie extraterestră, pe site-ul
http://www.efemeride.ro/tablitele-sumeriene-omul-fost-creat-de-o-specie-
extraterestra, vizitat pe 12 ianuarie 2017, orele 18:54.
Pământului, războaie care în cele din urmă au condus
la distrugerea civilizației sumeriene.
Conform traducerilor din textele conținute în cele
5.000 de tăblițe sumeriene, traduceri realizate de către
Zecharia Sitchin, aceste texte spun că „zeii din Cer”
(numiți anunnaki, cunoscuți și ca nefilimi) au coborât
pe Pământ acum aproximativ 350.000 ani în zona
actualului Irak.
Acești anunnaki aveau cam 4–5 metri înălțime și o
durată a vieții de peste 10.000 de ani tereștri, ceea ce i-a
făcut ulterior pe oameni să îi considere nemuritori. Ei
veneau de pe o planetă numită Nibiru, care se apropia
ciclic de Pământ, la o perioadă ce a fost estimată la
3.600 de ani.
Scopul venirii lor era acela de a extrage aur din
zăcămintele de pe Pământ, acest aur fiindu-le necesar
pentru a salva atmosfera planetei lor. Conducătorul
acestor anunnaki se numea Enki, numit ulterior Iahve,
semnificație care ne oferă o cu totul altă perspectivă
asupra textului biblic, față de înțelegerea comună a lui
Dumnezeu.
Un aspect foarte semnificativ referitor la opera lui
Zecharia Sitchin este acela că deși aspectele prezentate
de el încă de la prima sa carte, în 1975, au fost destul
de controversate, nimeni nu a venit până acum cu un
argument valid care să îi contrazică interpretările și
concluziile desprinse din respectivele texte.
Sitchin însuși a afirmat întotdeauna că povestirea
creației prezentată în cărțile sale „Cronicile
Pământului” sau „A douăsprezecea planetă” nu îi
aparține de fapt, ci este chiar relatarea sumerienilor.
Sitchin spune că tot ceea ce a făcut a fost să ne prezinte
o traducere cât mai exactă a respectivelor texte.
Exploatările de aur ale zeilor anunnaki erau plasate
în Africa de Sud, însă condițiile de muncă erau foarte
dificile. După 150.000 de ani de muncă, o parte din
anunnaki s-au revoltat și atunci s-a luat decizia creării
unor muncitori în urma unor transformări (termenul
cel mai apropiat prin care putem înțelege ar fi acela de
„mutații genetice”) asupra oamenilor primitivi care
existau pe Pământ în vremea aceea și care în acel
stadiu erau incapabili să înțeleagă și să execute
muncile de care aveau nevoie anunnaki.
Folosind limbajul științific actual, putem spune că
narațiunea sumeriană se referă la faptul că s-ar fi
urmărit în acest scop crearea unor hibrizi între oamenii
primitivi și anunnaki, folosind material genetic de la
ambele rase.
Pentru a putea aprecia dacă aceste informații au vreo
șansă să fie plauzibile, este util să facem acum câteva
observații.
Conform antropologiei moderne, se consideră că
saltul evolutiv de la Homo erectus la Homo sapiens s-a
produs aproximativ în urmă cu 200.000 de ani. Acest
salt este însă extrem de dificil de explicat – dacă nu
chiar imposibil – prin mecanismele evolutive naturale,
pentru că raportat la dinamica evolutivă anterioară,
această trecere s-a produs brusc, efectiv „sărindu-se”
parcă peste mai multe milioane de ani de evoluție
naturală.
Pentru a avea o imagine de ansamblu, să menționăm
că antropologia actuală îi plasează pe strămoșii omului
în urmă cu 25 de milioane de ani. Trecerea la
maimuțele primate se consideră că s-a produs acum 14
milioane de ani. Apoi, prima specie umanoidă a apărut
în urmă cu 11 milioane de ani.
După încă nouă milioane de ani, au apărut
australopitecii, deci acum două milioane de ani, care
au început să folosească unele unelte primitive din
piatră.
Apoi, conform fosilelor descoperite, Homo erectus
și-a făcut apariția în urmă cu un milion de ani.
Antropologii au identificat faptul că în perioada
aproximativă cuprinsă între 230.000 și 29.000 de ani a
existat Omul de Neanderthal.
Putem observa faptul că deși sunt aproape două
milioane de ani între australopiteci și omul de
Neanderthal, uneltele lor (mai exact un fel de pietre
mai ascuțite) sunt practic identice, ceea ce indică o
diferență evolutivă destul de mică. Și, totuși, iată că
brusc, acum 200.000 de ani, deci cumva contemporan
cu Omul de Neanderthal, apare (evoluând dintr-o dată
din Homo erectus) Homo sapiens, care era în principiu
identic cu noi, din punctul de vedere al aspectului și al
înzestrării genetice. Acest salt uriaș este uimitor, cu
atât mai mult, cu cât era situat în era glaciară.
Tocmai de aceea, ipoteza de creare a lui Homo
sapiens, prin mecanismele mutațiilor genetice, așa cum
o indică scrierile sumeriene, este în mod evident
extrem de plauzibilă.
De altfel, puțini dintre antropologii convenționali s-
au încumetat să prezinte această mare discontinuitate
ce a existat în evoluția Omului.
În plus, dacă evoluția speciilor este un proces
continuu – după cum susține teoria lui Darwin –
atunci ar fi trebuit să avem prezentă și „veriga lipsă”,
care să existe în continuare pe Pământ, adică „oamenii-
maimuță”.
Totuși, se constată că această verigă lipsește cu
desăvârșire, diferența dintre oamenii celor mai
primitive triburi și maimuțele cele mai evoluate fiind
mult prea mare. Concluzia la care ajung astăzi din ce
în ce mai mulți antropologi este aceea că saltul care a
dus la apariția lui Homo sapiens nu a fost unul
spontan, natural, ci unul indus în mod artificial.
Este interesant să menționăm că există anumite
consemnări care spun că, în drumul lor, civilizațiile
străvechi care călătoreau printre stele realizau adeseori
cu speciile humanoide inferioare procedee ce pot fi
asimilate cu mutațiile genetice, accelerându-le astfel
evoluția cu milioane de ani, această practică fiind
cunoscută ca „semănarea stelelor”.
Se afirmă că încă din vremuri extrem de îndepărtate
(cu mult înainte de apariția lui Homo sapiens), planeta
noastră a fost vizitată de multe civilizații extraterestre,
această planetă fiind văzută ca o veritabilă „stea
roditoare”.
De altfel, așa cum vom vedea și în continuare, au
rămas unele texte străvechi conform cărora pe Pământ
au existat în trecutul îndepărtat teribile războaie între
diferite rase extraterestre, pe care oamenii i-au numit
ulterior „zei”.
Textele indiene de acum mii de ani povestesc despre
războaie cu arme care produceau explozii „mai
strălucitoare decât 1.000 de sori”, comparația folosită
de Robert Oppenheimer la explozia experimentală a
primei bombe atomice, care i-a provocat spontan
amintirea expresiei din textele vedice, unde sunt
descrise războaie între „zei”.
Este de asemenea semnificativ să notăm faptul că în
mai multe zone de pe glob – cum ar fi Africa de Sud,
America Centrală sau America de Sud – au fost
descoperite mine de extragere a aurului extrem de
vechi, datând dintr-o perioadă de-acum 100.000 de ani.
Aceste descoperiri au fost puse în evidență de
Corporația minieră Anglo-Americană în anii ’70, dar
datorită contradicției evidente cu versiunea istorică
oficială, ele sunt în general trecute sub tăcere.
Totuși, acest fapt vine să confirme și să explice în
felul acesta răspândirea timpurie a lui Homo sapiens
pe tot cuprinsul planetei.
Revenind acum la textele sumeriene, acestea afirmă
că au fost realizate mai multe tentative de creare a
unor hibrizi între anunnaki și oamenii primitivi, dar
acești hibrizi nu se puteau reproduce.
Crearea unei ființe capabile de reproducere și care a
avut chiar – din câte se pare – un nivel evolutiv mult
mai ridicat decât au dorit inițial anunnakii, a fost
posibilă doar prin intervenția unei alte rase
extraterestre, ce provenea din sistemul stelar al lui
Sirius.
Se menționează că aceste ființe de pe Sirius aveau o
înfățișare ce poate fi descrisă ca fiind jumătate om și
jumătate delfin.
Textele sumeriene spun că primul embrion a fost
purtat chiar de zeița-soție a lui Enki, pe nume Ninki.
Primul om creat a fost de sex masculin și a fost numit
Adapa (Adam).
Se menționează că, îndrăgindu-l foarte mult, Enki a
dorit chiar să îl adopte. La scurt timp după crearea lui
Adapa, a fost creată și o ființă umană de sex feminin,
Eva, care a fost creată pornind chiar de la o „coastă” a
lui Adam, înțelegându-se acum că de fapt este vorba
despre folosirea materialului genetic al lui Adam.
Textele sumeriene mai menționează, de asemenea, că
Enki folosea un fel de sceptru cu puteri miraculoase,
numit „cheia vieții” sau „ankh”, simbolizat ca un fel de
cruce. Acest simbol a fost ulterior preluat de tradiția
egipteană.
Este de altfel important să remarcăm faptul că între
scrierile antice sumeriene (mesopotamiene), vedice,
egiptene și chiar grecești există asemănări frapante,
ceea ce denotă că, foarte probabil la originea lor ele au
descris exact aceleași evenimente.
Tăblițele sumeriene spun că mult mai târziu, după ce
oamenii se înmulțiseră, Enki a mai avut un fiu, a cărui
mamă a fost chiar o femeie muritoare, pe nume Ishtar.
Ulterior, Ishtar avea să fie cunoscută ca Inona, Junona
sau zeița Isis.
Descrierea sumeriană relatează că Ishtar era o femeie
foarte frumoasă și inteligentă, care a intrat în grațiile
lui Enki, dăruindu-i și ei „cheia vieții”, transformând-o
astfel în zeiță.
Din rodul iubirii lor s-a născut apoi un fiu, pe care
tradiția egipteană îl descrie cu numele Thoth, iar în
Biblie el este menționat ca Enoh.
În Vechiul Testament din Biblie există o relatare
semnificativă care spune că Enoh a fost luat în zbor de
două ființe, pe un „nor” și dus în „cer”, unde l-a
întâlnit pe „Domnul”, care l-a învățat multe taine, pe
care să le dezvăluie apoi oamenilor pe Pământ.
Dr. Dan Fărcaș a publicat în 2006 o carte întitulată
„Extratereștrii și religia”, care selectează din Biblie
pasaje care se referă la fenomene inexplicabile, dar care
se pare că au avut loc în viața strămoșilor noștri.
Textul nostru este un efort de compilație, posibil
fiindcă autori serioși s-au ocupat cu asemenea fapte
neserioase.
Conform „Cărții egiptene a marților”, precum și a
„Imnului către Ramses I”, Thoth s-a născut pe o insulă
mare înconjurată de ape. Această insulă s-a scufundat
în urma unui mare cataclism, însă înainte de aceasta,
Thoth a condus o parte din populație pe teritoriul
actualului Egipt, punând bazele civilizației care avea
să se dezvolte acolo. Din această descriere se poate
presupune că tărâmul care s-a scufundat era de fapt
Atlantida.
Pentru a păstra peste milenii cunoașterea pe care o
dețineau, oamenii care s-au salvat au construit
anumite depozite secrete, care să adăpostească aceste
cunoștințe și să poată rezista cataclismelor naturale
viitoare.
În acest scop ei au construit atât complexe
megalitice, cât și anumite lăcașuri subterane. În aceste
depozite ei au plasat texte esențiale, dar și dispozitive
foarte avansate tehnologic.
Este important să amintim că există mai multe
atestări ale unor vestigii ce au aparținut altor civilizații,
mult mai avansate decât civilizația umană actuală. În
aceste atestări se spune că există de exemplu săli cu
dispozitive ce pot activa holograme tridimensionale ce
prezintă istoria sintetică a principalelor evenimente
care au avut loc pe Pământ în ultimele zeci de mii de
ani.
Există, de asemenea, mărturii despre existența unor
cavități uriașe în interiorul anumitor munți. Un
asemenea exemplu este Muntele Shasta din California
de Nord (SUA), despre care există informații conform
cărora acest munte adăpostește un mare oraș care a
aparținut civilizației lemuriene. În acest context, putem
spune că nu este întâmplător că în acea zonă sunt
semnalate adeseori OZN-uri ce survolează crestele
muntelui.
Cealaltă civilizație care a ajutat la crearea Omului,
cea din sistemul stelei Sirius, a reprezentat o ghidare
spirituală foarte înaltă, fiind cunoscută și considerată
ulterior de mai multe tradiții ca fiind focarul spiritual
originar din care au izvorât toate tradițiile spirituale
ale Omenirii. Acest focar spiritual originar a fost
denumit inițial în tradiția sumeriană „Thula”, dar
denumirea s-a păstrat în diverse forme, cum ar fi
„Tolan” sau „Astlan”, în tradiția Maya.
Apare ca fiind evident faptul că aceste izvoare de
informații au avut o puternică influență asupra
versiunilor ulterioare ale consemnărilor istorice,
înțelegându-se într-un cu totul alt context chiar
anumite pasaje biblice.
Putem remarca, de asemenea, faptul că informațiile
prezentate de străvechile scrieri sumeriene sunt
deosebit de plauzibile nu doar în ceea ce privește
Pământul și datele corelate cu Istoria Omenirii, ci chiar
referitor la o serie întreagă de date științifice privind
aspecte ale Sistemului nostru Solar. Foarte obiectiv
vorbind, din analiza informațiilor prezentate în textele
sumeriene se desprinde în mod evident concluzia că
sumerienii erau în posesia unor cunoștințe științifice și
astronomice realmente avansate.
De exemplu, prin astronomia modernă, noi am
descoperit planeta Uranus în anul 1781, planeta
Neptun, în 1846, iar Pluto, în 1930. Abia în august
2005, savanții de la Institutul Tehnologic din Pasadena,
California, au confirmat în mod absolut existența unei
a zecea planete în Sistemul nostru Solar.
Și, totuși, sumerienii știau despre toate acestea acum
6.000 de ani! mai mult decât atât, ei spuneau că în
Sistemul nostru Solar nu sunt doar 10 planete și nici
11, ci 12!
În plus, sumerienii aveau date corecte despre
dimensiunile relative ale planetelor, despre
excentricitățile și mișcările lor de rotație, precum și
despre centura de asteroizi din Sistemul nostru Solar...

Tăblițele din Insula Paștelui

La jumătatea secolului XX au fost descoperite

enigmaticele tăblițe kdran rongo ale băștinașilor din
Insula Paștelui, formate din mai multe scândurele
înguste, de 90 cm lungime și 10 cm lățime, care poartă
pe ele niște semne ordonate, în genul hieroglifelor
egiptene, zgâriate cu așchii ascuțite de obsidian sau cu
dinți de rechin51.
Datate cu Carbon radioactiv, a reieșit că au o
vechime din secolul al XI-lea î.Hr.

51
Aurel Dîmboiu, De la piatră la hârtie, București, Editura științifică, 1964, p. 30 și
urm.
 Tăblițele cerate de la Roșia Montană

Roșia Montană constituie o comoară nu numai

pentru aurul pe care-l posedă, pentru alte elemente
„top secret” din Tabelul lui Mendeleev, dar și pentru
cultura Europei52. Dacă s-ar ține cont numai de acest
neprețuit tezaur, nu s-ar da niciodată degrevare
arheologică pentru lucrări de excavație sau alte
activități în perimetrul respectiv!
Atât de puțin mediatizate, tăblițele cerate, găsite
întâmplător în galeriile minelor reprezintă o pagină de
istorie care infirmă teoriile celor care susțin că romanii
au venit în Dacia aducând germenii culturii latine din
care a luat ființă poporul român, precum și faptul că
dacii nu exploatau aurul în galerii și nu știau să-l
prelucreze.
Istoria tripticelor (cărți cu trei foi de lemn cerat,
legate între ele) de la Roșia Montană a fost povestită în
detalii în cartea „Românica”, de G. Popa-Lisseanu,
editată în 1926 la tipografia Ion C. Văcărescu.
S-au găsit și s-au păstrat circa 50 de tăblițe, dintre
care jumătate au fost distruse integral sau parțial, din
nepricepere, ignoranță sau rea-credință, păstrându-se
întregi sau părți din ele, doar 25. Cele mai multe au

După Incredibilul mister al tăblițelor cerate descoperite în tenebrele de la Roșia

52

Montană, pe site-ul www.efemeride.ro, vizitat pe 2 ianuarie 2017, orele 18:05.

fost scoase din țară și se află la Budapesta, la Viena sau
la Berlin.
Prin conținutul și destinația lor, tripticele se referă la:
a) contracte între „proprietari” de mine romane și
„arendași” sau băieși pricepuți;
b) un edict de dizolvare a unui colegiu funerar – cel
mai important document despre colegiile funerare din
Antichitate;
c) o listă de bucate pentru un ospăț al unui colegiu
de meseriași;
d) contracte de vânzare-cumpărare de sclavi și
asocieri, în vederea exploatării unor „găuri de mină”.
Iată un exemplu de formulare din aceste tăblițe:
„Ulpius Valerius, neștiutor de carte, închiriază o
groapă de aur, despre care zice că e a sa, lui Socratio
Socrationes, de asemenea neștiutor de carte”.
În 1875, tăblițe asemănătoare au mai fost descoperite
doar în Pompei, într-un cufăr din casa bancherului
Cecilius Jucundus.
În 1873, cele 25 de tăblițe de la Roșia Montană au fost
publicate integral, cu comentarii și ilustrație grafică de
către eruditul german Teodor Mommsen.
Ceea ce susțin toți cei care le-au studiat este faptul că
tripticele sunt documente extrem de rare și de o foarte
mare importanță, ele constituind o dovadă despre
răspândirea limbii latine vulgare în secolul al II-lea
d.Hr., despre scrierea cursivă în această limbă.
Specialiștii sunt în unanimitate de acord în a
considera că Tăblițele de la Roșia Montană au făcut
limba latină mai cunoscută în lume.
Tăblițele cerate mai demonstrează că minerii
peregrini iliro-dalmațieni, din marele neam al tracilor,
ca și „autohtonii”, adică dacii, se înțelegeau foarte bine
cu romanii în limba latină vulgară. În tăblițe se
stipulează clar că, deși aproape nimeni „quia se litteras
scire negavit” – „nu știa a scrie literele”, ei se
înțelegeau verbal asupra obiectului contractului.
Acest lucru se petrecea în anul 131 (după cum este
datat în scris cel mai vechi triptic), ceea ce naște o
întrebare legitimă: când anume învățase neamul trac,
în masă, limba latină vulgară?
Aceste triptice au fost descoperite accidental, de
aceea există posibilitatea ca și altele să mai fie ascunse
în galeriile dacice.
De aceea este bine să nu se dea vreo degrevare
arheologică pentru vreo exploatare invazivă la Roșia
Montană. Tripticele au fost descoperite în mai multe
mine.
La Larnic, pe lângă tăblițe, s-a găsit și un „stil” pe
care oamenii din zonă îl numesc „condeiu” și pe care
astăzi îl folosesc ca instrument pentru a încondeia
ouăle de Paști.
 În minele din Letea, lângă triptice, a fost găsit și
scheletul unui bărbat cu barbă lungă, cu vârsta
aproximativă la 40 de ani. Într-o mină dacică din
Cârnicul Mare, a fost descoperită o încăpere subterană,
care era mobilată cu o masă și mai multe scaune,
având și o vatră.
Cele mai multe triptice, împreună cu obiecte casnice
au fost găsite lângă Roșia Abrudului, în mina Sf.
Ecaterina, la o adâncime de 277 de metri.
Unul din tripticele descoperit în minele Letea, în
1788, a ajuns la magisterul Paul Laurențiu Kovacs, din
Abrud, iar familia acestuia l-a vândut în 1834
librarului anticar Samuel Nemeș. La acest anticar au
ajuns și unele tăblițe în limba greacă, pe care a încercat
să le falsifice.
G. Popa-Lisseanu scria în „Românica” despre
încercarea grosolană de falsificare a tăblițelor:
„Pe alocuri, ceara fusese topită atât cât să se șteargă
literele inițiale și, pe lângă unele vorbe barbare fără de
niciun înțeles, scrise cu litere pseudo-scitice și cursive
neo-grecești, rău formate, au apărut numele mai
multor eroi din migrațiunea huno-ungarică”, în
încercarea de a croi o istorie halucinantă a unor așa-ziși
sclavi maghiari, aduși de romani pentru a munci în
mine!
Textul fiecărui document se scria de două ori. Scopul
dublei transcrieri era să se poată ști cuprinsul textului
intern, fără a se desface sigiliile ce-l pecetluiau, iar
scopul contactului era, după cum stipula cel ce le scria,
să se fixeze și în scris obligațiunea verbală.
Fiecare triptic era scris de aceeași mână de la cap la
coadă, inclusiv semnăturile celor șapte martori
obligatorii, deoarece, este specificat în contracte, nici
cei care susțineau că sunt proprietari, nici băieșii
arendași, nici martorii, „quia se litteras scire negavit”
(„nu știau să scrie literele”).
O „ciudățenie” a limbii latine vulgare utilizate în
contracte o constituie folosirea „oltenismelor”, pe care
lingviștii le considerau tipic românești. De exemplu, în
unele tăblițe apare formula „segnai”, în loc de
„signavi”, adică perfectul simplu românesc sau
„oltenismul” „semnai”.
În alte părți, găsim iarăși o formă „autohtonă” –
„sieși”, scrisă „sies” sau „sues”. Și aici trebuie să
amintim de toporul găsit pe Valea Mozacului, care
poartă inscripția în limba latină vulgară „SVI MI PIE”,
adică „al meu, patriarhul”.
Datarea cu carbon radioactiv a acestui topor este
uimitoare pentru adepții teoriei, cum că romanii i-au
„latinizat” pe daci – toporul datează din anii 1500–1375
î.Hr.
Printre monumentele epigrafice de la Roșia Montană
se află și o stelă închinată zeului Ianus, cel cu două
capete, considerat patriarhul latinilor.
Acesta este încadrat de cuvintele „IM” și „PIO”,
„patriarhul imortales”, nemuritor. Acest zeu misterios
cu două capete a fost adorat din timpuri străvechi în
Tărtăria, sub numele de Su sau Saue, fiind o divinitate
al cărei simbol dedicat era Soarele.
El apare și pe monedele dacice ante-romane, sub
denumirea de Ianus. Atunci, ne întrebăm din nou,
retoric, cine pe cine a latinizat?
Isidor, în lucrarea sa „Origini”, ne spune că „limba
prișcă, adică limba bătrână, a fost aceea pe care au
folosit-o locuitorii cei mai vechi ai Italiei, din timpul lui
Ianus, care i-a civilizat”. Limba latină cultă, folosită de
pătura conducătoare, îl supăra pe Catilina53: „Isprăviți
cu atâtea grecisme în limbă, că nu ne mai putem
înțelege cu poporul!”.
Dintre semnatarii contractelor, vreo sută de nume
sunt de origine romană, cei care pretindeau că „găurile
de mină” pe care le închiriau sunt ale lor.
Cei mai mulți dintre „arendași” erau băieși din tribul
Piruștilor, așezat în Roșia Montană în „vicus
Pirustarum”. Alți băieși, vreo cincisprezece, au nume

53
Lucius Sergius Catilina (108-62 î.Hr.) a fost un senator roman, cunoscut pentru
cele două conspirațiile ale sale - încercări de a răsturna Republica Romană și
apoi puterea aristocratică a Senatului.
grecești și nu este exclus ca și aceștia să se fi avut bine
cu dacii, așa cum s-au avut întotdeauna.
Vreo patruzeci de nume pomenite de tăblițe sunt
nume „barbare”, originare din Dacia. Este interesant
cine erau „arendașii” și cine erau cei care scriau
contractele pentru romanii neștiutori de carte pentru a
înțelege de ce documentele n-au fost ținute la centrul
tuturor minelor stăpânite de romani, la Zlatna, acolo
unde se țineau socotelile referitoare la toate
exploatările aurifere!
Istoricii susțin că minele „romane” erau exploatate
direct de către împărat, prin „procuratori aurari”.
Tăblițele ne spun că majoritatea procuratorilor erau
doar niște liberți, dar de condiție mai bună.
În afară de aceștia, există o mulțime de „particulari”
romani, tot liberți, care pretindeau că stăpânesc „gropi
de aur”. Contractele scrise pe tăblițe par cel puțin
dubioase, pentru că cei care le încheiau erau în afara
organizării exploatărilor de către procuratori, iar cei
care le scriau cursiv în latina vulgară nu erau
funcționari romani, pentru că aceștia foloseau latina
oficială, cultă!
Tăblițele de la Roșia Montană au fost păstrate în
galeriile miniere greu accesibile, din cauza atacurilor
triburilor germanice ale marcomanilor, aliate cu
triburile sarmate și cu dacii liberi.
 Ar fi trebuit să fie puse la adăpost la centrul minelor
din Zlatna, pentru că erau acte pe care proprietarii n-ar
fi vrut să le piardă!
Această situație se poate justifica prin presupunerea
fie că erau „furtișaguri”, făcute în spatele comenduirii
romane, fie – mai puțin plauzibil – că „scribii” erau în
bune relații cu dacii și nu au vrut ca romanii să trimită
la Roma odată cu aurul extras și astfel de acte de
proprietate.
Începând cu 1999, la Roșia Montană a efectuat
cercetări de specialitate o echipă de arheologi și
specialiști francezi de la Centre Național de la
Recherche Scientifique, de la Unite Toulousaine
d’Archeologie et d’Histoire (UTAH) și de la
Universitatea „Le Mirail”, plus geologi de la
Universitatea Tehnică Babeș-Bolyai din Cluj-Napoca și
de la Universitatea Tehnică din München.
La UTAH – Franța există un departament de
arheologie minieră, foarte avansat ca metode de
cercetare.
Rezultatele cercetărilor laborioase au fost publicate
în volumele „Albumus Maior”. Conform studiilor
întreprinse de acești specialiști, „stilul monumentelor
epigrafice este unic, specific pentru Roșia Montană”.
Este vorba de simboluri străvechi, folosite de
populația autohtonă din cele mai vechi timpuri. Dar
concluzia care surprinde din aceste studii este
următoarea:
„În opinia noastră, este foarte posibil ca Roșia
Montană să fi cunoscut o activitate minieră chiar din
epoca bronzului. Filoanele bogate au fost cu siguranță
exploatate inițial la suprafață, apoi, în subteran. Nimic
nu ne împiedică să credem că exploatarea minieră a
fost inițiată de daci.
De fapt, după diferitele faze de săpare observate în
plan și topografia lucrărilor acestei rețele, nu este
posibil să se distingă importante schimbări în tehnica
minieră. Singura noutate pe care o aduce romanizarea
se pare că rezidă în introducerea opaițului, pentru care
sunt săpate nișe în pereți. Înainte se foloseau bețe de
lemn pentru iluminat.
Toate acestea ne duc la ideea că activitatea minieră
dacică era bine dezvoltată în subteran la Roșia
Montană, atât la Țarina, cât și la Cârnic, în cursul celor
trei secole care preced cucerirea romană.
Apoi, după cucerirea și relansarea activității miniere,
s-au reluat lucrările deja săpate în epoca preromană și
poate au fost date în utilizarea, probabil, a acelorași
familii de mineri indigeni.
 Acești ultimi păstrători ai unui meșteșug ancestral
vor continua să-și deschidă șantierele lor în aceeași
manieră de abataj atât de caracteristică, cu proporții
regulate, calibrate și foarte geometrice, probabil o
tehnică minieră dacică”.

Tăblițele din Iordania

Cele 70 de tăblițe de metal, găsite într-o grotă din

Iordania în 2006, ar putea deveni cea mai mare
descoperire după Manuscrisele de la Marea Moartă 54 și
ar putea dezvălui unele dintre secretele de la începutul

54
După un articol publicat de Aura Stan pe site-ul
http://www.gandul.info/stiri/descoperire-spectaculoasa-care-ar-putea-schimba-
lectura-bibliei-ce-secrete-contin-cele-70-de-carti-de-metal-descoperite-intr-o-
grota-din-iordania- -8116586, vizitat pe 31 martie 2011, orele 14:08.
Creștinismului.
Pe paginile metalice, de mărimea unei cărți de credit,
legate cu sârmă, sunt inscripționate imagini, simboluri
și cuvinte care par a se referi la Mesia, la Crucificare și
înviere.
Primele teste efectuate asupra metalului au arătat că
unele tăblițe datează din primul secol după Hristos.
Dacă datarea va fi reconfirmată și de analizele altor
oameni de știință britanici, colecția ar fi printre primele
documente creștine care preced scrierile Sf. Paul.
„Gândul că aceste obiecte au fost atinse de primii
sfinți ne taie răsuflarea”, a afirmat impresionat David
Elkington, specialist în istoria religiilor antice și în
arheologie.
El susține că noile tăblițe reprezintă o descoperire
majoră pentru istoria creștinismului. Mai mult, unii
cercetători cred că noua descoperire reprezintă colecția
pierdută de manuscrise menționate în Cartea
Apocalipsei, sub forma unor cărți de înțelepciune
pecetluite, transmise de Iisus ucenicilor săi.
După ce au fost revendicate atât de statul Israel, cât
și de statul iordanian, tăblițele au intrat în posesia unui
israelian acuzat de cercetătorii britanici că ar intenționa
să le vândă pe piața neagră sau, mai rău, să le distrugă.
Posesorul valoroasei colecții neagă acuzațiile și afirmă
că cele 70 de exponate au fost deținute de familia sa
timp de 100 de ani.
David Elkington, coordonatorul echipei britanice
care a descoperit tăblițele, spune că este vital ca
tezaurul să fie recuperat în întregime, atât pentru
beneficiul proprietarului, cât și pentru toți aceia care
sunt interesați. Guvernul iordanian a făcut demersurile
necesare pentru a le repatria în țara de proveniență.
Un alt membru al echipei de cercetare a declarat că
imaginile conținute de tăblițe indică foarte clar
originea ebraic-creștină a acestora, precum și faptul că
ar putea aduce dezvăluiri dramatice pentru înțelegerea
unei perioade istorice foarte importante, dar mai puțin
înțelese, cea a formării Creștinismului.

Capitolul III
Alți extratereștri

Agartienii

Slănic Prahova este una din perlele României55.

Stațiunea include Muntele de Sare, unic în lume. Se
spune că, în vremuri imemoriale, acest spațiu a fost
locuit de o populație bizară, ai cărei membri se ocupau
cu alchimia și care ar fi locuit aici atrași de capacitățile
55
După Agartha, lumea unde trăiesc oamenii aleși, pe site-ul Agartha, lumea
unde trăiesc oamenii aleși, vizitat pe 12 octombrie 2016, orele 5:44.
paranormale ale acestui centru energetic extrem de
puternic.
Creaturile semănau cu niște pitici, se îmbrăcau în
mantii roșii și se hrăneau exclusiv cu preparate din
ierburi și struguri. Își construiau colibe similare cu
igluurile eschimoșilor, învelite într-o plantă
cățărătoare, asemănătoare cu fasolea. Membrii sectei
deveniseră experți în teleportare. Au dispărut în mod
misterios, ca urmare a acestui fenomen.
În anii ’80 ai secolului trecut, cercetătorul Scipio
Dumitrașcu și Hermes Mihalcea, expert în fenomene
paranormale, explorau Salina de la Slănic.
Dintr-o dată, Scipio Dumitrașcu a simțit că îi fuge
roca de sub picioare și a căzut printr-o crăpătură din
podeaua peșterii.
Hermes Mihalcea, care a fost martor la ceea ce s-a
întâmplat, a raportat incidentul și imediat în zonă a
sosit o echipă condusă de specialiști ai serviciilor
secrete.
Cu toate că s-a controlat toată zona, Scipio
Dumitrașcu nu a fost găsit atunci. După câteva
săptămâni, a fost văzut în București, de unde a fost
preluat de miliție.
Dumitrașcu le-a înșirat autorităților o poveste cel
puțin bizară, cum a alunecat printr-o deschizătură și s-
a rostogolit într-o prăpastie, într-o beznă totală.
 A văzut o scânteie, după care a fost în
imponderabilitate. A ajuns pe o câmpie plină cu
verdeață. Soarele părea mai mic, roșu-arămiu.
Făpturi asemănătoare cu oamenii l-au preluat și l-au
dus într-o zonă unde erau munți. Orizontul nu se
vedea. Apoi s-a trezit în București, fără să știe cum a
ajuns aici.
După evenimentele din decembrie 1989, jurnaliștii
de la revista „Flying Saucer” au venit în România și au
discutat cu Scipio Dumitrașcu despre aventura sa.
Jurnaliștii au publicat un articol în care susțineau că
românul a călătorit în interiorul Pământului, acolo
unde există o altă civilizație.
Articolul a fost preluat la noi de revista „Nexus”,
care a redeschis subiectul referitor la faptul că
interiorul Pământului este gol și este populat de o
civilizație misterioasă.
În susținerea acestei ipoteze, oamenii de știință au
adus ca probă faptul că undele seismice nu au o
traiectorie dreaptă în interiorul Pământului, ci forma
unor curbe, care ocolesc astfel cavități care se află în
interiorul Pământului.
Faptul că Sahara, deșertul Gobi, zone întregi din
Australia sunt devastate demonstrează că în urma
unui cataclism mondial, oamenii s-au retras în
cavernele din interiorul Pământului.
 S-a presupus că cei care s-au refugiat în interiorul
Pământului sunt atlanți, supraviețuitori ai catastrofei.
Astronomul englez Halley susținea că interiorul
Pământului este format din patru sfere concentrice și
că există o civilizație în interiorul Pământului care se
numește Agartha, iar locuitorii acestei civilizații se
numesc agartieni.

Anunnakii

Numiți și „Vechii Oameni ai Spațiului” sau „Cei care

au coborât din Cer pe Pământ” – Anunnakii provin de
pe o planetă din Sistemul nostru Solar, a 12-a planetă
care se presupune că a existat cândva56.
Ei au ajuns pe Pământ acum 400.000 de ani – după
alte surse 450.000 de ani – și au fost motorul civilizației
Oamenilor pe Terra. Alți cercetători sunt sceptici și
susțin că Anunnakii sunt o invenție mitologică a
Omului... dar și această ipoteză explică de fapt
realitatea...
În anul 1976, cercetătorul Zecharia Sitchin publica
lucrarea „Cronicile Pământului”. Sitchin a fost printre
primii cercetători care a susținut ipoteza venirii

56
Preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/anunnaki-civilizatie-
extraterestra-care-provine-de-pe-o-planeta-din-sistemul-nostru-solar, vizitat pe
4 septembrie 2016, orele 14:37.
Anunnakilor pe planeta noastră. Sitchin este cel care a
tradus textele sumeriene de pe tăblițele de argilă
descoperite în vechi situri arheologice, care aparțin
civilizației din Sumer.
În Africa au fost descoperite ruinele unui oraș care
ocupă o suprafață de 1.500 metri pătrați, vechi de peste
200.000 de ani; în apropierea acestei metropole există
mai multe mine de aur.
O civilizație creată probabil de Anunnaki a populat
metropola mai multe mii de ani și dispunea de
mijloace și tehnici performante cu care a extras o mare
parte din aur.
Aurul extras nu era folosit în comerț sau pentru
confecționarea unor obiecte prețioase. El era utilizat în
tehnologia pe care această civilizație o dezvoltase. În
cartea sa, Sitchin susține că Homo Sapiens este un
hibrid dintre Anunnaki și Homo Erectus.
În multe desene preistorice sunt reprezentanți
indivizi care dețin obiecte imposibil de acceptat pentru
acea perioadă, de exemplu ceasuri.
În ruinele vechii metropole Ninive, au fost
descoperite peste 22.000 de tăblițe din argilă, ale căror
texte vorbesc despre o civilizație numită Anunnaki și
tehnica pe care o dezvoltaseră.
Pe una dintre tăblițe se vorbește despre primul om,
numit Adamu. În textele ebraice întâlnim numele de
Adam, care înseamnă Om. Nu știm dacă sunt simple
coincidențe, dar istoricii au evitat să le comenteze, să le
insereze în paginile de istorie.
Alți cercetători admit existența unei civilizații
Anunnaki, dar consideră că aceasta își are originile pe
Terra. Ei fac referire la o rasă reptilo-umanoidă, care a
trăit acum 60 de milioane de ani și este la originea
catastrofei care a dus la dispariția lor și a dinozaurilor.
Cei care au supraviețuit au reprezentat motorul
dezvoltării vieții pe planeta noastră. David Icke, un
renumit cercetător, pune în discuție o altă ipoteză.
Anunnakii sunt o civilizație care provine de pe planeta
Nibiru.
Ei fac parte dintr-o specie de reptoizi care mai întâi
au colonizat Marte și Luna, iar mai târziu, planeta
noastră. Tradiția orientală susține că omul are strămoși
reptilieni.
Împărații chinezi se proclamau că sunt descendenții
dragonului. Indienii vorbesc despre Nagas, o
divinitate serpentiformă.
Triburile de Dogoni din Mali susțin că strămoșii lor
au venit din ceruri și erau reptilieni.
Egiptenii aveau o divinitate-șarpe, Kneph.
Civilizațiile din America Centrală vorbesc, de
asemenea, despre un strămoș care era un șarpe
înaripat.
 În conformitate cu legenda sumeriană, când
Anunnakii au coborât pe Terra au manipulat genetic
Omul găsit aici, pentru a crea o versiune mai bună57.
Atunci au fost realizate 3 versiuni umane și ADN-ul
uman a fost prelucrat în așa fel, încât Omul a preluat
mai multe calități de la extratereștrii Reptilieni (vezi
descrierea lor în Cartea a doua scrisă de noi).
Nu se poate încă preciza cu exactitate modul în care
Omul a fost manipulat genetic, dar este cert că din cei
64 de codoni ai ADN-ului nostru doar 20 sunt activi.
În plus, ADN-ul uman diferă foarte mult de cel al
primatelor, în sensul că are 46 de cromozomi, iar al
primatelor, 48.
Primii doi cromozomi din ADN-ul uman par a fi
„topiți” împreună și de aici ar fi putut să pornească
sinuosul drum al ingineriei genetice asupra omului.
Pe lângă ADN, se pare că atunci când Omul a fost
modificat genetic de Anunnaki i s-au impus mai multe
însușiri care se regăsesc acum la noi, Oamenii.
Considerați a fi Reptilieni, extratereștrii Anunnaki i-au
implementat Omului elemente din ADN-ul lor,
lăsându-și astfel „semnătura” pe creația lor.

57
Anunnakii au creat omul actual. Iată cele mai importante trăsături moștenite
de la Reptilieni, pe site-ul www.efemeride.ro, vizitat pe 2 septembrie 2016, orele
21:52.
 Efectele aurului monoatomic

Anunnakii au sosit pe Pământ între cele două era

glaciare, atunci când planeta lor, Nibiru (vezi în
această carte capitolul cu același nume), s-a apropiat
foarte mult de planeta noastră58.
Locul ales de aceștia a fost Mesopotamia, pentru că
acolo erau surse de apă și clima mai blândă.
Sub conducerea lui Anu, aceștia încep colonizarea
planetei noastre. Mai târziu, acești vizitatori vor fi
numiți zei sau Nefilimi.
Cercetătorul Loyd Pye a explicat că Anunnakii au
căutat pe Terra aur pentru a salva atmosfera planetei
Nibiru, în care apăruseră găuri, distrugând stratul de
ozon, așa cum se întâmplă în prezent și pe Pământ;
aurul monoatomic mai poate fi folosit în vindecarea
unor maladii și pentru longevitate.
Savanții de azi recunosc că repararea stratului de
ozon al Pământului se poate face cu ajutorul
împrăștierii unui strat subțire de particule de aur...
Dovada faptului că Anunnakii au exploatat aurul
terestru este și mina de aur de la Okko (Gabon), în
Africa, mină ce are o vechime foarte mare (vezi
capitolul „Artefacte importante” din prezenta lucrare,
subcapitolul „Reactorul de la Okko” (Gabon). Aurul
58
Vezi site-ul www.efemeride.ro, vizitat pe 29 decembrie 2016, orele 14:08.
exploatat aici era transportat în Mesopotamia, unde
era topit și transformat în lingouri, trimise apoi cu
nave cosmice spre planeta Nibiru.
Pentru că munca în mine era istovitoare,
extratereștrii au hotărât că au nevoie de crearea unor
muncitori primitivi care să efectueze această muncă.
A fost creat muncitorul, sclavul, numit Adamu;
potrivit legendelor sumeriene, ei au dat naștere multor
ființe modificate genetic, tauri și lei cu capete de om,
animale înaripate, umanoizi sau supraoameni, cum ar
fi Atlas, Goliat, Typhon. În Mesopotamia au fost
descoperite statui care reprezentau tauri înaripați cu
capete de om.
În ceea ce privește folosirea aurului în medicină, cele
mai vechi atestări ale utilizării lui vin din Alexandria
(Egipt). Se considera că aurul era un stimulator al
forței vitale. Aurul era un metal mistic ce întinerea și
vindeca. Mai târziu, chirurgii implantau o bucățică de
aur lângă o rană, pentru a atenua durerile și a accelera
vindecarea.
Printr-un proces de rupere a legăturii de valență
dintre atomi, aurul devine monoatomic, este
hidrosolubil și nu mai conține nicio structură metalică.
Având structura de dimensiuni subnanometrice, el
pătrunde în structura celulară până la nucleu,
intervenind chiar și asupra structurii ADN.
 Arheologii au descoperit pe Muntele Sinai un
adevărat atelier unde se producea aurul monoatomic.
În nișa unui perete a fost descoperită o pulbere albă
care dispărea în momentul în care era frecată între
degete.
În Vechiul Testament se spune despre Moise care s-a
întors de pe Muntele Sinai, de unde luase vițelul de
aur. L-a topit, l-a amestecat cu apă și a dat acest
amestec fiilor lui Israel ca să-l bea.

Modificarea Omului de către Anunnaki

Una dintre speciile extraterestre care a intervenit în

evoluția Omului este Anunnaki59.
Aceștia sunt descriși cu lux de amănunte în textele
sumeriene, din care sunt extrase următoarele idei:
Cea mai populară semnificație a cuvântului
Anunnaki în sumeriană semnifică „cei care au coborât
din Cer”. Este limpede că Anunnakii au venit pe Terra
cu un scop precis.
Adam în ebraică înseamnă Om, Adamu în
sumeriană semnifică Primul Om, cel creat de Anunnaki
pentru munca în mină.
59
20 de lucruri mai puțin cunoscute despre cum Anunnaki au creat oamenii, pe site-ul
http://www.efemeride.ro/20-de-Iucruri-mai-putin-cunoscute-despre-cum-
anunnaki-au-creat-oamenii?-subscribe=success#blog_subscription-5, vizitat pe
14 noiembrie 2016, orele 5:42.
 Anunnakii au venit de pe Nibiru, care se pare că
ajunge în punctul cel mai apropiat de Terra o dată la
3.600 de ani. Interesul extratereștrilor au fost minele de
aur și pentru că nu avea cine să le exploateze atunci l-
au creat pe Adamu.
Potrivit unor tăblițe descoperite recent, Anunnakii
erau copiii sau creația a doi zei supremi, frate și soră,
Anu și Ki.
Anunnakii apar în povestea babiloniană a Creației,
intitulată „Enuma Elish”, dar și în „Epopeea lui
Ghilgameș”, atunci când este relatat despre Potop.
Există patru zei primari: Anu, Enlil, Enki și
Ninhursag, în tradiția sumeriană.
Anu este considerat zeul suprem. Tatăl și stăpânul
întregului Univers. Dumnezeul care știe tot ce se
petrece. Restul sunt doar creația sa.
Interesant este că Anu era reprezentat în cosmologia
sumeriană precum o cupolă care acoperă întreaga
planetă. Să fie vorba despre energie pură sau altceva?
Un alt fapt bizar descoperit în mitologia sumeriană
este acela că Anunnakii sunt confundați cu cei mai
tineri zei din Univers, Igigi.
Cu toate acestea Igigii au fost folosiți ca sclavi de
Anunnaki, chiar înainte ca Omul să fie creat.
Extratereștrii Anunnaki stau la baza creației
oamenilor de pe Terra – așa credeau sumerienii; există
dovezi clare că Anunnaki au acționat în planul creației
pe mai multe continente de pe glob.
Planeta Nibiru este cunoscută ca fiind a XII-a planetă
a Sistemul Solar și i se mai spune și Planeta cu 50 de
nume, tocmai fiindcă se regăsește în foarte multe
tradiții, cum ar fi cele sumeriene, akkadiene,
babiloniene, mesopotamiene, indiene, chineze și ale
altor popoare.
Lângă Bagdad s-a descoperit o bibliotecă cu plăcuțe
din lut. Interesant este faptul că pe una dintre aceste
plăcuțe se găsește reprezentat un „Zeu Soare” care
coboară pe Pământ, iar pe fundal se poate observa
Sistemul nostru Solar, unde, între Marte și Jupiter, este
reprezentat Pământul.
Pe 16 ianuarie 2012, un telescop plasat în Antarctica,
unde Cerul este mai puțin poluat, a reperat prezența
unui punct foarte luminos în spațiu, destul de departe
de planeta Pluto, dar care are o traiectorie extrem de
ciudată – poziția astrală a acestuia este similară cu cea
a planetei Nibiru.
Încrucișând genele lor extraterestre cu cele ale
omului primitiv, Anunnakii au creat o rasă-hibrid, mai
avansată, care să le asculte ordinele. Berossus, un preot
sumerian, a menționat, potrivit tăblițelor cu inscripții
sumeriene, că zeii i-ar fi învățat pe oameni cum să
depășească starea animală, oferindu-le cunoștințe
despre matematică, medicină și astronomie punând
astfel bazele marii civilizații sumeriene (vezi și
capitolul din această carte, „Civilizații sacre ale
Omenirii”).
Nibiru apare și în reprezentări grafice din vechiul
Egipt, precum și la evrei, sub forma unui disc înaripat.
Și astăzi ne uimește faptul că orbita sa eliptică are
forma unor aripi deschise.
Majoritatea popoarelor din Antichitate asociau
revenirea acestei planete în Sistemul nostru Solar și
apropierea de Terra cu schimbarea unei epoci și mari
catastrofe naturale.
Enki era atât savant, cât și inginer. La comanda lui,
mlaștinile de pe partea de nord a malului Golfului
Persie au fost secate, în locul lor fiind construite
șanțuri și sisteme de irigații, iar cursurile fluviilor
Tigru și Eufrat au fost unite printr-un sistem de canale
de irigații.
„Să facem om după chipul nostru, după asemănarea
noastră...”, așa a decis Adunarea generală a Anunnaki-
lor.
Caduceul, șerpii încolăciți, străvechi simbol
sumerian, reprezintă, de fapt, moleculele de ADN.

Arienii Vedici
 Mai multe texte antice hinduse descriu un aparat
asemănător unui avion care se deplasa de la o planetă
la alta (vezi capitolul „Vimana” din Cartea a doua).
În anul 1952, este descoperită o adevărată
enciclopedie care conține circa 3.000 de pagini și
descrie aparate de zbor care funcționau pe bază de
vortex cu mercur, un fel de propulsie electrică.
Această tehnologie, încă străină Omului modern,
aparținea arienilor vedici, o populație care a trăit acum
7.000 de ani.
În anul 1969, o altă descoperire avea să facă senzație
în lumea științifică: în subsolul Muzeului de
Antichități din Cairo a fost descoperită o cutie pe care
scria „Pasăre”.
Obiectul era un model la scară redusă a unui planor
vechi de 2.000 de ani. Avea o lungime de 18 centimetri
iar construcția lui respecta principiile aerodinamicii.
Planorul era funcționabil și putea plana în momentul
în care era lansat în aer. Textele vechi babiloniene
descriu modul de construire și de pilotare a unui astfel
de avion-planor.
Textele sunt de o mare acuratețe și se referă la părțile
din cupru și grafit ale unui astfel de avion și descriu
efectele de frânare a aerului asupra stabilității
avionului.
 Atitudini față de civilizațiile extraterestre

Cartea serviciilor secrete sovietice

Rasele extraterestre care au vizitat Pământul de-a

lungul timpului sunt menționate într-o carte publicată
pentru prima dată în 1946, al cărui autor este
necunoscut.
Cartea era destinată informării agenților secreți, cu
privire la diversele rase extraterestre care vizitaseră
planeta noastră până la vremea respectivă.
Atât timp cât Cortina de Fier care a separat Uniunea
Sovietică de restul Europei a rezistat, informațiile
prețioase din această carte au fost păstrate cu sfințenie.
În clipa în care regimul comunist a început să se
clatine, „Cartea secretă a raselor extratereștrilor” a
ajuns în mâna unui diplomat rus, care a ales să trăiască
în Portugalia60.
Cel care a tradus această carte în limba engleză s-a
întâlnit în anul 2004 cu un ucrainean, pe nume Petro.
Cei doi au devenit prieteni, iar 4 ani mai târziu au
făcut împreună o excursie, ajungând la casa din
60
Preluare și adaptare de pe site-urile http://www.efemeride.ro/cartea-
serviciilor-secrete-rusesti-care-prezinta-speciile-extraterestre-ce-au-vizitat-
paman- tul-foto, vizitat pe 11 septembrie 2016, orele 7:57 și
http://www.efemeride.ro/rasele-extraterestre-care-au-vizitat-pamantul-
prezentate-intr-o-carte-misterioasa, vizitat pe 11 septembrie 2016, orele 8:16.
Portugalia a tatălui lui Pedro, care a fost diplomat rus
și s-a retras în această țară.
Tatăl lui Pedro deținea nu mai puțin de 58 de cutii cu
documente secrete și cărți vechi încă din timpul URSS.
Printre aceste materiale, Pedro și prietenul său au
descoperit o carte secretă, care era folosită de agenții
de informații sovietici și ruși, cu privire la presupusele
întâlniri cu extratereștrii, semnalate pe Pământ de-a
lungul timpului.
Cartea este de-a dreptul fascinantă, pentru că
prezintă numeroase tipuri de extratereștri, navele lor și
locul de proveniență.
Fiecare specie extraterestră prezentată în carte și-a
adus contribuția într-un fel sau altul, cu privire la
evoluția Omului pe Pământ.
Acești extratereștri au fost văzuți în diverse locuri
ale planetei noastre și au colaborat cu diversele
guverne ale unor țări de pe Pământ.
Informațiile despre presupusele întâlniri au rămas
secrete, dar, cu toate acestea, cartea este în același timp
o sursă de informare, dar și un manual pentru
învățarea modului de comunicare cu diversele specii
extraterestre.
Iată câteva dintre rasele extraterestre menționate în
carte, care este actualizată periodic. Este interesant de
semnalat că aceste rase au alte nume decât cele,
cunoscute și prezentate și de noi, în Cartea a doua, în
capitolul „Extratereștrii. Clasificare”:
Aligruulk sunt cunoscuți în Univers cu numele de
Creatorii sau Constructorii. Pot să trăiască până la 230
de ani și provin din constelația Scorpionului;
Jefok provin din Constelația Indus, fiind cunoscuți și
cu numele de Pacifiștii. S-au întâlnit cu președintele
SUA, J.F. Kennedy în noiembrie 1962, cu doar 3
săptămâni înainte ca acesta să fie asasinat;
Kurs își duc existența pe planeta Dillimuns. Sunt
considerați o rasă misterioasă, căreia i-a fost interzisă
vizitarea Pământului și atunci fac acest lucru pe
ascuns. Venind de mai multe ori, au rămas permanent
aici și vor avea un rol important în anii care vin;
Mayarek reprezintă o rasă extrem de războinică și
violentă;
Mesagerii sunt o rasă extraterestră enigmatică, care
vizitează Terra odată la 300 de ani și nu intră în contact
direct cu oamenii;
Moovianthan-Kazaphic s-au întâlnit cu cel puțin doi
președinți americani, dar și cu lideri sovietici. Le-au
oferit americanilor și rușilor o parte din tehnologia lor
avansată, în schimbul răpirii unor oameni. Au avut un
rol important în cultura tibetană și încă dețin baze
subterane sub munții noștri. Au mai colonizat 40 de
planete de pe alte Sisteme Solare;
 Rak au vizitat planeta noastră doar de câteva ori,
ultima vizită înregistrându-se în anul 720 d.Hr. Vizita
lor a creat în rândul islamicilor credința în „djinn” sau
ființele volatile. Conform unor imami, ei trăiesc într-o
lume nevăzută de Pământenii nespiritualizați, într-o
altă dimensiune dincolo de a noastră;
Ramay sunt o rasă extrem de pașnică, ce au încercat
să conviețuiască cu Oamenii. Au creat cultura
civilizației mayașe și aveau cunoștințe foarte avansate
despre astronomie. După ce au plecat de pe Pământ,
mayașii au început să facă sacrificii în onoarea lor.
Ultima oară au fost observați în Arhipelagul Hora Bora
din Indonezia.
Iată ce scria în 1947 mareșalul Constantin Verșinin
către subordonații săi din Departamentul IV al KGB:
„Este datoria voastră de a investiga toate evenimentele
cu privire la vizitele sau incidentele ce au ca subiect
creaturi de pe alte planete sau creaturi nonterestre care
se ascund pe planeta noastră!
Este datoria voastră de a raporta imediat
superiorului vostru orice dovadă strânsă în timpul
investigațiilor întreprinse.
Este datoria voastră de a păstra secretul absolut în
timpul investigațiilor voastre, cu excepția raportărilor
către superiorul de care aparțineți!
Este datoria voastră de a distruge această Carte, în
cazul în care integritatea voastră este pusă în pericol!
Pierderea acestei cărți va avea consecințe serioase
asupra dvs., precum și a familiei dvs!”.

Detectarea civilizațiilor extraterestre

În 1960, Freeman Dyson, un geniu specializat în

matematică și fizică, a prezis că fiecare civilizație din
Univers va ajunge în punctul în care va epuiza
resursele de energie de pe propria planetă, în cazul în
care va supraviețui suficient de mult61.
Dyson a argumentat că acest moment reprezintă un
prag important pe care fiecare civilizație trebuie să îl
depășească de-a lungul evoluției sale, soluția fiind una
singură: construirea unei sfere gigantice care să
înconjoare steaua din sistemul lor solar, colectând
energia stelară. Astronomii au denumit aceste
megastructuri teoretice „sfere Dyson”.
Deși ar putea părea că ideea lui Dyson nu este decât
o fantezie fără utilitate, ipoteza lansată de fizician
conduce la o concluzie simplă: dacă dorești să
detectezi o civilizație extraterestră avansată, ar trebui
să cauți sfere Dyson.

61
A fost inițiat un proiect extraordinar, ce va permite detectarea civilizațiilor
extraterestre sofisticate, pe site-ul www.descopera.ro, vizitat pe 6 octombrie
2012.
 Trei astronomi de la Universitatea Penn State din
SUA, coordonați de Jason Wright, au lansat un proiect
care s-a desfășurat în perioada 2011–2013 și care a avut
ca scop studierea a milioane de galaxii, printre care și
Calea Lactee, pentru a detecta sfere Dyson.
Proiectul este finanțat cu ajutorul unui grant
important acordat de Fundația Templeton, o
organizație filantropică ce finanțează cercetările care se
apleacă asupra „marilor întrebări ale Umanității” și
„adevărului absolut din spatele realității”.
Cum intenționează echipa lui Wright să găsească
sferele Dyson?
Deși denumirea de „sferă” aduce în minte imaginea
unei structuri solide, cercetătorii conduși de Wright nu
vor căuta o „carcasă” solară solidă. „Deși există
suficientă masă în sistemul nostru solar pentru a
construi o sferă solidă, o astfel de structură nu ar fi
fezabilă din punct de vedere mecanic”, afirmă Wright.
„Așadar, e mai probabil să fie vorba despre un «roi»
de mecanisme colectoare”, adaugă cercetătorul.
Aceste speculații pe tema tehnologiilor extraterestre
ar putea părea departe de lumea științei, însă toate
încercările de a căuta viață extraterestră s-au bazat pe
astfel de speculații.
De exemplu, Proiectul SETI (Search for
Extraterrestrial Intelligence) caută semnale radio de
origine extraterestră, deși omenirea nu dispune în
acest moment de o sursă de energie necesară pentru a
lansa un semnal radio, similar acelora pe care doresc
să le detecteze oamenii de știință.
„Pentru a opera o stație radio care să emită în toate
direcțiile un semnal suficient de puternic pentru a fi
detectat la câțiva ani-lumină distanță, este nevoie de o
cantitate gigantică de energie, echivalentul producției
totale a mii și mii de centrale energetice masive”,
explică astronomul Robert Gray.
Proiectul SETI pornește de la presupunerea că
civilizațiile avansate vor considera extrem de prețioasă
comunicarea cu alte civilizații, suficient încât să
justifice un astfel de consum energetic.
De asemenea, SETI pornește de la presupunerea că
extratereștrii comunică cu ajutorul undelor radio, pe
frecvențe monitorizate de oameni.
Așadar, ca să găsim extratereștri inteligenți, nu este
suficient ca aceștia să existe, ci este necesar ca aceștia
să se dezvolte tehnologic într-un mod previzibil.
Spre deosebire de SETI, detectarea sferelor Dyson nu
necesită multe presupuneri despre scopurile
civilizațiilor extraterestre. Principala presupunere este
doar o extrapolare a principiilor biologice.
„Viața, prin definiție, înseamnă consum de energie,
pe care o radiază sub formă de căldură”, explică
Wright.
Cu cât o civilizație este mai mare, cu atât consumă
mai multă energie, eliberând în spațiu mai multă
căldură.
De asemenea, viața implică reproducere, ceea ce
înseamnă că energia necesară va crește exponențial.
Fără alte constrângeri, această reproducere va duce
la eliminarea surselor de energie de pe o planetă,
civilizațiile extraterestre fiind nevoite să apeleze la alte
surse de energie – mai întâi de pe alte planete, iar în
cele din urmă, de la propria stea.
Cercetătorii oferă ca exemplu civilizația umană.
Razele soarelui aduc zilnic 120.000 de terawați pe
Terra, adică de 10.000 de ori mai mult decât consumă
civilizația noastră.
Această cantitate de energie ar putea părea mare, dar
civilizația noastră este încă tânără. În ultimii 30 de ani,
sursele de energie la nivel global s-au dublat.
Dacă acest ritm de dublare se va menține, în 400 de
ani vom genera sau colecta suficientă energie încât să
egalăm cantitatea totală de energie, adusă pe Terra de
razele solare. Acel moment ar fi unul bun pentru a
elabora planuri pentru o sferă Dyson.
Este posibil ca o civilizație extraterestră avansată să
aibă nevoie de mult mai multă energie decât noi, mai
ales dacă luăm în calcul posibilitatea ca revoluțiile
industriale să fi avut loc în cadrul acestei civilizații în
urmă cu câteva miliarde de ani. Așadar, sferele Dyson
ar putea fi un fenomen străvechi în universul nostru.
Sferele Dyson pot avea un rol și în cadrul altui
model teoretic asupra dezvoltării civilizațiilor: Scara
Kardașev. În 1964, astronomul sovietic Nicolai
Kardașev a elaborat o teorie a dezvoltării tehnologice,
care pornea de la capacitatea unei civilizații de a folosi
sursele de energie.
Pe scara Kardașev, o civilizație de tip 1 poate folosi
toate sursele de energie disponibile pe propria planetă,
o civilizație de tip II are capacitatea de a folosi toată
energia stelei din sistemul său solar, iar o civilizație de
tip III poate stăpâni energia întregii ei galaxii.
Așadar, eforturile de a detecta sferele Dyson
reprezintă, de fapt, căutarea unei civilizații de tip II.
Pentru că acest efort pornește de la presupuneri
referitoare la consumul de energie al unei civilizații,
proiectul are un mare avantaj față de SETI: ne permite
să descoperim extratereștri care nu sunt neapărat
interesați să dialogheze cu noi. Dacă sferele Dyson
există, acestea ar genera o „amprentă” termică tipică,
pe care vom putea să o detectăm cu ajutorul
telescoapelor care văd în infraroșu. „O sferă Dyson ar
fi strălucitoare în infraroșu, așa cum corpul uman este
invizibil în întuneric, dar extrem de strălucitor când
este privit cu ochelarii IR”, explică Wright.
O civilizație care a construit o sferă Dyson ar fi
nevoită să depună un efort colosal pentru a evita să fie
detectată, fie eliminând amprenta termică printr-o
metodă inovativă, fie prin construirea unor
„radiatoare” gigantice care ar emite căldură imposibil
de deosebit de microundele din fundalul universului
ce au rămas în urma Big Bangului.
Această soluție ar putea fi realizată prin construirea
unei sfere Dyson de sute de ori mai mare decât ar fi
necesar pentru colectarea energiei stelare.
„Dacă o civilizație vrea să se ascundă, poate face
acest lucru, însă efortul ingineresc ar fi unul colosal la
nivelul întregii civilizații”, spune Wright.
Proiectul coordonat de Wright nu este primul efort
de detectare a sferelor Dyson, o cercetare similară
având loc în anii ’80.
Grupul de cercetători condus de Wright va avea
acces la datele generate de trei proiecte recente, care au
avut la dispoziție instrumente de sute de ori mai
sensibile decât cele folosite acum trei decenii, astfel că
proiectul său are șanse mult mai mari de a detecta
aceste construcții colosale.
Dacă echipa condusă de Wright va detecta ceva
deosebit, ceva care nu se aseamănă cu nici un alt
fenomen astronomic, efortul de confirmare va fi unul
de durată, ce va implica astronomi și telescoape din
întreaga lume.
Wright spune că nu se va grăbi să anunțe
descoperirea unei civilizații extraterestre, indiferent de
ceea ce va detecta.
„De mai multe ori când a fost descoperit un obiect
inexplicabil, ce indica prezența unor extratereștri, cu
timpul a ieșit la iveală că era vorba de un fenomen
fascinant, dar complet natural”, spune Wright.
Chiar și Nicolai Kardașev a căzut în această capcană:
a crezut că a descoperit o civilizație de tip III, care, în
cele din urmă, s-a demonstrat a fi quasari.
Întrebat dacă există și alte ipoteze în afara sferelor
Dyson, care să explice cum ar putea funcționa o
civilizație extraterestră sofisticată, Wright a declarat că
„nu cunosc să existe vreo altă idee în literatura
științifică de specialitate, însă este posibil să existe”.
În astrobiologie, explică cercetătorul, granița dintre
știință și SF este neclară.
„Vă pot spune că este ciudat să descoperi că atunci
când elaborezi un proiect pentru un grant de cercetare,
jumătate din lucrările din bibliografie sunt romane
științifico-fantastice”, a concluzionat cercetătorul.

Contactarea civilizațiilor extraterestre

 Oamenii de știință ruși cred că Omenirea va avea
primul contact cu civilizațiile extraterestre în
următoarele două decenii:
„Geneza vieții este la fel de inevitabilă ca formarea
atomilor. Viața există cu siguranță pe altă planete și
noi o vom descoperi în maximum 20 de ani”, a declarat
pe 28 iunie 2011 Andrei Finkelstein, directorul
Institutului de Astronomie, aparținând Academiei
Ruse de Științe Aplicate.
Într-un discurs susținut în cadrul unui forum
internațional dedicat căutării vieții extraterestre,
Finkelstein a declarat că 10% dintre planetele
cunoscute astăzi ce orbitează stele din galaxia noastră
se aseamănă cu Terra:
„Dacă aceste planete găzduiesc apă, atunci pot
găzdui și viață, iar civilizațiile extraterestre care vor fi
apărut în acest mediu vor fi asemănătoare cu oamenii:
cu două mâini, două picioare și un cap”, a declarat el.
„Poate au altă culoare a pielii decât noi, dar acest
lucru este întâlnit și pe Terra”, a adăugat el.
Institutul condus de Finkelstein desfășoară un
program lansat în anii ’60, secolul trecut, în timpul
Războiului Rece, în cadrul căruia astronomii ruși
lansează semnale radio către spațiu și cercetează
spectrul pentru a identifica potențiale civilizații:
„De-a lungul căutării noastre pentru civilizația
extraterestră, în mare parte am așteptat mesaje din
spațiu, în loc să încercăm să lansăm noi mesaje”, a
concluzionat el.

Vaticanul și extratereștrii

Astronomii de la Vatican au șocat opinia publică

anunțând că este foarte posibil ca extratereștrii să
existe în Univers și că, la fel de posibil, ei au suflet62.
Și, evident, dacă au suflet, ei trebuie aduși pe calea
cea dreaptă a credinței, afirmă astronomul Guy
Consolmagno. Dr. Consolmagno, unul dintre cei 12
astronomi care lucrează la Vatican, a spus:
„Aș fi încântat să aflu că s-a descoperit viață
inteligentă pe alte planete. Dacă, însă, o vom găsi și
dacă vom putea comunica în vreun fel cu ea, asta este
altă problemă”.
Întrebat dacă ar dori să boteze un extraterestru, omul
de știință a susținut că ar face acest lucru fără să
pregete, dar „numai dacă entitatea respectivă ar fi de
acord. Orice entitate, indiferent de câte tentacule ar
avea, are un suflet...”.

62
Vaticanul de-abia așteaptă să boteze primul extraterestru, pe site-ul www.
descoperă. ro, vizitat pe 22 septembrie 2010, orele 15:12.
 Denisovanii

În multe dintre peșterile lumii au fost găsite rămășițe

ale unor specii umane diferite63.
În 2010, o lucrare științifică de răsunet anunța
rezultatele analizei unui mic fragment de os – dintr-un
deget al mâinii – găsit într-o peșteră siberiană,
Denisova, din Munții Altai.
Analizele genetice arătau că e vorba despre o nouă
specie de om, diferită de omul modern și de cel de
Neanderthal. Doi dinți s-au adăugat apoi dovezilor ce
arătau că această peșteră fusese locuită nu numai de
oameni moderni și neanderthalieni, ci și de
reprezentanți ai unei specii umane distincte – omul din
Denisova, denisovan sau denisovian, cu care ocazional
specia noastră s-a și încrucișat.
Purtăm în ADN-ul nostru urmele acestei hibridări
între specii, dar nu cunoaștem mare lucru despre acești
„veri” ai noștri. Ce știm despre enigmaticii denisovani,
după doar 4 ani de cercetări dificile asupra puținelor
rămășițe ale acestei specii umane dispărute?
Dintr-un fragment mărunt de os și doi dinți, se pare
că n-am putea afla prea multe despre misterioșii

63
Enigmaticii denisovani: cine erau acești „alți oameni" cu care specia noastră s-
a încrucișat cândva?, pe site-ul www.descopera.ro, vizitat pe 18 septembrie
2015, orele 9:19.
oameni din Denisova. Dar savanții de azi nu mai
operează doar cu analize morfologice și fizico-chimice.
Ei au la îndemână un instrument excepțional de
studiu, care îi ajută să depășească adesea limitările
determinate de cantitatea mică de materialul genetic
pe care îl au la dispoziție. Iar acest instrument este
analiza genetică.
Beneficiind de dezvoltarea tehnologilor moderne în
domeniu, reușesc să extragă ADN din aceste fărâme de
oase și de dinți și să îl analizeze, iar ceea ce se află
luminează încet-încet povestea acestor străvechi
oameni și istoria evoluției speciilor umane cu care
omul modern a împărțit cândva Pământul.
Încă nu știm cum arătau denisovanii, ce mâncau,
cum trăiau, dar am izbutit totuși să aflăm lucruri
surprinzătoare despre relația lor cu noi – specia Homo
sapiens – și cu alte specii de oameni.
Mai multe articole publicate despre denisovani
sintetizează rezultatele cercetărilor de până acum
asupra puținelor vestigii descoperite care au furnizat
însă informații neașteptat de precise și de valoroase
despre viața și relaționările lor cu Homo sapiens.

Veri cu noi și cu neanderthalienii

Denisovanii, spun cercetătorii, s-ar fi desprins

evolutiv de Homo sapiens acum aproximativ 600.000 de
ani și erau mai înrudiți cu neanderthalienii decât cu
noi. Treptat, și-au croit drum spre insulele din sud-
estul Asiei, până în Australia și Noua Guinee, unde s-
au încrucișat cu populațiile locale de Homo sapiens.
Și în Asia continentală au avut loc hibridări cu omul
modern, dar în măsură mult mai mică; urmele rămase
sunt slabe – doar sub forma unui mic număr de gene.
Pe de altă parte, s-au încrucișat și cu
neanderthalienii și, spun cercetătorii, și cu niște
hominide încă și mai vechi. Un parcurs evolutiv foarte
complex, așadar, dificil de descâlcit.
Inițial, pornind de la fragmentul de falangă
descoperit, a fost analizat ADN-ul mitocondrial (din
organitele celulare numite mitocondrii, care sunt
„uzinele energetice” ale celulei, dar conțin și ADN).
Acest ADN mitocondrial este transmis ereditar
numai pe linie maternă. Cercetările în această direcție
au fost conduse de Svante Pääbo, de la Institutul Max
Planck de Antropologie Evolutivă din Leipzig
(Germania), și au arătat ceva esențial: că era vorba
despre o altă specie umană, de vreme ce ADN-ul
mitocondrial al denisovanilor era diferit de cel al
omului de Neanderthal și de cel al omului modern
(Homo sapiens).
Întrucât ADN-ul mitocondrial dă informații numai
despre linia genetică feminină, a mamei, lipsea o parte
importantă din volumul de informații genetice care ar
fi putut fi obținute – cele legate de contribuția
bărbaților din ascendența individului respectiv la
genomul analizat.
Deosebirile dintre denisovani, neanderthalieni și
oamenii moderni au fost descoperite grație tehnicilor
sofisticate de extracție și analiză a ADN-ului. Pentru a
avea acces și la aceste date, trebuia analizat ADN-ul
nuclear (cel din nucleul celulelor), care îmbină gene
provenite de la ambii părinți. David Reich, un
genetician american care lucrează la Harvard
University (SUA), a realizat această analiză și a
descoperit încă o porție de informații prețioase despre
misterioșii noștri veri denisovani.
Studiile precedente efectuate asupra ADN-ului
mitocondrial au sugerat că denisovanii s-ar fi separat
de neanderthalieni și Homo sapiens acum aproximativ
un milion de ani, dar analiza ADN-ului nuclear care
dă o imagine mult mai cuprinzătoare, a corectat și a
nuanțat rezultatele, arătând că denisovanii sunt mai
apropiați de neanderthalieni, de care s-au separat
evolutiv în urmă cu aproximativ 400.000 de ani, mult
după ce Homo sapiens se despărțise de neanderthalieni,
pornind pe un drum de evoluție propriu.
 Moștenirea denisoviană a oamenilor de azi

Deși astăzi nu mai trăiește pe Terra decât o singură

specie de oameni – Homo sapiens sapiens –, ea poartă în
genomul său mici porțiuni de ADN străin, mărturie a
relațiilor complexe cu alte specii umane cu care cândva
a fost contemporană, dar care azi nu mai există.
Comparând ADN-ul denisovanilor cu cel al unor
populații actuale, cercetătorii au găsit o înrudire cu
populația melaneziană din Papua Noua Guinee, cu
aborigenii din Australia și cu unele populații indigene
din Filipine – Mamanwa, Manobo: până la 5% din
ADN-ul acestor populații este denisovan.
5% e destul de mult, arătând că au avut loc
încrucișări numeroase între denisovani și populațiile
menționate mai sus. Pentru comparație, europenii –
care, așa cum s-a demonstrat deja de mai mulți ani, au
1–4% gene comune cu neanderthalienii.
Dar iată ceva și mai interesant, care arată ce precizie
incredibilă pot avea unele rezultate obținute prin
analizele genetice: în periplul lor evolutiv de sute de
mii de ani, denisovanii înșiși nu au rămas toți la fel.
Cercetările arată că, în timp, s-ar fi constituit două
populații de denisovani: cei siberieni (precum cel
identificat în 2010) ajungând să se deosebească destul
de mult de cei care s-au hibridat cu oamenii din
emisfera sudică. Cele două linii evolutive s-ar fi
scindat în urmă cu 280.000–400.000 de ani.
În Asia continentală, populațiile de azi au în comun
cu denisovanii mult mai puține gene – abia a 125-a
parte din genom. La vremea în care a trăit individul
căruia îi aparținea fragmentul de deget mic găsit în
peștera Denisova (de fapt, era vorba despre o femeie),
adică acum aproximativ 40.000 de ani, specia se
răspândise deja pe o arie largă și se amestecase cu
altele, ceea ce explică „diluarea” ADN-ului denisovan
în genomul populațiilor continentului asiatic.
Însă, așa puțin cum e, ADN-ul denisovan rămas în
genomul populațiilor de azi ale Asiei continentale nu
este neglijabil. Gene introduse de denisovani ar fi
putut conferi unora dintre aceste populații
caracteristici utile pentru adaptarea la condiții dificile
de mediu.
Un exemplu concret, de dată recentă: genomul
tibetanilor conține o mică fracțiune de ADN ce provine
de la o altă specie umană și care le conferă capacitatea
de a trăi în aerul rarefiat al zonelor montane înalte,
unde conținutul de oxigen este scăzut.
Cercetări conduse de Rasmus Nielsen, de la Center
for Theoretical Evolutionary Genomics, au arătat că
este implicată o genă numită EPAS1, ce controlează
reacția organismului uman la concentrația scăzută de
oxigen și le permite tibetanilor să supraviețuiască,
producând mai puține globule roșii și mai puțină
hemoglobină. Dar EPAS1 s-a dovedit a fi o genă
extrem de misterioasă: exista doar la tibetani și nu se
regăsea la alte populații umane de azi. Nielsen și
colegii săi au căutat o explicație alternativă: oare nu
cumva secvența genetică respectivă provenea de la o
altă specie?
Astfel, analizele genetice au furnizat, încă o dată,
cheia misterului: secvența de gene nu semăna cu cea
corespunzătoare din genomul neanderthalienilor, dar
semăna perfect cu cea din genomul denisovani
ADN-ul tibetanilor conține o genă moștenită de la
denisovani, datorită căreia pot supraviețui la altitudini
mari, unde aerul conține puțin oxigen.
Așadar, înainte de a se răspândi în insulele emisferei
sudice, denisovanii au zăbovit prin Tibet îndeajuns de
mult pentru a se încrucișa cu indivizii de Homo sapiens
de acolo și a lăsa moștenire descendenților lor, tibetanii
de azi, această mutație genetică, utilă pentru
supraviețuirea la mari altitudini.

Un câmp de studiu extrem de promițător

După abia 4 ani de cercetări, istoria acestei specii de

om este încă o nebuloasă, cunoștințele noastre despre
ea – foarte lacunare. Istoria migrației, a evoluției ei,
este complicată și ar putea fi modificată prin faptul că
mai există unele fosile „enigmatice”, cum le numește
David Reich, de pildă două fosile găsite în China și
una descoperită în Spania, care ar putea conține și
ADN denisovan. Atunci, ceea ce știm – sau credem că
știm – azi despre migrația denisovanilor din Siberia în
emisfera sudică s-ar putea schimba.
Dar suntem încă în plin mister; cercetările sunt în
curs și nu au dat încă rezultate concludente. În plus,
mai există în întreaga lume, în colecțiile de
paleontologie, mii de fosile care ar putea fi analizate și
care ar putea da la iveală detalii neștiute despre verii
noștri denisovani.
Și dacă ar fi numai denisovanii... Există și alte
mistere legate de oamenii străvechi care au populat
Eurasia, înaintea ascensiunii omului modern.
În ADN-ul denisovanului siberian au fost găsite, pe
lângă ADN denisovan și ADN neanderthalian, urme
genetice ale unei a treia specii de hominid, mai vechi
decât celelalte două, ceea ce înseamnă că a mai existat
cel puțin o specie care a locuit în Eurasia,
contemporană cu neanderthalienii și denisovanii, și că
au existat schimburi de gene – prin hibridare – între
toate aceste 3 specii.
Așadar, în Eurasia acelor vremuri trăiau cel puțin 3
specii de oameni și, „cine știe, ar fi putut fi și mai
multe”, spune David Reich.
Oricum ar fi fost, geneticienilor, paleontologilor,
antropologilor li se deschide înainte un uriaș și fertil
câmp de cercetare, adevărat pământ al făgăduinței
pentru savanți.
Cu ajutorul tehnicilor tot mai sofisticate și mai
rapide de analiză, vor putea fi investigate mii de fosile
care zac azi prin depozitele muzeelor și ale institutelor
de cercetări.
Și, poate, în câțiva ani, pe lângă tot ce vom ști în plus
despre propria noastră specie, vom afla lucruri
extraordinare despre „ceilalți oameni” – speciile-surori
cu care omul a împărțit planeta, timp de zeci sau sute
de milenii, și care au dispărut, lăsându-l să-și continue
singur destinul spectaculos, dar lăsându-i ca amintire
câteva fărâme de material genetic, ascunse în fiecare
dintre celulele fiecărui om de azi.

Dogonii – părinții Umanității

Dogonii sunt o populație mică, din Mali 64. Trăiesc

într-o zonă izolată și au reușit să facă față asaltului
religiei musulmane.
Sunt și azi o civilizație primitivă, care posedă mari
64
După site-ul www.descopera.ro, vizitat pe 23 decembrie 2015, orele 4:32.
cunoștințe despre Univers, au cunoștințe despre Soare,
Lună, dar și despre planete invizibile cu ochiul liber.
Conform unei legende, doogonii susțin că strămoșii lor
au venit de pe planeta Sirius.
În anul 1931, doi cercetători francezi au fost acceptați
de membrii acestei comunități să petreacă mai multe
luni alături de ei.
În toată această perioadă, cei doi francezi au fost
inițiați în cultura și valorile dogonilor. Bătrânii
comunității susțin, că, în vremuri de mult apuse,
strămoșii lor, care erau creaturi-amfibii, au venit pe
Pământ. Aceștia ar fi părinții Umanității.
Cunoștințele de astronomie pe care dogonii le au i-
au frapat pe cei doi cercetători: dogonii cunosc faptul
că Jupiter are 4 sateliți și că în sistemul solar al lui
Sirius mai există alte două planete.
Planeta numită de noi azi Sirius B a fost descoperită
de specialiștii de la NASA, în anul 1970. Apoi, în 1991,
astronomii au descoperit și planeta Sirius C, de unde
susțin dogonii că ar fi venit pe Pământ. Dogonii mai
susțin că Luna este o planetă moartă, iar mișcările
corpurilor cerești din Calea Lactee sunt sub formă de
spirală.
Alte civilizații antice susțineau că strămoșii lor erau
creaturi jumătate pește, jumătate om, venite de pe altă
planetă pe Pământ. Multe din civilizațiile antice de pe
Terra, dispărute azi, aveau cunoștințe avansate despre
Univers.
Dogonii sunt și azi o comunitate restrânsă, izolată,
fără contacte cu alte civilizații, ale căror cunoștințe
astronomice uimesc lumea științifică actuală, care nu
face decât să le confirme prin descoperiri de dată
recentă.
Interesant este faptul că și vechii egipteni susțineau
că zeul lor, Osiris, venea de pe planeta Sirius Ă
(indicativ adăugat în 1970). Aceeași proveniență o
susțin și dogonii. Pentru ei, harta cerului este împărțită
în 22 de părți egale, în care se află 266 de galaxii;
dogonii mai susțin că planeta Venus, din sistemul
nostru solar, are un satelit, numit de oamenii de știință
– Toro.
Conform spuselor dogonilor, Universul are formă de
spirală care se mișcă, s-a format dintr-un nucleu și este
infinit și măsurabil; toate aceste afirmații au fost
demonstrate abia prin teoria relativității a lui Albert
Einstein, la începutul secolului trecut.
Ca și vechii sumerieni, dogonii serbează în fiecare
an, Ziua Peștelui. Peștele a fost strămoșul lor amfibian,
venit pe Pământ de pe Sirius C. Peștele-strămoș se
numea Nomo, a coborât din carul său zburător și a
trăit apoi în apa planetei noastre.
Textele sumeriene descriu oamenii-pește veniți de pe
altă planetă pe Pământ; aceștia aveau culoare roșie și
au fost aduși pe Pământ de niște turbioane imense,
apoi s-au retras în apele oceanului terestru pentru a
supraviețui.
Apa este pentru dogoni un simbol sacru și o formă
de putere: apa dulce reprezintă masculinul, iar apa de
mare – femininul. Apa – spun dogonii – este forța
vitală a Pământului, ea se află inclusiv în pietre.
Dogonii mai susțin că multe planete asemănătoare
Terrei se află în Univers, fiind locuite. Deși trăiesc și
azi în mod primitiv, dogonii ne uimesc prin
cunoștințele pe care le posedă despre Univers, pe care
îl cunosc astfel, fără telescoape, microscoape sau
calcule matematice complicate.
Cercetătorii au remarcat că există multe coincidențe
în viața strămoșilor amfibieni ai dogonilor cu fapte
similare descrise în legendele sumeriene și egiptene...

Dropa și Ham

Primele date despre aceste populații care trăiesc în

Munții Baian Kara-Ula, în Tibet, au fost cunoscute în
1935, dar abia în 1950 prima expediție arheologică și
antropologică din China a ajuns la fața locului și a
început să-i studieze.
Aceasta, datorită nenumăratelor conflicte care
bântuiau Tibetul. Rezultatele cercetărilor sunt
tulburătoare. Membrii triburilor Dropa și Ham au
format o comunitate de circa 3.000 de persoane, „a
căror statură nu depășește 1,20–1,38 m”.
Sunt ființe slabe, fragile, cu oasele delicate și subțiri,
cu orbitele foarte mari, cranii disproporționat de mari,
cu capacitatea cutiei craniene superioare celor circa
2.500 cine – media cutiei craniene a rasei Homo
Sapiens.
Au pielea galbenă, corpul uscățiv și capete
disproporționat de mari, cu ochi mari și irisul de un
albastru pal. Analiza sanguină a relevat că grupa lor de
sânge este unică în lume, iar în cursul examenelor
medicale s-a putut constata că au un puls situat sub
limita normală”.
Dar și alte fapte i-au intrigat pe membrii expediției
chineze: au intrat în contact cu mai multe dovezi care
susțin originea extraterestră a acestor minuscule
populații.
Primele mențiuni despre populațiile Dropa și Ham,
ce făceau referire la o ciudată rasă de oameni scunzi
(care nu aveau mai mult de 70–100 cm înălțime), au
fost făcute încă din secolul al XIV-lea de către Sir John
Mandeville, un aventurier englez care a descris în
jurnalul său de călătorie întâlnirea cu aceste ființe, în
munții din apropierea Chinei, puțin cunoscută atunci
europenilor.
Mandeville a fost șocat de aspectul ființelor, total
diferit față de normele general acceptate ale vremii:
dimensiuni reduse, asemănătoare unor copii, capul
uriaș și o durată de viață de numai câțiva ani.
Timp de peste 500 de ani apoi, nimeni nu a acordat
vreo importanță însemnărilor lui John Mandeville.
Evenimentul a provocat mare agitație printre
autohtoni, iar vizitatorii au trebuit să facă eforturi
substanțiale pentru a calma spiritele și a se adapta
noilor condiții de viață.
Anii au trecut. Sub impactul triburilor barbare, rasa
lor s-a stins treptat, iar amintirea întâmplării a trecut în
legendele locuitorilor din zonă. Tot ceea ce a rămas
sunt discurile și desenele trasate pe stânca peșterilor
de la Baian Kara-Ula, ce reprezintă Soarele, Luna și
aștri necunoscuți, legate toate prin linii punctate și o
serie de morminte, aliniate în apropierea grotelor.
Scheletele umane, înalte de circa 1, 30 m, au o
conformație total diferită de a oricărui tip cunoscut.
„Oamenii mici de statură cu piele galbenă, sosiți din
nori”, aveau capete enorme, trupuri plăpânde și erau
foarte lenți în mișcări, după cum precizează legendele.
În tradiția veche asiatică, alte legende de acest gen
amintesc că poporul chinez a coborât pe Terra venind
din Lună, în timp ce o parte din mongoli au fost duși
în spațiul cosmic, unde au edificat constelația Ursa
Mare.
Când au fost descoperite cele două populații –
Dropa și Ham – în anii ’30, secolul trecut, la granița de
atunci chinezo-tibetană, expediția arheologică din
China, condusă de profesorul Chi Pu Tei, a identificat
niște „pietre” cilindrice misterioase, acoperite de
semne necunoscute, care s-a stabilit – prin datarea cu
carbon radioactiv – C14 – că ar fi aparținut unei
civilizații de acum 12.000 de ani65.
Scrierile de pe pietre au fost treptat descifrate, dar
totul a fost trecut sub tăcere, încât nimeni nu mai
recunoștea existența lor, iar cei implicați în
descoperirea și cercetarea lor au dispărut fără urmă.
Expediția chineză a avut drept obiectiv inițial
studierea grotelor artificiale din lanțul muntos Bayan
Kara-Ula, aflat la granița dintre China și Tibet.
Echipa arheologului Chin Pu a descoperit în 1937 un
straniu aliniament al mormintelor în munții Baian
Kara-Ula, în apropiere de granița cu Tibetul.
În morminte se aflau scheletele firave ale unor ființe
care aveau cranii neobișnuit de mari. În apropiere a
mai fost descoperită și o peșteră în interiorul căreia
erau desenate ființe ciudate, ce purtau coifuri
La câțiva km de așezările lor, cercetătorii au
65
Sursa: www.descopera.ro, vizitat pe 16 octombrie 2015, orele 18:02.
descoperit câteva grote uriașe. Conform tradiției, ele
erau considerate sacre și nimeni nu intrase în ele de
mii de ani.
Trecând la explorarea lor, arheologii chinezi au
trecut din surpriză în surpriză. Pe pereții grotelor în
care a locuit inițial populația Dropa s-au descoperit
desene perfect conservate.
Acestea reprezentau ființe umanoide cu capul
protejat de căști sferice și precizau, cu o exactitate
uimitoare, poziția Soarelui, a Lunii și a câtorva zeci de
stele aflate pe cerul Terrei acum circa 12 mii de ani. Un
desen mai bine păstrat reprezenta o escadrilă de mici
nave aeriene, apropiindu-se în zbor oblic de munții
tereștri.
În 1995, autoritățile chineze au confirmat
descoperirea unui trib necunoscut, din care făceau
parte circa 120 de persoane, în regiunea Sichuan, la
câteva sute de kilometri distanță de masivul Bayan
Kara-Ula.
Niciunul din membrii tribului nu depășea 115 cm
înălțime. Accesul străinilor în zonă a fost complet
interzis. Nu a putut fi interzisă legenda, moștenită prin
viu grai, legată de exterminarea rapidă și sălbatică a
celor mai mulți „vizitatori din cer” de către locuitorii
zonei, speriați de „oaspeții nepământeni” pe care
nimeni nu-i dorea atunci...
 În momentul aterizării în Munții Tibet, extratereștrii
Dropa și-au accidentat grav navele și „nu au mai putut
să le repare sau să construiască altele:
„Pe Stânca Roșie din Defileul Șerpilor, navele
noastre nu au putut asoliza și s-au lovit de stâncile din
jur, distrugându-și rebordurile”. Iar despre cei din
„tribul” Dropa stă scris:
„Dropa au coborât din nori în navele lor aeriene. Și
de 10 ori, până la răsăritul Soarelui, bărbații, femeile și
copiii s-au ascuns în peșteri. Până când, în sfârșit, au
înțeles semnalele care spuneau că, de data aceasta,
Dropa veniseră cu intenții pașnice și chemau să-i ajute,
căci navele lor se stricaseră”.

Druizii – preoții popoarelor celtice

Aproape că nu există mărturii scrise despre druizi.

Învățăturile lor au fost transmise pe cale orală.
Regiunile care au păstrat cel mai bine tradiția celților
sunt Irlanda, Țara Galilor și Scoția de Sus.
Druizii erau înțelepții, sacerdoții care asigurau
spiritualitatea și continuarea religiei. Ritualurile
misterioase ale druizilor includeau magie, astrologie,
noțiuni despre puterea zeilor. Druizii vorbeau despre
reîncarnarea sufletului în corpuri diferite și cunoșteau
forțele ascunse ale naturii, pe care le și conduceau.
 Un fapt extraordinar este relatat de documente.
Druizii își scoteau ochii de bună-voie, pentru a-și spori
puterea de clarviziune și de intuire a viitorului.
Conform unor scrieri, faimosul irlandez Mog Ruith și-
a pierdut un ochi în lupta cu un vițel, iar pe celălalt l-a
pierdut, din cauză că a privit două zile la rând lumina
Soarelui.
Pregătirea pentru a deveni druid dura până la 20 de
ani. O reminiscență a societății indiene o constituie
faptul că societatea celților era împărțită în nobili,
sclavi și druizi. Clasa druizilor se împărțea în trei
caste.
Cea a inițiaților în științe, în arte și cea a inițiaților în
psihologie și parapsihologie. Toate cele trei ramuri
aveau o orientare spirituală transcendentală.
Regula de bază era nonviolența. Datorită acestui
lucru, druizii nu aveau voie să poarte arme. Cu toate
acestea, forța spirituală de care dădeau dovadă,
dublată de respectul tuturor membrilor societății, le
conferea un ascendent fără egal asupra populației. Nici
cel mai mare rege nu se încumeta să nu respecte sfatul
unui druid.
Apărați de imunitatea sacră a veșmintelor albe pe
care le purtau, druizii puteau merge oriunde, fiind
mesagerii păcii. Druizii credeau într-o divinitate unică,
pe care o considerau ca fiind Creatorul Unic.
 Druizii îi judecau pe cei vinovați; pedeapsa era de a
nu mai participa la ritualurile religioase, ceea ce
însemna excluderea din viața socială. Druizii erau
conduși de un șef unic, care avea supremația puterii,
ales pe viață, și care își desemna succesorul în timpul
vieții.
Oricare celt putea deveni druid, cu condiția de a
trece prin școli speciale, examene și inițierea supremă,
de o mare spiritualitate. Toate aceste etape durau 20 de
ani.
Francezul Étienne Le-Coarer a realizat un studiu
foarte interesant, bazat pe mituri, legende, dar și pe
documente, din care reiese că druizii aveau noțiuni de
tehnică foarte avansate, dublate de o pregătire psihică,
ce duceau la puteri paranormale neobișnuite. Acesta
susține că druizii aveau legături cu extratereștrii, care
le-au dezvăluit multe secrete.
Druizii interpretau zborul și țipetele păsărilor. Ei
puteau prezice soarta unui război, în funcție de zborul
unui corb. Prin prezicerile sale, druidul îl ocrotea pe
rege de situații periculoase.
Ei gravau descântece divinatorii pe baghetele de
lemn de tisă, acesta fiind considerat arborele
divinității. Druizii recurgeau la roata care vâslește sau
Jupiterul galic, care era o roată cosmică. Ei cunoșteau
arma bacteriologică, deoarece invadatorii insulelor
celtice mureau în urma unor epidemii.
În scrierile celtice se descrie întâlnirea dintre druizi și
extratereștri:
„Ei văzură în fața lor un car, la care era înhămat un
singur cal. Calul nu avea decât un picior. Oiștea
carului îi străpungea corpul și ieșea prin frunte. În car
era o femeie roșie, cu sprâncene, mantie și tunică roșie.
Legătura druizilor cu ființele subtile ale naturii,
supremația pe care aceștia o manifestau asupra
elementelor fizice, mistificările și sacrificiile sunt
provocări pe care le lansează Istoria încă nedescoperită
a vechilor populații.
Ziua de 21 iunie – ziua solstițiului de vară –
reprezintă o ocazie pentru druizii din timpurile
moderne să se adune la Complexul megalitic
Stonehenge din Marea Britanie, pentru a participa la
diverse ritualuri păgâne. Stonehenge („pietre în
picioare”, în engleza veche), inclus în Patrimoniul
Mondial al UNESCO în anul 1986, reprezintă cel mai
important complex de menhire din lume.
Cele 17 blocuri de piatră ale sale, care cântăresc circa
45 de tone, ce susțin alte bârne de piatră, sunt aliniate
în direcția de unde răsare Soarele, în timpul solstițiului
de vară, alimentând astfel teoriile potrivit cărora
Complexul de la Stonehenge a fost un observator
astronomic preistoric sau un Templu al Soarelui.
 Extratereștrii din Alpha Centauri

Extratereștrii din Sistemul Alpha Centauri vibrează

și rezonează în spectrul de frecvență a luminii violet.
Această civilizație dispune de cunoștințe științifice și
tehnice uriașe, de cea mai înaltă calitate, referitoare la
întregul Univers. Ei sunt foarte înclinați spre teorie și
analiză.
Unul dintre scopurile venirii lor pe Pământ este
îmbunătățirea cunoștințelor oamenilor în domeniile
științei, tehnicii și teoriilor despre viață. De asemenea,
ei caută să găsească modalități eficiente prin care
vastele cunoștințe de care dispun și care sunt foarte
avansate să poată fi făcute „compatibile” și înțelese de
către societatea umană de pe Pământ, aflată cu mult în
urma acestora.
O metodă pentru a realiza aceasta este contactarea
telepatică a unora dintre oamenii de știință de pe
Pământ.
Datorită faptului că extratereștrii din Sistemul Alpha
Centauri sunt extrem de inteligenți și vibrează pe o
frecvență atât de înaltă, ei au uneori dificultăți în a
exprima cunoștințele lor în conceptele restrictive de
care dispune civilizația umană actuală. Pentru
rezolvarea acestui impediment, aici intervin – ca
intermediari – extratereștrii din constelația Sirius,
numiți și Siriusieni (vezi mai jos).

Hopii

Spre deosebire de noi, oamenii moderni, Hopii sunt

o populație de indieni, care numără azi aproximativ
10.000 de suflete și ocupă un teritoriu aflat la granița a
patru state din SUA, New Mexico, Arizona, Colorado
și Utah66.
Spre deosebire de alte triburi, Hopii au reușit să
supraviețuiască invaziei oamenilor albi, prin
înțelepciune și fără violență. Ei consideră că dacă vor
utiliza forța se vor întoarce asupra lor mari nenorociri.
Imensul teritoriu ocupat de Hopii, care se situa între
fluviile Colorado și Rio Grande, s-a redus la o
suprafață de 7.000 de kilometri pătrați. Sunt istorici
care susțin că originea lor provine de la asiaticii care
acum 10.000 de ani au traversat Strâmtoarea Bering.
Legendele lor contrazic această ipoteză. Ei consideră
că sunt urmașii supraviețuitorilor care au scăpat unui
potop devastator. Au călătorit pe ocean și au fost
primii care au pus piciorul pe acest continent.
Țara de unde provin și care a fost distrusă de potop
66
Reptilienii se ascund în subteranul Terrei, preluare de pe site-ul
www.efemeride.ro, vizitat pe 6 martie 2016, orele 15:18.
se numea A Treia Lume. America pentru ei este A
Patra Lume. Ei vorbesc despre cea de-A Treia Lume la
modul elogios: era o lume plină de orașe înfloritoare și
mașini care zburau.
Primele două lumi au dispărut la fel de misterios ca
și cea de-a treia. Legendele Hopilor evocă mitul
Atlantidei. Indienii Hopi vorbesc despre Alpha și
Omega, despre legătura dintre cer și Pământ, despre
echilibrul Pământului pe care-l face axa sa, despre
stele, planete, mașini zburătoare. Profețiile Hopii
pentru viitorul omenirii sunt sumbre. Ei susțin
varianta unei autodistrugeri a omenirii.
În anul 2001, o delegație a indienilor Hopii a fost
invitată la New York, unde, în fața unui auditoriu
format din cei mai bogați și puternici oameni din SUA,
au fost susținute mai multe cuvântări.
Reprezentanții indienilor Hopii au vorbit despre
faptul că omenirea ascultă de propriile legi și norme,
eludând legea lui Dumnezeu, că lumea își va pierde
echilibrul și va pieri prin autodistrugere.
Curios este faptul că ținutul ocupat de indienii Hopi
este mărginit de cele două misterioase baze militare,
numite Dolce și Zona 51, precum și de legendarul loc
Roswell, primul accident consemnat al unui OZN.
Indienii Hopii susțin că în subteran există galerii care
duc la o civilizație formată din reptilieni. Hopii îi
numesc pe reptilieni, frații noștri șerpi.
Ei susțin că entități protectoare au venit din cer
pentru a-i ajuta în existența lor. Zona locuită de Hopi
este renumită prin frecventele apariții de OZN-uri.
S-ar putea să fie o simplă coincidență sau lucrurile să
aibă o legătură. Legendele Hopii pot fi un mit sau o
realitate. Cert este faptul că această populație izolată
care trăiește primitiv are noțiuni complexe despre
astronomie, fizică, spiritualitate.

Igigi, rasa zeilor care s-a răzvrătit împotriva Anunnaki-

lor

Textele antice sumeriene susțin că extratereștrii

Anunnaki au venit pe Terra și au creat Omul actual
prin inginerie genetică67.
Creația a avut ca obiectiv, în primul rând,
exploatarea aurului de pe planeta noastră, dar și
realizarea unui salt evolutiv al speciei umane.
Extratereștrii veniți de pe Nibiru au mai avut o
tentativă de a-și face sclavi pe care i-au adus pe Terra
cu același scop precis.
Este vorba despre o rasă-hibrid de oameni, care a
purtat numele de Igigi. Conform textelor antice, aceștia
67
Preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/igigi-rasa-zeilor-care-s-a-
razvratit-impotriva-anunnaki, vizitat pe 24 august 2016, orele 9:48.
au fost mediatorii sau cei care s-au aflat între zei și
oameni. Ei erau de fapt servitorii mai tineri ai
Anunnaki, dar în același timp dețineau gene de zei. În
acest context, oamenii de știință folosesc termenul de
Igigi pentru a se referi la zeitățile sumeriene.
În mitul lui Atrahasis, Igigi, specia semizeilor, este
descrisă cu lux de amănunte. Se spune că inițial aceștia
au fost creați pentru a rămâne pe orbita planetei
noastre și a prelucra minereurile extrase de pe Terra.
Mai apoi au fost coborâți pe Pământ și cu ajutorul lor a
fost ridicată Grădina Edenului. Munca depusă de Igigi
a fost una impresionantă, titanică, pe care niciun om
nu o putea face.
Igigu sau Igigi este un termen introdus în Perioada
Veche Babiloniană ca un nume pentru „(zece) mari
zei”. Cu trecerea timpului, s-a păstrat acest sens în
perioadele mai târzii. În Orientul Babilonian este
folosit în general pentru a se referi colectiv la zeii din
cer, la fel cum termenul Anunnakku (Anuna) a fost
folosit mai târziu pentru a se referi la zeii lumii de
dincolo.
Interesant este faptul că acești zei se revoltă după 40
de zile și astfel conducătorul Anunnaki ia decizia de a-i
înlocui cu Oamenii. Aceștia sunt realizați după chipul
și asemănarea lui Enki și a surorii sale Ninhursag. Cu
toate acestea, Enlil era considerat stăpânul Pământului,
dar și conducătorul suprem.
Ceea ce s-a întâmplat cu Igigi nu prea este clar. Unii
arheologi sugerează că aceștia au rămas blocați undeva
prin apropierea planetei noastre și este posibil ca acolo
să-și fi început o viață nouă. Aceștia pot fi așa-zișii
extratereștri care folosesc OZN-urile pe care le vedem
în jurul Terrei, iar misiunea lor este una strict de
observare.
Se spune că Igigi au fost 300 la număr care au rămas
în Ceruri, după cei 600 care au existat înainte și care au
părăsit Cerurile ca să fie pe Pământ pentru a obține
mâncare și a extrage minereurile Pământului pentru
Anunnaki.
Sumerienii au relatat primii despre Marele Potop
zicând că Enlil a decis aceasta consultându-se cu un alt
mare Anunnaki, ca urmare a sporirii puterii Omului și
a rapidității cu care aceasta a deprins și a învățat știința
zeilor.
Se mai vorbește și despre amestecul genetic al Igigi-
lor cu Pământenii, ceea ce a dus la crearea unei rase
noi, mai puternice, asemănătoare zeilor.

Înfățișarea extratereștrilor

De-a lungul timpului, înfățișarea extratereștrilor a

fost interpretată în diferite moduri. Cea mai cunoscută
imagine este cea umanizată, prezentată în filmele
artistice, însă este aceasta cea reală?
Deocamdată, nu știm acest lucru, dar putem face
presupuneri referindu-ne la formele de viață pe care le
cunoaștem deja, cele existente pe Terra68.
Se presupune că pe planeta noastră, primele forme
de viață ar fi apărut în urmă cu aproximativ 3,5
miliarde de ani. Inițial, au existat 30 de tipuri de
organisme (phyla), grupate în funcție de forma
corpului lor. În momentul primei diversificări
importante a ființelor vii, petrecute în urmă cu circa
542 de milioane de ani, numărul acestor tipuri de
organisme a crescut semnificativ.
În anii ’70 ai secolului trecut, biologul american
Stephen Jay Gould a realizat un studiu, în timpul
căruia și-a pus problema posibilității unei evoluții
diferite a organismelor vii. Specialistul s-a întrebat
atunci ce s-ar fi putut întâmpla dacă Pikaia gracilens,
strămoșul cordatelor, și, prin urmare, și strămoșul
oamenilor, ar fi dispărut, la un moment dat, în istorie.
Ar fi existat în locul nostru alte ființe inteligente care,
într-un anumit moment, ar fi putut popula și alte
planete?

68
După Alin Motogna, Cum ar arăta extratereștrii? Ipotezele luate în calcul de
oamenii de știință, pe site-ul www.descopera.ro, vizitat pe 27 august 2016, orele
19:42.
 Conform biologului Simon Conway Morris,
răspunsul îl putem găsi în convergența evolutivă, un
proces în timpul căruia animale din specii îndepărtate
ajung să evolueze într-un mod similar.
De exemplu, delfinul, tonul și ihtiozaurul (reptilă
astăzi dispărută) au evoluat aproximativ în același
mod, deoarece toate cele trei specii și-au adaptat
organismul pentru a se deplasa la viteze mari în
mediul subacvatic.
Oamenii de știință presupun că, la fel ca în cazul
ființelor existente pe Terra, cele de pe alte planete s-ar
fi dezvoltat în funcție de mediile în care au trăit. În
primul și în primul rând, pentru a exista și evolua,
acele organisme ar fi avut nevoie de informații
genetice, similare ADN-ului și ARN-ului.
Pentru a se putea hrăni, acele forme de viață
trebuiau să fie înzestrate cu componente asemănătoare
celui care alcătuiesc sistemul nostru digestiv, iar
pentru a se putea deplasa, ar fi avut nevoie de membre
asemănătoare cu ale noastre.
Una dintre teoriile legate de posibila înfățișare a
extratereștrilor este cea conform căreia ei ar fi
asemănători cu insectele de planeta noastră. Pe de altă
parte, există specialiști care susțin că acest lucru ar fi
imposibil, deoarece organismele asemănătoare
insectelor nu ar supraviețui lipsei de gravitație din
spațiul cosmic.
Majoritatea oamenilor de știință susțin că
extratereștrii, în cazul în care există, ar fi organisme
înzestrate cu un creier dezvoltat. Savanții au emis
această ipoteză, luând în considerare faptul că pe
Terra, de-a lungul timpului, animalele care au
dobândit această capacitate (maimuțele, delfinii, câinii,
ciorile) au atins un stadiu de evoluție superior, în
comparație cu celelalte ființe vii.

Autopsia unui extraterestru69

La începutul lunii mai 1995, producătorul și omul de

afaceri londonez Ray Santilli prezenta pentru prima
oară un film care părea să constituie veriga lipsă a unui
controversat eveniment OZN, ce fascinase lumea timp
de aproape o jumătate de secol 70. Filmul părea să
eclipseze evenimentul inițial, petrecut în iulie, 1947.
Într-un interviu luat de Sightings, în cursul aceluiași
an, Ray Santilli a povestit că a intrat în posesia filmului
original în anul 1992, pe când lucra la un documentar

69
În anul 2010 Ray Santilli a recunoscut că filmul este un fals într-un film
documentar distribuit de canalul de televiziune History, dar dezvăluirea
păcălelii a creat și mai multe semne de întrebare, cum se va vedea și în
continuare în această carte.
70
Autopsia unui extraterestru, pe site-ul www.sursa.ro, vizitat pe 26 februarie
2017, orele 16:24.
despre Elvis Presley. El s-a întâlnit la Cleveland, Ohio
(SUA), cu un fost cameraman militar, de la care a
achiziționat un clip înregistrat în ultima perioadă a
aparițiilor lui Presley pe estradă.
Puțin înainte de plecarea lui Santilli, fostul
cameraman i-a arătat circa 22 de role de film alb-negru,
pe care acesta le filmase imediat după incidentul de la
Roswell.
Bătrânul cameraman îi povestise că, în iulie 1947, pe
când era în armată, i s-a spus că urma să filmeze
resturile unui avion sovietic de cercetare, prăbușit în
statul New Mexico (SUA).
Totul părea cât se poate de verosimil, deoarece
America se afla în plin Război Rece cu Uniunea
Sovietică. Când a ajuns acolo, a constatat că a trebuit să
filmeze cu totul altceva: resturile unei farfurii
zburătoare, precum și autopsia a doi dintre membrii
echipajului acesteia. Santilli a hotărât să cumpere
filmul, jurând că nu va dezvălui niciodată identitatea
cameramanului.
După doi ani, în 1994, filmul original a fost transpus
pe peliculă video. Porțiuni ale acestuia au fost difuzate
în fața unor cercetători, medici și tehnicieni de film,
precum și a unor potențiali cumpărători. Pe măsură ce
filmul era vizionat de mai multă lume, atitudinea față
de el era tot mai contradictorie.
 La 21 iunie 1995, filmul a fost difuzat pe canalul
francez TF1, în cadrul unei emisiuni prezentate de J.
Pradel – „L’Odysée de l’etrange”.
Apoi, imaginile s-au răspândit pe Internet în
întreaga lume, devenind subiect de dispută pentru
mulți specialiști. Pe măsură ce filmul era vizionat,
părerile despre el deveneau din ce în ce mai
contradictorii.
Jesse Marcel Jr., fiul maiorului care fusese martor
ocular al evenimentului din 1947, declara:
„Eu cred că în iulie 1947 lângă Roswell s-a prăbușit o
navă extraterestră. Cred că guvernul a pus la cale o
operațiune militară importantă și aș vrea ca filmul
autopsiei să fie autentic. Intuiția îmi spune că,
probabil, acesta este un fals”. Pe altă parte, Walter
Haut, autorul primului comunicat de presă din iulie
1947, adăuga:
„Nu cred că este o autopsie reală. Cred că este un
fals și probabil că cineva scoate bani din asta”.
La rândul său, Ray Santilli a pretins că originalul
filmului a fost autentificat de Kodak. În schimb, P.G.
Wilson, purtătorul de cuvânt al Kodak, declara:
„Simbolurile pe care le-am văzut pe mostrele
filmului sugerează că filmul a fost turnat în 1927, 1947
sau 1967”. În consecință, nu putem afirma categoric că
filmul a fost realizat în anul 1947.
 Clifford Stone, fost sergent în armata SUA, a declarat
într-un interviu acordat în anul 1996 lui Ted Loman,
cunoscut și reputat ufolog, că el văzuse un film
asemănător pe teritoriul unei baze militare din statul
Virginia.
Potrivit spuselor lui, Stone se plimba prin bază
împreună cu un pilot și cei doi au ajuns, la un moment
dat, în fața unei încăperi ce părea a fi o sală de teatru.
Sala era plină de ofițeri și ei au urmărit prin geamul de
plexiglas câteva scene dintr-un film în care se făcea
autopsia unor corpuri, care nu erau în mod evident ale
unor pământeni.
Poate că cei doi ar fi putut rămâne cu impresia că
militarii urmăreau un film SF, dar au fost reținuți de o
gardă și interogați, după care li s-a atras atenția să nu
vorbească despre cele văzute cu nimeni.
Acest exemplu arată, în opinia noastră, cât de mare
poate fi efectul de persuasiune al armatei și al
serviciilor secrete ale SUA dacă acestea doresc să
inducă în eroare opinia publică.
Steve Johnson, specialist în efecte speciale și
proprietar al companiei „XFX”, care a realizat
creaturile din filmele „Coșmarul de pe strada Elm”,
„Poltergeist II” și „Vânătorul de fantome”, este de
părere că filmul despre autopsia de la Roswell, ca și
creatura care apare în el au fost contrafăcute: „Pentru
majoritatea specialiștilor în efecte speciale, este destul
de clar că este un fals bine realizat”.
Englezul Robert Townsend, de asemenea specialist
în efecte speciale, afirmă: „În film este prezentat un
extraterestru construit după tiparul clasic, a cărui piele
a fost confecționată probabil din gelatină, care se
pretează bine la astfel de imitații”. Răspunsul lui
Santilli la comentariile specialiștilor în efecte speciale a
fost prompt: „Companiile de efecte speciale pot recrea
orice. Dar între a recrea ceva și evenimentul real este o
mare diferență...”.

Mesajele extraterestre

Oamenii de știință de la Universitatea Laval,

provincia Quebec (Canada), susțin că în ultima
perioadă au înregistrat nu mai puțin de 234 mesaje
extraterestre.
Mesajele provin dintr-o zonă extrem de îndepărtată
a galaxiei noastre, fără să se poată spune cu exactitate
planeta de pe care au fost transmise; ele par imposibil
de decodificat sau cel puțin aceasta este declarația
oficială făcută de echipa de specialiști.
Interesant este faptul că acestea au ajuns în zilele
noastre pe Terra, ceea ce înseamnă că ele au fost
transmise cu mult timp în urmă. Dacă sunt mesaje de
ajutor, atunci civilizația extraterestră care le-a trimis a
dispărut de foarte multă vreme.
Concluzia analizării acestor semnale a fost că
extratereștrii încearcă să comunice cu alte civilizații
prin acest tip de mesaje. Dacă ele ar putea fi
decodificate, atunci am afla cu siguranță despre ce
civilizație este vorba, cât și locul de proveniență.

Nava extraterestră de pe orbita terestră

Jurnalistul american Henry Gris l-a intervievat pe

matematicianul și astrofizicianul sovietic, profesor
Serghei Petrovici Bojici în luna mai 197971.
Pe 20 mai 1979, interviul cu pricina a fost publicat și
în cotidianul Rand Daily Mail, care apare în Africa de
Sud:
Henry Gris (H.G.): Profesor Bojici, colegii dv sunt foarte
impresionați de rezultatele cercetărilor pe care le-ați
efectuat. Vreți să ne împărtășiți câteva dintre ele?
Serghei Petrovici Bojici (S.P.B.): Suntem convinși că o
navă extraterestră din alt sistem solar se rotește în jurul
Pământului.
Ei au avut o defecțiune majoră și nava a explodat:
două părți mai mari și 8 părți mai mici înconjoară
71
După Erich von Däniken, Kiribati, traducere de Paul Melnik, București,
Editura Lucman, 1997, pp. 125-127 (selectiv).
Pământul. Cele două părți mai mari au fost urmărite
cu telescopul de oamenii de știință timp de ani de zile.
Cred că și oamenii dv din Vest au făcut același lucru.
Eu sunt de părere să fie lansat un proiect ruso-
american de studiere a acestei situații. Acest lucru
trebuie făcut înainte ca aceste părți să cadă pe Pământ
și să se dezintegreze prin ardere la contactul cu aerul
din atmosferă...
Eu cred că cele două părți mai mari ale navei
extraterestre ar putea fi un echipaj din alt sistem solar.
Cine știe cum arată ei... probabil au vrut să observe
planeta noastră și apoi au avut o defecțiune majoră la
bord, ceea ce a dus la explozia navei...
(H.G.): Sunteți convins de ceea ce spuneți?
(S.P.B.): De la început am fost convins că aceste
obiecte nu pot să fie părți de nave cosmice pământești,
deoarece, înainte de octombrie 1957, niciun satelit
artificial nu fusese lansat pe orbită.
Fragmentele acelea sunt acolo de mai mult timp.
Sunt convins că aceste fragmente mai mari nu aparțin
nici unui meteorit explodat, deoarece au o viteză foarte
mare: ori trebuie să cadă în atmosferă și să ardă, ori să
se îndepărteze de Pământ...
(H.G.): Nu există o altă explicație plauzibilă?
(S.P.B.): După ce am cercetat cu telescopul prima
bucată din nava extraterestră, am notat acest lucru în
registrul de rapoarte al Observatorului, dar pentru că
prin Sistemul nostru Solar trec mereu corpuri
extraterestre am uitat de ea.
Câteva luni mai târziu, am descoperit cel de-al doilea
fragment din nava extraterestră... pe vremurile acelea
nu existau încă fragmente de nave terestre. Mai târziu,
traiectoriile sateliților artificiali au fost ușor deviate de
aceste două fragmente mai mari.
Toate aceste date le-am introdus în calculator. Mai
târziu am găsit cele 8 fragmente mai mici care nu erau
observabile ușor... Am programat calculatorul să
calculeze retroactiv traiectoriile celor 10 fragmente și
am stabilit un fapt extraordinar, și anume că pe 10
decembrie 1955, toate aceste părți se aflau într-un
singur punct...
Am discutat acest lucru cu colegii mei și am tăcut ani
de zile... am calculat și iar am calculat, iar acum nu mai
avem nicio îndoială că avem de-a face cu fragmente
dintr-o navă extraterestră...

Siriusienii

Sunt foarte pricepuți la aplicațiile practice ale ideilor

teoretice care fac parte din cunoașterea universală, pe
care le transpun la lumea noastră fizică
tridimensională (3D: lungime, lățime și înălțime.
Siriusienii sunt cei care „muncesc” cel mai mult pe
Pământ.
Siriusienii sunt locuitorii reptilieni ai Sistemului
stelar Altair din constelația Aquila, care colaborează cu
o prezență militară umană terestră și cu una a Micilor-
cenușii, împreună cu un foarte mic grup de tereștri din
rasa nordică (vezi capitolul „Extratereștri. Clasificare”
din Cartea a II-a).
Centrul de Coordonare – cunoscut sub numele de
„Corporația” – menține legături cu Comandamentul
Ashtar (vezi capitolul „Federații galactice și
parlamente interplanetare”, din Cartea a II-a) și cu
colectivele de conducere draconiene Draco.

Venusienii pe Venus

Specialiștii presupun că urmele formelor de relief

care ar fi fost propice vieții pe planeta Venus ar fi
dispărut în urmă cu câteva sute de milioane de ani72.
Într-un studiu publicat în revista Geophysical
Research Letters, o echipă de cercetători americani a
simulat înfățișarea pe care se presupune că ar fi avut-o
Venus, recreând modul în care suprafața acesteia a
72
Alin Motogna, Este posibil ca Venus să fi fost locuită vreodată? Ce au găsit
cercetătorii, pe site-ul http://www.descopera.ro/stiinta/15555210-este-posibil-ca-
venus-sa-fi-fost-locuita-vreodata-ce-au-gasit-cercetatorii, vizitat pe 29 august
2016, orele 20:00.
arătat, dar și cantitățile de radiații solare care ajungeau
aici.
Rezultatele experimentului i-au determinat pe
savanți să ajungă la concluzia că planeta a fost
locuibilă în urmă cu 2, 9 miliarde de ani, până acum
715 de milioane de ani, deoarece aici exista o
temperatură, dar și suprafețe de apă similare cu cele
de pe Terra.
Cu toate acestea, nu au fost descoperite până acum
dovezi care să indice prezența apei pe suprafața lui
Venus, cum se întâmplă, de exemplu, în cazul planetei
Marte (vezi capitolul „Extratereștrii de pe Marte”).
Aici, cercetătorii au identificat amprentele fostelor
râuri și oceane și cred că astfel de structuri ar putea fi
găsite și pe Venus, însă acestea au fost reconturate în
timpul activităților vulcanice petrecute în urmă cu
peste 700 de milioane de ani.
Specialiștii au presupus că din moment ce pe Venus
a existat un mediu locuibil nu ar trebui să excludem
posibilitatea ca aici să fi existat forme de viață:
„Ambele planete au avut oceane în care apa ar fi
putut intra în contact cu rocile și moleculele organice,
dând naștere unor procese chimice. Din câte știm până
acum, acestea sunt condițiile care fac posibilă apariția
vieții”, susține David Grinspoon, unul dintre
coordonatorii studiului realizat de Institutul de Științe
Planetare din Arizona (SUA).
Deși Venus a fost locuibilă timp de aproape două
miliarde de ani, este incert dacă formele complexe de
viață s-ar fi putut dezvolta în această perioadă. În acest
sens, ni se dă ca exemplu cazul Terrei, unde
dezvoltarea organismelor complexe a durat
aproximativ trei miliarde de ani.
Chiar dacă istoria locuirii pe Venus ar putea fi luată
în considerare, oamenii de știință spun că, totuși, avem
nevoie de mult mai multe informații pentru a ajunge la
o concluzie în acest sens.

Venusienii pe Terra

Timp de două secole, în perioada cuprinsă între anii

1600 și 1800, imperiul japonez a fost unul dintre cele
mai izolate locuri de pe suprafața globului terestru.
Orice contact cu alte civilizații pe care Japonia l-a avut
în toată această perioadă a fost consemnat cu
minuțiozitate de cronicarii vremii.
O întâmplare ieșită din comun, s-a petrecut în anul
1803, într-un sat de pescari japonez. Aceștia au fost
surprinși să vadă un vapor cu o formă deosebită care
se apropia de țărm.
Mulți dintre ei au plonjat în apă să întâmpine
misteriosul vapor. Partea superioară a vaporului era
vopsită în roșu și avea ferestre din cristal. În interiorul
vasului, pereții erau decorați cu texte într-o limbă
necunoscută.
În interiorul vaporului, au observat o tânără care
avea o înfățișare diferită, de cele cu care erau japonezii
obișnuiți. Pielea era foarte albă, părul era de culoare
roșu aprins, iar ochii aveau dimensiuni mari.
Femeia ținea în brațe o cutie. Pescarii au încercat să
comunice cu tânăra, însă aceasta a refuzat orice formă
de comunicare.
În momentul în care pescarii au încercat să urce pe
vapor, acesta a luat viteză și a dispărut în apele
Oceanului Pacific. Această apariție bizară a mai fost
semnalată și în alte zone ale Japoniei, în aceeași
perioadă.
Coincidență sau nu, un trib de indieni din America
de Nord a prezentat unor cercetători o bară pe care
sunt inscripționate semne care seamănă cu hieroglifele
reconstituite de pescarii japonezi, după misterioasa
întâlnire.
Aceleași hieroglife sunt gravate pe Poarta Soarelui
din Tiahuanaco, Peru. Trei locuri diferite, la distanță
de mii de kilometri, prezintă aceleași tipuri de
hieroglife.
Toate aceste trei întâmplări au fost coroborate cu o
altă descoperire. Vechile documente descriu o altă
întâmplare care s-a petrecut deasupra lacului Titicaca.
Dintr-un obiect zburător, au coborât creaturi care
aveau capul oval, urechi și ochi mari. Documentele
antice îi prezintă ca venind de pe planeta Venus.
Numele lor era Orejona. Se mai spune că ei au luat mai
mulți copii, pe care i-au urcat în nava lor.
Între Lacul Titicaca și liniile desenelor uriașe de la
Nazca (Peru) a fost descoperit un sit al unui oraș
misterios. Orașul a fost construit la peste 3.800 de
metri altitudine, în sudul Boliviei. Au fost descoperite
temple piramidale înconjurate de ziduri imense.
Mai mulți specialiști susțin ipoteza că vizitatorii de
pe planeta Venus sunt creatorii orașului Tiahuanaco.
Inscripțiile descoperite descriu sosirea giganților
venusieni.
Textele vechi îl descriu pe fiul lui Orejona care ar fi
condus miticul continent Atlantida. Există multe
similitudini. Același tip de hieroglife se referă la
obiecte zburătoare misterioase, numele unei femei –
Orejona, giganții venusieni.
Toate aceste probe, urme, mărturii ale trecerii pe
Terra a Venusienilor au fost descoperite în diferite
colțuri ale lumii, începând cu Japonia, America de
Nord, Peru, Bolivia. Într-o grotă din Kohistan (India) a
fost descoperită o inscripție pe unul dintre pereți, care
susține existența unui drum spiritual între Pământ și
Venus.

80 de specii extraterestre sunt pe Terra

Paul Hallyer, fost ministru al Apărării din Canada în

anii ’60, secolul trecut, considera că pe Terra trăiesc
peste 80 de specii de extratereștri73.
El a discutat subiectul la „Russia Today”, unde a
adus argumente de existența acestora:
„În 1961 au trecut deasupra Canadei peste 50 de
aeronave extraterestre. Comandamentul Suprem Aliat
voia să apese butonul de panică, dar s-a răzgândit.
Sunt prea multe dovezi. Primesc zeci de mesaje, în care
oamenii îmi zic că au văzut extratereștri și navele lor.
Această informație e secretă, pentru că guvernele nu
vor să vorbească despre ea”.
Hallyer consideră că Pământul nu numai că a fost
vizitat de civilizații de pe alte planete, dar mulți s-au și
stabilit aici.
„Ultimele rapoarte pe care le-am primit din diverse
surse arată că sunt peste 80 de specii diferite. Unele
merg pe stradă și nu le poți diferenția de oameni. Sunt
ceea ce numim noi blonde nordice sau albi înalți.

73
Fost ministru al Apărării: „Pe Terra trăiesc peste 80 de specii extraterestre", pe
site-ul http://www.efemeride.ro/fost-ministru-al-apararii-pe-terra-traiesc-peste-
80-de-specii-extraterestre, vizitat pe 16 octombrie 2016, orele 13:02.
 Unii extratereștri și-au îmbrăcat femeile în măicuțe,
le-au trimis în Las Vegas, iar acolo nu au fost
recunoscute”, a mai spus Hallyer. Fostul ministru a
menționat că extratereștrii sunt ființe pașnice, benigne
de cele mai multe ori, dar există două specii care nu
par a fi așa pașnice, dar pe care le investighează acum.
„O perioadă știam doar de cei care au venit din
sisteme stelare diferite, cum sunt Pleiadele, Zeta
Reticuli și altele. Dar au apărut și din Sistemul nostru
Stelar, de pe un satelit numit Andromeda, una dintre
lunile lui Saturn.
De asemenea, mai sunt unii pe Venus și pe Marte...
Nu vor să ne spună cum să ne conducem planeta. Au
acceptat că e a noastră. Dar sunt îngrijorați, pentru că
nu cred că suntem gardieni buni ai planetei noastre, că
tăiem pădurile, că ne poluăm râurile, că aruncăm
mizerii în ocean.
Ne-au dat un avertisment că vor interveni... Am
vorbit cu mai mulți oameni. Cineva cu care am
discutat acum câteva zile a vorbit cu ei în 1974 și au
fost duși pe Andromeda, prin teleportare. Li s-a spus
că ne distrugem planeta și că ne luptăm prea mult
între noi, plătim prea mult pe armate și nu dăm bani
săracilor.
Sunt îngrijorați că am construit arme care pot afecta
și Pământul, dar și Cosmosul. Vor să lucreze cu noi, să
ne învețe. Ei lucrează prin indivizi – aleg oameni care
nu vor fi înfricoșați de existența lor și îi educă”, a mai
spus Paul Hallyer.

Supravegherea extraterestră

Extratereștrii ne supraveghează atât de bine, încât ei

cunosc toate secretele Omenirii, survolează cele mai
secrete baze ale Omenirii – centralele nucleare și
cunosc locurile unde se fabrică bombele nucleare, dar
și locurile unde sunt stocate74.
Prezența lor a fost observată și în locurile unde au
fost testate bombele atomice. Baza militară de la
Malmstrom, Montana (SUA), este locul unde sunt
depozitate 120 de rachete intercontinentale.
În anul 1967, după ce un OZN a survolat mai multe
minute baza, s-a constatat că 18 rachete au fost scoase
din funcțiune, ca urmare a acestui eveniment. Ancheta
tehnică care a fost efectuată a concluzionat că cele 18
rachete s-au defectat simultan din cauze necunoscute.
În același an, la o altă bază americană, au fost
dezactivate 16 rachete, ca urmare a apariției unui
OZN. Ofițerul Jacob Robert a relatat o întâmplare care
pare a fi de domeniul fantasticului.
74
Acei necunoscuți care ne supraveghează, pe site-ul www.efemeride.ro, vizitat
pe 18 februarie 2017, orele 13:46.
 El a vizionat filmul lansării unei rachete. La un
moment dat, lângă rachetă, care avea o viteză de
20.000 de km/h, a apărut un OZN care a proiectat o
rază spre rachetă, după care a făcut înconjurul rachetei
și a proiectat o nouă rază. Ce viteză putea să aibă
OZN-ul dacă la viteza rachetei de 20.000 km/h a putut
să se rotească în jurul acesteia, se întreba Jacob Robert.
Agenția Spațială Rusă Roscosmos a dat informații cu
privire la evenimentul de la Celiabinsk, din februarie
2013. Meteoritul avea o viteză de 35.000 km/h, iar
energia eliberată la intrarea în atmosferă a fost de 500
kilotone, de 30 de ori mai mult ca bomba de la
Hiroshima.
Dacă meteoritul ar fi lovit Pământul, distrugerile
erau asemănătoare cu cele de la Tunguska, Siberia,
1908. Și totuși, impactul cu Pământul nu s-a produs. Pe
Pământ au căzut fragmente mici. Este puțin probabil
ca meteoritul să fi făcut explozie în mod natural, dat
fiind rocile foarte dure din structura sa, aveau fier mult
în compoziție.

Chakrele României

Cele 14 puncte energetice majore ale Planetei

(chakre) sunt dispuse sub forma unei spirale, al cărei
capăt se află în România, fiecare din cele 7 puncte din
țara noastră având un corespondent în istoria veche a
acestor locuri75.
Astfel, România este cunoscută ca fiind zona cu cele
mai multe puncte energetice de pe Terra. România este
singura țară de pe planetă care are șapte chakre, toate
active încă.
Din punct de vedere bioenergetic, Pământul este o
formațiune cu linii geoenergetice care se întretaie, se
leagă în noduri și se modifică sub influența proceselor
geofizice și cosmice.
Aceste linii de putere ating forța maximă în anumite
zone, care emit radiații numite „curenți de
inteligență”. Locurile în care „biocurenții inteligenți” ai
planetei se întâlnesc cu emisiile energetice cosmice de
aceeași valoare sunt considerate puncte privilegiate
sau „puncte de dragoste” și sunt marcate, în general,
de construcții megalitice.
Deloc întâmplător, în acele zone a existat ocultata
civilizație a uriașilor (vezi capitolele despre „Uriașii
din lume” și „Uriașii din România”, prezentate în
Cartea a II-a de noi) iar, mai târziu au apărut nucleele
civilizației Oamenilor, care au construit temple,
schituri, biserici, mănăstiri în aceste locuri divine.

75
Cf Olimpia Diaconiuc, Mihaela Chiper, Cele 7 puncte energetice ale
României, pe site-ul http://www.sursazilei.ro/cele-7-puncte-energetice-ale-
romaniei/, vizitat pe 3 septembrie 2015, orele 13:58.
 Așa cum constatase regretatul bioenergoterapeut
Dan Seracu, deasupra României se întinde una dintre
cele mai puternice „umbrele” protectoare de pe
întreaga planetă. Această umbrelă protectoare conține
următoarele chakre planetare situate în România:

Triunghiul divin Omu – Babele – Sfinxul

Cel mai cunoscut triunghi energetic în România are

și o putere incalculabilă, conform relatărilor periodice
despre conuri de lumină alb-lăptoasă, care par că se
rotesc ca un vortex de nori, amplificând percepția
extrasenzorială.
Specialiști citați pe site-ul sfinx777.wordpress.com
susțin că semnalele radio ce vin dinspre interiorul
muntelui se amplifică în acele perioade.

Bucegi – Vârful Doamnei – Gura de Rai

Tot în Munții Bucegi (vezi capitolul cu același nume

din această carte) există o zonă de un kilometru pătrat
în care organismul uman nu resimte oboseala, iar
funcțiile fizico-chimice se revigorează brusc.
Demonstrația a fost făcută experimental, în 1999, de
un institut de cercetări particular din București, care
fusese angajat de o firmă străină să studieze
subteranul. E vorba despre o pantă pe care se
manifestă o anomalie magnetică atipică – o adevărată
„Gură de Rai”, așa cum este descrisă în mitologia
autohtonă.
Pe lângă simbolismul conceptului pe care îl învață și
copiii de școala generală, „Gurii de Rai” i s-a adăugat
și o imagine fizică, concretă, un loc cu o suprafață de
aproximativ un kilometru pătrat, cu efecte terapeutice
excepționale.
Institutul particular de cercetare se numește Terra și
a fost angajat de o firmă româno-franceză să studieze o
zonă din apropierea Peșterii Ialomicioara, în scopul
construirii unui complex hotelier. La studiu au
participat specialiști din mai multe domenii, în special
fizicieni și geofizicieni, cercetările fiind făcute cu
aparatură de geodetecție.
După mai multe zile de urcat și coborât pe acele
coclauri pentru sondaje, geofizicianul Dumitru Stănică,
unul dintre membrii echipei, a descoperit ceva
senzațional în preajma Vârfului Doamnei: ajuns într-
un anume loc, i-a dispărut oboseala.
Au verificat ulterior toți versanții din zonă, fără să
resimtă același efect, apoi au adus un medic, care a
verificat tensiunea fiecăruia dintre cei care urcau
panta. Concluzia a fost că numai în acea zonă, deși
urcușul se face pe o pantă abruptă, ritmul cardiac își
revine uluitor de repede.
Aceeași echipă a testat ulterior zona prin
magnetometrie diferențială, respectiv radiografierea
subsolului cu aparate de tip Partington, care pot
măsura, printre altele, magnetismul Pământului, fiind
depistată o anomalie magnetică atipică.
Anomaliile geomagnetice cunoscute de specialiștii
din domeniu apar în rupturile de falii, în reflexii ale
scoarței terestre sau în alte asemenea fenomene
geologice, care se înregistrează într-o formă atipică pe
diagrame. Aici e vorba însă despre ceva necunoscut,
un profil al diagramelor pe care nici profesorul Stanică,
unul dintre cei mai buni geofizicieni de la noi, nu a
știut să-l interpreteze. În acel moment, am făcut
legătura cu alt gen de anomalii atipice, pe care le
cercetam de mai mult timp și care se manifestă printr-o
emisie de radiații patogene, încă rămase cu o origine
necunoscută.

Peștera „fără capăt” Polovragi

În alt loc geoenergetic este Polovragi, lângă Târgu-

Jiu, acolo unde se crede că Zamolxis îi învăța pe vraci
tehnici de tămăduire a sufletului și trupului.
Bioenergoterapeuții consideră Polovragiul cel mai bun
loc pentru tonifierea generală a organismului.
 Peștera Polovragi a fost modelată de apele Oltețului
în banda de calcare jurasice din sudul Munților Parâng
și Căpățânii, lată de 1–1,5 km, aici avându-și obârșia și
un izvor carstic ce apare, în chei, chiar în dreptul
portalului peșterii. Se spune că aici vracii prelucrau o
plantă rară, numită povragă, polvragă sau polovragă,
întrebuințată în popor ca remediu împotriva bolilor.
Este posibil ca denumirea localității și, implicit, a
peșterii și mănăstirii, să fie de origine dacică,
cuprinzând în sine o criptogramă nedescifrată încă,
despre o concepție a strămoșilor noștri, referitoare la
credința lor religioasă sau la practicile medicale atât de
răspândite în viața lor.
Această legendă este consemnată și de Alexandru
Vlahuță în „România Pitorească”, în 1901, prin
descrierea zeului protector Zamolxe, care îndemna
poporul dac la luptă, pentru apărarea gliei strămoșești
împotriva cotropitorilor, iar „stropii ce se preling și
picură și azi din steiurile sunt lacrimile lui”, care
deplânge soarta poporului dac cucerit de romani.
Cei 800 de metri de galerie vizitabilă (din cei peste 10
kilometri cartați de speologi din amonte către aval)
reprezintă marea vărsare, iar poarta turistică este
avalul, ceea ce explică dimensiunile impresionante de
la intrare și, totodată, necesitatea opririi vizitatorilor
începând cu porțiunea inaccesibilă publicului larg.
 Primul sector al galeriei (aproximativ 400 m de la
intrare) prezintă o încărcătură emoțională de excepție,
deoarece, fiind cea mai accesibilă porțiune, a fost de-a
lungul timpului un refugiu al localnicilor: daci, vraci,
călugări, fiecare având marcat cel puțin câte un simbol
distinct.
Astfel, Scaunului lui Zamolxe îi corespunde la
suprafață, la circa 350 de metri de copertă de roci, fosta
cetate dacică „Cetățuia”, cuptoarelor de ardere a
plantei polvraga le corespunde rădăcina uriașă a
plantei dispărute, dar împietrită în tavanul peșterii
drept mărturie, iar locul ascezei călugărilor – din
perioada 1505–1968 – este marcat de o pictură realizată
de către un călugăr, în tehnica negru de fum,
reprezentând simbolul morții.
Traseul istoric al porțiuni vizitabile a Peșterii se
încheie cu Izvorul Speranțelor, o gură care nu seacă
niciodată, din spatele căruia ne „privește” Maica
Domnului cu Pruncul în brațe, poate cea de la
mănăstirea vecină, cu hramul „Adormirea Maicii
Domnului”.

Panteonul de la Căscioarele

Cercetătorul Gheorghe Șerbana indică o alta zonă a

„urieșilor”, descoperită în Panteonul de la Căscioarele
(jud. Călărași), o vatră primară a civilizației pe Terra:
„La Căscioarele a început Istoria, care se trage de la
Istru (Dunărea de azi – n. n.).
Aici a existat o minunată civilizație a zeilor „titani”
ai Omenirii. Aici au fost găsite necropole de uriași și
pietre cu inscripții ciudate, cu linii ce parcă delimitează
zone numai de oamenii străvechi știute.
Cu aparatura modernă se poate constata aici
existența unei zone geoenergetice deosebite, cu o
acustică nemaipomenită. Cine doarme noaptea aici, în
zona Panteonului de la Căscioarele, aude clar și
șoaptele oamenilor de pe malul celălalt al Bălții
Izvorului Cătălui”.
La Căscioarele au fost descoperite două uimitoare
coloane rotunde din ceramică, goale pe interior, având
o înălțime de 2,30 de metri și un diametru de 0,50
metri, aflate în interiorul unei construcții de 72 de
metri pătrați, compusă din două camere, cu pereți
ornați cu figuri serpentiforme și semicercuri, pe un
fond ocru. Coloanele erau pictate și ele cu serpentine,
în ocru.
Datarea Panteonului de la Căscioarele, făcută de
arheologi români, indică 4.500 î.Hr. Specialista Maria
Gimbutas îl datează la 5.300 î.Hr. Tot aici s-au găsit
modelele din teracotă ale sanctuarelor, care prezintă
un rafinament arhitectural pe care templele elene îl vor
atinge după mii de ani, iar civilizația sumeriană,
considerată de istoria mondială cea mai veche... abia
după alte două milenii.
Coloanele nu aveau funcționalitate arhitectonică, ci
reprezentau „țâțâna lumii”, după cum se exprimă
țăranii și astăzi – adică Axa Divinității cu lumea.

Șimleul Silvaniei – Sălaj – Dacidava

Dincolo de legende și percepții extrasenzoriale,

Șimleul Silvaniei a captat atenția arheologilor, ca
urmare a descoperirii a cel puțin trei tezaure
arheologice, cu o valoare inestimabilă, dintre care
niciunul nu se află în posesia autorităților române,
neputând fi explorate sau popularizate suficient.
Primul tezaur a fost descoperit în vara anului 1797
de către doi copii localnici, care au găsit, în timp ce se
aflau cu animalele familiilor lor la păscut, peste 2 kg de
bijuterii de aur. Întregul tezaur, format din 13 verigi
plate de aur, 11 verigi granulate de aur, o cataramă de
centură, un inel circular de aur, un medalion cu decor
geometric, un capăt de brățară în formă de cap de
șarpe, un mare lanț colier de aur masiv cu pandantive
și 15 medalioane cu efigii de împărați romani, a ajuns
în colecțiile Muzeului Kunsthistorisches din Viena.
Al doilea tezaur a fost descoperit de un țăran, în
1889, pe coasta Dealului Măgura. Acest tezaur
cuprinde 10 perechi de fibule de aur, 1 fibulă singură, 3
vase semisferice de aur și 8 bucăți de fragmente de
fibulă, toate aflate în custodia Muzeului Național
Maghiar (Magyar Nemzeti Músem) din Budapesta.
Ultimul tezaur a fost descoperit în aprilie 1986 de
către doi copii, pe un versant al localității, numit de
localnici Deluț. Cei doi frați au scos la lumina zilei trei
brățări, o fibulă și un lanț – toate din argint, de
proveniență dacică și de 552 de monede de argint –
drahme. Inițial, acestui tezaur i s-a pierdut urma, iar
reprezentanții Muzeului Județean de Istorie și Artă
Zalău susțin că încearcă să-l recupereze.

Munții Rarău – Câmpulung Moldovenesc

Mai multe surse afirmă că în zona de referință Rarău

– Pietrele Doamnei – Giumalău activează un uriaș
vortex prin care se fac infuzii vibraționale, unii inițiați
considerând că este locul cel mai potrivit pentru
atingerea unor înalte stări de conștiință.
Dincolo de ezoterismul relatărilor, numeroșii turiști
spirituali care frecventează zona, susțin că un efect
important asupra organismului uman l-ar putea avea
chiar compoziția șisturilor cristaline (cloritice,
sericitice, cuarțite, porfiroide, calcare cristaline și
gnaisuri oculare).
Deși se spun tot felul de legende, Pietrele Doamnei
sunt cât se poate de reale, înalte de 70 de metri și
situate la altitudinea de 1.634 metri, în Munții Rarău.
Vârful cel mai înalt are o altitudine de 1.651 metri.
Rezervația naturală Rarău – Pietrele Doamnei are
suprafața de 933 hectare, fiind declarată Sit Natura
2000. Zona este importantă datorită bogăției vegetației
endemice. Primele cercetări geologice au fost
întreprinse de geologii austrieci C.M. Paul (1876), V.
Uhilg (1903), V. Volz (1903) și de cercetătorii români
Th. Kräuter (1929), M. Ilie (1957), I. Turculeț (1963), Gr.
Popescu și D. Patrulius (1964).
Ei au descoperit că zona este formată din calcare cu
încrustații de corali, amoniți, alge marine și alte
elemente ce formau recife acum mai bine de 140 de
milioane de ani. Dintre acestea, se disting fosilele din
genurile Requenia și Matheronia. În Cretacic, teritoriul
era acoperit de ape marine. Odată cu mișcările
tectonice, apa s-a retras, iar recifele au fost ridicate la
suprafață.

Sarmisegetuza – orașul subteran predacic

Orașul predacic se află situat în partea de vest a Țării

Hațegului, la aproximativ 8 km de „Porțile de Fier ale
Transilvaniei”, unde se face trecerea în Banat, pe
teritoriul județului Hunedoara.
La începutul anilor ’90, subsolul din zona Grădiște –
Sarmisegetuza a fost scanat de un satelit rusesc. Un
dosar al descoperirilor făcute a fost întocmit la
Ministerul Lucrărilor Publice și Amenajării Teritoriului
și la Ministerul Culturii de atunci, care au decis
efectuarea unor cercetări. Concluzia era una șocantă:
fortificațiile din zona Grădiște nu erau doar cetăți
dispuse pe culmile munților din jur, ci un imens
ansamblu de 200 km pătrați, foarte compact, care
cuprindea o așezare militară și una civilă, montană, cu
mai multe nuclee. Pe o suprafață de doi kilometri
pătrați, la o adâncime de 8 metri, s-a descoperit chiar o
așezare subterană.
În anul 2001, generalul de divizie în retragere, Vasile
Dragomir, care susținea că făcuse parte din echipa de
cercetători, declara pentru un ziar central că în zona
Vârtoape fuseseră detectate, pe o suprafață de 4 km
pătrați, 75 de gropi conice, de dimensiuni diferite,
precum și incinte paralelipipedice, modificate de mâna
omului, care comunicau între ele, dar și cu platoul de
deasupra prin drumuri antice.
De la aceste incinte pleacă mai multe tuneluri spre
munții din apropiere, unele prăbușite parțial, iar unul
dintre tuneluri ajunge chiar la Sanctuarele de la
Sarmisegetuza Regia, unde au fost, de asemenea,
detectate incinte subterane. Aceeași sursă dă drept
certă informația conform căreia sub același platou s-ar
afla trei piramide îngropate.
Persoanele specializate pe acest subiect susțin că
arheologic nu a fost explorată nici 10% din suprafața
de interes, mai ales că spațiul este considerat rezervație
naturală, fiind interzisă cu desăvârșire orice excavație
în zonă.
Mii de turiști ezoteriști vizitează anual celebra roată
de andezit, urmele sanctuarelor arhaice și celebrul
„calendar” – în realitate un ancestral sanctuar rotund –
asupra rolului și originii cărora cercetătorii au opinii
diametral opuse. Vechea cetate predacică, spre
deosebire de alte 6 din apropiere (Regia, Căpâlna,
Blidaru, Bănița, Costești, Piatra Roșie), nu formează
obiectul patrimoniului UNESCO. Toată documentația
oficială se află la Institutul Național al Patrimoniului.
Celelalte șapte chakre ale Terrei sunt următoarele:
1. Muntele Shasta (California, SUA)
2. Lacul Titicaca (Peru)
3. Uluru-Kata Tjuta (Teritoriul de Nord al Australiei)
4. Glastonbury și Shaftesbury (Marea Britanie)
5. Muntele Măslinilor, Muntele Sinai și Marea
Piramidă de la Gizeh
6. Centrul mobil de activare al aeonului, momentan
în conjuncție cu Anahata
7. Muntele Kailask (Tibet).

Chakrele Pământului reglează, supraveghează și

optimizează funcționarea planetei. La fel ca și chakrele
ființelor, care coordonează funcționalitatea întregului
sistem. Oamenii au exact același număr de centri,
deoarece trăiesc aici și trebuie să corespundă
vibrațional cu planeta.

Vârful Omu

Cercetătorii japonezi au declarat că în România se

află cel mai puternic pol energetic din lume, Vârful
Omu76. Echipa de japonezi care a venit în România și a
realizat măsurători în acest sens, s-a deplasat și în
Buzău, la Bozioru sau Poarta lui Dumnezeu.
Au fost surprinși să constate că polul energetic din
județul Buzău se clasează pe locul trei în lume, ca
putere energetică. Luana, în sumeriană, înseamnă
oamenii lui Anu, care era zeul suprem al sumerienilor,
al cărui simbol era soarele cu razele în formă de
svastică.

76
Preluare de pe site-ul http://www.secretulcunoasterii.ro/declaratie-fara-
precedent-a-cercetatorilor-japonezi-in-romania-se-afla-cel-mai-puternic/, vizitat
pe 28 ianuarie 2017, orele 12:26.
 Pe teritoriul României s-au descoperit multe
artefacte aparținând civilizației sumeriene. Tăblițele de
la Tărtăria sunt proto-sumeriene, adică sunt cu 2.000
de ani mai vechi decât orașele sumeriene. Zeii
sumerieni au coborât din cer cu mașinile lor
zburătoare și au dominat civilizațiile de pe Pământ.
Perioada a fost numită dinastia zeilor.
Cercetătorul american Rob Balard susține că Potopul
a avut loc în Marea Neagră, care înainte a fost un lac
cu apă dulce. Mediterana a inundat acest lac, prin
Strâmtoarea Bosfor. În urma Potopului, s-a format
Marea Neagră.
Triburile din această zonă au migrat spre Eufrat, Nil
și Tibru, iar marii zei au plecat cu navele lor
zburătoare. Prima țară a lui Anu a fost pe actualul
teritoriu al României. În zona Bozioru, sunt zile în care
factorii electromagnetici întrunesc condițiile necesare
producerii unor fenomene paranormale. În perioada
1978–1981 au fost efectuate măsurători de către
specialiști din armată. Fenomenul de ceață albastră, pe
lângă fascinație, trezește și un sentiment de teamă. Este
vorba despre apariția unui vortex, care creează un
tunel energetic turbionar, care aspiră persoanele aflate
în raza de acțiune a acestuia.
Sunt câteva dispariții semnalate în zonă, rămase
neelucidate, și de aici un întreg mister. În perioada
1978–1981, reprezentanți ai armatei au efectuat
măsurători, iar o întâmplare a rămas și astăzi vie în
memoria martorilor. Unul dintre militari a fost aspirat
de vortexul energetic, spre disperarea și frica celorlalți
ofițeri care participau la măsurători.
El a fost descoperit, o oră mai târziu, la o distanță de
câțiva kilometri, de zona unde a efectuat măsurători.
Peisajul de dincolo era asemănător cu cel de pe
Pământ, numai că lumina era mai clară și dădea
culorilor o altă strălucire. A văzut și oameni, o femeie
cu un copil, care părea a fi o clonă a mamei, bărbați cu
tenul gri, total diferiți de oameni.
Nu a putut comunica cu ei, păreau că plutesc haotic,
dintr-o parte în alta. „Cu siguranță – a continuat
protagonistul întâmplării – acele persoane pățiseră
același lucru ca și el, dar nu au mai găsit drumul de
întoarcere”.
Rătăceau într-un alt spațiu. În acel tunel energetic,
timpul se dilată, iar la întoarcere persoana este
debusolată. El a fost supus în timpul călătoriei la
solicitări psihice și fizice foarte puternice.
În timpul apariției ceții albastre în Munții Bucegi sau
în Munții Buzăului, s-a observat că pilele electrice se
descarcă temporar. Același fenomen s-a înregistrat de
mai multe ori și în Triunghiul Bermudelor.
 Capitolul IV
Stalin, Hrușciov și OZN-urile

Bolșevicii au câștigat războiul civil rus în anul 1920 și

au transformat țara într-un imens stat totalitar.
Milioane de oameni aveau să piară în lagărele de
muncă și într-un război vicios cu Germania nazistă;
totuși, de-a lungul celui mai sângeros secol din istoria
Rusiei, OZN-urile au continuat să planeze peste țară,
cu toate că nu toți cei care au observat lucruri ciudate
pe cer au putut trăi pentru a spune povestea lor.
Pe parcursul perioadei întunecoase pe care o
cuprinde acest capitol, a existat un interes fără
precedent al poliției secrete sovietice atât fenomenul
OZN, cât și cei implicați în cercetarea aceasta.
Aparent, obiectele ciudate de pe firmamentul asiatic
i-au interesat pe sovietici încă din anii ’20, când Gleb
Bokii, care mai târziu a devenit șeful Departamentului
Special al OGPU (precursor al KGB-ului), a fost
familiarizat cu mulți cercetători de fenomene
anormale.
Sovieticii, ca și naziștii, au fost interesați în
misterioasa Shambala, un ținut care ar fi situat la
granițele Afganistanului, Indiei și Tibetului.
În 1909, Bokii a fost recomandat unei loji masonice,
iar unul dintre cei care au aprobat inițierea lui a fost
A.V. Barchenko, biolog și ocultist, care a participat în
1921 la o expediție în Peninsula Kola.
Din cele câteva dosare care au fost eliberate
constatăm că în decembrie 1924, Barchenko s-a întâlnit
cu o parte din șefii OGPU, pe care i-a șocat cu
rapoartele sale; Shambala figura în mod proeminent.
Poliției secrete i-a plăcut ce a auzit și a fost creat un
laborator finanțat de OGPU, care a durat timp de 12
ani, până în 1937, când Barchenko a fost arestat într-
una dintre epurări. Într-o „cameră neagră” specială din
clădirea OGPU, Barchenko lucra cu șamani, mediumi
și vindecători, uneori ținând conferințe oamenilor
OGPU și înalților funcționari.
Nici măcar Stalin nu a putut ține cerul Rusiei liniștit.
Valentin Golts, ufolog rus, a publicat informații despre
o observație care a avut loc în 1940 (Anomaliya,
Numărul 18, 1994), în aceeași zonă, în regiunea
Zaporojie, unde cazacii au tras într-o ciudată navă
zburătoare, în 1680.
La mijlocul lunii septembrie oamenii au putut vedea
în mod clar o „cruce neagră” gigant, care a apărut de
nicăieri. Ea a plutit deasupra zonei timp de 40 de
minute. A dispărut dintr-o dată, dar când războiul a
început un an mai târziu, mulți oameni și-au reamintit
OZN-ul prevestitor în formă de cruce.
 OZN-uri naziste peste câmpuri de luptă sovietice

La fel ca aliații și dușmanul lor (Serviciile secrete

Abwehr au interogat martori oculari la o explozie de
deasupra Poloniei, în 1940), armata sovietică a
observat prezența unor obiecte zburătoare ciudate
deasupra trupelor și a câmpurilor lor de luptă.
Un raport privind dosarul rus de la Centrul de
Cercetare Ufologică descrie un alt incident de
deasupra Poloniei, în noiembrie 1944.
Lev Petrovici Ovsischer, un navigator sovietic, pe
bombardier, a observat, împreună cu alți piloți de
zbor, un obiect luminos ciudat pe cer deasupra unui
aeroport de linia întâi de lângă Varșovia. OZN-ul a
plutit la o mare altitudine, fără să se miște,
aproximativ 15 minute. Iluminarea sa era incredibilă.
Obiectul s-a înălțat apoi cu mare viteză, și a dispărut
din vedere.
Niciunul dintre martorii oculari nu auziseră nimic
despre „farfurii zburătoare” și nu au putut explica ce
era ceea ce au văzut. Asta l-a determinat pe Ovsischer
să colecteze rapoarte despre militari și despre OZN-uri
Alte observații au fost deja raportate. Unul a avut loc
pe 26 august 1943, la Kursk Bulge, locul unei bătălii de
tancuri cruciale între armatele sovietice și germane.
Locotenentul major Ghenadie Jelaghinov a observat
cerul după ce artileria sovietică a bombardat liniile de
apărare germane. Inamicii lui au bombardat în mod
frecvent pozițiile sovietice în acea parte a frontului și
dintr-o dată a văzut un obiect în formă de seceră. El se
grăbea în mare viteză în direcția sud-vest, și în curând
a dispărut din raza vizuală lui Jelaghinov.
Foo Fighters (denumire dată OZN-urilor din cel de-
al Doilea Război Mondial) erau capabile de viteze
prodigioase, mult dincolo de tehnologia timpului.
Culoarea OZN-ului era albăstrui închis, cu nuanțe,
din față spre spate. Dar spre mijloc, culoarea s-a
transformat într-un portocaliu strălucitor. Impresia a
fost aceea a unui delfin uriaș care respira, deoarece
secțiunea de mijloc se extindea în mod continuu și se
contracta în dimensiune.
Obiectul părea să fie ceva animat și impresionant,
datorită salvelor de artilerie sovietice și exploziilor din
fundal. Alți martori oculari militari au fost menționați
în raportul semnat.
A existat, de asemenea, un raport al unui imens
OZN care a plutit deasupra zonei neutre Kursk Bulge
chiar înainte de începerea luptei. Înaltul
Comandament sovietic se temea că obiectul a fost
mult-lăudata „armă secretă a lui Hitler”. A fost făcut
un desen al obiectului, iar mai mulți colonei sovietici,
care au luat parte mai târziu la luptă, au semnat
declarații.
Desenele au fost păstrate în arhivele lui Feliks Zigel,
dar apoi au dispărut. Profesorul Burdakov, un prieten
al regretatului ufolog, cunoștea conținutul arhivelor
sale, dar nu a văzut niciun raport de „disc” din timpul
războiului.
Doi remarcabili oameni de știință, S.P. Koroliov și
M.K. Tikonravov, au menționat vag „discurile
germane” ale lui
Burdakov, dar ei n-au fost suficient de siguri pentru
a-i cere detalii. Din păcate pentru posteritate, ambii
bărbați sunt acum morți, luând toate acestea în
mormintele lor.
Piloții sovietici ai Forțelor Aeriene Sovietice, ca și
tovarășii lor de pe teren, au avut întâlniri strânse cu
obiecte zburătoare ciudate.

Avion rus invizibil

Robert L. Bartini (1897–1974), un comunist italian, a

fost un designer foarte enigmatic de avioane sovietice.
După mutarea lui în Rusia Sovietică, în 1923, el a
proiectat mai mult de 10 avioane experimentale. URSS-
ul acum nu mai este demult, dar chiar și astăzi nu este
prudent să pui întrebări despre munca lui Bartini:
subiectul este tabu.
 Informații limitate au fost publicate în presa
sovietică de-a lungul anilor, iar Centrul Rusesc de
Cercetare Ufologică a alcătuit un profil deranjant.
Este cert că în a doua jumătate a anilor ’30 un avion
invizibil a fost testat într-unul din aeroporturile din
nordul Rusiei.
Istoricul și profesorul sovietic Shavrov arunca o
lumină, în 1935, spunând că sovieticii au testat avioane
fabricate din material transparent. Se susține că Bartini
a făcut o descoperire în domeniul câmpurilor
supermagnetice.
Se pare că a descoperit un efect anterior necunoscut
care ar putea schimba proprietățile fizice ale unui
continuum spațiu-timp. Acest lucru ar permite unui
obiect, ca un avion, situat într-un punct fix, să devină
invizibil pentru observatorii externi. Bartini a fost cu
siguranță interesat de fizica continuumului spațiu-
timp.
Nimeni astăzi, cu excepția celor care păstrează
arhivele secrete blocate, nu știu de ce – sau eventual
dacă – proiectanții sovietici de aeronave au oprit
experimentele suplimentare cu avioane invizibile.
Tot ceea ce este cunoscut este faptul că numele lui
Bartini, teoriile și munca lui sunt ținute în secret.
Adevărul din spatele avionului invizibil nu va fi
niciodată probabil cunoscut.
 Stalin investighează

Centrul de Cercetare Rus de Ufologie a fost în

corespondență cu Valeri Pavlovici Burdakov, care a
oferit prin rapoartele sale interesul pe care Stalin îl
avea pentru OZN-uri.
Au existat, de asemenea, și alte relatări ale discuțiilor
neobișnuite între dictator și Serghei Koroliov.
Profesorul Burdakov, un doctor de științe tehnice,
asociat al Centrului Științific Geo informațional, și
coautor al unei extrem de populare cărți Rachete ale
Viitorului. Acesta a cunoscut personal pe mulți dintre
cei care au creat rachete balistice ale Uniunii Sovietice
și programul lor de explorare spațială.
Se spune că Stalin i-a mulțumit lui Koroliov pentru
consultare și l-a sfătuit să nu vorbească nimănui
despre aceasta.
Inițial, el a auzit de interesul lui Stalin pentru OZN-
uri de la Pavel Vladimirovici Tsibin, un alt om de
știință care i-a spus lui Burdakov despre întâlnirile
dintre Stalin, Koroliov și Tsibin.
Burdakov a lucrat 32 de ani la biroul de proiectare a
lui Koroliov. El a participat, de asemenea, la crearea
complexului navetă de la Energia-Buran. Koroliov și
colegii săi au avut încredere în Burdakov de aceea a
reușit să afle despre interesul lui Stalin despre
fenomenul OZN.
Serghei Koroliov ar fi informat poliția secretă (KGB)
cu privire la punctele de vedere nonconformiste ale lui
Burdakov. Celebrul designer sovietic de rachete a
primit rapoarte de la informatori, care au prezentat că
Burdakov ține prelegeri despre „farfuriile zburătoare”
celorlalți angajați ai cosmodromului.
Nu numai că Koroliov nu l-a pedepsit pe Burdakov,
dar el l-a trimis chiar la Observatorul Pulkokovo și i-a
dat și o scrisoare de recomandare.
În acei ani, oamenii au raportat astronomilor de
apariții episodice de OZN-uri și Burdakov a putut să
citească rapoartele OZN care au fost adresate
observatorului.
În 1947, Koroliov a fost chemat și informat că ar fi
fost nevoie de el la Kremlin, la cererea tovarășului
Stalin. În Statele Unite, la momentul respectiv, circula
zvonul că o „farfurie” a fost capturată în apropiere de
Roswell, New Mexico.
La Kremlin, lui Koroliov i s-au dat doi traducători de
sex feminin, un teanc de ziare străine, cărți și trei zile
pentru a finaliza cercetarea.
Koroliov a văzut multe materiale publicate, precum
și mărturii documentare în acea grămadă, printre care
erau, de asemenea, rapoarte de apariții asupra URSS-
ului,
Koroliov a întrebat dacă poate lua totul acasă cu el,
ca să studieze materialele în liniște și totodată să se
consulte cu experți.
Stalin a respins cererea, dar, în schimb, i-a făcut rost
lui Koroliov de un apartament special pentru munca sa
de la Kremlin. În câteva zile, el a fost chemat din nou.
Serghei Koroliov a fost convocat de Stalin să-și
exprime opiniile sale cu privire la fenomenele OZN.
Stalin i-a cerut părerea lui Koroliov și omul de știință
a declarat că, în opinia sa, OZN-urile nu erau arme
care aparțin unui anumit potențial adversar și nu
reprezintă o amenințare gravă la adresa țării.
Cu toate acestea, fenomenul în sine există și va veni
momentul în care trebuia să fie studiat. Apoi, Stalin a
arătat că și altor oameni de știință sovietici eminenți,
cum ar fi Kurciatov, Topciev și Keldiș, le-au fost date
misiuni similare de cercetare și au ajuns la opinii
asemănătoare.
Stalin a fost suficient de tulburat de existența OZN-
urilor, iar în 1947 a ordonat mai multor oameni de
știință eminenți ruși să investigheze fenomenul OZN.
Există și o altă versiune a întâlnirii dintre Koroliov și
Stalin, spun surse de la acei oameni „care au fost
aproape de Koroliov.”
Povestea a fost publicată în revista Terminator din
Rusia în aprilie 1992. În această versiune, se spune că
la începutul anilor ’50 a fost chemat Koroliov la
Kremlin pentru se a vedea cu Stalin, dar conversația
dintre cei doi bărbați a luat o întorsătură neobișnuită.
Stalin a dat lui Koroliov o copie a unei cărți scrise în
limba engleză (mai târziu a fost clarificată, a fost cartea
lui Menzel despre farfurii zburătoare) și i-a cerut lui
Koroliov părerea sa cu privire la subiect.
Omul de știință a răspuns că el știa doar limba
germană, așa cum a fost necesar pentru activitatea sa.
El a cerut să împrumute cartea pentru o zi, astfel încât
să o arate cuiva care știa limba engleză.
Stalin a refuzat să-i dea cartea, dar i-a ordonat lui
Koroliov să se ducă într-o cameră alăturată, unde erau
niște traducătoare.
Lucrarea a durat câteva ore, dar Stalin nu le-a grăbit.
Koroliov era bun prieten cu celebrul cosmonaut
sovietic, Iuri Gagarin.
După ce a citit traducerea, Koroliov a avut însă o
opinie: chiar dacă există obiectele (zburătoare), acestea
ar putea să nu fie creații ale industriei militare
americane.
Stalin i-a mulțumit lui Koroliov pentru consultare și
l-a sfătuit să nu vorbească despre asta. Koroliov nu a
menționat nici un alt material în afară de carte.
Cercetările ulterioare făcute de dr. Richard Haines,
de la NASA, a scos la iveală faptul că arhivele sovietice
nu conțin documente despre fișierele OZN ale lui
Stalin.
Cercetătorii ruși sunt de părere că dosarele au găsit
drumul lor spre arhivele secrete ale Statelor Unite ale
Americii, în timpul anilor agitați de perestroika.
Absența documentelor OZN ale lui Stalin au
asigurat Forțele Aeriene ale Statelor Unite ale Americii
(USAF) că nimeni nu poate contesta considerația sa,
din 1994 cu privire la accidentul de la Roswell.

Anul fatidic: 1953

Stalin a murit subit și misterios. În martie 1953. Dar

alte evenimente, legate de istoria fenomenului OZN,
avuseseră loc.
O expediție arheologică sovietică a fost implicată în
săpături la Kiev, la un site de pe Reitarskaya Street.
Ei au făcut o descoperire care urma să fie ținută
secret de către Uniunea Sovietică timp de 40 de ani.
Cei implicați în descoperire se tem chiar și astăzi să
dezvăluie numele lor. Unul dintre ei a vorbit fără
tragere de inimă la un ziar din Kiev, în
1993. El a spus că arheologii au găsit un cavou la o
adâncime de 5 metri, care conținea un cufăr masiv.
În interiorul cufărului, arheologii au găsit 500 de
cărți, scrise în arabă, greacă, sanscrită și limbi slave.
Cărțile conțineau desene, cum ar fi construcții de stații
orbitale, hangare pentru nave spațiale și scene de
genul Star Wars.
Cărțile conțineau și manuscrisul inițial, Slovo o
polku Igoreve, despre isprăvile antice ale Prințului
Igor, scrise de cronicarul Piotr Borislavovici. MVD
(poliția secretă) a sosit în câteva ore, iar ceea ce au găsit
le-au pus în trei camioane acoperite și le-au luat.
Arheologii au fost avertizați să păstreze tăcerea cu
privire la întregul episod. Așa au făcut, până în anul
1993, când a apărut un raport în ziarul Dzhentry
(numărul 5) în Vladivostok.
Acesta a fost unul dintre cele mai bune ziare din era
post-sovietică, care ne-a oferit multe detalii interesante
despre secrete de cercetare sovietice OZN
În ciuda anilor de dictatură stalinistă, OZN-urile au
continuat să fie observate în teritoriile rusești.

1946 – Tunguska revizitată

În vara anului 1946, Planetariul de la Moscova a

permis o primă prezentare de prelegeri de către
ufologi sovietici de renume, ca A. I. Kasanțev și Félix
Y. Zigel, despre Fenomenul Tunguska.
Cu toate că cele mai multe cercetări OZN erau încă
ocultate și învăluite în secret oficial, aceasta a constituit
un progres major în cercetarea OZN rusească la
momentul respectiv.

Anul 1952 – OZN-ul triunghiular

Un obiect triunghiular a traversat cerul senin într-o

seară de vară, deasupra satului ucrainean Gnivan, și a
fost observat de către un astronom sovietic, dna
Faminskaia, de la Institutul de Astronomie Sternberg.
OZN-ul gălbui s-a deplasat fără zgomot, dar cu o
viteză foarte mare. Nicio explicație nu a fost găsită.

Anul – 1953 – Dispariție ciudată

În timpul zborurilor de testare al unui prototip de

avion supersonic la aerodromul militar local din Insula
Kunașir, un alt avion venind din zona Oceanului
Pacific, a dispărut în mod misterios, în timp ce
observatorii se uitau la el. La început a dispărut vizual,
iar apoi de pe ecranele radar. Ministerul Apărării a
trimis nave speciale să-l recupereze, dar nu a găsit
nimic.
Nici submarinele nu au găsit nimic. Nicio urmă a
avionului nu s-a găsit vreodată. În acea zonă au trecut
multe OZN-uri, dar niciunul, la fel de dramatic ca
acesta.
Istoricul american Gerald K. Haines a scos la iveală
faptul că, în același timp, în 1953, cei de la CIA au creat
un algoritm special științific prin care să analizeze
implicațiile de securitate ale acțiunilor OZN-urilor.
Între timp în Asia Sovietică, într-un teritoriu
cunoscut sub numele de Krasnoiarsk Kraina, nu foarte
departe de locul exploziei de la Tunguska, au avut loc
evenimente sinistre.
Ca și martor ocular care a raportat fenomenul, este
foarte sigur că extratereștrii au venit. Veniamin Dodin,
scriitor și lector, a fost arestat în 1940 unde și-a
petrecut următorii 14 ani în închisori și lagăre din
întreaga URSS. Dodin a scris 26 de cărți, iar timp de 20
de ani a ținut cursuri inginerilor militari sovietici.
Era o noapte senină, în iunie 1953, când Dodin se
întorcea la coliba lui de iarnă, la râul Ișimba. Taigaua
era liniștită și un vânt ușor a alungat toți norii.
Deodată, Dodin a auzit un zgomot strident, ascuțit, ca
și când venea din interiorul creierului său. Apoi a
văzut obiectul care emitea sunetul.
Era un cilindru lung, aparent strălucitor, care plutea
deasupra norilor, la o distanță de aproximativ doi, trei
kilometri. Dodin putea vedea în mod clar corpul său în
formă de tobă care se rotea. Fuzelajul era încins cu
ceva ce semăna cu o scară rulantă, cu mai multe trepte.
Partea din spate a cilindrului era pe jumătate întoarsă
spre Dodin, și a observat că era complet deschisă.
El a presupus imediat că ceea ce plutea deasupra era
un dirijabil, dar lipsa unor cabine sau cabina de pilotaj
îl încurca pe omul de știință.
Obiectul, rotindu-se încet, s-a mutat în direcția lui
Dodin. El a văzut că cilindrul avea ceva ca o
proeminență în partea din spate care ieșea din corpul
său elipsoidal. Modul în care era construit „dirijabilul”
i se părea lui Dodin a fi incorect din punct de vedere
tehnic.
El nu avea nicio îndoială că era un dirijabil; ceea ce îl
contraria însă era posibila sarcină utilă pe care o ducea.
Exista un centru de cercetare sovietic secret în zonă,
așa-numitul „Sertar 26.”
Noi tipuri de superarme erau proiectate acolo și
Dodin a presupus că a intrat în zona de testare. Dar el
a observat că „partea din capăt” era de fapt un corp
plat de tobă. Acesta s-a separat de cilindru și a urcat
rapid în sus.
Zgomotul din urechile lui Dodin a devenit mai mic,
dar mai neplăcut, ca un chițăit dureros. Mai multe
tipuri de tobe mai plate au ieșit din „dirijabil” și au
zburat în sus. Apoi, capătul deschis al obiectului
ciudat s-a închis, iar cilindrul a zburat mai departe.
Durerea a dispărut, de asemenea, și „tobele plate.”
Cerul era mai luminos acum, deoarece se iveau zorile.
Dodin a avut o vedere perfectă de la coliba lui de
iarnă, dar nu a putut vedea nimic pe cer. Cu toate
acestea, dirijabilul s-a întors în noaptea următoare.
Ca om de știință, el știa foarte bine că niciun corp
construit de om nu ar putea călători la o astfel de
viteză încât să dispară instantaneu din vedere. Erau
oare unele superaeronave noi? Dodin era îngrijorat de
faptul că cei care au înființat și dirijau sinistrul „Sertar
26” ar putea veni în zonă, alături de piloți de încercare
de top sovietici.
Chiar și exilații, și deținuții din lagărele de
concentrare cunoșteau zvonuri oribile despre
proiectele centrului. Totuși, Dodin a fost un om de
știință, un cercetător mai întâi de toate. El, mai târziu,
și-a luat două filme pentru fotografii. În cazul în care
va fi prins soarta lui va fi pecetluită: un exilat să
fotografieze într-o zonă interzisă din Oimolon...
Dodin era o persoană curajoasă și a observat OZN-
uri timp de peste 40 de ore. Obiectele au continuat să
„verse” „tobe plate” mai mici.
„Tobele” au dispărut aproape imediat. Dodin a
estimat că fiecare „cilindru (tobă)” era de aproximativ
25 de metri în diametru.
Dirijabilul-mamă, așa cum l-a descris Dodin în
raportul său pus la dosar la Centrul Rus de Cercetare
Ufologică, a fost de aproximativ 200 m în diametru.
Fiecare dirijabil-mamă „arunca afară” opt „tobe plate”,
perfecte, lustruite fin. Dodin a folosit un teodolit Zeiss
pentru a observa obiectele – el nu avea alte
instrumente. Ocularul prin care s-a uitat, i-a permis să
discearnă o ușoară luminescență care emana din
panourile plate de pe „tobe.”
Nava-mamă nu avea niciun fel de luminescență.
Dodin a încercat să ajungă la locul celui mai apropiat
cilindru. El a eșuat de fiecare dată. Mai mult decât atât,
se simțea rău ori de câte ori se apropia de zonă. Înainte
nu se îmbolnăvise niciodată în taiga. El avea dureri
ascuțite la încheieturi; acel sunet ascuțit în creier s-a
întors, o durere insuportabilă care l-a forțat pe Dodin
să se întoarcă. Odată ajuns acasă, a adormit pentru o
lungă perioadă de timp.
MVD a ajuns în zonă la începutul lunii iulie însoțit
de aviatori sovietici. Poliția secretă a observat aparatul
de fotografiat a lui Dodin și l-a luat, iar filmul l-a scos.
El a fost interogat intensiv când oamenii MVD i-au
confiscat aparatul de fotografiat, era sigur că a
fotografiat unele proiecte secrete.
Dodin a aflat mai târziu cât de greșit a fost. Militarii
fuseseră, de asemenea, tulburați de obiect; ei au
încercat să utilizeze radare și în câteva ore au
descoperit ceva care le „bruia” stația lor radar.
 Radiațiile de frecvențe superînalte care emanau de la
nava mamă erau periculoase astfel încât autoritățile au
evacuat zona. Cu toate acestea, înainte ca ei să fugă de
acolo, i-au ordonat lui Dodin să-și continue
observațiile. Apoi, totul a încetat subit, fără nicio
explicație

Experimente secrete ale aeronavelor naziste

Există dovezi care sugerează că oamenii de știință

ruși Koroliov și Tikonravov au vizitat Germania
învinsă.
Tikonravov a fost primul rus care a văzut bazele
forțelor SS, care au vegheat și întreținut proiectele V-1
și V-2. Koroliov a fost trimis într-o misiune oficială
pentru a studia și a selecta materialele direct legate de
programul V-2.
Profesorul Burdakov are în posesia sa mai multe
rapoarte interesante despre aceste programe de la
experții sovietici care au lucrat în Germania, în
ultimele luni ale războiului și imediat după aceea. El
are materiale despre aeronave propulsate cu jet, dar nu
are date fiabile privind testarea oricăror „discuri
zburătoare”.
Germanii au avut proiecte; adică, intenții generale,
testarea modelelor, calcule și estimări, dar profesorul
crede că ar fi fost cel mai dificil de a transforma toate
cele de mai sus într-o aeronavă viabilă.
Naziștii au testat un avion cu aspect ciudat la
Aerodromul Kbely din Praga, în 1944. Aeronava,
potrivit martorilor oculari, era sferică, și avea un
diametru de aproximativ șapte metri. Aceasta avea o
cabină de pilotaj mică, în formă de picătură, și patru
„picioare” înalte (suporturi) cu roți mici.
Fuzelajul avionului era fie făcut din metal, fie
acoperit cu un material de culoare argintie. Acesta era
propulsat de un motor cu reacție sau de ceva similar.
Nava a început zborul ajungând o altitudine de 5 m,
a zburat câteva sute de picioare, iar apoi a aterizat, dar
a fost constatată o instabilitate în timpul zborului.
Când Armata Roșie a eliberat Praga, NKVD-ul a
îndepărtat totul de pe aerodrom. Un alt raport al unui
prizonier rus de război, care a supraviețuit lagărelor de
concentrare naziste, spune o poveste similară a
zborurilor germane de testare de aeronave
experimentale, în vecinătatea Pennemunde, în
septembrie 1943.
Mașina primitivă, echipată cu motor Me 262, s-a
prăbușit și a ars. În mod clar, OZN-urile reperate în
timpul războiului din Europa nu erau de origine
germană.
Există o imagine din 1950 care este foarte
asemănătoare cu descrierea lui Dodin de „tobe plate”,
care ieșeau din nava din taiga.
Întregul incident este încă secretizat în Rusia, dar
Mark I. Sheveliov, care mai târziu a condus Oficiul
Arctic pentru Aviație, știe motivul. Conducerea
sovietică a aflat repede despre OZN-uri, dar a decis să
se abțină de la o provocare a necunoscutului.
Stalin murise nu cu mult timp în urmă, iar situația
din URSS nu era stabilă. Cu toate acestea, sovieticii „au
închis ochii”, iar pe 7 august 1953, au atacat OZN-uri
deasupra Ișimbei.
Ca urmare, două avioane de interceptare au
dispărut, împreună cu patru piloți. O bucată uriașă de
taiga a fost arsă prin explozia rachetelor „aer-aer”,
care, în mod inexplicabil, s-au îndepărtat de țintele lor,
OZN-urile. Toate echipamentele radar din acele zone
situate pe o rază de 120 de mile (193 km) de „site” au
fost neutralizate.
Dodin nu va uita niciodată acea seară; radioul a
făcut un zgomot ascuțit și s-a stins. Apoi, un zgomot
oribil l-a lovit pe Dodin în interiorul urechilor și a
leșinat. OZN-ul venea pe timp de noapte.
Atunci când Dodin a ieșit afară din coliba lui, a
văzut o lume pictată în nuanțe verzui. Luminescența
din zonă a rămas verzuie mai mult de o lună. Ea s-a
stins încet, ca radiația de după o explozie nucleară.
 Anul 1955 – Vorkuta în Rusia Arctică

Cerul era senin în noaptea aceea de februarie, când o

„cruce neagră” gigant a plutit deasupra martorilor.
Emma Andreevna își amintește cu uimire și teamă.
OZN-ul s-a învârtit în mai multe direcții, iar mai
târziu a dispărut. Nu aveau loc în zonă lansări de
rachete care ar fi putut ajuta la explicarea fenomenului.
Cele două femei care au văzut OZN-ul au păstrat
tăcerea ani de zile.

Nașterea ufologiei sovietice

În 1955, Feliks Zigel, profesor asistent la Institutul de

Aviație din Moscova, considerat de mulți ca fiind
„părintele ufologiei sovietice”, a început investigațiile
de observare (a OZN-urilor).
Pe parcursul distinsei sale cariere, a scris 10 volume
mari de ufologie, dar niciunul nu a fost publicat până
la moartea sa, în 1988.
Zigel a reunit grupuri informale de investigatori și a
organizat expediții în locuri de debarcare a OZN-
urilor, într-un moment în care chiar subiectul OZN-
urilor a fost interzis în URSS.
 Crimă misterioasă în Urali

O crimă ciudată misterioasă a avut loc în Munții

Urali din Rusia, pe 2 februarie 1959. Zece alpiniști bine
pregătiți din orașul Sverdlovsk (Ekaterinburg),
conduși de Igor Diatlov, au plecat într-o expediție pe
Muntele Otorten.
Ei au pierit în condiții dintre cele mai neobișnuite.
Poliția, după o anchetă zadarnică, a atribuit tragedia
„forțelor de neînvins ale naturii.”
Kholat Syakhel este un vârf de munte acoperit cu
zăpadă, iar în limba Mansi a băștinașilor – care se
închină acolo ca la un loc unde spiritele se adună –
înseamnă „Muntele Morților”.
S-a întâmplat în acest loc sălbatic, pustiu, ca după o
căutare, o echipă de salvare să descopere un cort –
abandonat în grabă pentru că laturile sale fuseseră
tăiate cu cuțitele, pentru a permite o evadare în grabă.
Lângă cort și în jos pe pantă anchetatorii au găsit mai
târziu urme de pași.
Nu departe, la distanțe diferite de cort, au fost
descoperite cadavre. O persoană a murit în urma
expunerii la radiații; ceilalți, au precizat anchetatorii,
au murit din cauza numeroaselor leziuni corporale, de
natură necunoscută. Toate corpurile au avut o culoare
nenaturală, portocalie. S-a presupus că ceva îi orbise.
Hainele lor prezentau niveluri de radiații crescute, iar
crengile copacilor din jur erau pârjolite.
Ciudata culoare portocalie a pielii a fost atribuită
radiațiilor unei surse de energie puternică, nefamiliară,
eventual un OZN. Populația locală a informat poliția
că în momentul crimelor, sfere portocalii de foc au fost
reperate peste munte fără să facă zgomot. Cei care
trăiesc în Uralii nordici încă mai vorbesc despre aceste
crime nerezolvate și zvonurile au fost că cei 10 au dat
peste niște teste secrete de „bombe cu vid.”

Ținuturile înalte Sikhote-Alin

În 1947, în zonele muntoase Sikhote-Alin din

Extremul Orient sovietic, meteoriți ciudați au căzut din
cer, din care unul a avut o formă perfect piramidală și
era plin de găuri.
Găurile conțineau „picături” mici care semănau cu
cuarțul. Craterul făcut de acest meteorit (de mai sus) a
fost de trei metri în diametru.
„Picăturile” au zburat din crater și arătau ca metalul
topit. Un câine care a venit prea aproape a fost
străpuns în mod fatal „de picături” și a murit
E. Grebeniuk, membru al Academiei de Științe a
URSS, a fost martor ocular. Oamenii de știință au
așteptat până când „picăturile” au încetat să zboare în
jur (după trei zile) și au privit în interiorul craterului.
Ei au văzut obiectul în formă de piramidă și
„picăturile”, acum albe. Apoi, soldații sovietici au
venit și au luat obiectele și un total de 24 de „picături.”
Ca om de știință, Grebeniuk a fost interogat intens.
Au existat 15 martori la acest incident, precum și
dovada cadavrului câinelui. Deși „picăturile” au fost
examinate cu atenție, se pare că nimic neobișnuit nu a
fost descoperit.
Au existat 40 de fotografii, dar Grebeniuk nu a fost
niciodată în măsură să afle nimic altceva, deoarece
incidentul a devenit rapid secretizat.
În 1954 revista germană Frankfurter Illustrierte a
publicat articole despre dezvoltarea și producția de
„farfurii zburătoare” din Uniunea Sovietică, în timpul
celui de-al Doilea Război Mondial.
În 1928, un om de știință german, Horst Pinkel, a
participat la un program de schimb de ofițeri germani
și sovietici. Expertiza lui Pinkel era din domeniul de
frecvențe înalte, dar el nu s-a mai întors în Germania.
Și-a împărtășit convingerile unui alt inginer german,
Walter Lewetzow, despre existența unor raze care ar
putea fi valorificate și controlate pentru a produce o
sursă colosală și veșnică de energie.
Lui Pinkel i-a fost dată mai întâi o clădire în orașul
Kaluga, în 1930, în care și-a instalat echipamentul. În
1938, cercetările sale cu privire la razele teoretice au
avansat semnificativ, iar în noiembrie 1942 Pinkel și
unii oameni de știință sovietici s-au mutat în districtul
Belaia, în Urali.
Un laborator secret a fost înființat, iar Stalin dorea ca
Pinkel să construiască o armă nouă și puternică.
Un agent american care activase în URSS a adus cu
el formula pentru un aliaj dezvoltat de Pinkel pentru a
fi utilizat la construcția unei nave care folosea raze
puternice noi, care fuseseră descoperite.
Agentul a raportat că, în 1948, sovieticii aveau cinci
farfurii zburătoare construite care posedau viteze
teribile. A supraviețuit laboratorul până în 1959? S-ar fi
împiedicat turiștii pe ceva prea periculos pentru a fi
dezvăluit?
Chiar și astăzi puțini oameni din Rusia cunosc detalii
cu privire la o altă tragedie care a avut loc în Urali, în
1958. A fost rezultatul, spun astăzi istoricii, unei
dezvoltări a armelor bacteriologice care a mers strâmb.
Sute de sate au dispărut și mii de oameni au murit
din cauza bolii. Incidentul a fost mușamalizat, dar unii
cred că a fost un accident nuclear. A fost cumva un
accident al uneia dintre „farfuriile” lui Pinkel din care
a rezultat mult lăudata energie care a fost eliberată
pentru a distruge zona înconjurătoare?
Există un film cu un OZN fotografiat în 1970, foarte
aproape de locul tragediei de pe Muntele Otorten, care
s-a întâmplat cu 11 ani mai devreme.
Vârful muntelui Kholat Syakhel, unde în expediție
au pierit alpiniștii în împrejurări ciudate, a fost oare
locul unde au avut loc experimentele lui Horst Pinkel
cu raze de înaltă frecventă?

Obiecte zburătoare în formă de trabuc peste Muntele

Țarina

Articolul din februarie 1997 al revistei ONL 77 din

Sankt Petersburg a publicat povestea fascinantă a unui
martor ocular al unui OZN, din vara lui 1958.
O. Chistovski, care a scris la revistă, a fost topograf-
șef al unei expediții de prospectare organizată de
Institutul Lengiprokommunstroy.
Expediția trebuia să efectueze un studiu topografic
al districtului Tosnenski din regiunea Leningrad, în
scopul de a îmbunătăți drumurile forestiere și de a
planta noi copaci.
Într-o zi însorită de august, Chistovski și asistentul
său au efectuat un studiu topografic al unei zone
cunoscute sub numele de Muntele Țarina, situat la
câteva mile distanță de așezarea suburbană Shapki.
Zona a ajuns să fie cunoscută sub numele de Muntele
77
ONL – Prescurtarea, acronimul pentru OZN în limba rusă.
Țarina, deoarece, în funcție de istoria locală, o
mănăstire a fost amplasată în zonă cu secole în urmă.
Această mănăstire a fost de fapt o închisoare pentru
una dintre soțiile lui Ivan cel Groaznic Chistovski și
asistentul lui au căutat unele rămășițe ale mănăstirii,
dar nu s-au găsit.
Ei au văzut un obiect argintiu mare, în formă de
trabuc, zburând pe cer. El nu făcea vreun zgomot, nu
mergea foarte repede direcția nord, la mare altitudine.
Avea o suprafață bine lustruită, netedă. Nu existau
aripi, nici uși, nici hublouri și nicio antenă
Și alți membri ai expediției au văzut, de asemenea,
obiectul. Unul dintre oamenii topografului care ținea
jalonul, Iura Dolnik, a strigat cu uimire:
„Hei, uite ceva care zboară acolo!”.
Un alt susținător de jalon, un fost artilerist sovietic
de la Forțele aeriene, Nikolai Burduli, a menționat că
obiectul arăta ca o rachetă, dar s-a deplasat într-un
mod ciudat, pe orizontală. Chistovski și-a reamintit că
nu existau stații de lansare pentru rachete în zonă.
Aparent, obiectul nu era o rachetă, ci altceva. Membrii
expediției puteau observa obiectul destul de clar.
Obiectul era ghidat într-un mod abil, se gândi
Chistovski. Părea să fie construit din aluminiu. Apoi,
dintr-o dată, a virat spre dreapta, și a zburat rapid,
departe, în direcția Est. A dispărut curând după aceea.
 Multe OZN-uri din întreaga lume au fost raportate
ca fiind asemănătoare cu obiecte în formă de trabuc.
Chistovski, un fin observator, reamintește că presa
sovietică nu a făcut nicio mențiune cu privire la niciun
fel de OZN-uri la momentul respectiv. Acest episod
este important, deoarece reperarea a fost raportată de
către observatori instruiți într-o zonă care au avut loc
apariții ciudate de OZN-uri timp de secole.
Incidentul semnificativ al celuilalt OZN în formă de
trabuc a avut loc la data de 16 iunie, 1948, (raportul
face parte din arhivele lui Félix Zigel).
Pilotul sovietic Arkadi Apraksin zbura cu avionul
său cu reacție, deasupra lacului Baskunșak. La
aproximativ 10.000 de metri și a observat un obiect
asemănător cu un trabuc ce emitea raze. Pilotul a
raportat controlului de la sol și a primit în mod
corespunzător confirmarea că obiectul a fost reperat.
Lui Apraksin i s-a ordonat să ajungă din urmă
obiectul, să-l forțeze să aterizeze sau să îl doboare.
Când pilotul se apropia de obiect, la o distanță de 10
km, el a fost orbit de razele îndreptate spre el de OZN.
Echipamentul lui de la bord nu a mai funcționat și
Apraksin de-abia a putut să aterizeze cu avionul.
În 1980, 32 ani mai târziu, un OZN a fost văzut
deasupra Peninsulei Kola, zonă misterioasă în care
vechile „labirinturi” păstrează secretele lor.
 OZN-ul semăna cu un trabuc uriaș. Acest lucru a
determinat autoritățile sovietice să creeze o comisie,
formată inclusiv din oameni de știință sovietici, cadre
superioare militare și de marină și cosmonauți, pentru
a studia fenomenul.
Această navă de zbor a fost reperată plutind
deasupra regiunii Sumy, în Ucraina, în 1990. Analiza
experților de la Institutul de Aviație din Moscova a
dovedit că nu era o farsă.
În conformitate cu informațiile de contrabandă,
precum și o scurtă mențiune în lucrarea în limba rusă a
lui Solomon Shulman Extratereștrii deasupra Rusiei,
1985, această comisie a colectat multe rapoarte despre
OZN-uri în formă de trabuc din URSS, dar nu i s-a
permis să publice concluziile sale.
În mod frustrant, comisia a fost desființată în 1982
prin ordine date de conducerea PCUS78, de la L.I.
Brejnev personal. Ceva despre acele obiecte în formă
de trabuc a deranjat în mod clar autoritățile sovietice,
dar ei nu erau pregătiți să termine ceea ce au început,
cu privire la preocupările lor.

1956 – Piloți sovietici martori ai OZN

În 1956, în timpul unui zbor de recunoaștere sovietic

78
PCUS - Partidul Comunist al Uniunii Sovietice
strategic deasupra Capului Jesup din Groenlanda, doi
piloți sovietici au observat ceva destul de neobișnuit.
Unul dintre piloți a fost celebrul aviator arctic, B.
Akkuratov, un mult-onorat navigator sovietic al
Forțelor Aeriene. Obiectul reperat era în formă de
trabuc, de culoare sidefie, pulsatilă, și avea margini
ondulate. Akkuratov și Bahtin, celălalt aviator, au
presupus că obiectul ar fi o navă americană, dar OZN-
ul se mișca cu o viteză mare și avea o manevrabilitate
deosebită.

Cercetarea OZN-urilor câștigă teren

I.A. Fomin, profesor la Institutul de Alimentație din

Moscova și colecționar al literaturii OZN occidentale, a
început în primul rând prin publicarea buletinelor
OZN pe care le propaga în rândul elevilor și
profesorilor.
În 1959, el s-a alăturat inginerilor ruși, Makarov și
Gulikov. Aceștia au organizat cursuri neautorizate
despre OZN-uri, între 1959 și 1961. KGB-ul i-a ținut
sub observație deoarece acei care țineau prelegeri
despre OZN-uri erau considerați „antiguvern”.

Ființă ca un Gnom
 Ca urmare a prăbușirii unui OZN în domeniul
Kiștim, regiunea Cheliabinsk, în 1957, o ființă ciudată,
ca un gnom, a fost descoperită de o femeie în vârstă.
Avea aspect umanoid, lipsit de urechi, cu o frunte
uriașă, și ochi albi, lichizi. Nu avea organe sexuale și
brațele ei erau ca niște gheare.
Poliția a devenit interesată, după ce ființa a murit și a
fost ținută într-un congelator. După mai multe
investigații locale, căpitanul Bendlin a dat mumia
Galinei Semenkova, cercetător, care a dispărut de
atunci.

OZN deasupra Mării Negre

Un obiect a fost reperat peste Novie Soci, în Marea

Neagră, în septembrie 1957. Potrivit raportului
incidentului, acesta era un obiect sferic, aproape alb, cu
multe lumini multicolore. Printre cei care l-au văzut
era și N. Sochevanov, un om de știință sovietic, care,
mai târziu, a devenit un cercetător proeminent în
studierea OZN și investigator de teren.

Anticipând o invazie extraterestră

Echipa secretă a lui Hrușciov

În 1994, ufologul Iuri Stroganov a fost vizitat de

fostul ofițer KGB Ivan Vasilievici, care știa eforturile
lui Stroganov de a dezvălui secrete ale cercetării OZN-
urilor în fosta URSS.
Ani de zile, Ivan Vasilievici lucrase într-un grup
secret de cercetare, împuternicit să dezvolte opțiuni
posibile cu privire la modul de a reacționa la
agresiunea din spațiul cosmic. A fost o subunitate
specială a KGB-ului, dar ideea pentru o astfel de
entitate a fost „împrumutată” de la americani de
Hrușciov.
Lucrul inițial al subdiviziunii a constat în
determinarea strategiei optime și tactica invadatorilor.
„Invazia”, ca atare, nu a fost niciodată pusă la îndoială.
KGB-ul știa că nici cuvântul „bine”, nici „rău” nu
erau termeni științifici. O civilizație avansată mult
dincolo de nivelul nostru ar ignora pur și simplu
oamenii; una mai mult sau mai puțin apropiată de
nivelul nostru de dezvoltare ar încerca să ne facă ceea
ce coloniștii au făcut întotdeauna popoarelor indigene.
Totuși, ce ar atrage o civilizație mai dezvoltată lumea
noastră? Energie? Materie primă? Elemente rare?
Răspunsul a fost: nimic. Există o mulțime de elemente
rare în Univers și o mulțime de planete nelocuite
pentru a alege. Cei care pot dezvolta energie pentru
călătorie intergalactică nu au nevoie de energia noastră
ieftină.
 Cercetătorii KGB au ajuns la concluzia că nu ar avea
loc niciodată un război total între noi și extratereștri.
Doar o navă extraterestră solitară – care dintr-un motiv
sau altul a fost scoasă în afara legii în lumea sa sau s-a
prăbușit aici și n-a mai putut să intre în contact sau să
se întoarcă la bază – ar putea încerca o acțiune
agresivă.
Pământenii ar fi, fără îndoială, înfrânți de un astfel
de invadator. Acest lucru ar fi singura situație când ar
putea fi folosite armele de distrugere în masă, de
oricare dintre părți. Calculele KGB s-au bazat pe ideea
că nicio civilizație nu ar putea crea mijloace tehnice,
inclusiv arme, pentru a distruge numai adversarul.
Nikita Hrușciov a discutat cu membrii filialei din
Siberia a Academiei de Științe pe tema OZN. După
aceea, Hrușciov a înființat grupul secret de cercetare
pentru a face față posibilei amenințări a unei invazii
extraterestre.
În cazul în care armele extraterestre vor fi distructive
pentru oameni, extratereștrii vor fi și ei afectați: reacția
de degradare nucleară este la fel de dăunătoare pentru
toți.
În cazul în care o civilizație extraterestră, gândeau
oamenii de știință, există în afara energiei atomice, de
ce ar avea nevoie de planeta noastră? Ființe atât de
avansate nu fac diferența între găurile negre, stele și
spațiu în sine.
Un astfel de „scenariu de invazie” ar avea ca rezultat
o civilizație care nici măcar nu ar observa ființe umane
și Pământul.
Într-un alt model, o civilizație mult mai avansată ar
căuta aici, pe Pământ, cel mai rar material din
Universul nostru: o biomasă activă, o materie vie.
O protoplasmă auto procreativă activă, care posedă
o energie nu înțelege o energie care să permită materia
vie să acționeze în mod inteligent.
Din cauza unicității ei, aceasta este singura chestiune
care ar putea atrage atenția unei civilizații avansate
tehnologic pe Pământ.
Munca inițială a constat în determinarea strategiei
optime și tactica invadatorilor.
Lucrările lui Iuri Stroganov au fost vitale pentru
ufologia rusă.
Oamenii de știință ai KGB au decis că invazia ar
acționa conform unui plan. În primul rând, o
„explozie” a sistemelor imunitare ale organismelor vii
planetare.
S-ar planifica modificări genetice ireversibile pentru
a crea un nou sistem social, noua psihologie, noi
reflexe. Pentru a scăpa de detectare, acest proces
trebuie să aibă loc fără violență și constrângere.
Instrumentele pentru o astfel de schimbare au fost
evidente, cel puțin KGB-ului: mediumuri, cei care au
avut contact cu extratereștri, creatori de religii noi, care
i-ar convinge cu inspirație pe păcătoși că „binele” este
rău și „răul” este bun.
Acest lucru s-ar întâmpla atunci când subunitatea ar
juca un rol activ: detectarea agenților extratereștri.
Toți sateliții sovietici și stațiile orbitale au fost
echipate cu dispozitive de urmărire pentru observarea
Pământului și a spațiului cosmic. Informațiile colectate
de sateliții de spionaj au fost trimise, ca un raport
operațional, la subunitatea de decodare și în cazul în
care un „obiect” urma să fie detectat, ofițerii de
subunității au trebuit să vină cu diverse opțiuni de
„captură”.
Anterior, transferată la Forțele Aeriene, subunitatea
a fost apoi desființată de Gorbaciov, în 1985. Pe
parcursul anilor, Ivan Vasilievici a servit în acea
subunitate, unde a observat multe fenomene anormale.
Echipamentul unității era unul de ultimă oră și
detecta destul de des apropierea „fantomelor” pe
orbita din apropierea Pământului. Obiectele ar fi fost
destul de materiale și de tangibile la un moment dat,
dar apoi ar fi dispărut pur și simplu.
Se pare că dispozitivele și instrumentele subunității
„halucinau”, iar obiectele misterioase se cufundau într-
o anumită gaură necunoscută. În mod oficial,
cercetătorii KGB au raportat obiecte ce posedau
radiații necunoscute din spațiu, cu masă oscilantă, dar
neoficial ei s-au gândit că puteau să fie ceva mult mai
complex și mai greu inteligibil pentru rasa umană.

Șefii serviciilor de informații se întrunesc la Geneva

Cercetarea lui Iuri Stroganov a dezvăluit, de

asemenea, faptul că Comitetul de Cercetare OZN al
Ministerului Apărării a fost creat la începutul anului
1955.
OZN-urile au fost percepute ca fiind un subiect de
cercetare secretă și clasificate drept „top secret”. De-a
lungul anului
1956, șefii serviciilor de informații din URSS, Marea
Britanie, SUA și Franța au avut întâlniri secrete la
Geneva.
Acolo au ajuns la un acord, cu privire la secretul
pentru „problema OZN”. Au fost elaborate și
implementate principalele tipuri de ascundere a
fenomenelor OZN. Acestea au inclus: presarea
martorului ocular ca să-l/să o facă să nu dorească să
discute povestea lui/ei. Presiunea se va aplica prin
metode de avertizare; inclusiv amenințări de eliminare
fizică.
Fabricarea de „explicații” false, atunci când un
martor dezvăluie apariția unui OZN sau a unui contact
(lansări de sateliți, baloane meteorologice, mingi de
foc).
Crearea unui mecanism de a ignora și a mușamaliza
fenomenul OZN în sine, la nivel național: participarea
mass-media, cu includerea de militari, oameni de
știință și medici; De asemenea, infiltrarea unor grupuri
de cercetare OZN, cu scopul de a-și asuma conducerea
acolo, în scopul de a întrerupe mișcarea OZN.

Capitolul V
Copiii actuali – promotorii unei noi civilizații pe Terra

„Copiii lui Dumnezeu” sau „copiii-indigo” – așa au

fost numiți copiii cu însușiri excepționale. Copiii-
indigo s-au născut cu abilitatea de a vindeca prin
puterea minții boli la care medicina modernă nu a
găsit încă leacuri.
Sunt capabili de a vedea viitorul limpede și cunosc
trecutul Omenirii și al Pământului, fără să le fi vorbit
cineva despre asta. Sunt extraordinar de talentați, au
un IQ aproape de genialitate. Înțeleg adevăruri pe care
adulții nu reușesc să le înțeleagă, judecă matur. Ei știu
că în această viață au o misiune crucială, aceea de a
schimba lumea.
 „Copii indigo” și copii de „cristal”

În ultimele trei decenii s-a scris destul de mult pe

marginea subiectului care se referea la așa-zișii „copii-
indigo”, iar în ultimii ani se vehiculează tot mai des
termenul de „copii de cristal”79. Atât copiii „indigo”,
cât și cei de „cristal” se comportă diferit față de restul
ființelor umane, dar chiar gândesc într-o altă
paradigmă și sunt spiritual diferiți de predecesorii lor.
Corpurile lor subtile (în special corpurile eteric, astral
și mental) sunt deja mult mai dezvoltate și ei sunt
„conectați” în mod diferit la întreaga Creație, care
pentru cei mai mulți oameni reprezintă o mare
necunoscută.
Întrucât acești copii reprezintă următorul pas al
Umanității pe scara evoluției, ei aduc în această lume
un tip nou de energie, mult mai elevată și mai rafinată
decât cea cunoscută în prezent.
Se știe deja că cea mai mare parte din creierul ființei
umane și din ADN-ul ei este „nefolosit” și tocmai de
aceea oamenii de știință, în ignoranța lor, s-au grăbit
să-l denumească „ADN rebut”. În realitate, imensul
procentaj de 97% reprezintă potențialitatea
extraordinară ce așteaptă doar să fie activată în mod
79
Preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/evolutia-spirituala-a-omului-
de-la-copiii-indigo-la-copiii-de-cristal, vizitat pe 4 septembrie 2016, orele 19:54.
corespunzător.
Fiecare ființă umană are acces la această
potențialitate practic infinită de acțiune și gândire, de
rezonanță cu toate aspectele din Universul manifestat
și chiar și dincolo de acesta, în transcendență.
Totuși, coborârea în planul 3D (planul fizic) al ființei
umane a atras într-un fel și această „blocare” a
capacităților inerente fiecărei ființe; a fost ca o
„deconectare”, ca o închidere temporară a luminii,
pentru a se putea astfel respecta regulile și restricțiile
specifice planului fizic de manifestare.
Pentru „copiii-indigo” și cei de „cristal”, energia
coboară din planurile subtile ale manifestării prin
creștet, până la baza coloanei și apoi urcă din nou spre
creștet într-un mod spiralat, creând astfel spirale de
lumină angelice. Ca urmare, acești copii sunt mult mai
energici și au la dispoziție o rezervă mult mai mare de
vitalitate și de acțiune eficientă decât ceilalți copii
obișnuiți.
„Copiii-indigo” au tendința să manifeste cu putere
energia activității și creativității lor și adeseori ei sunt
catalogați ca fiind hiperactivi sau având sindromul
ADHD, o tulburare comportamentală foarte des
întâlnită la copii, care semnifică lipsa de concentrare a
atenției. În realitate, „copiii-indigo” își exprimă în
acest fel surplusul de energie cu care sunt dotați.
 Pe de altă parte, copiii de „cristal” au tendința să-și
exprime energia prin diminuarea mișcării fizice,
concentrându-se asupra aspectelor spirituale și a celor
multidimensionale. Modul tipic de acțiune al „copiilor-
indigo” este o expresie a energiei lor, care este
focalizată spre distrugerea vechilor sisteme și
purificarea modelelor și energiilor perimate și impure.
De aceea, astfel de copii trebuie în primul rând să fie
înțeleși și îndrumați astfel încât să-și echilibreze în
mod inteligent surplusul energetic; lor nu trebuie însă
să li se administreze medicamente sau calmante, care
nu vor face decât să le provoace numai neplăceri,
pentru că astfel de medicamente nu fac altceva decât
să-i „despartă” pe acești copii de planurile superioare
la care ei aveau acces nativ până atunci.
Mulți „copii-indigo” trec în prezent spre condiția de
copii de „cristal”. Copiii de cristal se încarnează pe
Pământ pentru a aduce iubirea, pacea și armonia pe
planeta noastră și tocmai de aceea ei au nevoie să se
manifeste atât de activ, precum „copiii-indigo”. În anii
care vin, datorită transformărilor inerente ce vor avea
loc pe Pământ, acești copii se vor evidenția din ce în ce
mai mult, ca o bază a noii vieți trăită mai intens de
omenire în spiritualitate, puritate și iubire.
 Cazuri speciale de „copii-indigo”

În anul 1981, se năștea în Argentina, Flavio

Cabobianco80. La vârsta de trei ani, el susținea că este
copilul Soarelui și vorbea despre relația lui cu
Dumnezeu, spațiu, timp, reîncarnare. La vârsta de opt
ani, a scris o carte care se numește „Eu vin din Soare”.
În carte, el susține că, se vor naște mulți copii de alt tip
care vor schimba lumea. Flavio a declarat că, telepatia,
transmisia directă de unde mentale nu funcționează în
toate cazurile în mod normal din cauza densității
globului terestru.
Igor Ionin are 13 ani și locuiește la Moscova. Igor
este considerat un miracol. La două luni a pronunțat
cuvântul tată. Nu întâmplător a pronunțat cuvântul
tată. Tatăl său suferea de tuberculoză și atunci când
Igor avea nouă ani, boala acestuia s-a agravat. Igor
povestește că a avut un vis în care doi îngeri i-au spus
să se roage pentru a-și salva tatăl. Tatăl său s-a
vindecat miraculos, în urma rugăciunilor pe care Igor
le-a făcut. Apoi, Igor a fost numit „băiatul-vraci”,
pentru că a salvat multe vieți.
În Rusia se derulează un program numit „Al șaselea
simț”. Toți copiii care au capacități deosebite fac parte
80
Preluare și adaptare după http://www.efemeride.ro/copiii-indigo-cunosc-
adevarul-absolut-despre-viata, vizitat pe 4 septembrie 2016, orele 19:46.
din acest program. Nikita Sivan are 10 ani și cu
ajutorul minții poate găsi obiecte pierdute. Poate citi
informații financiare confidențiale, doar atingând un
card.
Prin simpla atingere a unui obiect, Elisaveta
Ciumakova poate să-l descrie pe posesorul acestuia.
Ana Ivanovna poate să descrie o persoană prin
atingerea acesteia. Poate să-i citească gândurile.

Galia Taganove poate să vadă spirite la 11 ani

Cercetătorii ruși susțin că acești copii dețin un

mecanism numit ecran interior, prin intermediul
căruia pot vedea lumea înconjurătoare, chiar legați la
ochi. Au fost efectuate experimente ale căror rezultate
nu pot fi explicate din punct de vedere științific.
Un astfel de copil a fost legat la ochi și i s-a pus în
față o poză. Copilul a descris cu lux de amănunt
persoana. În una dintre fotografii era o persoană cu
dizabilități. Copiii au prezentat boala de care suferea
acea persoană. Într-un alt experiment, în fotografie era
o persoană așezată pe un scaun.
Copilul a spus că persoana are probleme cu
picioarele, nu se poate deplasa, cu toate că aceasta nu
era într-un scaun cu rotile.
 Copilul care a atins noua treaptă a evoluției

În orașul chinezesc Dahua trăiește un băiat care,

conform specialiștilor, face parte din noua rasă
umană81. Nong Yousui este un copil diferit de copiii
din ziua de astăzi, dar prezintă numeroase trăsături
ieșite din comun față de aceștia.
Medicii susțin că nu au mai întâlnit un asemenea
caz. Băiatul are o privire stranie, o sclipire în ochi ieșită
din comun și poate vedea la distanțe extrem de mari
atât ziua, cât și noaptea. Interesantă este privirea
copilului, care pare de gheață sau chiar hipnotizatoare.
O lumină stranie, mai mult decât o sclipire, iese din
ochii săi, care, conform martorilor, se transformă în
două lămpi pe timp de noapte.
Pentru că un asemenea caz nu a mai fost întâlnit pe
lume, medicii nu au fost capabili să-l diagnosticheze
într-un fel sau altul. S-a spus despre el că este un caz
unic și special, dar de cealaltă parte, există specialiști
care susțin că băiatul face parte dintr-o nouă rasă
umană.
Chiar dacă s-a speculat că poate fi vorba despre o
transformare genetică, specialiștii spun că această

81
Prelucrare de pe site-ul http://www.ziarelive.ro/stiri/copilul-care-a-atins-o-
noua-treapta-a-evolutiei-face-parte-dintr-o-noua-rasa-umana.html, vizitat pe 29
august 2016, orele 20:07.
ipoteză trebuie exclusă și să privim acest copil ca pe
următorul pas în evoluția umană.

Copiii noului vis și „copiii-indigo”82

Drunvalo Melchisedec povestește: „Există trei tipuri

de copii, care se nasc în prezent și pe care am reușit să-
i identific. Primii sunt numiți „Copiii
supraparanormali din China”. Al doilea tip sunt
„Copiii-indigo”. Al treilea tip sunt „Copiii SIDA”.
Despre primii am vorbit și la seminariale „Floarea
Vieții”.
Dacă vă aduceți aminte, primul copil cu capacități
paranormale care depășea orice imaginație a fost
descoperit în anul 1984. Cercetătorii au aplicat toate
testele posibile, iar el a avut de fiecare dată o
corectitudine de 100%. Puteai întoarce cărți de joc într-
o altă cameră, însă asta nu conta – copiii știau perfect
despre ce carte de joc este vorba.
Revista Omni a mers în China și a scris un articol
despre această descoperire. Ei au găsit mai mulți copii
deosebiți. Atunci când au mers, în 1984, au presupus
că este vorba despre o farsă, astfel încât au făcut

82
După un interviu realizat de jurnalista Diane Cooper cu specialistul Drunvalo
Melchizedek, traducere de Mariana Străuț, pe site-ul www.lucratorul-in-
lumina.com.
experimente, cum ar fi: au pus 100 de copii într-o
cameră, au luat o carte și au rupt la întâmplare o
pagină din ea.
Apoi au mototolit-o și au ținut-o strâns în pumn.
Copiii au putut citi fiecare cuvânt de pe pagină. S-au
făcut teste peste teste, iar răspunsul a fost fără cusur.
Astfel de copii nu se găsesc numai în China. Ei s-au
răspândit în toată lumea. Am vorbit personal cu
părinții lor care mă întreabă: „Ce mă fac? Am un copil
care știe totul”. Lee Carroll îi numește pe copiii care se
nasc aici, în SUA, „Copii-indigo”. Personal, consider că
cele două grupuri vin din aceeași sursă, însă nu știu cu
siguranță acest lucru. S-ar părea că există două grupuri
separate: cei incredibil de paranormali și cei incredibil
de uimitori.
Cel mai interesat este al treilea tip de copii – „Copiii
SIDA”. Acum 10–11 ani, în SUA, s-a născut un copil cu
SIDA: L-au testat la naștere și apoi la șase luni, iar
rezultatul a fost pozitiv. L-au testat un an mai târziu,
iar rezultatul a fost, din nou, pozitiv. Apoi nu l-au mai
testat până la vârsta de 6 ani și ceea ce a fost incredibil
era că acest test arăta că era complet vindecat de SIDA!
De fapt, nu există nicio urmă că ar fi avut vreodată
SIDA sau HIV sau orice altceva! A fost dus la
Universitatea din Los Angeles, California, să vadă ce s-
a petrecut și acele teste au arătat că el nu avea ADN
uman normal.
În ADN-ul uman noi avem 4 acizi nucleici care se
combină în seturi de câte 3, producând 64 de modele
diferite, numite spirale. ADN-ul uman are peste tot în
lume 20 dintre aceste spirale în funcțiune, iar restul nu
sunt în funcțiune, exceptând 3 care sunt coduri de
pornire și de oprire – foarte asemănător cu un
calculator. Știința întotdeauna spune că cele care nu
sunt în funcțiune sunt programe vechi din trecutul
nostru. Eu le-am văzut întotdeauna drept programe de
aplicații pe calculator.
Oricum, acest băiat avea 24 spirale activate – cu 4
mai multe decât orice ființă umană. Apoi, ei au testat
acest copil să vadă cât de puternic este sistemul lui
imunitar. Au luat o doză letală de SIDA într-un vas
Petri (vas de laborator) și au amestecat-o cu câteva
celule de-ale lui, iar acestea au rămas complet
neafectate.
Au început să mărească doza de mortalitate a
compoziției și, în cele din urmă, au ajuns la de 3.000 de
ori, atât cât era necesar unei ființe umane să poată fi
infectată, dar celulele lui au continuat să rămână
complet sănătoase. Apoi ei au început să îi testeze
sângele cu alte maladii cum ar fi cancerul, și au
descoperit că acest copil era imun la orice!
A mai fost găsit un alt copil cu aceste codoane în
funcțiune – apoi tot mai mulți – apoi 10.000, 100.000,
un milion ca ei și, de aici, Universitatea din Los
Angeles, California, care a urmărit testarea ADN în
toată lumea, a estimat că 1 la sută din populația lumii
deține acest nou ADN. Aceasta înseamnă aproximativ
60 de milioane de oameni, care nu sunt umani, după
vechile criterii.
Un alt aspect interesant este subliniat în cartea
intitulată „Spărgând Codul Bibliei”, care a fost
realizată prin filtrarea capitolului „Evrei”, din Biblie,
printr-un program specializat de calculator. Dacă
deschideți la pagina 164 din această carte veți vedea
unde au pus cercetătorii cuvântul „SIDA” în program,
să vadă ce se va întâmpla.
Când au făcut aceasta, programul de traducere a
introdus cuvinte ca „HIV”, „în sânge”, „sistem
imunitar”, „moarte” – toate lucrurile care credeți că ar
sta în jurul cuvântului SIDA, dar jos, într-un colț, era
propoziția pe care ei n-au înțeles-o și care spunea:
„sfârșitul bolii” și asta cred eu că se întâmplă aici.
Știința a declarat că aici sunt atât de mulți oameni
care încep să-și arate acest nou ADN străin, încât ei
cred că își face apariția o nouă rasă umană pe Pământ,
una care nu se poate îmbolnăvi.
Iată ceea ce este incredibil – ei cred că este un
răspuns emoțional special al corpului mental – o undă
ce provine din afara corpului este cauza mutației ADN
într-o anumită direcție. Am stat de vorbă cu Gregg
Braden, primul care a scris despre toate acestea și
credem că există trei părți ale fenomenului. Prima
parte este mintea care vede Unitatea. Vede Floarea
Vieții.
Vede totul interconectat în toate felurile. Nu vede
nimic separat. Și partea a doua este centrată în inimă,
însemnând să fii iubitor. A treia parte este să pășești în
afara polarității și să nu mai judeci lumea. Atât timp
cât noi judecăm lumea ca bună sau rea, suntem în
interiorul polarității și rămânem în starea de învinși.
Cred că acești oameni, cu noul lor ADN, au pășit
într-un fel în afara judecăților și se află într-o stare în
care văd totul ca fiind una și simțind Iubire. Orice fac
ei se produce o undă care, văzută pe calculator,
seamănă foarte mult cu molecula ADN.
Așa că cercetătorii cred că prin exprimarea vieții lor,
acești oameni cartografiază ADN-ul cu care rezonează,
și schimbă aceste spirale, devenind astfel imuni la
boală. Ceea ce ei nu știu și aceasta reiese dintr-o
mulțime de cercetări – poate că sunt imuni, dar mai
este și altceva...
Ar putea să fie nemuritori, cine știe. Poate au alte
caracteristici la care noi, oamenii, nici n-am visat.
Adesea mă întreb dacă nu sunt conectați între ei? Ar
putea exista vreo formă de conectare telepatică și care
funcționează.
Am știut de lucrul acesta de mai bine de doi ani și
am urmat personal această cale și cred că ne îndreptăm
spre ceea ce fac ei. M-am dus în Merkabah și mi-am
rugat subconștientul să-mi modifice codoanele în
același mod, iar de când am început să fac asta, de mai
mult de doi ani, n-am mai putut să mă îmbolnăvesc.
Nu știu dacă am reușit să le schimb sau nu. Cred că
unicul mod de a afla este de a-mi face un test ADN.
Oricum, am fost expus la tot felul de lucruri și când
cineva se îmbolnăvea mă apropiam intenționat de el
pentru a-mi transmite mai ușor virusul sau microbul
respectiv. Am încercat să mă îmbolnăvesc și n-am
reușit. Simțeam că este ceva, însă dura cam o oră și
apoi dispărea.
Ceea ce este interesant este că aproape niciun nou
ADN din acesta nu s-a găsit la copiii paranormali din
China – aproape zero. S-au găsit, în schimb, în Rusia și
în SUA. Aici pare să fie foarte mulți și dacă este
adevărat ceea ce credem, acesta este un răspuns
specific ce apare unde sunt mulți oameni New Age.
Cred că cineva a creat un copil, a făcut asta undeva.
Apoi l-a introdus în rețea și acum se află în
subconștientul planetei Pământ și este accesibil oricui.
Odată ce s-a întâmplat aceasta, cred că în vreun fel
altcineva s-a conectat la un nivel subconștient, în
meditație și în rugăciune și a realizat mutația. O nouă
rasă umană se naște acum și este unul dintre
fenomenele cele mai remarcabile din istoria planetei!
Este incredibil pentru că se pare că nimeni n-a știut de
asta până acum!
În cartea numită „Copiii-indigo” am arătat că s-au
făcut cercetări mai ample asupra acestor copii. Există
site-uri unde vă puteți adresa ca părinți și unde vă vor
intervieva despre ceea ce se întâmplă exact cu copilul
vostru. Așa cum am mai spus, acești copii știu exact ce
simțiți și ce gândiți. Nu puteți ascunde nimic de ei.
Este cu adevărat uimitor! Eu văd asta ca un fenomen
asemănător celui din filmul „Extraterestrul”, atâta doar
că ei nu vin dintr-o navă spațială, ci vin în formă
spirituală, intervenind personal în ciclul evolutiv al
Pământului, alături de noi.
Adeseori m-am gândit că atunci când spiritele se
încarnează în partea estică a planetei – Japonia, China
și Tibet, de exemplu – ele preiau caracteristicile psihice
ale acelor oameni, iar dacă se încarnează în partea
vestică, atunci ADN-ul trebuie să se schimbe.
Dar aceasta este doar o speculație a mea. Doar asist
la ceea ce se întâmplă și încerc să înțeleg ce a
intervenit. În lucrările pe care am de gând să le scriu,
vreau să adun la un loc tot ceea ce am aflat și să învăț
oamenii cum să procedeze în sensul acesta și să facă
schimbarea. Cred că știu sau sunt foarte aproape de
aceasta.
O stare foarte specială de conștiență produce o
schimbare în ADN-ul nostru, și cred că acesta este
doar începutul a mult mai mult decât atât. Faptul că
aceasta poate fi sfârșitul tuturor bolilor este doar o
părticică a întregii panorame.
Dacă vă cunoașteți corpul eteric, știți cum lucrează
energiile psihice și înțelegeți conexiunea
subconștientului cu întreaga viață de pe planetă,
atunci puteți să intrați și să vă rugați subconștientul.
Subconștientul dv știe exact care codoane le-au
schimbat acei copii și dacă cereți ca aceste lucruri să se
întâmple în corpul dv eteric și în prezența lui
Dumnezeu, aceasta se poate întâmpla.
Aceasta cere, de asemenea, renunțarea la polaritate:
a nu mai gândi în termeni de bine și rău, însă văzând
ansamblul, completarea și perfecțiunea vieții. Este un
răspuns clar al minții, al corpului emoțional și fizic.
Răspunsul corpului fizic este dat, în măsura în care el
nu are cunoștință de bine și rău, însă acesta simte că
există un țel mai înalt, care trebuie atins...
Noi toți știm asta – toată lumea de la Iisus la Krishna
a vorbit despre asta de multă vreme, dar este prima
dată de când am devenit conștient că se schimbă ceva
în lumea înconjurătoare. ADN-ul oamenilor se
schimbă cu adevărat. Am fost mulți dintre noi care am
discutat despre asta –, dar nimic n-a putut fi dovedit
științific. Acum se poate vedea și există și dovezi.
Cred că avem cu toții posibilitatea de a alege dacă
vom urma sau nu acest model organizat de copii. Este
scris: „Copiii ne vor arăta calea”. Dacă dorim și avem
încredere în acești copii, cum am eu, unul dintre efecte
este imunitatea la boală.
Poate că acești copii care nu se mai îmbolnăvesc nici
nu vor muri vreodată și conștiințele lor sunt atât de
aliniate telului inițial al Pământului, că în cele din
urmă va rezulta un Pământ întreg și complet, nu unul
poluat, muribund și supraimpozitat.
Am putea trăi cu ușurință pe Pământ, cu 7 miliarde
sau cu 20 de miliarde de oameni... dacă trăim în alt
mod. Este spațiu din belșug, atât doar să nu mai
folosim resursele noastre în moduri în care ucidem
planeta. Dacă alegem să trăim în alte moduri, aceasta
se poate schimba.
Poate prin acești copii, răspunsurile pot să apară.
Pentru că dacă cineva merge spre starea de imunitate
la o boală este o indicație puternică despre faptul că,
într-un fel, se află în perfectă armonie cu viața. Putem
compara acest proces cu mutațiile bacteriilor și
virușilor.
 Noi atacăm sistemele lor vitale cu diverse substanțe,
cum ar fi penicilina, de exemplu, care îi ucid pe toți, cu
excepția câtorva. Acei câțiva devin puternici. Ceea ce
se întâmplă acum este că aceste bacterii ajung din nou
în locul unde sunt imune la tratamentul pe care li-l
aplicăm.
Oamenii fac același lucru. Se petrec în noi mutații
până la punctul în care nu mai suntem afectați de
poluare, de viruși sau de boală.

Interviu cu un copil de „cristal”83

Î: Am înțeles că discuți mult despre moarte și lumea de

dincolo. Îți este teamă de moarte?
R: La moarte eu îi spun trecerea, iar lumea pentru
mine nu există aici și dincolo, există lumi în lumi. Nu
îmi este frică de trecere, pentru că știu că de fiecare
dată când ajung în lumea Sufletelor, mă pregătesc și
învăț pentru a reveni aici. De fiecare dată, îmbrac
haina unui corp de copil și am posibilitatea să îmi aleg
țara, părinții, timpul și forma corpului meu. Este un
proces foarte interesant care se face până în cele mai
mici detalii.
Î: Părinților tăi le este teamă de moarte? Cum
reacționează la aceste subiecte pe care le ridici tu?
83
Interviul a circulat liber pe internet la începutul anului 2011
 R: Le-am explicat că cel mai dificil proces nu este
moartea, ci nașterea, pentru că atunci când ne naștem
uităm cine suntem și de unde venim, pe când atunci
când murim vedem imediat lumea sufletelor,
conștienți fiind de frumusețea de acolo. Singura mea
grijă pentru părinți este ca ei să nu treacă dincolo fără a
înțelege sarcina, lucrul pe care îl au de făcut, pentru
care au venit în această viață.
Î: Acestei sarcini îi putem spune misiune de viață. O poți
detalia?
R: Fiecare suflet vine în această călătorie cu un scop,
tu de exemplu când îți propui să călătorești cu trenul,
îți propui de fapt să ajungi undeva, apoi alegi mijlocul
de transport care duce la acea destinație, ora, și îți
pregătești bagajele. Așa se întâmplă și la călătoria în
această lume, fiecare are propriul scop, acest scop
depinde foarte mult de ceea ce face persoana
respectivă în viață.
Î: Există misiuni eșuate?
R: Venirea în această lume este un prim scop, există
misiuni parcurse în conformitate cu scopul inițial, într-
un grad mai mare sau mai mic, dar absolut orice se
construiește aici devine misiune. Misiunea se
construiește pe parcursul vieții, construcția poate să
semene mai mult sau mai puțin cu planul inițial
propus, dar tot misiune se numește.
 Î: O să revenim la acest subiect. Am înțeles că citești
foarte mult geografie, astronomie, te interesează aspectele
legate de structura scoarței terestre. Acest ultim subiect te
atrage?
R: Știu că Pământul este viu, toate straturile
constituente au propria viață, în momentul în care aflu
conștient de existența lor, mă pot conecta la ele și pot
comunica cu ele. De la fiecare dintre ele aflu informații
legate de istoria planetei și apoi le compar cu
informațiile citite în cărți. Pentru unele nu există
înregistrări, alteori cărțile nu redau același lucru pe
care pământul mi-l povestește. La fel, și în cazul
planetelor, galaxiilor: aflând despre ele, pot afla
informații despre istoria lor.
Î: Copii ca tine sunt denumiți copii de „cristal”, știu că
mai există și „copii-indigo” – pentru că energia lor are
culoarea indigo, copii-stelari, copii-curcubeu. Cum ai defini
aceste categorii?
R: Oamenii tind să pună etichete, să ne încadreze în
categorii și apoi fac legăturile. Dacă este în categoria
copil de „cristal”, trebuie să facă asta, și asta, și asta.
Cred că mult mai ușor ar fi dacă ne-ar lua așa cum
suntem. Ființele de cristal nu sunt doar copii, sunt și
adulți. Sunt ființele care poartă energia purității, a
inocenței, a bucuriei, așa simt eu. Prin aceasta ele
comunică permanent cu entități foarte luminoase, cum
ar fi îngerii, de exemplu, primesc sfaturi de la aceștia
cum să curețe, cum să purifice energia locurilor unde
trăiesc, a oamenilor pe care îi întâlnesc, cum să le
reamintească acestora să comunice cu ființele angelice.
Î: „Copii-indigo”?
R: Sunt cei care aduc dreptatea, care demască
minciuna, falsitatea, ei sunt mai puternici, mai tăioși,
deschid drumuri, demolează trecutul. Cu ajutorul lor,
noi, pământenii, țesem energia purității. Gândește-te la
doi grădinari: primul vine și sapă grădina, curăță
buruienile, al doilea vine și plantează cu delicatețe
florile. Când trăiești lângă un „copil-indigo” sau vii în
contact cu el, în timp nu mai poți să te ascunzi sau să
deformezi faptele, pentru că el prin puterea lui te
forțează să fii corect, să spui adevărul, să fii demn și să
repari nedreptățile, să iei atitudine. Când trăiești lângă
un copil „cristal” este bine să fii cât mai pur, mai
inocent și în ceea ce gândești și în ceea ce vorbești, și în
ceea ce faci. Numai pe bază de altruism și inocență se
poate comunica și lucra cu noi. Bineînțeles că și la
cristale trebuie să afirmi adevărul.
Mai este un aspect: noi toți suntem la fel, indiferent
dacă suntem încadrați la categoria cristal, indigo etc.
Suntem aici pentru a ajuta, orice copil de cristal poate
deveni indigo dacă o cer condițiile externe, orice
„copil-indigo” se poate transforma în cristal, adică nu
sunt niște caracteristici etern stabilite și ferm
delimitate.
Î: Cum se explică aceasta, am observat că și în diagnostice
se scrie ADHD cu elemente autiste sau autism cu elemente
de ADHD, există o combinație de acest gen?
R: Este simplu, noi toți comunicăm între noi, venim
din aceeași sursă, putem oricând, prin dorința noastră,
să împrumutăm ce caracteristici ne sunt necesare.
Î: Să înțeleg că știți cum să accesați sursa aceasta
universală de energie despre care vorbești și să luați de acolo
ce aveți nevoie.
R: Exact.
Î: Copii stelari, curcubeu?
R: Mulți dintre ei sunt la primele serii de călătorii pe
pământ, cei care deschid drumurile au mai fost aici, au
nevoie de experiență pentru a face această lucrare. Cei
stelari vin să învețe cum decurge viața într-un loc
complet diferit de casa lor. Aduc cu ei și multă
cunoaștere de acolo. Copiii „curcubeu” sunt tot
cristale, să spunem că aduc prin ei simultan mai multe
tipuri de energii, știu să lucreze cu mai multe tipuri de
energii în paralel, de exemplu pot comunica simultan
cu un înger, cu un unicorn, cu o zână a plantelor. Toți
copiii pe care i-ai enumerat iubesc mult animalele,
comunică foarte ușor cu ele, iubesc plantele și, în
general, natura. Ei caută locuri liniștite, departe de
agitația oamenilor. Știi că animalele comunică cu
celelalte lumi. Noi oamenii, uităm lucrul acesta.
Î: Cum explici fenomenul copiilor cu autism și ADHD?
R: Sunt etichete bazate pe necunoașterea adulților,
adulții au uitat ce înseamnă sensibilitatea, inocența și
s-au fixat mult pe etichete reci și implacabile.
Î Ambele categorii comunică mai dificil cu mediul extern.
R: Da, pentru că suntem foarte sensibili, pentru noi
aici este uneori o atmosferă rece, tăioasă și simțim asta
foarte bine. Unii dintre noi se închid complet, alții
reacționează prin agitație. Noi simțim agitația celor din
jur, neliniștea, durerea, chiar dacă adulții încearcă să
ne spună că totul este bine și să ne zâmbească, pentru
că noi simțim prin suflet și citim exact ce spune
sufletul lor. De asta există și confuzia noastră și
agitația, pentru că în paralel vedem două lucruri
opuse: ce se întâmplă cu adevărat și ceea ce ei
maschează.
Î: Cum explici că sunt copii cu sindrom autist, care se
recuperează și alții care rămân așa pe tot parcursul vieții. Ce
face diferența?
R: În primul rând, nu înțeleg de la ce se recuperează
acești copii? Ce înseamnă că se recuperează? De ce
folosești acest termen? Au pierdut ceva și au nevoie să
îl recupereze?
Î: Nu am răspuns la întrebarea aceasta. Așa se spune în
termeni medicali. Folosind cuvântul acesta este ca și cum ai
decide că ei sunt bolnavi, i-ai încadrat într-o categorie. Este
problema de care vorbeam cu etichetele...
R: Părinții își doresc ca și copiii lor să fie după chipul
și asemănarea lor, să se încadreze în lume și aceasta
deoarece ei nu văd și nu înțeleg misiunea cu care vine
copilul din lumea sufletelor. Sunt suflete care vin ca și
învățători pentru părinți, aceștia parcurg lecțiile de
învățare și copiii intră astfel în această lume.
Î: Ajută părinții să își plătească datoriile din alte vieți? Să
plătească karma – așa este denumită uneori prin suferință?
R: Eu nu văd așa. Nu, îi ajută să își reamintească
faptul că și ei, părinții, vin tot din lumea sufletelor.
Suferința apare atunci când părintele nu înțelege
aceasta, nu o impune copilul, ea este consecința
neînțelegerii și a uitării.
Există copii care, indiferent de eforturile părinților
lor, rămân cu acele caracteristici de separare de lumea
înconjurătoare, pentru că au în misiune să fie etern
surse de puritate și de inocență pentru această lume.
Pentru a-și păstra etern această puritate, aleg ca
sufletele lor să nu se deschidă vreodată. Ei sunt
Păstrători de Energie, pentru aceasta vin aici. Au o
misiune foarte importantă și ca suflete sunt foarte
evoluate, cu multă experiență. Ei aleg ca Suflete să fie
în această lume, în acest tipar, tocmai pentru că așa pot
cel mai bine conserva energia purității și o pot dărui
celor din jur. Pentru a-i ajuta pe cei din jur primesc
această misiune.
Nu există un model general, fiecare când își
programează venirea o face cu anumite caracteristici,
specifice numai lui. De acea am spus că este o eroare
încadrarea în anumite categorii și etichetarea. Nu
înseamnă că părinții nu trebuie să întreprindă vreo
acțiune pentru copilul lor, ci doar să nu o facă din
frică, cu tensiune, cu durere, gândindu-se că acest copil
este bolnav. Mult mai bine ar fi să se gândească la
faptul că acest copil a venit cu o misiune diferită de a
majorității, că prin aceasta îi ajută pe cei din jur și toate
eforturile de a-l aduce în această lume să se facă lin,
fără presiune, pentru că uneori tocmai nerăbdarea și
neîncrederea părinților blochează procesul. Acești
copii sunt foarte sensibili, cum am mai spus, și dacă în
jurul lor părinții emit încontinuu vibrații de frică, de
neîncredere în Divinitate, de tensiune, copilul prin
însăși misiunea sa de a purifica locul și oamenii,
absoarbe aceste energii de la părinți pentru a-i ajuta să
se purifice și se încarcă el, își autoîncetinește propriile
procese de ancorare aici. El vrea la un anumit nivel să
își ajute întâi părinții și se situează el în planul doi.
Î: Știi cum îi văd pe acești copii? Prin altruismul lor, prin
sprijinul fără condiții pe care îl oferă, prin puritatea și
iubirea lor? Ca pe niște mici entități christice, venite pe
pământ, necunoscuți de cei din jur.
R: Nu există un Christ mai mare sau mai mic, copiii
aceștia sunt ca niște steluțe de energie christică, fiecare
steluță cu lumina ei. Și da, într-adevăr, ei comunică cu
energiile christice. Mai există un aspect, mintea noastră
funcționează cu o viteză mult mai mare decât a celor
din jur. Noi știm ce vrea părintele să spună înainte ca
acesta să rostească ceva, din momentul în care și-a
format gândul în mintea lui. Închipuiește-ți cât de
dificil este să auzi simultan gândurile tuturor celor din
jur și în plus, și zgomotul vocilor și alte sunete. De
aceea, uneori nu există timpul necesar pentru a
răspunde prin cuvinte, în cele mai multe cazuri
răspundem mental. Și tot din acest motiv este foarte
bine să fim în medii cât mai liniștite și cei din jur să nu
fie într-o furtună de gânduri, să își controleze viteza cu
care gândesc. Uneori e nevoie de timp ca să
răspundem și nu avem acest timp.
Î: Există situații când am înțeles că ceilalți copii fie te
izolează, fie te agresează fără motiv. De ce se întâmplă
aceasta?
R: Izolarea este din cauză că nu avem aceleași arii de
interes, iar agresiunea este un semn de durere. Acei
copii sunt în suferință, au un conflict cu ei înșiși, între
cea ce știu ei ca suflete și ceea ce li se impune din
mediu să devină.
Î: Tu cum lucrezi cu cei din jur, pentru că simt că la un
anumit nivel lucrezi conștient.
R: Răspunsul meu este o întrebare: cum mă vezi tu
pe mine?
Î: Ca pe un copil special, dotat, deosebit de cei din jur.
Simt că mă purifici în timp ce vorbești, mă vindeci, simt
sacralitate în preajma ta. Tu mă privești așa pe mine, eu îi
privesc așa pe toți oamenii pe care îi întâlnesc. Nu am
așteptări de la nimeni, doar mă bucur pentru că te-am
întâlnit. Tu îmi spui mie, copil de cristal, eu văd sufletul,
cristalul, în fiecare om.
R: Noi nu venim aici ca să fim admirați, studiați, ca
să facem profeții despre trecut, prezent și viitor, noi
venim ca să reamintim că toți pot deveni ca noi dacă
aleg aceasta.
Î: De aceea am spus că sunteți veniți din inima lui
Hristos, pentru că unele din cuvintele lui Iisus Hristos
consemnate în scrieri, sunt „tot ceea ce eu pot face și voi
puteți și chiar mai mult decât atât”. Ai readus mesajul Lui
îmbrăcat în cuvintele tale.
O altă neînțelegere a mea: cum pot fi făcute profeții despre
trecut? Înțeleg să prezici ceva ce va urma...
R: Trecutul, prezentul și viitorul se văd așa doar de
aici, ca Suflete vedem totul ca și cum se petrece acum,
ca și cum te uiți la două televizoare în același timp, la
două filme diferite. Filmele se desfășoară, rulează în
același timp, tu te uiți când la unul, când la altul,
pentru că nu poți altfel. Trecutul, prezentul și viitorul
se desfășoară simultan, dar nu pe planetă, fizic, ci
energetic, ca intenție, ca dorință, ca vise. O profeție
despre trecut ajută să se manifeste acea energie și se
dezvoltă prin gândurile voastre, prin mintea voastră
care aduce aici, ancorează acea energie. Un eveniment
devine trecut pentru tine, atunci când tu îi pui eticheta
de trecut. Dacă eu îți povestesc despre niște oameni
care trăiesc pe pământ și care venerează o anumită
zeitate, automat tu încadrezi la timpul prezent, iar
dacă spun „au trăit” – mental îi încadrezi la trecut. Ca
să spun mai simplu – trecutul devine real pentru tine
atunci când te gândești la el ca fiind trecut.
Î: Să înțeleg că poți să citești în memoria Universului,
numită și Cronica Akasha, dacă vrei?
R: Cronica pentru mine înseamnă ceva trecut, care a
fost, ceva vechi. Eu văd lucrurile acestea altfel: vii, în
actualitate, citirea înseamnă că eu sunt acolo ca un fel
de observator la aceste evenimente.
Î: Adulții pun o întrebare-șablon, ușor banală, copiilor, și
anume ce vrei tu să te faci când vei fi mare?
R: Nu este o întrebare banală, este o întrebare foarte
importantă, problema este că adulții de multe ori
ignoră sau râd de răspunsul copiilor. De fapt, această
întrebare este același lucru cu ceea ce spuneai despre
misiunea de viață, este totuna cu a întreba „ce misiune
crezi că ai tu aici? De ce ai ales să vii?”. Și răspunsul
meu este: „În primul rând, să mă bucur de viața de
aici. Să le reamintesc oamenilor cum să vorbească și cu
îngerii, pentru că mulți dintre ei au uitat, își doresc și
au nevoie să-și reamintească.
„Copiii-indigo” și cei de „cristal” se comportă diferit
față de restul ființelor umane și gândesc într-o altă
paradigmă, sunt spiritual diferiți de predecesorii lor 84.
Corpurile lor subtile (în special corpurile eteric, astral
și mental) sunt deja mult mai dezvoltate și sunt
„conectați” în mod diferit la întreaga Creație, care
pentru cei mai mulți oameni reprezintă o mare
necunoscută.
Întrucât acești copii reprezintă următorul pas al
Umanității pe scara evoluției sale, ei aduc în lumea
noastră un tip nou de energie, mult mai elevată și mai
rafinată decât cea cunoscută în prezent.
Se știe deja că cea mai mare parte din creierul ființei
umane și din ADN-ul ei este „nefolosit” – ceea ce
oamenii de știință numesc acum „ADN rebut”. În
realitate, imensul procentaj de 97% „ADN rebut”
reprezintă potențialitatea extraordinară ce așteaptă
84
„Copiii-indigo" și cei de cristal trimiși pe Terra ca să schimbe viața, pe site-ul
edituradaksha.ro, site vizita pe 6 aprilie 2016, orele 14:40
doar să fie activată în mod corespunzător.
Fiecare ființă umană are acces la această
potențialitate practic infinită de acțiune și de gândire,
de rezonanță, cu toate aspectele din Universul
manifestat și chiar și dincolo de acesta, în
transcendență.
Totuși, coborârea în planul 3D (planul fizic) al ființei
umane a atras într-un fel și această „blocare” a
capacităților inerente fiecărei ființe; a fost ca o
„deconectare”, ca o închidere temporară a luminii,
pentru a se putea astfel respecta regulile și restricțiile
specifice planului fizic de manifestare.
Pentru „copiii-indigo” și cei de „cristal”, energia
coboară din planurile subtile ale manifestării din
creștet până la baza coloanei și apoi urcă din nou spre
creștet într-un mod spiralat, creând astfel spirale de
lumină angelice, ale îngerilor.
Ca urmare, acești copii sunt mult mai energici și au
la dispoziție o rezervă mult mai mare de vitalitate și de
acțiune eficientă decât ceilalți copii obișnuiți. „Copiii-
indigo” au tendința să manifeste cu putere energia
activității și creativității lor și adeseori ei sunt
catalogați ca fiind hiperactivi sau având sindromul
ADHD, o tulburare comportamentală foarte des
întâlnită la copii, care semnifică lipsa de concentrare a
atenției. În realitate, „copiii-indigo” își exprimă în
acest fel surplusul de energie cu care sunt dotați.
Pe de altă parte, copiii de „cristal” au tendința să-și
exprime energia prin diminuarea mișcării fizice,
concentrându-se asupra aspectelor spirituale și a celor
multidimensionale.
Modul tipic de acțiune al „copiilor-indigo” este o
expresie a energiei lor, care este focalizată spre
distrugerea vechilor sisteme și purificarea modelelor și
energiilor perimate și impure.
De aceea, astfel de copii trebuie în primul rând să fie
înțeleși și îndrumați astfel încât să-și echilibreze în
mod inteligent surplusul energetic; lor nu trebuie însă
să li se administreze medicamente sau „calmante”,
care nu vor face decât să le provoace neplăceri, pentru
că astfel de medicamente nu fac altceva decât să-i
„despartă” pe acești copii de planurile superioare la
care ei aveau acces nativ până atunci.
Copiii de „cristal” se întrupează pe Pământ pentru a
aduce iubirea, pacea și armonia pe planeta noastră și
tocmai de aceea ei nu au nevoie să se manifeste atât de
activ precum „copiii-indigo”.
În lunile și în anii care vor urma, datorită
transformărilor inerente ce au loc pe Pământ, acești
copii se vor evidenția din ce în ce mai mult, ca un
fundament al noii vieți trăite de omenire în
spiritualitate, în puritate și în iubire.
 Copii stelari, cu gene extraterestre

În anul 1980 au început să circule numeroase

informații în mass-media internațională despre copii
cu capacități senzoriale și extrasenzoriale
impresionante. De asemenea, a fost difuzat pe canalul
internațional de televiziune History, un film
documentar pe această temă.
Copiii cu gene extraterestre se remarcă printr-o
inteligență deosebită și prin abilități paranormale
nemaiîntâlnite la specia umană terestră. Oamenii de
știință, care sunt implicați în cercetarea acestui
fenomen inedit au emis ipoteza potrivit căreia acești
copii beneficiază de gene provenite din alte sisteme
solare.
Din inițiativa guvernului Chinei, în anul 1982 a fost
pornită o campanie de căutare a copiilor stelari și au
fost descoperiți peste 100.000 de copii cu gene de
proveniență extraterestră. Nu se știe ce s-a întâmplat
cu acești copii. Mii de copii stelari sunt răspândiți la
ora actuală pe toate continentele planetei noastre.

Copii cu gene extraterestre

Copiii stelari se remarcă prin inteligență deosebită și

prin abilități extrasenzoriale anormale pentru specia
umană, cum ar fi comunicarea telepatică absolută,
detecția și teledetecția extrasenzorială fără limite în
timp și spațiu, premoniția unor evenimente ce se vor
desfășura în viitor, vederea prin medii solide,
posibilitatea vindecării instantanee a unor boli
considerate incurabile de medicina alopată actuală și
alte însușiri incredibile.
O fetiță din China, când și-a apropiat palmele de
mugurii unor plante, aceștia au înflorit instantaneu. Iar
o fetiță dintr-un stat european a făcut să apară fizic și
să dispară un superb cal alb într-o pădure neumblată,
în prezența unei echipe de cercetare.
Voi reveni asupra acestui caz, pe parcursul
articolului. Am informații din surse credibile că o parte
din copiii stelari au fost dați pe mâna unor agenți de
informații fără scrupule (a se citi violenți, cu mintea
redusă), care au avut sarcina să le înfrângă voința,
pentru a fi exploatați ca biosenzori în activitatea
informațională.
Am cunoscut îndeaproape un individ care a
participat la torturarea psihică unor copii cu gene
extraterestre. Acel individ și-a petrecut ultimii 4 ani
din viață imobilizat într-un fotoliu vechi, în propriile
dejecții, incapabil să se miște. Cealaltă parte a copiilor
stelari, se pare că a fost trimisă în tabere de
„reeducare”.
Care să fie explicația acestui fenomen neobișnuit? Să
fie vorba de o invazie extraterestră asupra speciei
umane, prin transmitere intrauterină a unor gene
nepământene, după cum opinează cercetătorii
implicați în studiul copiilor stelari, sau este vorba de
un salt în evoluția omenirii, provocat de fenomene
neștiute de știința umană contemporană?
Copiii stelari posedă puteri psihice neomenești,
putând să manipuleze spațiul și timpul. Un posibil
răspuns (parțial) pe această temă vom găsi în
cercetările românești, ale căror rezultate au fost
secretizate de Ministerul Apărării Naționale.

Cercetări românești asupra copiilor stelari

În țara noastră a început căutarea copiilor cu gene

extraterestre spre finele anilor ’60. Referitor la această
temă, în interviul publicat în revista „Nexus New
Times Magazine” nr. 12/2009, ediția în limba română,
am declarat următoarele:
„În anii următori, datorită unor descoperiri făcute de
cercetători ruși, investigațiile noastre au fost extinse și
asupra potențialului extrasenzorial latent al unor copii.
În mod semioficial, se urmărea elaborarea unor
programe de antrenare a unor copii extrasenzitivi
pentru comunicații telepatice și pentru localizarea
vestigiilor arheologice din subsol.
Într-o etapă ulterioară, pregătirea acestora urma să
fie orientată și către alte domenii de frontieră,
inaccesibile investigării prin mijloacele tehnice actuale.
Nu ar fi exclus să fi existat și o componenta aplicativă
militară în cadrul acelor programe, pe care eu nu o
cunoșteam [...].
Se știa cu certitudine că la vârsta copilăriei, omul
deține zeci de milioane de neuroni în plus față de
vârsta adultă, neuroni ce se pierd în perioada
școlarizării prin neutilizarea acestora. Iar între cele
câteva zeci de milioane de neuroni activi [...] sunt
posibile miliarde de conexiuni ce ar putea îmbogăți
substanțial programul „hard disk”-ului cerebral uman.
Vă dați seama ce zestre genetică formidabilă pierde
omul, din cauza propriei ignoranțe? Am lucrat cu copii
care obținuseră performanțe excepționale. Vizualizau
mental cavități subterane și alte neomogenități ale
subsolului, localizau cu precizie vestigii arheologice
aflate sub nivelul solului, descriau până și inciziile de
pe fragmentele de ceramică aflate în pământ.
Cercetările din România au vizat două obiective
principale:
1. Căutarea unor modalități practice prin care
excedentul bioenergetic existent la vârsta copilăriei ar
putea fi folosit drept „carburant” pentru comunicații
extrasenzoriale;
2. Dacă copiii cu dotare genetică superioară pentru
comunicații extrasenzoriale prezintă detalii fizice
exterioare, ce ar putea facilita identificarea operativă a
acestora. Studiile românești au semnalat posibilitatea
conversiunii potențialului bioenergetic excedentar, în
suport energetic pentru comunicații telepatice și
detecții extrasenzoriale.
Totodată, s-a relevat existența unor detalii fizice
particulare la copii cu înalt potențial extrasenzorial,
inclusiv în zonele din spatele genunchilor, menționate
de cercetătorii americani de la Departamentul de
psihiatrie al Universității Cornell, din New York. Din
analiza preliminară estimativă efectuată asupra
fotografiilor unor copii, postate pe internet, ar rezulta
că numărul copiilor cu gene posibil extraterestre s-a
dublat în prezent, comparativ cu începutul anilor ’70.
Am cunoscut o fetiță în vârstă de 3 ani și 6 luni, care
avea o uluitoare capacitate de a vindeca instantaneu,
prin atingere cu mâna, bolile pe care medicii le
declarau ca fiind letale. Am participat, totodată, la un
eveniment paranormal straniu, creat de un copil, într-o
pădure din zona Vârtoapele, în Munții Orăștiei.
Eram cu o echipă de cercetare formată din câțiva
specialiști geofizicieni, condusă de un academician.
Eram însoțiți de o fetiță în vârstă de 9 ani, fiica unui
cercetător. La un moment dat, un membru al echipei
noastre a întrebat-o cum se simte.
„Minunat, a răspuns copila. Acum îmi doresc un cal
alb”. Și peste câteva minute s-a ivit un superb cal alb,
care s-a îndreptat către dânsa. După ce l-a mângâiat pe
cap, calul alb s-a întors și a dispărut din câmpul nostru
vizual. „Acum sunt fericită!”, a exclamat fetița.
Am fost martor ocular, împreună cu ceilalți
cercetători, la acest eveniment neobișnuit, ce nu poate
fi explicat prin intermediul științei actuale.
Fetița părea să fie un copil cu gene extraterestre, care
avea capacități extrasenzoriale neomenești. Se pare că
putea manipula spațiul și timpul. Abilitățile copiilor
stelari se mențin pe tot parcursul vieții, dacă nu sunt
compromise de adulți prin intervenții „educative” sau
răuvoitoare.

Adulți cu puteri paranormale

Potrivit surselor documentare, Bruno Gröning, cel

mai mare vindecător uman cunoscut în istoria
medicinii alternative, vindeca instantaneu câte 5.000–
10.000 de bolnavi. În privința fantasticei sale capacități
tămăduitoare, au depus mărturie medici germani,
dintre care unii au fost vindecați instantaneu de Bruno
Gröning.
Medicii care au văzut cu ochii lor vindecările
miraculoase au declarat: „Bolnavii s-au sculat din
scaunele cu rotile și au început apoi să le împingă
singuri! Lucrul acesta l-am văzut cu ochii mei! Când
am văzut efectele la cei în cărucioare, la tânărul orb
care a început să vadă iar mai târziu la tatăl meu, logic
că mi-am schimbat părerea! Atunci trebuie să-ți
schimbi părerea, realitatea te convinge!”.
„Când ani de zile ai văzut un bărbat cu brațul
strâmb, care deodată poate să și-l miște, apare
întrebarea firească: cum vine asta? Abia de atunci am
început să vorbesc în favoarea lui Gröning, lucru pe
care înainte nu l-aș fi crezut.
Propria mea vindecare m-a convins de faptul că el a
putut face ceva, ceea ce în cazul meu nu a reușit niciun
medic [...]. Am strigat de câteva ori: pot să mișc
brațul!”.
„Natural, priveam totul foarte sceptic! Nu știam
deloc unde să încadrez asta: hipnoză, autosugestie. Nu
se putea încadra în nicio categorie la care m-aș fi
gândit. Era ceva cu totul diferit, ceva ce nu trăisem
niciodată înainte, ceva ce cu mintea mea nu puteam
pricepe [...]! Acolo, vindecările se petreceau în mod
masiv”. Fostul pacient paralizat, în scaun cu rotile, a
mai strigat: „Am început să alerg și să sar!”.
 În scurta sa viață, Bruno Gröning a trăit modest,
neluând niciun ban de la bolnavii pe care îi vindeca.
Spunea că în cazul în care ar fi luat bani pentru
serviciile sale, din momentul acela și-ar fi pierdut cu
siguranță harul de a tămădui.
Indianca Shakuntala Devi, supranumită computerul
uman, la vârsta de 3 ani a dovedit că posedă o abilitate
fantastică de a reține numere complexe.
La 6 ani a făcut o demonstrație matematică la
Universitatea din Mysore, iar în 1977 a extras rădăcina
pătrată din 188.132.517, mai repede decât computerul.
A calculat în numai 50 de secunde a 23-a rădăcină
unui număr de 201 cifre. În 1980, la Imperial College
din Londra i s-a pus întrebarea cât face
7.686.369.774.870 înmulțit cu 2.465.099.745.779. A
răspuns în 28 de secunde:
18.947.668.177.995.426.462.773.730.
Cele 28 secunde au inclus calculul și răspunsul la
întrebare. În 1988, Shakuntala Devi fost testată de
profesorul de psihologie Arthur Jensen, de la
Universitatea din California (SUA). Printre alte teste, a
fost întrebată cât face radical din 61.629.875, sau să afle
ce număr ridicat la puterea 15 face 170.859.375.
Ea a calculat mai repede decât a reușit profesorul
Jensen să copieze răspunsurile date de computer. Și
exemple de acest gen ar putea continua, fără să
schimbe datele problemei.

Cum recunoașteți dacă aveți un copil cu gene

extraterestre

Copiii stelari sunt dotați cu o inteligență superioară,

care de multe ori nu poate fi sesizată de persoanele
adulte. Au o privire inteligentă, de o seriozitate
matură. Interceptează pe cale telepatică gândurile
voastre. Au abilități extrasenzoriale neomenești. Văd
fenomene invizibile pentru adulți și pot manipula pe
cale psihică spațiul și timpul. Pot vindeca instantaneu
maladii incurabile, din punctul de vedere al medicinei
alopate actuale.
Dacă observați asemenea comportamente la copiii
voștri, este bine să nu difuzați informații despre acest
lucru. Caracteristicile fizice ale copiilor cu gene
extraterestre constituie secrete de stat, rezultatele
cercetărilor efectuate în diverse țări fiind clasificate
operativ la nivel guvernamental. Secretizarea
informațiilor despre copiii stelari ar avea drept scop
protejarea acestora de intervenții neavenite din partea
unor adulți.
Oamenii de știință care studiază cazurile în speță, au
elaborat două ipoteze, diametral opuse. Dacă copiii
stelari și semenii adulți cu puteri extrasenzoriale
neumane sunt genetic extratereștrii trebuie să ne
așteptăm în viitorul apropiat la o invazie asupra
pământenilor, pornită din alt sistem solar.
Este posibil ca la un moment dat să le fie activată,
prin impuls telepatic, o anumită funcție cerebrală,
pentru ca umanoizii stelari să preia controlul asupra
omenirii. Undele telepatice străbat instantaneu spații
astronomice. Voința maselor umane ar putea fi blocată
printr-o armă extraterestră, ce produce instantaneu
amnezie totală în rândul speciei umane, prin ștergerea
informațiilor existente pe „hard diskul” cerebral.
Fiecare individ cu gene terestre ar rămâne
dezorientat pe loc, incapabil să gândească, iar
procesele sale metabolice se vor diminua. Credeți că
scriu lucruri improbabile? Mai gândiți-vă.
A doua ipoteză, favorabilă nouă pământenilor,
prevede că populația planetei noastre este supusă la
un salt genetic evolutiv, datorită unor fenomene
situate dincolo de limitele cunoașterii, cum ar fi
finalizarea unui ciclu în mișcarea de precesie a
Pământului, care se încheie la fiecare 26.000 de ani și
pășirea Omenirii într-o nouă eră, cu posibilități
benefice asupra speciilor terestre. Avantajele
preconizate pot fi însă contracarate de două fenomene
cosmice majore, ce se suprapun în perioada actuală:
inversarea polarității magnetice terestre și inversarea
polarității magnetice solare, care au efecte bulversante
asupra biocâmpului uman, animal și vegetal.
Oamenii de știință nu știu nici care vor fi urmările
orientării actuale ale Sistemului nostru Solar către
centrul Galaxiei Calea Lactee, unde există o imensă
gaură neagră, cu masa echivalentă cu 4.000.000 de sori,
ale cărei legi fizice nu sunt cunoscute de știința actuală.
În plus, începând cu anul 2017, potrivit unui
comunicat dat de către NASA, vor începe
bombardamente cu asteroizi asupra Pământului la care
se adaugă beligeranța morbidă a speciei umane
terestre.

Copiii-curcubeu, indigo și copiii stelelor

Dr. Doreen Virtue, doctor în psihologie, a avut una

dintre contribuțiile majore în a descoperi și înțelege
copiii cei noi din ziua de azi, prezentând publicului
internațional încă din 1999 noțiunea de „copii-
indigo”.85
Metodele tradiționale de creștere și educare școlară a
copiilor au devenit învechite și demodate și din ce în
ce mai des se vehiculează că mulți copii ar avea ADHD
(tulburare de atenție și hiperactivitate), în multe țări

„Copiii-indigo”: Sufletele înalte venite pe Terra să schimbe societatea, pe site-ul

85

www.sfatulparintilor.ro, vizitat pe 23 octombrie 2016, orele 7:46.

aplicându-se medicamentație pentru a ține copiii „în
banca lor” cu larghețea cu care se prescriu doctorii
împotriva guturaiului.
Cercetările realizate de terapeuți, consilieri și
specialiști în detectarea aurei umane și înțelegerea
oamenilor prin prisma culorilor existente în aura lor,
au evidențiat că majoritatea copiilor născuți după 1980
au aura de un albastru indigo profund și de aceea se
numesc „copii-indigo”.
Acești copii sunt un grup de entități care au sosit pe
Pământ prima dată pe la începutul anilor ’80; unii
dintre ei au venit mai devreme, în calitate de „copii-
indigo exploratori”, așa cum afirmă dr. Doreen Virtue
în cercetările pe care le-a coordonat. Apoi, din ce în ce
mai mulți copii au fost diagnosticați cu această
tulburare ADHD (sindromul atenției deficitare
hiperactive). Atenție, nu toți „copiii-indigo” sunt
caracterizați de ADHD așa cum nu toți cei cu ADHD
sunt indigo.
Un „copil-indigo” este acel copil care prezintă un set
nou și neobișnuit de atribute psihologice și are un
model comportamental care nu a mai fost studiat până
acum. Acest model conține factori unici, comuni
tuturor, care sugerează că cei care au contact cu ei (în
special părinții) trebuie să-și schimbe modul de a-i
crește și de a se ocupa de ei, pentru a ajunge la un
echilibru.
A ignora asemenea modele noi înseamnă să creăm în
mintea acestei vieți noi și prețioase potențialul
dezechilibrului și al frustrării.
Nevoile și prezența emoțională a „copiilor-indigo”
pot fi foarte intense. Ele pot reprezenta o încercare și o
provocare în plan comportamental.
Cu siguranță, „copiii-indigo” ne împing spre o nouă
misiune emoțională, ca să devenim mai iubitori, așa
cum trebuie orice suflet să fie. Spre asta ne inspiră
„copiii-indigo”, asta așteaptă ei de la noi, asta ne
învață ei și asta este ceea ce le trebuie. Suntem
binecuvântați să fim alături de „copiii-indigo”, care au
în comun una și aceeași menire a vieții: să ne ajute să
facem lumea mai bună, să contribuie la trecerea în
noua eră a păcii.
Dacă îi sprijiniți pe copiii voștri să înțeleagă care este
misiunea lor, îi ajutați să umple golul creat de senzația
că ar fi lipsiți de importanță. „Copiii-indigo” au
nevoie, pe măsură ce cresc, să li se definească
importanța și rolul lor pe acest Pământ.
În realitate, majoritatea copiilor indigo primesc
mesaje în care li se spune că sunt „ciudați”,
„neadaptați”, „răi”, „leneși”, „săriți de pe fix”, „nu se
adaptează cum trebuie”. În ciuda faptului că
personalitatea lor puternică dă de furcă adulților din
jurul lor, ei continuă să aibă menirea de a fi altruiști și
de a-i ajuta pe alții chiar și numai confruntându-i cu
nevoia de a se schimba și a merge mai departe diferit,
mai buni, renunțând la trecutul împovărător.
Ultimul episod al serialului „Ancient Aliens” a
readus în prim plan cazul „Starchild”86. Ultimele teste
făcute pe acest craniu ciudat al unui copil al stelelor
dezvăluie faptul că nu doar tatăl era extraterestru, ci și
mama.
Chiar dacă mulți au fost de părere că puștiul suferea
de o boală care deforma craniul, cercetările ADN și alte
teste făcute în laborator nu sprijină ideea.
Au reușit performanța de a comunica între ei prin
telepatie. S-a emis ipoteza că acești copii sunt de
origine extraterestră.
Nu știm dacă această ipoteză este una realistă, ceea
ce se cunoaște este faptul că au un IQ de 160, în
condițiile în care media mondială a IQ-ului este de 100
de puncte. Se spune că acești copii sunt viitorul
omenirii și că ei au fost trimiși pe Pământ, de undeva
din Univers.

Copiii cu origini extraterestre

86
Istoria ascunsă – Copiii stelelor, pe site-ul http://portal.tfm.ro/ vizitat pe 22
octombrie 2016, orele 16:43.
 Nepalul este un stat din sudul Asiei, în inima
Munților Himalaya, situat la cea mai mare altitudine.
Nepalul este singurul regat hindus din lume. În timpul
unei misiuni cu caracter științific în Nepal, doctorul
Singh a avut ocazia de a studia un copil extrem de
misterios87.
Aparent, era un băiețel normal, dar când a fost supus
unei examinări cu raze X, cercetătorul a descoperit cu
surprindere că băiatul nu avea inimă și nici plămâni.
În pieptul copilului era un organ mare, despre care
doctorul Singh nu a știut ce să creadă.
Mama copilului era o tânără de 15 ani care a povestit
că tatăl copilului este o ființă ciudată cu pielea palidă,
tânăr și frumos, care a coborât din cer și apoi s-a ridicat
la cer.
În Italia s-a întâmplat un caz la fel de ciudat. Medicii
care au asistat la nașterea unui bebeluș au constatat că
acesta avea o inimă artificială. Nimeni nu a putut
explica cum se poate naște un copil cu o inimă
mecanică. Medicii și părinții au declarat că bebelușul
se dezvoltă în condiții normale.
Experimentele genetice făcute de entități nonterestre
nu sunt o noutate. Există mărturii și rapoarte despre
inseminări artificiale, implanturi, răpiri.
Un alt copil care a trăit sub supravegherea medicilor
87
Copii cu origini extraterestre, pe site-ul www.efemeride.ro.
a fost o fetiță din Ungaria. Mama ei a povestit sub
hipnoză că tatăl fetei este un extraterestru, care arăta ca
un om pitic. Fetița reușise să se înțeleagă cu păsările și
cu animalele. Inteligența fetiței era cu mult peste
medie.
Unii cercetători susțin că specia de extratereștri Micii
Cenușii este puternic atacată genetic, de aici cazurile de
experiment pe care le realizează pe Pământ. Indiferent
de teorie, oamenii le sunt inferiori, ei fiind o rasă de
extratereștri veche, chiar primordială.
Există afirmații, mai mult sau mai puțin probate, că
aceștia își pot schimba aspectul și că există printre noi,
unii fiind chiar lideri.
În anul 1980, americanii au derulat un proiect numit
Tango Sierra, care a avut ca scop capturarea
extratereștrilor care trăiau printre oameni.
Academicianul britanic David Home a declarat
despre specia umană că nu putea să evolueze în doar
1,8 milioane de ani, pentru că ar fi avut nevoie pentru
evoluție de o perioadă de 70 de milioane de ani.
La fiecare 10 milioane de ani, apar mutații genetice,
al căror rol este unul evolutiv. În cazul speciei umane,
dacă celebrii Anunnaki nu ar fi acționat asupra ADN-
ului uman, nu ar fi existat niciodată un Homo Sapiens.
 Lespedea de la Roșia Montană (România)

La Roșia Montană s-a descoperit dinainte de 1989 o

lespede misterioasă.88 Cercetarea lespezii a fost stopată
atunci.
În aprilie 2012, în urma discuțiilor de la Ministerul
Minelor Petrolului și Geologiei, la București, partea
canadiană a opinat ca această descoperire să nu fie
făcută publică, iar galeria să fie închisă de urgență.89
Partea română a fost de acord cu păstrarea secretului
asupra lespezii, însă a insistat să continue cercetările și
să trimită o a doua echipă, de data aceasta de
arheologi, condusă de un arheolog bătrân cu o cicatrice
în colțul ochiului stâng. Timp de trei luni, săpăturile în
jurul lespezii s-au derulat în secret, rezultatul fiind
decopertarea integrală a lespezii.
Nu a durat foarte mult, deoarece deasupra lespezii
se aflase încă de la prima ei descoperire, în 1976,
scheletul unui uriaș hiperboreean, trimis de atunci
pentru studierea sa la Moscova, iar parte din
decopertare o făcuseră arheologii de atunci.
Măsurătorile au scos la iveală faptul că lespedea,
88
Gabriela Dobrescu, Orașul subteran al zeilor de la Roșia Montană, pe site-ul
https://extraterestriiprintrenoi.wordpress.com/2013/10/18/orasul-subteran-al-
zeilor-din-rosia-montana/, vizitat pe 18 octombrie 2013, orele 17:52.
89
Preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/lespedea-misterioasa-de-la-
rosia-montana-si-scrierea-misterioasa, vizitat pe 17 ianuarie 2017, orele 16:35.
perfect șlefuită, avea o lungime de 12 metri, o lățime
de 6 metri și o înălțime de 3 metri, cântărind circa 1.700
de tone, cu 100 de tone mai mult decât cântărea „Piatra
femeii însărcinate”. O lespede similară descoperită la
Baalbek (Liban), numai aurul conținut în ea
reprezentând aproximativ 900 de tone, de aproape trei
sute de ori mai mult decât s-ar fi putut obține prin
reciclarea integrală timp de 20 de ani, a haldelor de
steril depozitat de milenii la Roșia Montană, în urma
exploatărilor aurifere și de 150 de ori mai mult decât
tot aurul extras de la suprafață și din toate galeriile de
acolo, de agatâși pentru daci, apoi de austro-ungari și
români la un loc.
Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă
ghimpată și pusă sub pază militarizată, iar săpăturile
preliminare pentru forarea unui puț cu diametrul de
12 metri care să ajungă până la lespede au demarat la
începutul lunii mai, 2012.
La sfârșitul lunii iunie 2012, mai precis pe data de 23
ale lunii, lespedea a fost scoasă la suprafață,
segmentată în 80 de calupuri egale, încărcată în
containere și transportată de urgență noaptea, sub
escortă militară către o destinație necunoscută.
Totuși există unele informații din surse demne de
încredere, din care rezultă că fragmentele
containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic
SIDEX Galați, unde au fost topite și transformate în
lingouri de aur și wolfram, dar locul unde se află
depozitate acum nu se cunoaște.
Faptul că lespedea a dispărut și nu s-a păstrat nici
măcar o fotografie a ei este lesne de înțeles. Un lucrător
care a participat la dezmembrarea ei susține că există
totuși un set de fotografii făcute de către un bătrân
arheolog român, care au fost oferite spre studiu unui
paleolingvist și care a atras atunci atenția autorităților
că lespedea prezintă o valoare culturală și istorică
inestimabilă pentru poporul român și pentru întreaga
Umanitate și în orice caz incomensurabil mai mare
decât valoarea ei economică.
Pentru argumentarea afirmației, arheologul a
prezentat atunci câteva fotografii ale lespezii în care se
putea observa că toată suprafața ei era acoperită de o
scriere în basorelief, de un verde smarald, total
necunoscută, după spusele paleolingvistului, dar cu
probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă, dispusă în
trei șiruri paralele, care porneau din partea stânga sus
și șerpuia în diagonală, încolăcindu-se în spirală în
jurul unui cap de lup și sfârșind apoi la baza ei, în
colțul din dreapta.
Autoritățile române au rămas insensibile la aceste
atenționări și dovezi și au dispus tăierea și topirea
lespezii, urmând ca după vânzarea aurului să verse la
vistieria statului contravaloarea procentului de 19, 31%
negociat cu partea canadiană, conform contractului de
exploatare a aurului și a metalelor rare ale zonei.
„Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare
atunci când – declara reputatul arheolog, al cărui
nume din motive de siguranță personală nu-l putem
face public – la ridicarea lespezii s-a putut observa sub
el un soi de puț cu diametrul de 4 metri, în interiorul
căruia cobora o scară elicoidală, ale cărei trepte erau
săpate în pereții puțului, de parcă fuseseră tăiate cu
laserul.
Din interiorul puțului emana o lumină lăptoasă,
violacee. Deși cei câțiva lucrători, geologi și arheologi
care au fost martori la ridicarea lespezii și-au revenit
după o vreme din uimire, totuși, în afara
paleolingvistului care s-a precipitat pe scări în jos,
nimeni nu a mai avut curajul să coboare și să verifice
ceea ce se află în puț, iar a doua zi a fost deja prea
târziu.
Am așteptat cu toții ca paleolingvistul să apară, dar
el nu a mai revenit la suprafață. Peste noapte, SRI-ul și
armata au acoperit cu scânduri intrarea în puțul care
ducea spre interiorul muntelui și-apoi au turnat ciment
și au sigilat-o.
A doua zi au fost închise gura puțului exterior,
precum și intrarea în galeria săpată în vremuri
imemoriale de către agatârși.
Tot a doua zi, eu, dimpreună cu toți martorii care au
asistat la prelevarea lespezii, a descoperirii puțului din
adâncul minei, precum și cei care au participat la
ștergerea urmelor, am fost puși să semnăm niște
documente care garantau păstrarea secretului de stat și
apoi am plecat cu toții speriați pe la casele noastre, care
încotro.
Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul
arheolog și cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza
zilei de 28 iulie, 2012. După această dată cei doi nu au
mai putut fi găsiți la domiciliu...

Capitolul VI
Observații militare sovietice

OZN-urile sunt observate cel mai adesea de marinari

pe submarine și aviatori, care, din cauza serviciului
lor, ajung în locuri în care alții nu au ocazia. Spre
marea iritare a aviatorilor sovietici, atât civili și cât și
militari, OZN-urile au frecventat teritoriile arctice
interzise.
Cu o anumită ocazie, un ministru al aviației civile i-a
cerut legendarului pilot sovietic din teritoriile arctice,
Akkuratov, să descrie patru dintre incidentele sale de
întâlniri directe cu OZN-uri. Akkuratov așa a făcut și a
spus că au existat piloți care au experimentat mai
multe întâlniri, dar au ezitat să le raporteze, deoarece
presa a decretat că nu au existat.
Acest capitol detaliază modul în care forțele armate
sovietice au reacționat la OZN-uri, le-a investigat și,
uneori, în mod prostesc, au tras asupra lor, în ciuda
ordinului dat de superiorii lor care le-au interzis să
facă acest lucru.
Secretomania din jurul cercetării militare de OZN-
uri în Rusia, după 1993, este la fel de completă cum era
și înainte ca Gorbaciov să vină la putere, dar prin
munca curajoasă a ufologilor din Rusia și din Ucraina
au fost obținute informații valoroase din care cea mai
mare parte n-a fost niciodată publicată până acum în
Occident.
Evenimentul Petrozavodsk a generat programele
SETKA (de cercetare OZN) care urmează să fie
discutate mai târziu, dar diferite ordine ale forțelor
aeriene, înainte de 1977, au interzis absolut orice
contact cu OZN-uri. Mai mult decât atât, aviatorilor
militari li s-a ordonat să nu se apropie de obiecte la
mai puțin de șase mile (10 km) distanță. Incidente
grave au forțat URSS să acționeze.
Colonelul Ovsischer și Dodin și-au amintit un
eveniment tragic al anilor ’60 – încă un incident
secretizat cu puține detalii disponibile – care a avut loc
în regiunea de graniță dintre Uniunea Sovietică, Iran și
Afganistan: șase avioane sovietice moderne au fost
distruse, iar 12 piloți au pierit. Se pare că a fost un atac
OZN; dar cine a atacat mai întâi?
Directiva din 1965 emisă de către Comandantul
Suprem al Forțelor Aeriene de Apărare Sovietice a
interzis în mod absolut acționarea cu arme de foc sau
inițierea oricărei acțiuni militare împotriva obiectelor
zburătoare neidentificate. Problema cu care s-au
confruntat autoritățile a fost prezența OZN-urilor în
zonele de testare secrete pentru bombe nucleare,
proiectile, rachete, noi tehnologii și sisteme de arme.
OZN-urile pluteau deasupra depozitelor lor și a
facilităților lor secrete.
Deși o prioritate, membrii armatei sovietice, la fel ca
și omologii lor occidentali, au fost derutați cu privire la
modul de a clasifica obiectele și să se ocupe de ele, dar
din 1978 încoace armata sovietică a devenit mult mai
eficientă la observările OZN-urilor și la colectarea
datelor.
Șase avioane sovietice moderne au fost distruse, iar
12 piloți au pierit. Se pare că a fost un atac OZN.

Lumini ciudate peste Yalta

În martie 1993, revista „Aura-Z” din Moscova a

publicat o relatare despre un OZN și o întâlnire
neprevăzută. La 13 august 1967, locotenent-colonelul
Lev Viatkin, pilot de avion de vânătoare clasa întâi și
un aviator experimentat, zbura cu un avion de
vânătoare – interceptare într-un zbor de antrenament.
Noaptea era calmă și vizibilitatea bună. La câteva
minute după 23:00, a înălțat avionul până la 10.000
metri și luminile din Yalta, orașul-stațiune de la Marea
Neagră, sclipeau sub el.
Citirile instrumentelor erau normale, iar zborul s-a
conformat tuturor procedurilor-standard. Apoi a privit
mai sus prin capacul transparent al carlingii și a văzut
un OZN.
Era un obiect foarte mare, de formă ovală, care părea
într-un fel straniu „fixat” de aripa din stânga al
avionului său. Un ciudat obiect atât de aproape de un
avion militar l-a îngrijorat și l-a întrebat pe
comandantul său de zbor:
„Cine se află în zonă?”.
Acesta din urmă a verificat radarul și instrumentele
și a comunicat că toate celelalte avioane au aterizat;
nimeni altcineva nu a fost în zonă.
Avionul lui Viatkin aproape sigur a lovit un OZN în
noaptea de 13 august 1967.
Viatkin înclină avionul spre dreapta, încercând să nu
piardă din vedere OZN-ul. Păstrând distanța, pilotul a
încercat să determine în ce direcție se mișca.
Câteva secunde mai târziu, luminile OZN-ului s-au
estompat treptat, ca și când un comutator reostat
fusese oprit în interior.
Viatkin a înclinat doar spre stânga și a reglat viteza
și forța de tracțiune, când a observat un flash de
lumină strălucitoare venită de sus, chiar pe direcția
avionului său.
O rază oblică alb-lăptoasă a apărut în față
apropiindu-se. A echilibrat avionul și a evitat să vină
în calea razei cu fuzelajul sau cabina de pilotaj, dar
totuși a lovit OZN-ul (raza) cu aripa stângă.
El se apropia de rază cu viteză foarte mare, fără a-și
lua ochii de la ea, căci nu mai devreme atinsese cu
aripa raza și aceasta din urmă a izbucnit într-o
multitudine de scântei mici, cum ar fi cele ale unui foc
de artificii.
Avionul s-a cutremurat violent și instrumentele de
bord au fost date peste cap, ieșind din scală. Viatkin
credea că raza era solidă. Apoi, coloana ciudată,
scânteietoare, s-a lungit în jos, iar lumina de mai sus și
raza de dedesubt au dispărut repede.
Câteva secunde mai târziu, luminile OZN-ului s-au
estompat treptat, ca și când un comutator reostat
fusese oprit în interior.
Zburând spre aerodrom, el a continuat să cerceteze
cerul, în căutarea altor apariții, dar nu a găsit niciuna.
Zborul său s-a încheiat în condiții de siguranță, dar
timp de mai multe zile după aceea suprafața de pe
partea stângă a aripii care a făcut contact cu raza
strălucea în timpul nopții.
Viatkin a păstrat în amintire acel episod, însă ideea
existenței unei „raze solide” părea bizară, deși era
convins că a întâlnit acele fenomene în viața reală.
Apoi, în ziarul Komsomolskaia Pravda, el a citit un
articol intitulat „Fantomele cosmice”, în care se declara
că „razele solide” chiar există și că și alți oameni,
inclusiv piloți, au venit în contact cu ele.
Viatkin a colectat astfel de informații și a constatat că
martorii au raportat raze care se proiectau „pe ele
însele” din OZN-uri, cum ar fi un suport telescop sau
sondă. Viatkin este de părere și astăzi că raza a fost un
pilon de gaz fluorescent, foarte magnetizat.
Întrebarea-cheie, însă, este: cine a închis gazul într-
un „pilon?.
Există informații că piloții din fostul Tratat de la
Varșovia – inclusiv din România și URSS – au avut
numeroase întâlniri cu lumini sau cu „jocuri de lumini
aberante”, cu toate că mulți nu au raportat incidentul.

Aventura căpitanului Gribovan

 În iarna anului 1988, căpitanul Alexandr Gribovan
stătea în picioare la intrarea din sediul unității sale. Un
sergent major a strigat la el să se uite în sus. Făcând
acest lucru, Gribovan a văzut o mare sferă roșie,
aprinsă, cu o tentă verzuie. Plutea peste deal și se
apropia repede. Strălucirea părea rece.
Obiectul s-a oprit brusc la aproximativ 20 m distanță
de Gribovan și de alți opt subofițeri. El a crezut că sfera
își concentra atenția doar asupra lui. Sergenții țipau și
ofițerii s-au grăbit să iasă din clădire, dar Gribovan nu
auzea și nu vedea nimic. Se simțea fierbinte, ca și când
fiecare celulă din corpul său era umplută cu energie și
căldură.
El nu știe nici în ziua de azi de ce dintr-odată, a scos
pistolul și a tras cu foc în sferă. Ea a clipit cu o
strălucire verzuie și a virat într-un traseu în zigzag
spre deal, apoi a dispărut. Ceva ciudat s-a întâmplat
apoi cu Gribovan.
Un ofițer de carieră, care nu a crezut niciodată în
nimic ieșit din comun și nu-i păsa de ufologie și
extratereștri, a început să-și dezvolte abilități
neobișnuite.
El a aflat că putea influența pe alții prin comenzi
mentale. Povestea lui a interesat pe reporterii ziarului
Krasnaia Zvezda și au fost uimiți de poveștile spuse
despre el de către colegii săi.
 El a devenit un fel de vindecător, atribuindu-și
„darul vindecării” unei anumite energii din interiorul
lui, care se dezvoltase, ca urmare a acestei întâlniri.

Fantoma lui Moskalenko

Într-un articol publicat în revista Voennîi Vestnic,

autorul V. Vasiliev a relatat o poveste spusă de către
Stanislav Moskalenko, un pilot militar și un om
echilibrat, cu o gândire clară.
La începutul anilor ’80, Moskalenko a servit în Asia
Centrală, unde situația politică a fost tensionată și
piloții de vânătoare au trebuit în mod frecvent să
escorteze bombardierele provocatoare ale unui stat
vecin, care dădeau în mod deliberat ocol frontierei și
care încercau forțarea aeriană.
Într-o zi, ca răspuns la o astfel de alertă, Moskalenko
decola cu avionul lui supersonic de luptă un MIG 31.
A reglat altitudinea, a făcut o corecție de o jumătate de
tură și a examinat cu atenție cerul limpede, precum
cristalul, ca să-și detecteze ținta. Un avion de
vânătoare trimis înaintea lui Moskalenko nu a putut
detecta aeronava-țintă nici vizual, nici pe radar și i s-a
comandat să vină înapoi la bază.
Moskalenko a fost instruit să continue; controlorul
de spațiu aerian – radar – de la sol „vedea” ținta, dar
Moskalenko nu a putut obține un contact vizual.
Atacurile lui au eșuat, dar controlorul i-a ordonat să se
mențină coordonatele indicate. Pilotul a înțeles că
trebuia să tragă în țintă, dar în ce țintă trebuia să
tragă?! Nu era niciuna nici vizual, nici pe radarul de
bord!?
Când avionul de luptă a ajuns în zona unde se
presupunea că e ținta, o ceață ușoară a închis bolta
pentru o fracțiune de secundă. Controlorul a strigat că
ținta era chiar sub avion.
Nici Moskalenko de la bordul avionului său MiG 31,
nici controlul său de la sol nu au putut detecta
obiectul-fantomă ce se afișa pe radarele de la sol.

Omul în negru

În 1990, Moskalenko a povestit din nou incidentul cu

fantoma OZN, în timp ce se plimba cu prietenul lui,
maiorul Oleg Belomestnov. Ce s-a întâmplat după
aceea a fost confirmat de prietenul său care se îndoia
de poveste.
O lovitură puternică, bruscă, în spate l-a dat jos pe
Moskalenko și l-a azvârlit afară din drum.
El a mai încercat să se ridice dar după câțiva metri s-
a prăbușit. Belomestnov l-a ajutat să se ridice în
picioare, impresionat de ceea ce văzuse, și l-a condus
acasă.
Moskalenko povestește că avea dureri și era confuz.
El avea vedenii, vagi și cețoase, de peisaje.
Chiar atunci i s-a ordonat mental să se oprească.
Un om mic de statură, sfrijit, neîngrijit, îmbrăcat în
negru, l-a avertizat că poate să primească și altă
„lovitură energizantă”. Omul în negru părea să fie
telepatic. El nu i-a dat atenție lui Belomestnov care
striga la el.
Omul în negru i-a spus lui Moskalenko că era o
avertizare. Străinul s-a ghemuit și i-a atins piciorul
umflat cu palma.
Instantaneu, din corpul lui Moskalenko ca și
halucinațiile și aparițiile care îl bântuiau din când în
când de la atacul cu OZN-ul au dispărut complet.
Străinul l-a întrebat pe Moskalenko chestiuni care l-
au convins pe pilotul sovietic că îi cunoștea gândurile.
Apoi, omul în negru a dispărut, tot așa de brusc cum
apăruse.
Maiorul Belomestnov care nu credea în OZN-uri a
confirmat evenimentele acelei zile și povestea a fost
considerată destul de importantă ca să fie păstrată la
dosar, la Centrul Istoric Naval al SUA.
Ceața fantomatică nu este ceva nou pentru
observatorii OZN. Această lumină misterioasă a fost
filmată deasupra Indiei, în mai, 1964. Este probabil o
ceață similară care a cuprins avionul lui Moskalenko.
Unele apariții de OZN-uri i-au determinat pe
sovietici să trimită forțe mari în urmărirea obiectelor,
deși rezultatele au fost de multe ori inutile.
Moskalenko povestește în raport că s-a întors brusc
în jos și și-a fixat ochii pe întinderea de la sol. Nicio
țintă nicăieri, dar aproape de sol a văzut un obiect
mișcându-se de la stânga la dreapta. Controlorul,
căpitanul Oleg Kazyunin, a declarat mai târziu că
spotul luminos de pe ecranul-radar care reprezintă
ținta s-a transformat într-un punct gros.
Ea a sclipit deodată, a devenit verde, și a început să
se miște repede spre marginea superioară a radarului
lui. Mișcarea ei a fost atât de iute, încât Oleg a
exclamat că ținta părăsise zona de la o viteză verticală
mult mai rapid decât o rachetă.
Vederea lui Moskalenko apoi a devenit neclară și a
avut vedenii de anvelope de cauciuc și măști
estompate. Când și-a mai revenit, și-a îndreptat
avionul și a raportat că nicio țintă nu a fost detectată.
Altimetrul lui arăta că în loc să coboare era într-un
zbor invers: el de fapt urca.
Timp de trei zile, întregul regiment a urmărit ținta
fantomatică. Au zburat sute de zboruri operative, s-au
schimbat de urgență mai multe radare, și s-a trimis o
cerere la Moscova, pentru a le permite să testeze
„echipamentele secrete”, lucru care nu a fost aprobat.
Când a devenit clar că au întâmpinat ceva de
neînțeles și inexplicabil, s-a decis să se pună capăt
zborurilor.

Sfere portocalii atacă avioane de luptă rusești

La 16 august 1991, Maxim Churbakov, elev (cadet) al

școlii de aviație militară Ieisk, decola pentru a treia
oară în zborul său de simplă comandă. Motorul s-a
oprit după doar 14 minute. El a raportat celor de la
controlul zborului, dar nu au putut să rezolve
problema și așa că 50 de secunde după oprirea
motorului el s-a catapultat, a fost preluat de către o
barcă de pescuit, deoarece aterizase în apă.
În ciuda faptului că a pierdut un avion scump,
Maxim a fost prezentat în ziarul districtului militar. El
a fost lăudat de către comandantul de zonă pentru
afișarea unei astfel de stăpâniri de sine și prezență de
spirit în caz de urgență.
Maxim, totuși, a fost un erou de scurtă durată,
pentru că a doua zi după ce a apărut articolul, pe 28
august, el era pe un alt zbor de antrenament, la o
altitudine de 5.000 de metri atunci când, la ora 17:31, a
văzut o sferă portocalie.
Era deasupra norilor, oarecum pe partea lui de la
tribord (dreapta aripii) și a transmis informația celor
de la controlul zborului.
Între timp, sfera a început să se apropie de el,
crescând până la dimensiunea de aproximativ doi
metri în diametru. I-a ars ochii, moment în care i-a
închis și și-a coborât capul.
„La început m-am simțit curios, dar apoi am simțit
groază.”
Maxim își amintea mai târziu.
Întâlnirea lui Churbakov cu OZN-ul sferic portocaliu
îl va face să piardă controlul avionului și să se
catapulteze.
Cu avionul în flăcări și dificil de controlat, Maxim s-a
catapultat. Să distrugi două avioane la rând nu era
glumă. El a fost privit cu suspiciune, s-a afirmat că este
sabotaj deliberat, iar procedurile penale au fost
demarate împotriva lui.
La scurt timp după aceea, Maxim a apelat la
cercetătorii Centrului Rus pentru cercetări OZN pentru
a găsi o explicație pentru sfera misterioasă.
Răspunsurile n-au fost convingătoare pentru șefii săi
militari.

Lesozavodsk, far-east-ul sovietic

Doi martori, Nechayev și Sindeyev, au fost la pescuit

într-un râu dintr-o zonă militarizată, aproape de
granița chinezo-sovietică. Cu puțin timp înainte de
miezul nopții, pe 15 iunie 1962, au văzut o sferă
luminiscentă, de culoarea roșu aprins. S-a oprit la o
distanță scurtă, a plutit o vreme, iar apoi a zburat mai
departe.

Au fost observați EXTRATEREȘTRI

În toamna anului 1963, în zona de sud a Rusiei, a fost

raportată o ființă extraterestră; ea a încercat să
răpească un copil. Fața extraterestrului era
semitransparentă, ca și când ar fi fost făcută din sticlă,
foarte închisă la culoare.
Martorul a devenit mai târziu pilot și a trecut prin
multe teste psihologice. Era o ființă umană perfect
sănătoasă, care a insistat că el chiar a văzut un
extraterestru, foarte asemănător cu creaturile cristaline
raportate în Orientul Apropiat.
Regiunea Tiumen, Siberia în timpul iernii anului
1965, un OZN a apărut noaptea, deasupra așezării
Bozhia Reka. Era o sferă luminiscentă, care a luminat
zona din jurul acelei localități.
Obiectul crea un fel de „undă” atmosferică. În timp
ce zbura, unele sfere mai mici s-au desprins de OZN și
au zburat departe, în mod independent.
 Sovieticii sunt în stare de alertă constantă pentru
orice intrus care ar atenta la spațiul lor aerian
Ufologii ruși și-au amintit un caz similar în 1981,
când, în octombrie, un pilot al forțelor aeriene
sovietice, V. Korotkov, pilota MIG-ul său, când o sferă
strălucitoare de aproximativ cinci metri în diametru i-a
apărut dintr-odată în față.
Aceasta a însoțit MIG-ul timp de câteva minute.
Comunicațiile radio au încetat, arderea
combustibilului a fost perturbată, iar motorul s-a oprit.
Apoi, sfera s-a deplasat spre partea din spate, la coada
avionului.
A avut loc o explozie care a deteriorat eleronul, iar
după aceea sfera a dispărut din vedere. Motorul a
început din nou să funcționeze, iar pilotul a aterizat în
siguranță. Anchetatorii au ajuns la concluzia că
întreaga vină a avut-o sfera (posibil), plasma
strălucitoare.
Ea a ionizat aerul și o sarcină electrică puternică s-a
descărcat la suprafața avionului, explodând și topind o
parte din eleron. S-ar putea, de asemenea, ca asta să fi
cauzat oprirea motorului.
Mai multe instanțe au înregistrat opriri ale
motoarelor de mașini atunci când un OZN a apărut în
vecinătate. Ufologii știu, de asemenea, că efectele
OZN-urilor nu se extind fizic doar la ființele umane;
ele afectează mașinile, în special echipamentele
electrice echipamentele electrice fiind deosebit de
vulnerabile.
Obiecte sferice, cum ar fi cel din Crimeea, în 1978 –
sferele strălucitoare – sunt (posibil) – cele mai
frecvente tipuri de apariții de OZN-uri.
În același an, „Boievaia Vakta” a publicat un articol
intitulat „O sferă portocalie împotriva avioanelor de
vânătoare.” Autorul, Ie. Leonidov, a cerut ca
anchetatorii militari să acorde atenție declarațiilor din
1991 ale General-colonelului I. Maltev care a stabilit că
OZN-urile întâlnite de aviatorii sovietici au posedat o
manevrabilitate excelentă, ca și când n-ar avea nicio
inerție. Mașinile create de om nu posedă astfel de
capacități.
Până în 1994, anchetatorii de la Centrul Rus pentru
OZN au încheiat activitatea lor, în analiza cazului
Churbakov. Autoritățile militare au fost de acord că
„în timpul zborului a avut loc o întâlnire tipică cu un
OZN. Datele centrului OZN confirmă diversitatea
efectelor obiectelor neidentificate asupra oamenilor și a
mașinilor.
Cele mai frecvente dintre acestea sunt efecte asupra
echipamentelor electrice (de regulă, motorul se
oprește). În cazul ființelor umane, sunt expuse
organele de vedere, care sunt afectate primele.
 Ca urmare, acuzațiile împotriva lui Churbakov au
fost retrase.
Constatările ufologilor au fost confirmate de către
alți experți, cu reputație, care l-au supus pe Churbakov
la hipnoza regresivă și s-au pronunțat că raportul său e
absolut adevărat și s-a făcut astfel o descriere precisă,
neîndoielnică, a ceea ce s-a întâmplat.

Militari sovietici de rang înalt confirmă existența OZN

Platforma lui Mihail Gorbaciov pentru noua Uniune

Sovietică a fost fondată pe doi termeni, acum celebri:
glasnost (deschidere) și perestroika (restructurare).
Glasnost-ul este responsabil pentru dezvăluiri ale
conducerii militare despre OZN-urile de deasupra
Uniunii Sovietice
Primul raport, cu privire la o observație din 21
martie 1990, a fost publicat (atunci) în ziarul
Leningrad’s Stalker-OZN Nr. 1, 1990, și a fost făcut de
șeful Marelui Stat Major al Forțelor Sovietice de
Apărare Aeriene, în apropiere de Moscova.
OZN-ul era un disc de aproximativ 200 de metri în
diametru. Avea lumini pulsatorii pe laturile sale.
Obiectul zbura orizontal, iar apoi linia de lumini era
paralelă cu orizontul; când OZN-ul s-a deplasat
vertical, luminile s-au mutat într-un unghi
perpendicular pe orizont.
Obiectul se mișca în jurul axei sale și călătorea de-a
lungul unei traiectorii în zigzag.
OZN-ul a fost observat de martori oculari din zonele
Zagorskului, Pereiaslavl-Zalesski și Friazm și de
radare care au confirmat rapoartele.
Două avioane de luptă au fost trimise pentru a
identifica obiectul, unul dintre ele pilotat de
locotenent-colonelul A. Semenchenko.
Interesant este că în anul 1993, general-colonelul V.
Ivanov a recunoscut existența unui institut militar
pentru studii OZN pe teritoriul Federației Ruse.

O dispariție

La 13 septembrie 1990, un obiect mare, al cărui

semnal radar care semăna cu un bombardier strategic,
s-a apropiat de o stație-radar în regiunea militară
Volga-Ural.
Radarul l-a detectat și apoi s-a defectat brusc. OZN-
ul părea a „înghiți” undele sale de la o distanță scurtă,
apoi ecranele au rămas goale.
Ofițerii radariști, printre ei maiorul A. Tuplin,
comandant de tură, au părăsit adăpostul subteran,
deasupra observând un obiect triunghiular.
Era negru, fiecare parte a lui măsura 15 metri, fără
uși sau hublouri pe nicio parte. Obiectul a emis trei
raze luminoase albăstrui în sus. A aterizat, nu departe.
Apoi, o explozie dintr-o parte a sa a fost urmată de o
rază, iar antena de oțel a stației radar a fost incendiată.
Caporalul Dudnik i-a oprit pe soldați să tragă în OZN.
Obiectul a aterizat acolo, unde a rămas timp de peste o
oră.
Apoi a ieșit la iveală că două santinele, caporalul
Blazhis și soldatul Varennitza, au dispărut. Ei au
reapărut mai târziu, uimiți că tovarășii lor îi căutaseră;
ei nu erau conștienți de faptul că au lipsit. Ancheta
care a rezultat a dezvăluit că ceasurile lor s-au oprit și,
în mod inexplicabil, numerele de serie de la armele lor
au dispărut, dar amândoi au jurat că erau la posturile
lor.
Cazul a fost investigat de către căpitanul Rudzitt,
reporter al ziarului Za Rodinu – purtător de cuvânt
oficial al regiunii militare. Înainte de sosirea lui Igor
Baturin, un ufolog, șeful răspunzător de apărarea
aeriană a regiunii a anunțat că nimic de acest fel nu se
întâmplase la stația radar, iar problema a fost
mușamalizată.
Apariția glasnost-ului lui Gorbaciov a condus la
numeroase dezvăluiri despre OZN-uri, cum ar fi
reperarea de la mediatizată de la poligonul de trageri
și lansări cu rachete de la Kapustin Yar din 1979.
 OZN-ul a plutit fără zgomot, iar apoi și-a reluat
mișcările. Viteza sa era de trei ori mai mare decât cea a
unui avion de vânătoare modern. Cu cât era mai mare
viteza sa, cu atât mai luminoase au devenit luminile
laterale.
OZN-ul i-a impresionat pe generalii sovietici.
Potrivit Comandantului Suprem al Forțelor de Apărare
Aeriană și al Armatei Sovietice, Ivan Tretiak, Ministrul
Adjunct al Apărării la acel moment, s-au abținut să îl
atace, deoarece era posibil ca OZN-ul să fi posedat o
capacitate formidabilă de represalii.
În ziarul Trud din august 1992, Generalul Evghenii
Tarosev a declarat că realitatea OZN-urilor este
dincolo de orice îndoială.
Ceea ce este curios, sprijinind alte rapoarte militare
despre OZN, este faptul că radarele de la bord ale
avioanelor de vânătoare nu au putut înregistra OZN-
ul. În același timp, Tretyak a refuzat să vorbească
despre OZN-uri, deși nu s-ar fi cerut să certifice
referințe, cu privire la natura obiectului.
Generalul-colonel Maximov, un expert în programul
spațial sovietic, a declarat că Forțele Armate Sovietice
au primit instrucțiuni speciale pentru a informa
institutele principale despre aparițiile OZN.
Astfel de institute s-au stabilit în toate ramurile și
fiecare a avut „grupuri de lucru” pentru a studia
informațiile primite.
În 1993, a existat o altă confirmare interesantă la
nivel înalt, cu privire la OZN-uri. De data aceasta, a
venit de la generalul-colonelul V. Ivanov,
Comandantul Forțelor Spațiale militare. El a fost
intervievat de un ziar rus foarte respectat Argumentî i
Faktî, în timpul căruia a recunoscut existența unui
institut militar pentru studii OZN.
Colonelul Gherman K. Kolchin, a relatat despre
interesul armatei cu privire la OZN-uri în ziarul
Anomalia.
El și-a amintit o conversație cu generalul-colonel
Sapkov, care i-a spus lui Kolchin despre OZN-ul eliptic
verde aprins, care a plutit deasupra ariei de testare
rachete de la Kapustin Yar, în noiembrie 1979, în
timpul încercărilor secrete de tehnologie militară nouă.
OZN-ul a fost observat de Sapkov și de alți ofițeri. El
își schimba nuanțele și a plutit timp de 30 de minute
deasupra zonei secrete de testare a rachetelor.
Dar, șapte ani mai târziu, generalul-colonel Sapkov a
observat chiar același tip de OZN, tot peste Kapustin
Yar. Ofițerii l-au asigurat pe Sapkov că fenomenul este
observat în mod frecvent în zona de testare.
În luna august 1992, în ziarul Trud, general Evgheni
Tarosev, Președinte al Comitetului Științific și Tehnic
al CSI, a declarat că OZN-urile sun reale, dincolo de
orice îndoială. Acesta este de „natură fizică” a unui
fenomen care este necunoscut.

Instrucția

O creștere intensivă a activității OZN, în 1978, au

forțat departamentele corespunzătoare din cadrul
Academiei Sovietice de Științe să accepte un program
de cercetare pentru „fenomene atmosferice anormale.”
Numele de cod pentru acest program era SETKA-
AN (Akademii Nauk Set – Academia de Științe Net,
sau AS-NET), iar primul act care a fost emis dus la
aprobări oficiale, a impus termenul de „fenomene
atmosferice aberante”, ca termen descriptiv, mai
degrabă, decât „OZN”.
Ministerul Apărare s-a angajat într-un program
similar, poreclit SETKA-MO (Ministerstva Oboroni
Set). Comisia a făcut tot posibilul pentru a dovedi că
nu există OZN-uri, ci doar erori în observarea
lansărilor de rachete sau, în cel mai bun caz, fulgere
globulare.
SETKA-AN a servit drept o acoperire puternică,
creând distragerea atenției de la lucrările Ministerului
Apărării, a cărui SETKA-MO se spune că a fost sau
este, mai serioasă în investigațiile ei decât grupul
academic.
 În ciuda negărilor de către SETKA, au existat ocazii
când „fenomene anormale” au condus la lansări
neautorizate de rachete mobile, precum și apariția
OZN-urilor în timpul exercițiilor militare de
antrenament, ce a avut ca rezultat distrugerea
comunicațiilor radio și a funcționării
necorespunzătoare a echipamentului.
Academia Sovietică de Științe a fost scena unei
dezbateri OZN la nivel înalt, în anul 1978.
Au existat, de asemenea, rapoarte cu privire la
comportamentul straniu al OZN-urilor asupra bazelor
de rachete sovietice și cosmodroamelor cu contacte
aparent nedorite, „vizite” persistente și ocazional
agresivități.
Argumentele științifice cu privire la natura OZN-
urilor a fost cea mai mică dintre preocupările
cercetătorilor militari. Totuși, ei au acordat o atenție
deosebită ipotezei că OZN-urile sunt manifestări ale
unei civilizații nonextraterestre. Cel mai mult s-au
preocupat de impactul OZN-urilor asupra tehnologiei
militare și a personalului.
Centru Rus de cercetare Ufologică a obținut câteva
fragmente din Directivele Sistematice ale Ministerului
Apărării, implementate din 1980, care se aplică la
OZN-uri. Stroganov afirmă că activitatea SETKA a fost
efectuată cu succes, iar aceste directive o confirmă.
 În ciuda încercărilor statului, începând cu anul 1984,
pentru a încuraja poporul sovietic să divulge
experiențele OZN, foarte mulți au păstrat secrete
observațiile sau le-au făcut publice în mod anonim.
Această acțiune reprezintă, pe de o parte, o analiză
statistică „tratată” a faptelor dobândite anterior; iar pe
de altă parte, ele pot fi considerate un pas spre
creșterea unei rețele de informatori prin nominalizarea
serviciilor întregului aparat militar.
Fiecare persoană și orice salariat care a observat
OZN-uri a trebuit să transmită la rândul său imediat
informațiile către funcționarii autorizați, ducând la o
creștere a observărilor raportate.
Fiecare persoană și orice salariat care a observat
OZN-uri a trebuit să transmită la rândul său imediat
informațiile oficialilor.
În 1984 statul a încercat apoi să sporească rândurile
de informatori încă și mai mult, prin crearea așa-
numitelor „comisii de fenomene anormale”, un alt
efort de succes pentru a pompa informații din diferite
straturi ale populației.
Datorită eforturilor anterioare de denigrare
îndreptate împotriva fenomenului OZN de către
Academia de Științe, martorii oculari nu au fost
niciunul prea dornic să contacteze pe reprezentanții
oricărei organizații de stat, dar noile comisii au fost
văzute ca organizații „independente de acțiune” și au
creat o anumită încredere.
Oamenii au crezut că erau independente, când, în
realitate, acestea au fost o acoperire pentru a ascunde
un acut interes din partea guvernului, în colectarea de
informații și de cercetare a OZN-urilor.

Misterele OZN ale mărilor rusești

Observări ciudate de OZN-uri, creaturi subacvatice

inexplicabile și vehicule insolite au creat armatei
sovietice probleme mari de zeci de ani.
Înainte de cel de-al Doilea Război mondial,
cercetătorul rus OZN Grabovski a intervievat un
martor, care, împreună cu prietenii săi, a explorat o
peșteră în apropiere de zona de apă adâncă a Lacului
Issik Kul în Kârgâzstan.
Acolo au găsit trei schelete umane, fiecare de mai
mult de 3 metri în înălțime. Oamenii fuseseră speriați
de mărimea craniilor ce reflecta inteligența lor și au
păstrat tăcerea mulți ani, referitor la această constatare.
În 1992, revista Anomalia conținea un articol scris de
respectatul expert militar Mark Stainberg. Astfel, în
vara anului 1982, locotenent-colonelul Stainberg și
Ghenadie Zverev efectuau instruirea periodică a
scafandrilor de luptă, sau oamenii-broască în
Turkestan și în regiunile militare din Asia Centrală.
Atunci exercițiile au avut loc în același lac Issik Kul.
În mod destul de neașteptat ofițerii au fost vizitați de
generalul-maior V. Demianko, comandantul
Serviciului Militar de Scafandri al Forțelor de Geniști
ale Ministerului Apărării, URSS.
El a sosit pentru a-i informa pe ofițerii aflați la
antrenamente despre un eveniment care a avut loc în
timpul exercițiilor similare din regiunile militare
Trans-Baikal și Siberia de Vest.
Acolo, scafandrii s-au întâlnit cu misterioși
„înotători,” subacvatici, ființe foarte asemănătoare
oamenilor, de mărime enormă, (aproximați 3 metri în
înălțime), care purtau costume strâmte, arginții, în
ciuda temperaturilor apei reci ca gheața.
Comandamentul local a decis să captureze una
dintre creaturi, dar atunci când unul dintre scafandri a
încercat să acopere creatura cu o plasă, întreaga echipă
a fost propulsată la suprafață printr-o forță așa de
puternică, încât toată lumea a fost lovită de
aeroembolism, cauzată de nerespectarea practicii de
oprire pentru decompresie.
A existat doar o singură cameră de decompresiune
în zonă utilizabilă doar pentru doi oameni, care era în
stare de funcționare; ca urmare, trei bărbați au pierit,
iar restul au devenit invalizi.
 La Issik Kul, Demianko a avertizat împotriva
tentativelor similare de a captura pe oricine și au fost
trimise buletine de informare către regiunile militare,
cu o analiză detaliată a evenimentelor din zona lacului
Baikal precum și un avertisment cu grave pedepse
pentru cei care nu respectau aceste indicații.. S-au
specificat numeroase lacuri cu apă adâncă, unde
fuseseră consemnate apariții de fenomene ciudate.
Pe același teritoriu, unde fusese Stainberg, este Lacul
Sarez, aproximativ care are cam 1600 metri adâncime.
El este vizibil echipelor staționați într-un „punct de
urmărire și supraveghere”, din Munții Pamir, și unde
sunt monitorizați și de sateliții americani.
Instrumentele utilizate, extrem de sofisticate
tehnologic, au înregistrat în mod repetat imersia în
Sarez a unor obiecte sub formă de disc, urmată de
reieșirea acestora lor la suprafață și zborul lor în
atmosferă, unde dispăreau cu o viteză uriașă.

Invadarea extratereștrilor

Ivan Vasilievici a dezvăluit ceva foarte interesant,

care nu este prea cunoscut în Occident, și anume că
toate stațiile orbitale sovietice făcute sunt capabile să
devină bombe nucleare puternice.
În cazul în care un „obiectiv” extraterestru ar iniția
acțiuni periculoase, ar fi pus în mișcare Planul A.
Extratereștrii ar fi distruși, înainte de a ajunge la
suprafața Pământului.
În cazul în care Planul A a eșuat și ei au aterizat,
apoi un triciclu nuclear trebuie să acționeze direct cu
arme chimice și bacteriologice care urmează să fie
utilizate, de asemenea, fără niciun fel de negocieri.
Când evaluările privind amenințările extraterestre s-
au prezentat la Soviet Politburo, unii au fost în fapt
favorabili unui contact cu extratereștrii înainte de orice
lovituri (probabil pentru a prezenta complexului
militar-industrial sovietic noile tehnologii avansate).
Cu toate acestea, nici Ivan Vasilievici, nici colegii săi
nu știau al cui punct de vedere va predomina în Biroul
Politic (Politburo) dacă s-ar pune problema contactului
cu extratereștrii.
Ofițeri de marină ai Flotei de Baikal supraveghează
cu tehnică modernă apele lacului. Comandamentul
Militar al Flotei Ruse cooperează cu americanii în
problema Obiectelor Submarine neidentificate, cât și a
bizarelor ființe acvatice observate.
Cercetătorul Valentin Vladimirovici Krapiva, a
colectat mai multe informații despre „fenomene OZN
cu aspect de hidrosferă.”
El a auzit povești fascinante de la ofițerii veterani de
pe submarine sovietice alimentate cu combustibil
nuclear, care au servit în nord, în baze și instalații
navale secrete.
De exemplu, episoade în care operatorii de pe sonare
(tehnicieni hidroacustici) au „auzit” (la adâncimi mari)
„ținte” ciudate sau submarine urmărite de alte
„submarine”, cu urmăritori care-și schimbau viteza
după cum voiau, viteze care erau mult mai rapide
decât orice era posibil la acel moment.
Înainte de căderea URSS-ului, un ofițer de marină,
Nikolai Diomm, a scris un articol despre observări
militare de OZN-uri.
El, ca și mulți alți ofițeri sovietici, nu a considerat
OZN-urile ca „iluzii optice”, ele erau aceleași farfurii,
mingi și raze, observate de-a lungul veacurilor în alte
părți ale lumii, dar acum ele erau înregistrate cu
precizia și imparțialitatea unui raport militar.
În unele cazuri, obiectele au fost observate și
înregistrate la diferite momente în dinamica lor de
zbor.
Observările, controalele și verificările efectuate de
către ofițerii meteorologi ai flotei au stabilit în mod
pozitiv faptul că obiectele văzute nu au fost rezultatul
activității tehnologice umane sau iluzii optice.
Au trecut peste 2.000 de ani de când OZN-urile
continuă să fie observate deasupra oceanelor, a
lacurilor și a mărilor planetei noastre.
 Rapoartele au confirmat relativ frecvente apariții ale
OZN-urilor deasupra acestor centrale nucleare, de
exemplu deasupra celei de la Leningrad.

OZN-uri peste instalații nucleare sovietice

Rapoartele despre OZN-uri care survolează

instalațiile nucleare din fosta URSS sunt relativ ceva
obișnuit. Ele au făcut necazuri militarilor și au
determinat numeroase atacuri de avertizare și urmăriri
cu avioane.
Un articol foarte detaliat este scris de jurnalistul și
ufologul Vladimir Lagovski, care menționează un
număr de episoade, citând pe ufologul experimentat
Anatoli Listratov, care a făcut un studiu asupra
armatei sovietice și apariției de OZN-uri.
Comandamentul Militar Suprem Sovietic a emis un
ordin de a se opri tragerea cu orice fel de arme în
OZN-urile care „zumzăiau” deasupra hangarelor de
rachete, oricare ar fi fost obiectivele acestora. „EI”-
extratereștrii – s-au dovedit a fi destul de liniștiți.
Ordinul militar ulterior cu privire la aceste obiecte ar
putea fi rezumat după cum urmează:
„Nu trebuie să existe nicio reacție la Letaiuschie
Tarelki! Lăsați-i să spioneze! «Ei» nu provoacă niciun
rău special, cu excepția cazului în care sunt într-adevăr
deranjați de răspunsuri militare locale!”.
Celebrul ufolog rus, Vladimir Avinski a fost
informat de cercetătorii din domeniul nuclear de la
Institutul de Cercetări
Nucleare din Dubna, Rusia, încă din 1973, cu privire
la un incident care implica un OZN.
El a apărut noaptea, deasupra instalației celei mai
secrete din Dubna și a plutit timp de câteva ore.
Generalul responsabil a intrat în panică și a informat
Moscova că un aparat metalic de origine necunoscută a
rămas imobil în aer deasupra clădirii principale,
cerând instrucțiuni.
Moscova, a răspuns că „cei care sunt autorizați” știu
ce să facă pentru a controla situația. Cu toate acestea,
oamenii de știință și-au dat seama că Moscova nu a
controlat nimic în această situație – mai degrabă, OZN-
ul (o sondă extraterestră, au teoretizat ei) controla
totul. Au fost trimiși curieri la Moscova, cu toate
fotografiile și documentele.
Există un centru nuclear major localizat în regiunea
Volga- Institutul de Cercetare științifică a Reactoarelor
Atomice din Dimitrovgrad.
În vara anului 1991, OZN-uri au apărut deasupra lui.
Unele au coborât. Localnicii au asigurat un
investigator că astfel de „farfurii zburătoare” erau
vizitatori frecvenți.
 În același an, a existat un caz interesant de OZN-uri
care încerca să „prindă în plasă” un automobil cu un
om de știință în interiorul acestuia. Obiectele erau sfere
luminoase, care se multiplicau în sfere mai mici, care
se roteau împrejur și, extinzând raze între ele, se
combinau formând o plasă. Conducătorul auto a
leșinat când a deschis ușa mașinii. Au existat martori
oculari independenți, care au raportat o sferă argintie
care zbura peste zonă în momentul respectiv.
Se spune că OZN-urile pot utiliza dispozitive prin
care să „corecteze” geosistemele după experimentele
nucleare ale omului.
*
În aceeași vară, doi martori au raportat o apariție
OZN:
„O sferă galbenă uriașă. Ea a plutit peste o
construcție ciudată care avea lumini sclipitoare. Spre
dreapta, o altă sferă portocalie emitea o rază puternică
de lumină.
Luminiscența era groasă, nu difuza, iar în interiorul
acestuia era o spirală vizibilă. De-a lungul spiralelor,
spre sol, se mișcau «piramide».
Niciun zgomot nu venea de la obiecte. Discul se
muta la dreapta și la stânga. Martorii au observat totul,
de la o distanță de 50 de metri, timp de aproximativ 15
minute”.
 OZN-uri similare cu cele observate în zona
Dimitrovgrad au coborât la sol obiecte transparente în
formă de piramidă. Atunci când cercetătorii au
încercat să le apuce, piramidele au vibrat și au „săpat”
în sol, dispărând din vedere. Avmski este de părere că
astfel de piramide sunt dispozitive de dezactivare a
izotopilor din sol și din apa freatică.
De asemenea, extratereștrii pot folosi astfel de
dispozitive, „să corecteze” geosisteme după
experimentele nucleare ale omului.
Numeroase rapoarte din mass-media rusă au
menționat OZN-uri în zona de testare nucleară
Semipalatinsk, precum și zona de testare nucleară a
insulei Novaia Zemlia, unde sunt văzute OZN-uri
după aproape fiecare explozie.
Valeri Kratohvil, scriitor ucrainean, interesat de
aparițiile OZN, a fost membru al grupului de cercetare
al lui Félix Zigel încă din 1972 și a colectat rapoarte
despre OZN-uri ce au survolat instalațiilor nucleare
sovietice.
Există date certe că în luna septembrie 1988 au fost
observate două obiecte deasupra reactorului de la
Institutul de Cercetare din Kiev.
OZN-urile erau sfere luminoase de foc, de
aproximativ 8 metri în diametru. Raze luminoase de
culoare roșie erau emise de acele obiecte. Aceleași tip
de OZN-uri (identice) au fost observate deasupra
Cernobîlului, în 1986, și toate aceste observații par să
confirme un interes puternic extraterestru pentru
instalațiile nucleare ale omului.

Investigația de la Scelkovo

Un raport interesant aruncă o lumină asupra

modului în care armata sovietică a efectuat investigații
OZN.
V. Zamoroka, locotenent-colonel (în rezervă),
precum și un candidat de Științe Tehnice, a prezentat
următorul raport referitor la OZN-uri ce au survolat
deasupra Scelkovo-ului.
OZN-urile au apărut în timpul nopții de sâmbătă, 14
iunie 1980. Colonelul V. Koriakin i-a telefonat
superiorului său în aceeași noapte și a prezentat
raportul detaliat luni.
El a observat mai întâi un zgomot neobișnuit de
frecvență redusă bubuindu-i în urechi. El a observat
apoi un obiect pe cer, luminos „cum e luna”, cam la
100 m distanță.
Colonelul a alergat spre el pentru a-l cerceta și, pe
măsură ce se apropia, a experimentat o oarecare
rezistență blândă, brațele și picioarele erau împiedicate
de ceva când se mișcau.
 Se grăbea să ajungă și s-a oprit la aproximativ 50 de
metri de obiect când rezistența a dispărut. Zona de
luminiscență a OZN-ului avea contururi precise.
În partea de jos, obiectul forma o emisferă, iar la
partea superioară, o umflătură cu un diametru mai
mare. Obiectul emitea un sunet care s-a transformat
într-un bâzâit (forța sa creștea), care i-a amintit de un
motor de avion Yak-40.
Pe măsură ce forța creștea, OZN-ul a emis, doar
pentru o clipă, trei raze în jos, foarte luminoase și albe,
care îi amintea de o explozie. Marginile laterale ale
razelor erau foarte distincte, fără difuzie reală.
Obiectul luminiscent era sclipitor, nu avea nuanțe și
părea să fie plat. Koryakin a observat că culoarea
OZN-ului era similară cu cea a unui metal care se
topește la temperaturi ridicate.
Un disc neidentificat a fost filmat deasupra orașului
Scelkovo, în 1978, cu doi ani înainte de investigația
sovietică.

OZN-uri peste mările sovietice

În luna august 1965, un membru al echipajului de la

bordul vaporului Raduga ce naviga în Marea Roșie a
observat la aproximativ trei kilometri distanță o sferă
de foc ce a zburat de sub apă și a plutit pe suprafața
mării, luminând-o. De remarcat că un pilon gigantic de
apă a crescut atunci când sfera a apărut din mare,
înainte de a se prăbuși câteva momente mai târziu.

OZN-uri în formă de seceră

Astronomul A. Sazanov a văzut un corp în formă de

seceră în zona Kislovodsk. OZN-ul a fost însoțit de un
obiect zburător în formă de stea în fața lui. „Secera” și-
a schimbat în cele din urmă forma în cea a unui disc și
a dispărut. La 21 septembrie 1968, L. Tsekhanovich,
astronom și lector la Planetariul din Moscova, a făcut
încă o astfel de observație – timp de o oră.

Munții Caucaz

În luna octombrie 1967, o sferă de foc a fost raportată

în Munții Caucaz. A zburat la aceeași viteză cu cea a
unui avion de pasageri, dar în mod clar nu era așa
ceva. Culoarea obiectului era luminos-gălbuie, aproape
albă, iar partea superioară emitea focuri în direcția
opusă zborului. Nicio explicație pentru acest spectacol
nu a fost găsită vreodată.

Râul Soci
 Un obiect în formă de stea s-a înălțat deasupra
orizontului râului Soci, la 14 iulie 1969. Un geograf,
Tarchevski, a raportat că „steaua” a emis patru raze
filiforme, vizibile cu ochiul liber. „Razele” erau
strâmbe, și ele însoțeau „steaua”, în timp ce ea a
dispărut din fața ochilor. Povestea lui Tarchevski a fost
confirmată de mai mulți martori.

Laboratorul OZN

Serghei Koroliov și Lev Termene l-au numit

„laboratorul de cercetare al farfuriilor zburătoare”, dar
chiar și în anii perestroikăi nu a fost posibil să-l
localizeze.
Cercetătorii OZN ruși știau că el exista, totuși, în cele
din urmă, căutarea i-a adus în orașul Ahtubinsk (a nu
se confunda cu Aktiubinsk). Laboratorul de cercetare a
„farfuriei” a fost sub autoritatea teritorială a zonei de
testare Kapustin Yar și a cosmodromului.
Deși amplasamentul laboratorului a fost un secret de
stat, OZN-urile nu au fost afectate de secretul sovietic.
„Ele” au fost observate la laborator, imediat după
crearea sa. Ufologul Yuri Stroganov și colegii săi au
fost capabili de a colecta informații interesante și
relevante cu privire la acest laborator.
Cercetarea principală a avut de-a face cu
antigravitația și propulsia (asistată de câmpuri
electrice și magnetice). Numeroși directori sovietici ai
institutelor de cercetare ar fi fost destul de surprinși
dacă ar fi aflat că proiectele, finanțate și gestionate de
complexul militar-industrial, au fost de fapt o parte a
cercetării asupra misterului „farfuriilor zburătoare”.
Directivele din 1980 menționează două unități
militare la care trebuiau trimise urgent cele mai
serioase rapoarte și date despre OZN-uri colectate.
Aici trebuia să fie telegrafiate imediat:
Unitatea Militară Nr. 67947 din zona orașului Mitisci
din Regiunea militară – Moscova și Unitatea Militară Nr.
62728 din Regiunea Militară – Leningrad.
Datele „serioase” au consemnat urme fizice ale unor
fenomene aberante, urmate uneori de moartea
personalului militar (ca urmare a contactelor cu
fenomenele aberante) și defectarea instalațiilor și a
tehnicii militare sau a utilajelor tehnologice.
Între sfârșitul anului 1988 și martie 1989, toate
unitățile militare sovietice, inclusiv cea staționată în
Ieisk, li s-a cerut distrugerea oricăror urme ale
instrucțiunile Ministerului Apărării.
Unitățile Militare Nr. 67947 și 62728 au devenit mai
secretizate decât înainte.
În timp ce glasnost-ul încă intoxica poporul,
moștenirea secretului stalinist a continuat să învăluie
colecția armatei de date OZN.
Apoi, obiectul s-a urcat cu același șuierat. În două
sau trei secunde, a câștigat o altitudine de aproximativ
30 de metri și a plutit timp de două secunde. Șuieratul
era mai puțin intens, dar zgomotul de bubuială a
crescut. Obiectul s-a mutat încet într-o direcție nord-
vest, paralel cu solul, apoi la aproximativ 16 picioare (5
m) distanță, brusc a dispărut din vedere, ca și în cazul
în care zbura cu o viteză incredibilă sau cineva a
„stins-o.” Apoi a văzut un alt obiect deasupra
vârfurilor copacilor: un imens, alungit OZN, de
culoare roșie, cu două protuberanțe roz.
Mai târziu, Koryakin a putut să vadă toate OZN-
urile de acasă de la o fereastră de la etajul cinci. Spre
partea stângă a acesteia un alt obiect luminos a zburat
cu o traiectorie orizontală, lăsând în urmă o dâră roșie
ca focul. Cincisprezece minute mai târziu partea de la
coada OZN-ului roșu, imobil a devenit mai puțin
vizibilă (s-a decolorat). Apoi au venit nori.
Fenomenul Schelkovo a determinat ca armata să
includă oameni de știință remarcabili în cadrul
anchetei care a procedat în mai multe direcții:
interviuri date martorilor, analize de sol, măsurători cu
teodolitul și chiar radiestezice (biogeofizice). Koryakin
nu a fost singurul martor ocular al mișcărilor; s-a
dovedit că ceva neobișnuit din noaptea aceea de iunie
a fost observată de 30 de martori oculari diferiți,
printre ei profesioniști cum ar fi profesori, militari, și
oameni de știință.
Oameni de știință din Gorki au observat la un
sanatoriu pe râul Vetluga, „o luminiscență
neobișnuită.” Șeful instituției lor de cercetare a fost în
măsură să ia 34 de fotografii consecutive. Un pilot a
raportat un punct luminos care zboară pe cer. (s-a
descoperit că relatarea sa a fost făcută la zece minute
după ora la care Koryakin raporta prima observație).
Experții militari au stabilit că în aceeași noapte au
fost lansați doi sateliți de comunicații sovietice:
Gorizont și Kosmos-1188. O parte din ceea ce a fost
observată poate fi cu siguranță explicată prin lansări,
dar cu restul cum rămâne?

Antarctica și misterele sale

Antarctica are o suprafață de 14 de milioane

kilometri pătrați. 98% din suprafața sa este acoperită
cu gheață. Calota are o adâncime medie de 1, 6
kilometri. Astronomul antic grec Ptolemeu era convins
că cele două continente de la poli sunt locuite și au o
vegetație abundentă.
Prima corabie a ajuns în Antarctica în aprilie, 1820.
Primele cercetări cu privire la acest continent au
început după anul 1900. Cercetările s-au efectuat
anevoios, dat fiind condițiile climaterice și vânturile
deosebit de puternice înregistrate aici.
Antarctica, al șaptelea continent al Pământului, este
divizată în mai multe zone triunghiulare, împărțite
între 19 țări. Se cunoaște faptul că sub calota glaciară
sunt munți, vulcani, râuri, lacuri. Calota glaciară
depășește în anumite regiuni antarctice 4 km grosime,
însă sub aceasta sunt ascunse zăcăminte de uraniu,
fier, carbon, petrol și gaze naturale.
Se presupune că pe continentul antarctic există o
zonă de operațiuni secrete la care participă atât oameni
tereștri, cât și reptilieni.
Sub Munții New Schwabenland din Antarctica există
o bază secretă cu numele „New Berlin”, condusă de
Oameni superblonzi, adevărate drone umane, care
acționează în strânsă colaborare cu reptilienii.
Se pare că Tratatul de colaborare între Micii-Cenușii
și Pământeni datează încă din 1933 și a fost stabilit de
către naziști. Ulterior, aceștia au migrat în SUA prin
intermediul Proiectului Paperclip.

Adevăruri despre Antarctica

Există mai multe expediții științifice care au fost

desfășurate în Antarctica. Acest lucru a fost confirmat
într-un interviu cu amiralul Richard Byrd, care a spus
că regiunea va deveni centru de cercetare științifică,
după al Doilea Război Mondial.
Se știe că o întreagă flotă de submarine naziste –
vestitele U-Boat-uri – de ultimă generație, la sfârșitul
celui de-al Doilea Război Mondial a dispărut fără
urmă, împreună cu naziști de top care nu au fost găsiți
niciodată
Se presupune chiar că au avut o cale de evacuare
prin Antarctica în afara Pământului. Naziștii au crezut
și au afirmat că ar exista o civilizație în interiorul
Pământului. Această idee a fost credința vestitei
ezoteriste Helena Blavatsky, care a influențat profund
filosofia și ezoterismul nazist. Există o mare varietate
de dovezi care sugerează că o teorie considerată falsă
pentru majoritatea oamenilor, Pământul gol la interior,
a avut un cult neobișnuit în Germania nazistă.
Figuri de top germane și scriitori au sprijinit, de
asemenea, această idee, inclusiv scriitorul Karl
Neupert: Pământul nu e o piatră solidă, este în formă
de glob ocular uman, având două portaluri de intrare
la polii nord și sud și este gol la interior către centru.
S-a presupus că în interiorul Pământului există un
imperiu numit Agartha. Acest fapt este susținut de
mulți gânditori și scriitori, precum Mircea Eliade
(născut în 1907 la București, a murit la Chicago, SUA,
în 1986) și Nicholas Roerich (cunoscut ca Nikolai
Konstantinovich Rerikh) pictor rus, scriitor, arheolog,
teosofist, care s-a născut la Sankt Petersburg în 1874 și
a murit la Nagar (India) în 1947.
Nu naziștii au creat conceptul de Pământ gol la
interior, ci membrii societății Illuminati, printre care
Edgar Allen Poe și Jules Verne au făcut aluzie în
poezia și în proza lor despre un astfel de loc ce există
adânc, sub crusta Pământului. Naziștii au condus trei
expediții în Antarctica, iar amiralul Richard Byrd, care
a condus Operațiunea Highjump, sugerează că
„bazele” au fost stabilite în Antarctica de către naziști.
La scurt timp după întoarcerea sa din Operațiunea
Highjump, amiralul Byrd a început să descrie OZN-uri
și alte lucruri văzute în Antarctica. Evident că imediat
a fost internat la psihiatrie și la sfârșitul anului 1947 a
fost ucis, conform modalităților cunoscute de acțiune
ale oamenilor din umbră.

Operațiunea Highjump

În 1947, amiralul Richard E. Byrd a condus 4.000 de

militari din SUA, Marea Britanie și Australia într-o
„invazie” a Antarcticii, numită Operațiunea
Highjump, crezând că vestitele submarine naziste,
lideri de top și trupe militare s-ar ascunde acolo.
Această operațiune nu poate fi negată. Nici acea parte
a poveștii, în care rareori se spune, cel puțin de o parte
din cercurile „oficiale”, că Byrd și forțele sale au
întâmpinat o grea rezistență în aventura lor asupra
Antarcticii de la „farfuriile zburătoare” și a trebuit să
oprească operațiunea datorită pierderilor masive.
Operațiunea Highjump, care a fost de fapt o invazie
a Antarcticii, a constat din trei grupuri de luptă navale,
care au plecat din Norfolk, Virginia (SUA), la 2
decembrie 1946.
Ele au fost dirijate de către nava de comandă a
amiralului Richard E. Byrd, spărgătorul de gheață
„Northwind,” purtătorul de rachete „Pine Island,”
distrugătorul „Brownsen,” portavionul „Phillipines
Sea,” submarinul american „Sennet”, două nave de
sprijin – „Yankee” și „Merrick,” și două tancuri
cisternă „Canisted” și „Capacan,” distrugătorul
„Henderson” și o navă hidroavion „Currituck”. O
forță britanico-norvegiană, o forță rusă și unele forțe
australiene și canadiene au fost de asemenea implicate.
Germania a fost aparent învinsă și nu a existat nicio
dovadă că un nou inamic este în curs de dezvoltare,
Rusia nu a avut cu siguranță astfel de tehnologii
superioare.
Statele Unite erau doar la „vârsta rachetelor” și total
dependente de tehnologia și expertiza capturată din
Germania, la sfârșitul războiului. Tehnologia germană
preluată de americani a fost dezvoltată de Wernher
von Braun – fost discipol al lui Hermann Oberth
(născut în 1894, la Sibiu și decedat în 1989, la
Nürnberg), cel care a dezvoltat la NASA Programul
Apollo.
Nu a existat nici o altă amenințare cunoscută, care ar
putea motiva invazia Antarcticii de către Statele Unite.
Aceste „obiecte zburătoare” puteau zbura de la pol la
pol cu viteze incredibile. În vara aceluiași an, 1947, s-a
desfășurat și incidentul Roswell, „în mod oficial”
neexplicat atunci, ci mult mai târziu, aproape de
finalul ultimului deceniului al secolului XX.
Zvonurile au început să circule că deși Germania a
fost învinsă, o selecție a personalului militar și a
oamenilor de știință a fost făcută, în timp ce trupele
aliate înaintau în toată Europa continentală, stabilindu-
și o bază în Antarctica, unde au continuat să dezvolte
aeronave avansate, bazate pe tehnologii extraterestre.
La sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, aliații
au stabilit că circa 250.000 de germani lipseau la
„inventarul” demografic, chiar și ținând cont de
accidente și decese. Acești oameni au constituit baza –
destul de mare – pentru o colonie, care să ofere gradul
esențial de calificare, expertiză și forță de muncă pură,
necesare într-o bază industrială de orice fel, să nu mai
vorbim de producție, chiar și după standardele de azi
cu grad extrem de tehnologizare. Mulți cercetători ai
fenomenului OZN au analizat o multitudine de
rapoarte privind observarea de „farfurii zburătoare”
cu svastici sau cruci de fier pe ele, precum și
„extratereștri” ce vorbeau limba germană etc.
Cele mai multe rapoarte erau despre persoane răpite,
care au fost luate în baze subterane cu zvastica pe
pereți, ca în cazul lui Alex Christopher, cel care a
menționat că a fost răpit și a văzut „Reptiloizi” și
„naziști”, care lucrează împreună la bordul unei nave
antigravitație sau în cadrul unei baze subterane.
La sfârșitul lui 1947, la numai câteva luni după
celebrul incident de la Roswell, secretarul de stat al
Marinei americane, James Forrestal a trimis acest grup
de lucru naval în Antarctica, grup format din amiralul
Nimitz, amiralul Krusen și amiralul Byrd, în cadrul
„Operațiunii Highjump”.
Aceasta trebuia să fie oficial, o expediție pentru a
găsi „depozite de cărbune” și alte resurse valoroase,
dar faptele indică altfel... În realitate au încercat a
localiza o bază subterană imensă construită de
germani, înainte, în timpul și imediat după al Doilea
Război Mondial, cu ajutorul entităților străine (ET),
care au fost descrise ca fiind „arieni”.
Această bază a fost localizată în Neuschwabenland,
o zonă din Antarctică, pe care Germania a explorat-o
în mod susținut, înainte de izbucnirea celui de-al
Doilea Război Mondial.
De fapt, Germania a făcut un studiu foarte detaliat al
Antarcticii și se bănuia că a fost construită o mică bază
subterană acolo înainte de război. Cert este că au
existat o mulțime de dovezi la momentul respectiv,
care au indicat faptul că până în 1947, elemente ale
marinei militare sau ale marinei germane, erau încă
foarte active în Atlanticul de Sud, care operau fie din
America de Sud, fie din unele baze anterior nebănuite
din Antarctica.
Multe știri circulau la vremea aceea... De exemplu, în
1947, un submarin U-Boat german a oprit o balenieră
islandeză cu numele Juliana și pe comandantul
acesteia, Hekla, în apele Antarcticii pentru a cumpăra
ce aveau de vânzare. În schimbul bunurilor cumpărate
de germani cu dolari americani, comandantul U-Boat i-
a indicat comandantului balenierei zona unde poate
găsi cele mai multe balene. Informația a fost exactă!
Faptul că spre sfârșitul celui de-al Doilea Război
Mondial, 10 U-boat, cu sediul în Oslofjord-Hamburg și
Flensburg, au fost puse la dispoziție pentru a
transporta câteva sute de ofițeri și oficiali germani în
Argentina pentru a construi un nou Reich este larg
acceptat.
 Acești ofițeri, cea mai mare parte implicați în
proiecte „secrete”, iar mulți dintre ei erau membri ai
SS și Kriegsmarine, au căutat să scape de „răzbunarea”
Aliaților și să continue activitatea în străinătate.
U-boat-urile s-au umplut cu bagajele lor, documente
și mai mult decât probabil lingouri de aur, pentru a
finanța eforturile lor. Toate U-boat-urile au plecat din
porturile lor de origine, între 3 și 8 mai 1945, spre
Argentina, unde au fost primite de către regimul
prietenos al lui Juan Peron și carismatica lui soție, Eva
Peron.
Șapte din zece U-Boat-uri, observate la granița
germano-daneză, au pornit spre Argentina, prin
Kattegat și Skagerrak. Niciunul nu a mai fost văzut
vreodată „în mod oficial”. Sunt informații că și Hitler a
fugit în Argentina, unde a trăit bine până pe la 74 de
ani cu Eva Braun.
A fost documentat faptul că trei dintre U-Boat-uri au
ajuns în Argentina: acestea au fost U-530 și U-977 care
s-au predat Marinei argentiniene la Mar del Plata, la
începutul lunilor iulie și august 1945, iar U-1238 a fost
scufundat de către echipaj în apele Golfului San
Matias, în nordul Patagoniei. Șapte U-boat-uri sunt
încă date dispărute, iar arhivele Kriegsmarine,
redescoperite, indică faptul că un total de mai mult de
patruzeci de U-boat-uri sunt complet dispărute, toate
care au fost în construcție cu întârziere, acestea
probabil neputând fi detectate de tehnologia aliaților la
acea vreme.
Povestea OZN-urilor naziste începe prin 1938, când
două astfel de aeronave cu echipaj arian (umanoizi)
aterizează forțat undeva, în Alpii Bavarezi.
Apoi tehnologia a fost copiată, astăzi numindu-se
inginerie inversă, cea prin care americanii au creat
flota stelară Solar Warden.
Acești extratereștri supraviețuitori, printre ei și Grey
(Micii Cenușii) (vezi lucrarea noastră, „Adevăruri
tulburătoare”, capitolul „Extratereștrii. Clasificare”) au
conlucrat cu naziștii la construcția de astfel de
aeronave.
Se presupune că la bordul unui U-Boat cu direcția
Argentina, după război se aflau și acești extratereștri, o
rasă, complet umanoidă și foarte avansată.
„Operațiunea Highjump” a fost filmată, iar apoi
studiourile de la Hollywood au făcut un film cu
numele „The Secret Land”. După sosirea sa în
Antarctica, forța navală a început o recunoaștere a
continentului. Byrd a fost el însuși la bordul primului
dintre avioanele care au decolat la 29 ianuarie 1947.
Acesta a filmat și a cartografiat continentul alb. Din
relatările de mai târziu ale amiralului, reiese faptul că
magnetometrele de la bordul avionului indicau
anomalii deasupra polului, ceea ce indica faptul că este
gol spre interior. Din constatările celorlalți, avionul a
avut o întârziere de 3 ore, timp în care amiralul a fost
interceptat de către arieni și naziști și condus în baza
lor din interior.
Misiunea navelor Aliaților ar fi trebuit să dureze
între 6 și 8 luni, dar s-a sfârșit mult mai curând cu
mulți morți. Este incontestabil faptul că grupul central
al „Operațiunii Highjump” a fost evacuat de către
spărgătorul de gheață „Burton Island” din Golful
Balenelor, la 22 februarie 1947. Grupul de Vest, condus
acasă la 1 martie 1947, iar Grupul de Est a plecat, de
asemenea, la 4 martie 1947, la doar opt săptămâni de la
sosire. În cele din urmă, cele două grupuri au venit
acasă, în Statele Unite, cu date care apoi imediat, au
devenit clasificate „top secret”.
Ex-secretarul Marinei, devenit acum secretarul
Apărării, James Forrestal, s-a retras la un moment dat
din serviciul activ și a început să „vorbească” nu
numai despre „Operațiunea Highjump”, ci și despre
alte lucruri... A fost internat imediat la Bethesda Naval
Hospital, secția de psihiatrie, unde a fost împiedicat să
se vadă sau să discute cu cineva, inclusiv cu soția lui,
iar după scurt timp a fost aruncat pe fereastră, în timp
ce încerca să se spânzure lângă pat.
Există multe rapoarte ale piloților care au survolat
Continentul Alb despre lucruri ciudate apărute „de
nicăieri”, inclusiv OZN-uri.
Deoarece nu există dovezi concludente ale unei baze
germane/extraterestre în Antarctica, este dincolo de
orice îndoială că ceva foarte neobișnuit se întâmplă pe
sau în jurul continentului înghețat. În general, se pare
că probabilitatea ca o astfel de bază să fi existat... și
poate continua să existe și în ziua de azi, sunt destul de
mari...
Concluzionăm:
Germanii au explorat o parte din Antarctica, chiar
din ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, când
marea majoritate a activității lor era orientată spre
reconstruirea economiei germane și a infrastructurii
militare. Această activitate a început cu puțin timp
înainte de recuperarea unui OZN în Bavaria, în 1938,
dar a intrat într-un ritm accelerat imediat după aceea.
A existat o activitate intensă în desfășurare, cu nave
și submarine în Atlanticul de Sud și în regiunile
polare, pe tot parcursul și după încheierea războiului
mondial. Această activitate a continuat și în 1950 și
continuă până în zilele noastre, cu ceea ce poate fi
considerat observațiile întreprinse de U-boat-uri,
precum și cu incidența foarte mare de observare a
OZN-urilor în Atlanticul de Sud și Polul Sud, inclusiv
în porțiunile sudice ale Americii de Sud.
 Prin „Operațiunea Highjump”, prezentată mai sus,
SUA au invadat continentul Antarctica în sine, cu
resurse navale considerabile. Grupul operativ a revenit
acasă doar câteva săptămâni mai târziu, iar presa sud-
americană locală a scris despre înfrângerea
americanilor în operațiune. Acest lucru a coincis cu o
creștere substanțială a activității OZN-urilor, activitate
care are loc în emisfera sudică, în special în America de
Sud.
Amiralul Byrd a vorbit despre obiecte care ar putea
zbura de la un pol la celălalt, cu viteze incredibile,
având baze în Antarctica.
250.000 de germani și circa patruzeci de U-boat-uri
nu au putut fi contabilizați la sfârșitul războiului.
Documente și martori oculari dovedesc că cel puțin o
parte a acestor submarine au fost sesizate în America
de Sud, la câteva luni după sfârșitul războiului din
Europa.

Scurtă istorie a cercetărilor antarctice

Primul document care vorbește despre Antarctica se

numește Terra Australis. Este o carte scrisă cu 350 de
ani înainte de Hristos. Cartograful grec Marinos de Tyr
a fost cel care a dat numele de Antarctica, în secolul al
II-lea d.Hr. harta lui Piri Reis prezintă continentul ca
fiind populat și cu multe animale. Ptolemeu considera
Antarctica ca fiind continentul care ține Pământul în
echilibru.
În anul 1959, a fost semnat un tratat prin care se
interzicea exploatarea acestor zăcăminte. Fiecare țară,
dintre cele 19, încearcă să pună punct acestui tratat,
bogățiile continentului fiind foarte tentante.
Diviziunea zonelor din Antarctica este contestată de
celelalte puteri care nu au semnat acest tratat. În
Antarctica s-a înregistrat cea mai joasă temperatură,
este vorba de -88 de grade Celsius. Tot pe acest
continent există un pol al vânturilor, acestea depășind
200 de kilometri pe oră.
În anul 1910, cercetătorul Alfred Wegener a sesizat
faptul că Africa și America de Sud sunt ca două piese
de puzzle. A fost emisă teoria că a existat un imens
continent. Exploratorii care au ajuns în Antarctica au
suferit grave probleme de sănătate, boli psihice, la fel
ca și astronauții americani și ruși, la întoarcerea lor din
spațiu. Apariția acestor boli s-a pus pe seama frigului
sau a lipsei de hrană.
În anul 1959, când s-a făcut împărțirea Antarcticii
între cele 19 țări, un teritoriu numit Mary Byrd a rămas
nereclamat de niciuna dintre aceste țări, cu toate că, și
această zonă prezintă rezerve uriașe de petrol, gaze și
uraniu. Nu a existat o explicație oficială a acestei
situații. Se crede că este un teritoriu rezervat
extratereștrilor. Păstrând același registru al misterelor,
NASA refuză să dea publicității pozele luate de sateliți,
ale Polului Sud. Acest lucru a alimentat foarte mult
lansarea unor ipoteze. Unii consideră că Polul Sud are
multe lucruri care trebuie ascunse. Se vorbește despre
existența unui oraș al extratereștrilor. La începutul erei
creștine, Pomponius afirma că un imens continent în
emisfera sudică, unde există mari bogății, ține
echilibrul Pământului.
Așa a început să se creioneze ipoteza conform căreia
Antarctica este partea răsăriteană a fabulosului
continent Atlantida. În anul 2001, rușii au început
cercetările sub calota glaciară, la o adâncime de 4
kilometri și au descoperit un lac, ce ocupă o suprafață
cât jumătate din cea a Lacului Baikal și are ca și acesta
apă dulce.
Se spune că sub calota glaciară antarctică există peste
200 de astfel de lacuri. Cercetarea lor este dificilă, din
cauză că forarea în gheața groasă de 4 km se realizează
extrem de greu, iar proiectul costă miliarde de euro.
Specialiștii susțin că aceste lacuri au păstrat intacte
condițiile de viață și viețuitoarele de pe Terra, de acum
câteva milioane de ani.
 Amiralul Byrd și Arctica

La 2.300 de mile dincolo de Polul Nord ar exista o

intrare către centrul Pământului. Acolo, conform
spuselor amiralului Richard Byrd, primul om care a
zburat deasupra Polului Nord, ar locui o civilizație
mult mai evoluată. Cei care populau Pământul s-au
mutat în subteran, acum 100.000 de ani. Un război care
a avut loc atunci a distrus suprafața Terrei și a creat
deșerturile.
O fotografie recentă a Polului Nord, aflată în
custodia NASA și transmisă de unul dintre sateliții
circumtereștri, a resuscitat interesul geofizicienilor. În
această imagine se poate observa, în zona Polului
Nord magnetic, o suprafață care nu este acoperită cu
gheața calotei glaciare.
Pe o rază de 300 kilometri se întrezărește pământ și
încă unul fertil. Am învățat că la Polul Nord nu se află
nimic, decât apă. Ce ar putea însemna acea pată de
Pământ?
Ulterior, satelitul a captat și alte fotografii și toate
prezentau acea pată de pământ. Mulți cercetători au
susținut că avem de-a face cu un fenomen magnetic,
unde se produce o perturbare atmosferică. Teoria nu s-
a dovedit a fi viabilă, nu era vorba despre aurore
boreale deoarece pata se află pe sol și nu în aer.
 Alți geofizicieni au mers cu gândul la teoria pe care o
susținea în anul 1926, după ce zburase deasupra
Polului Nord, amiralul Byrd. În anul 1947, a fost dat
publicității jurnalul secret al amiralului Byrd de către
un fost agent CIA, care intrase în posesia acestuia.
În jurnal se susținea că la Polul Nord este o intrare
către interiorul Pământului. Acolo s-ar afla un oraș
populat de o civilizație necunoscută, care comunică
prin telepatie.
Orașul se numește Agartha și are milioane de
locuitori care cunosc secretul nemuririi. După ce
consideră că au trăit destul, ei își aleg momentul când
să se retragă din viață. Femeile nasc o dată sau de două
ori, iar gestația durează trei luni. Ele nasc în temple
special amenajate unde există bazine cu apă. Toate
acestea sunt informații, din jurnalul amiralului Byrd.
Byrd susținea că a locuit în Agartha timp de o lună.
Farfuriile zburătoare care se observă pe cer sunt
mijloacele de transport ale acestei civilizații. Byrd mai
spunea că autoritățile americane au amplasat baze
militare în zonă și chiar au beneficiat de tehnologie de
la această misterioasă civilizație.
În perioada 1928–1955, Byrd a făcut 11 expediții la
Polul Nord. La 19 februarie 1946, Byrd a plecat într-o
altă expediție la Polul Nord. Văzând că nu se întoarce,
cei de la bază l-au dat dispărut. Byrd a revenit pe 11
martie 1947 și a descris lumea din interiorul
Pământului.
În anul 1952, amiralul este decorat cu Medalia de
Onoare de către guvernul american, ca semn al
recunoașterii meritelor sale. Într-un mod indirect,
guvernul american recunoscuse și mărturiile
amiralului Byrd.

Antarctica în 2016

În luna martie 2016, președintele american Barack

Obama a vizitat Antarctica, vizita sa fiind precedată de
cea a Patriarhului Kirill al Rusiei, tot în Antarctica.
Kirill a oferit o binecuvântare ciudată Antarcticii,
numind pământul arid „ideal pentru natura umană”,
pentru că nu există arme acolo și niciun fel de
experimente științifice, a zis acesta.
Simultan cu vizita lui Obama la Polul Sud, ex-
directorul CIA, James Clapper, a făcut o călătorie
secretă în Australia, o altă țară care are un mare interes
față de Antarctica. La rândul său, fostul secretar de stat
John Kerry a vizitat un anume loc din Antarctica, în
ziua alegerilor prezidențiale din SUA. Ben Fulford
spune că John Kerry s-a dus să ceară ajutorul cuiva,
după ce a văzut că Hillary Clinton a pierdut alegerile.
Tot Ben Fulford ne informează că în Grupul
Illuminati sunt acum două facțiuni în luptă pentru
supraviețuire: facțiunea nazistă sangvină genealogic,
care vine din anticul Babilon, reprezentată de grupul
nazist Bush/Clinton/Rockefeller/Rothschild/Soros și
familiile regale europene, care și ele sunt într-o luptă
de culise (ne referim la Rockefeller/Rothschild) și
grupul gnosticilor moderni, ce racolează supercreiere
și-i fac să lucreze pentru ei.
Așadar, Trump ar aparține acestei facțiuni. O mare
parte din naziștii Babilon au fost văzuți recent în
Antarctica.
Ultimele informații spun că George Soros a fost
lichidat de către „Pălăriile Albe” din Pentagon în zilele
lui decembrie 2016...

Construcția metalică

În anul 2001, Vocea Rusiei a difuzat o știre care a

făcut repede ocolul lumii: un satelit rus a detectat în
calota glaciară antarctică o structură metalică. În primă
fază, rușii au considerat că americanii au încălcat
prevederile Tratatului din 1959 și au construit o bază
secretă în interiorul calotei glaciare, construcție
costisitoare din toate punctele de vedere și aproape
imposibil de realizat.
Americanii au dat asigurări că nu au cunoștință de
acest fapt. Dacă lucrurile stau așa, construcția metalică
exista înainte de formarea calotei glaciare, acum 12.000
de ani. Este o descoperire care ar putea să dezlege
multe mistere ce s-au creat în jurul Antarcticii.

Continentul locuit

Pentru mulți dintre noi nu mai este o surpriză faptul

că Antarctica a fost un continent locuit cu mult timp în
urmă. În anul 2008, cercetătorul Vicente Fuentes a
descoperit o piramidă-gigant în Antarctica.
Descoperirea a fost făcută cu ajutorul unor imagini
transmise de un satelit. Cercetătorii vorbesc despre o
perioadă numită Antarctica antică. Tot mai multe
descoperiri fac viabilă ipoteza conform căreia
Antarctica nu a fost mereu acoperită de gheață.
În anul 2009, cercetătorii au studiat eșantioane
preluate din Antarctica, în care au descoperit urme de
polen. Este avansată ideea că în timpul verii, cu mii de
ani în urmă, temperaturile depășeau aici 20 de grade
Celsius. În anul 2012, au fost preluate eșantioane de
apă din Lacul Vida, din Antarctica. Au fost descoperite
32 de specii de bacterii și peste 2.800 de microbi.
Pe măsură ce calota glaciară se topește, tot mai multe
descoperiri se fac pe misteriosul continent. Imagini noi
transmise de sateliți prezintă aliniamente care seamănă
foarte mult cu piramidele din Egipt. Este posibil ca un
cataclism să fi modificat condițiile climaterice de pe
acest continent.
Cercetătorii au studiat Sfinxul din Egipt și au găsit
eroziuni care au fost cauzate de o inundație
catastrofală. Ei estimează că acum 10.000 de ani a avut
loc un fenomen care a dus la schimbarea climei. S-a
avansat ipoteza că Sfinxul și piramidele egiptene au o
vechime de peste 10.000 de ani, ele fiind martore la
această catastrofă. A fost o schimbare globală care a
dus la apariția deșerturilor și a calotei glaciare din
Antarctica.
Cercetătorul american Graham Hancock susține că
toate piramidele din lume au fost construite înainte de
această mare catastrofă, la fel și liniile din deșertul
Nazca (Peru). Creatorii au făcut parte dintr-o civilizație
foarte avansată care a dispărut/s-a mutat în altă parte,
ca urmare a acestor schimbări globale.

Noi cercetări

După ce un satelit NASA a surprins imagini de sub

calota glaciară a Antarcticii, NASA a hotărât să trimită
aici un avion DC-8, echipat cu un laser special.
Avionul a survolat 6 săptămâni calota glaciară, care
ocupă o suprafață mai mare decât suprafața Europei.
Dacă într-o zi calota aceasta de gheață s-ar topi, nivelul
oceanelor și al mărilor Pământului va crește cu zeci de
metri.
După cel de-al Doilea Război Mondial, SUA au decis
efectuarea unei expediții în inima Antarcticii, cu
speranța că misterul va fi deslușit.
Operațiunea Highjump a fost condusă de către
amiralul Byrd. A fost cea mai costisitoare operațiune
efectuată de către americani, în acea perioadă. Existau
multe legende despre baze subterane extraterestre. Cu
toate că s-au investit mulți bani, forțe umane și
tehnologie de ultimă generație pentru anul 1946,
misiunea a fost un eșec.
Un avion s-a prăbușit, ca urmare a unei coliziuni cu
un munte, un submarin a fost distrus în urma a unei
ciocniri cu un bloc de gheață, iar mulți oameni au
murit de frig. Această operațiune s-a desfășurat exact
în zona în care naziștii au făcut o expediție, în anul
1938.
Sunt voci care susțin că americanii au vrut să afle
adevărul despre acea expediție, alții susțin că existența
unor baze extraterestre i-a determinat pe americani să
facă această expediție. De remarcat este faptul că
naziștii i-au propus amiralului Byrd să conducă
expediția din 1938, lucru pe care acesta l-a refuzat.
Să ne aducem aminte că multe civilizații erau
convinse că în Antarctica există o lume subterană a
oamenilor albi, care ies din când în când la suprafață;
tibetanii, indienii, egiptenii, grecii, dar și romanii, erau
convinși de acest lucru.
Jules Verne susținea că sub calota glaciară există un
mare sfinx. Către sfârșitul secolului al XIX-lea, el a
specificat că afirmația sa nu este o fabulație. În
Antarctica exist un lanț muntos comparabil cu cel din
Alpi. Lungimea lanțului muntos este de circa 800 de
kilometri, iar lățimea este de cca 200 de kilometri. Cele
mai înalte vârfuri au peste 3.000 de metri înălțime, iar
văile – o adâncime de peste 1.000 de metri. Nu
cunoaștem azi în cât timp s-a format calota glaciară
care să acopere un asemenea lanț muntos.
Unii cercetători sunt convinși că ea s-a format într-un
timp, relativ scurt. Există o istorie uimitoare, ascunsă
sub calota glaciară. Se pare că, tehnologia de care
dispune omenirea nu este suficientă pentru a pătrunde
în misterioasa lume de sub calota glaciară. Peste 14
milioane de kilometri pătrați, acoperiți de gheață, care
ajunge până la 3–4 km adâncime.
Antarctica este continentul cu cele mai scăzute
temperaturi de pe Terra, cele mai mari vânturi și cel
puțin de două ori pe zi, aici se produc seisme de
magnitudine foarte mare. În Antarctica nu există
populație umană permanentă, doar cercetători ai
diverselor fenomene antarctice.

Piramida bizară

La începutul lunii decembrie 2016, o alta sau aceeași

piramidă misterioasă și-a făcut apariția în Antarctica.
Conspiraționiștii au făcut public un videoclip în care
pretind că ex-secretarul de stat al SUA John Kerry a
ajuns în această zonă pentru a vizita o bază
extraterestră care se află în această piramidă.
Răspunsurile formulate ca urmare a vizionării
acestui videoclip au variat, iar unii dintre cei care l-au
văzut au susținut această teorie, însă cei mai mulți s-au
poziționat împotriva acesteia. Încă nu s-a descoperit ce
este cu adevărat acea structură, dar este similară cu un
vârf de stâncă izolat, care este proeminentă și care se
află deasupra unei suprafețe înghețate sau înzăpezite.
Chiar și cu tehnologia zilelor noastre, construirea de
piramide atât de mari precum cele din Antarctica ar fi
aproape imposibilă. Acestea ridică pur și simplu prea
multe probleme legate de tehnica și logistica necesare
unui astfel de proiect. Iar dacă construirea lor a fost
posibilă, atunci acest proiect trebuie să se fi desfășurat
în trecut, când condițiile de climă o permiteau.
O altă ipoteză susține că „aceste piramide sunt, de
fapt, niște munți creați în urma deplasării ghețarilor și
a eroziunii acestora, nu de către extratereștri”.

Programul Ice Bridge

În 2016, NASA a lansat în Antarctica un program

numit Ice Bridge, de mare amploare, care a avut drept
scop cercetarea calotei glaciare. Astfel, la o adâncime
de peste doi kilometri, au fost descoperite urme ale
unei vechi civilizații. Au fost utilizate aparate de
fotografiere cu sisteme sensibile la distanță. Se crede că
această civilizație a fost înghițită de gheață.
Descoperirea mărește misterul creat în jurul
Antarcticii. Se crede că și în alte zone ale Antarcticii
pot exista în calota glaciară mărturii ale unor civilizații
dispărute în condiții misterioase. Istoricul Christopher
Adam, profesor la Universitatea Cambridge, face
legătura cu Harta lui Piri Reis, descoperită în anul 1513
(vezi capitolul „Artefacte importante” din prezenta
lucrare). Ceea ce este uimitor este faptul că harta
prezintă Antarctica fără să fie acoperită de gheață.
Profesorul Christopher Adam sprijină și el ipoteza că
Antarctica nu a fost acoperită cu gheață dintotdeauna.
Cauza producerii calotei glaciare ar putea fi o
inversare a polilor și o variație a axei de rotație a
Pământului.
Cercetătorii americani de la NASA au mai descoperit
sub calota glaciară peste 200 de lacuri cu apă dulce. La
rândul lor, după 20 de ani de cercetări și forări în
calota glaciară, în zone exterioare unde temperatura
ajunge la -100 de grade Celsius, specialiștii ruși au
descoperit sub calota glaciară, la o adâncime de 4
kilometri, lacul Vostok. Conținutul de oxigen din apa
lacului Vostok este de 50 de ori mai mare decât în
apele terestre. Cele două echipe independente de
cercetători au descoperit deja indicii care vor duce la
rescrierea Istoriei Umanității.
La începutul anului 2017, cu ajutorul unui satelit
NASA, a fost descoperită o anomalie sub gheața
groasă din Antarctica. Această anomalie nu poate fi
explicată, în condițiile în care se întinde pe o suprafață
de circa 250 de kilometri pătrați. Nu se știe oficial dacă
o presupusă bază secretă 211 nazistă a fost descoperită,
însă o fotografie a unui satelit NASA indică faptul că la
circa 800 de metri sub gheața care se topește vertiginos
există o anomalie incredibilă.
Una dintre ipotezele lansate susține că este vorba
despre o bază extraterestră imensă. Această bază este
ascunsă sub gheață și ar exista numeroase intrări în
formă ovală care duc în interiorul bazei. Într-o altă
ipoteză se susține că este vorba despre un crater imens,
format de impactul unui asteroid. Nu se poate spune
cu exactitate ceea ce reprezintă această anomalie, dar
cert este că ea există și probabil va fi explorată în
viitorul apropiat de specialiști și astfel adevărul va ieși
la iveală.

Războaiele zeilor cu oameni - O cronologie

În Cartea a patra a Regilor din „Vechiul Testament”,

când sirienii se pregăteau să-i atace pe israeliți, tot
muntele era plin de cai și de care de foc. În anul 66,
comandantul roman Cestius și-a retras trupele din
Ierusalim, aparent fără niciun motiv. Despre acest fapt
a scris istoricul Flavius Josephus, în „Războiul
Iudeilor”.
Câteva zile după sărbătoare, în ziua de 21 a lunii
Artemisius, s-a produs un fenomen de necrezut și
uimitor: înainte de asfințitul Soarelui, mulțimea a
putut privi care și oștiri de soldați înarmați ivite pe
neașteptate în văzduh.
În „Iliada” lui Homer, zeii influențau războiul.
Atunci când apăreau luau formă umană. În textele
antice sanscrite și în „Iliada”, cei care au dorit să vadă
adevărata față a zeilor au avut surprize: aceștia aveau
nenumărate brațe, pântece, guri, ochi, forme nesfârșite.
Războaiele Zeilor cu oamenii au fost purtate în
concepția noastră de Zei, atunci când Oamenii,
creațiile mai mult sau mai puțin voluntare ale Zeilor –
extratereștrii veniți cu un scop pe Terra – nu au mai
respectat regulile propuse de Zei sau chiar când
Oamenii au început să le încalce. Atunci, Zeii s-au
răzbunat pe Oamenii creați chiar de ei și i-au distrus
pur și simplu sau au participat la distrugerea
civilizației respective.
Exemplele de acest fel sunt nenumărate... încercăm
mai jos o înșiruire cronologică a unor istorii reale – din
multele astfel de situații povestite de istorici, de
legendele și epopeile neamurilor respective – care s-au
petrecut în trecutul Omenirii prin intermediul unor
războaie specifice (inclusiv geoclimatice, geofizice sau
atomice, prin folosirea unor arme cu totul noi,
necunoscute de Oameni etc.) sau, pur și simplu, prin
lupte obișnuite între părțile beligerante:

Intervenția zeilor în China strămoșilor

Legendele din „Fengshen Yanyi”, o nuvelă

chinezească din secolul al XVI-lea, fac referiri la un „Ev
al minunilor”, care a existat acum patru milenii (deci
cu 2.000 de ani î.Hr.), în care au avut loc bătălii aeriene.
Facțiuni rivale au luptat pentru dominarea Chinei,
fiind ajutate de zei care susțineau o tabără sau alta.
 Distrugerea civilizației Sumerului

Redăm modul cum s-a petrecut această distrugere,

după relatarea lui Zecharia Sitchin:
„Toată Mesopotamia de sud zăcea la pământ, cu
solul și apele otrăvite de Vântul cel Rău: Pe malurile
Tigrului și ale Eufratului, numai plante bolnăvicioase
creșteau... În mlaștini creșteau trestii cu cap bolnav, ce
putrezeau în duhoare... Ogoarele cultivate nu sunt
prășite, nicio sămânță nu mai e plantată în țărână,
niciun cântec nu mai răsună pe câmpii”.
La țară, animalele erau afectate și ele:
„Pe stepă, vitele mari și mici se răriseră, toate
viețuitoarele își găsiseră sfârșitul. Oile s-au împrăștiat
în cele patru vânturi... Murmurul roții de covăsit nu
mai răsună la stână... Staulele nu mai dau lapte,
grăsime și brânză, Ninurta a golit Sumerul de lapte.
Furtuna a strivit pământul, a șters totul, a mugit ca un
mare vânt peste țară, nimeni nu i-a putut scăpa,
pustiind orașele, pustiind casele... Nimeni nu mai bate
drumurile, nimeni nu-și mai caută calea. Distrugerea
Sumerului era completă”.
„La șapte ani după ce Vântul cel Rău a pustiit
Sumerul, viața a început să palpite din nou în țară.
Dar, în locul unui imperiu stăpân peste alții, Sumerul
însuși era acum o țară ocupată, cu o aparență de
ordine menținută de trupele elamite în sud și de
soldații gutieni în nord.
Isun, un oraș care nu mai fusese niciodată capitală, a
fost ales drept centru administrativ temporar, iar un
fost guvernator din Mari a fost adus la putere.
Documentele din acea perioadă au consemnat o
plângere, cum că „unui om care nu e de neam
sumerian i s-au dat frâiele țării”.
Așa cum atestă numele său semit – Ishbi-Erra –
acesta era un discipol al lui Nergal, iar numirea sa
trebuie să fi făcut parte dintr-un aranjament între
Nergal și Ninurta.
Unii oameni de știință numesc deceniile care au
urmat căderii Urului, un Ev Obscur în Istoria
mesopotamiană. Se știu foarte puține despre aceste
vremuri de grea încercare, cu excepția celor ce se pot
deduce din formulele datelor.
Îmbunătățind securitatea, reconstruind pe ici, pe
colo, Ishbi-Erra – dornic să-și consolideze autoritatea
laică – a concediat garnizoana străină care patrula prin
Ur și, extinzându-și domnia și asupra acelui oraș, s-a
declarat succesor al regilor Urului; dar numai câteva
dintre orașele repopulate i-au recunoscut supremația,
iar în Larsa o căpetenie locală puternică l-a și sfidat de
câteva ori.
Peste un an sau doi, Ishbi-Erra a căutat să-și
mărească puterea prin adăugarea autorității religioase
centrale, preluând tutela asupra Nippurului și înălțând
acolo emblemele sacre ale lui Enlil și Ninurta.
Dar pentru aceasta nu a primit decât permisiunea lui
Ninurta, iar marii zei din Nippur au rămas departe,
înstrăinați. Căutând alte ajutoare, Ishbi-Erra a
însărcinat preoți și preotese să refacă adorația lui
Nannar, Ningal și Inanna. Dar se pare că inimile
oamenilor căutau în altă direcție: după cum sugerează
numeroase texte Shurpu, Enki și Marduk – folosindu-
se de imensele cunoștințe științifice ale lui Enki „puteri
vrăjitorești”, în ochii oamenilor – au fost cei care i-au
vindecat pe bolnavi, au purificat apele și au fertilizat
solul, spre a se putea cultiva din nou plante
comestibile.

Civilizația Babiloniană

În țară s-a dezlănțuit o mare bucurie când Marele

Templu a fost consacrat din nou lui Enlil și Ninlil, în
anul 1953 î.Hr.; abia atunci, orașele din Sumer și
Akkad au fost declarate oficial din nou locuibile.
Revenirea oficială la normalitate nu a reușit însă decât
să ațâțe vechile rivalități dintre zei... Și astfel, prin
autoritatea învestită în ei, zeii Anu și Enlil au acceptat
pretenția de supremație a lui Marduk în Babilon,
menționând această decizie în preambulul Codului său
de Legi:
„Falnicul Anu, domn al zeilor care din Cer venit-au
pe Pământ, și Enlil, domn al Cerului și al Pământului
care hărăzește destinele țării, au hotărât pentru
Marduk, primul născut al lui Enki, puterile lui Enlil
peste întreaga Omenire. Mare l-au făcut printre zeii ce
veghează și văd, numit-au Babilonul cu nume de slavă,
suprem făcutu-l-au în lume și lui Marduk i-au
întemeiat în mijlocul său o veșnică domnie.
Babilonul, apoi Asiria au urcat spre măreție.
Sumerul nu mai era...
Prin 1.800 î.Hr., zeul Marduk i-a dat regelui
babilonian Hammurabi cel de-al șaselea rege al
Babilonului, o armă foarte puternică, pe lângă celebrul
Cod de Legi, care-i poartă totuși numele lui
Hammurabi.

Nașterea civilizației Akkadiene

În secolul al XXIV-lea î.Hr., Șarru-Kin sau Sargon I a

înființat regatul Akkad și capitala Agade. El susținea
că zeul Enlil i-a acordat tronul. Într-o campanie peste
munții Zagros, Sargon afirma că Iștar i-a luminat calea.
Chiar dacă Enlil i-a oferit tronul, Sargon recunoștea că
ascensiunea sa s-a datorat în primul rând zeiței Iștar,
căreia i-a fost amant.
Printre amanții ei muritori s-au mai numărat regele
Shulgi din Ur (care o numea „regina, vulva Cerului și a
Pământului”) și regele Iddin-Dagan din Uruk.
Se pare că Iștar era una dintre divinitățile cele mai
dornice de război. Un text susține că, la un moment
dat, ea a atacat Arabia. Într-un altul, a trimis șapte regi
din Iran cu trei sute șaizeci de mii de oameni
împotriva Akkadului.
Iar inscripțiile lăsate de regii asirieni descriu cum ei
plecau la război, la ordinele zeiței Iștar, cum ea îi
sfătuia când să atace și când să aștepte, cum ea
mărșăluia adesea în fruntea oștilor și cum, cel puțin o
dată, a apărut în fața tuturor. În schimbul loialității lor,
Iștar le promitea regilor vieți lungi și succese...

Civilizația Hitită

Regatul hitit a înflorit prin 1750 î.Hr., intrând în

declin cinci secole mai târziu. Hitiții susțineau că și-au
extins regatul la porunca zeului Teșub, care a și luptat
adeseori alături de ei.
Nu doar Teșub și-a făcut apariția pe câmpul de luptă
alături de hitiți, ci și zeița Iștar.
 Solomon – regele zburător

Dacă ne luăm după ce spune Biblia în Vechiul

Testament, Regele Solomon (circa 965–926 î.Hr.) a
construit Templul care-i poartă numele la Ierusalim,
fiind observat de contemporani când la Ierusalim, când
la Srinagar, pe valea Kașmirului, în India.
„Kebra Negest” este cea mai celebră legendă
etiopiană: în capitolele 30, 52, 58, 59 și 94 se relatează
în amănunt despre un „car ceresc” pe care Regele
Solomon l-a moștenit de la strămoșii săi și pe care l-a
folosit cu mult zel.
„Regele și toți care îi ascultau poruncile au zburat,
fără să se îmbolnăvească și să sufere, fără să le fie
foame sau sete, fără să cură sudoarea și fără să
obosească, într-o singură zi un drum care pe jos s-ar fi
parcurs în trei luni”.
Între Ierusalim și Srinagar sunt aproape 4.000 km în
linie dreaptă. Pe jos nu s-ar putea acoperi această
distanță în 3 luni; la un marș pe jos de 20 km zilnic,
într-o lună s-ar parcurge 600 km, iar în trei luni – 1.800
km, în plus drumul pe jos nefiind la fel de drept ca
linia aeriană. Exact această rută ar fi străbătut –
conform legendei „Kebra Negest” – Regele Solomon cu
nava sa aeriană într-o zi.
Dacă regele ar fi fost în aer doar 12 ore din 24, atunci
nava sa ar fi avut o viteză de 150 km pe oră. Dacă ar fi
zburat numai 8 ore zilnic, atunci nava sa ar fi avut o
viteză medie de 225 km pe oră... Dacă presupunem că
regele Solomon ar fi făcut aproximativ la mijlocul
drumului între Kașmir și Israel o escală, atunci ar
trebui să se găsească poate și în actualul Iran indicii
privind o asemenea aterizare. Vehiculele aeriene nu
erau atunci un lucru banal, nu aterizau și decolau fără
ca locuitorii să nu observe nimic.
În partea de nord a Iranului, la o înălțime de 2.200 de
metri, există muntele Takht-i-Suleiman, ca și la
Srinagar, iar muntele alăturat se cheamă Zendan-i-
Suleiman.

Mențiuni în Vechiul Testament

În Vechiul Testament, Dumnezeul evreilor provoca

adeseori conflicte între muritori. În capitolul „Ieșirea”,
el a trimis zece plăgi asupra Egiptului, pentru a-l
convinge pe faraon să-i lase pe evrei să părăsească
țara. După ce evreii au traversat marea prin mijlocul
apelor despărțite de Moise.
„A căutat Yahweh din stâlpul cel de foc și din nor
spre tabăra Egiptenilor și a umplut tabăra Egiptenilor
de spaimă. Și a făcut să sară roțile de la carele lor, încât
cu anevoie mergeau carele. Atunci au zis Egiptenii: –
Să fugim de la fața lui Israel, că Yahweh se luptă
pentru ei cu Egiptenii!” (14:24–25). Apoi i-a cerut lui
Moise să-și ridice brațul asupra mării, pentru ca apele
să-i înece pe egipteni, „și așa a înecat Yahweh pe
Egipteni în mijlocul mării” (14:27).
În „Cartea lui Joshua”, înainte de asediul
Ierihonului, în fața lui Joshua a apărut „căpetenia
oștirii Domnului” (5:14), care i-a cerut să se descalțe,
deoarece acel loc este sfânt. Apoi, zeul l-a învățat pe
Joshua să înconjoare timp de șapte zile cetatea,
purtând Chivotul Legământului, iar în a șaptea zi să
sune preoții din șapte coame de berbec, după care
israeliții să facă gălăgie. Astfel, zidurile Ierihonului s-
au prăbușit, iar evreii au reușit să captureze cetatea. În
Cartea a patra a „Regilor” din Vechiul Testament, când
sirienii se pregăteau să-i atace pe israeliți, „tot muntele
era plin de cai și care de foc” invizibile.
La rugămintea profetului Elisei, Yahweh i-a orbit pe
atacatorii sirieni. Armata lui Yahweh a fost văzută și
de Iacov în „Facerea”:
„A văzut oștirea lui Yahweh tăbărâtă, căci l-au
întâmpinat îngerii lui Yahweh” (32:1). Pornirile
războinice ale lui Yahweh împotriva Oamenilor reies și
din „Cartea lui Isaia”:
„Că Domnul este mâniat asupra popoarelor, cu urgie
împotriva oștirii lor. El le nimicește și le dă la
junghiere” (34:2). În aceeași carte biblică, profetul Isaia
recunoaște că zeul său provoacă războaie pe întreg
cuprinsul Pământului:
„Eu am poruncit sfintei Mele oștiri, zice Domnul,
chemat-am pe vitejii mâniei Mele, pe cei ce se veselesc
de slava Mea. Ascultați acest zgomot surd în munți,
vuiet al unui neam fără de număr; auziți această zarvă
de împărății, de neamuri adunate; Domnul Savaot
cercetează oștirea gata de luptă. Ele vin dintr-un ținut
depărtat, de la capătul cerului; vine Domnul și uneltele
mâniei Lui, ca să nimicească tot pământul” (13:3–5).
În „Cartea a doua a Cronicilor”, după ce regele
Solomon și-a terminat rugăciunea, „s-a pogorât foc din
cer și a mistuit arderea de tot și jertfele, și slava
Domnului a umplut templul” (7:1). În „Cartea a treia a
Regilor”, în timpul unui concurs împotriva profeților
zeilor Baal și Așera, Ilie s-a rugat zeului său și „s-a
pogorât foc de la Domnul și a mistuit arderea de tot și
lemnele, și pietrele, și țărâna și a mistuit și toată apa
care era în șanț” (18:38).
În „Cartea a patra a Regilor”, la dorința lui Ilie, de
două ori „s-a coborât focul lui Yahweh din cer” (1:12),
arzând de fiecare dată câte un sol și cincizeci de soldați
ai regelui Ohozia.
 Intervenția divină a lui Allah

Parcă pentru a confirma descoperirile arheologice,

Allah, zeul profetului Mahomed, cel ce folosește de
obicei pluralul atunci când vorbește despre sine
(sugerând că este vorba despre mai multe zeități, nu
doar despre una), se laudă în Coran adeseori cu
distrugerea multor cetăți: „Câte cetăți am pierdut noi
și le-a ajuns pedeapsa noastră noaptea sau când se
odihneau de amiază” (7:3); „Și acele cetăți le-am
dărâmat noi, pentru că au fost nelegiuite, și le-am dat o
veste despre pieirea lor” (18:58); „Și câte cetăți am
făcut noi fărâme, pentru că erau nelegiuite, și am
ridicat alt popor în urma lor? Și când simțiră mânia
noastră, fugiră de ea” (21:11–12); „Și câte cetăți care
erau nelegiuite am pierdut noi și ele stau dărâmate pe
temeliile lor! Și câte fântâni sunt deșerte și câte cetăți
înalte!” (22:44); „Și câte cetăți, care se încredeau în
prisosința lor, am dărâmat Noi!” (28:58).

Epopeile indiene Ramayana și Mahabharata

În Ramayana, regele din Lanka, demonul Ravana, i-a

răpit soția prințului Rama. Drept pentru care, Rama,
alături de unul dintre frații săi și de o armată de
maimuțe, condusă de Hanuman, a asediat Lanka. La
fel ca în Mahabharata, și aici s-au folosit arme și nave
primite de la zei...
În legendele indiene mai există una asemănătoare,
mai veche. Aici, Sukra a răpit-o pe Tara, soția
căruțașului zeului Indra. Rudra și alți zei au sărit în
ajutorul soțului, pornind un crunt război. La final, Tara
a născut un fiu, numit Budah, al cărui tată era Soma.

Războaiele egiptenilor

În secolul al VII-lea î.Hr., regele asirian Assurbanipal

a folosit Arma Strălucirii, primită de la Zei, împotriva
egiptenilor. El nota pe o „prismă” de argilă arsă, cu
zece laturi, că zeul Assur i-a poruncit să cucerească
Manna și Elam. În 667 î.Hr., zeii Assur, Bel și Nabu au
luptat alături de el împotriva faraonului nubian
Taharqa...
O inscripție regală asiriană povestește că zeul Assur
i-a apărut regelui lidian Gyges într-un vis, pentru a-i
spune că își va învinge dușmanii doar dacă i se va
preda lui Assurbanipal. În 664 î.Hr., în campania
asirienilor lui Assurbanipal împotriva Egiptului, pe
drumul spre Theba au dispărut o sută cincizeci de
soldați, conduși de Șarru-Kan, cu tot cu carele lor de
luptă.
Dispariția, consemnată pe tăblițele de lut din
Biblioteca lui Assurbanipal din Ninive, a fost pusă pe
seama Zeilor. Urmele carelor și ale soldaților se
terminau brusc. Egiptenii din zonă povesteau că au
văzut un nor uriaș care a coborât pe Pământ, probabil
acesta fiind responsabil de dispariția soldaților asirieni.

Războiul troian

În „Iliada” lui Homer, zeii implicați în război își

schimbă înfățișarea, călătoresc în „care” zburătoare,
devin invizibili, le insuflă anumite însușiri unora
dintre muritori, în timp ce altora le pun bețe în roate,
răpesc oameni, manipulează, luptă cot la cot cu
muritorii și controlează vremea. Miturile popoarelor
de pe Terra susțin că Zeii s-au implicat de multe ori în
războaiele Oamenilor, pe unele chiar provocându-le.
Omenirea a fost cea care a avut cel mai mult de suferit.
În războiul troian, ceața a fost folosită de Zei pentru
a-și ascunde vehiculele zburătoare. În „Iliada”, Homer
ne povestește cum îi răpeau Zeii pe Oameni cel mai
adesea ascunzându-i într-o negură deasă, ceață sau
nor. Pentru a nu fi ucis de Menelaos, Paris a fost dus
de Afrodita „prin negură acasă, / într-o cămară în
iatac”.
Apollo l-a transportat pe Eneas în același mod: „Îl
apucă pe el în brațe din norul cel negru”. În Cântul 5,
Homer scrie despre Ideos: „Nu scăpa nici el de
pierzanie dacă Hephaestrus / Nu-l izbăvea ocrotindu-l
în ceața nopții”.
Ascuns sub o negură deasă, Apollo îl lovește în spate
pe Patrocle, permițându-le astfel lui Euforb și Hector
să-l ucidă pe iubitul lui Ahile. Zeus a așezat o ceață
peste aheii care păzeau trupul lui Patrocle pentru a-i
proteja de troieni. Apoi, Zeii implicați în război s-au
ascuns în negură pentru a privi lupta dintre semizeii
Enea și Ahile.

Nașterea împărăției Soarelui Răsare

În anul 660 î.Hr., în timpul luptei dintre armata lui

Jimmu-tenno (primul împărat al Japoniei, născut în
anul 711 î.Hr.) și tâlharii lui Nagasune-hiko, dintr-o
dată cerul s-a acoperit de nori, vântul a început să bată,
burnița și-a făcut apariția, iar pe Cer s-a ivit un „zmeu
auriu” ce strălucea ca o planetă uriașă, care a poposit
pe arcul împăratului. Lumina strălucitoare pe care o
emana i-a orbit pe tâlhari, ajutându-l astfel pe împărat
să câștige lupta.
În jurul anului 220 d.Hr., zeii i-au cerut într-un vis
împărătesei Japoniei, Jingo-kogo, să cucerească ținutul
Chosen. Soțul ei s-a opus, supărându-se pe zei, și a
murit imediat în luptă. După moartea împăratului,
Jingo a plecat cu trei mii de corăbii și a cucerit
Chosenul, așa cum i-au cerut zeii. Zeitățile au apărut în
fața și în spatele expediției. Regele coreean a fost
înspăimântat de invadatorii divini și s-a predat
imediat.

Imperiul persan

Pe 20 martie 538 î.Hr., regele persan Cyrus cel Mare

a cucerit Babilonul, la porunca zeului Marduk, care a
mers chiar alături de rege. Apoi i-a ordonat să pună
înapoi în cetățile lor pe toți zeii din Sumer și din
Akkad, pe care Nabu-na’id – ultimul conducător al
Imperiului Babilonian – îi adusese în Babilon.
Conform Vechiului Testament, Cyrus a fost ales și de
Yahweh – Dumnezeul, Zeul unic al evreilor – să-i
elibereze pe evrei din exilul babilonian, apoi să le
reconstruiască Marele Templu din Ierusalim.

Imperiul macedonean al lui Alexandru cel Mare

În timpul asediului cetății Tyr din 332 .Hr.,

Alexandru Macedon a fost ajutat de niște obiecte
zburătoare neidentificate, care au spart zidul cetății. În
„Istoria lui Alexandru cel Mare” se spune că deasupra
taberei macedonene au apărut cinci „minunate scuturi
zburătoare”, aranjate în formă de V. După un scurt tur
deasupra orașului, „cel mai mare dintre scuturi a
eliberat o forță ca un fulger, care a nimerit o parte din
ziduri. Acestea s-au spart, apoi au venit și alte fulgere.
Zidurile și turnurile se prăbușeau, ca și cum ar fi fost
construite din noroi. Astfel, armata asediatoare a putut
să intre cu ușurință în oraș”.
În anul 329 I. Hr, în timp ce armata lui Alexandru se
pregătea să traverseze Indusul pentru a ataca India,
niște discuri zburătoare au atacat elefanții
macedonenilor. Speriați, generalii lui Alexandru s-au
hotărât să renunțe la atac. Se presupune că falangele
macedonene au fost atacate de OZN-uri silite astfel să
se retragă.

Alte coincidente stranii

Legendele, dar și istoria faptelor petrecute pe Terra

și relatate de diverși înțelepți de pe întreg cuprinsul
Pământului, vorbesc despre amestecul zeilor în viața
cotidiană și în războaiele Oamenilor. În cartea „Zeii
Edenului” din 1993, William Bradley emite ipoteza că
extratereștrii au luat parte la aproape orice eveniment
sau catastrofă majoră din Istoria Omenirii și chiar au
folosit războiul ca mijloc de control al creșterii
populației planetei noastre.
 Astronauții și astronomii se destăinuie

Bazându-se pe diverse documente istorice

aparținând celor mai vechi popoare, Zecharia Sitchin a
demonstrat în cărțile sale faptul că civilizația
omenească își are originile pe planete îndepărtate. Iar
„zeii” de mai târziu au apărut pe Terra în nave
extraterestre, aducând cu ei tehnologii avansate și
provocând astfel ura oamenilor.
După înfrângerea Germaniei naziste în cel de-al
Doilea Război Mondial, aliații au găsit în arhivele
secrete ale SS, planuri ale unor aparate de zbor cosmic.
Unul dintre proiectele descoperite cu acel prilej avea
următoarele caracteristici: diametrul aeronavei: 71
metri; acționare: tachionator Thule 70 plus Schumann –
Levitator (blindat); distribuția: impuls câmp magnetic;
viteza medie 7.000 km/h. Max. 40.000 km/h.; echipaj:
32 oameni. Cu o capacitate cosmică: 100%; capacitate
generală de zbor: ziua și noaptea, în orice condiții
meteorologice. Gata de zbor: anul 1945. Planurile
pentru astronava Andromeda, cu echipaj uman,
prevedeau o viteză de propulsie în spațiul cosmic de
circa 300.000 km/oră, apropiată de viteza luminii,
teoretic viteză nelimitată.
Potrivit unei declarații făcute la data de 17
decembrie 1970, savantul român Henri Coandă a
experimentat în nordul Africii, între anii 1938–1939,
zborul unor aparate de formă lenticulară, cu masa de
800–1.200 kg.
Savantul nu a spus cine era beneficiarul
experimentelor, dar se poate presupune. Se pare că
Henri Coandă a lucrat pentru un program cosmic
german, având ca obiect proiectarea unor aparate de
zbor destinate explorării spațiului extraterestru. Este
mai puțin cunoscut faptul că Henri Coandă a fost
judecat în Franța pentru înaltă trădare, la terminarea
celui de-al Doilea Război Mondial, și a fost la un pas
de a fi executat prin împușcare.

Avertismentul primit de Armstrong

În perioada 1969–1972, 12 astronauți au pus piciorul

pe Lună. Apoi, misiunile pe Lună au fost abandonate.
Sunt voci care susțin că ni s-a interzis să mai vizităm
Luna. Această explicație este susținută de mai mulți
astronomi ruși. Ceea ce este și mai grav este faptul că
multe dintre pozele și filmele făcute în cadrul acestor
misiuni au dispărut în mod misterios.
În timpul misiunii Apollo 11, NASA a declarat că a
întrerupt legătura radio timp de două minute cu
echipajul aflat pe Lună. În realitate, legătura radio a
funcționat, iar discuția a fost una halucinantă. Iată ceea
ce s-a discutat în cele două minute:
Armstrong – Ce a fost asta, ce dracu a fost? Vreau să
știu ce a fost!
Turnul de control – Ce se întâmplă?
Armstrong – Chestiile alea sunt imense, domnule!
Nu-mi vine să cred! Sunt aliniate pe marginea
craterului. Ei sunt aici și ne privesc... Sunt lucruri
gigantice. Nimeni n-o să creadă!
Turnul de control – Ce naiba se întâmplă?
Armstrong – Ei sunt aici, pe suprafață!
Turnul de control – Ce e acolo?
Armstrong – Am văzut niște vizitatori.
Turnul de control – Repetați informația!
Armstrong – Spun că aici sunt și alte nave spațiale.
Sunt aliniate pe marginea craterului.
Turnul de control – Repetați!
Armstrong – Am conectat transmisia automată. Îmi
tremură rău mâinile și nu pot face nimic! Încercăm să
filmăm. Dar dacă aceste camere nu vor înregistra
nimic, nimeni nu ne va crede.
Turnul de control – Ați înregistrat ceva pe film?
Armstrong – Am făcut trei fotografii. Farfuriile
zburătoare sau ce-or fi ele, ne-au stricat filmul. Acum
se uită la noi.
Turnul de control – Oglinzile le-ați instalat?
 Armstrong – Da, sunt puse unde trebuie. Dar oricine
a venit cu navele alea spațiale, cu siguranță mâine
poate veni să ni le demonteze.
Această discuție a fost recepționată în momentul
producerii ei de ruși și de diverși radioamatori de pe
glob. Armstrong a declarat la sosirea pe Terra că,
înainte de plecare, au fost avertizați că pe Lună vor
întâlni ceva.

Extratereștrii au contactat de mai multe ori Pământul

Cu câțiva ani înainte să moară, în februarie 2016,

astronautul Edgar Mitchell, membru al echipajului
Apollo 14, șoca întregul mapamond cu declarația
incredibilă din titlul de mai sus.
Edgar Mitchell spunea că extratereștrii au contactat
Pământul de mai multe ori, dar că Administrația
Națională pentru Aeronautică și Cercetarea Spațiului
Cosmic (NASA) a ascuns acest lucru timp de 60 de ani.
Edgar Mitchell a fost pilotul modulului lunar în
cadrul misiunii Apollo 14, care a avut loc în 1971 și,
totodată, al șaselea om care a pășit pe Lună. Împreună
cu comandantul misiunii Apollo 14, Alan Shepard,
Edgar Mitchell a deținut recordul pentru cea mai lungă
ieșire pe Lună – 9 ore și 17 minute.
În vârstă de 77 de ani, la acordarea interviului
pentru postul de radio american Kerrang, Mitchell i-a
descris pe extratereștri drept niște ființe „de înălțime
mică, ce păreau bizare oamenilor”.
El spunea că extratereștrii ar arăta așa cum sunt cei
descriși în cultura populară, de înălțime mică, cu ochi
și cap mari. Mitchell a mai explicat că tehnologia
noastră „nu este nici pe departe atât de sofisticată” ca a
lor și că, „dacă ar fi fost ostili, am fi dispărut până
acum”.
„Am fost destul de privilegiat, încât să aflu că am
fost vizitați și că fenomenele OZN sunt reale”, a spus
Mitchell.
„Am făcut parte din cercurile militare și ale
serviciilor secrete, care știu că, dincolo de ceea ce se
cunoaște public, am fost vizitați. Citind ziarele recent,
îmi dau seama că s-a întâmplat chiar de mai multe
ori”, a adăugat acesta.
Edgar Mitchell, doctor în aeronautică și astronautică,
spunea, referitor la celebrul incident de la Roswell, în
New Mexico, din 1947, că a fost la locul prăbușirii unei
navete extraterestre reale și că fenomene similare sunt
în curs de investigare.
Armata americană a susținut întotdeauna că în acest
loc s-a prăbușit un balon de cercetare top secret.
Oficialii NASA au reacționat rapid la declarația lui
Mitchell printr-un purtător de cuvânt:
 „NASA nu se ocupă cu depistarea OZN-urilor.
NASA nu este implicată în acoperirea urmelor de viață
extraterestră de pe această planetă sau din univers”.

Omenirea, ca specie, nu își va atinge obiectivul dorit

Astronautul care a văzut viitorul, Edgar Mitchell, a

făcut parte din echipajul misiunii Apollo 14, fiind al
șaselea om care a pășit pe Lună. Viziunile sale despre
Omenire nu sunt prea strălucitoare, acesta arătând că
specia umană nu își va atinge obiectivul dorit cu
gândirea actuală. Aselenizarea a fost la vremea ei, un
triumf al ingineriei, științei, formării și
managementului, obținut sub presiunea competiției
tehnologice. Pe atunci (în 1971 – n. n.), efortul de
înțelegere a conștiinței umane era un țel fără o miză
prea mare... Nu și pentru Edgar Mitchell.
În iunie 2011 (după exact 40 de ani – n. n.), Edgar
Mitchell devenea cea de-a șaptea persoană acceptată în
prestigioasa Societate Leonardo da Vinci pentru
Studiul Gândirii, în timpul unei ceremonii desfășurate
la Universitatea de Tehnologie Avansată din Tempe,
Arizona (SUA).
Din aceast [societate mai fac parte fizicianul dr.
Michio Kaku, futuristul tehnolog Ray Kurzweil,
psihologul dr. Edward de Bono, dr. Fritjof Capra,
autorul unei cărți despre taoism și fizică, dr. Lynn
Margulis – creatorul teoriei Gaia și dr. Margaret J.
Wheatley, care investighează viteza schimbărilor în
societatea actuală.
Motivul alegerii lui Edgar Mitchell nu este doar
faptul că este posesor al unui doctorat în aeronautică și
astronautică la MIT sau că a fondat, după ce a părăsit
NASA în 1972, Institutul de Științe Noetice și apoi
Institutul Quantrek, orientat spre exploatarea energiei
de punct zero. Cel mai semnificativ, Mitchell a
dezvoltat o nouă cosmologie și a propus principii
pentru a ne schimba modul în care ne vedem, în raport
cu realitatea din jurul nostru.
Scopul lui Edgar Mitchell este să corecteze ceea ce el
consideră a fi un defect, indus în secolul al XVII-lea,
care a plasat gândirea științifică occidentală într-o cutie
materialistă, oprind-o astfel să înțeleagă mai complet
legile Universului. Edgar Mitchell era convins că cele
mai strălucite minți ale civilizației noastre nu gândesc
cuprinzător. Cât timp va fi așa, Omenirea, ca specie, nu
va merge spre țelul către care ne îndrumă evoluția.
O serie de fenomene umane fundamentale
observabile, între care și conștiința, au fost ocolite de
către „marea știință”, neavând nici azi o descriere
științifică riguroasă.
Acest lucru s-a întâmplat nu din cauza dovezilor
insuficiente privind existența fenomenului, ci, mai
degrabă, din lipsa unor construcții teoretice care ar
putea-o încadra în paradigmele dominante ale științei
actuale.
Cosmologia lui Edgar Mitchell, pe care el o numește
„modelul diadic al conștiinței”, are drept model una
dintre componentele-cheie, și anume conceptul de
„hologramă cuantică”, propus în 1992 de către
matematicianul german, dr. Walter Schempp.
„Holograma cuantică – scria Edgar Mitchell – este
primul fenomen energetic care leagă direct toată
materia aflată la scară macro cu lumea cuantică. În cea
mai mare parte a secolului trecut, nonlocalizarea
cuantică a fost considerată un artefact supărător al
interacțiunii particulelor, fără a avea însă vreo
influență asupra lumii la scară macro. Nu s-a
considerat că informațiile nonlocale ar putea avea vreo
utilizare. Acum este clar că, în circumstanțe potrivite,
această informație cuantică este și disponibilă, și
utilizabilă.
Potrivit lui Mitchell, în secolul al XVII-lea, în
civilizația europeană occidentală a avut loc o sciziune
a gândirii între Știință și Biserică. Până atunci, Religia a
stat la baza organizării societății. Intelectualii care
susțineau idei în contradicție cu doctrina religioasă
erau supuși persecuțiilor Bisericii.
 Când Galileo Galilei a folosit telescopul său pentru a
obține dovezi de observație care sprijineau teza
heliocentrică a lui Copernic, nu numai că oficialii
Bisericii au refuzat să se uite prin telescop la aceste
dovezi, dar l-au și condamnat pentru erezie.
În aceste împrejurări, soluția oamenilor de știință a
fost un pact faustian cu Biserica. O linie de demarcație
filosofică lega conștiința la Religie, iar știința obținea
libertatea de a investiga orice altceva. Știința a căpătat
astfel acces la chimie, fizică, matematică, geologie,
biologie și la alte discipline care au modelat civilizația
tehnologică actuală. Bisericii i-au rămas spiritul,
minunile, rugăciunea și prezența nevăzută care
supraveghează totul.
Această politică de demarcație, care a ajuns să fie
cunoscută sub numele de „dualitatea carteziană”,
postula că mintea și materia nu interacționează și, prin
urmare, ar putea fi luate în considerare separat. A fost
un reducționism fatal, care a pus stavilă unei înțelegeri
holistice a realității timp de secole. De peste 400 de ani,
conștiința, un aspect fundamental al Universului, a
rămas astfel intangibilă, în afara limitelor marii științe.
Problema este că realitatea, în întregul său, nu poate
fi înțeleasă în mod științific, până când nu este luată în
considerare și conștiința, or, dacă cineva este om de
știință, nu are voie să ia în considerare conștiința.
 Datorită separării Bisericii de Știință, pe care încă
unii o consideră normală, fenomene observabile
„normale”, care derivă în mod rezonabil dintr-un
model holografic cuantic, au fost în mod eronat
etichetate drept „paranormale”. Iar stigmatul implicit,
asociat cu tot ce e „paranormal”, a descurajat mințile
științifice să investigheze o mulțime semnificativă de
fenomene din realitate.
Distincția dintre minte și materie a durat până în
secolul XX, atunci când a apărut mecanica cuantică.
Dar chiar și atunci, marea știință a continuat să se
agațe de ideea de dualitate carteziană. Conștiința
rămânea încă exclusă în cea mai mare parte din
abordările științifice serioase. În acest context, ceea ce
căuta Edgar Mitchell s-ar putea numi reunificarea
spiritului cu materia.
Modelul diadic al lui Mitchell presupune că orice
experiență umană, inclusiv experiența mistică, are o
bază informațională validă, deci că informația –
formată din configurații de energie – este rădăcina
tuturor percepțiilor. El acceptă că toate științele, de la
mecanica cuantică la paleontologie, au produs corpuri
valide de informații. Dar, în modelul diadic, știința și
experiența religioasă sunt doar două moduri diferite
de a cunoaște, care utilizează funcții diferite ale
creierului și sunt „cuplate diadic”.
 O altă conexiune, mai pragmatică, este că Edgar
Mitchell face parte dintr-o populație în creștere
numerică: persoane inteligente care au citit literatura
de specialitate valabilă au trecut-o prin propria
gândire și au ajuns la concluzia că omenirea se
confruntă cu un fenomen enigmatic care – ilustrând
spusele lui Arthur C. Clarke – reprezintă o conștiință
atât de avansată încât, de multe ori, manifestările sale
sunt „imposibil de distins de magie”. Acțiunile
observate și raportate ale acestei conștiințe superioare
sunt adesea respinse de oamenii de știință prea limitați
de principiile stabilite la începutul „veacului rațiunii”
și prea încrezători în priceperile lor intelectuale pentru
a recunoaște implicațiile dovezilor pe care fie nu vor să
le ia în considerare, fie nu le pot raționaliza.
Există indicii că o gamă largă de conștiințe cosmice
interacționează cu Umanitatea prin variate metode și
din diverse motive. Interacțiunea se face într-un mod
ascuns și enigmatic și, prin urmare, este ușor de negat
de cei mulți, care nu se obosesc să se uite prea atent la
dovezile existente.
Civilizația tehnologică occidentală sau cel puțin
instituțiile sale politice, mass-media, academice,
științifice și militare sunt mulțumite să ignore sau să
nege aceste fapte, deși ele sunt parte din viața noastră
de zi cu zi.
 Alte avertismente ale lui Mitchell

În timpul campaniei electorale pentru alegerea

președintelui SUA, din toamna anului 2016, pe situl
Wikileaks a fost făcut public un e-mail pe care John
Podesta, președintele campaniei electorale a lui Hillary
Clinton, l-a primit de la astronautul Edgar Mitchell, cu
puțin timp înainte ca Mitchell să moară. În mesaj,
Mitchell spunea că formele de inteligență extraterestră
nu vor tolera nicio formă de violență militară pe
Pământ sau în spațiu. Suntem foarte aproape de un
război în spațiu.
Majoritatea sateliților care orbitează Pământul
aparțin SUA, Rusiei și Chinei. Distrugerea lor trebuie
să se facă prin ruperea antenelor, și nu prin alte
mijloace care pot afecta Cosmosul.
Mitchell a mai spus că Papa este conștient de
inteligența extraterestră. El a declarat că a făcut parte
din cercuri militare secrete care au avut acces la
informații ultrasecrete, cu privire la faptul că am fost
vizitați de extratereștri. Vaticanul cunoaște multe
lucruri pe care le ascunde sau le neagă.
Mitchell a mai declarat că extratereștrii au dorit să
cunoască capacitățile militare ale americanilor și chiar
au ajuns la rampa de lansare White Sands, unde a fost
detonată prima bombă atomică, în anul 1945.
Afirmațiile lui Mitchell sunt susținute și de anumiți
generali de armată, care au declarat că în timpul
Războiului Rece, mai multe rachete lansate de pe
Coasta de vest a SUA au fost doborâte de nave spațiale
extraterestre.
Conform declarațiilor făcute de Mitchell, Vaticanul
are multe documente cu privire la evenimente
extraterestre. Guvernele și NASA informează periodic
Vaticanul despre aceste evenimente.

Opiniile unor astronomi

Astronomii Adam Frank și Woodruff Sullivan, de la

Universitatea Rochester și, respectiv, Universitatea
Washington, ambele din SUA, care au publicat un
articol în luna mai, 2016, în revista de specialitate
Astrobiology, în care explorau ceea ce ei numesc
„întrebarea arheologică cosmică”: „Cât de des în istoria
Universului a condus evoluția către o specie de ființe
civilizate tehnologic, fie că aceasta a trăit mult sau
puțin?”
Apoi, cei doi au sintetizat o concluzie într-un alt
articol, scris de data aceasta pentru New York Times,
publicat pe 10 iunie 2016, din care spicuim:
„Din moment ce noi nu știm dacă există în prezent
civilizații extraterestre avansate în galaxia noastră,
avem acum suficiente informații pentru a conchide că
aproape cu siguranță acestea au existat la un moment
dat în istoria cosmică”.
Astronomii au ajuns la această concluzie, evaluând
faimoasa ecuație a lui Drake dintr-o perspectivă
diferită, coroborând și date actualizate. Ecuația
originală a fost formulată de astronomul Frank Drake
în 1961 pentru a calcula șansele unui contact cu forme
de viață extraterestră. Drake a studiat radioastronomie
la Universitatea Harvard (SUA) și a ocupat numeroase
poziții în acest domeniu, inclusiv în laboratorul Jet
Propulsion de la NASA.
El a inclus în ecuația sa diferiți factori, cum ar fi rata
de formare a stelelor capabile să susțină dezvoltarea de
viață inteligentă și numărul planetelor din fiecare
sistem solar cu un mediu propice pentru viață. Ecuația
lui Drake este următoarea:
N = R* x fp x ne x fl x fi x fc x T
unde:
N = numărul de civilizații din galaxia noastră cu care
comunicarea poate fi posibilă;
R* = rata medie pe an de apariție a stelelor în galaxia
noastră; estimarea este cuprinsă între 10 și 1;
fp = numărul stelelor care au sisteme asemănătoare
Sistemului Solar. Estimare: între 1 (fiecare stea are
sistem planetar) și 0,1 (o stea din zece are planete);
ne = numărul mediu de planete care pot sprijini
apariția și existența vieții. Estimare: între 5 și 1;
fl = numărul planetelor care îndeplinesc condițiile de
apariție a vieții și pe care apare efectiv viața la un
moment dat. Estimare: 1, deoarece toți cercetătorii au
considerat că viața apare întotdeauna pe o planetă care
întrunește condițiile de apariție a vieții;
fi = numărul planetelor pe care a apărut viața, care a
evoluat către inteligență. Estimare: 1, deoarece toți
cercetătorii au considerat că viața evoluează spre
inteligență întotdeauna;
fc = probabilitatea ca formele de viață inteligente să
aibă capacitatea și dorința de comunicare cu alte
civilizații. Estimare: între 0,2 (luând ca etalon
civilizația noastră se consideră că ea s-a născut din
cinci civilizații antice: egipteană, greacă, romană,
hindusă și sumeriană) și 0,1 (a fost nevoie de zece
civilizații antice pentru apariția celei actuale:
egipteană, greacă, romană, hindusă, sumeriană,
mayașă, incașă, olmecă, chineză și hitită);
T = timpul în care o civilizație atinge stadiul
tehnologic avansat, necesar comunicării cu alte
civilizații stelare. Estimare: între 109 ani (durata medie
de viață a unei stele cu sistem planetar) și 102 ani (un
secol, durata maximă a unei civilizații tehnologice care
se autodistruge).
Cu valorile maxime (scenariu optimist) rezultă: N =
10 x 1 x 5 x 1 x 0, 2 x 109 = 10 miliarde de civilizații.
Cu valorile minime (scenariu pesimist) rezultă: N = 1
x 0, 1 x 1 x 1 x 0, 1 x 102 = 1 civilizație (a noastră).
Conferința de la Green Bank, din 1961, s-a încheiat
cu o cifră intermediară, N = 50.000 de civilizații, pentru
o perioadă de 100.000 de ani.
Progresul din tehnologia de observare astronomică a
stimulat puternic cunoașterea exoplanetelor. În aprilie
2016, echipajul navetei spațiale Kepler a anunțat
descoperirea a 1.284 de planete în afara Sistemului
nostru Solar.
În studiul pentru New York Times mai scrie: „Trei
dintre cei șapte termeni ai ecuației lui Francis Drake
sunt acum cunoscuți. Știm numărul stelelor care apar
în fiecare an. Știm că procentul de stele ce au în jurul
lor planete, ca în Sistemul Solar, este de aproximativ
100%. Mai știm, de asemenea că cca 20–25% dintre
aceste planete sunt în poziție propice pentru formarea
vieții. Aceasta ne plasează într-o poziție, pentru prima
dată, de a spune ceva definitiv referitor la civilizațiile
extraterestre”.
Evaluând probabilitatea ca vreo civilizație
extraterestră să fi existat vreodată, în locul aceleia ca
vreo civilizație extraterestră să existe în mod curent,
Frank și Sullivan au trecut de restricțiile temporale
incluse în factorii ecuației lui Drake. „Aceasta ne lasă
cu doar trei factori necunoscuți, care sunt combinați
într-o probabilitate «biotehnică»: posibilitatea de creare
a vieții, apoi a vieții inteligente și capacitatea
tehnologică”, scria Frank. El a concluzionat:
„Șansele ca noi să nu fim prima civilizație tehnologică
sunt foarte mari. În mod specific, dacă probabilitatea ca o
civilizație să se dezvolte pe o zonă locuibilă de pe o planetă
nu este mai mică de unu la 10 miliarde de trilioane, atunci
noi nu suntem primii”.
În 2013, matematicienii de la Universitatea
Edinburgh (Marea Britanie) au făcut o afirmație
similară referitoare la probabilitatea ca civilizații
extraterestre să fi trimis mesaje Pământului.
Arwen Nicholson și Duncan Forgan au luat în
considerare și alți factori, cum ar fi viteza care s-ar
putea obține prin extragerea energiei din mișcarea
unei stele, precum și modul în care tehnologia de
autoreplicare ar putea afecta intervalele de timp de
explorare. În rezumatul studiului lor, publicat în
Internațional Journal of Astrobiology, ei au scris:
„Am conchis că o flotă de sonde cu tehnologie de
autoreplicare pot explora într-adevăr Galaxia într-un
timp suficient de scurt pentru a justifica existența
Paradoxului Fermi”.
 Paradoxul Fermi este numit astfel după fizicianul
Enrico Fermi și se referă la probabilitatea ridicată a
existenței civilizațiilor extraterestre, în ciuda aparentei
lipse de dovezi ale existentei lor.
Așa că atunci când Nicholson și Forgana spun că
studiul lor „justifică existența Paradoxului Fermi”,
aceasta înseamnă că ei au confirmat probabilitatea
foarte mare ca civilizațiile extraterestre să fi existat. Ei
au fost inspirați de progresul sondei Voyager 1 a
NASA, care este setată să se întâlnească cu o stea cu
numele AC+79 3888 peste 40.000 de ani.
Tot ei și-au pus întrebarea dacă ar fi putut să fie cu
putință ca o civilizație extraterestră să ne fi trimis o
sondă similară, în urmă cu 40.000 de ani, prin metode
asemănătoare, setată pentru a ajunge la noi în aceste
zile. Răspunsul la întrebare a fost: DA.

Capitolul VII
Cele mai obscure secrete

Perioada de la începutul anilor ’60 până pe la

sfârșitul anilor ’80 a fost una turbulentă în istoria
URSS-ului; culminând, desigur, cu căderea regimului
comunist. Cu toate că pomenirea OZN-urilor a fost
supusă unui tabu oficial, au rămas oameni suficient de
îndrăzneți ca să-l provoace.
 Un astfel om a fost un doctor de fizică și matematică
M.M. Agrest, care, în 1960, a avut un articol publicat
despre astronauții antici; un studiu de mituri antice și
legende, date geologice și descoperiri arheologice, el a
pus ipotetic problema unor „fii ai zeilor.”
Astrofizicianul Șklovski a sprijinit punctele lui de
vedere și au mers mai departe, colaborând cu Carl
Sagan. În același timp, Zigel și ufologii săi subterani au
continuat cu cercetarea lor, în ciuda unei interdicții cu
privire la orice publicare. Cu toate acestea, articole
oficiale au continuat să dea lovituri cauzei cercetării
civile al OZN.
În luna mai 1967, 45 de cercetători s-au reunit pentru
a forma Grupul de inițiativă pentru Cercetătorii OZN.
S-au întâlnit la Casa Aviației și Cosmonauticii (HAC)
din Moscova, unde unii oficiali militari li s-au alăturat.
Printre ei a fost generalul-maior Reino, director al
HAC, cel care a contribuit la crearea Departamentului
OZN al Comitetului Unional al Cosmonauticii.
Generalul-maior Stoliarov al Forțelor aeriene a condus
Grupul de Inițiativă.
Deși pomenirea OZN-urilor a fost supusă unui tabu
oficial, au rămas oameni suficient de îndrăzneți să-l
provoace.
Pe 10 noiembrie 1967, generalul-maior Stolyarov,
profesorul Zigel și navigatorul-pilot arctic Akkuratov
au avut posibilitatea de a-și exprima opiniile la
televiziunea națională.
Rapoarte ale martorilor oculari, desene, fotografii și
date au fost trimise la adresa furnizată și la sediile
instituțiilor oficiale sovietice. Dar, cu rare excepții,
birocrații le-au ignorat.
Ufologii au devenit supuși la ostilitate categorică, iar
emisiunea de televiziune s-a dovedit a fi un cântec de
lebădă a acestora, deoarece mișcarea independentă a
fost apoi înnăbușită și i s-a ordonat să se desființeze.
Au existat proteste din partea unor oameni de
știință, scriitori și personal militar, dar chiar în 1976
când Institutul de Aviație din Moscova a îndrăznit să
creeze un consiliu de cercetare științifică în problema
OZN-urilor, presa sovietică a fost saturată cu articole
care îi discreditau pe ufologi.
A fost un pas până la sfârșitul perioadei de stagnare
a regimului lui Brejnev și până la dezastrul de la
Cernobîl.
Totuși, în 1989, tabu-ul a fost în cele din urmă
eliminat din subiectul fenomenului OZN.

Cosmonauți sovietici și fenomene stranii

De-a lungul istoriei programului spațial sovietic,

cosmonauții au observat fenomene interesante și
neobișnuite. Vladimir Liakhov a remarcat odată ceva
ce a văzut atunci când se uita în jos spre Pământ:
Două valuri uriașe s-au ridicat în Oceanul Indian și
s-au prăbușit unul în celălalt.
Masa de apă care a rezultat din accident părea să fie
un munte uriaș, care a dispărut într-o clipă. Evgeniy
Khrunov, un om de știință și cosmonaut, remarca
odată că mii de oameni au observat OZN-uri și că
proprietățile lor pur și simplu epatează imaginația.
Aleksei Gubarev a mers un pas mai departe: a admis
că el credea în extratereștri. În 1976, după celebra
apariție de la Teheran, cosmonautul Vladimir Kubasov
a declarat unui reporter că el și alți colegi au trăit
numeroase fapte care au dovedit existența OZN-urilor.
Cosmodromul Baikonur a fost și scena multor
apariții stranii și a numeroase evenimente ciudate.
Gheorghi Grechko a raportat o ființă ciudată de
dimensiuni gigantice deasupra Mongoliei. Mai târziu,
Grechko și Romanenko au raportat controlului de la
sol niște litere uriașe care au fost observate în Insulele
Falkland.
Vladislav Volkov și-a amintit de zgomote
inexplicabile pe care le auzise în spațiu, în căștile
interfon: câini lătrând; copii plângând. Pământul era
dedesubt și el era pe orbită, dar auzea zgomote
ciudate. Până la moartea sa, în 1971, Volkov nu a fost
în măsură să explice ceea ce a simțit. Gagarin și
Leonov a auzit muzica pe care fostul cosmonaut a
explicat-o: „Nu de pe acest Pământ”.
Ce este de mare interes pentru cercetătorii OZN ruși
este faptul că, în iulie 1982, fostul astronaut NASA
Rusty Schweitzer s-a întâlnit neoficial cu cosmonauții
Alexei Leonov, Vitali Sevastianov și Gheorghi
Grechko, precum și cu diferiți oficiali sovietici cheie,
de la Moscova.
Se presupune că întâlnirea a fost de a se înființa o
organizație de exploratori ai Spațiului.
Uniunea Sovietică a sprijinit ideea și, ca urmare, în
aprilie 1983 un grup de lucru ad-hoc de astronauți și
cosmonauți au stabilit un set de orientări care să
guverneze o astfel de organizație și s-au făcut planuri
pentru întâlniri anuale.
Reuniunea de planificare finală a cosmonauților și a
colegilor lor americani a avut loc în apropiere de Paris,
în septembrie 1984.
Asociația Exploratorilor Spațiului Cosmic a avut
primul congres în Franța, în octombrie 1985.
S-ar putea ca informațiile despre fenomene ciudate,
în general, și OZN-uri, în special, să fie schimbate în
spatele scenelor, și a planurilor revizuite? Nu știm...
Oare americanii ajung să vadă în filmul de pe Fifth
Expedition (a se vedea mai jos) și alte dovezi materiale
pe care nici măcar noi nu le putem bănui? Oare?!?!

Reuniunea CELOR FĂRĂ NUME

Mai multe tipuri de rapoarte din Rusia indică faptul

că un număr de cosmonauți s-au pierdut în spațiu, iar
identitatea lor rămâne secretă chiar și astăzi. Înainte de
Gagarin, a existat un alt cosmonaut sovietic care a
zburat în spațiu și a murit în timpul zborului.
Sovieticii, obsedați de câștigarea cursei de călătorii
spațiale, au păstrat secretă misiunea care nu a reușit.
Oamenii de știință italieni, frații Judica-Cordiglia, au
declarat că au înregistrat bătăile inimii și respirația
acestui cosmonaut sovietic.
Cu toate acestea, rapoartele din Rusia nu indică
faptul că ar fi existat conversații și că un cosmonaut de
sex feminin ar fi fost prezent la bord.
Data a fost 24 februarie 1961, șapte zile după ce a
început misiunea orbitală. A existat o defecțiune în
capsula spațială, iar cosmonauții pierdeau aer. Ei au
încercat să repare capsula lor, și a fost înregistrată o
conversație.
Se pare că cosmonautul de sex feminin a menționat
„că ea a avut ceva în mâna dreaptă, care trebuia să fie
menținut într-o anumită poziție”. Ea a cerut colegului
ei să se uite la vizetă. El a răspuns că era ceva, și a
adăugat că, în cazul în care nu iese, lumea nu va ști
niciodată despre asta.
Ceea ce a fost niciodată nu se poate ști. Cosmonauții
neidentificați au dispărut.
În 11 aprilie 1997, ziarul Komsomolskaia Pravda a
publicat rapoarte interesante despre secretele
programului spațial sovietic. Navele spațiale sovietice
timpurii, cum ar fi Vostok, au fost incredibil de
incomode.
Gagarin, Titov, și Popovici de-abia și-ar putea mișca
mâinile. Cu toate acestea, ei au fost eroi, la fel ca și cei
care au mers înaintea lor, care rămân fără nume, din
cauza secretului omniprezent al țării lor.
Este posibil ca, înainte de dispariția lor, ei să fi
observat fenomene anormale. Numai paznicii
arhivelor secrete știu răspunsul sigur la întrebare.

Secrete sovietice lunare

Intervievat în 1991, ex-ofițerul KGB Vadim Petrov

arunca o lumină asupra unui lucru, care este un secret
și astăzi. Petrov a fost responsabil pentru siguranța și
identitatea secretă a cosmonauților sovietici și pentru
testarea acestora.
Numai secretarul general al Partidului Comunist,
șeful KGB-ului, Petrov, și un grup foarte limitat de
medici, designeri de nave cosmice și operatorii navei
știau cine sunt cosmonauții.
Pentru că era atât de vital pentru prestigiul sovietic
ca misiunile navei spațiale fără pilot să fie finalizate, a
fost luată decizia de a dota unele dintre stații cu
module pilotate.
Aici este vorba de pregătirea Proiectului Lunokhod 1
și Lunokhod 2.
Cosmonauții puteau controla după lansare zborul
manual și raportau toate informațiile colectate la
întoarcerea lor.
Cu acest control în mâini umane, s-a simțit siguranța
că zborurile vor fi bine încredințate și vor constitui un
succes.
Era cunoscut printre cei implicați... că unii
cosmonauți destinați pentru teste nu se vor întoarce pe
Pământ niciodată.
Se spune că doar voluntari KGB au fost acceptați
pentru detașarea la această misiune ultrasecretă.
Petrov a început efectiv lucrul la „proiect!” în 1969.
Proiectul vehiculului de explorare a Lunii,
Lunokhod (Moonwalker), era în curs de desfășurare.
Cei doi cosmonauți de testare în formare pentru
zborul spre Lună erau cunoscuți sub Numărul 13 și
Numărul 14. Petrov credea că înainte de proiectul
Lunokhod ar fi putut exista o duzină de alte zboruri.
 Era cunoscut printre cei implicați în proiectul
Lunokhod că cosmonauții de testare nu se vor întoarce
pe Pământ. Ei trebuiau să rămână într-un modul
separat.
O dată ce au coborât pe suprafața Lunii, trebuiau să
localizeze vehiculul Lunokhod. Apoi, misiunea lor a
fost de a repara nava la nevoie, de a alinia și regla
bateriilor solare și, în cele din urmă, de a asigura
direcțiile corectate pentru camerele de televiziune.
Aparent, fotografiile din lateral ale Lunokhod-ului
au fost realizate de cosmonauții de testare. Acei
voluntari au fost eroi care au ghidat stația de pe Lună
și au efectuat proiectele de program. Moartea lor a fost
un episod tragic din istoria explorării spațiului
sovietic.
Au fost cosmonauți din cadrul proiectului Lunokhod
în curs de pregătire pentru o confruntare dramatică cu
o rasă extraterestră?
Buletinul Oamenilor de știință Atomiști, o publicație de
prestigiu cu rapoarte privind securitatea
internațională, afaceri militare și probleme nucleare,
conținea un articol curios în numărul din mai / iunie
1994.
A fost scris de Nina Ciugunova, un reporter de la
Ogonyok, o bine cunoscută revistă rusească. Articolul,
„Cosmonaut Număr Zero”, relatează povestea cobailor
programului spațial sovietic și experimentele pe care
le-au îndurat de bună-voie.
Tinerii, un grup secret numit Cosmonauții Numărul
Zero, au fost supuși unei traume îngrozitoare deoarece
medici și oameni de știință i-au folosit pentru a explora
limitele rezistenței umane.
Ei au fost supuși experimentelor la Institutul de
Probleme Medicale Biologice, o ramură secretă,
militară, a comunității științifice sovietice.
La sfârșitul anului 1967, un grup de subiecți
profesioniști de testare a fost recrutat din provinciile
îndepărtate.
Ei au fost numiți „mecanici” în documentele oficiale,
dar prin ce experiențe au trecut, nici mecanicii, nici
măcar cosmonauții nu trecuseră vreodată.
Între timp, după lansarea lui Soiuz T-4 de la
cosmodromul de la Plesetsk, mulți dintre cosmonauții
de la bordul acestor tipuri de expediții au asistat la
fenomene nepământene terifiante în timp ce erau în
spațiu.
Revenind la experimente, ele au fost concepute
pentru a crea o unitate de luptă perfectă.
Potrivit lui Valeri Bogomolov, unul dintre cei mai
importanți oameni de știință din acel institut sinistru,
medicii și oamenii de știință au fost într-o mare grabă.
Este aproape sigur că Petrov și Ciugunova descriu
același grup.

Tinerii au trecut printr-o varietate de teste:

A. Catapulta – pentru a testa stresul la o aterizare
dură, după cădere liberă.
B. O cameră de presiune – care imita existența la
mare altitudine.
C. O cameră de izolare – pentru a crea iluzia de
perfectă liniște.
Perioadele lungi în camera de izolare a dus la
halucinații, probleme psihologice și la alte reacții
negative.
Sursele lui Ciugunova știau doar despre
antrenamentul de atunci. Unul dintre ei, Iuri
Savocikin, a declarat ziaristei că au fost duși la
Institutul de Cercetări Nucleare din Dubna și puși pe
un sincrofazotron pentru testarea biologică. S-a
terminat prost pentru Savocikin; el a trebuit să se
supună unei operații foarte complicate și a fost în cele
din urmă dat afară din grup.
Noi știm deja din capitolul trei că un OZN a vizitat
Dubna în 1973, aproximativ în timpul experimentelor.
Au fost cei de la bord, interesați în încercările URSS
de a crea o mașină de luptă biologică supremă?
Și a existat misiunea finală a experimentelor pentru a
crea o superființă care ar fi în măsură să se întâlnească
față în față cu o invazie extraterestră?
Au existat zvonuri la începutul anilor ’90 că obiectul
care s-a prăbușit lângă Omsk (care urmează să fie
discutat mai târziu în această carte) conținea o „sarcină
utilă” biologică, care a fost dusă la Institutul pentru
Probleme Medicale Biologice.

Expediția a cincea

Nava sovietică Soiuz T-4 a fost lansată pe orbită la

data de 12 martie 1981. Comandantul Vladimir
Vasilievici Kovalenok și inginerul de zbor Viktor
Petrovici Savinih erau piloți. La 13 martie 1981, a
acostat cu succes cu Salyut-6, a doua generație de
platforme spațiale sovietice lansate la 29 septembrie
1977.
Programele expediției pentru cercetare științifică au
fost concepute de profesorul A.I. Lazarev. Echipajul de
supraveghere a lui Kovalenok și Savinih au primit
sarcina specială de a confirma constatările neobișnuite
aduse înapoi de echipajele de supraveghere ale celei
de-a doua, a treia și a patra expediții.
„Norii argintii” au supărat pe oamenii de știință
sovietici; că este admis cam mult într-o carte în care
coautor este profesorul Lazarev în 1987. Ceea ce este
foarte ciudat, totuși, este că toate informațiile despre
cercetările la bordul Salyut-6, din 14–18 mai, lipsesc
din expunerea cărții. Ultima mențiune precizează că pe
3 mai 1981, echipajul a observat „o structură
asemănătoare unor raze „la sud-vest a Australiei”.
Mai multe tipuri de incidente stranii au fost
raportate la bordul Salyut-6 în 1978, dar de departe cel
mai ciudat a fost unul care a avut loc în timpul celei
de-a cincea expediții. Între 14 și 18 mai 1981, cei doi
cosmonauți au observat o navă spațială neidentificată.
La început, OZN-ul a fost la o distanță de o jumătate
de milă (800 m) de nava sovietică.
În cele din urmă, s-a apropiat la o distanță de 300 de
picioare (90 m), iar cosmonauții au putut să observe
trei ființe cu pielea maro, cu ochi albaștri, oblici.
Extratereștrii aveau nasul drept și sprâncene stufoase.

1970 – Cosmodromul Kapustin Yar

Într-o noapte în 1970, după o lansare secretă a unor

noi rachete, un OZN a alarmat paznicii și strigătele lor
i-au trezit pe ceilalți. Un obiect negru uriaș, ca un
dirijabil, plutea deasupra rachetelor. OZN-ul a emis o
rază verde ca un ac subțire. O santinelă a intrat în
panică și a tras în OZN, fapt care l-a determinat în
mod straniu să dispară.
 Sovietul arctic

În 1972 s-au observat niște discuri silențioase roșcate

ciudate plutind deasupra unei unități radar. Când
informația a fost trimisă la sediul regimentului,
răspunsul a venit prin radiogramă: „Nu mai raporta,
OZN-urile nu există!”. Martorul ocular Stieglitz și
tovarășii săi au petrecut următoarele șase ore
observând OZN-urile non-existente, în timp ce
radarele lor înregistrau obiecte.

1975 Satul Strokino

Era în 1957. Un om de știință a observat un obiect de

8 m, într-un luminiș, în pădure, în Strokino, lângă
Moscova. El s-a apropiat de obiect, dar când a ajuns
cam la 50 de picioare (15 m) a fost incapabil să se miște
mai departe. Omul de știință a simțit ca și cum ar fi
fost sfâșiat în bucăți și s-a dat un pas înapoi de frică.
Apoi, obiectul s-a înălțat și a virat.
La o distanță de 100 de picioare (30 m), cosmonauții
sovietici care au observat (și filmat) totul cu atenție, au
văzut că ființele semănau cu niște roboți mecanici.
Expresiile faciale ale extratereștrilor au rămas destul
de lipsite de emoție. Un schimb de informații a avut
loc. Centrul de control al zborului spațial sovietic a
refuzat cererea cosmonauților de a iniția un contact
apropiat; contactul a fost să se procedeze doar la
„utilizarea dispozitivelor de măsurare”. Ființele de la
bordul OZN-ului căutau un contact într-un mod
direct.
Nava lor se mișca de colo-colo, haotic. Din când în
când, ea dispărea, dar apoi reapărea într-o clipă.
Cosmonauții nu puteau să-și dea seama cum se mișca
nava extraterestră. Fuzelajul nu prezenta țevi de
eșapament vizibile. Nava părea să fie metalică, dar nu
avea uși, nici baterii solare, nu dispunea de sisteme
optice, nici antene și niciun semn sau scris, să-l
identifice.
Ambarcațiunea era un obiect sferic de aproximativ
30 de picioare (10 m) în diametru. Existau opt
„ferestre” și alte 16 sfere luminoase transparente
ciudate, dispuse de-a lungul corpului navei. Din cauza
acestei iluminări, ambii cosmonauți au putut vedea în
interiorul navei spațiale „cabina ei de pilotaj.” Au
observat fotolii care arătau destul de normal, la fel și
unele dispozitive și pereți.
Și Savinih, și Kovalenok foloseau binocluri
puternice. În timp ce nava extraterestră s-a apropiat de
stația sovietică, ființele le-au arătat o hartă (printr-un
hublou). Cosmonauții au recunoscut sistemul solar,
dar nu au putut identifica stelele din alte părți ale
hărții. Extratereștrii n-au avut nicio reacție la codul
Morse (în engleză sau rusă). Cosmonauții sovietici le-
au arătat, de asemenea, simboluri matematice.
Extratereștrii le-au arătat niște simboluri pe care
cosmonauții le-au interpretat ca formule. Informații
despre reperare au apărut în mai multe publicații
sovietice în anii 1990, inclusiv în O zagadkah NLO \
primul număr din 1990.
General-locotenentul Gheorghi Timofeyevich
Beregovoy a condus programe de formare pentru
cosmonauții sovietici de la Centrul de Formare a
Cosmonauților Yuri Gagarin, între 1972 și 1987.
Gheorghi Beregovoy a contribuit la aducerea
misterului Salyut-6 în atenția poporului rus.
Un pilot militar extrem de decorat și fost cosmonaut,
el a avut, de asemenea, până la moartea sa, în 1995, un
rol esențial în programul rusesc „Star Wars” (Războiul
Stelelor). El a devenit remarcabil într-o întâlnire secretă
la nivel înalt care a avut loc la Moscova, după ce
Kovalenok și Savinih s-au întors pe Pământ.
Beregovoy a prezentat raportul cu privire la ceea ce a
avut loc la bordul Salyut-6 unui număr de 200 de lideri
ai Partidului Comunist, oameni de știință, experți de
explorare spațială, și membrii oficiali ai Comisiei de
studiu OZN (condus de Pavel Romanovici Popovici,
celebrul cosmonaut). Filmul a arătat că extratereștrii au
părăsit nava lor, fără costume de protecție, și aparent
nu aveau nici aparate de respirație. Ei au plutit pe
lângă nava lor, iar mai târziu s-au dus mai departe
plutind. Filmul făcut de ambii cosmonauți la bordul
stației orbitale rămâne inaccesibil cercetătorilor OZN,
iar cei care au încercat să găsească filmul au fost
avertizați să înceteze.

OZN deasupra Cernobîlului

La 26 aprilie, 1986, cel mai grav accident de energie

nucleară al planetei a avut loc la Centrala nucleară
Cernobîl, în Ucraina. O serie de erori de operator și
deficiențe de proiectare ale reactorului a produs o
explozie devastatoare de abur și topirea
combustibilului zonei active a reactorului, la Unitatea
4. Radioactivitatea aducătoare de moarte s-a răspândit
asupra unor părți ale URSS, contaminând pământul și
cauzând boli, mutații, chiar mai rău.
Puțini oameni își amintesc că, în încercarea lor de a
ascunde în mod nerușinat cauza dezastrului,
autoritățile sovietice au încercat să dezinformeze
publicul prin zvonuri că OZN-urile au cauzat
accidentul. Valéry Iosifovich Krahovil, un cercetător și
autor a numeroase cărți și articole, au colectat
informații despre OZN-uri deasupra Cernobîlului, iar
în august 1990, l-a localizat pe Mihail A. Varitzky, un
tehnician de la centrală, care a trăit la Cernobîl din ziua
în care a fost construită. Considerația pe care Varitzky
i-a dat-o lui Krahovil pare să confirme rolul OZN-
urilor în reducerea nivelurilor de radiații de la
Cernobîl.
În noaptea accidentului, Varitzky a fost trezit de
alarme și împreună cu un alt tehnician, Mihail
Samoilenko, el a mers cu mașina în zona centralei. Ei
au ajuns la Unitatea 4 pe la 04:15, timp în care reactorul
era incendiat, iar cei doi tehnicieni nu aveau costume
de protecție.
Fețele lor erau aprinse, iar tehnicienii, conștienți de
pericolele radiațiilor, au decis să se întoarcă.
Apoi, din mașina lor, au observat o sferă de foc pe
cer, de aproximativ 26 de picioare (8 m) în diametru.
Culoarea ei a fost similară cu a alamei și se mișca încet.
Două raze luminoase de culoare roșie a fost trase din
OZN și au fost îndreptate spre reactorul Unității 4.
Obiectul era la aproximativ 1.000 de picioare (300 m)
depărtare de reactor. El a plutit în zonă timp de circa
trei minute.
Apoi razele au dispărut, iar OZN-ul s-a mutat încet
spre nord-vest, spre Bielorusia. Dispozitivul de
măsurare utilizat de către tehnicieni a fost verificat
atunci când s-au întors la bază, el mergea bine. Dar un
lucru este crucial: la prima citire pe care au luat-o,
chiar în timp ce OZN-ul apărea pe cer, a fost de 3.000
miliroentgeni / oră.
După ce au apărut razele, citirile au arătat 800
miliroentgen / oră. La trei ore după explozia inițială,
un OZN micșorase nivelul de radiații.

Oare OZN-urile au fost de vină pentru tragedie?

Relatarea lui Varitzky nu diminuează activitatea

curajoasă a celor care au luptat cu focul atât de eroic.
Poate că se descoperă că omenirii i s-a dat o mână de
ajutor în ceasul său de nevoie. Alții au observat OZN-
uri deasupra Cernobîlului și au existat martori oculari
care au desenat schițe de OZN-uri deasupra
Cernobîlului și a Slavuticiului, orașul în care mulți
oameni de știință nucleară își au reședința.
Ulterior, OZN-urile s-au întors la Cernobîl. La 16
septembrie 1989, când o altă problemă a avut loc la
Unitatea 4 (material radioactiv scăpat în mediul
înconjurător), Iva Naumovna Gospina, un medic, a
observat un OZN la 08:20, la câteva ore după accident.
Obiectul a fost de culoarea chihlimbarului, eliptic, și ea
a deslușit părțile de sus și de jos.
Krahovil are o fotografie făcută în octombrie 1990 de
către Alexander Krymov, un om de știință de la
centrală. OZN-ul din fotografie, este o navă sub formă
de disc, cu suporturi vizibile care planează deasupra
clădirilor de apartamente unde locuiesc tehnicienii.
Omul de știință este gata să-și prezinte filmul pentru
examinare de specialitate.
Un incendiu s-a dezlănțuit la Unitatea 2 de la
Cernobîl, la 11 octombrie 1991, iar cinci zile mai târziu,
Vladimir Cevran, un reporter de la ziarul Eho
Cernobîlia, a făcut fotografii de pe teren. Când a fost
developat filmul, o imagine luată de el din cer a arătat
un obiect foarte similar cu cel observat de dr. Gospina.
Filmul a fost autentificat de către experți.
Înainte de 1986, OZN-urile au fost rareori observate
peste zonele din vecinătatea Cernobîlului sau ceva mai
departe: zona Briansk, zonele bieloruse și Kiev. De
exemplu, între 1956–1986 au fost înregistrate doar
patru apariții de OZN-uri deasupra Kievului. Din vara
anului 1986 încoace, numeroase cazuri de OZN-uri de
deasupra Kievului au fost raportate de către oameni
care au fost dispuși să semneze numele lor pe rapoarte.
Stațiile radar militare din Kiev au observat, de
asemenea, OZN-uri.
Pe 12 noiembrie 1989, un OZN a fost raportat de
către o astfel de stație radar și locotenent-colonelul V.
Shavanov a verificat. OZN-ul plutea la 1.300 de
picioare (400 m) deasupra locului expoziției
realizărilor economice ale Republicii Socialiste
Sovietice Ucrainene; era un obiect în formă de cruce, în
interiorul unui dreptunghi, cu o spirală de foc în
interiorul acestuia. Acest incident a fost raportat în
ziarul Leninskoie Znamia, la data de 17 noiembrie 1989.
Este suficient să spunem, că Institutul Kiev de
Cercetare Nucleară este situat în zonă, și are un
reactor, de asemenea. Poate că OZN-urile au fost acolo
pentru a controla experimente de care nu știm nimic,
sau din nou și-au dezvăluit curiozitatea cu privire la
activitatea nucleară a omenirii.
Acest obiect a fost văzut în apropierea unei alte
centrale nucleare, cu câteva zile înainte de dezastrul de
la Cernobîl.

La granița cu China

În 1976, la granița cu China, grănicerii unității de

apărare aeriană, și civilii au raportat un obiect foarte
neobișnuit pe cer, în regiunea Chita. OZN-ul era
alungit, avea hublouri și a emis trei raze îndreptate în
jos. El a făcut mișcări orizontale timp de trei ore, până
când a dispărut la fel de repede cum a sosit. În ciuda
numeroșilor martori oculari, trei tipuri diferite de
radare militare nu a reușit să înregistreze OZN-ul!
 OZN-ul de la Moscova

Cerul deasupra capitalei sovietice, Moscova, era

limpede și fără nori, la data de 16 ianuarie 1977. În
acea dimineață, o farfurie zburătoare uriașă a apărut
deasupra părții de sud-vest a orașului. Suprafața navei
era gri-albăstruie la culoare, dar vizibilă distinct pe
cerul albastru, pe când obiectul era fotografiat în timp
ce plutea de peste o oră.

Afacerea Phobos

Phobos este un satelit al planetei Marte. În urmă cu

mulți ani Iosif Sklovski, un om de știință sovietic care a
fost coautor, cu Carl Sagan, la „Viața inteligentă în
Univers”, a fost de părere că Phobos și Deimos (un alt
satelit) erau de origine artificială și goi pe dinăuntru.
Sovieticii și colegii lor din Occident au arătat mult
interes în ceea ce privește Phobos. La 12 iulie, 1988,
sovieticii au lansat două sonde fără pilot, Phobos 1 și
Phobos 2, în direcția lui Marte. Ele au fost o creație
reunită Est-Vest pentru un proiect care a avut o
participare internațională de la bun început.
În martie 1989 Izvestia a raportat că datele de la
sonde au fost transmise la Centrul de Misiune
Europeană și la NASA, la un nivel surprinzător de
participare reciprocă. În unele documente achiziționate
de la TASS (agenția oficială sovietică), în noiembrie
1992, gradul de cooperare a fost dezvăluit în
continuare: Americanii au transferat cu nerăbdare
toate observațiile lor astrometrice despre Phobos către
sovietici;
Radiotelescoapele americane din întreaga planetă au
fost pentru a-i ajuta pe sovietici; iar elvețienii și
francezii au furnizat un dispozitiv de măsurare
specială, acestea ei le-au creat împreună cu rușii.
Fiecare sondă era compusă dintr-un set complicat de
dispozitive: câte trei camere de televiziune,
spectrometru, sistem de ghidare, și sistemul de
înregistrare video. Și, în sfârșit, Phobos 2 conținea un
dispozitiv ciudat cu laser numit LIMA-D, creat de
specialiștii Institutului Leningrad de Mecanică Fină, în
colaborare cu oamenii de știință din Europa de Est și
din Finlanda. Aparatul trebuia să emită o rază laser de
la suprafața Lunii, în scopul de a provoca o mini-
explozie și a aduna date cu privire la substanțele
evaporate.
Aparent, acesta a fost cel mai important experiment
pe care sonda a trebuit să o efectueze. Denumirea
tehnică pentru Phobos 2 a fost Videospektrometriceskii
kompleks (VSK), iar numele său personal a fost
„Fregat”. Phobos 1 a fost pierdută în luna septembrie,
în drumul său spre Marte.
Sovieticii au reclamat o eroare de comandă radio.
Phobos 2 a fost, de asemenea, pierdută, dar înainte de
asta au fost luate imagini și informații din aceasta care
au fost trimise pe Pământ. În ianuarie 1989, sonda a
ajuns pe orbita marțiană. Acesta a fost începutul
misiunii și a inclus un transfer la o orbită care ar face
ca sonda să zboare în tandem cu satelitul său omonim.
Mai mult decât atât, Phobos a fost explorat și anumite
echipamente trebuiau să fie plasate pe suprafața
satelitului.
Era un obiect cilindric gigantic de aproximativ 15
mile (8 km) lungime. După acel ultim cadru... sonda a
dispărut.
Problemele au început atunci când sonda s-a aliniat
cu satelitul. La 28 martie 1989, TASS a făcut un anunț
că Phobos 2 nu a reușit să comunice cu Pământul după
cum fusese programată după finalizarea unei operații
în jurul satelitului Phobos. La 4 aprilie 1989,
locotenent-colonelul Baberdin a scris un articol în
ziarul Krasnaia Zvezda, „Enigme ale orbitelor
marțiene, „în care a menționat un loc neidentificat de
pe suprafața marțiană, fotografia folosind raze
infraroșii. Programul Vremya a difuzat-o la TV, iar
armata a trebuit să răspundă, chiar dacă cu întârziere.
Baberdin solicită ca astrofizicienii și planetologii să
studieze cu atenție imaginea. Cel mai probabil este o
umbră de la un obiect spațial, dar această umbră a fost
capabilă să reducă drastic atmosfera marțiană, iar
dispozitivul de bord al Phobos 2 a fost capabil de a
capta imaginea. Dar ceea ce reprezenta obiectul a
rămas neclar.

Lumini pe Lună

În luna iulie 1981, în așezarea Rojdestvenno, aproape

de Leningrad, studenții de la Institutul
Hidrometeorologie efectuau controale cu baloane
meteorologice. În timpul zilei, acestea se făceau cu
ajutorul unui teodolit; pe timp de noapte, pentru a
permite ca baloanele să fie vizibile pe cer, un felinar
chinezesc era atașat cu o lumânare în interior. În
noaptea aceea, vântul a ghidat balonul spre luna
strălucitoare. Balonul a devenit invizibil, iar profesorul
din grup a decis să-i ajute pe elevii săi.
Privind prin teodolit a observat un fenomen foarte
neobișnuit pe suprafața Lunii. Într-unul dintre golurile
întunecate ale unui crater a văzut o lumină roșie
strălucitoare. Acesta clipea periodic. Cinci sau șase
secunde de ardere au fost urmate de trei secunde de
întuneric și apoi lumina a apărut din nou.
Profesorul a crezut că a văzut un far. A fost vizibil
doar prin teodolit. Orice-ar fi, ceea ce el a văzut pe
Lună nu și-a schimbat poziția, ci se muta încet numai
când se muta Luna. Profesorul știa că echipamentul
lunar sovietic și american au încetat să mai funcționeze
până atunci. El a chemat studenții, și ei au observat, de
asemenea, „farul” timp de aproximativ 20 de minute,
până când norii au ascuns Luna. La întoarcerea sa la
Leningrad, profesorul a citit mai multe cărți și a
constatat faptul că oamenii de știință au observat
luminile roșii ciudate de pe suprafața Lunii, timp de
trei secole.
În 1991, Marina Popovici, aflată într-o vizită la Los
Angeles, a arătat o fotografie în care Phobos 2 a luat-o
înainte ca să fie pierdută. Era un obiect cilindric
gigantic, de circa 1,5 mile (2.400 m) lungime. După ce
ultimul cadru a fost transmis radio din nou pe Pământ,
sonda a dispărut.
Revista Aviației Week & Space Technology a avut mai
multe informații interesante în ediția din 10 aprilie,
1989. Un controller de la centrul de control
Kaliningrad a raportat că semnalele limitate primite
după sfârșitul sesiunii de formare a imaginii a sondei
Phobos 2 i-a dat impresia că ea urmărea o navă
spațială cu rotație stabilizată (un „spinner”, după
cuvintele lui).
Phobos 2 era pe orbită în jurul lui Marte, la 27
martie, când acesta nu a reușit să restabilească
comunicațiile cu Pământul. Sonda a fost comandată să-
și schimbe orientarea pentru o sesiune de formare a
imaginii. Camerele sale de luat vederi au trebuit să fie
orientate spre satelit, iar mai târziu, să-și reia
orientarea spre Pământ pentru a face telecomunicarea
datelor.
Dar asta nu s-a mai întâmplat niciodată. Ceva a lovit
obiectul și a trimis-o într-o mișcare de rotație.
Alexandr Dunaiev era președintele organizației
sovietice spațiale Glavkosmos, care a vorbit cu Leskov
de la Izvestiia, pe 29 martie, 1991, cu privire la eșecul
sondei.
Potrivit lui, o comisie specială a fost creată o zi
înainte, imediat după eșec și a inclus oameni de știință
de top în domeniul aerospațial. Concluzia ulterioară a
Comisiei a oferit șapte motive pentru care sonda a fost
pierdută.
Dunaiev a raportat că pierderea sondei nu a fost un
eșec total, deoarece o serie de date științifice au fost
colectate în timpul fazei de croazieră și perioada în
care Phobos 2 a fost pe orbita marțiană. Imagini ale
satelitului și Marte au fost studiate pe Pământ, din care
una a inclus un obiect de formă ciudată între nava
spațială și Marte.
El a ghicit că erau fie resturi (detritus) în orbita lui
Phobos, fie un subsistem de propulsie autonomă
Phobos 2, care a fost aruncat după ce nava a fost
propulsată pe orbita lui Marte. Dar Marina Popovici
crede că Glavkosmos a știut întotdeauna că orice ar fi
fost, ceea ce a distrus sonda a fost creat de inteligență
artificială.
Imaginile... au fost studiate pe Pământ, una... a
inclus un obiect de formă ciudată între nava spațială și
Marte.
Într-un articol din Izvestiia a lui Leskov la 1
noiembrie 1990, profesorul N. Ivanov, șeful Serviciului
Centrului de Control Balistic de Zbor, a menționat
zvonurile că Jet Propulsion Laboratory din Pasadena a
„capturat” semnale de la sonda pierdută, contrar
tuturor legilor fizice. Ivanov nu a contrazis în mod
direct zvonurile persistente; el a declarat că atunci
când s-a pierdut sonda s-ar fi încetat toate
comunicațiile și au devenit înghețate. Singura
posibilitate – dar nu una serioasă, s-a grăbit el să
adauge – a fost că Phobos 2 a fost târât departe de
extratereștri și l-au ținut în stare de funcționare.
Dr. Selivanov de la Glavkosmos, de asemenea,
intervievat de Leskov, a adăugat că el i-a contactat pe
oamenii de știință americani din Pasadena, dar au
afirmat că nu s-a primit niciun semnal de la Phobos 2.
Există, totuși, o altă părere științifică, care nu este mai
puțin importantă decât cea a lui Ivanov sau a lui
Selivanov.
Profesorul Burdakov a făcut investigații directe cu
privire la pierderea sondei, și a discutat problema cu
designerii originali ai proiectului, precum și cu cei care
au testat nava. Suspicios la explicațiile oficiale,
profesorul Burdakov a pus sub semnul întrebării seria
de evenimente stranii care a dus la distrugerea Phobos
2. El nu știa nimic despre imaginile luate de Phobos 2
și nu cunoștea că indivizii din Occident au discutat
posibile motive pentru care sonda a pierit. Burdakov
emite ipoteza că, dacă Marte este locuită, ființele care
există acolo nu le-ar place ideea unui dispozitiv plasat
pe suprafața planetei lor în scopul observării
constante. În consecință, au făcut ceva.
Viaceslav Kovtunenko a fost șeful proiectului
Phobos. Într-un interviu cu dl. Cernișov de la Krasnîi
Voin (un ziar militar) din data de 24 mai 1989, el
dezvăluie unele detalii. Sondele erau capabile de a
rezolva probleme complexe.
Se pare că designerii au aflat despre anumite defecte
și neajunsuri în proiectare în timpul zborului, dar au
fost dornici de a continua cu noi „expediții”. Roald
Sagdeiev a menționat în același interviu că lucrările la
proiect mergeau bine, cu excepția reticenței „organelor
financiare, „din Occident pentru a-i ajuta pe parteneri
să-l definitiveze. Și totuși, 13 țări au participat la ea.
Care a fost graba implicată? De ce atâta secret, chiar și
astăzi?
Roald Kremnev, de la Centrul de Testare Spațială
Babakin, a menționat un „roi de corpuri mici” în jurul
lui Phobos, în timpul incidentului. Au cauzat ele
eșecul? Sau, l-a întrebat el pe Cernișov, a fost motivul
pentru care corpul extraterestru a fost înregistrat de
către Phobos 2 cu dispozitiv de la bord? Kremnev, din
nou a vorbit cu Leskov la 14 aprilie și a subliniat faptul
că aspectul cel mai discutat despre eșec este giganticul
obiect înregistrat cu trei zile înainte de accident. Și,
totuși, nu a existat nicio concluzie oficială.
Potrivit ziarului Izvestia lui Leskov, sovieticii au
cheltuit 272 de milioane de ruble pe proiect, iar 51 de
milioane de ruble au fost cheltuite de către partenerii
occidentali. Sondele au costat 51 de milioane de ruble,
o cantitate enormă de bani pentru moment. A fost
nevoie de cinci ani pentru a construi sondele. Oare ce
să mai spunem despre armele de la bord?
Multe observări de OZN-uri din Rusia ar putea fi
sonde de pe Marte trimise ca răspuns la supravegherea
planetei lor.
Sonda trebuia să fie o stație automatizată
funcționabilă pe termen lung, pe Phobos. O „sondă
săritoare” specială alături de noul tip de arme laser au
fost printre echipamentele care urmau să fie utilizate.
Poate că acesta a fost motivul pentru care a fost
distrusă, înainte de a se putea finaliza misiunea. Poate
că este, de asemenea, un memento că Omul nu este
încă stăpânul sistemului solar.

Regiunea Vologda

Un OZN de foc a apărut deasupra lacului Kemsk, în

mai 1977, și a urcat pe verticală. Acesta a ajuns la o
anumită altitudine, iar apoi părea să explodeze. În
urma exploziei a dispărut, lăsând în urmă „picături de
aur” în aer, care puteau fi văzute pe o rază de mai
multe mile. Nu era nicio ploaie, iar martorul V.
Urvanov era sigur că nu a fost fulger globular.

Insula Novîi Ghiorghi

Echipajul traulerului de pescuit Vasili Kiselev a

observat ceva extraordinar. În creștere pe verticală de
sub apă era un obiect în formă de gogoașă. Diametrul
său era cuprins între 1.000 și 1.600 de picioare (300–500
m). El plutea la o altitudine de trei mile. Stația radar de
pe trauler a fost imediat scoasă din uz. Obiectul a
plutit deasupra zonei timp de trei ore, iar apoi a
dispărut instantaneu.
 Obiectul de pe muntele Mugojar

Un disc imens, măsurând 1.640 de picioare (500 m)

în diametru, a apărut în timpul testării de noi rachete
la Zona de Testare antirachetă și apărare antiaeriană
Emba 11, în Kazahstan. Generalul comandant a
ordonat „foc deschis” și o rachetă antibalistică a fost
lansată spre OZN. Aceasta a fost aruncată în aer de o
rază a unui obiect neidentificat imens. Generalul a fost
pedepsit și ministrul Apărării a emis o interdicție
privind astfel de trageri de luptă.

Avionul Yak 40

Celebrul cosmonaut rus Pavel Popovici a observat

un fenomen terifiant, în timp ce o parte din echipajul
unui avion Yak-40 executa un zbor de rutină între
Medveziye și Nadim. Echipajul a fost martor la o sferă
foarte luminoasă, care la început s-a apropiat încet, iar
apoi a zburat chiar înspre ei! OZN a crescut în
dimensiune tot timpul și apoi, chiar înainte de o
coliziune iminentă, a virat de mai multe ori în sus.

Dosarele OZN ale KGB

 Pe 24 octombrie 1991, au fost date documente
fostului cosmonaut Pavel Popovici, președinte al
Asociației Ufologice All-Union. Fișierele conțineau
copii ale rapoartelor OZN trimise către KGB. O
scrisoare de însoțire a fost scrisă de vicepreședintele
Comitetului pentru Securitatea URSS, N.A. Sham.
Fișierele – obținute de Centrul de Cercetare
Ufologică Rusă – constau din rapoarte scrise de mână,
mărturii testate, note de la informatori KGB, desene
brute și rapoarte ale martorilor oculari.
Au avut loc șaptesprezece apariții: de la Orașul
Kursk, în partea de vest, până la Kamceatka, în est; și
din Peninsula Tiksi, în partea de nord, până la
stațiunea Soci, de pe coasta Mării Negre. Acestea au
avut loc într-o perioadă de nouă ani, din 1982 prin
1990. Următoarele sunt din documentele originale,
deși unele dintre ele au fost prescurtate.
Primul este transcrierea unui schimb de emisie
radio, de pe 26 iulie 1989, între controlorul de trafic
aerian R. Stepanian și echipajele a trei zboruri care au
fost în zona aeroportului Soci, la momentul respectiv.
Acestea au fost programate cu numerele de zboruri
138, 397 și 500. Cuvintele controlerului sunt marcate cu
„TWR” (pentru Tower) și răspunsurile curselor sunt
„F-l”, „F-2” și, respectiv, „F-3”, Schimbul a început la
11:31:
 TWR: Zborul 138, mergeți mai departe.
F1: Nu observi două obiecte suspendate la stânga
noastră?
TWR: La stânga? La ce altitudine?
F1: Altitudinea noastră, dreapta, aproximativ 50 sau
60 de km [30–40 mile] înaintea noastră.
TWR: Zborul 138, sunteți clar de trafic acum. Mai
remarcați ceva pe stânga?
F1: A existat un singur obiect, apoi altul a apărut în
apropiere. Ele zboară departe de noi. Distanța este deja
de aproximativ 80 km [50 mile].
TWR: Cum arată forma lor?
F1: Unul este alungit, ca un dirijabil, celălalt e ceva
sferic.

Farfuriile zburătoare te vor ajuta

OZN-urile și extratereștrii nu au fost subiecte

interzise pentru cosmonauții sovietici. Yuri Malishev,
un veteran decorat, a relevat faptul că mii de oameni
au observat fenomenul OZN. Este natura OZN-urilor
care rămâne evazivă, nu obiectele însele. Chiar dacă nu
pot exista extratereștri în vecinătatea Pământului,
vizita lor va avea loc și nu se va stabili imediat
contactul. Noi, Pământenii, vom deveni obiectul
observației unilaterale și nu vor fi interacțiuni
reciproce. Acest lucru a fost declarat de către Malishev
în Tekhnika-Molodezhi (numărul # 11), în 1981 (după a
Cincea Expediție a aterizat). Apoi el a adăugat ceva
destul de revelator.
Extratereștrii și „farfuriile lor zburătoare” au intrat
cu mult timp în urmă în lumea astronauticii. Fiecare
zbor spațial de este în mod definitiv imitat pe Pământ,
folosind simulatorul spațial. Instruirea devine
intenționat mai complicată: chiar incidente rare sunt
simulate.
Uneori, un instructor nu reușește să intre în datele
necesare și niciun sistem pe simulator nu reușește. În
cazul în care informațiile necesare pentru a corecta
incidentele în cauză rămân evazive sau nu sunt
disponibile, instructorul remarcă sarcastic: O farfurie
zburătoare este pe drum, și vei primi tot ceea ce ai
nevoie. Se pune la cale ceva, iar informațiile („un
pachet de la extratereștri”), se acordă cursanților.
Personalul KGB a ascuns toate secretele ufologiei
rusești din zilele lui Stalin.

TWR: Sunt în aceeași linie (în travers)?

F1: Da, drept înainte, dar acestea se îndepărtează
rapid, distanța este de 80–90 de kilometri [50–60 mile].
TWR: Zbor 397, nu observi nimic în travers, 30–40 de
kilometri [20–25 mile] la stânga de tine?
F2: Treizeci de kilometri [20 mile] în travers?
TWR: Aproximativ 40 de kilometri [25 mile], de la
stânga la dreapta.
F1: Zbor 397, acestea trebuie să fie în mișcare de la
stânga la dreapta.
F2: Nu, noi nu le observăm, mă uit la afișajul radar.
F1: Zbor 397, acestea sunt de 25 de kilometri [15
mile] în dreapta și în spatele tău.
F2: Noi nu le vedem. Sunt nori.
F1: Uită-te deasupra norilor. Ele au un fel de mișcare
în zigzag.
F2: Zbor 397, am zărit două spoturi în fața norilor.
TWR: Care zonă?
F2: Aproximativ 45 km [30 mile] de Soci, la 30 de
grade în spatele meu.
F1: Aici este Zborul 138. Una dintre ele este aproape
pătrată, cealaltă este în formă de romb. Ele zboară
separat acum.
TWR: Zbor 138, să ne țineți la curent, în ceea ce
privește aceste obiecte.
F1: Acestea sunt suspendate acolo. Ele sunt,
probabil, la aproximativ opt kilometri [cinci mile]
înaintea noastră deja.
TWR: Sunt în mișcare?
F1: Da, au fost la 40 de kilometri [25 mile] distanță,
iar acum ele sunt la 100 de kilometri [60 mile] distanță,
trecând de la stânga la dreapta. Se cere liber pentru a
urca la 11.100 de metri [36.400 picioare].
TWR: Zbor 138, urcă la 11.100 de metri [36.400
picioare] și să păstreze ne-a sfătuit pe aceste obiecte.
F1: Zborul 138, am recepționat, urc la 11.100 de metri
[36.400 picioare]. Turnul de control, le vezi pe afișajul
radar?
TWR: Negativ.
F1: Bine. Acum, ele au făcut un viraj și se deplasează
într-o parte.
TWR: Zbor 138, le mai vezi?
F1: Ele sunt în spatele nostru și spre stânga. Distanța
dintre noi este în creștere. Ele s-au mutat departe prea
repede. La un moment dat, au fost aproape de noi, iar
apoi erau deja mult în urmă.
TWR: Zbor 138, să ne descrii modul în care acestea
sunt în mișcare.
F1: Acum, ele sunt în spatele meu și spre stânga.
TWR: Zbor 138, este totul în regulă cu tine?
FI: Afirmativ, totul este în ordine.
TWR 1. Recepționat, Zbor 500, vezi ceva?
F3: Zbor 500. Nimic înaintea ochilor, nici pe dreapta,
nici pe stânga.
TWR. Recepționat.
 23 mai, 1985 – Regiunea Habarovsk Raport

Un regiment de bombardiere efectua zboruri

regulate, atunci când un OZN a fost văzut din turnul
de control la orele 22 și 35 minute.
Era eliptic, de culoare portocaliu pal. Obiectul s-a
mișcat fără zgomot la o înălțime de 2–3000 metri
[6500–9800 picioare] și o viteză de aproximativ 600
km/h [370 mph] de la vest la est. Elipsa era înconjurată
cu un halou de lumină. Ecranele radar nu au prezentat
niciun semn de la obiect. Nu au fost înregistrate efecte
asupra materialului sau al personalului. Reperarea a
durat 13 minute. Zborul său a fost întrerupt de
coborâri și nemișcare periodică. Două ore mai târziu,
un obiect similar a fost reperat timp de zece minute.
Aeronave cu rază mare de acțiune au trecut sub ea la o
înălțime de 800–1.200 de metri [2.600–3.900 picioare].
OZN-ul a emis raze de lumină în sus și în jos.
Fasciculele luminoase situate mai jos erau mai aprinse.
Colonel V. Alifanov,
Comandant de Zbor

OZN deasupra cosmodromului Baikonur

În luna iulie 1978, la cosmodromul Baikonur din

Leninsk, un OZN a fost văzut de numeroși martori ca
situându-se deasupra uneia dintre facilitățile
cosmodromului. Reperarea a provocat panică în bază,
iar câteva santinele alarmate au tras în ea. OZN-ul a
răspuns în felul său. La scurt timp după dispariția sa,
comunicațiile instalației au fost în dezordine, iar
luminile s-au stins!

OZN deasupra Dubei

Cosmonautul cu experiență Pavel Popovici se afla

într-un avion deasupra Cubei atunci când a fost
abordat de un obiect în formă de triunghi. Culoarea sa
era albă. Popovici i-a alertat pe ceilalți pasageri și
membri ai echipajului care au observat, de asemenea,
OZN-ul. Nimeni nu știa ce ar putea fi. Viteza sa a fost
mai mare decât viteza avionului, iar OZN-ul le-a trecut
pe aproape.

Stația spațială Salyut-6

Vladimir Kovalenok a observat un obiect ciudat la

stația spațială Salyut-6, pe 15 august. Obiectul se
apropia și se îndepărta în mod repetat. Mai mult decât
atât, la data de 2 octombrie a observat o umbră ciudată
care plutea deasupra norilor. Norii aveau o culoare
portocalie-roșiatică sinistră, iar umbra și-a schimbat
dimensiunea într-un mod inexplicabil.
Părea ceva mai mare decât o stea și a trimis o rază de
lumină spre Pământ, la un unghi ascuțit

3 noiembrie 1985 Vecinătățile orașului Vladivostok

La orele 20 și 30 minute m-am oprit ca să vânez la

gura de vărsare a râului Razdolnaya, am sărit în barca
mea cu motor Dnepr și am pornit motorul. Motorul
mergea lin, fără probleme. În acel moment, am
observat un OZN care se deplasa la o viteză mare de la
nord la sud, la o altitudine mult mai mare decât cea
utilizată de avioane. Părea ceva mai mare decât o stea
și a trimis o rază de lumină spre Pământ, la un unghi
ascuțit. Raza era destul de lungă, dar nu a atins solul și
s-a stins departe în aer.
Când OZN-ul a zburat mai aproape, motorul bărcii
s-a oprit brusc. Am pompat ceva benzină, am crescut
injecția și am tras la cablul de pornire. Motorul a
pornit.
În timp ce alergam (cu barca), am observat o
luminiscență venind de la baza bobinelor de înaltă
tensiune când acestea atingeau bujiile cilindrilor
superior și inferior. Bujia superioară strălucea mai
puternic. Cinci sau șapte secunde mai târziu, motorul a
murit brusc, fără scădere de viteză. La acel moment,
OZN-ul era chiar deasupra bărcii mele.
După ce OZN-ul s-a mutat un pic mai departe, spre
sud, în direcția Vladivostok, tovarășul meu, A.
Khripunov, și cu mine am observat un satelit deasupra
ei. Atât OZN-ul, cât și satelitul se deplasau cu
aproximativ aceeași viteză și în aceeași direcție.
Pe măsură ce OZN-ul s-a apropiat de Vladivostok,
fasciculul a dispărut, iar obiectul în sine nu a mai fost
văzut. Satelitul s-a mutat; a fost clar văzut pe cer, deși
era mult mai mic decât un OZN.
Am intrat în barcă și am împins-o departe de mal.
Am încercat cât am putut să pornesc motorul, dar nu a
pornit. Vântul și curentul au dus barca la malul opus.
Am ieșit din barcă într-un loc de mică adâncime și am
făcut o altă încercare de a porni motorul. Am schimbat
bujiile, dar benzina a stropit și pe primul, și pe al
doilea set de bujii. La schimbarea celui de-al doilea set
de bujii, am observat că ele nu au provocat nicio
scânteie.

Observatorul din Vilnius

În 1979, omul de știință lituanian dr. Vitautas Straijis

a publicat un articol intitulat „Fenomene anormale în
atmosferă și spațiu”, în care a menționat rapoartele a
aproximativ 30 de OZN-uri de la Observatorul din
Vilnius, care a făcut numeroase observări aberante.
Unul, datat 20 august, 1974, a venit, de fapt, din
diferite localități, în același timp. El a descris un
triunghi de 460 de picioare (140 m) în dimensiune.
OZN-ul a plutit deasupra Raseiniai timp de zece ore, la
o altitudine de 12 mile.

Extratereștrii atacă oamenii

Niște ființe ciudate au speriat adolescenți și adulți în

zona retrasă de pădure a Turgaiului. Ofițerii locali de
aplicare a legii au efectuat o investigație și s-au făcut
descoperiri de ființe stranii, umanoide, mari.
Extratereștrii din Turgai au fost declarați ca fiind de
zece picioare (3 m) înălțime, cu brațele negre, cu capete
aproape invizibile, ochi mari și aparate în formă de
disc pe piept. Mișcarea lor era neobișnuită, s-a descris
ca fiind asemănător „înotului” prin aer.

Obiecte în formă de disc

Două obiecte în formă de disc au fost recuperate de

către oficiali militari sovietici, în 1979. Unul a fost în
zona Jigansk (Yakuția), cealaltă, în Uralii de Nord.
Discul de la Zhigansk a fost transportat la instalația
nucleară sovietică secretă „Tomsk-7,” la un laborator
special. Aparent, un dispozitiv de energie nucleară a
fost găsit la bordul navei, dar sovieticii au negat orice
astfel de incident observatorilor occidentali. În anul
1990, ufologii ruși au descoperit că un grup de elită de
oameni de știință din Siberia este încă angajat în
cercetarea obiectului de la Zhigansk.
„Am folosit vâsle pentru a canota spre estuar și am
ales un loc unde ne-am putut odihni. Am examinat
motorul atent. Am curățat contactele tuturor
circuitelor, am schimbat o parte a circuitului și firele de
înaltă tensiune. O scânteie slabă a apărut în cilindrul
inferior, ea apărea în mod periodic, la fiecare rotire a
volantului: o singură dată, după mai multe încercări
nereușite. Nu era încă nicio scânteie în cilindrul
superior. Ne-am decis să vâslim, în speranța de a
întâlni pe cineva.
Ne-am întâlnit cu niște pescari la ora 9:00 dimineața,
care ne-au împrumutat o bobină veche. Am verificat
toate contactele încă o dată: nu s-a schimbat nimic în
cilindrul inferior; scânteia era slabă, dar regulată. Când
am schimbat bobinele nu a existat deloc nicio scânteie
în cilindrul superior, dar am simțit scânteia cu mâna
mea când ștecherul a fost scos.
Apoi am luat o doză (rapel) de rezervă pe care am
încercat-o deja noaptea, am pus-o într-un vas acoperit
cu un capac și l-am încălzit timp de o jumătate de oră
la un primus. Apoi am pus doza pe poziție. După
primul tur al volantului, am simțit o descărcare
electrică puternică în mâna mea.
Am ajustat eclatoarele, am conectat bujiile le-am
legat la pământ și am văzut scântei bune la bujii. Am
înșurubat bine bujiile, am stropit cu puțină benzină
curată în ambii cilindri și am pornit motorul de la
prima încercare. Era ora 3:00, 45 și de minute mai
târziu eram în Vladivostok.
V. Alexandrov, Căpitan de-al 3-lea Rang

Vecinătatea vulcanului Șiveluci, Kamceatka Decembrie

1987- Septembrie 1988

Personalul de la posturile de observație au reperat

sistematic zborurile unui OZN în formă de minge. În
special, acestea arată ca mici focuri crescând încet și
schimbându-și culoarea de la roșu la alb. Observările
au durat de la 30 de secunde până la șapte minute. Un
ofițer a sugerat că aspectul lor era corelat cu lansarea
programată a vehiculelor de luptă. El a observat că
OZN-urile nu au apărut atunci când timpul de lansare
a fost modificat.
Cu toate acestea, au fost zărite baloane de mărimea
unei mingi de fotbal, fără nicio legătură cu lansarea; de
exemplu, la 16 decembrie 1987, la o oră după un focos
căzuse la pământ. O minge de culoare portocalie se
deplasa încet și fără zgomot de la nord la sud. Pe 21
decembrie 1987, balonul cu apărut la ora 19:00, în timp
ce lansarea a avut loc la ora 22:00. A doua zi, nu a
existat deloc nicio lansare.
Cu toate acestea, mingea a apărut la ora 18 și 35 mân.
Ea pulsa, schimbându-și culoarea de la roșu, la
albastru și la alb.
La 26 iulie 1988, o minge cu un contur neclar a fost
zărită imediat înainte de lansare. Situația a fost
repetată în timpul nopții, la 9–10 septembrie 1988. De
data aceasta a apărut cu cinci minute înainte de
lansare. Era o minge argintie cu o dimensiune vizibilă
mai mare decât cea a Lunii.
Obiectul a dispărut imediat după zborul vehiculul
lui de luptă. Operatorul radio a observat o înrăutățire
în transmiterea undelor ultrascurte. Facilitățile
antiaeriene și instrumentele radio de la complexul de
control nu au înregistrat niciun obiect zburător
neidentificat.
Specialiștii au sugerat mai multe ipoteze pentru a
explica fenomenele observate. Acestea ar putea fi:
concentrații în formă de minge a sarcinilor electrice
din atmosferă
baloane luminate de razele soarelui care apune
holograme la intersecția dintre fasciculele laser
 Aceste sugestii sunt pur teoretice. Nu există fapte
pentru a le dovedi.
Semnat: Comandantul Unității

Iulie 28, 1989, Vecinătăți ale orașului Kapustin Yar,

Regiunea Astrahan

Militarii din două unități de armată au observat un

OZN, timp de două ore, de la distanțe diferite, cam pe
la miezul nopții. Cei mai apropiați de acesta a avut
șansa de a face desene.
Sunt extrase următoarele din rapoartele martorilor
oculari:
„M-am urcat pe suportul antenei și am observat
obiectul de la o înălțime de șase metri [20 picioare]
deasupra solului. Se putea vedea în mod clar un
semnal puternic ce clipea și care semăna cu o cameră
foto cu bliț pe cerul nopții. Obiectul a zburat peste
curtea de logistică a unității și s-a mutat în direcția
depozitului de rachete, la 300 de metri [1.000 picioare]
distanță.
El a plutit deasupra depozitului la o înălțime de 20
de metri [66 ft]. Carcasa OZN-ului strălucea cu o
lumină verde slabă, care semăna cu a fosforului. Era
un disc, de patru până la cinci metri [13–16 picioare] în
diametru, cu capac semisferic. În timp ce obiectul
plutea pe deasupra depoului, un fascicul luminos a
apărut în partea de jos a discului, acolo unde era mai
înainte blițul, și a făcut două sau trei cercuri.
Apoi, obiectul, încă clipind intermitent, s-a deplasat
în direcția stației de cale ferată tot clipind. Dar curând
a revenit la depozitul de arme de rachete și a plutit
deasupra ei, la o înălțime de 60 până la 70 de metri
[200 până la 230 de picioare]. La două ore după prima
apariție, obiectul a zburat în direcția orașului
Ahtubinsk și a dispărut din vedere. Lumina din partea
de jos a discului nu clipea regulat; era ca și cum ar fi
fost luate fotografii. De asemenea, obiectul nu se mișca
uniform. Uneori se repezea lateral sau în sus, alteori se
mișca lin și plutea ici și colo. Am atașat un desen al
conturului OZN-ului și raza luminoasă”.
Stegar (sit.) V. Voloșin,
Ofițer de serviciu telecomunicații

„Timp de două ore, Stegarul V. Voloșin și cu mine

am observat obiectul împreună, în timp ce el se mișca
și plutea. Confirm tot ce a raportat”.
Soldat D. Tișceaiev

„Localizarea sediului central al KGB-ului din

Moscova este incertă Multe secrete despre OZN-uri
vor rămâne pentru totdeauna între acele ziduri.
 Pe lângă obiectul pe cer, am zărit o minge de foc
ridicându-se spre ea de la sol. Când OZN-ul s-a grăbit
în direcția mea am simțit fizic apropierea. Obiectul s-a
tras în sus dintr-odată. Am văzut că un avion a
încercat să se apropie de obiect, dar acesta din urmă a
câștigat viteză rapid și a lăsat avionul în spate”.
Soldat G. Kulik

„Am zărit OZN-ul clipind de la o distanță de trei

kilometri [două mile]. O lumină strălucitoare fulgera
de la sol deasupra locului unde el a plutit. Lumina se
mișca la stânga și la dreapta. Un alt obiect s-a ridicat
de acolo. Cu cât mai sus se înălța cu atât lumina
devenea mai ștearsă.
La sfârșitul celei de a doua ore de observație am zărit
un al treilea obiect, la o înălțime de 300 până la 400 de
metri. [1000–1.300 de picioare]. El dădea blițuri de
lumină roșie, la intervale constante. Apoi lumini
colorate, fugeau deasupra lui ca pe un pom de Crăciun
și am putut observa că era în formă de trabuc.
«Trabucul» a zburat spre primul OZN și împreună au
dispărut dincolo de orizont”.
Stegar A. Levin

Fișierele KGB care au plecat

 La 10 mai 1993, ziarul ucrainean Vecirnîi Ternopil a
publicat un articol intitulat „Răzbunarea Cosmică.”
Bazată pe surse canadiene, afirmația este că, după ce
Mihail Gorbaciov a dizolvat KGB (în 1991), anumite
fișiere ale poliției secrete au găsit drumul în
străinătate, în special spre CIA.
CIA a obținut un fișier de 250 de pagini despre
atacul unui OZN asupra unei unități militare din
Siberia, împreună cu multe fotografii, documentare,
desene și mărturii reale ale participanților la
evenimente.
În conformitate cu fișierul, o navă spațială în formă
de farfurie, care zbura liniștit la destul de joasă
înălțime, a apărut deasupra unei unități militare, care
efectua niște manevre de antrenament de rutină. Din
motive necunoscute, au lansat în mod neașteptat o
rachetă sol-aer și a lovit OZN-ul.
Obiectul a căzut la pământ nu departe, iar cinci
umanoizi scunzi, cu „capete mari și ochi negri mari,”
au ieșit din ea. Doi soldați care au supraviețuit au
prezentat mărturie că, după ce s-au eliberat de moloz,
extratereștrii au venit foarte aproape. Ei „au fuzionat
într-un singur obiect, care a dobândit o formă sferică”.
Acel obiect bâzâia și șuiera ascuțit, iar apoi a devenit
alb strălucitor. În câteva secunde, sferele au crescut
mult mai mari și au explodat, izbucnind cu o lumină
extrem de strălucitoare. În acea clipă, 23 de soldați care
au urmărit fenomenul s-au transformat în stane de
piatră. Cei doi soldați care au stat în umbră au
supraviețuit.
Când OZN-ul plutea deasupra capului, luminile de
semnalizare de pe ambele panouri de control [ale
rachetelor nucleare] s-au activat.
Raportul KGB afirmă că rămășițele OZN-ului și
„soldații pietrificați” au fost transferați într-o instituție
secretă de cercetare științifică în apropiere de Moscova.
Specialiștii presupun că o sursă de energie, care este
încă necunoscută omului a schimbat instantaneu
structura organismelor vii ale soldaților, care i-au
transformat într-o substanță a cărei compoziție
moleculară nu este diferită de cea de calcar. Încă o
dată, un raport dintr-un alt timp și loc dă confirmarea
incidentului de la Omsk.
O transcriere de la ABC News Prime Time Live, din
5 octombrie 1995, descrie segmentul despre fișierele
KGB.
O lumină albastră și albă, vie, foarte similară cu cea
văzută de către membrii unității militare din Siberia,
este prezentată în dosarele KGB.
Multe extrase din dosarele OZN-urilor s-au scurs
către CIA. Observări de la depozite militare sovietice
sunt înfățișate cu greu în rapoarte.
 David Ensor, un bine-cunoscut corespondent ABC, a
efectuat o investigație timp de cinci luni a fișierelor.
Zeci de oficiali ai guvernului, oameni de știință și
militari ruși au fost intervievați. Ensor a aflat
aproximativ 40 de incidente majore, inclusiv una care a
determinat temerile începerii unui război nuclear
accidental. Echipa lui Ensor, de asemenea, a aflat
despre Instrucțiune (studiul militar al OZN-urilor pe
care l-am descris în capitolul anterior). De asemenea, ei
au privit secvențe video stranii ale unui imens OZN
triunghiular, filmat de un echipaj de film de
propagandă sovietică.
Cu toate acestea, incidentul care aproape că a
declanșat un război nuclear a avut loc la data de 4
octombrie 1982. Locul era Bielokorovici, în Ucraina
sovietică. În acea zi, un imens OZN de formă
geometrică perfectă și 2.900 de picioare (884 m) în
diametru plutea deasupra unei baze de rachete
balistice din apropiere. Numeroși martori oculari au
confirmat reperarea lui David Ensor.
Așa a făcut și locotenent-colonelul Vladimir
Plantonev, un inginer de rachete. Potrivit lui, OZN-ul
era o navă fără zgomot, în formă de disc; nu avea
hublouri, suprafața sa era complet netedă. El făcea
viraje ca un avion. Depozitul de rachete de la bază
conținea focoase nucleare îndreptate către Statele Unite
ale Americii. Acestea au fost demontate la începutul
anilor 1990, dar în 1982 erau pe deplin funcționale.
Plantonev era în buncăr în acea fatidică zi.
Camera conținea panouri de control dublu pentru
rachete, fiecare dintre ele legat la Moscova. Când
OZN-ul plutea deasupra capului, luminile de
semnalizare de pe ambele panouri de control [ale
rachetelor nucleare] s-au activat brusc pentru o
perioadă scurtă de timp. Luminile indicau că rachetele
erau pregătite pentru lansare. Moscova ar fi inițiat o
astfel de lansare prin transmiterea unor comenzi
speciale. Dar niciun ordin nu venise de la Moscova și
nimeni de la bază nu apăsase niciun buton. Timp de 15
de secunde, baza a pierdut pur și simplu controlul
armelor sale nucleare, destul pentru alarma ulterioară
a Moscovei.
În cele din urmă, este important ca cititorii
occidentali să înțeleagă că KGB-ul a fost omniprezent.
De exemplu, Academia de Științe, URSS, a avut un
departament care a fost un avanpost de poliție secretă,
care a spionat și a colectat informații. Fiecare instituție
de stat a avut astfel de avanposturi. Fișierele colectate
de oamenii de știință ai KGB-ului sunt la îndemâna
cercetătorilor ruși. Fără îndoială, rapoartele și
observațiile OZN sunt ascunse în astfel de fișiere. Unii
se întreabă ce secrete conțin și dacă acestea rămân încă
în Rusia.

Civilizații antice ale omenirii

1. Cataclisme pe Terra: Erupția vulcanică din Siberia

și extincția în masă; Deversarea Lacului Agassiz și
noua epocă glaciară;
2. Atlantida: Atlantida celților; Atlantida tracică;
Metalul misterios; Oricalcul – metalul atlanților;
Poseidon – întemeietorul imperiului atlant; Progresul
civilizației atlante; Poporul cu sânge bleu; Un început
promițător;
3. Civilizația boliviană;
4. Civilizația egipteană: Artefacte de origini
extraterestre; Obeliscul neterminat; Mormântul și
mumia lui Osiris; Templul de la Abu Simbel; Turnul
lui Osiris din Piramida lui Keops;
5. Civilizația Harappa;
6. Civilizația din Insula Paștelui;
7. Civilizația incașă: Pietrele gravate de la Inca
(Peru); Descifrarea artefactelor de la Inca (Peru);
Desenele uriașe de la Nazca; Sfinxul de la Marcahuasi;
Zidurile de la Sacsayhuaman;
8. Civilizația lemuriană;
9. Civilizația mayașă: Astronautul Pakal; Calendarul
mayaș; Contactul dintre mayași și extratereștri;
Drumurile mayașilor care nu duc nicăieri;
Teotihuacan;
10. Civilizația olmecă;
11. Civilizația sumeriană: Coloanele de la Baalbek;
12. Tamilii și subcontinentul Kumari Kandam.

Puțini oameni cunosc și acceptă că au existat pe

Terra alte civilizații, comparabile cu civilizația
tehnologică actuală. În fapt este vorba de civilizații
succesive, despre o alternare a civilizațiilor tehnologice
terestre. Legea nescrisă a vieții pe Pământ și pe alte
planete din Univers presupune acumulări progresive
de cunoștințe științifice și tehnice, după care urmează
autodistrugerea civilizației în cauză. Nu trebuie să ne
mire că au mai existat în vremuri îndepărtate avioane,
elicoptere, nave sofisticate și alte mijloace de transport
și de luptă. Nu ar trebui să ne surprindă nici faptul că
produsele tehnologice ale speciei umane din toate
timpurile seamănă între ele.
În vechile texte egiptene se vorbește despre inundații
catastrofale, care au avut loc la intervale egale de timp.
Platon a descris catastrofe create de foc. În cazul
inundațiilor s-au salvat cei care locuiau în munți, iar în
cazul incendiilor, cei care trăiau lângă ape. După
fiecare catastrofă naturală, o parte din populație a
dispărut, iar cealaltă a dus mai departe omenirea.
Mayașii afirmau în textele lor că au fost patru
calamități naturale, în funcție de poziția Soarelui.
Acestea au fost cauzate de apă, ciclon, cutremur și foc.
Conform textelor descoperite la Chichimeques (Mexic),
prima catastrofă a fost provocată de ape, o inundație
catastrofală. A doua catastrofă a fost generată de un
mare cutremur care a inversat munții. În a treia
catastrofă s-a produs un ciclon cosmic, iar în a patra s-
a produs o ploaie de foc.
La azteci întâlnim texte care descriu mari cataclisme
care au dus la dispariția unor civilizații. Ploaia de foc a
venit din cer și a ars zone întinse. Ei mai vorbesc
despre o stea care a căzut pe Pământ, vulcanii s-au
activat și lava a acoperit zone întregi.
Textele vechi chinezești descriu o inundație care a
avut loc în anul 2324 î.Hr., când apele au acoperit
munții. Și Herodot a scris despre o mare inundație care
s-a produs în anul 2328 î.Hr. Ovidiu a descris în textele
sale ploaia de foc care a devastat Pământul. Libia a
devenit un deșert, Dunărea fierbea, Eufratul luase foc,
nisipul ardea și mările și oceanele s-au retras, putând
să se vadă fundul oceanului.
În toate cele patru cataclisme, Soarele și-a schimbat
poziția. Autorii textelor susțin că ar fi o legătură între
producerea cataclismelor și poziția Soarelui. În
dialogurile pe care Platon le-a avut cu Solon, un mare
preot grec, se vorbește despre cataclismul pe care l-a
suferit Atlantida. Continentul a fost înghițit de ape,
dar catastrofa a lovit și alte zone ale planetei.
Conform acestui dialog, apa și focul au dus la
dispariția Atlantidei. Pământul se rotește în jurul axei
sale cu o viteză de 1674 km/h, la Ecuator. Specialiștii
susțin că dacă această viteză se reduce, apa din mări și
oceane va produce mari inundații. Acest fenomen duce
la lichefierea crustei terestre care va avea ca rezultat
producerea unui mare seism.
Nicio construcție nu a rezistat unui asemenea
fenomen. Platon afirma că cei care s-au salvat trăiau în
munți. Solon susținea că la anumite intervale se
produce un cataclism cosmic, generat de poziția
astrelor. Specialiștii sunt de acord că producerea unei
mari inundații se datorează reducerii vitezei de rotație
a Pământului. În ceea ce privește ploaia de foc și
poziția astrelor, nu au găsit o explicație.

Cataclisme pe Terra

Erupția vulcanică din Siberia și extincția în masă

Acum aproximativ 252 de milioane de ani, Pământul

arăta total diferit. Forme de viață ciudate populau
planeta, iar continentele erau lipite, formând un singur
supercontinent, numit Pangeea. Evoluția își urma
cursul firesc, iar viața se dezvolta atât pe uscat, cât și în
apă. Apoi, dintr-odată, totul s-a schimbat. În nordul
îndepărtat al Pangeei, în regiunea numită astăzi
Siberia, un supervulcan a început să erupă. Erupția a
fost atât de puternică și devastatoare, încât a acoperit o
suprafață de aproape 3 milioane de kilometri pătrați
într-o mare de lavă, adâncă de un kilometru.
Efectul devastator al erupției a cauzat un lanț de
evenimente de neoprit, care au ucis 75% din formele
de viață de pe uscat și peste 95% din creaturile marine.
Efectele imediate ale erupției supervulcanului au
distrus emisfera nordică aproape în întregime,
transformând aerul în acid. Apoi, a urmat o iarnă
vulcanică de câteva secole, iar după ce cenușa s-a
depus în sfârșit, Pământul a fost „aruncat” într-o
perioadă de încălzire globală masivă, care a făcut, la
rândul ei, să dispară alte specii de plante și animale.

Coliziunea dintre Pământ și planeta Theia

Planeta noastră, așa cum o știm acum, arată astfel

datorită unui cataclism de proporții astronomice. Chiar
dacă oamenii de știință nu sunt 100% siguri că acest
eveniment a avut loc, există indicii că, la aproximativ
100 de milioane de ani de la formarea planetei noastre
prin colectarea treptată de asteroizi și alte resturi din
spațiu, Pământul a fost lovit direct de Theia, o planetă
despre care se presupune că făcea parte din sistemul
nostru solar.
Conform unor teorii, Theia avea dimensiuni
aproximativ similare cu cele ale planetei Marte, iar
acum 4,31 miliarde de ani a intrat în coliziune cu Terra.
Forța impactului a „contopit” cele două planete,
formând Pământul, așa cum îl cunoaștem noi astăzi.
Bucățile desprinse în urma coliziunii au fost atrase de
forța gravitațională a Pământului și se presupune că
așa a luat naștere Luna, iar dimensiunea mare a
satelitului natural al Pământului pare să susțină
această ipoteză.
Mai mult, cercetătorii care au analizat probele de
rocă prelevate de misiunile Apollo le-au comparat cu
rocile vulcanice din Hawaii și Arizona și au descoperit
că izotopii de oxigen din cele două mostre sunt
identici. Un alt indiciu al coliziunii este dimensiunea
neobișnuit de mare a nucleului și mantalei planetei
noastre, în comparație cu alte planete din sistemul
nostru solar. Se presupune că nucleul și mantaua
Pământului sunt tot o consecință a coliziunii dintre
cele două corpuri cerești.
 Deversarea Lacului Agassiz și noua epocă glaciară

Acum 14.500 de ani, planeta noastră începea să iasă

din marea glaciațiune. Temperatura globală a început
să crească, iar calota glaciară care acoperise o mare
parte din emisfera nordică a început să se topească. Ca
o consecință, după 1.600 de ani, teritoriile aflate în
partea nordică a Americii de Nord erau acoperite de
un lac glaciar, format din apa rezultată din topirea
gheții, stăvilită de un baraj natural. Cu o suprafață
estimată de 273.000 de kilometri pătrați, Lacul Agassiz
era mai mare decât orice lac existent acum pe Terra,
având o suprafață comparabilă cu cea a Mării Negre.
 Apoi, dintr-un motiv necunoscut, barajul s-a spart,
iar uriașa cantitate de apă s-a scurs în Oceanul Arctic
prin valea râului Mackenzie. Și, de parcă potopul nu
era de ajuns, asta a distrus întreaga faună din America
de Nord, precum și cultura Clovis. Volumul enorm
scurs în Oceanul Arctic a modificat considerabil
curenții din Oceanul Atlantic. Acești curenți împing
apa caldă înspre Oceanul Arctic, acolo unde ea se
răcește, se lasă la fund, iar apoi se deplasează înapoi
spre sud.
Odată cu noul flux de apă din Lacul Agassiz, acest
ciclu a încetinit, iar emisfera nordică s-a întors din nou
într-o perioadă glaciară, ce a durat aproximativ 1.200
de ani. Această perioadă este cunoscută sub numele de
„Younger Dryas”. Sfârșitul Younger Dryas, care a avut
loc acum 11.500 de ani, a fost și mai brusc, iar
temperaturile din Groenlanda au crescut cu 7 grade
Celsius în doar un deceniu.

Atlantida

Atlantida „Insula lui Atlas”, în limba greacă, este

numele unei insule legendare, menționată pentru
prima oară în două dialoguri ale lui Platon, „Timaios”
și „Critias”. În relatările lui Platon, Atlantida era o
putere navală, cu baza pe o insulă (sau continent)
aflată dincolo de Coloanele lui Hercule (Strâmtoarea
Gibraltar), care a cucerit regiuni întinse din Africa și
Europa de Vest. După o încercare eșuată de invadare a
Atenei, Atlantida s-ar fi scufundat în ocean. Acest
eveniment s-ar fi petrecut cu 9.000 de ani înainte de
Solon, aproximativ în anii 9.500 î.Hr.
Posibila existență a unei Atlantide reale a fost intens
dezbătută încă din Antichitate, dar a fost de obicei
respinsă de comunitatea științifică, care a cerut dovezi
palpabile în acest sens. Puțin cunoscută în Evul Mediu,
Legenda Atlantidei a fost redescoperită în perioada
modernă. În prezent, Atlantida se regăsește în cultura
populară: de la opere științifico-fantastice la filme,
seriale tv și jocuri video, iar studiul existenței sale face
obiectul unei noi științe, numită atlantologie.
În anul 600 î.Hr, Solon era cel mai cunoscut om
politic din Grecia. La un moment dat, se hotărăște să
părăsească Grecia și pleacă la Sais, oraș vechi în Delta
Nilului, capitala administrativă a Egiptului în secolele
VII-VI î.Hr. În Sais, are o întâlnire memorabilă cu înalți
preoți egipteni, care, printre altele, i-au povestit despre
un continent numit Atlantida, un imperiu bogat și
puternic.
Preoții i-au descris orașele minunate de pe acest
continent, i-au vorbit despre un port remarcabil care se
întindea pe o suprafață de cinci mile, despre
construcții remarcabile colorate în alb, negru și roșu.
Conform preoților, atlanții au încercat să cucerească
Grecia, lucru care i-a stârnit furia lui Poseidon. Acesta
a creat un uriaș cutremur și inundații masive care au
înghițit continentul.
În ceea ce privește piramidele egiptene, acestea
existau cu mult înainte ca civilizația grecească să se
formeze. Platon este cel care va continua cercetările cu
privire la existența continentului Atlantida (Atlantis).
El susținea că civilizația atlanților a existat cu 9.000 de
ani î.Hr. Platon scria că misteriosul continent a fost
înghițit de ape într-o zi și o noapte. Platon a mai
completat că această întâmplare i-a fost povestită de
Solon, care o aflase de la cei șapte înțelepți egipteni.
Aristotel susținea că această întâmplare este o
legendă. Pe de altă parte, mulți greci au considerat-o
adevărată. Scrierile lui Platon au făcut referire și la un
alt continent care se află dincolo de marele ocean. Se
referea la America. Imediat după descoperirea
Americii, oamenii de știință ai vremii și-au dat seama
că afirmațiile lui Platon sunt veridice. Mult mai târziu,
au început să fie puse cap la cap alte și alte probe.
Aztecii susțineau existența zeului alb și bărbos care a
venit din Est. Asemănarea extraordinară dintre
piramidele din Mexic și Egipt, mumiile incașe și cele
egiptene, aceeași tehnică, aceleași metode și mijloace.
Forma celor două continente Africa și America i-au
determinat pe oamenii de știință să susțină ipoteza că
cele două au făcut parte dintr-un singur continent.
Atlantida a fost dată uitării o perioadă mare de timp.
În anul 1882, Ignatius Donelly a scris cartea „Atlantis,
Myths of the Antidiluvian World”. Cartea a avut un
succes răsunător. Donelly susținea că Atlantis a fost
leagănul civilizației umane. Primul-ministru al Marii
Britanii, cucerit de această carte, a propus finanțarea
unei expediții care să aibă ca scop descoperirea
misteriosului continent.
Mai târziu, celebra familie Krupp a finanțat o astfel
de expediție care a avut loc în Matto Grosso, Brazilia.
James Churchward, cercetător, a susținut că preoți
hinduși i-au povestit despre dispariția a două
continente în Atlantic și Pacific – Atlantida și Mu. Mult
mai târziu, au fost descoperite în Atlantic două șiruri
de munți. Insulele Canare și Azore fiind vârfurile
acestor munți. Și mai târziu, când au fost descoperite
urme ale civilizației cretane, s-a constatat că aceasta a
dispărut ca urmare a unei gigantice inundații. Se
spune că, o dată la 10.000 de ani are loc un astfel de
cataclism...
Există peste cinci mii de lucrări, sute de mii de
articole și de studii felurite, dedicate acestui continent
scufundat, care a generat teorii strălucitoare sau
ciudate și un număr infinit de ipoteze... și de
controverse. Putem afirma că fiecare „atlantolog” își
susține cu convingere „adevărul” – propria teză – cu
privire la acest „mit suprem al Umanității”.

Atlantida celților

Urcând pe valea Elbei și mai ales pe cea a Rinului, la

adăpostul invadatorilor ei erau înconjurați de o
aristocrație formată în Cetatea Regală, cu răspunderi
dintre cele mai diverse, care n-a scăpat ocazia de a se
reorganiza.
 Or, exact în acest moment, la sfârșitul civilizației
Câmpurilor de Urne, se vede răspândindu-se o nouă
cultură din Germania până în Irlanda și din Belgia
până în Catalonia, adică în tot fostul Imperiu al
Atlantidei: celții. Mai degrabă decât de un popor nou,
se vorbește de o aristocrație care ar fi răspândit două
progrese tehnice majore: metalurgia fierului și arta de
a călări... Se propune cel mai adesea regiunea Bavaria
din Austria, care ar fi văzut mijind Vârsta Fierului în
secolul al VIII-lea î.Hr., odată cu cultura numită de
Hallstatt... Fierul era cunoscut din 1250 î.Hr., când
regele hitit Hattusilis al III-lea i-a oferit un obiect de
fier regelui Asiriei. Mormântul lui Tutankamon din
Egipt conținea un pumnal cu lamă de fier. Anumiți
autori fac să înceapă Vârsta Fierului în secolul al XII-
lea î.Hr. Alții atribuie superioritatea Popoarelor Mării
unor arme de fier.
Lucrurile s-ar putea limpezi, dacă fierul rarelor
obiecte descoperite în Orientul Apropiat provenea din
cristalele pe care le lasă ca reziduu fuziunea
minereului de cupru ce conține un pic de fier.
Puternicul avânt al prelucrării fierului care se constată
în epoca Hallstatt impunea mult mai mult: stăpânirea
temperaturilor foarte ridicate pe care o necesită
obținerea fierului din propriul minereu. Această
ispravă ar fi fost opera incorigibililor metalurgiști ai
Europei Centrale, care dispuneau de pădurile de stejar
ale Austriei. Radiocarbonul a relevat începutul acestei
culturi spre anul 1200 î.Hr.
Putem sugera deci ipoteza principilor Atlantidei,
refugiați în îmbelșugata Bavarie și, mai departe, spre
estul Europei, trecând prin actuala Transilvanie, până
la curbura Carpaților, care au descoperit aici, rapid,
interesul de a dezvolta, în folosul lor, simultan,
extraordinara invenție a artizanilor locali și progresele
în domesticirea calului, al cărei ecou a ajuns până în
câmpiile ucrainene de azi. Cavalerii celți „muiați” în
zale de fier ar fi răspândit aceste inovații din
Occidentul până în Orientul Europei.
Celții au fost așadar, ultimii moștenitori ai
Atlantidei. După toate cele, nu în Bavaria, ci tocmai în
Bretania, Cornwall, Irlanda și Scoția, în acele fiefuri
impenetrabile ale Atlantidei, subzistă încă unele
populații pătrunse de această cultură îndepărtată.
Corăbierii care l-au condus pe Pytheas în Islanda erau
celți.
Destinul Atlantidei s-a încheiat prin dispersarea
forțelor ei vitale. Celții vor face să se vorbească despre
ei, dar inima încetase să le mai bată. Timpul măreției
trecuse. Pytheas va descoperi în insulele britanice niște
populații numeroase, cu obiceiuri foarte simple, foarte
sărace, cu nenumărați șefi locali. Romanii se vor
înstăpâni asupra Galiei foarte populate (24 milioane de
locuitori poate), prosperă, dar divizată indisciplinată,
cu care, pornind împotriva sălbaticei lumi germanice,
se vor înțelege lesne. Superba înflorire a Galiei romane
se va nărui curând sub atacul unui nou val de barbari,
mai devastator ca oricând.
Europa dispare din Istorie pentru aproape două
milenii. De-abia prin 800 d.Hr., Carol cel Mare va
reuși, pentru o vreme, să-i reunească forțele
neîmblânzite. Dispărută sub valuri, frumoasa
Atlantidă a dispărut și din memoria oamenilor.
Arheologia se miră pe zi ce trece de descoperirea
urmelor din ce în ce mai remarcabile ale unei
Preistorii, a cărei strălucire era, până acum, de
neînchipuit. Numai povestirea lui Platon ne aduce
descrierea unui trecut mult mai îndepărtat și mult mai
prestigios încă.
Or, în cele două milenii, ia sfârșit Civilizația
Câmpurilor și se răspândește o nouă cultură din
Germania de azi, până în Belgia și Catalonia de azi,
adică în tot fostul Imperiu al Atlantidei dominat de
celți. Mai degrabă, decât de un popor nou se vorbește
de o teocrație care ar fi răspândit două progrese
tehnice majore: metalurgia fierului și arta de a călări.
Problema originii celților rămâne discutabilă...
 Atlantida tracică

Puținii susținători ai plasării Atlantidei în Marea

Neagră cred că adevăratele dovezi sunt îngropate în
apropierea coastelor României, iar Insula Șerpilor este
o rămășiță a înfloritoarei civilizații de acum 10.000 de
ani.
Etnograful Adrian Bucurescu arată că fabuloasa țară
s-a scufundat în marea denumită de egipteni Siriath,
adică Marea Neagră. În cinstea lui Orpheus, împăratul-
zeu numit de atlanți și urmașii lor direcți – tracii,
egiptenii au ridicat acum mai mult de 5.000 de ani, la
Giseh, enigmaticul Sfinx. În 1913, în „Dacia
preistorică”, Nicolae Densușianu localiza Atlantida
între Porțile de Fier și Sfinxul din Bucegi. „Atlantis”
este tradus de unii lingviști prin „Fericire”, iar grecii
antici denumeau actuala Insulă a Șerpilor din Marea
Neagră, Makaron, adică „A fericiților”.
Nu departe de Insula Șerpilor, arheologii ruși au
descoperit impresionante ruine subacvatice atribuite,
după unii, atlanților. În apropiere, la Hamangia, au
fost găsite uimitoarele figurine din lut, intitulate
generic „Gânditorul și soția sa” și datate 5.000–3.000
î.Hr. (vezi capitolul din această carte, „Artefacte
importante”). Însăși cetatea Histria conține o
ciudățenie: pare a fi construită pe role. Este vorba
despre un sistem de coloane orizontale peste care a
fost construit zidul propriu-zis. Pentru cei care nu sunt
specialiști, le spunem doar că astfel de construcții
folosesc, la ora actuală, arhitecții japonezi pentru a
atenua șocul cutremurelor. Este celebrul sistem de
„clădiri pe role” care asigură siguranță, înaintea
cutremurelor de orice fel. De unde cunoșteau grecii
veniți aici, pe țărmul Mării Negre, această tehnică? Și,
dacă o cunoșteau, de ce cetățile din patria lor (mult
mai încercată din punct de vedere seismic) și din alte
zone colonizate nu au fost construite în același mod?...
Conform ipotezei susținute de tot mai mulți adepți,
din străvechea Atlantidă a rămas doar Insula Șerpilor.
Locuitorii Insulei Șerpilor din Antichitate erau numiți
Blajini sau Preafericiți și erau considerați urmașii
atlanților.
Ipoteza existenței unei Atlantide pe teritoriul
actualei Mări Negre a fost îmbrățișată și de Robert
Ballard, descoperitorul Titanicului. Acesta susține că în
urmă cu circa 7.000 de ani, fâșia de pământ care separa
Mediterana de lacul Mării Negre a cedat sub presiunea
apei, distrugând civilizația momentului respectiv. Un
argument în sprijinul localizării continentului dispărut
în spațiul românesc este și acela că, în faza de
descompunere a imperiului lor, atlanții practicau
intens sacrificiile umane, obicei sângeros și crud pe
care-l aveau și geto-dacii.
Charles Berlitz a publicat într-una din cărțile sale,
„Atlantis, al optulea continent”, o hartă modernă a
planșeului Oceanului Atlantic. În zona Insulelor
Canare, el arată că există și azi, acoperit de ape, un
masiv muntos numit Dacia. De aici, presupunerea că
atlanții au plecat către zona Carpato-Danubiană, iar
tracii ar fi urmașii atlanților.
Poate au ajuns în Insula Șerpilor (Albă) unde exista
acel templu al Zeului Soare (atlanții aveau o religie
bazată pe cultul Soarelui), apoi unul închinat lui Ahile
sau chiar mormântul semizeului. Edificiul antic avea
formă pătrată, fiecare latură având 29,87 m și se pare
că avea nouă altare. Funcționa și ca oracol și se spune
că aproape totul era din aur, marmură albă și
mărgăritare. Legendele romane spuneau că templul
alb nu a fost construit de mâna oamenilor, ci era de
origine divină. Motiv pentru care întreaga insulă a fost
numită Insula Sfântă.
Este posibil ca atlanții să fi ajuns și prin părțile
Brașovului, dacă ar fi să dăm crezare ipotezei care
susține că enigmaticul Templu al Ursitelor de la Șinca
Veche a fost întemeiat de aceeași civilizație care a
ridicat și Templul Alb din Insula Șerpilor. Un lucru
este sigur și uimitor: tracii au avut cunoștințe
extraordinar de avansate pe care nu aveau de unde să
le ia...
Astronomul polonez M.M. Kamienski a calculat că
așa-numita Cometă a lui Galilei s-a ciocnit cu Terra în
anul 9541 î.Hr., ceea ce a dus la scufundarea
Atlantidei. Inginerul german Otto Muck susține că în
Oceanul Atlantic ar fi căzut cu o viteză de 20
km/secundă, un meteorit gigant cu diametrul de 10
km. Legenda potopului este, de asemenea,
arhicunoscută.
Oamenii de știință admit faptul că la baza mitului
potopului a stat un fenomen real, verificabil istoric și
arheologic, uriașele inundații fiind o consecință a
încălzirii climei după ultima glaciațiune. Potopul
menționat și în Vechiul Testament și apreciat de
Vatican că a avut loc acum 13.100 de ani, ar fi lăsat din
Atlantida numai „Insula celor 7 cetăți”.
Michael Robinson este profesor la Universitatea
Ohio (SUA) și este specializat în inundațiile
catastrofale care s-au abătut asupra Pământului din
cele mai vechi timpuri. Robinson sprijină ipoteza
emisă de Robert Ballard, cum că Potopul Biblic a
început în bazinul Mării Negre. Numai că, spre
deosebire de Ballard, Michael Robinson a preferat
pentru cercetările sale nu țărmul turcesc, unde echipa
primului a descoperit doar o epavă de corabie veche
de câteva mii de ani, ci țărmul nordic românesc, din
apropierea Insulei Șerpilor, acolo unde aparatele de
teledetecție au înregistrat o serie de construcții
ciclopice stranii, piramide etc., ce par de neînchipuit
pentru zilele noastre.
Afirmă Michael Robinson: „În cercetările mele m-am
bazat foarte mult pe textele mistice, care arată că toate
civilizațiile își au rădăcinile pe teritoriul patriei
dumneavoastră și aici am avut acces la toate
descoperirile făcute în România, descoperiri de care
unii români nici măcar nu au auzit”. Robinson și-a
desfășurat cercetările de-a lungul bazinelor râurilor
românești, despre care consideră că sunt rămășițe ale
unui fluviu imens care străbătea continentul eurasiatic
sau chiar ale unui lac cu apă dulce, care acoperea
România, în urmă cu mai multe zeci de mii de ani.
Michael Robinson susține că pe teritoriul României
Mari ar fi existat fantastica Atlantidă, iar vestigiile
descoperite în munții Bucegi (vezi cap. „Uriașii din
România” din Cartea a II-a) nu sunt decât rămășițe a
ceea ce a mai rămas din străvechea civilizație, după
scufundarea acesteia. Mai mult, suprapune această
ipoteză cu o alta, cea a originii Potopului, punând
egalitate între cele două evenimente: „Ceea ce oamenii
au numit Noé și familia sa au fost, în fapt, singurii
atlanți care au supraviețuit cataclismului...”.
Sfinxul, care este cheia, «farul» Kogaionului, o
înfățișează pe Marea Mamă, personificare a
Pământului, matrice și receptacul al vieții. Principala
funcție a Sfinxului din Bucegi a fost aceea de a se
identifica cu Zeița numită Tara, menționată și în
tradițiile Indiei și Tibetului. În limba sanscrită Tara
(„Târa”) înseamnă „Stea”, iar Tara („Târâ”) înseamnă
„Salvatoare”. Conform textelor budiste, Tara este Stea
călăuzitoare, cea care arată drumul și conduce până la
pragul realizării supreme.
Munții Carpați sunt plini de vestigii preistorice, pe
care unii cercetători le numesc „atlante”, alții
„pelasgice”. În acest sens, Bucegii aprind imaginația
oricui prin toponimie, dar mai ales, prin mulțimea de
megaliți... Cele mai spectaculoase astfel de monumente
sunt Sfinxul și Babele. Tuathanii sau hiperboreii nu au
dispărut așa cum lasă să se înțeleagă legenda
Atlantidei. Ei există și au existat întotdeauna.
„În sfârșit, cât despre superioritatea tradiției dacice
până în Evul Mediu, în epoca întemeierii Principatelor
Române, aceasta nu are nimic neverosimil; în privința
epocilor mai moderne, poate să nu fie vorba decât de o
transmise mai puțin consistentă; evident, este destul
de dificil să găsești ceva care să permită să fii absolut
afirmativ în această problemă, ca și atunci când este
vorba să știi până în ce moment tradiția druidică, pe de
altă parte, a rămas cu adevărat vie...”, spune R.
Guenon în corespondența sa cu Vasile Lovinescu.
Iar Vasile Lovinescu ne spune următoarele: „Dacia a
fost centrul suprem al unei tradiții mult mai puternice
și mai pure decât tradiția celtică. Ocupația romană a
durat numai de la 110 la 275 d.Hr., în total 185 de ani.
Mai puțin de o treime din Dacia a fost ocupată;
Transilvania și Oltenia actuală. În tot restul țării,
dacismul a subzistat fără să fie tulburat... Centrele
spirituale ale dacilor se găseau în masivele centrale ale
munților cei mai sălbatici și mai de nepătruns din
Europa...”. „Apa trece, pietrele rămân” spune tradiția
românească și acei țărani de prin crângurile și cătunele
munților, puțini și bătrâni, care mai știu legendele și
tradițiile legate de Centrul Lumii, de Regele Lumii și
de Marea Maică Dochia, se încăpățânează cu îndârjire
să păstreze intactă înțelepciunea Sf. Graal și
inviolabilitatea misteriosului Avalon, locul unde se
ascunde aceasta.

Metalul misterios

Cu ocazia unei expediții științifice submarine în

largul Siciliei, desfășurată în august 2015, arheologii
italieni au descoperit 39 de lingouri dintr-un metal
misterios. Analizele efectuate asupra acestor vestigii
sugerează faptul că ar putea fi vorba de legendarul
oricalc, asociat în textele antice cu mitul Atlantidei.
Descris în numeroase texte antice, acest metal rar ar
proveni, potrivit filosofului grec Platon, de pe
legendara insulă ce a fost înghițită de ape.
În total, 39 de lingouri de formă dreptunghiulară au
fost aduse la suprafață. Ele au fost găsite în jurul unei
epave care s-a scufundat în ape puțin adânci, la 300 de
metri distanță de portul din orașul italian Gela.
Ambarcațiunea ar fi eșuat în urmă cu aproape 2.600 de
ani și a fost descoperită în 1988 la o adâncime de doar
câțiva metri. Potrivit arheologilor, corabia provenea
din Grecia sau din Asia Mică și se îndrepta spre Sicilia.
Corabia transporta la bordul ei acest metal, care era
utilizat ca ornament, în momentul în care, prinsă într-o
furtună puternică, s-a scufundat cu prețioasa
încărcătură.
Lingourile reprezintă o descoperire importantă,
pentru că niciodată o cantitate atât de mare de oricalc
nu a fost găsită în același loc. Potrivit lui Sebastiano
Tusa, arheolog la Oficiul Maritim din Sicilia,
descoperirea „deschide importante perspective pentru
cercetări științifice și studierea străvechilor rute de
aprovizionare cu metale din Mediterana antică.
Cunoaștem oricalcul, grație textelor străvechi și a
câtorva obiecte decorative”.
Textele scrise în trecut au permis oamenilor de
știință să își facă o idee despre acest metal misterios,
chiar dacă originea și compoziția lui fac în continuare
obiectul unor dezbateri aprinse. Potrivit istoricilor,
oricalcul este un aliaj metalic care seamănă cu alama,
fabricat pe bază de zinc, cărbune și aramă. Lingourile
descoperite recent au fost supuse unei analize de
fluorescență cu raze X. Rezultatele experimentului au
indicat un procent de 75–80% aramă, 15–20% zinc, dar
și urme infime de nichel, plumb și fier. Aceste
caracteristici i-au determinat pe cercetători să creadă că
au de-a face cu oricalc.
„Descoperirea confirmă faptul că, la un secol după ce
a fost înființat, Gela devenise un oraș bogat, cu artizani
specializați în producția de artefacte prețioase”, a
explicat același cercetător italian, citat de Discovery
News. Lingourile descoperite erau în mod sigur
destinate comerțului și fabricării de noi produse.
Specialiștii avertizează însă în privința concluziilor
pripite. Lingourile nu constituie o dovadă a existenței
Atlantidei, au subliniat arheologii italieni.
„Descoperirea lingourilor a fost asociată cu Atlantida,
pentru că în dialogul intitulat «Critias», Platon
menționează metalul ca fiind prezent pe continentul
misterios și folosit pentru decorarea templului lui
Poseidon”, a mai spus Sebastiano Tusa. Alți cercetători
evocă posibilitatea ca lingourile să reprezinte un
amestec de aramă și zinc, fără însă ca acesta să fie
oricalc.

Oricalcul – metalul atlanților

Iată o altă relatare despre subiectul de mai sus: în

ianuarie 2015, într-o epavă antică, au fost descoperite
39 de lingouri. Descoperirea a fost făcută în apropiere
de Sicilia. Lingourile conțineau un metal misterios. S-a
dovedit că este vorba despre oricalc, un metal mitic
despre care a scris și Platon. Până în anul 2015,
existența metalului nu fusese probată. Naufragiul s-a
produs acum circa 2.600 de ani, iar epava se afla la o
adâncime de 300 de metri.
Oricalcul este un aliaj metalic, pe care Strabon îl
descria ca fiind o piatră care se schimbă în fier sub
acțiunea focului. Fierul în interacțiune cu pământul
produce zinc. S-a stabilit că oricalcul conține 80%
cupru și 20% zinc. Platon descria în scrierile sale că
oricalcul era un metal al atlanților, pe care aceștia îl
extrăgeau din mine, după o tehnică elaborată.
Templul lui Poseidon din Atlantida era ornat cu
acest metal. Odată cu dispariția Atlantidei, a dispărut
și acest metal. Epava în care au fost descoperite
lingourile era grecească și se îndrepta către portul Gela
din Sicilia.
 Textele vechi grecești o descriu pe frumoasa
Afrodita purtând cercei din oricalc. În ordinea valorii,
oricalcul ocupă locul secund după aur. El a mai fost
numit și cuprul munților.
Se spune că singurele mine de unde putea fi extras
oricalcul se aflau pe continentul Atlantida. Nicăieri în
lume nu mai există astfel de mine.
Oricalcul era considerat ca având proprietăți unice și
puteri deosebite pe care atlanții le-au utilizat în chip
magistral. Oricalcul nu apare în tabelul periodic al
elementelor, nu este un element independent. Formula
sa a fost îndelung dezbătură de către specialiști.
Acum câțiva ani, într-o mină din Munții Apuseni, a
fost descoperită o statuetă care reprezenta o zeiță cu
șase degete la mâini și la picioare. Statuia era
confecționată din oricalc și a fost descoperită în anii 60,
încastrată în cărbune. Din păcate, statueta a dispărut în
mod misterios.
În anul 1970, lângă Aiud, a fost descoperită o piesă
confecționată din oricalc, avea o greutate de 2,3
kilograme și era un soi de tălpică. Obiectul a fost
descoperit lângă fosilele unui animal și se spune că are
o vechime de peste 20.000 de ani. Această descoperire
nu a trezit interesul oamenilor de știință. Piesa zace
uitată într-un muzeu din București.
 Poseidon – întemeietorul imperiului atlant

În dialogul său, „Critias”, Platon prezintă, prin

intermediul personajului său cu același nume, originile
și configurația insulei Atlantida: „Am mai vorbit
despre cum și-au împărțit zeii lumea, în parcele mai
mari sau mai mici, instituind cultul lor, aducându-li-se
cinstea cuvenită în temple și prin sacrificii. Zeului
Poseidon i-a revenit Atlantida; acolo și-a adus copiii pe
care-i avusese de la o muritoare, instalându-i într-o
parte a insulei pe care o voi descrie îndată. În mijlocul
insulei, în partea dinspre mare, se întindea o câmpie,
cea mai frumoasă din lume și cea mai roditoare. În
centrul acestei câmpii, la o distanță de aproximativ
cincizeci de stadii se vedea un munte nu prea înalt.
Două izvoare scăldau insula, unul cu apă caldă,
celălalt cu apă rece. Pământul era mănos, roadele sale
erau bogate și felurite. Poseidon a împărțit insula –
conțineți în zece țări mici, hotărând ca fiecare dintre ele
să aibă un monarh, o populație și un teritoriu delimitat
și a dat fiecărei dintre ele un nume. Monarhul cel mai
vârstnic a fost numit Atlas, deoarece lui îi revenea
conducerea supremă a întregii insule. Aceasta s-a
numit Atlantida, iar oceanul care o înconjura s-a numit
Oceanul Atlantic”.
Tot de la Platon știm că sistemul politic a Atlantidei
era reprezentat de o monarhie ereditară, în care
puterea era încredințată celui mai mare fiu din familia
regală: „Nicio dinastie regală nu a avut și nu va avea
vreodată bogății asemănătoare. Suveranii dispuneau
de toate resursele interne și externe (multe bogății
proveneau din afara imperiului), dar majoritatea
bunurilor necesare vieții se găseau în insulă; în primul
rând, toate metalele, solide sau fuzibile, care se
extrăgeau din mine, îndeosebi, un metal special, de la
care a rămas doar numele, dar care pe vremea aceea
era mai mult decât un nume – oricalcul – era o bogăție
rară, cel mai prețios dintre metalele cunoscute atunci”.
Datorită resurselor sale imense, precum și bogăției
sale, Atlantida punea la dispoziția locuitorilor săi toate
mijloacele pentru înfrumusețarea orașelor, se
construiau temple, palate, porturi, arene sportive,
datorită unor proiecte urbanistice îndrăznețe, putând
rivaliza, sub aspect tehnic și artistic, cu cele mai
strălucite realizări edilitare moderne. Insula care
adăpostea palatul regal avea un diametru de cinci
stadii. Ea a fost înconjurată cu un zid de piatră...

Progresul civilizației atlante

Atlanții descoperiseră secretul captării energiei

solare pe care o concentrau asupra unei pietre cu
proprietăți magnetice, astfel încât piatra emitea mai
multă energie decât primea. Piatra cu energie solară
era un cristal mare care reținea energia în mijloc, într-
un cilindru. O astfel de piatră a fost descoperită în
Yucatan. Ne referim la o piatră așezată într-un dom:
strălucirea sa era exercitată în toate direcțiile, radiațiile
care se propagau erau invizibile, dar acționau asupra
altor pietre.
Miticul popor din Atlantida era format din
hiperboreeni. Se spune că aveau puteri excepționale și
beneficiau de al treilea ochi. Ei puteau percepe subtilul,
invizibilul din lumea care ne înconjoară. Atlanții aveau
cunoștințe profunde în domeniul cristalelor. Foloseau
cristalele pentru prelungirea vieții cu sute de ani. De
asemenea, transformau lumina în electricitate. Cu
ajutorul cristalelor captau energiile Cosmosului și ale
Pământului. Folosind gândirea, măreau dimensiunile
cristalelor și le dădeau forme exacte. Energia era
folosită în construcții sau în deplasare.
La un moment dat, totul a scăpat de sub control. S-
au produs cutremure uriașe care au dus la modificarea
scoarței terestre. Au trecut 2.400 de ani de când Platon
a scris povestea Atlantidei. Interesant este că regăsim
această poveste și la popoarele asiatice, africane și la
cele din Europa de Nord. Legenda precede Istoria, dar
o analiză riguroasă poate descoperi elemente de istorie
chiar în legenda propriu-zisă.
Platon este primul care în celebrul dialog Timaios
invocă Atlantida, o țară cât un continent. Mai târziu,
Solon preia povestea Atlantidei, în urma unei vizite pe
care a făcut-o în Egipt, în anul 590 î.Hr. Solon afirma că
Atlantida era de o frumusețe ieșită din comun, venită
dintr-o altă lume. Atlantida era o insulă mai mare
decât Libia și Asia adunate la un loc. De aici se putea
ajunge oriunde pe continentul care se întindea peste
mare.
Atlanții erau stăpânit Libiei până în Egipt și cei ai
Europei până în Tirenia. Atunci când zeii și-au
împărțit Universul, Atlantida i-a revenit lui Poseidon,
cel care a primit împărăția apelor. El a împărțit-o în
zece țări, fiecare având câte un monarh. Cel mai bătrân
era Atlas. După numele lui au numit-o Atlantida.
Platon comentează evenimentul care a dus inevitabil
la sfârșitul lor. Elementul divin care sălășluia în ei a
fost pângărit de contopirea frecventă cu un element
pământean vremelnic, iar când a predominat latura
omenească supusă poftelor nechibzuite au început să
fie lipsiți de măsură și cuviință, iar prosperitatea de
care se bucurau nu le-a mai ajuns. Pentru Platon și
Solon, Marile piramide și Sfinxul păreau
nesemnificative. Atlanții au fost o civilizație fabuloasă.
În textele indiene, Atlantida este descrisă a fiind
formată din șapte insule care se aflau în Marea de vest,
iar acestea au fost distruse prin armele marelui zeu,
Brahma. Nu există o explicație la faptul că în
Antichitate, spaniolii îi numeau pe catalani și berberi
atlanți. Aztecii susțineau că provin dintr-o zonă
numită Aztlan, care se afla la răsăritul Soarelui și care
s-ar fi scufundat în mare. Populația guanchos care trăia
în arhipelagul Canarelor avea trăsături atlante.
Înălțimea lor era de doi metri, ochii albaștri, părul
blond sau roșcat și aveau o cultură aparte. Se spune că
gunachos erau urmașii atlanților. Berberii erau înalți,
blonzi, cu ochii albaștri, purtau săbii lungi, cu mânerul
în formă de cruce.
Ultimele descoperiri au arătat că în zona centrală a
Atlanticului, acum circa 1.200 de ani, a avut loc
fenomenul de coborâre a plăcii tectonice. Cauzele ar fi
vulcanismul sau ciocnirea Pământului cu un asteroid,
după care au urmat evenimente fără precedent care s-
au soldat cu schimbarea înclinării axei terestre sau
fenomene climatice. În urma acestui eveniment,
platforma tectonică a coborât foarte mult. A existat un
cataclism și atlanții au dispărut. Supraviețuitorii au
migrat în mai multe colțuri ale lumii. Ei au pus bazele
culturilor și civilizațiilor mayașe, aztece, egiptene.
 Poporul cu sânge bleu

În anul 1932, într-un spital din Franța, s-a petrecut o

întâmplare care i-a alertat pe toți specialiștii. Într-una
din seri, doi francezi au transportat la spital o femeie
de origine engleză. La ieșirea dintr-un sat din
apropiere, englezoaica suferise un grav accident. A fost
descoperită în mașina sa, care intrase într-un copac de
pe marginea drumului. Femeia a fost transportată la
spital și pentru că se afla în stare gravă, mai mulți
medici i-au acordat asistență medicală. Starea în care
se afla presupunea transfuzie de sânge. Medicii au
descoperit un fapt incredibil, femeia avea sânge de
culoare bleu.
Grupa de sânge a pacientei era necunoscută
medicilor. Medicii care s-au ocupat de acest caz unic
au hotărât ca pacienta să fie transportată într-o rezervă
și i-au telefonat unui specialist de la Paris, rugându-l
să vină la spital, a doua zi, pentru a le acorda sprijin.
Noaptea a fost una liniștită. O asistentă o vizita pe
pacientă, din când în când. Dimineața, s-a constatat că
pacienta dispăruse din rezervă.
Au fost chemate autoritățile care s-au deplasat la
locul accidentului. Automobilul englezoaicei dispăruse
și el. Câțiva ani mai târziu, un caz asemănător s-a
petrecut în Africa de Sud. Un pacient a fost depistat că
are sânge de culoare bleu. Și acesta a dispărut în mod
misterios din spital.
În scrierile sumeriene (vezi mai jos, „Civilizația
sumeriană”) întâlnim texte cu privire la zeii cu sânge
albastru care au coborât din cer. Sumerienii îi numeau
Gardienii Divini. În Biblie, sintagma sângele lui
Dumnezeu o întâlnim aproape în fiecare pagină. Poate
că între Dumnezeu și sânge există o legătură. În
America de Sud, sintagma sânge bleu era utilizată
pentru metișii cu părinți negri și europeni. A fost
avansată ipoteza că există o a cincea rasă umană, din
care au făcut parte și atlanții. Arheologul Henry Bac a
fost primul care a lansat ipoteza conform căreia atlanții
au fost cei cu sânge bleu. Egiptenii considerau că
divinitățile lor aveau sânge albastru, pentru că erau
descendenți ai atlanților.

Un început promițător

În noiembrie 2001, aproape la aceeași dată cu

apariția cărții noastre despre Atlantida, o Dare de
Seamă a Academiei de Științe din Paris evoca subiectul
Atlantidei. Prezentat de Jean Darcourt, textul, primit în
15 martie 2001 și acceptat pe 25 iunie al aceluiași an,
era intitulat: „Atlantida în fața Strâmtorii Gibraltar?
Mit și Geologie”. Autorul, Jacques Collina-Girard,
specialist în morfologie marină (Universitatea Aix-
Marseille și CNRS), prezenta rezultatul cercetărilor
sale asupra deplasărilor de populații între Europa și
Africa atlantică septentrională din epoca preistorică
(începând cu paleoliticul superior). E fapt cunoscut
astăzi, preciza el, că hărțile batimetrice relevă prezența
unui prag la vest de Strâmtoarea Gibraltar, scufundat
la o adâncime mergând de la 56 la 200 m. Este vorba
așadar de o insulă de aproximativ 15 km lungime, 5
km lățime și înconjurată de câteva ostroave situate în
mijlocul unui singur canal îngust care se deschide către
vest spre o întindere marină, oarecum „interioară”,
totul constituind un arhipelag acoperit în întregime de
ape, în urmă cu aproximativ 13.000 de ani (la începutul
acestui subcapitol, noi avansam datarea temporală
9.500 de ani înainte de Hristos, plus 2.000 de ani după
Hristos, în total 11.500 de ani – n. N.). În legătură cu
aceste pământuri, pierdute, Colina-Grard adaugă:
„Localizarea și paleografia corespund punct cu
punct cu descrierea Atlantidei la data dispariției sale,
stabilită de Platon... Prin urmare, trebuie să salutăm
cum se cuvine o cercetare care are toate șansele să
constituie începutul fericit nu numai al descoperirii
efective a Atlantidei acolo unde a situat-o Platon, ci și
să ridice embargoul pus de establishmentul științific
contemporan – cel universitar, mai ales – asupra
existenței trecute și atlantice a Atlantidei”.

Civilizația boliviană

Cetatea megalitică de la Puma Punku (situată în

Bolivia) este de fapt un vast complex cultural în zona
Tiwanaku. În limba aymara, numele de Puma Punku
înseamnă „Poarta pumei”. Locul este aproape de lacul
Titicaca, pe un platou al Anzilor, la 3.800 metri
altitudine. Aici se află o piramidă ce are în alcătuire
pietre megalitice, a căror dimensiune îl pune pe
gânduri pe cel care le privește:
Un bloc de piatră de la baza piramidei cântărește în
jur de 447 de tone. Alte blocuri cântăresc între 100 și
200 de tone fiecare. Teoria conform căreia aceste pietre
ar fi fost deplasate cu ajutorul unor lemne și funii, nu
pare plauzibilă... Nici rețeta de îmbinare a acestor
blocuri nu este explicabilă... Este ca și cum îmbinările
ar fi fost făcute sub acțiunea unei enorme prese de
metal! S-a crezut că îmbinările ar fi fost preparate într-
un cuptor și apoi puse la răcire pentru a fi plasate în
spațiul dintre blocuri.
Investigații ulterioare făcute cu ajutorul
microscoapelor electronice scoate în evidență faptul că
ar fi fost vărsate acolo printr-un proces de fuziune.
Analiza spectrografică a certificat că în umpluturile de
spații se află un aliaj format din 2,05% arsenic, 95,15%
cupru, 0,26% fier, 0,84% silicon și 1,70% nichel.
Este limpede că acea civilizație dispărută – despre
care nu știm mai nimic – dispunea de o tehnologie
sofisticată în timpul construirii acestui edificiu.
Savanții contemporani încă nu își pot explica misterul
acestei construcții. În clipa de față, în școli se învață
faptul că civilizațiile antice nu cunoșteau scrisul și
roata. Dar construcțiile de la Puma Punku sunt
uluitoare, din punctul de vedere al tehnologiilor
folosite în decursul construcției. Ca să înțelegem mai
bine, unul din blocurile de la baza piramidei de aici are
masa egală cu vreo 600 de automobile de azi.
Cariera de piatră din care s-ar fi luat aceste bucăți
gigantice se află la vreo 16 km, pe malul de vest al
Lacului Titicaca. Nicio tehnologie cunoscută în lumea
antică nu ar fi putut reuși transportul acestor pietre, de
o asemenea greutate și de aceste dimensiuni.
Popoarele Anzilor nu ar fi putut în niciun caz să le
deplaseze. Nici azi, cu tehnologia prezentului, cu
cunoștințele din inginerie și matematică, nu am putea
realiza o asemenea structură.
Poziția acestor ciudate pietre, la sud de Akapana
joacă probabil un rol important, căci de acolo poți avea
o bună viziune asupra Muntelui Sacru situat departe,
spre est. Puma Punku (Bolivia) este unul dintre cele
mai impunătoare situri arheologice ale lumii antice,
cunoscut nu atât pentru faptul că acolo oamenii care
au trăit sau au trecut prin zonă în acele timpuri au
construit temple pentru zei. Puma Punku a fost cândva
o civilizație înfloritoare, ce avea cunoștințe uluitoare
de inginerie și arhitectură, precum și o tehnologie care
o întrecea cu mult pe a noastră.
Măreția și grandoarea acestei civilizații se vede nu
numai după rămășițele culturii și așezărilor acelor
vremuri, ci și după felul în care locuitorii ne-au scris și
ne-au spus tot ce știau și aveau ei, despre cum erau
sclavii zeilor (extratereștrilor). La Puma Punku imense
blocuri de piatră au fost spulberate de la locurile lor de
o mână nevăzută, cu o forță de neconceput, făcându-le
să se împrăștie precum bețele de chibrit pe tot întinsul
podișului bolivian. Nu cunoaștem încă ce catastrofă
nebănuită a avut atâta putere, încât să măture o
civilizație care nu trăia în epoca de piatră, ci în case de
piatră.

Civilizația egipteană

Artefacte de origini extraterestre

Zeița Nefertiti continuă să capteze imaginația

omenirii și să fascineze de mii de ani. Nicholas Reeves,
cercetător american, susține că a descoperit rămășițele
zeiței, chiar în mormântul lui Tutankhamon. El susține
că Nefertiti este îngropată în partea de nord a
mormântului lui Tutankhamon, într-o cameră blocată
printr-o ușă secretă. O analiză genetică, realizată în
urmă cu câțiva ani, indică faptul că Tutankhamon ar fi
fiul lui Nefertiti. După o scanare a mormântului, a fost
descoperită această cameră secretă în care se spune că
a fost înmormântată zeița.
Mormântul lui Tutankhamon a fost descoperit în
anul 1922. A fost găsit intact. Este cel mai bine păstrat
mormânt antic descoperit până acum. În mormânt au
fost descoperite cca 2.000 de obiecte extrem de
valoroase. Inițial, mormântul a fost construit pentru o
zeiță, dar moartea neașteptată a lui Tutankhamon a dat
peste cap planurile.
Un studiu realizat de cercetătorii italieni și egipteni a
scos la iveală faptul că un pumnal îngropat alături de
faraon are origini extraterestre. Proveniența sa a fost
stabilită prin spectrometru cu fluorescență de raze X,
care a constatat că lama pumnalului conținea o
cantitate neobișnuit de mare de nichel, o cantitate
specifică meteoriților. Artefactele produse cu minereu
de fier extras din minele obișnuite conțin în jur de 4%
nichel, în timp ce pumnalul are o proporție de 11%.
O altă trăsătură a meteoriților fioroși este prezența
cobaltului, identificat, de asemenea, în lama
pumnalului, alături de fosfor și alte metale care
sugerează că materia primă a fost de origine
extraterestră. Analizând toți meteoriții descoperiți pe o
rază de 2.000 kilometri în jurul mormântului,
cercetătorii au identificat exact fragmentul cosmic din
care a fost realizat pumnalul. Este vorba despre o rocă
numită Kharga.
Egiptenii atribuiau fierului meteoric proprietăți
divine, dat fiind originea sa. Lama se află într-o teacă
de aur sub forma unui cap de șacal și decorată cu
model floral pe o parte și cu un model de pene pe
cealaltă parte. Lama pumnalului nu este singurul
obiect din mormântul lui Tutankhamon realizat dintr-
un material neobișnuit și rar. Pandantivul scarabeu de
la gâtul lui Tutankhamon este confecționat dintr-o
sticlă formată probabil, în urma căderii unei roci din
spațiu în deșertul libanez, fapt care a topit nisipul din
jur. Aceasta este cea mai pură sticlă din câte s-au
întâlnit vreodată, cu o concentrație de cuarț de 98%.

Obeliscul neterminat

Unul dintre cele mai faimoase vestigii ale unei lumi

de mult pierdute este obeliscul neterminat din Egipt,
care are niște dimensiuni uluitoare. Uriașa structură,
tăiată dintr-un singur bloc de piatră cu o precizie
incredibilă, cântărește aproape 1.200 de tone și are o
lungime de 42 de metri. Construcția, aflată în zona de
nord a carierelor de piatră de la Assuan, a fost
abandonată din motive necunoscute.
Practic, dacă ar fi fost finalizat, obeliscul ar fi fost cel
mai mare ridicat vreodată (mai înalt decât o clădire cu
10 etaje din vremurile noastre). Mai mult, construcția
este săpată în granit, unul dintre cele mai dure
materiale care există pe Terra, iar în jurul ei există
foarte puțin spațiu de manevră. În acest context, se
naște o întrebare legitimă: cum a reușit un popor cu
unelte primitive să prelucreze un obiect atât de mare și
dintr-un material atât de greu de șlefuit?

Mormântul și mumia lui Osiris

Isis a fost numele unui proiect sovietic, lansat în 1961

și care avea drept scop demonstrarea faptului că
vechea civilizație egipteană a fost fondată de
extratereștri. În mitologia egipteană, Osiris a fost
faraonul care a murit și a fost readus la viață de către
soția sa, Isis. După moartea sa, el a fost mumificat și
înmormântat într-un loc secret.
Cercetătorii sovietici i-au descoperit mormântul în
anul 1961, dar, în mod ciudat, mulți dintre cercetătorii
care au participat la această descoperire au murit apoi
în mod suspect. S-au scris multe despre mumia lui
Osiris. Unii cercetători au susținut că este de origine
extraterestră. Victor Ivanovici, un astrofizician rus, a
avut acces la arhivele KGB după anul 1992 și a declarat
că, în conformitate cu documentele studiate, peste
20.000 de specialiști sovietici s-au deplasat în Egipt
pentru a studia piramidele și sit-urile egiptene.
Proiectul Isis a pornit de la descoperirea unui
mormânt de către doi beduini, într-o piramidă din
Egipt. Agenții KGB s-au deplasat în Egipt și i-au
interogat pe cei doi beduini care au declarat că au
descoperit „mormântul Vizitatorului”. Cercetările s-au
efectuat în cel mai mare secret, de teamă că CIA și alte
servicii secrete occidentale pot afla ceea ce au declarat
cei doi beduini. În mormânt au fost descoperite 15 cutii
de artefacte, un corp mumificat parțial, un sarcofag din
piatră și opt mostre de hieroglife.
Unul dintre oamenii de știință sovietici care a intrat
în mormânt, a declarat: „Am simțit o forță ciudată de
respingere care ieșea din pereți. Nu am găsit nicio
explicație acestui fenomen. Pe mormânt era un text
care a fost decodificat și care se referea la întoarcerea
celor cu aripi. Mumia avea o lungime de peste doi
metri și o vechime de 12.000 de ani.
Conform mitologiei egiptene, zeii au coborât din
Cer, pentru a le da oamenilor tot felul de cunoștințe. Ei
au plecat și l-au lăsat pe Osiris pentru a definitiva
opera lor pe pământ. Artefactele și mumia acestuia au
fost transportate în cel mai mare secret la Moscova.
Serviciul secret israelian, Mossadul, a avut mai multe
tentative de a intra fraudulos pe teritoriul Egiptului și
de a intra în posesia artefactelor și a mumiei.
Apoi, autoritățile egiptene au fost selective în ceea ce
privește accesul cercetătorilor occidentali în siturile
arheologice egiptene. Atunci când era făcută o
descoperire, cercetătorul în cauză trebuia să părăsească
Egiptul. În ultimii ani, accesul occidentalilor a fost
interzis, iar munca de cercetare la fața locului este
efectuată numai de egipteni. Se pare că, Egiptul vrea să
ascundă ceva: poate chiar faptul că vechea civilizație
egipteană a fost creată de către extratereștri.

Templul de la Abu Simbel

În 1960, președintele Gamal Abdel Nasser a început

în Egipt, cu sprijin rusesc, lucrările celei mai mari
centrale electrice a țării. Pe o parte a locului în care
trebuia captat imensul fluviu sfânt al egiptenilor –
Nilul – și format lacul de acumulare se ridica una
dintre cele mai frumoase construcții ale lumii antice:
templul din piatră Abu Simbel, reședința faraonului
Ramses al II-lea, una dintre minunile antice ale acestei
țări, aflat în patrimoniul UNESCO. Deoarece imensa
construcție era în pericol, UNESCO a mobilizat 113
țări, care să contribuie cu bani, utilaje, muncitori,
ingineri și arhitecți la mutarea ei cu doar 180 de metri
mai sus de locul în care se construia barajul. Fațada
templului este impunătoare. Are 33 m înălțime și 38 m
lățime. Reprezintă patru statui ale lui Ramses, fiecare
dintr-un singur bloc de piatră, având între 10 și 20 de
metri înălțime și cântărind între 30 și 1.000 de tone.
Mutarea Templului de la Abu Simbel a durat 5 ani și
a fost nevoie de 2.000 de oameni, tone de materiale și
un efort tehnologic fără precedent. Au fost folosite cele
mai noi și mai sofisticate mașinării inventate până
atunci și s-a apelat la aproape toate națiunile
tehnologizate ale Terrei pentru a realiza această
mutare a Templului cu 180 de metri mai sus. 113 țări
au fost implicate, iar operațiunea a durat 5 ani.

Turnul lui Osiris din Piramida lui Keops

Oamenii de știință nu știu nici azi ce este: probabil –

o coloană izolatoare pentru transformatoare de energie
înaltă.
 Civilizația Harappa

Situat pe teritoriul Pakistanului, la circa 80 km de

orașul de azi Sukkur, Mohenjo Daro – care în
traducere înseamnă „Colina celor morți”, face parte
dintr-un ansamblu de așezări aparținând așa-numitei
civilizații Harappa, cunoscută și sub numele de
civilizația Văii Indusului. Orașul antic a fost descoperit
de o expediție arheologică, în anul 1921. Unul dintre
cei care și-au dedicat viața studierii acestor ruine este
englezul David W. Davenport, care, după 12 ani de
cercetări, a publicat, în 1979, o carte cu titlul
„Distrugerea Atomică – anul 2.000 î.Hr.”, volumul
fiind construit pe ipoteza că Mohenjo Daro nu a căzut
în ruină, odată cu trecerea timpului, ci a fost consecința
unei deflagrații nucleare.
Povestea extraordinară a „Colinei celor morți”
pornește de la descoperirea primelor ruine și arată că o
dată cu scoaterea la lumină a vestigiilor vechii așezări,
arheologii s-au pomenit în fața unui crater cu un
diametru de aproape 50 de metri, în interiorul căruia
totul, inclusiv piatra, este topit sau cristalizat, ca și cum
ar fi fost pârjolit de o temperatură uriașă. La marginea
acestui crater, cărămizile sunt topite și sudate între ele
pe partea dinspre locul presupusului impact.
Cercetătorii exclud din start posibilitatea ca zona să fi
fost pârjolită de erupția unui vulcan, întrucât nu există
niciunul în apropiere.
Zona devastată se întinde pe o arie având diametrul
de 3 km. La tot pasul se întâlnesc pietre negre, bucăți
diforme dintr-un soi de piatră care au dat mult de
gândit arheologilor, până când s-a descoperit că este
vorba de fragmente de vase ceramice, topite unele într-
altele, probabil în urma supunerii la aceeași uriașă
temperatură. Atunci când excavațiile au ajuns la
nivelul străzilor, arheologii s-au confruntat cu o
priveliște macabră: sute de schelete umane au fost
găsite în poziții care mai de care mai stranii.
Potrivit lui David W. Davenport, om se știință
britanic, ceea ce s-a petrecut la Mohenjo-Daro este
similar cu evenimentul atomic de la Nagasaki, din 9
august 1945. Pe lângă studiile de teren, ale căror
rezultate sunt incontestabile, specialistul britanic
susține că și anumite pasaje din celebra carte
„Bhagavad Gita” descriu tragicul eveniment: cei peste
100.000 de locuitori ai orașului antic au fost nimiciți de
o misterioasă armă supranumită „Agneya”. Această
armă a provocat o explozie impresionantă, de 100 de
ori mai mare decât strălucirea Soarelui. O parte din
oameni s-au topit instantaneu, iar construcțiile au
căzut ca și când erau din paie. Fumul alb s-a întins
peste tot orașul pentru ca într-un final să nu mai existe
niciun supraviețuitor. Pe lângă această descriere
fascinantă, Davenport susține că s-au descoperit
numeroase obiecte care păreau că au fost supuse unor
temperaturi extreme o perioadă scurtă de timp, pentru
ca apoi să fie răcite la fel de rapid. De aici, omul de
știință a tras concluzia că doar explozia unei bombe
atomice era capabilă să producă un asemenea
fenomen.
Descoperirile de la Mohenjo Daro nu sunt nicidecum
singulare. Aceleași scene apocaliptice se întâlnesc și în
orașul vecin, Harappa, unde, de asemenea, s-au găsit
schelete umane pe străzi. Săpăturile arheologice le-au
permis cercetătorilor să afirme că civilizația Harappa
era foarte avansată. Orașele din regiune sunt
construite după un plan riguros, cu străzi drepte, care
se întretaie perpendicular. Casele sunt dotate cu
sisteme de canalizare sofisticate, superioare celor ce
pot fi întâlnite în prezent în multe orașe ale Indiei și
Pakistanului. Cine au fost întemeietorii acestor orașe,
nu se știe încă.
În comunitatea științifică există o dezbatere privind
vechimea Civilizației Harappa. Metodele tradiționale
de datare cu radio-carbon au evidențiat că ruinele
datează cam din anul 2.600 î.Hr., dar, luând în calcul
efectele unei presupuse explozii nucleare, riscul unei
erori este foarte mare. Unii autori avansează ideea că
războiul nuclear care a distrus această civilizație a avut
loc acum 8.000–12.000 de ani. Cazul a fost studiat în
secolul trecut de mai mulți savanți sovietici, care au
descoperit că scheletele descoperite aici au un nivel
ridicat de radioactivitate. Într-una din aceste locații a
fost găsit un schelet cu un grad de radioactivitate de 50
de ori mai mare decât cel normal.
Un strat de cenușă radioactivă a fost descoperit și în
apropierea orașului Rajasthan din India, unde, din
această cauză, proiectul de construire a unui nou
cartier a fost suspendat. De altfel, orașul în sine are o
nedorită faimă, în ceea ce privește incidența cazurilor
de cancer și de copii care vin pe lume cu diverse
malformații. O altă mărturie peste timp a unui război
nuclear în India antică este uriașul crater Lonar, situat
la câteva sute de kilometri de Bombay și având un
diametru de 2.154 de metri. În întreaga zonă nu există
niciun fel de resturi ale vreunui meteorit și, potrivit
savanților, Lonar este singurul crater într-un strat de
bazalt, roca fiind supusă unui șoc intens, cu o presiune
mai mare de 600.000 de atmosfere, în stare să modifice
însăși structura sa. Semne ale unui război devastator
din Antichitate pot fi întâlnite și în alte colțuri ale
lumii, printre care enigmaticul deșert de sticlă libian,
situat în apropierea platoului Saad.
Când prima bombă atomică a explodat în New
Mexico (SUA), datorită căldurii extraordinare, nisipul
deșertului s-a transformat în sticlă verde. În secolul
trecut, mai multe descoperiri arheologice din diferite
zone ale globului au scos la iveală și alte straturi de
astfel de sticlă, vechi de mii de ani. Descoperit în 1932
de arheologul Patrick Clayton, deșertul de sticlă se
întinde pe o arie foarte largă, măsurând 130 de km
lungime, iar lățimea ajunge pe alocuri la 53 km.
Numele său provine de la faptul că întinderea aridă
este presărată cu bucăți de sticlă, de o puritate
incredibilă, proporția de siliciu fiind de 98%. Un articol
apărut în iulie 1999 în revista britanică „New Scientist”
a demonstrat că deja faimoasa Sticlă din Deșertul
Libian (SDL) este cea mai pură substanță de pe
planetă.
Peste 1.000 de tone din acest material se întind pe o
suprafață de sute de kilometri. Unele bucăți sunt de
dimensiuni mari, cântărind până la 30 de kg, dar cele
mai multe sunt mici, semănând cu niște cioburi, ca și
cum o sticlă uriașă ar fi fost sfărâmată de o forță
colosală. În limbaj științific, cioburile verzi sunt numite
tectite. Proveniența lor este un subiect de aprinse
dezbateri. Sticla este cu certitudine extrem de veche.
Astfel, se știe că vânătorii preistorici își confecționau
din acest material diferite unelte ascuțite. Un scarabeu
sculptat în sticla verde a fost descoperit în mormântul
lui Tutankhamon.
Experimentele atomice din New Mexico, de la
sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial, au arătat
faptul că o deflagrație atomică topește siliconul din
nisip și transformă suprafața Pământului în sticlă.
Fulgerul poate și el transforma câteodată nisipul în
sticlă, dar formele lăsate au întotdeauna forma unei
rădăcini. Ramificațiile acesteia pătrund în adâncime.
Astfel, păturile de sticlă verde nu pot fi puse în niciun
caz pe seama acestui fenomen natural.
Dezbaterile născute în sânul comunității științifice de
problema tectitelor au fost rezumate într-un articol
publicat în august 1978 în revista „Scientific
American”. Aici, un reputat cercetător american a
încercat să formuleze o teorie plauzibilă care să explice
existența misteriosului strat de sticlă verde. Șeful
Proiectului Manhattan, prin care SUA a construit cele
două bombe nucleare care au distrus orașele Nagasaki
și Hiroshima, cercetătorul J. Robert Oppenheimer, a
adăugat și el o umbră de mister peste deja faimoasa
sticlă verde. Într-un interviu pe care l-a acordat
imediat după ce a asistat la primul experiment atomic,
cercetătorul a citat din Bhagavad Gita: „Acum am
devenit Moartea, Distrugătoarea de Lumi”. Cu altă
ocazie, intervievat la Universitatea Rochester, la 7 ani
după istoricul experiment și întrebat dacă acela a fost
primul experiment atomic din Istorie, replica sa a fost:
„Păi, da, din istoria modernă”.
Multiple dovezi arată că civilizația vechilor indieni
are zeci de mii de ani. Cu toate acestea, până în 1920,
majoritatea experților era de acord că originile
civilizației indiene ar trebui căutate, undeva, în jurul
secolului al IV-lea î.Hr. Această teorie a fost spulberată
însă de descoperirea ruinelor unor orașe precum
Harappa, Mohenjo-Daro (Muntele Morților), Kot Diji,
Kalibanga sau Lothal. Arheologii nu știu nici astăzi
cine sunt cei care au construit aceste orașe, dar
încercările de a data ruinele, cunoscute acum drept
Civilizația Văii Indusului au produs cifre care se învârt
în jurul anului 2.500 î.Hr.
Mulți oameni de știință cred că acestea sunt
rămășițele Imperiului Rama, descris în anticele texte
Mahabharata și Ramayana. Aceste texte descriu și un
război nimicitor purtat de imperiu împotriva unui
dușman extrem de puternic. Textele povestesc despre
armele ucigătoare folosite în conflict: mingi uriașe de
foc ce puteau distruge un întreg oraș, „strălucirea lui
Kapila” ce putea transforma 50.000 de soldați în
cenușă instantaneu și sulițe zburătoare ce puteau
distruge și cele mai rezistente forturi.
Experții în fizică atomică afirmă că evenimentul a
reprezentat de fapt prima explozie nucleară de pe
suprafața Terrei: „În Cartea lui Dzyan, găsim o relatare
despre o explozie nucleară. Faptul că oamenii și
extratereștrii au fost arși, radiația luminoasă de o
intensitate extraordinară, ca și celelalte detalii, nu fac
decât să întărească această teorie. Cred că nu mai avem
nevoie de alte dovezi și trebuie să acceptăm că cele
relatate de aceste manuscrise atât de vechi descriu cu
exactitate prima explozie nucleară care a avut loc acum
câteva mii de ani” – a declarat expertul în fizică
atomică Manfred Thomson, de la Universitatea
Princeton (SUA).

Civilizația din Insula Paștelui

Realizate din piatră, cele aproximativ 900 de figuri

umane se află pe flancurile vulcanilor stinși ai insulei.
Fiecare măsoară aproape 4 metri înălțime și cântărește
14 tone; par a fi sculptați din roca vulcanică găsită în
Rano Raraku.
Motivul pentru care sculpturile uriașe au fost
construite nu este foarte clar încă, dar se crede că
acestea au legătură cu ritualurile religioase și de
fertilitate practicate pe insulă. Mai mult, nu se știe ce s-
a întâmplat cu civilizația care le-a construit; se
cunoaște ideea conform căreia civilizația de pe Insula
Paștelui a dispărut în urma unui dezastru natural,
cauzat chiar de activitatea membrilor acesteia.

Civilizația incașă

Zeul primordial al incașilor se numea Viracocha sau

„cel cu barbă” (incașii, ca și alte popoare sud-
americane, nu purtau barbă), care a venit din Lacul
Titicaca, i-a învățat o serie de elemente ale civilizației și
a plecat de unde a venit, promițând că se va întoarce.
Când căutătorul spaniol de aur, Pizzaro, a invadat
actualul Peru, cucerirea puternicului imperiu al
incașilor a fost ușurată de faptul că la început indigenii
l-au luat drept Virachocha și tovarășii lui, reveniți
conform promisiunii făcute și nu au opus nicio
rezistență.

Pietrele gravate de la Inca (Peru)

Programul pentru evoluția Omenirii ne arată că

invențiile tehnologice ale actualei civilizații își
urmează calea menționată în Biblie (Vechiul
Testament) – Cartea Sfântă a Omenirii sau calea
gravată pe pietrele din Inca (Peru). Pe Pământ s-au
succedat din vremuri imemoriale mai multe civilizații:
imagini de elicoptere, avioane, nave maritime,
comparabile cu cele existente azi, sunt incizate pe
pereții templelor din vechime. Numeroase dovezi
arheologice – precum cuiul dacic, ciocanul din Texas,
mecanismul de la Antikytera (descrise într-o carte
anterioară a noastră), demonstrează acest lucru.
Manuscrisele unor cărți mai mult sau mai puțin
cunoscute – Cartea lui Dzian, Manuscrisul Voynich –
își așteaptă descifrarea integrală a mesajelor conținute
în ele. Desene rupestre sau picturi bisericești, inclusiv
din bisericile ortodoxe din România (bisericile
Mănăstirilor Curtea de Argeș, Neamț, Putna etc.)
înfățișează legăturile Omenirii actuale cu alte
civilizații.
Frapantă este similitudinea dintre elicopterul
sculptat pe pereții Templelor lui Seti I din Abydos și
Amon Ra din Karnak, ambele în Egipt și elicopterele
de azi, utilizate la ridicarea și transportarea unor
obiecte grele. Pe același perete al Templului lui Seti I,
la înălțimea de 10 m – deci inaccesibile privirii
oamenilor – există și alte vehicule care își așteaptă încă
proiectanții epocii noastre; una din reprezentări
seamănă cu o albină, cu siguranță nu numai pentru că
faraonul Seti I a fost asemuit în timpul domniei sale cu
o albină, datorită hărniciei sale.
Savanții au stabilit pe baza perioadelor de timp
necesare evoluției speciilor, conform Teoriei lui
Darwin (vezi în această lucrare capitolul Teorii despre
crearea Omului), vechimea Omului pe Terra este de
aproximativ 200.000 ani. Dar în interiorul acestei
evoluții sunt cuprinse mai multe civilizații succesive:
Atlantida și Mu, a giganților (uriașilor), sumeriană,
chineză, egipteană, greacă, incașă, aztecă, romană etc.
Numeroase dovezi arheologice și istorice, precum și
alte artefacte care demonstrează existența acestor
civilizații succesive pe Terra, sunt ascunse încă de ochii
curioșilor în depozite secrete...
În anii 70, secolul trecut, în urma secării râului Inca
(din Peru), a fost descoperită o așezare umană, cu un
nivel înalt de cultură și civilizație, având o vechime de
peste 65 de milioane de ani! Cele circa 10.000 artefacte
prelevate din așezare au fost păstrate de un arheolog
renumit din Peru, dr. Javier Cabrera, și închise într-o
încăpere secretă pentru că „nu suntem pregătiți pentru
astfel de secrete”. Artefactele de la Inca (Peru) aparțin
unei civilizații necunoscute, dificil de încadrat pe scara
timpului actual al Pământului.
Înainte de a muri, în anul 2001, Javier Cabrera i-a
anunțat pe oamenii de știință cum a ținut închise,
departe de ochii specialiștilor și ai publicului, timp de
trei decenii, într-o cameră secretă aflată la subsolul
Muzeului de Istorie Națională din Peru, niște „obiecte
cu totul speciale”, pietrele de la Inca, a căror
semnificație pare greu de înțeles prin intermediul
cunoștințelor actuale.

Descifrarea artefactelor de la Inca (Peru)

Cele peste 10.000 de pietre de diferite dimensiuni au

o suprafață neagră, fină, pe care sunt gravate
numeroase imagini. La volume egale cu cele ale
pietrelor obișnuite, cele de la Inca au o greutate mai
mare. Pe suprafața ovală a unei astfel de pietre este
desenat globul pământesc, probabil așa cum era în
urmă cu 65 milioane de ani; astfel, aflat între cele două
Americi și Africa, Oceanul Atlantic este redat în desen
sub forma unei fâșii înguste de apă. Conform teoriei
lui Alfred Wegener, atunci ar fi început deriva
continentelor...
Pe imaginea suprafeței continentelor menționate
sunt desenate figuri umane, locuințe și edificii publice,
dinozauri și alte animale specifice epocii respective.
Oamenii reprezentați sunt îmbrăcați pe tot corpul, iar
alții sumar, așa cum se întâmplă și azi pe diferite
meridiane ale Terrei.
Dinozaurii – animale preistorice, dispărute în urmă
cu 65 de milioane de ani – sunt incizați pe suprafața
unor pietre, de asemenea, canguri, tot de atunci,
identici cu cei de azi, din Australia. Oamenii se luptă
cu dinozaurii pe unele pietre, iar pe alta este un om
călare pe un dinozaur domesticit... Alte pietre
ilustrează: a) diferite intervenții medicale, acum 65 de
milioane de ani!; b) simbolul grec și actual al medicinii:
șarpele încolăcit pe piciorul cupei cu venin – venin
care se folosește și azi în diferite tratamente; c) un
astronom care studiază cu o lunetă bolta Cerului; d)
omagiul spiritual pe care doi incași îl aduc Soarelui.
Unele dintre petroglife (desenele incizate pe roci)
prezintă animale cu similitudini izbitoare cu cele din
geoglife (figurile uriașe trasate pe sol), vizibile din aer
în deșertul Nazca (tot din Peru): maimuțe, păsări
colibri, tarantule (păienjeni urași), figurează atât pe
solul de la Nazca, cât și pe pietrele Inca...

Desenele uriașe de la Nazca

Pe un platou înalt și secetos, la o distanță de

aproximativ 321 de kilometri de Lima (Peru), se află
dispuse, în niciun caz la întâmplare, circa 800 de linii
lungi, albe, dintre care circa 300 redau forme
geometrice, iar circa 70, forme animaliere, între care un
păianjen, o maimuță și o pasăre colibri. Oamenii de
știință sunt de părere că acestea datează de acum
aproximativ 2.000 de ani și se crede că au fost realizate
de o civilizație extraterestră, care le-a desenat (croit) de
la o înălțime mare pentru a avea perspectivă asupra
lor. Acestea au fost realizate prin îndepărtarea
straturilor oxidate de la suprafața pietrelor și
expunerea straturilor de nisip de dedesubt.
Primele studii efectuate asupra uriașelor desene, în
primii ani ai secolului XX, susțineau că acestea au fost
realizate prin alinierea cu constelațiile, dar cercetări
mai recente sugerează că aceste linii au legătură cu
ceremonii sau cu ritualuri ale fertilității.

Sfinxul de la Marcahuasi

Marcahuasi este un platou din Anzii occidentali,

puțin cunoscut până în momentul în care arheologul
Daniel Ruzo a descoperit aici mai multe sculpturi
megalitice, aparținând unei civilizații misterioase.
O expediție condusă de arheologul sud-american a
pătruns într-un perimetru nelocuit, nu departe de
orașul Masma (Peru), perimetru pe care se aflau
numeroase sculpturi ciclopice, izolate în grupuri de
două sau trei. Cercetătorii au rămas impresionați în
clipa în care au realizat că aceste sculpturi înfățișează
animale desprinse din filmele de ficțiune, dar care
aveau gigantice corpuri umane.
Printre cele mai comune animale se pot distinge
cămila, calul sau glyptodontul, o specie de leneș uriaș
pe care zoologii îl consideră dispărut din arealul
american încă din perioada Pleistocenului (perioadă
geologică ce a început acum 2.588.000 de ani și s-a
terminat acum 11.700 de ani. Din această informație,
arheologii au tras concluzia că acea civilizație antică a
trăit pe Terra cu cel puțin 12.000 de ani în urmă.
Au fost realizate numeroase studii cu privire la
statuile megalitice, care au ridicat și mai multe
întrebări, la care nu s-a reușit să se răspundă în
totalitate. Oare să fi fost vorba doar despre o galerie de
artă a lumii preistorice sau este vorba despre o
civilizație avansată care a vrut să transmită un mesaj
generațiilor viitoare?
O întâmplare ciudată s-a petrecut în momentul în
care echipa lui Ruzo efectua cercetările. Atunci când
lumina amurgului punea stăpânire pe întreg platoul,
aceste sculpturi antice păreau că se însuflețesc. Raze de
lumină puternice erau reflectate din corpurile de piatră
reci ca și cum animalele ar fi vrut să revină la viață.
Uimiți de acest efect, arheologii și-au continuat studiile
și într-un final au reușit să descopere că fiecare
sculptură megalitică juca propriul rol pe harta
cerească. Fiecare statuie reprezintă momentul de
revoluție al câte unui corp ceresc vizibil, unele figuri
marcau solstițiul, altele, echinocțiul, conform timpului
astronomic.
În acest fel, specialiștii au realizat că statuile nu
fuseseră sculptate la întâmplare, ci jucau un rol decisiv
în măsurarea timpului. Este incredibil cum o civilizație
antică, care este plasată pe linia timpului cu cel puțin
12.000 de ani în urmă, a fost capabilă de astfel de
capodopere. În urma descoperirii incredibile, Ruzo
scria: „Statuile sunt astfel orientate față de Soare încât
la momentul calculat, razele să lumineze un anumit loc
dinainte știut al stâncii. Am urmărit acest fenomen
privind ore întregi un chip de animal, care avea
orbitele mult adâncite. La amiază, între orele 12 și 13,
un punct luminos apărea pe fundul orbitei de piatră,
insuflând astfel viață sculpturii megalitice”.
Acest complex megalitic de statui este unul fantastic
și până în prezent nu a putut fi atribuit niciunei
civilizații de pe Terra, dar este limpede faptul că acei
oameni dețineau cunoștințe avansate despre tot ceea ce
îi înconjura.

Zidurile de la Sacsayhuamán

În exteriorul capitalei incașe, Cusco, se află fortăreața

Sacsayhuamán, construită din pietre enorm de mari
care au fost cioplite și așezate împreună, precum un
mozaic. Există multe voci care susțin că acestea au fost
create de către o civilizație antică care a avut un ajutor
extraterestru. Pietrele din care a fost construită
fortăreața cu greutatea de 360 de tone fiecare au fost
cărate mai mult de 32 de kilometri pentru a forma trei
ziduri concentrice, lungi de 360 m și înalte de 6 m.
Este o dilemă cum o civilizație antică a reușit
construirea acestei fortărețe cu o precizie inginerească
atât de mare, iar de curând arheologii au descoperit
urme ale unui sistem de frânghii cu pârghii pentru
transportarea acestor pietre către locul de construcție,
un sistem bazat pe principiul rezistenței și pe
ingeniozitate. Incașii nu au folosit mortar pentru a fixa
uriașele pietre, care sunt atât de bine îmbinate, încât nu
se poate strecura între ele nicio lamă de cuțit.

Civilizația Lemuriană

Lemuria și Mu sunt uneori denumiri distincte,

alteori legate de un legendar continent dispărut care,
potrivit adepților acestei teorii, ar fi existat în Marea
Caraibilor având atribute asociate Atlantidei. Ideea
misterioaselor tărâmuri pierdute Lemuria și Mu a fost
concepută în secolul al XIX-lea, când a fost introdusă
teoria evoluționistă. Civilizația de pe continentul Mu a
atins apogeul cu 50.000 de ani î.Hr. O civilizație cu o
tehnologie elevată, cu mult superioară celei pe care o
are astăzi Omenirea.
O parte din populația care s-a putut salva a migrat în
diverse colțuri ale lumii. În acele zone au dezvoltat alte
civilizații: pe cea egipteană, babiloniană, mayașă,
persană. În arhivele unui templu budist au fost
descoperite texte cu privire la dispariția continentului
Mu și implicit la moartea unei mari civilizații. O stea
pe care budiștii o numeau Bal a căzut din cer și a
distrus șapte orașe. Cerul și pământul erau pline de
flăcări. Oameni, animale vegetație, totul a ars. Oamenii
implorau divinitatea să-i salveze. Continentul s-a rupt
în bucăți, după care s-a scufundat. La British Museum
din Londra (Anglia) este expus un document mayaș, în
care este redată catastrofa care s-a produs pe
continentul Mu.
Două documente care provin din zone diferite ale
planetei descriu aceeași catastrofă. În texte sunt
similitudini. Se vorbește despre o stea care a căzut pe
continent și totul a fost pustiit de foc. Vulcanii au
început să erupă, mari cutremure s-au produs și valuri
uriașe au inundat continentul, care s-a scufundat în
apele oceanului, distrugând orașele și templele lui.
Puțini au fost cei care s-au putut salva. În Peru, mai
precis la Ica, s-au descoperit pietre inscripționate cu
diferite desene. Una dintre acestea reprezintă o hartă
care, conform specialiștilor, reprezintă continentele
Atlantida și Mu.
Aceste descoperiri i-au făcut pe specialiști să
compare civilizațiile dispărute în mod misterios și au
descoperit similitudini între scrierea egipteană și cea
mayașă. În ruinele megalitice din Japonia, Yucatan și
Insula Paștelui s-au descoperit inscripții similare
având textul: „Noi am ridicat templul și suntem veniți
din vest de pe continentul pierdut”. Manuscrisul
Troano descrie continentul Mu ca având peste 64
milioane de locuitori, cu orașe înfloritoare, vegetație
luxuriantă. Populația era grupată în triburi, dar sub
aceeași conducere.
Conducătorul se numea Ra, iar această civilizație
forma imperiul Ra-Mu sau imperiul Soarelui. Toți
aveau aceeași religie și credeau în nemurire. Rasa
dominantă era cea albă. Oamenii erau înalți, frumoși,
ochii erau închiși la culoare. Excelau în navigație,
construcții, sculptură. Continentul Mu era centrul de
cultură al Umanității.
Descoperirile arheologice făcute între ruinele
vechilor egipteni, mayași și ale altor societăți arhaice
au dus la o nouă interpretare a Istoriei. Referirile la
continentul Mu au apărut în 1864, datorită unui
arheolog francez, pe nume Brasseur. Acesta era
fascinat de hieroglifele descoperite în ruinele mayașe
vechi de secole. Brasseur a călătorit în Spania pentru a
studia artefactele civilizației mayașe. În acest mod el, a
aflat despre un tărâm străvechi care se scufundase în
ocean, în urma unei erupții vulcanice.
Figurile corespunzătoare literelor M și U erau legate
de acest teritoriu și Brasseur a presupus că el era numit
Mu. Arheologul Plongeon a susținut că a descoperit în
vechile texte mayașe povestea a doi frați rivali, atrași
de farmecele unei regine numite Moo. Unul dintre frați
a fost ucis și celălalt a preluat puterea, înainte ca un
cataclism să lovească continentul Mu. Regina Moo a
fugit înaintea catastrofei. Imediat au apărut speculații,
potrivit cărora ea ar fi reușit să ajungă în Egipt,
devenind venerată aici ca zeița Isis. Ea a întemeiat
civilizația egipteană și a supervizat construcția
Sfinxului.
În secolul al XIX-lea au fost descoperite schelete de
animale și sedimente asemănătoare în India și
Madagascar, țări situate în aceeași regiune, dar
despărțite de ape. S-a emis ipoteza că cele două regiuni
au format un singur continent, că ele au fost unite
printr-o punte de uscat care trecea prin Oceanul
Indian.
Zoologul englez Schlater a propus numele Lemuria,
după lemur, un strămoș al maimuțelor. Mulți savanți
au susținut această teorie. A fost promovată ideea că
pe acest continent a trăit o rasă umană superioară.
Distrugerea continentului s-a produs cu 10.000 de ani
înainte de nașterea lui Hristos.
 Aceștia cunoșteau tainele telepatiei, călătoriei astrale
și ale teleportării. Continentul avea o lungime de 8.000
de kilometri și o lățime de 5.000 de kilometri,
întinzându-se până în Pacific, unde insulele de astăzi
sunt foste vârfuri muntoase ale continentului pierdut.
Și legendele sanscrite vorbesc despre continentul
Rutas, scufundat în ocean. Lemurienii erau a treia din
cele șapte rase fundamentale ale Omenirii. Ei erau
hermafrodiți cu abilități Psi și un al treilea ochi.
Atlanții erau a patra rasă fundamentală.
Referitor la lemurieni, a fost avansată ideea că
bătrânii din Lemuria, cei care au supraviețuit
cataclismului, s-au mutat pe un podiș nelocuit din Asia
Centrală, unde au înfăptuit a Treisprezecea Școală.
Ținutul poartă numele de Tibet. Acolo, ei au înființat o
bibliotecă și o școală dedicată adepților spirituali,
numită Marea Frăție Albă.
Anumite regiuni de uscat ale planetei au fost
considerate ultimele rămășițe ale Lemuriei, de la
insulele din Pacific – Fiji, Hawaii și Insula Paștelui – la
coasta vestică a SUA. Potrivit unor entuziaști ai acestei
teorii, în anul 1972 ruinele unui oraș lemurian
scufundat ar fi fost găsite între Maul și Oahu, în
arhipelagul Hawaii, descoperirea fiind însă
mușamalizată de Serviciile Secrete Americane.
 Civilizația Maya

Maya a fost una dintre cele mai cunoscute civilizații

din America de mijloc. Istoria maya cunoaște trei faze:
perioada preclasică (începe în jurul anului 2600 î.Hr.),
cea clasică și post clasică, perioadă care s-a încheiat cu
câteva secole în urmă, deși sunt voci care susțin că
populația maya nu a dispărut cu adevărat niciodată.
Întinderile vaste pe care aceștia le ocupau, incluzând
teritoriul actual al Mexicului, Guatemalei, nordul
Belizelor și vestul Hondurasului, au contribuit la
supraviețuirea și perpetuarea acestei civilizații pentru
o lungă perioadă de timp.
Apărută la sfârșitul mileniului al III-lea î.Hr., această
civilizație precolumbiană s-a dezvoltat din sud-estul
Mexicului până în vestul Hondurasului și
Salvadorului, cuprinzând actualele teritorii ocupate de
Belize și Guatemala. Imperiul Maya și-a atins apogeul
între secolele al VI-lea și al IX-lea d.Hr., înainte de a
începe să decadă și să dispară în timpul cuceririi
spaniole, în secolul al XVI-lea. În zilele noastre, 40%
din cei 13 milioane de locuitori din Guatemala aparțin
comunității mayașe, potrivit estimărilor oficiale, și
aproape 1,5 milioane de mexicani concentrați în
peninsula Yucatan sunt moștenitori ai acestei populații
străvechi.
 Nu mayașii au fost cei care au pus bazele astrologiei,
epigrafiei, scrisului sau sistemelor calendaristice, ci le-
au preluat de la o puternică civilizație antecesoare,
olmecii; totuși, aceste științe au fost desăvârșite de
către mayași. Nici cunoștințele de arhitectură și
inginerie nu le erau străine. Mărturie a acestui fapt
stau construcțiile care le-au supraviețuit timp de
secole: arhitectura ceremonială, incluzând piramide
care serveau drept temple, palate și observatoare
astronomice, rezervoare subterane în care colectau și
păstrau apa de ploaie, toate construite fără ajutorul
uneltelor de metal. În jurul anului 300, mayașii au
adoptat un sistem de conducere ierarhic, condus de
regi și de nobili. Civilizația lor s-a dezvoltat într-un
regat foarte bine structurat în timpul perioadei clasice.
Societatea lor era formată din mai multe state
independente, fiecare dintre ele având atât o societate
agricolă rurală, cât și întinse localități urbane,
construite în jurul lăcașurilor de cult. Declinul a
început după anul 900, când, din motive încă rămase
neînțelese, mayașii din regiunile sudice și-au
abandonat orașele. Ulterior, formațiunile nordice au
fost integrate în civilizația toltecă, ceea ce le-a
prelungit existența și cultura până în jurul anului 1200.
Câteva formațiuni periferice au continuat să existe
până la venirea conquistadorilor, la începutul secolului
al XVI-lea.
Cercetători coordonați de Andre Droxler, de la
Universitatea Rice (SUA), au analizat mineralele dintr-
o cunoscută peșteră submarină de lângă Insulele
Belize, numită Gaura Albastră.
Ei au aflat astfel detalii importante, care pot să
explice mai bine misterul dispariției civilizației
mayașe. Mineralele găsite acolo și în lagunele din
apropiere arată că în perioada 800–900 după Hristos a
fost o secetă puternică în această regiune. După ce
ploile au revenit, mayașii s-au mutat spre nord, dar au
dispărut din nou, după câteva sute de ani, tot într-o
perioadă de secetă. Și alte studii anterioare au indicat
seceta ca o posibilă explicație pentru declinul și apoi
dispariția culturii maya. Această cercetare confirmă
teoria, aducând nou dovezi, consideră autorii
studiului.
Perioada cuprinsă între anii 250–900 d.Hr.,
cunoscută și sub numele de perioada clasică, a
însemnat apogeul culturii mayașe. Civilizația mayașă a
înflorit între anii 300–700 (sau, după alți cercetători,
250–700) după Hristos, în Peninsula Yucatan (Mexic),
unde mayașii au construit piramide, au dezvoltat o
scriere specifică și au pus bazele unui calendar
avansat. După anul 700, cultura mayașilor a început să
decadă, lumea lor fiind cuprinsă de anarhie și de
războaie. Explicațiile pentru această decădere sunt
numeroase, dar în ultimii ani tot mai mulți istorici cred
că de vină a fost seceta.
Prima dovadă a venit în anul 2012, în urma analizării
unei stalacmite dintr-o peșteră din Belize, care
prezenta semnele unei scăderi drastice a precipitațiilor.
Unii cercetători cred că în această perioadă musonul
nu mai trecea prin zona Peninsulei Yucatan, ducând
astfel la secetă. Acum, cercetătorii au preluat mostre
din sedimentele din Gaura Albastră și din reciful
Rhomboid, care înconjoară Laguna Lighthouse.
Experții au urmărit raportul de titaniu și de aluminiu
din aceste sedimente. O cantitate mare de titaniu
înseamnă precipitații abundente, pentru că acest
compus chimic se află pe rocile vulcanice din regiune,
care, în timpul ploilor, ajung în râuri și apoi în ocean.
Astfel, în perioada 800–1000, au avut loc doar două
cicloane tropicale, la 20 de ani, deși în mod normal ar fi
trebuit să fie 5 sau 6.
Fenomenul se repetă și în perioada anilor 1000–1100,
când a avut loc o răcire pronunțată a vremii pe Terra și
a fost o perioadă de secetă în regiunea Yucatan. Este
momentul în care decade orașul Chicen Itza din Mexic,
ultimul refugiu al culturii Maya. Seceta a însemnat
foamete, dar și tulburări sociale, revolte și războaie
pentru resurse.
 Astronautul Pakal

Palenque este una dintre cele mai importante regiuni

în care civilizația maya a lăsat urmele existenței sale.
Acolo se află o grotă săpată în stâncă, unde, pe 15 iulie
1952, arheologul mexican Alberto Ruz Lhuiller a
descoperit un sarcofag care, conform inscripției, ar fi
aparținut regelui Pakal. Acest sarcofag a devenit
celebru și învăluit în mister datorită basoreliefului de
pe placa superioară, care îl înfățișează pe rege într-un
fel de navetă spațială, în care manevrează diverse
manete.
Accesul la mormânt a fost greoi pentru că se afla la o
adâncime de 22 metri. Aparatul de zbor era prevăzut
cu un șarpe cu două capete, având simbolistică
reptiliană. Ciudățenia a intervenit atunci când
cadavrul din sarcofag a fost supus analizelor. S-a
constatat că regele avea vârsta de 40 de ani când a
murit. Există o neconcordanță între rezultatul acestor
analize și textele mayașe care îl prezintă pe rege ca
murind la vârsta de 80 de ani. Poate că diferența de
timp provine din faptul că regele a plecat de bunăvoie
în Cosmos sau a fost răpit. Astfel de răpiri pe care zeii
le-au făcut sunt consemnate în multe texte antice.
 Calendarul mayaș

Conceptul de calendar mayaș în sine este unul

complex, aceasta deoarece nu există doar unul, ci trei
astfel de calendare. Primul dintre ele este calendarul
religios, care are nevoie de 260 de zile pentru a
completa un ciclu religios. Cel de-al doilea este cel
solar, care are 365 de zile, numit Haab. Echivalentul a
ceea ce cunoaștem noi în prezent a fi un an, însemna la
mayași un Tun, 20 de Tun însemna un Katun, 20 de
Katun echivala cu un Baktun (aproape 400 de ani), iar
13 Baktun înseamnă Marele Ciclu de 1.872.000 de zile
sau 5.200 de Tun, adică 5.125 de ani. Primele două
calendare erau folosite pentru a prezice influențe care
puteau schimba destinul, preziceri personale sau
evenimente apropiate. Acestea sunt conținute într-un
al treilea calendar, numit „Calendarul cel lung”.
Calendarul gregorian, pe care îl folosim în prezent, a
fost introdus în Europa, în 1582. Conform acestuia,
Pământul face o orbită completă în 365,25 de zile, cu o
eroare de 0,0003%, măsurătoare destul de exactă,
având în vedere că a fost introdusă în urmă cu 400 de
ani. Calendarul mayaș este derivat din cel al
predecesorilor lor, olmecii, a căror cultură datează cu
3.000 de ani mai devreme. Aceștia, fără a avea la
îndemână instrumentele secolului al XVI-lea european,
au reușit să aproximeze un an în 365,2420 zile, deci cu
o eroare de 0.0002%, o măsurătoare mult mai precisă
și, mai ales, făcută mult mai devreme.
Oamenii de știință au încercat să coreleze sistemul
de numerotare a calendarului mayaș cu calendarul
gregorian, încă de la începutul acestui secol. Această
corelație, cunoscută sub denumirea de corelația GMT,
a fost finalizată în 1950. Astfel, începutul Marelui Ciclu
sau ziua 0.0.0.0.0. Corespunde datei de 11 august 3114
î.Hr. Și se termină în 13.0.0.0.0 sau 21 decembrie 2012.
De-a lungul decadelor respective, multe dezbateri s-au
focusat pe găsirea corelației exacte dintre cele două
calendare. Majoritatea cercetătorilor din domeniu sunt
de acord că această echivalare este cât se poate de
exactă, ceea ce înseamnă că, într-adevăr, sfârșitul
calendarului maya corespunde datei de 21 decembrie
2012. În această zi, în timpul solstițiului de iarnă, a
avut loc o conjunctură planetară mai puțin obișnuită:
Pământul s-a aliniat cu Soarele, care s-a aflat în
mijlocul ecuatorului galaxiei Căii Lactee, alcătuind
ceea ce vechii mayași numeau Copacul Sfânt. Alinierea
astrală a avut loc pe 21 decembrie 2012, la ora 11:11 a.
M. GMT. Conform credinței mayașe, centrul galaxiei
noastre este „Uterul Cosmic”: loc al morții, al
transformării, al regenerării și al renașterii. Acest
moment marchează finalul calendarului mayaș.
 Astronomii moderni confirmă calculele mayașilor.
Pământul s-a aflat pe 21 decembrie 2012 într-un
aliniament exact cu Soarele și cu centrul Căii Lactee,
un eveniment galactic care are loc o dată la 25.800 ani.
Nimeni nu a cunoscut exact nici înainte, nici după
eveniment care sunt sau vor fi efectele acestui
aliniament asupra Pământului, însă geofizicienii au o
teorie care vine în susținerea prezicerilor mayașe: este
vorba despre fenomenul inversării polilor, în cadrul
căruia aceștia își inversează pozițiile, cauzând
catastrofe naturale în lanț care vor zgudui lumea
întreagă: cutremure, tsunami, incendii care au și vor
avea ca rezultat pagube materiale și pierderi
importante de vieți omenești. Albert Einstein a fost
unul dintre primii oameni de știință care au susținut
această teorie încă din 1955. Un nou studiu al
Universității Princeton dezvăluie faptul că Pământul
nu se confruntă cu această schimbare dramatică pentru
prima dată: în urmă cu 800 de milioane de ani, Polul
Nord se afla în mijlocul Pacificului, iar Alaska se afla la
Ecuator; mișcarea de translație nu s-a petrecut brusc, ci
de-a lungul unei lungi perioade de timp.

Contactul dintre mayași și extratereștri

Producătorul filmului „Revelațiile mayașe despre

2012 și după”, documentar realizat sub patronajul
guvernelor mexican și guatemalez, a declarat că are
dovezi care atestă faptul că civilizația mayașă a intrat
în contact cu extratereștri. El a publicat o fotografie
care a fost făcută în anii 30, într-o junglă din sudul
Guatemalei. În fotografie este un cap sculptat
descoperit în junglă, care reprezintă un extraterestru.
Teoria producătorului este susținută și de celebrul
fizician Stephen Hawking. Monumentul care a fost
fotografiat a fost sculptat în perioada 5.000–3.500 î.Hr.
Și reprezintă dovada unei civilizații dezvoltate.
Fotografia reprezintă un cap cu un chip alungit, cu
trăsături fine, care nu concordă cu trăsăturile
prehispanice ale Americii. Bustul a fost creat de o
civilizație superioară, care avea cunoștințe
impresionante și despre care nu a fost descoperită încă
nicio dovadă pe Pământ. Producătorul a declarat că
Hawking a fost cooptat în echipa sa pentru a continua
cercetările.
Declarațiile fizicianului Stephen Hawking au
continuat cu un semnal de alarmă: „Am avertizat
Omenirea că extratereștrii au fost acolo. Asta nu
înseamnă că dacă au fost prieteni cu mayașii vor fi și
cu noi. Oamenii trebuie să evite contactul cu
extratereștrii, oricât ne-ar consta aceasta.
Tot producătorul mai susține că în jurul acestei
fotografii a fost montată și o conspirație: fotografia a
fost publicată o singură dată într-o revistă englezească
care, ulterior, a fost retrasă de pe piață. El a mai spus
că bustul din fotografie are 17 metri înălțime și 6 metri
lățime, dar el nu mai este în jungla din Guatemala,
pentru că a fost preluat și ascuns de americani.
Monumentul poate fi comparat cu Statuile Moai din
Insula Paștelui sau cu Sfinxul din Egipt. În ultima
parte a declarației, s-a mai spus că mayașii și
extratereștrii au avut o istorie a schimburilor. Acest
fapt va produce un impact la nivel mondial.

Drumurile mayașilor care nu duc nicăieri

Drumurile mayașilor, botezate drumuri de cult sau

căi ceremoniale, sunt drumuri late, pavate și orientate
după un plan și un scop bine definit, greu de înțeles
pentru mentalitatea omului modern, drumuri care
străbat sute de kilometri și care uimesc și acum prin
linearitatea perfectă cu care au fost construite prin
jungla umedă și neprietenoasă. Acestea sunt drumuri
ciudate ale unei civilizații dispărute și neînțelese. Nici
„Camino de los muertos”, coloana vertebrală a
orașului Teotihuacan, nici aceste drumuri mai mult
sau mai puțin ceremoniale nu au fost întâmplător
construite, liniaritatea, planimetria și lungimea lor
fiind legate de cu totul alte motivații decât cele pe care,
astăzi, știința încearcă să le prezinte.
Puținele drumuri mayașe care au supraviețuit
intemperiilor pot fi interpretate ca punți de legătură
între diferite centre ceremoniale. Studiul acestor
tronsoane izolate, atâtea câte au mai rămas după
distrugerea lor sistematică ne conduce spre anumite
inadvertențe logice. Cu toate că la vremea respectivă
nu erau cunoscute carele de povară prevăzute cu osii și
roți și nici animalele de tracțiune, indienii anasazi au
construit o rețea de drumuri de circa 800 de kilometri,
așezate pe o infrastructură solidă, late de până la 10
metri și mărginite de borduri de piatră. Drumuri
trainice și plane, orientate către un aliniament perfect,
ce țintesc cu cerbicie și consecvență orizontul, fără să
facă nici cel mai mic ocol, nici cea mai mică concesie
reliefului natural.
Punctul de plecare al acestora este zona centrală
locuită de indienii anasazi. De aici, drumurile se
răspândesc centrifug, trecând în unele cazuri pe lângă
modestele așezări disparate în care trăiesc astăzi
urmașii indienilor anasazi. De cele mai multe ori,
aceste drumuri se termină neașteptat la marginea unor
lacuri, în fața unui stei de stâncă sau lângă un izvor
solitar. Nimeni până în prezent nu a putut explica de
ce.
 Unul dintre cele mai mari și mai reprezentative
dintre acestea, „Drumul Nordului”, are o lungime de
peste 80 de kilometri și se sfârșește la marginea unui
canion singuratic. Logica și sensul acestor drumuri
bizare care duc spre o țintă necunoscută nouă rămân
pentru noi incomprehensibile. Singura explicație care a
fost dată de indienii anasazi a fost aceea că aceste
drumuri duc către lumea spiritelor.

Teotihuacán

Numit și „Orașul regilor”, este situat în Mexic și

cunoscut datorită templelor piramidale și alinierilor
astronomice. Construit acum mai bine de 2.000 de ani,
cu o mărime și complexitate considerabile, pare că ar fi
un oraș al altei lumi. Cercetătorii sunt de părere că de-
a lungul timpului, oamenii care au aparținut culturilor
mayașă, zapotecă și mexicană au participat la
realizarea acestuia.
Datorită sistemului de transport și a practicilor
agricole folosite, Teotihuacán a fost considerat un oraș
cu o tehnologie mult mai avansată decât era posibil în
Mexicul preaztec. Cel mai cunoscut monument din
acest oraș este Piramida Soarelui, una dintre cele mai
mari construcții din Emisfera Vestică. În urma studiilor
întreprinse asupra acesteia, se consideră că
aliniamentul ei este bazat pe un ciclu calendaristic.

Civilizația Olmecă

Olmecii au fost o civilizație precolumbiană din

America Centrală, care a influențat masiv popoarele
care i-au urmat, precum aztecii sau mayașii. Cultura
olmecă a înflorit în zona Golfului Mexicului între 1.200
și 400 î.Hr. Olmecii au fost artiști și sculptori talentați
și au lăsat în urmă o multitudine de statuete, măști și
figurine. Însă, pe lângă toate acestea, ei au reușit să
creeze niște opere megalitice impresionante: 17 capete
gigantice din piatră, fiecare cântărind peste 50 de tone.
Capetele au fost descoperite în trei dintre cele mai
importante așezări olmece din Mexic – La Venta, San
Lorenzo și Tres Zapotez. Capetele au fost sculptate în
bucăți uriașe de bazalt, o rocă extrem de dură, fapt ce a
dat naștere unei întrebări justificate: ce unelte ar fi
putut folosi olmecii pentru a construi o operă atât de
impresionantă? Mai mult, imensele bucăți de bazalt
din care au fost realizate capetele descoperite la San
Lorenzo au fost extrase din Munții Tuxtla, care se află
la 50 de kilometri depărtare.
O altă controversă legată de această descoperire este
faptul că aproape toate capetele au trăsături specifice
rasei africane, cu nasul aplatizat și buzele groase. Unii
susțin că acest fapt dovedește că au existat în Africa
civilizații avansate, capabile să navigheze pe oceanele
lumii încă dinaintea europenilor.

Civilizația Sumeriană

Vechea civilizație sumeriană este una dintre cele mai

misterioase și controversate culturi din câte au fost
descoperite pe Terra. Strania legătură cu o civilizație
extraterestră a creat numeroase dezbateri în rândul
specialiștilor și a ridicat numeroase întrebări cu privire
la originea Omului.
Există numeroase texte antice care ne spun că în
Mesopotamia a început totul, adică acolo este leagănul
omului modern. În urmă cu mai multe sute de mii de
ani, zeii au coborât pe Pământ și au pus bazele unei
civilizații sofisticate, pe care o cunoaștem astăzi sub
numele de Sumer. Cel puțin aceasta este istoria
regăsită într-un antic text sumerian: „După ce regii au
coborât din Cer, au întemeiat cinci orașe, înainte de
Potop. În decursul a 241.200 de ani, doar opt zei sau
regi au guvernat această mică civilizație”. Printr-un
calcul simplu, cei opt regi au avut o durată de viață de
cel puțin 30.000 de mii de ani. Este limpede că un om
normal nu poate trăit atât de mult și din această cauză
se poate afirma că regii vechiului Sumer erau de
origine extraterestră.
Cultura sumeriană era una fascinantă. Oamenii
antici dețineau o tehnologie impresionantă care le
oferea posibilitatea să realizeze calcule complexe, „cu
15 cifre”, așa cum spune pergamentul. Pentru a face o
comparație succintă, grecii antici au ajuns la
performanța de a realiza calcule matematice cu
numere de până la 10.000. De aici deducem că
sumerienii au fost ajutați de către regii lor ocrotitori să
învețe tainele matematicii. De asemenea, este posibil ca
încă din acele vremuri pe Terra să fi existat mașini de
calcul extrem de avansate, comparabile cu
computerele din ziua noastră.
Apoi a venit Potopul, care este prezentat cu lux de
amănunte și în Biblie. Zeii au plecat pentru o perioadă
de timp și imediat după calamitate au revenit și orașul
Kish a devenit sediul general al regalității. Cine a
provocat Potopul sau de ce, sunt întrebări ale căror
răspunsuri nu se găsesc în textele sumeriene. Imediat
după Potop, lucrurile s-au schimbat dramatic. Nu doar
că zeii au început să-și arate adevărata față, dar și
durata lor de viață a scăzut considerabil. De exemplu,
regele Etana a fost succesorul lui Arwium, fiul lui
Mashda și a domnit pentru 1.560 de ani, imediat după
Potop.
Povestea regelui Etana, consemnată într-un text
antic, a fost făcută publică de cercetătorul italian
Alberto Fenoglio. Într-o zi, o imensă navă extraterestră,
dotată cu un scut imens, a aterizat în spatele palatului
regal. Din ea au coborât mai multe ființe umanoide,
înalte, cu părul blond și tenul închis la culoare.
Extratereștrii au dorit să vorbească cu Etana și l-au
invitat în nava lor. Consilierii regali i-au sugerat
regelui să decline această invitație, dar Etana, fără să
ezite, s-a urcat în nava extraterestră. Timp de 2
săptămâni, Etana a fost dus pe Lună, Marte și Venus.
Nu se știe ce s-a discutat la bordul navei extraterestre,
dar atunci când a revenit pe Terra, Etana l-a numit
consilier pe unul dintre extratereștri. Etana a domnit
1.560 de ani și imediat după moarte s-a ridicat la
ceruri, așa cum a făcut și Iisus. Acesta a fost motivul
pentru care a fost supranumit și Regele Dumnezeu.

Coloanele de la Baalbek

Baalbek este unul dintre cele mai controversate

locuri ale Antichității. Se află în Liban, la circa 80 km
depărtare de capitala Beirut. Nimeni până în prezent,
după cunoașterea noastră, nu a legat coloanele și
terasa de la Baalbek de mai vechea civilizație
sumeriană, edificată, probabil, cu ajutorul unei
civilizații extrapământene, cum încercăm să
demonstrăm în această lucrare.
Baalbek-ul este cunoscut azi datorită templului
construit pentru zeul Jupiter de către romani, dar și
datorită templului „antic”, distrus de romani, din care
a mai rămas doar baza și coloanele din față, ce are o
particularitate unică în lume: peste vechile ruine
rămase din templul arhaic, romanii au reconstruit
templul lor, schimbându-i apoi numele din Baalbek în
Heliopolis.
Partea cea mai interesantă este că baza templului
arhaic are în componența sa niște pietre de granit de o
mărime uimitoare: trei la număr, de aceea au căpătat
numele de Trilithon. Sunt printre cele mai mari pietre
de construcție remarcate în lume, mult timp fiind
considerate chiar cele mai mari. Fiecare bloc este
perfect șlefuit și cântărește peste 1.000 de tone.
Nu cunoaștem nici azi cine a putut să le aducă din
carieră în acest loc, să le taie și să le așeze perfect pe
locul lor. Această tehnică de construcție nu aparține
niciunei civilizații cunoscute astăzi pe Pământ. Curtea
templului arhaic de la Baalbek este așezată pe o
platformă numită Marea Terasă, care are un zid
enorm, realizat cu pietre-mastodont de 20 m lungime
și 4 m grosime. 9 dintre aceste blocuri se află pe latura
de nord a templului, 9 la sud și 6 la vest.
Mai există o piatră – „Piatra femeii însărcinate” –
mai mare decât toate acestea, la câțiva kilometri
depărtare de Baalbek, într-o carieră de calcar: are 1.260
de tone și depășește 21 m lungime.

Tamilii și subcontinentul Kumari Kandam

Kumari Kandam se referă la un subcontinent

mitologic pierdut de civilizația antică a Tamililor,
continent care era situat la sud de India, în Oceanul
Indian. Alte denumiri sau variante de ortografie includ
și Kumarik Kantam și Kumari Nadu. Civilizațiile
mitice care se presupune că au existat – Atlantis și
Lemuria – au aceeași iconografie în toate miturile
despre creație, distrugere și zeii veniți din Cer.
În secolul al XIX-lea, savanții europeni și americani
au confirmat existența unui continent scufundat numit
Lemuria, pentru a explica asemănările geologice între
Africa, India și Madagascar. Cercetători ai civilizației
Tamil au adaptat aceste teorii referindu-se la terenurile
Pandyan din sudul Indiei, pierdute în ocean, fenomen
descris în literatura de specialitate veche, tamilă și
sanscrită. Conform scrierilor vechi, o civilizație antică
Tamil a existat pe vechiul continent Lemuria, înainte
de a dispărea după o mare catastrofă. În secolul XX,
scriitorii Tamil au început să folosească numele de
„Kumari Kandam” pentru a descrie acest continent
scufundat.
Deși teoria existentei continentului Lemuria – vezi
mai sus în acest studiu – a fost mai târziu adoptată
pentru a demonstra teoria derivei continentelor,
conceptul a rămas popular printre reformatorii Tamil
ai secolului XX. Potrivit acestora, Kumari Kandam a
fost locul unde s-au organizat primele două academii
literare Tamil, în timpul domniei unui rege din
dinastia Pandyan. Ei au susținut despre Kumari
Kandam că ar fi leagănul civilizației pentru a dovedi
vechimea limbii și culturii Tamil.
Termenul Kumari Kandam a apărut pentru prima
dată în secolul al XV-lea, în Kanda Puranam, versiunea
Tamil a Skanda Puranam (texte hinduse religioase). Cu
toate acestea, povești despre un teren vechi scufundat
în Oceanul Indian au fost înregistrate în mai multe
opere literare tamile anterioare. Potrivit acestor
povestiri, o parte din teren a fost condus de regii
Pandiyan și a fost înghițit de mare. Povestea de
Kumari Kandam nu este considerată ca fiind doar o
poveste, dar pare să fie încărcată cu sentimente
naționaliste. Conform acestei povești a fost susținut
faptul că regii Pandiyan din Kumari Kandam erau
conducătorii întregului continent indian și că Tamil
este civilizația cea mai veche din lume.
Când subcontinentul Kumari Kandam fost
scufundat, oamenii săi s-au răspândit în întreaga lume
și au fondat diferite civilizații, prin urmare mai mulți
cercetători susțin că acest continent pierdut a fost
leagănul civilizației umane.

Cronicile Pământului: Cronologie

Evenimente anterioare Potopului
Pe Nibiru, o planetă îndepărtată a Sistemului nostru Solar,
viața se confruntă cu stingerea lentă, pe măsură ce
400.000

atmosfera planetei se erodează. Înlăturat de Anu,

conducătorul Alalu fuge cu o navă spațială și se adăpostește
pe Pământ. Descoperă că Pământul conține aur, care se
poate folosi pentru a proteja atmosfera nibiriană
Conduși de Enki, un fiu al lui Anu, Anunnakii aterizează pe
445.000

Pământ și înființează Eridu - Stația Terestră I – pentru

extracția aurului din apele Golfului Persic
Climatul terestru se îmblânzește. Tot mai mulți Anunnaki
430.00

sosesc pe Pământ, printre ei fiind și sora după tată a lui

Enki, Ninharsag, Ofițer Medical Principal
Producția de aur scăzând, Anu vine pe Pământ cu Enlil,
moștenitorul legal. Se ia hotărârea de a obține aurul vital
416.000

extrăgându-i din sudul Africii

Prin tragere la sorți, Enlil câștigă comanda Misiunii
Terestre; Enki e exilat în Africa. La plecarea de pe Pământ,
Anu e contestat de nepotul lui Alalu
 Șapte așezări funcționale din sudul Mesopotamiei includ un
Spațioport (Sippar), Centrul de Control al Misiunii
(Nippur), un centru metalurgic (Badtibira), un centru
400.000

medical (Shuruppak). Minereul sosește cu navele din

Africa; metalul rafinat este trimis pe stațiile orbitale
manevrate de Igigi, apoi transferat pe navele spațiale care
sosesc periodic de pe Nibiru
Câștigând sprijinul Igigilor, nepotul lui Alalu încearcă să
380.000

acapareze puterea asupra Pământului. Enliliții câștigă

Războiul Zeilor Bătrâni
Anunnakii care muncesc în minele de aur se revoltă. Ehki și
Ninharsag creează Muncitori Primitivi prin manipularea
genetică a femelei de maimuță antropoidă; aceștia preiau
300.000

muncile manuale ale Anunnakilor. Enlil face o razie prin

mine și aduce Muncitorii Primitivi la Edin-ul din
Mesopotamia. Primind capacitatea de a procrea, Homo
sapiens începe să se înmulțească
100.000 200.000

Viața pe Pământ regresează în timpul unei noi ere glaciare

Clima se încălzește din nou. Anunnakii (numiți în Biblie

Nefilimi), spre nemulțumirea crescândă a lui Enlil, se
căsătoresc cu fiice ale Omului
Începe „blestemarea Pământului - o nouă Eră Glaciară.
75.000

Tipuri umane regresive cutreieră Pământul. Supraviețuiește

Omul de Cro-Magnon
Enki și Ninharsag promovează oameni cu strămoși
49.000

Anunnaki la putere, în Shuruppak. Enlil, înfuriat,

complotează exterminarea Omenirii
 Dându-și seama că trecerea lui Nibiru prin apropierea
Pământului va declanșa maree imense, Enlil îi pune pe
13.000

Anunnaki să jure că vor ține secretă fată de Omenire

calamitatea iminentă
î.Hr.

Evenimente ulterioare Potopului

Enki încalcă jurământul, instruindu-i pe Ziusudra/Noé să

construiască o navă submersibilă. Potopul inundă tot
Pământul; Anunnakii asistă la distrugerea totală, din nava
11.000

lor de pe orbită. Enlil acceptă să acorde restului Omenirii

unelte și semințe; începe agricultura pe podișuri. Enki
domesticește animalele
Urmașii lui Noé primesc trei regiuni. Ninurta, primul fiu al
lui Enlil, construiește baraje în munți și asanează râurile,
pentru a face Mesopotamia locuibilă; Enki revendică valea
10.500

Nilului. Peninsula Sinai este reținută de Anunnaki pentru

un spațio-port postdiluvian; se înființează un Centru de
Control al Misiunii, pe Muntele Moriah (viitorul Ierusalim)
Ra/Marduk, fiul dintâi născut al lui Enki, împarte dominația
9330 9780

asupra Egiptului între Osiris și Seth

Seth îl prinde și îl dezmembrează pe Osiris, preluând
domnia exclusivă asupra Văii Nilului
Horus îl răzbună pe tatăl său Osiris, declanșând Primul
8970

Război al Piramidelor. Seth fuge în Asia, ocupând Peninsula

Sinai și Canaanul
 Opunându-se controlului rezultant asupra tuturor
instalațiilor spațiale din partea descendenților lui Enki,
enliliții dezlănțuie Al Doilea Război al Piramidelor.
Victorios, Ninurta golește Marea Piramidă de toate
8670

echipamentele. Ninharsag, sora după tată a lui Enki și Enlil,

convoacă o conferință de pace. Împărțirea Pământului e
confirmată. Domnia peste Egipt se transferă de la dinastia
lui Ra/Marduk la cea a lui Thoth. Heliopolis e construit ca
înlocuitor al Orașului Far

Anunnakii reînființează avanposturi la poarta instalațiilor

8500

spațiale; unul dintre acestea e Ierihonul

Pe măsură ce epoca de pace continuă, Anunnakii îi acordă

7400

Omenirii noi progrese; începe perioada neolitică. Semizeii

domnesc peste Egipt
Apare civilizația urbană în Sumer, când Anunnakii
reconstruiesc Orașele Vechi, începând cu Eridu și Nippur.
3800

Anu vine pe Pământ, într-o vizită festivă. În cinstea lui este

clădit un nou oraș, Uruk (Erech). Anu face din templu
sălașul iubitei sale nepoate Inanna/Ishtar
î.Hr.

III. Monarhia pe Pământ

Omenirii i se acordă monarhia. Kish este prima capitală, sub

egida lui Ninurta. Calendarul începe la Nippur. Înflorește
civilizația în Sumer (Prima Regiune)
3760

Primatul din Sumer îi este transferat lui Nannar/Sân.

Marduk proclamă Babilonul „Poarta Zeilor”. Incidentul cu
„Turnul Babel”. Anunnakii încurcă limbile omenirii.
 După ce lovitura sa de stat eșuează, Marduk/Ra revine în
Egipt, îl detronează pe Thoth și îl răpește pe fratele său mai
3450

mic, Dumuzi, căsătorit cu Inanna. Dumuzi e omorât

accidental; Marduk este închis de viu în Marea Piramidă.
Eliberat printr-un puț de urgență, pleacă în exil.
350 de ani de haos iau sfârșit o dată cu încoronarea
3100

primului faraon egiptean, la Memphis. Civilizația ajunge în

A Doua Regiune.

Monarhia din Sumer e transferată în Erech. Inanna primește

2900

dominionul Regiunii a Treia; începe civilizația din Valea

Indusului.

Capitala regală a Sumerului se mută din loc în loc.

2650

Monarhia se deteriorează. Enlil își pierde răbdarea față de

mulțimile dezordonate de oameni.

Inanna se îndrăgostește de Sharru-Kin (Sargon). Acesta

2371

întemeiază noua capitală, Agade (Akkad). Ia ființă imperiul

akkadian.
Urmărind să stăpânească toate cele Patru Regiuni, Sargon
sustrage solul sacru din Babilon. Conflictul Marduk- Inanna
2316

se inflamează din nou. Ia sfârșit când Nergal, fratele lui

Marduk, vine din Africa de Sud la Babilon și îl convinge pe
Marduk să plece din Mesopotamia.

Naram-Sin urcă pe tronul din Akkad. Dirijat de beligeranta

2291

Inanna, el penetrează Peninsula Sinai, invadând Egiptul.

 Inanna uzurpă puterea în Mesopotamia: Naram-Sin
profanează Nippurul. Marii Anunnaki dezintegrează Agade.
2255

Inanna fuge. Sumerul și Akkadul sunt ocupate de trupele

străine, loiale lui Enlil și lui Ninurta.
Civilizația sumeriană se înalță pe noi culmi, sub
conducătorii luminați din Lagash. Thoth îl ajută pe regele
2220

său, Gudea, să construiască un templu ziggurat pentru

Ninurta.

La Nippur, într-o familie regal-clericală, se naște Terah, tatăl

2193

lui Avraam.

Egiptul este împărțit; discipolii lui Ra/Marduk păstrează

2180

sudul; faraonii opuși lui câștigă tronul Egiptului Inferior.

În timp ce Enlil și Ninurta lipsesc tot mai mult, autoritatea

centrală se deteriorează și ea în Mesopotamia. Tentativa
2130

Inannei de a recâștiga monarhia pentru Erech nu are

rezultate de durată.
IV. Secolul Fatidic
2123

Avraam se naște la Nippur.

Enlil îi încredințează lui Nannar Țara lui Shem; Ur e

declarat capitala noului imperiu. Ur-Nammu preia tronul și
2113

e numit Protector al Nippurului. Un preot nippurian -

Terah, tatăl lui Avraam - vine la Ur pentru a face legătura
cu curtea regală.
 Ur-Nammu moare în luptă. Oamenii îi consideră moartea
2096
prematură o trădare din partea lui Anu și Enlil. Terah
pleacă spre Harran, cu familia lui.
Shulgi accede pe tronul Urului, strângând legăturile
imperiale. Pe măsură ce imperiul prosperă, Shulgi cade
2095

victimă farmecelor Inannei și îi devine amant. Le acordă

Larsa elamiților, în schimbul serviciilor lor ca Legiune
Străină.
Prinicipii tebani loiali lui Ra/Marduk forțează spre nord,
2080

sub Mentuhotep I. Nabu, fiul lui Marduk, câștigă aderenți

pentru tatăl său, în Asia de Vest.

La ordinul lui Nannar, Shulgi trimite trupele elamite să

2055

reprime răscoalele din orașele canaanite. Elamiții ajung la

poarta Peninsulei Sinai și la Spațioport.

Shulgi moare. Marduk vine în Țara Hittiților. Avraam

2048

primește ordin să se prezinte în sudul Canaanului, cu un

corp de cavalerie de elită.

Amar-Sin (biblicul Amraphel) devine rege al Urului.

2047

Avraam merge în Egipt, unde stă cinci ani, apoi revine cu și

mai multe trupe.
Îndrumat de Inanna, Amar-Sin formează o coaliție a Regilor
de la Răsărit, lansând expediții militare în Canaan și Sinai,
2041

sub comanda elamitului Khedorla’omer. Avraam le

blochează înaintarea, la poarta spre Spațioport.
Shu-Sin îl înlocuiește pe Amar-Sin pe tronul Urului, în timp
2038

ce imperiul se dezintegrează.
 Ibbi-Sin îi ia locul lui Shu-Sin. Provinciile apusene înclină
2029
tot mai mult spre Marduk.
În fruntea prozeliților săi, Marduk mărșăluiește spre Sumer,
unde se întronează în Babilon. Luptele se răspândesc până
în centrul Mesopotamiei. Sfânta Sfintelor a lui Nippur e
profanată. Enlil cere pedepsirea lui Marduk și a lui Nabu;
2024

Enki se opune, dar fiul său Nergal se dă de partea lui Enlil.

În timp ce Nabu își organizează partizanii canaaniți, spre a
captura Spațioportul. Marii Anunnaki aprobă folosirea
armelor nucleare. Nergal și Ninurta distrug Spațioportul și
orașele canaanite eretice.
Vântul duce norul radioactiv în Sumer. Oamenii mor în
condiții cumplite, animalele pier, apa e contaminată, solul
2023

devine sterp. Sumerul și marea sa civilizație se prăbușesc.

Moștenirea lui e predată spiței lui Avraam, căruia i se naște,
la vârsta de 100 de ani, un moștenitor legitim: Isaac.

Călătoria în Calea Lactee

Vechile datini spun despre Calea Laptelui că ea se

contopește cu marea. Nu tare demult, oamenii care
locuiau pe țărmul mării au băgat de seamă că în fiecare
an, în luna a opta, în zile anumite, venea și pleca o
plută. Un om, mânat de firea lui iscoditoare, și-a
înjghebat pe pluta aceea un acoperiș, și-a pus acolo
mai multe merinde, s-a așezat pe plută și a pornit cu ea
în larg. După mai bine de zece zile, omului i s-a părut
că astrele cerești începuseră să-l lumineze din spate, iar
apoi deosebirea dintre zi și noapte s-a șters cu totul.
Peste alte zece zile el s-a pomenit deodată în fața unor
ziduri de cetate, dincolo de care se zăreau niște clădiri
înalte, iar înăuntrul acestora o mulțime de femei
șezând dinaintea unor războaie de țesut. După aceea s-
a ivit de undeva un bărbat care ducea un taur la
adăpătoare. Văcarul acela l-a întrebat cu mirare pe
noul venit: «Pentru ce anume ați binevoit să sosiți
aici?» Omul care venise i-a istorisit totul în
amănunțime și apoi l-a întrebat unde anume nimerise.
Văcarul i-a răspuns: «După ce vă veți întoarce acasă,
duceți-vă în Si-chuan, la Yang Zhun-ping, și întrebați-l
pe el». Așadar, fără să se mai fi dat jos pe țărm, omul
acela s-a întors pe meleagurile lui la sorocul obișnuit.
Apoi a călătorit până în Si-chuan, a umblat până l-a
găsit pe Yang Zhun-ping, iar acela i-a spus: «În anul
cutare, în luna și în ziua cutare, o stea străină a pătruns
în constelația Păstorului». După ce s-au făcut toate
socotelile trebuitoare, deodată a ieșit în vileag faptul că
tocmai în răstimpul cuvenit omul acela cu pluta
ajunsese plutind anume până la Calea Laptelui.
(Zhang Hua /232–300/, Descrierea tuturor lucrurilor)

Dragonii de transport

Wang [poruncise] să fie înhămați opt dragoni

alergători. Cel dintâi se numea Zhue-zi, adică Cel-ce-
se-smulge-de-pe-Pământ, și acesta fugea cu mare
iuțeală, fără să atingă pământul; al doilea se numea
Fan-yü, adică Cel-care-fâlfâie: când alerga acesta în
goană, întrecea toate păsările care zburau. Al treilea se
numea Ben-xiao, adică Cel-ce-galopează-sub-Cer: într-
o singură noapte, el era în stare să străbată alergând
zece mii de li. Al patrulea se numea Chao-ying, adică
Cel-care-întrece-umbra: el se mișca ajungând mereu
din urmă [mișcarea] Soarelui. Al cincilea se numea Yui
huei, adică Sclipitorul: toată blana de pe el strălucea
răsfrângându-se în fel de fel de culori. Al șaselea se
numea Chao-kuang, adică Cel-care-întrece-iuțeala-
luminii: dintr-un singur salt, acesta străbătea o
depărtare la fel de lungă cât zece umbre. Al șaptelea se
numea Teng-u, adică Ceața-învolburată: el gonea
călare pe un nor. Al optulea se numea Qià-yi, adică
înaripatul: acesta avea niște aripi dintre cele mai
adevărate.
(Wang Qià, Însemnări despre întâmplări uitate)

Vedenia lui Ezechiel

Preotul Yehezqel (în rostire greacă, Iezekiel), oficiind

în Templul din Ierusalim între anii 593–563 î.Hr. într-o
datare bineînțeles ipotetică, așa cum ipotetică este și
persoana profetului), ar fi fost captiv la Babilon în 597
î.Hr., pe la vârsta de treizeci de ani, cu zece ani înainte
de dărâmarea Ierusalimului (587 î.Hr.). Numele lui
traducea un simbol teologic: Dumnezeu (El) dă putere.
Cartea biblică ce i se atribuie este de fapt un amestec,
superficial sudat de mituri vechi cu caracter
escatologic, de predici oraculare, pamflete politice și
crâmpeie de cronică, între care faimoasa vedenie pare
a fi un mit din tezaurul tradiției premozaice.
În anul al treizecilea, în luna a patra, în ziua a cincea
a lunii, pe când eram printre surghiuniții de la râul
Chebar, cerurile s-au deschis și am văzut vedenii ale
lui El. În ziua a cincea a lunii – din anul al cincilea de
surghiun al regelui Jehoiachim – cuvântul lui Yahweh
a venit către Yehezqel preotul, fiul lui Buzi, în țara
caldeilor, la râul Chebar; și acolo a fost mâna lui
Yahweh peste dânsul. Și am privit, iată, un vifor de
vânt care năvălea dinspre miazănoapte, și un nor
mare, cu strălucire de jur-împrejurul lui și cu foc
izbucnind necontenit înainte, iar în mijlocul focului se
arăta ceva cum e bronzul sclipitor. Și din miezul
acestora s-au ivit chipurile a patru făpturi vii. Și
aceasta era înfățișarea lor: ele aveau chip de oameni,
dar fiecare avea patru fețe, și fiecare avea patru aripi.
Picioarele lor erau drepte, și tălpile picioarelor lor erau
întocmai ca și copita piciorului de vițel; și ele scânteiau
ca bronzul lustruit. Sub aripile lor, în tuspatru părțile,
ele aveau mâini omenești. Iar fețele și aripile, tuspatru
le aveau astfel: aripile lor se atingeau una de alta; ele
mergeau fiecare drept înainte, fără a se întoarce cum s-
au dus. Cât privește chipul fețelor lor, fiecare avea față
de om înainte; tuspatru aveau chip de leu în partea
dreaptă, tuspatru aveau chip de taur în partea stângă,
și tuspatru aveau chip de vultur la spate. Astfel erau
fețele lor. Iar aripile lor erau întinse în sus; fiecare
făptură avea câte două aripi, fiecare din acestea se
atingea de aripa celeilalte, în vreme ce două le
acopereau trupurile. Și fiecare mergea drept înainte;
ori încotro le-ar fi mânat duhul, într-acolo se îndreptau
și ele, fără a se întoarce cum s-au dus. Și în mijlocul
făpturilor celor vii era ceva ce arăta ca niște cărbuni
arzând cu flacără, ca niște torțe care se tot mișcau
încolo și încoace printre făpturile cele vii; și focul
strălucea, iar din foc țâșneau fulgere. Și făpturile cele
vii se asmuțeau încolo și-ncoace, aidoma scăpărării de
fulger. Pe când mă uitam la făpturile cele vii, am zărit
o roată peste pământ, lângă făpturile cele vii, câte una
pentru fiecare dintre tuspatru fețele lor.
Iată înfățișarea roților și întocmirea lor: înfățișarea
lor era întocmai ca strălucirea unui crisolit; și tuspatru
aveau aceeași înfățișare, întocmirea lor fiind ca o roată
îmbucată în altă roată. Când mergeau, ele se îndreptau
în mers înspre cele patru părți ale lor, fără a se întoarce
cum s-au dus. Cele patru roți aveau obezi, iar ele
aveau spițe; și obezile lor erau pline ochi jur-împrejur.
Și când făpturile cele vii mergeau, roțile mergeau lângă
ele; iar când făpturile cele vii se ridicau de pe pământ,
se ridicau și roțile. Ori încotro le-ar fi mânat duhul,
într-acolo se îndreptau și ele, și roțile se ridicau
împreună cu ele, fiindcă duhul făpturilor vii era în roți.
Când ele mergeau, mergeau și acestea; și când se
opreau ele, și acestea se opreau; și când se ridicau ele
de la pământ, se ridicau și roțile împreună cu ele,
fiindcă duhul făpturilor vii era în roți.
Peste capetele făpturilor celor vii era o tărie aidoma
bolții cerești, [strălucind] tulburător ca și cleștarul,
întinsă peste capetele lor. Și sub această boltă cerească
aripile lor erau întinse drept, unele spre altele; și
fiecare făptură avea două aripi care îi acopereau
trupul. Și când ele mergeau, auzeam sunetul aripilor
lor ca un vuiet de ape mari, ca tunetul
Atotputernicului, ca zgomotul tumultului, ca larma
unei oștiri; iar când ele se opreau, își lăsau aripile în
jos. Și răsuna un glas de deasupra acestei bolți cerești,
peste capetele lor; când ele se opreau își lăsau aripile în
jos.
Iar deasupra acestei bolți cerești de peste capetele lor
era ceva semănând cu un tron, cu înfățișare de
lapislazuli; și pe ceva ce semăna cu un tron, ședea ceva
aducând la înfățișare cu un chip de om. Și mai sus de
ceea ce avea înfățișarea șalelor sale, am zărit ceva
precum este bronzul strălucitor, semănând la chip cu
focul zăgăzuit de jur-împrejur; iar mai jos de ceea ce
avea înfățișarea șalelor lui, am zărit ceva care avea
înfățișarea focului, și aceasta era sclipirea dimprejurul
său. Era aidoma chipului de curcubeu care este în nor
într-o zi de ploaie, așa era înfățișarea strălucirii ce se
arăta jur-împrejur. Așa era înfățișarea chipului slavei
lui Yahweh. Și când am văzut-o, am căzut cu fața la
pământ și am auzit vorbind vocea cuiva. Și el mi-a
spus: «Fiul Omului, scoală-te în picioare, și eu voi
vorbi cu tine!»
Și când a vorbit el către mine, Duhul a intrat în mine
și m-a ridicat în picioare; iar eu l-am auzit cum vorbea
către mine. Și el mi-a spus: «Fiul Omului, te-am trimis
la poporul lui Israel, la neamurile de răzvrătiți care s-
au răsculat împotriva mea; ei și părinții lor au păcătuit
împotriva mea până în ziua de azi. Poporul este
deopotrivă de nerușinat și îndărătnic; te-am trimis la
dânsul și tu vei îi vei spune: – Așa grăiește El,
Yahweh...» în adaos, el a rostit către mine: «Fiul
Omului, primește în inima ta și ascultă cu urechile tale
toate cuvintele mele pe care ți le voi rosti. Și du-te,
mergi la cei surghiuniți, la poporul tău și spune-i lui: –
Așa grăiește El, Yahweh! — fie că te va asculta, fie că
nu va voi să te asculte». Atunci m-a ridicat Duhul în
sus și gloria lui Yahweh când s-a înălțat din locul ei am
auzit la spatele meu un huruit ca al unui mare
cutremur de pământ; era zgomotul aripilor făpturilor
celor vii, care se atingeau una de alta, și huruitul
roților de alături, care vuiau ca un mare cutremur de
pământ.
Duhul m-a ridicat în sus și m-a purtat departe, iar eu
mă chinuiam în zbuciumul duhului meu, în vreme ce
mâna lui Yahweh apăsa din greu pe mine; și am ajuns
la surghiuniți, în Tel-abib, care se afla lângă râul
Chebar. Și am stat acolo copleșit printre ei șapte zile.
[...]
Pe când mă uitam, iată că pe această boltă cerească
ce era peste capetele heruvimilor s-a ivit deasupra ceva
aidoma unui safir, care semăna la înfățișare cu un tron.
Apoi el i-a spus bărbatului cu veșmânt alb de in: «Intră
între roțile care se învârtesc sub heruvim; umple-ți
mâinile cu cărbuni aprinși dintre heruvimi și
împrăștie-i peste cetate». Și el a intrat acolo, în fața
ochilor mei. Când a intrat bătrânul, heruvimii au stat
în partea dinspre miazăzi a casei; și un nor a umplut
curtea cea dinăuntru. Și gloria lui Yahweh s-a ridicat
de pe heruvimi către pragul casei; iar casa a fost
umplută de nor, și curtea era plină de strălucirea
gloriei lui Yahweh. Și sunetul aripilor de heruvimi se
putea auzi în curtea cea dinafară, întocmai ca vocea
Atotputernicului El, atunci când vorbește. Și când i-a
poruncit bărbatului celui cu veșmânt de in: «Ia foc din
roțile care se învârtesc, dintre heruvimi», acela a intrat
și s-a oprit lângă o roată. Și un heruvim și-a întins
mâna înainte printre heruvimi spre focul care era între
heruvimi, și a luat din el, și l-a pus în mâinile
bărbatului celui cu veșmânt de in, care l-a luat și a ieșit
afară.
Heruvimii păreau să aibă sub aripa lor ceva care
semăna cu o mână omenească. Și m-am uitat, și iată,
erau patru roți lângă heruvimi, câte una de fiecare
heruvim; iar înfățișarea roților era ca un crisolit
scânteietor. Cât despre înfățișarea lor, tuspatru aveau
același chip, ca și cum o roată era îmbucată în altă
roată. Când mergeau, ele se îndreptau în mers în
oricare din cele patru părți, fără a se întoarce cum s-au
dus, ci în orice parte s-ar fi îndreptat roata din față o
urmau și celelalte, fără a se întoarce cum s-au dus. Și
întreg corpul lor, și obezile lor, și spițele lor, și aripile
lor, și roțile lor erau pline ochi de jur-împrejur, roțile ce
le avea fiecare din tuspatru. Și aceste roți ei le-au
numit, în auzul meu, roțile de vifor. Și fiecare avea
patru fețe: fața cea dintâi era față de heruvim, și fața a
doua era față de om, și a treia era față de leu și a patra
era față de vultur. Și heruvimii s-au înălțat în sus.
Aceștia erau făpturile cele vii pe care le-am văzut
lângă râul Chebar.
Și când au pornit heruvimii și-au ridicat în sus
aripile lor ca să se înalțe sus de la pământ, roțile nu s-
au întors de lângă ei. Când s-au oprit și roțile, și când
ei s-au înălțat sus, s-au înălțat și roțile cu ei; căci duhul
vieții era în ei. Atunci gloria lui Yahweh s-a dus
înainte, din pragul casei, și a stat deasupra
heruvimilor. Și heruvimii și-au ridicat aripile în sus și
s-au înălțat de pe pământ în văzul meu, așa precum au
pornit, împreună cu roțile de lângă ei, și ei s-au oprit la
intrarea porții de la răsărit a casei lui Yahweh, și gloria
Dumnezeului (El) lui Israel era deasupra lor. Acestea
erau făpturile cele vii pe care le-am văzut sub
Dumnezeul lui Israel, lângă râul Chebar, și eu i-am
cunoscut că erau heruvimi. Fiecare avea patru fețe și
fiecare avea patru aripi, și sub aripile lor era ceva care
semăna cu niște mâini omenești. Iar cât privește chipul
fețelor lor, ele arătau aidoma chipurilor ce le-am văzut
la râul Chebar. Fiecare mergea drept înainte. [...]
În anul al douăzeci și cincilea al surghiunului nostru,
la începutul anului, în ziua a zecea a lunii, într-al
paisprezecelea an de când a fost supusă cetatea, anume
în ziua aceea a fost mâna lui Yahweh asupra mea, și m-
a adus întru vedeniile lui El, în țara lui Israel, și m-a
lăsat jos pe un munte foarte înalt, pe care se afla o
zidire în partea dimpotrivă față de mine, către miazăzi.
Când el m-a dus acolo, iată că acolo era un bărbat a
cărui înfățișare era ca bronzul, cu o funie de in și cu o
trestie de măsurat în mâna sa, și el stătea sub bolta
porții. Și bărbatul a grăit către mine: «Fiul Omului,
privește cu ochii tăi și ascultă cu urechile tale și ține
minte tot ceea ce îți voi arăta, căci ai fost adus aici cu
porunca ca eu să-ți pot arăta ție acestea».
[...] După ce a sfârșit de măsurat partea dinăuntru a
templului, el m-a scos afară prin poarta ce dădea cu
fața spre răsărit și a măsurat întinderea templului de
jur-împrejur. [...]
După aceea el m-a adus către poartă, la poarta ce
stătea cu fața spre răsărit. Și iată, gloria Dumnezeului
(El) lui Israel venea dinspre răsărit; iar vuietul sosirii
sale era ca vuietul unor ape mari; și pământul strălucea
de slava lui. Și vedenia pe care am văzut-o era
întocmai ca vedenia pe care o văzusem când el venise
să nimicească cetatea, și ca vedenia pe care o văzusem
lângă râul Chebar; și am căzut cu fața la pământ. Când
gloria lui Yahweh a intrat în templu prin poarta care
da cu fața spre răsărit, Duhul m-a ridicat în sus și m-a
adus în curtea dinăuntru; și iată, gloria lui Yahweh
umpluse templul. În timp ce bărbatul stătea lângă
mine, am auzit pe cineva grăindu-mi din templu, și
acela mi-a zis: «Fiul Omului, acesta este locul tronului
meu și locul tălpilor picioarelor mele, unde voi sălășlui
mereu în mijlocul poporului lui Israel de-a pururi...»
(Vechiul Testament, Profetul Iezechiel, I, 1–28; II, 1–4;
III, 10–15; IX, 1–11; X, 8–20; XL, 1–4, 15; XLIII, 1–7)

Răpirea lui Enoh

Dar vedenia mi s-a arătat astfel: iată că niște nori m-

au chemat în vedenie și un nor gros m-a strigat; iar
mersul stelelor și fulgerelor m-au îndemnat să mă
grăbesc și m-au dorit; și vânturile, în vedenia mea, m-
au făcut să zbor și m-au zorit; ele m-au adus acolo sus
și m-au silit să pătrund în ceruri. Am intrat, îndată ce
am ajuns în preajma unui perete zidit din pietre de
grindină; îl înconjurau limbi de foc și ele au început să
mă îngrozească. Am pătruns printre limbile de flăcări
și m-am apropiat de o casă mare, bătută în pietre de
grindină; zidurile acestei case erau ca un mozaic din
pietre de grindină, iar dușumeaua era de grindină.
Acoperișul ei era ca drumul stelelor și ca fulgerele; la
mijloc stăteau heruvimi de foc, iar bolta era de apă. Un
foc arzător înconjura zidurile și ușa [casei] ardea în
văpăi.
Am intrat în casa aceasta; ea era înflăcărată ca focul
și rece ca zăpada; și nu se afla în casa aceea nimic din
podoabele vieții; am fost copleșit de spaimă și am
început să tremur. Tulburat și tremurând, am căzut cu
fața în jos și o vedenie mi s-a arătat. Și iată era altă
casă, mai mare decât cea dintâi, și toate ușile ei erau
deschise dinaintea mea; ea era întocmită din limbi de
văpaie, și în totul așa de minunată, întru măreție,
strălucire și mărime, încât nu pot grăi din pricina
slavei și măreției ei. Dușumeaua era de foc; fulgerele și
dârele stelelor îi alcătuiau partea de sus, iar acoperișul
ei era așijderea de foc arzând. Și am privit, și am văzut
în casa aceasta un tron înălțat, a cărui înfățișare era
precum cleștarul și împrejmuirea căruia era ca Soarele
și [răsuna] glas de heruvimi. De sub tron țâșneau râuri
de foc arzător, și n-am fost în stare să le privesc.
Măreața glorie ședea pe acest tron și veșmântul ei
era mai sclipitor decât Soarele și mai alb ca orice
zăpadă. Niciun înger nu putea să intre [în casa aceasta]
să privească fața Celui slăvit și Celui măreț, și nicio
făptură de carne nu se putea uita la el. Un foc arzător îl
împrejmuia și un foc mare pâlpâia dinaintea lui;
nimeni din cei ce îl înconjurau nu se apropia; miriade
de miriade [de îngeri] stăteau dinaintea lui, dar el nu
se sfătuia cu ei. Și sfinții din preajma să nu se depărtau
în vreme de noapte și nu-l părăseau.
Iar eu în acest timp zăceam cu fața acoperită,
tremurând, și Domnul m-a strigat chiar cu gura sa și a
zis: «Vino, aici, Enoh, și [ia seama la] cuvântul meu». Și
apropiindu-se de mine, unul din sfinți m-a trezit să mă
ridic și să mă apropii de poartă; și eu priveam cu capul
plecat. El îmi grăi și zise, și am auzit vocea lui: «Să n-ai
teamă, Enoh, om drept, scrib al dreptății, apropie-te și
ia seama la glasul meu. Și du-te și spune veghetorilor
din Cer care te-au trimis să te rogi pentru ei: – Vouă se
cuvine să stăruiți pentru Oameni, ci nu Oamenilor
pentru voi. De ce ați părăsit Cerul preaînalt și sfânt,
care este veșnic, de ce v-ați împreunat cu femei, v-ați
întinat cu fiicele Oamenilor, v-ați luat muieri și v-ați
purtat ca odraslele Pământului, și ați zămislit fii?
[...] După zilele uciderii, nimicirii și morții uriașilor,
când ieși-vor duhurile din sufletele cărnii lor,
nejudecați să rămână cei ce se vor desfrâna. Iar acum
spune-le veghetorilor care te-au trimis să te rogi pentru
ei și care au locuit odinioară în Cer: Voi ați fi
numaidecât în Cer; însă nu v-au fost dezvăluite încă
toate tainele; voi nu ați cunoscut decât un mister de
nimic; în nesimțirea inimilor voastre l-ați dat în vileag
femeilor și prin acest mister femeile și bărbații au
sporit răul de pe Pământ. Spune-le așadar: – Nu este
pace pentru voi!»
Apoi am fost dus într-un loc, locuitorii căruia sunt ca
focul arzător și, când vor, își iau înfățișare omenească.
Și am fost adus în sălașul furtunii și pe un munte al
cărui cel mai înalt pisc atingea Cerut. Am văzut
lăcașurile luminătorilor și trăsnetului, la margini, în
genunea unde sunt arcul de foc, săgețile și tolba lor,
sabia de văpaie și fulgerele toate.
Apoi am fost adus până la apele vieții și până la
focul asfințitului: el e cel ce cuprinde toate asfințiturile
Soarelui. Și am sosit lângă un fluviu de foc, focul
căruia curge ca apa și se varsă în marea cea mare care
este la asfințit. Și am văzut râuri mari, și am ajuns într-
o mare întunecime și m-am pomenit unde nici o altă
făptură de carne nu umblă: văzut-am munții de beznă
ai iernii și locul unde se varsă apele din toată genunea.
Și am văzut gurile tuturor fluviilor Pământului și gura
genunii. Am văzut zăcătorile tuturor vânturilor și cum
au împodobit ele toată facerea lumii; și văzut-am
temeliile lumii. Și am mai văzut piatra de temelie a
Pământului, și văzut-am cele patru vânturi care
sprijină Pământul și bolta cerească.
Am văzut cum vânturile umflă firmamentul și cum
stau între Cer și Pământ: ele sunt stâlpii cerului; am
văzut vânturile care rotesc cerul și mână discul
soarelui și toate stelele cerului să se culce. Am zărit
vânturile ce se poartă printre nori, am văzut căile
îngerilor, am văzut capătul Pământului, am văzut sus
firmamentul. Apoi am trecut spre miazăzi și am văzut
un loc ce ardea zi și noapte; și acolo erau șapte munți
de nestemate, trei în latura răsăritului și trei în latura
de miazăzi; iar printre cei din răsărit unul era din
pietre de multe culori, altul de mărgăritare, altul de
piatră tămăduitoare; și cei de la miazăzi erau de piatră
roșie. Cel din mijloc se înălța până la cer ca un tron al
lui El; era din alabastru, iar culmea tronului era din
safir.
Și am văzut un foc arzând și un loc în spatele acelor
munți, dincolo de Pământul cel mare, unde se
împreunează cerurile. Apoi am văzut o vâltoare
adâncă lângă stâlpii de foc ai Cerului și între ei am
zărit alți stâlpi de foc ce coborau, înălțimea și
adâncimea cărora erau nemăsurate. Dincolo de
vâltoarea aceea am văzut alt loc peste care nu se
întindea firmamentul; deasupra lui nu se aflau nici
apă, nici păsări, și locul acela era pustiu și cumplit la
vedere. Acolo am văzut șapte stele aidoma unor munți
uriași care ardeau, și fiindcă am întrebat despre ei,
îngerul mi-a răspuns: «Locul acesta este capătul
Cerului și al Pământului, este temnița stelelor și a
puterilor Cerului. Stelele ce se rostogolesc deasupra
focului sunt acelea care au călcat porunca Domnului
de la răsăritul lor, căci ele nu sunt venite în vremea lor.
Și ele i-au stârnit mânia și el le-a înlănțuit până la
sfârșitul osândei lor, din anul tainei».
Apoi Uriel mi-a grăit: «Aici vor sta îngerii care s-au
împreunat cu femei. Duhurile lor, luându-și înfățișări
numeroase, i-au întinat pe Oameni și îi vor duce în
greșeală făcând-i să aducă jertfe demonilor ca unor
Dumnezei, până la ziua marii judecăți, ziua când fi-vor
judecați întru pieirea lor. Cât privește muierile lor care
i-au ispitit pe îngeri, ele se vor face Sirene». Și eu, Enoh,
sunt singurul care am văzut vedenia, sfârșitul a toate;
și niciun Om nu va vedea ca mine ceea ce am văzut.
[...] După aceea m-am dus acolo unde nu se
săvârșește nimic. Am văzut acolo un lucru cumplit: n-
am zărit nici Cer deasupra, nici pământ întemeiat, ci
un loc fără chip și groază; am văzut acolo șapte stele
cerești, înlănțuite laolaltă în locul acela, ca niște munți
mari și arzând în văpăi. Atunci am întrebat: «Pentru ce
păcat au fost înlănțuite și de ce au fost ele aruncate
aici?» Uriel, unul din sfinții îngeri, care era cu mine și
mă călăuzea, a zis: «Enoh, ce îmi ceri tu și despre ce
mă întrebi și ce te neliniștește? Stelele acestea sunt cele
ce au călcat porunca Domnului, și ele au fost înlănțuite
aici până se vor împlini zece mii de veacuri, numărul
zilelor osândei lor».
De acolo am trecut în alt loc mai îngrozitor decât
celălalt și am văzut un lucru cumplit: era acolo un foc
arzător care zvârlea văpăi; și locul acela avea o
crăpătură ce se întindea până la o vâltoare ce era și ea
plină de stâlpi de foc, siliți să coboare acolo; și nu i-am
putut zări nici mărimea, nici slava, și n-am putut să mă
uit țintă la ea. Am grăit atunci: «Ce groaznic este locul
acesta și cumplit la vedere!» Atunci Uriel, unul din
sfinții îngeri, care era cu mine, mi-a grăit zicând:
«Enoh, pentru ce simți tu atâta teamă și groază?» [Am
zis:] «Din pricina acestui loc cumplit și a înfățișării
acestei suferințe». Zisu-mi-a el: «Locul acesta este
temnița îngerilor; aici vor fi ținuți pururi [...]».
De acolo, am mers într-alt loc, spre apus, până la
capătul Pământului. Și am văzut un foc arzând care
curgea fără hodină și fără a-și curma curgerea nici zi,
nici noapte, și rămânea mereu același. Și am întrebat și
am zis: «Ce este [lucrul] acesta care nu are răgaz?»
Atunci Raguel, unul din sfinții îngeri, care era cu mine,
mi-a răspuns și a zis: «Focul acesta pe care l-ai văzut
curgând spre apus este focul ce urmează pe toți
luminătorii Cerului». De acolo am trecut într-alt loc de
pe Pământ, și mi-a arătat un munte de foc ce zvârlea
flăcări zi și noapte. Am mers spre el și am văzut șapte
munți măreți, cu totul deosebiți unul de altul, și pietre
de preț și frumoase, și erau minunate toate, mărețe la
înfățișare și încântătoare la chip: trei erau la apus
rezemați unul de altul, și trei la miazăzi, unul peste
altul; și am zărit văi adânci și întortocheate: niciuna nu
se apropia de cealaltă.
Muntele al șaptelea se afla în mijlocul celorlalți; și
stătea mai presus de ei toți, ca un tron, și arbori cu
mireasmă îl înconjurau. Printre ei era un pom a cărui
mireasmă n-o mai simțisem vreodată, și nu avea
seamăn printre acești ori printre alți copaci: răspândea
o mireasmă mai presus de orice miros, și frunzele lui,
florile lui și lemnul lui nu se uscau niciodată; rodul lui
e frumos și aduce cu ciorchinii palmierului. Spus-am
atunci: «Ce pom frumos! E plăcut la vedere și frunzișul
lui e gingaș, iar rodul său e tare îmbietor la înfățișare».
Atunci Mikhael, unul din îngerii sfinți și slăviți, care
era cu mine și avea în grija sa acești copaci, mi-a
răspuns și a zis: «Enoh, pentru ce mă întrebi despre
mireasma acestui pom și stărui să afli?» Atunci eu,
Enoh, i-am răspuns cu aceste vorbe: «Doresc să aflu
despre orice, mai cu seamă despre pomul acesta». Iar
el mi-a răspuns și a zis: «Muntele acesta înalt pe care l-
ai zărit și al cărui pisc semănă cu tronul Domnului este
cu adevărat tronul său, pe care va ședea Sfântul și
marele Domn al slavei, împăratul veșnic, atunci când
se va pogorî să cerceteze pământul întru binele
acestuia.
Arborele cel înmiresmat, nicio făptură de carne nu
are puterea a-l atinge până la marea judecată, când
[Domnul] va răzbuna toate și toate se vor încheia pe
veci; dar acest pom se va da celor drepți și celor
smeriți. Prin rodul lor, viața va fi împărtășită celor
aleși; și el va fi răsădit într-un loc sfânt de la
miazănoapte, în preajma locașului Domnului, al
împăratului veșnic. [...]
După aceste miresme, privind către miazănoapte,
peste munți, am zărit șapte munți plini de nard curat,
cu pomi înmiresmați de scorțișoară și piper. De acolo
am străbătut piscurile munților, departe spre răsărit, și
am trecut marea Eritreei și îndepărtându-mă am ajuns
mai sus decât îngerul Zotiel.
Și ajuns-am în paradisul dreptății, iar dincolo de
pomii aceștia am văzut arbori mari și mulți, care cresc
acolo și mireasma cărora e dulce: sunt înalți, foarte
frumoși și măreți; și acolo este arborele înțelepciunii:
cei ce mănâncă din el au multă înțelepciune; el
seamănă cu pomul de roșcove; fructul său aduce cu
ciorchinele de strugure și e foarte frumos, iar
mireasma acestui arbore se răspândește pătrunzând
departe». Și am zis: «Ce frumos e copacul acesta și ce
plăcut la vedere!» îngerul cel sfânt Rafael, care era cu
mine, răspunzându-mi a zis: «Acesta este Pomul
Cunoștinței, din care au mâncat străbunicul tău și
străbunica ta, strămoșii tăi; și ei au cunoscut
înțelepciunea, ochii lor s-au deschis, ei au aflat că erau
goi și au fost izgoniți din paradis».
De acolo m-am dus la capătul Pământului și am
văzut fiare mari, deosebite unele de altele, și păsări
felurite la înfățișare, frumusețe și ciripit; și fiecare se
deosebea de cealaltă. La răsărit de fiarele acelea, am
văzut marginile Pământului, unde se odihnește Cerul,
și porțile Cerului erau deschise. Și am văzut cum se
ridică stelele Cerului, și am numărat porțile prin care
ele se ridică și am scris toate înălțările lor, deosebit
pentru fiecare, după numărul și numele lor, după
conjuncția și așezarea lor, după timpul și luna lor, așa
după cum mi-a arătat Uriel, îngerul care era cu mine.
El mi-a arătat și a scris totul pentru mine, legile
[stelelor] și însoțirile lor. [...]
În zilele acestea, odraslele celor aleși și ai sfinților se
vor pogorî din înaltul Cerului, iar neamul lor va fi
același ca al odraslelor Oamenilor. Și în zilele acestea,
date i-au fost lui Enoh cărțile răzvrătirii și mâniei, și
cărțile cutremurării și zbuciumului. Și milă pentru
dânșii nu va fi! A grăit Domnul Duhurilor. Între
acestea, un vârtej de vânt m-a smuls de pe fața
Pământului și m-a așezat în capătul cerurilor. Și am
văzut acolo altă vedenie: sălașele sfinților și
așternuturile de odihnă ale drepților. [...] Și alte lucruri
am mai cunoscut asupra fulgerelor, cum anumite stele
țâșnesc, se prefac în fulgere și nu-și mai pot părăsi
înfățișarea lor cea nouă. [...]
Iar după aceea a fost așa că numele lui (Enoh)
înălțatu-s-a din viață, lângă Fiul Omului și lângă
Domnul Duhurilor, departe de locuitorii Pământului.
El a fost ridicat în carul vântului, și numele lui a plecat
dintre ai săi.
Din ziua aceea, eu nu am mai fost socotit laolaltă cu
ei, iar El m-a așezat între două ținuturi, între
miazănoapte și asfințit, acolo unde îngerii luaseră funii
spre a măsura pentru mine lăcașul aleșilor și al celor
drepți. Și am văzut acolo pe părinții obârșiei și pe
sfinții ce din veci sălășluiesc în locul acela. S-a făcut
apoi așa că sufletul meu ascuns a fost și s-a ridicat la
ceruri, și i-am văzut pe fiii sfinților îngeri pășind pe
văpăi de foc; veșmintele lor erau albe ca și tunica lor, și
fața le sclipea aidoma cleștarului. Și am văzut două
fluvii de foc: lumina focului aceluia strălucea ca
hiacintul, iar eu am căzut cu fața în jos dinaintea
Domnului Duhurilor. Îngerul Mikhael, una din
căpeteniile îngerilor, m-a apucat de mâna dreaptă, m-a
ridicat și m-a dus acolo unde sunt toate tainele
îndurării, și mi-a arătat tainele dreptății, toate, și mi-a
arătat toate tainele marginilor Cerului, și toate
zăcătorile stelelor și ale tuturor luminilor, de unde se
ridică ele în fața celor sfinți. Și duhul meu a fost
ascuns, iar eu, Enoh, fost-am în Cerul cerurilor și acolo
am văzut, în miezul acelei lumini, ceva ca o casă zidită
din lespezi de gheață, și printre bucățile de gheață erau
văpăi de foc viu. Și duhul meu a zărit un cerc ce
înconjura cu foc casa aceea, de la cele patru colțuri ale
ei până la fluviile acelea de foc viu ce împrejmuiau
casa. Și împrejurul ei erau Serafimii și Heruvimii și
Ofanimii: aceștia sunt cei pururi neadormiți ce
veghează tronul slavei. [...]
«Și acum, fiule, eu ți-am dezvăluit totul, și legea
stelelor din ceruri s-a încheiat». El mi-a arătat așadar,
pentru fiecare zi, toate legile, și pentru toate vremile ce
își pun în lucrare puterea, și pentru anul întreg, și
pentru sfârșitul lui, și pentru rânduiala tuturor lunilor
și tuturor săptămânilor; și descreșterea lunii care se
face prin poarta a șasea, căci prin această a șasea
poartă se desăvârșește lumina și prin ea este începutul
descreșterii. [...] Și mi-a arătat că [Luna] zăbovește față
de Soare, după legile stelelor, la cinci zile într-un
răstimp fără greș, și când s-a desăvârșit locul pe care îl
vezi. Acestea sunt vedenia și chipul oricărei lumini ce
mi le-a arătat Uriel, marele înger care este călăuza
acestora.
În zilele acelea, Uriel îngerul mi-a grăit și a zis: «Iată
că ți-am arătat ție, Enoh, totul și toate ți le-am
dezvăluit, ca tu să vezi Soarele acesta și Luna aceasta și
pe cei ce călăuzesc stelele din ceruri, și pe ceia care le
fac să se rotească, lucrarea lor și vremea și ridicarea
lor. În zilele celor păcătoși, anii se vor scurta și
sămânța lor le va zăbovi în țarină și pe câmpurile lor;
și toată lucrarea de pe Pământ se va schimba și nu se
va ivi la vremea ei, ci ploaia va fi oprită și Cerul se va
curma. Și în vremea aceea roadele Pământului vor
întârzia și nu vor crește în timpul lor, și rodirea
pomilor va înceta. Și Luna își va schimba legea ei și nu
se va mai ivi la vreme. Și în zilele acelea se va ivi din
Cer și va sosi stârpiciunea pe înălțimea unui mare car
la apus; și ea va străluci grozav, mai presus de legea
luminii. Și mult rătăci-se-vor cârmuitorii de stele ale
rânduielii, și aceștia își vor schimba căile și lucrarea lor
și nu vor sosi în timpurile ce le-au fost hărăzite. Și
toate legile stelelor vor fi zăvorâte pentru cei ce au
păcătuit. Și gândurile celor care trăiesc pe Pământ se
vor rătăci întru aceasta, iar ei se vor abate din toate
căile lor și vor cădea în greșeală și vor privi stelele ca
pe niște Dumnezei...»
(Cartea lui Enoh, Apocriful etiopian, XIV, 8–25; XV, 1–
3; XVI – XIX; XXI; XXIII – XXV; XXXII – XXXIII; XXXIX,
1–4; XLIV; LXX; LXXI, 1–7; LXXIX – LXXXI; C, 6–7)

Carul lui Indra

Vaiçampăyana spuse:
„Când paznicii lumii stăteau la sfat, biruitorul de
vrăjmași, fiul lui Pritha, suveranul de voievozi, a
început să cugete la carul lui Indra. Cât timp
preaînțeleptul Gudakeșa cugeta astfel în inima lui, s-a
ivit minunatul car, mânat de Mătali. Risipind negura
de pe Cer, ca și cum ar fi despicat norii, umplea zările
lumii de zgomot aidoma tunetului unei uriașe furtuni;
puternicele ghioage, înspăimântătoarele măciuci
răspândeau groaza; sulițe făurite de mâini
dumnezeiești, facle cu auroră, săgeți de trăsnet,
discuri, ghiulele – toate se aflau în carul acela; mișcarea
lui era însoțită de șuierul vântului, de vifor, de tunetul
unor nouri uriași. Erau acolo balauri groaznici, cu
matahale de trupuri și cu guri scuipând foc arzător;
pietre nestemate de felurite culori se îngrămădeau ca
niște munți de nouri. Zece mii de cai vineți, aidoma
vântului, trăgeau divinul car care, plin de farmece,
încânta privirea. Se zărea acolo mărețul stindard de
minune al lui Vaijayanta: un lotus vânăt pe o tulpină
aurită de bambus. Încărcat cu podoabe de aur, ședea în
car vizitiul. Când îl văzu, fiul cu braț lung al lui Pritha
socoti că e chiar un Asura». Și câtă vreme Falguna
cugeta astfel, Mătali se închină cu respect și rosti acest
cuvânt către Arjuna. Mătali spuse: «Ascultă, născutule
din Çakra, sfântul Çakra dorește să te vadă!
Binevoiește, stăpâne, să te urci în iutele și respectatul
car al lui Indra. [Ca să mergi] din lumea aceasta în
lumea zeilor, împlinind porunca stăpânului, urcă-te
împreună cu mine; plecând îți vei dobândi acolo
armele». Arjuna răspunse: «În falnicul car mai degrabă
suie-te tu, Mătali; este greu să merite aceasta un ins
oarecare, chiar dacă a împlinit sute de ritualuri
rajasuya și ashvamedha! Nici regii cei mai vestiți,
făcând sacrificiile de datină și împărțind daruri bogate,
nici zeii, nici cei de viță aleasă, nici duhurile rele nu
sunt în stare să se ridice în acest car minunat, fără a
săvârși o greșeală; ba ei nu pot nici măcar să privească
fățiș dumnezeiescul car, necum să-l atingă cu mâna, și
cu atât mai puțin să se și urce în el. Tu, dreptule, urcă-
te întâiul în carul cel tras de telegarii vânjoși, după
aceea voi veni și eu, ca dreptul pe calea dreptății”.
Vaiçampăyana spuse:
„Ascultându-i cuvântarea, Mătali, vizitiul lui Çakra,
se urcă grăbit în car și struni cu hățurile telegarii. Apoi,
spălându-se bucuros în apele curate din Găñgá,
potrivit datinii, Arjuna îngână rugăciunea kurava...»
[...] «După ce rosti acestea, viteazul sfărâmător de
vrăjmași Arjuna se închină muntelui [Himalaya] și se
sui în carul divin care strălucea ca Soarele. Iar în
dumnezeiescul [car] întocmit cu meșteșug, care era
aidoma Soarelui, vesel se înălțase înțeleptul Kurava. El
mergea pe un drum ne zărit de muritori, nici chiar de
tagma drepților. Văzu acolo mii de care uluitoare la
chip: nu era acolo lumină de foc, de Lună, de Soare; cei
care ajunseseră la (marea) curăție, luminau din sine, ca
stelele, și se zăreau trecând pretutindeni care
sclipitoare. Chipuri uriașe, sclipind de minunata lor
văpaie, izbuti să vadă acolo Pandava „Arjuna”.
(. Mahabharata, III, Aranyaparva, XLII, 1714–1747)

Phaeton

El ceru carul și dreptul să mâne o singură zi caii cu

picioarele repezi ai părintelui său. Tatăl se căi că
jurase; zise, scuturându-și de trei sau de patru ori
strălucitorul cap: «Din voia ta, spusele mele au ajuns
primejdioase; aș putea să nu împlinesc cele făgăduite!
Mărturisesc, ar fi singurul lucru pe care ți l-aș refuza,
fiule, ție. Se cuvine să-ți schimbi hotărârea. Voia ta nu e
fără primejdie. Prea mare povară îți ceri, Phaeton, la
care nu se încumetă nici bărbații în vârstă, necum niște
copii. Soarta îți este de muritor, și nu e pentru muritori
ceea ce râvnești. Lucrul la care nu se încumetă să
ajungă nici chiar Cei de sus, tu, neștiutor, cutezi a-l
dori. Oricui dintre ei ar putea să le vină dorința; dar
afară de mine nu are dreptul nimeni să se așeze în
carul purtător de văpăi. Până și cârmuitorul largului
Olympos, din mâna dreaptă a căruia țâșnesc,
nimicitoare, cumplitele fulgere, nu știe să mâne acest
car. Și pe cine avem mai mare decât Iupiter?
La început, calea urcă pieptiș, iar dimineața,
înviorați de odihnă, caii mei abia îl pot sui; la mijlocul
Cerului, drumul e de înălțime uriașă: adesea și mie,
văzându-le de acolo, marea și pământul îmi stârnesc
frica și de tulburătoare spaimă îmi tremură pieptul. Iar
ultima cale e prăvălatică și ea cere conducător încercat.
Aflându-te în car, ce ai face? Ai putea tu să lupți
împotriva rotirii cerurilor, fără să te lași azvârlit de
iuțeala polilor axei? Ca să nu fiu autorul unui dar
funest pentru tine, ferește-te, fiule, și cât mai e timp,
schimbă-ți dorința. Dovezi temeinice îmi ceri?
Netăgăduită dovadă îți dau tremurând, ca să fii
încredințat că ai purces din sângele mele: că sunt tatăl
tău, ai dovadă grija mea părintească. Caii mei, cu
coapsele încărcate de focul pe care îl suflă gurile și
nările lor, nu vor fi ascultători în mâna ta; abia o suferă
pe a mea, când trecând prin lumea Cerului,
Pământului, mării, piepturile li se aprind încălzite și
capetele lor năzuie să se smulgă din frâu.
Neînduplecat sunt în fața unui singur hatâr, căci cu
adevărat pedeapsă ar fi acesta, nu cinste: este o
pedeapsă, Phaeton, ceea ce îmi ceri. [...] Dar mai bine
să fii înțelept».
Sfatul lui luă sfârșit; totuși el nu ia în seamă cele
rostite și, lacom de dorința să se urce în car, stăruie în
dorința sa. Deci părintele său s-a ținut tare cât a putut,
iar în cele din urmă și-a dus fiul lângă mărețul car pe
care i-l dăruise Vulcanus. Osia și oiștea erau aurite,
roțile erau încheiate în obezi de aur și întărite cu spițe
de argint; răspândite cu măiestrie pe jug, pietrele de
crisolit și alte nestemate de topaz revărsau sclipitoare
raze țâșnite din Phoebus. Ambițiosul Phaeton privi
încântat frumusețea și meșteșugul lucrării.

Ardoarea cosmică

Timpul trage carul, ca un cal cu șapte hățuri, cu o

mie de ochi, cu belșug de sămânță, ferit de
îmbătrânire. Îl suie poeții care pricep cântecele
inspirate. Roțile lui sunt toate existențele. Timpul
rotește așadar șapte roți, el are șapte butuci, osia lui se
numește Nemoarte. Așezat dincoace de toate
existențele sale, cel dintâi dintre zei se află în mers. Un
vas plin a fost pus mai presus decât Timpul. Vedem
Timpul, chiar dacă el se află în multe locuri deodată.
Așezat dinaintea tuturor acestor existențe, și Timpul se
spune că sălășluiește în Cerul cel mai de sus.
Existențele el le-a adus laolaltă și a dat ocol laolaltă
existențelor. Fiindu-le tată, el a ajuns fiul lor.
Nu este altă măreție mai înaltă decât a lui. Timpul a
zămislit acolo sus Cerul, Timpul a zămislit tot astfel
pământurile care sunt aici. Puse în mișcare de Timp,
lucrurile care au fost și care trebuie să fie își au
rânduiala lor. Timpul a făurit Pământul, în Timp arde
Soarele, prin Timp ochiul vede departe, într-adevăr
toate existențele sunt în Timp. În Timp este conștiința,
în Timp este suflarea, în Timp este concentrat numele.
Toate făpturile se bucură de Timpul ce se ivește. În
cuprinsul Timpului este tapas cea sfântă (ardoarea
cosmică), în Timp s-a concentrat atotputernicul
brahman, adevărat în cuprinsul Timpului.
Timpul este stăpânul tuturor lucrurilor, anume el
care a fost tatăl lui Prajăpati. El mișcă ceea ce răsare
din el și ceea ce pe el se reazemă în odihnă. De îndată
ce a ajuns brahman, Timpul începe să-l poarte pe cel
care e Atotstăpânul. Timpul a creat făpturile
însuflețite, Timpul l-a creat de la obârșie pe Prajăpati.
Kasyapa, ființa ieșită din ea însăși, a fost născută de
Timp, de Timpul sfintei tapas.
Apele au luat naștere din Timp, tot din Timp
[purced] brahmanul, ardoarea cosmică (tapas), lumile
răsăritului. Cu Timpul împreună răsare Soarele și tot
în Timp se culcă din nou. Prin Timp suflă vântul
purificator, datorită Timpului este Pământul cel larg.
Largul Cer este așezat pe Timp, Fiul lor, Timpul, a
zămislit odinioară lucrurile care au fost și cele care vor
fi.
Strofele s-au născut din Timp, formula liturgică a
fost născută de Timp. Timpul a pus în mișcare
sacrificiul ca pe un nesecat tain pentru zei. În cuprinsul
Timpului sunt Gandharva, Apsaras, iar lumile
poposesc în Timp. În Timp se află așezați acest Angiras
care a venit din Cer, acest Atharvan, și lumea aceasta
de aici, și lumea supremă, și sfintele lumi și
răstimpurile sacre. După ce a cucerit cu ajutorul
Formulei toate lumile, Timpul, zeul suprem, se pune în
mișcare.
(Atharva Veda, XIX, 53–54)

Zhou Mu-wang: Anularea Timpului

În vremea cârmuirii Zhou Mu-wang a venit un mag

vrăjitor dintr-o țară depărtată de la apus. Prințul s-a
purtat cu el ca și cum s-ar fi aflat dinaintea sa un spirit
și l-a slujit întocmai cum și-ar fi slăvit suveranul. Dar
vrăjitorul socotea că palatul prințului era prea
sărăcăcios pentru el, că mâncarea dată de prinț era
dezgustătoare și grosolană și nu putea fi nici luată în
gură, că țiitoarele din haremul princiar erau slute și nu
meritau să te apropii de ele.
După oarecare vreme, vrăjitorul l-a poftit pe prinț să
facă o plimbare împreună cu dânsul. Prințul l-a apucat
pe mag de mânecă, și amândoi s-au înălțat până în
miezul cerului, iar acolo s-au oprit. După aceea, au
pornit spre palatul magului. Acest palat era împodobit
cu aur, argint, mărgăritare și jad. El se înălța peste
nourași și peste norii de ploaie, însă nu prea era
limpede ce anume avea drept temelie de sprijin. De
departe nu părea decât o îngrămădire de nori. Tot ceea
ce vedeau ochii prințului, auzeau urechile lui, mirosea
nasul lui și gusta gura sa nu era deloc la fel ca în lumea
oamenilor. Prințul s-a aplecat ca să se uite în jos, la
palatele și la chioșcurile sale, iar acestea i s-au părut
doar niște bolovani de pământ și niște grămăjoare de
iarbă.
Magul l-a chemat să meargă mai departe. Ei au ajuns
acolo unde nu se mai zăreau deasupra capului nici
Soarele, nici Luna, și nici jos nu se mai zăreau nici
fluviile, nici mările. Totul era luminat de o lumină atât
de puternică, încât prințul n-a mai fost în stare să
privească, orbit de raze și de străluciri. Sunetele și
ecourile ce răzbăteau de pretutindeni îl asurzeau pe
prinț, așa că auzul lui nu mai deslușea nimic,
gândurile și simțămintele lui se tulburaseră dându-i
neliniște, și atunci el a început să se roage de mag să-l
ducă înapoi [pe Pământ].
Magul îi dădu un ghiont și prințului i se păru că
începe să cadă în gol. Când își veni în fire, văzu că
ședea în palatul său, în același loc, și că îl slujeau
aceiași oameni. În fața lui era vin, și vinul încă nu se
așezase [în cupă], erau gustări, și nici ele nu se sleiseră.
Prințul întrebă de unde venise el acum îndărăt. Cei din
preajma sa îi răspunseră că el [nici nu plecase nicăieri]
și că doar șezuse îngândurat și tăcut.
Magul zise: «Sufletele noastre au fost rătăcitoare,
însă trupurile noastre au rămas nemișcate». Prințului îi
plăcură grozav toate astea, așa că el își lăsă în părăsire
toate drepturile cârmuirii, nu mai avu plăcere pentru
dregătorii săi și pentru țiitoarele sale, și mereu se tot
gândea în taină la peregrinări îndepărtate.
(Li ji, sec. III î.Hr.)

Urasima Taro: Încetinirea Timpului

În vremea de demult, un pescar numit Urasima Taro

locuia în satul Mitsunowe din provincia Tanko. Ieșea
zilnic la pescuit, iar seara se întorcea. Într-o seară văzu
pe țărm niște copii [...] care prinseseră o broască
țestoasă tânără. [...] Urasima le dădu câțiva gologani și
luă broasca. [...] îi dădu drumul în mare și se întoarse
acasă.
A doua zi ieși în larg ca de obicei la pescuit; deodată
se auzi strigat: «Urasima-san!» Se uită speriat spre
valuri, întrebându-se cine poate fi. Împrejur, țipenie.
Dar de alături ieși din apă broasca țestoasă. «Tu m-ai
strigat?», întrebă el uimit. «Eu, zise broasca
închinându-se cu respect. Ieri mi-ai scăpat viața și m-
am întors să-ți mulțumesc! În semn de adâncă
recunoștință te poftesc la palatul Dragonului, care e
zeu al mării. L-ai văzut vreodată?» «Nu, zise Urasima.
Se spune că locuiește tare departe!» «Pentru noi
amândoi depărtarea nu înseamnă nimic, vrei să te duc
la palat?» «Mulțumesc pentru bunăvoință, dar cum să
mă țin eu după tine?» «Tu n-ai de ce să înoți; așază-te
pe mine și călătorește liniștit!» zise broasca. «Dar cum
să încap pe spinarea ta mică?» se miră el. «N-avea
grijă, loc este!» zise ea.
Și sub ochii lui, carapacea începu să crească,
mărindu-se destul ca să țină un om. Urasima se urcă
pe spinarea broaștei și porni spre talazurile
spumegânde ale oceanului, spre palatul Dragonului.
Plutiră până se zări departe o poartă roșie. «Ce-i
acolo?», întrebă Urasima. «Palatul Dragonului, zise
broasca. Vezi acoperișul înalt?» «Am și ajuns!», se miră
el. «Da. Ți-am spus că ajungem repede. Acum coboară
pe mal, să mergem pe uscat».
[...] Ieșiră să-l întâmpine curtenii Tai, Hirame, Karei
și alți pești de vază, închinându-i-se și urându-i bun
sosit; «Bine ai venit, prea stimate Urasima Taro, ne-ai
făcut mare cinste sosind aici în împărăția de sub ape.
Îți mulțumim și ție, nobilă broască țestoasă, că te-ai
trudit să ni-l aduci pe mult așteptatul oaspe!».
L-au dus pe Urasima în iatacurile lăuntrice, unde îl
întâmpină chiar doamna palatului, preafrumoasa frică
a Dragonului mărilor, Otohime, însoțită de un mare
alai de curteni. Așezându-l pe Urasima pe locul de
cinste, îi rosti această cuvântare:
«Îți mulțumim, gloriosule Urasima, că ai binevoit să
poftești la noi! Scăpându-i broaștei țestoase viața, ai
făcut o faptă mare în folosul împărăției noastre! Așa că
te-am poftit ca să-ți mulțumim cu ce vom fi în stare și
noi! Așază-te în palat ca acasă și odihnește-te».
Pricepând Urasima cât era de binevenit aici, se simți
deodată vesel și fără griji. «Mulțumesc că m-ați poftit.
N-am mai fost vreodată în asemenea palat
dumnezeiesc!», zise el.
I se dădu de mâncare: felurite bunătăți și vin; apoi
porniră cântece și dansuri vesele și se încinse un mare
ospăț. Când toți se mai potoliră, el fu călăuzit de
Otohime prin palat: sălile erau ferecate în corali de
preț, mărgăritare și lapislazuli. Tot uitându-se,
Urasima era copleșit.
Dar, minunea mare era grădina palatului: în latura
de răsărit era primăvară, cu vișini și pruni înfloriți și
cu privighetori cântând din frunzișul de smarald; în
latura de miazăzi era vară, cu ierburi crescute năvalnic
și cu cântec de lăcuste și greieri; în latura de apus era
toamnă, cu foșnet din frunzele roșii ale arțarilor și cu
crizanteme înflorite; în latura de miazănoapte era
iarnă, cu pomi scufundați în zăpadă, cu râuri și pâraie
ferecate în sunătoare gheață străvezie.
Urasima Taro uitase totul de pe lume, privind
acestea. Timpul curgea aici nebăgat în seamă, ca într-
un vis fermecat. Curând Urasima se deșteptă și își
aduse aminte că-și lăsase mama și tatăl acasă, așa că se
pregăti grabnic de drum și se duse să-și ia rămas bun
de la Otohime. «N-am stat numai o zi sub primitorul
tău acoperiș, aici a fost tare bine, dar se cuvine să plec.
Rămâi cu bine!» zise el. «Nu ne părăsi, mai rămâi
puțin» zise stăruitor fiica Dragonului, însă Urasima fu
neînduplecat...

Tehnologii Extraterestre

Bătălia pentru tehnologia extraterestră

Abia în anul 1980 au început să apară primele

informații despre existența unui grup care se numea
Majestic 12 sau MJ 12 și care fusese organizat de
președintele Harry Truman pentru a gestiona
problemele extraterestre. Cei care au scris articole sau
cărți despre acest grup au fost contactați de agenți CIA
care au încercat să-i facă să renunțe la munca lor de
investigație.
În anul 1987, președintele Universității Pennsylvania
a declarat că este la curent despre existența acestui
grup dar, a încerca să identifici membrii este o luptă cu
morile de vânt.
Generalul Arthur Exon, care în anul 1947 se afla la
Wright Field, acolo unde a fost adusă epava OZN-ului
prăbușit la Roswell, a declarat că membrii ai grupării
MJ 12 au făcut investigații cu privire la prăbușirea
OZN-ului și că au preluat cadavrele și extraterestrul
care a supraviețuit accidentului. Mai târziu,
documente care au fost declasificate au dat informații
despre implicarea acestui grup în cercetarea multor
evenimente extraterestre, nu numai de pe teritoriul
SUA ci și în multe alte zone ale globului.
Mult mai târziu, în anii 90, documente declasificate
au demonstrat că specialiștii din gruparea MJ 12 au
decriptat tehnologie extraterestră, care a fost
implementată în industria aeronautică americană.
Faptul că în anul 1947, americanii au recuperat epava
OZN-ului prăbușit la Roswell, a însemnat un salt
colosal pentru tehnologia americană.
Pe 6 decembrie 1950, la granița dintre Texas și Mexic
a fost recuperată epava unui alt OZN, care a fost
preluată și studiată de specialiștii din MJ 12. Din
grupul MJ 12 au făcut parte 12 specialiști de top din
SUA. Accesul la informațiile MJ 12 îl avea doar un
grup restrâns de oameni de știință și militari.
Președintele SUA trebuia să-și dea acordul cu privire
la accesul la astfel de informații. Aceste măsuri
excepționale au fost luate după ce spionajul sovietic a
reușit să intre în posesia unor documente privind
proiectul bombei cu hidrogen. La scurt timp după că
URSS a intrat în posesia acestor documente, au
construit bomba cu hidrogen după modelul american.
Președintele John Fitzgerald Kennedy a dorit
desecretizarea unor documente privind evenimente
extraterestre. CIA s-a opus vehement, situație care a
dus la o ruptură între Casa Albă și CIA și care, susțin
unii specialiști, ar fi dus chiar la asasinarea
președintelui Kennedy. Puțini sunt cei care au rezistat
unui război cu CIA. Se cunosc cazurile unor mari
ufologi sau jurnaliști care au avut parte de morți
suspecte, după ce s-au implicat prea mult în astfel de
anchete (vezi introducerea noastră la Cartea I,
„Dosarul DELTA. (Extra) tereștrii suntem noi”, scrisă
împreună cu gen. Dr. Emil Străinu, București, Editura
Triumf, 2016, pp. 9–11).

Cavalerul Negru

Black Knight este un obiect misterios situat pe orbita

polară a planetei noastre90. Istoria acestui obiect este
una bizară și conform argumentelor actuale ar putea fi
unul dintre obiectele străine descoperite de Omenire,
conform predicțiilor lui Nostradamus. Povestea acestui
satelit neidentificat începe în 1954, atunci când
americanii l-au descoperit pentru prima dată. În acele
vremuri s-a crezut că este vorba despre un satelit
rusesc, lansat pe orbită pentru a spiona SUA. La acea
vreme au apărut numeroase articole în presa
americană despre acest satelit, care a fost botezat Black
Knight. Războiul Rece s-a încheiat și misterul
satelitului s-a adâncit și mai mult. Rușii au declarat că
nu este satelitul lor și atunci speculațiile au început să
apară. Cine a lansat un satelit pe orbita polară și cu ce
scop?
Nicio țară nu l-a revendicat și concluzia a fost una
simplă, Black Knight este de origine extraterestră. S-a
vehiculat ideea că acest satelit extraterestru se află pe
orbita planetei noastre de circa 13.000 de ani și este un
simplu observator. Armata americană a interceptat
numeroase semnale codate emise de satelit, care nici în
ziua de astăzi nu au putut fi decodate. Probabil că
acesta a fost principalul motiv pentru care Black
Knight poartă marca unui satelit extraterestru.

Black Knight, satelitul extraterestru despre care scria Nostradamus, pe site-ul

90

www.efemeride.ro.
Interesant este faptul că în urmă cu peste 500 de ani,
Nostradamus a făcut niște previziuni interesante cu
privire la viitorul omenirii. El credea că în viitor
oamenii vor descoperi mai multe obiecte extraterestre
în Sistemul nostru Solar. Aceste obiecte au menirea de
a spiona tot ceea ce face Omul și cum se dezvoltă.
Rămâne misterios faptul pentru care americanii nu au
încercat niciodată să doboare acest satelit bizar.

Tehnologii uimitoare

„Un interviu de televiziune din iunie 1964, care i-a

fost luat lui George van Tassel, scoate la iveală
informații despre mai multe tehnologii uimitoare, pe
care omenirea le-a avut la dispoziție încă din acele
timpuri, dar care au fost ținute departe de ochii
publicului91. Tehnologiile respective au fost dezvoltate
în secret de către Forțele Aeriene și cele ale Marinei
SUA, având la bază informații obținute de la ființe
extraterestre. Printre aceste revelații, George van
Tassel dezvăluie faptul că Forțele Aeriene americane s-
au aflat în posesia tehnologiei antigravitației încă din
anul 1956. El afirmă că a fost martorul unei

91
Surse: https://lupuldadcblogg.wordpress.com/2016/08/26/un-interviu-istoric-
reveleaza-mari-secrete-de-securitate-nationala-care-au-fost-preluate-de-la-
extraterestri-2/ și https://youtu.be/wZbFsFWkc?t=3.
demonstrații a acestei tehnologii în anul 1953, atunci
când a fost luat la bordul unei nave extraterestre ce a
aterizat pe aeroportul Giant Rock, în California. În acea
perioadă, van Tassel era directorul acelui aeroport.
Mai departe în interviu, el afirmă că tehnologiile
bazate pe captarea de semnale în decursul timpului –
incluzând aici semnalele TV și chiar călătoria în timp –
au fost cercetate și dezvoltate, iar mai apoi clasificate
ca fiind secrete de stat de cel mai înalt nivel, de către
Marina americană. Bazându-se pe contactele sale cu
extratereștrii, van Tassel și-a îndreptat toate eforturile
către dezvoltarea tehnologiei călătoriei în timp și a
prelungirii vieții oamenilor, prin construirea unei
structuri complexe, înaltă cât patru etaje, pe care a
numit-o „Integraton”. Din nefericire, în 1978 – cu
câteva săptămâni înainte de inaugurarea
Integratonului a murit de atac de cord. Circumstanțele
din jurul morții sale sugerează faptul că ceea ce el
cunoștea despre prelungirea vieții umane a fost
considerat de autoritățile americane ca fiind extrem de
important. Ca urmare, moartea sa pare să nu fi fost de
loc „întâmplătoare”.
Interviul de televiziune a fost moderat de către Jack
Webster, de la KVOS TV și a avut loc pe 18 iunie 1964.
Piesa de rezistență a interviului este declarația lui van
Tassel, prin care el afirmă că a fost luat la bordul unui
OZN, ocazie cu care i s-au împărtășit anumite
informații tehnologice de către patru ființe
extraterestre cu aspect uman, având înălțimea de
aproximativ 1, 70 m. Evenimentul a avut loc pe data de
24 august 1953. În conformitate cu declarația lui van
Tassel, unul dintre cei patru extratereștri avea pe
atunci vârsta de 700 de ani. Cu acea ocazie, van Tassel
a primit o formulă matematică simplă pentru
realizarea călătoriei în timp, care corela în mod direct
frecvența cu timpul, dar într-o relație invers
proporțională. Remarcabil este faptul că van Tassel
afirma că tehnologia a fost mai apoi dezvoltată și
adaptată astfel încât să permită vizualizarea oricărei
scene din orice perioadă istorică.
Tehnologia respectivă a fost rapid clasificată de către
marina SUA, iar inventatorul (van Tassel) a fost forțat
să lucreze într-un proiect secret. Ceea ce van Tassel a
descris în interviul din anul 1964, despre tehnologia
călătoriei în timp și a vizualizării scenelor temporale, a
fost mai târziu descris în unele declarații ale anumitor
persoane ca fiind Proiectul „Looking Glass”. Ecuația
pe care van Tassel a primit-o de la acele ființe
extraterestre în anul 1953 a devenit elementul principal
pentru dezvoltarea ideii sale cu Integratonul, care
reprezenta o structură înaltă cât patru etaje, ce putea să
conducă la revitalizarea tuturor celulelor din
organismul viu care intra în interiorul Integratonului,
prelungind astfel foarte mult timpul de viață al acestui
organism. Van Tassel intenționa să facă această
descoperire publică, astfel încât ea să fie gratuită și la
îndemâna oricui. După „atacul de cord” pe care el l-a
suferit în mod misterios în anul 1978, cu puțin timp
înainte de inaugurarea extraordinarei sale invenții,
anumite agenții secrete ale SUA au pătruns imediat în
incinta în care acesta își desfășura cercetările și au
confiscat toate materialele și documentele de acolo.
Proiectul Integraton a fost mai apoi abandonat.
În finalul interviului, van Tassel afirmă că el a putut
să vadă personal demonstrarea antigravitației, așa cum
i-a fost arătată de către vizitatorii extratereștri, care își
stabiliseră baze pe Lună în urmă cu sute de ani.
Antigravitația – bazată pe principiul electrogravitației
– a fost discutată în mod deschis în comunitatea
științifică internațională până în anul 1956, după care
cercetările au devenit brusc în totalitate secretizate.
După acea dată nu au mai apărut niciun fel de studii
științifice pe această temă. Declarațiile lui van Tassel
explică însă motivul pentru care studiile asupra
antigravitației au fost brusc suprimate, fiind o
demonstrație plauzibilă pentru misterioasa lor
dispariție după 1956.
Otis Carr, unul dintre discipolii lui Nikola Tesla, este
edificator în acest sens: tehnologia antigravitației, la
care el a ajuns și pe care a dezvoltat-o cu succes, a fost
reprimată cu teribile urmări. Carr a fost închis în baza
unor acuzații fabricate și abia după 40 de ani, în anul
2006, unul dintre asistenții săi – pe nume Ralph Ring –
a îndrăznit să prezinte lumii adevărul. Otis Carr a
reușit să pună la punct tehnologia antigravitației și, ca
urmare, a fost redus complet la tăcere de către agențiile
de securitate americane.

Tehnologia Keshe și avatarurile ei

Poate cea mai uluitoare tehnologie care se dezvoltă

în prezent în folosul libertății oamenilor de pe întreaga
planetă este cea descoperită și aplicată de către
membrii „Fundației Keshe”92. Tehnologia Keshe se
anunță absolut revoluționară și ea pare să aibă cu
ușurință potențialul de a restructura complet toate
domeniile vieții economice, politice, sociale sau
militare. Tocmai de aceea nici nu ne mai mirăm prea
mult că în mass-media internațională informațiile
despre această organizație sunt aproape cu desăvârșire
absente. Și totuși, fundația are filiale în zeci de țări ale

92
Preluare și adaptare
http://www.keshefoundation.org/pdfs/Prof.Van_Overmeire%28VUB%29.pdf,
site vizitat pe 3 septembrie 2016, orele 11:50.
lumii, iar site-ul său oficial
(www.keshefoundation.org) a înregistrat chiar și un
milion de vizite pe zi.
Fondatorul organizației, savantul iranian Mehran
Tavakoli Keshe, susține că sistemele dezvoltate de
Fundația Keshe au ajuns la capacitatea de a produce și
controla câmpuri magnetice și gravitaționale. Această
realizare are în consecință sute de potențiale aplicații
ce ar putea conduce la rezolvarea celor mai stringente
probleme ale omenirii cum ar fi lipsa de energie, de
mâncare sau de apă, precum și la îndepărtarea rapidă
și sigură a poluării mediului. Printre cele mai
importante aplicații, ar fi de menționat cele din
domeniul transporturilor, în care prin intermediul
reactoarelor plasmatice se creează capacitatea de
levitație și mișcare ultra-rapidă a vehiculelor și
aeronavelor, indiferent de greutatea lor. În domeniul
sănătății, se afirmă că metodele Keshe operează direct
cu structurile plasmatice și atomice ale corpului uman,
reușindu-se refacerea stării de sănătate pentru orice tip
de boală sau tulburare. De asemenea, printre multe
altele, sistemele Keshe pot genera apă curată în orice
zonă de pe glob, sau pot crea câmpuri plasmatice din
care apoi să fie materializat orice element chimic.
Fundația Keshe anunță că metodele tehnologiei sale
au fost deja testate și că ele funcționează. Fizicianul și
inginerul iranian Mehran Keshe a lucrat mai bine de
două decenii pentru a înregistra patente în toată
lumea, astfel încât atunci când noua tehnologie va fi
oferită pe piață, să nu fie nevoie de sume colosale
pentru a putea fi folosită. Intenția de bază a membrilor
fundației este ca noua tehnologie să fie oferită în mod
caritabil tuturor oamenilor de pe această planetă.
După cum era însă din păcate de așteptat, problema
majoră care a apărut în toată această situație atât de
aducătoare de speranță pentru populație este că
inovațiile cu totul extraordinare propuse de Fundația
Keshe se lovesc de interesele marilor companii și ale
structurilor de putere existente la ora actuală. Aceste
structuri doresc cu disperare să-și păstreze status quo-
ul prezent prin care își asigură dominația mondială și
din acest motiv sunt gata să distrugă fără milă pe
oricine le-ar amenința poziția. Este din această
perspectivă cu totul naiv să credem că cei care
controlează în prezent lumea doresc ca masele de
oameni să aibă de-acum la dispoziție energie gratuită
și să nu mai poată fi condiționați (controlați) prin taxe,
impozite și necesități de tot felul.
Tocmai de aceea, punerea la dispoziția umanității a
acestor descoperiri este mult mai complicată decât ar
putea să pară la prima vedere. Mulți se așteaptă să
vadă dovezile de eficiență ale tehnologiei Keshe la
programele televizate de știri, sau pe Internet, ori în
demonstrații publice, dar nu se întreabă ce consecințe
ar avea aceste demonstrații. Dacă ne vom gândi mai
atent, vom înțelege că situația trebuie rezolvată cu o
mare prudență și înțelepciune. Impunerea acestei
tehnologii printr-o rivalitate arogantă față de sistemele
convenționale, nu doar că ar crea uriașe tensiuni
sociale care ar degenera rapid în războaie, dar ar crea
și riscul scăpării de sub control a noii tehnologii și al
folosirii ei în scopuri distructive.
Din aceste motive, chiar dacă pentru unii este destul
de greu de înțeles, calea pe care Fundația Keshe o
urmează pentru a evita haosul social, este aceea a
cooperării cu toate guvernele care acceptă să
implementeze această tehnologie în mod pașnic pentru
națiunile lor. Este util să știm că Merhan Keshe face în
mod frecvent următoarea recomandare: „Sfatul meu
pentru oameni este foarte simplu: nu acționați
împotriva guvernelor voastre. Tehnologia pe care o
oferim este aici pentru a sprijini guvernele în trecerea
gradată către un alt nivel”. M. T. Keshe a declarat că
nu dorește să submineze autoritatea guvernelor,
pentru că este indispensabil ca acestea să-și folosească
pârghiile de care dispun și să implementeze noua
tehnologie în mod oficial. În acest scop, savantul
iranian a hotărât să nu ofere cheile operative principale
și dispozitivele efective în mod liber, ci numai cu
aprobarea și protecția autorităților.
Deși calea colaborării cu autoritățile este singura
opțiune viabilă pe care Fundația Keshe o ia în
considerare, această colaborare este de o dificultate pe
care puțini și-o imaginează.
Pentru a fi totuși sigur că implementarea noii
tehnologii va avea loc, Mehran Keshe deja a răspândit
principiile de bază ale acesteia prin zeci de conferințe
ținute în marile orașe ale lumii, prin zeci de interviuri
online și prin numeroase work-shop-uri. Aceasta face
ca acum noua tehnologia Keshe să fie aproape
imposibil de suprimat. Chiar dacă – așa cum a fost de
multe ori amenințat – fondatorul Fundației Keshe ar fi
asasinat, tehnologia oferită de el va rămâne.
Datorită promisiunii de a colabora nemijlocit cu
guvernele tuturor națiunilor, pe site-ul Fundației
Keshe nu au putut fi încă prezentate rezultatele
principale, extraordinare ale noii tehnologii. Sunt
prezentate doar o serie de rezultate experimentale
oarecum secundare, atât din domeniul fizicii, cât și din
domeniul medical. Acestea dovedesc totuși că
metodele Keshe funcționează. Cu privire la dovezile și
experimentele principale, membrii Fundației Keshe au
declarat categoric că au multiple înregistrări video (de
exemplu cu sisteme de zbor operaționale, capabile să
realizeze deplasări extrem de rapide pe verticală sau
lateral), dar că deocamdată nu pot să le facă publice.
De altfel, este de remarcat că M. T. Keshe a dorit de
mai multe ori să prezinte public rezultate foarte
concrete ale tehnologiilor sale, dar a fost de fiecare
dată în mod prompt blocat de către diferiți agenți
guvernamentali.
Un apropiat a lui Donald Trump de la Casa Albă a
declarat reprezentanților mass-media că președintele
SUA va face în timpul mandatului său (2017–2021), un
anunț cu privire la extratereștri și tehnologia acestora 93.
Anunțul va fi făcut din Biroul Oval al Casei Albe și va
cuprinde și o prezentare asupra energiei libere de care
Omenirea va beneficia în scurt timp – unii chiar
beneficiază și în prezent. Utilizarea energiei libere ar
scoate populația mondială din sărăcie și ar fi o lovitură
devastatoare pentru marile corporații petroliere și
țările exportatoare de petrol.

CV-ul lui M.T. Keshe și tehnologia care-i poartă

numele

Fizicianul și inginerul de origine iraniană Mehran

Tavakoli Keshe a obținut specializarea în fizică
93
Donald Trump și adevărul despre extratereștri, pe site-ul www.efemeride.ro,
vizitat pe 4 februarie 2017, orele 17:06.
nucleară, absolvind Universitatea Queen Mary din
Londra, în anul 1981. A înființat Fundația Keshe în
anul 2005, cu scopul de a pune bazele unei companii
sau organizații care să dezvolte o cu totul nouă
tehnologie spațială și terestră. Fundația este pacifistă,
nonprofit, nonreligioasă și aspiră doar să aducă noi
cunoștințe științifice, tehnologii și soluții eficiente la
problemele globale majore.
În anul 2004, inginerul Mehran Keshe a pus la punct
o tehnologie care promitea posibilități extraordinare,
constituită după modelul funcționării tuturor
structurilor din Univers (atomi, planete, stele, galaxii
etc). Rezultatele experimentale au confirmat pe deplin
modelul teoretic, ceea ce ar fi putut reprezenta
recunoașterea unui succes de-a dreptul epocal pentru
știință. Și totuși, comunitatea științifică a ignorat
aproape complet rezultatele lui Keshe. Cu toate
acestea, în aprilie 2004, a avut loc un eveniment care
reflectă foarte concludent poziția savanților
convenționali față de rezultatele savantului iranian.
Dorind să comunice o parte din concluziile teoriilor
sale, fizicianul iranian a trimis un studiu al său
intitulat „Crearea găurilor negre” Societății Regale
Britanice de Astronomie. Societatea i-a transmis în
data de 8 iulie 2004 un răspuns scris în care îl informa
că nu îi poate publica studiul, dar că îl va păstra totuși
în bibliotecă pentru eventuale consultații. Faptul mai
mult decât semnificativ este însă că în exact aceeași zi
în care a primit răspunsul de la societatea britanică,
bine-cunoscutul savant Stephen Hawking a anunțat
public că după 30 de ani în care a crezut că găurile
negre nu eliberează energie s-a răzgândit și a făcut
publică o nouă teorie. Această nouă teorie era însă
exact o imitație a studiului lui M. T. Keshe, conform
documentului trimis societății de astronomie!
Obiecțiile lui Keshe adresate Societății Britanice de
Astronomie au rămas fără răspuns.
În urma acestei experiențe, Mehran Keshe a decis că
nu își va mai trimite altor instituții rezultatele
studiilor, ci și le va publica direct. Ca urmare, el a
publicat trei cărți în care a explicat pe larg toate aceste
noi principii pe care le-a descoperit. Lucrările au fost
intitulate „Ordinea universală a creării materiei”
(2009), „Structura luminii” (2010) și „Originea
Universului” (2011) și conțin demonstrații matematice,
precum și descrierea unor modele tehnologice care pot
fi verificate atât teoretic, cât și experimental.
În prima dintre lucrări spune în Preambul:
„Inteligența umană a atins niveluri care permit oricui,
de la egal la egal, să utilizeze cunoștințele universale
pentru a verifica logica și valabilitatea acestora. Cred
cu tărie că această lucrare trebuie să fie înțeleasă și
aplicată de către toți oamenii. Această carte este scrisă
în așa fel, încât oricine din orice domeniu al științei
poate înțelege această nouă tehnologie de graniță.
Cartea noastră este o sinteză a noilor principii de bază
în domeniul fizicii, strânse aici după mai mult de 30 de
ani de cercetare și dezvoltare independentă, în care
mai multe prototipuri de lucru și numeroase teste au
confirmat corectitudinea și operativitatea acestei
tehnologii.
Tehnologia Keshe a fost testată experimental pentru
prima dată la Universitatea din Bruxelles (Belgia), în
perioada noiembrie 2004 – martie 2005. Raportul final
a fost semnat de profesorul doctor Mark Van
Overmeire și indica faptul că producerea energiei cu
această tehnologie este perfect posibilă. Raportul a
confirmat totodată și că „principiile de funcționare ale
tehnologiei Keshe descriu procese similare cu cele ale
producerii de energie în interiorul stelelor”.
Din aprilie 2005, ca urmare a raportului profesorului
Overmeire, au apărut mai multe facilități de
colaborare, în vederea dezvoltării sistemelor Keshe.
Foarte curând a fost demarat un studiu practic pentru
primul prototip. Sistemul a fost examinat de către mai
mulți oameni de știință universitari belgieni, care l-au
descris în raportul lor de fezabilitate ca fiind practic și
funcțional. Tot atunci a fost pregătit pentru producție
primul sistem de producere a gravitației și a energiei.
În octombrie 2005, M. Keshe a obținut de la Oficiul
European de Brevete mai multe brevete de invenție.
Tot în anul 2005, M.T. Keshe a construit primele
reactoare statice cu plasmă. Concluziile teoretice
enunțate anterior au fost confirmate în practică: aceste
reactoare produc tensiune și curent la temperatura
camerei și la presiunea atmosferică obișnuită. Ulterior
au fost construite și evaluate mai multe prototipuri de
asemenea reactoare cu plasmă. Reactoarele au fost
testate și în scopuri medicale, în prezența medicilor. Pe
ansamblu, în anul 2005 au fost îndosariate patente
pentru mai mult de 300 de aplicații ale acestei
tehnologii.
La sfârșitul anului 2005, au început să apară și
primele problemele cu autoritățile. Mai multe
corporații industriale i-au cerut lui M. Keshe să le
cedeze tehnologia, amenințându-l cu moartea.
Inginerul iranian a refuzat, însă curând după aceea au
început presiunile asupra lui din partea guvernului
belgian. În anul 2006, Mehran Keshe a fost abordat de
către concernul E-Capital (http://www.e-capital.be)
pentru o eventuală finanțare. Ei au pus condiția ca
domnul Keshe să semneze un acord de nondivulgare
cu principalul său deținător de acțiuni, IMEC
(http://www2.imec.be/be en/home.html).
 Profesorul William D’Haeseleer, șeful
departamentului nuclear al Universității din Leuven, a
evaluat tehnologia Keshe și a fost de acord că aceasta
este în proporție de 95% corectă și funcțională. La
cererea directorilor de la E-Capital, IMEC a făcut o
evaluare independentă a producției de nano-materiale
SP2 și SP3 prin tehnologia Keshe (denumirile de SP se
referă la materializarea în câmpul plasmatic a unor
straturi de materiale). Ei au emis un raport confidențial
care confirmă producerea de nano-straturi SP2 și SP3
de diamant, în condiții tehnologice care nu mai
fuseseră atinse niciodată pe Pământ până atunci. Acest
lucru a reprezentat un succes tehnologic major. Printr-
o scrisoare trimisă Fundației Keshe, avocatul IMEC a
interzis însă prezentarea publică a descoperirii descrise
în raportul lor confidențial. Pretextul acestei interziceri
a fost acela că Fundația Keshe produce și utilizează
materiale nucleare periculoase.
În scrisoarea sa, avocatul IMEC a amenințat
Fundația că o va denunța ca fiind o organizație ilicită.
Această situație a declanșat acțiuni de forță ale
structurilor de securitate belgiene, ce au ajuns până
acolo, încât – ceva mai târziu, în anul 2010 – Fundației
Keshe i-a fost interzisă orice colaborare cu vreo
organizație științifică din Belgia.
În anul 2009, Ghent University din Belgia a
confirmat că prin tehnologia Keshe au putut fi
asimilate în mod direct gaze din mediul înconjurător
(dioxid de carbon – CO2 și metan – CH4) și că ele au
putut fi transformate la temperatura și presiunea
camerei în nano-soluții și nano-solide. Aceste rezultate
au fost confirmate experimental, prin analiză
spectroscopică, și de către Institutul din New York.
Rapoartele acestor instituții au fost publicate în cea de-
a doua dintre cărțile lui M.T. Keshe, „The structure of
Light”.
Pe 8 iunie 2010, aflându-se în tranzit spre Mexic, pe
aeroportul din Toronto (Canada), M.T. Keshe a fost
arestat și apoi sechestrat timp de 11 zile de către Poliția
canadiană. I s-a spus imediat, fără nicio ambiguitate, că
dacă presa va fi informată, va fi pus în închisoare cu
acuzația că este o persoană atât de periculoasă, încât
este pasibilă de pedeapsa cu moartea. Cu acea ocazie
polițiștii canadieni i-au răscolit prin bunuri, i-au copiat
fișierele personale și datele științifice din laptop și i-au
furat conținutul de flacoane (recipiente) cu CO 2 și CH4
în stare de gans (nanoparticule), precum și recipiente
conținând alte nanomateriale. Savantul iranian a fost
apoi supus unui program intensiv de intimidare, fiind
interogat aproape încontinuu timp de trei zile. M.T.
Keshe susține că are informații care atestă că arestarea
sa a fost executată de guvernul canadian, cu
autorizația Casei Albe.
Pe 26 noiembrie 2011, M.T. Keshe a intenționat să
prezinte în cadrul unei conferințe publice, programată
să aibă loc la Eindhoven (Olanda), o parte din
rezultatele extraordinare ale tehnologiei sale. Printre
acestea, un generator de energie liberă de 3 KW și un
automobil care avea capacitatea să leviteze. Cu doar o
zi înaintea conferinței, câțiva agenți belgieni (cu care
mai avusese de-a face) au venit la laboratorul său și i-
au cerut licențele pentru cele două dispozitive. Cum
aceste licențe nu aveau de unde să existe, cele două
modele au fost confiscate. Din păcate, la conferința
care a urmat, deși Keshe promisese că va arăta
dovezile avansate ale tehnologiei sale, aceasta nu a mai
fost posibil. Câteva zile după conferința din
Eindhoven, pe data de 28 noiembrie, a avut loc în
Belgia o tentativă de asasinat asupra lui M.T. Keshe.
Sub automobilul său a fost fixat un mic dispozitiv
explozibil, controlat electronic de la distanță și care
urma să fie detonat când mașina ar fi ajuns la o viteză
mai mare. Spre norocul său, Keshe a scăpat cu viață
din acest atentat. La puțin timp după aceea, opt agenți
belgieni au venit pentru a înscena un accident în casa
din Belgia a lui Mehran Keshe. De asemenea, și această
tentativă de asasinat a eșuat.
Problemele nu s-au oprit aici. După aceste atentate,
autoritățile belgiene au încercat totul pentru
discreditarea inginerului iranian. Mai întâi a fost
acuzat că practică medicina fără licență. Dl. Keshe a
explicat că el doar produce aparatură medicală și are
un permis în regulă pentru aceasta. Motivul real al
acestui atac a fost în realitate acela că dispozitivele
Keshe pot trata cancerul, ceea ce deranja teribil pe
anumiți oameni influenți. Apoi s-a încercat acuzarea că
Mehran Keshe ar fi furat din banii Fundației Keshe. Și
această acuzație a dat greș întrucât Keshe nu mai avea
niciun fel de cont personal, ceea ce a făcut să nu se
poată demonstra nimic de acest gen. S-a încercat apoi
crearea unui scandal sexual în legătură cu o femeie. Au
fost folosite pentru aceasta câteva dintre mesajele
savantului iranian după ce în prealabil i-au fost
downloadate toate cele 30.000 de mail-uri de pe adresa
personală. Acuzația despre relația cu femeia respectivă
s-a dovedit a fi complet hilară deoarece foarte mulți
oameni din Fundația Keshe știau că ea este de fapt fiica
adoptivă a lui Mehran Keshe, având la rândul ei doi
copii.
La începutul anului 2012 atât M.T. Keshe, cât și alți
membri ai fundației sale au fost amenințați cu moartea
de către prințul Albert II al Belgiei, fost rege al Belgiei
și de către acoliții săi aflați la putere în Guvernul
belgian. Din informațiile pe care le-a primit de la
anumiți ofițeri din serviciul secret belgian, care au
dorit să-i spună adevărul, Keshe a aflat că se urmărea
răpirea lui și a familiei sale, urmată de torturarea lor.
Înainte ca savantul iranian să fie omorât, planul era ca
el să fie martor la uciderea soției și copiilor săi, chiar în
fața sa. Referitor la toate acestea, Keshe a mărturisit că
nu avea nicio șansă să reclame amenințările la Poliția
belgiană, întrucât știa dinainte că aceasta este coruptă
și pusă în slujba prințului Albert. Fiind absolut evident
că în aceste condiții nu ar mai dura mult până și-ar
pierde viața, Mehran Keshe a decis să plece din Belgia.
Abia după plecarea din această țară, el a adresat o
plângere oficială procurorului-șef din Olanda, Fatou
Bensouda, în care a reclamat amenințările și abuzurile
la care a fost supus și a solicitat efectuarea unor
investigații.
După plecarea din Belgia, Mehran Keshe a ales să se
mute în Italia, singurul stat din Europa care și-a
manifestat la nivel guvernamental interesul pentru
tehnologia inovatoare pe care Fundația Keshe o
propune. Din data de 2 martie 2012, sediul Fundației
Keshe a fost stabilit în Italia. Este de remarcat că și
guvernele altor națiuni în afară de Italia au primit pe
cale oficială planurile complete ale tehnologiei Keshe.
Printre acestea se află guvernele din Iran, Brazilia,
Rusia, India, China, Japonia, Australia, Taiwan,
Armenia, Sudan, Thailanda, Bangladesh, Sierra Leone
sau Congo. De fapt, prin ambasadorii lor, toate
guvernele lumii au fost deja anunțate de existența
acestei tehnologii revoluționare.
Fundația Keshe a urmărit să ofere întregii lumi, în
mod gratuit, planurile și dispozitivele tehnologice pe
care le-a proiectat și dezvoltat. Prima inițiativă pe
această linie a avut loc pe 21 aprilie 2012, la Bruxelles
(Belgia), când fundația a invitat toate națiunile
globului la o conferință de pace, în care se viza printre
altele predarea către fiecare guvern al lumii a unui
Stick (USB) cu informații esențiale despre tehnologia
Keshe. Însă, datorită presiunilor mari care s-au făcut
asupra liderilor lor, relativ puține state au răspuns
pozitiv la invitația Fundației. Chiar și câteva dintre
statele care și-au confirmat participarea s-au răzgândit
brusc, cu 48 sau chiar cu 24 de ore înaintea conferinței
(cum a fost cazul SUA). A doua inițiativă de acest gen
a avut loc în tot în Belgia, pe data de 6 septembrie
2012.
Începând cu 21 martie 2013, Fundația Keshe a
început susținerea unei serii de conferințe publice
(work-shop-uri) referitoare la implementarea cât mai
rapidă a tehnologiei sale revoluționare în viața
comunităților. Aceste work-shop-uri sunt distribuite și
pe internet (inclusiv Facebook), având un număr
impresionant de accesări. La sfârșitul lunii iulie 2014 s-
a ajuns deja la cel de-al 20-lea work-shop, distribuit
prin Internet pe tot globul. Există, de asemenea, sute
de persoane care au confirmat că experimentele simple
ce au fost propuse sunt cu adevărat viabile și
funcționează.
În luna martie 2014, site-ul și serverul Fundației
Keshe au fost atacate aproape non-stop prin acțiuni ale
hackerilor. Având mai multe informații, care îl
avertizau că viața sa este serios amenințată, pe 14
martie 2014, Mehran Keshe a acordat un interviu
emisiunii „Mike Harris Show”, pe care au accesat-o
peste 3 milioane de vizitatori. Datorită riscului major
ca M.T. Keshe să fie asasinat și pentru a preveni
pierderea informațiilor fundamentale despre
tehnologia Keshe, în data de 15 martie 2014 a fost
distribuit pe internet conținutul „legendarului” Stick
USB (ce a fost oferit în aprilie 2012 națiunilor care au
răspuns invitației Fundației Keshe) cu detalii despre
tehnologia MAGRAV. Informațiile au fost puse la
dispoziția întregii planete prin intermediul filialei din
Taiwan a Fundației Keshe.
În ianuarie 2014 Fundația Keshe a înființat
„Spaceship Institute”. Site-ul Institutului este
SpaceshipInstitute.org sau pe Facebook
https://www.facebook.com/SpaceshIpinstitute. Practic
toate cercetările și realizările Fundației Keshe sunt
orientate pentru concretizare în cadrul Spaceship
Institute. Scopul Institutului este acela de a oferi
guvernelor lumii metodele dezvoltării unui Program
Spațial mult mai avansat decât cel actual (al NASA, de
exemplu) pentru a trimite misiuni cu echipaj uman în
spațiul cosmic. Conform site-ului
http://keshefoundation.org/ „Programul Spațial va
proteja Pământul, va conferi Omului libertatea de a
călători în Spațiu și de a avea noi așezări pe Lună, pe
Marte sau mai departe în Spațiu. Construirea navelor
spațiale MAGRAV, pe baza Sistemelor de reactoare
plasmatice, a sistemelor de sănătate și a sistemelor de
locuit, va aduce o nouă industrie – cea a plasmei –, va
crea noi locuri de muncă și va aduce o mare
prosperitate (apă, alimente, sănătate, putere, spații de
locuit) pentru toți. Această nouă tehnologie va aduce
pace, deoarece nu va mai fi nevoie de războaie pentru
securitatea lumii și pentru resurse”. Spaceship Institute
oferă cunoașterea sa cercetătorilor onești din întreaga
lume pentru ca ei să o poată transmite apoi guvernelor
și națiunilor lor. În decembrie 2014, au fi acceptați 250
de noi cercetători la Spaceship Institute, care are sediul
lângă orașul Bari (Italia).
Este interesant să menționăm că cercetătorii de la
Spaceship Institute au evidențiat prin sistemele pe care
le dețin și apariția frecventă în atmosfera Pământului a
globurilor de lumină ce sunt de obicei numite „UFO”
(obiecte zburătoare neidentificate – OZN). Observând
aceste apariții, Mehran Keshe a remarcat că ele folosesc
aceleași principii ale controlului câmpurilor magnetice
și gravitaționale, întocmai ca și tehnologia Keshe. În
opinia sa, aceste vehicule aparțin unor ființe
extraterestre care au venit să ne observe, ceea ce este
cumva firesc. Savantul iranian mai spunea – mai în
glumă, mai în serios – că destul de curând vom avea și
noi „UFO” (OZN) și vom fi considerați „aliens” (străini
din spațiu) de către ființele de pe alte planete.

Tehnologia Keshe și aplicațiile ei

Cercetările lui Mehran Tavakoli Keshe au pornit de

la efortul de a înțelege cum este posibil ca mișcarea
tuturor planetelor, stelelor, galaxiilor și a celorlalte
structuri din Univers să se autoîntrețină timp de
miliarde de ani. După aproape 20 de ani de studii, el a
elaborat un nou model teoretic despre natura
gravitației și a celorlalte forțe fundamentale din
Univers. Unul dintre principiile fundamentale ale
teoriei sale este acela că orice entitate din Univers – fie
ea un atom, o planetă, o stea sau o galaxie – are
gravitație și un câmp magnetic. Acestea două
(gravitația și magnetismul) formează un sistem unitar.
Gravitația este atracția, iar magnetismul este repulsia.
De asemenea, fizicianul iranian afirmă că ceea ce
produce efectele gravitaționale ale planetelor, stelelor,
precum și dinamica de la nivelul atomilor este
interacțiunea a două câmpuri magnetice care sunt
produse de nucleele acestor corpuri. În cazul
Pământului, de exemplu, teoria oficială în prezent
acceptată descrie existența doar a unui singur câmp
magnetic generat de nucleul planetei. În studiile sale,
Keshe a ajuns totuși la concluzia că există un dublu
câmp magnetic emanat de nucleul Pământului și că
tocmai interacțiunea continuă dintre aceste două
câmpuri interioare generează apariția gravitației și a
magnetismului planetar. Mehran Keshe arată că partea
cea mai interioară a nucleului Pământului posedă
hidrogen și alte câteva elemente care intră în anumite
reacții de fuziune plasmatică nucleară. Curenții care se
creează în acest proces generează un câmp magnetic
de bază, care este suprapus peste câmpul magnetic
(deja cunoscut) al nucleului.
Teoria lui Keshe arată că atunci când două câmpuri
magnetice de intensități similare interacționează, ele
devin „înlănțuite” într-o sferă dinamică mai mare, iar
când asemenea sfere dinamice interacționează între
ele, se produc câmpuri magnetice și gravitaționale.
Fiecare câmp magnetic conține componente plasmatice
ale celor trei tipuri de bază ale materiei: materie,
antimaterie și materie neagră. Interacțiunea dintre
aceste trei forme de materie se regăsește sub forma
unui sistem mai mare de integrare dinamică, numit de
Keshe „Plasma inițială fundamentală” sau „Neutron”.
Din neutron se disociază atomul (cu componentele sale
– protonul și electronul), procesul fiind însoțit de
eliberarea unor mici fragmente de câmp magnetic sub
formă de energie sau lumină.
Aspectul practic fundamental care a condus la
crearea tehnologiei Keshe este bazat pe dinamica
plasmei încărcate electric care devine sursă a
câmpurilor magnetice și gravitaționale. Inginerul
iranian Mehran Keshe a anunțat că pe baza noii
înțelegeri a creării gravitației și a câmpurilor
magnetice a reușit să reproducă tipul de sisteme care
se auto-alimentează în mod natural. El a construit un
reactor plasmatic care reproduce fenomenele ce au loc
în nucleul Pământului. Acest tip de reactor (care are
cam 15–20 cm în diametru) are capacitatea să-și creeze
propriile câmpuri magnetice și gravitaționale și nu
necesită combustibili convenționali (fosili),
funcționând doar pe baza unei anumite utilizări a
hidrogenului (care este cel mai răspândit element din
Univers).
 Au fost realizate numeroase teste cu reactoare
plasmatice simple sau chiar cu banale sticle de plastic
de Coca-Cola. Un experiment foarte simplu care
evidențiază producerea unei forme de energie electrică
din plasmă, într-o sticlă de Coca-Cola, a fost realizat de
M.T. Keshe în anul 2007. Înregistrarea acestui
experiment este accesibilă la adresa:
https://www.youtube.com/watch?v=h34Wyjo7L-8
Descoperirea acestor noi principii a făcut posibile
foarte multe aplicații extraordinar de eficiente.
Cercetările și experimentele realizate au demonstrat în
mod clar că acest tip de tehnologie este fezabilă și de
încredere și că energia și materia pot fi generate ieftin
și curat (fără poluare), într-un mod extrem de
performant, care a fost până acum total necunoscut
științei oficiale. Au fost îndosariate patente pentru sute
de aplicații ale acestei tehnologii, cum ar fi generatoare
super-eficiente de energie, sisteme antigravitație,
purificarea mediului ambiant, nanotehnologia,
multiple aplicații în domeniul medical etc.
Una dintre aplicații este un generator care prin
intermediul rotației unui câmp de plasmă magnetizată
într-o bobină de sârmă de cupru are capacitatea să
inducă un curent de electroni prin acea bobină, care
poate genera astfel energie electrică oriunde în
Univers, în orice moment. Mehran Keshe a explicat că
întocmai cum electronii se rotesc în mod natural în
interiorul atomilor, la fel se rotește și miezul
generatorului său, în virtutea legilor naturii.
Rezultatele experimentale obținute de M. Keshe,
arată că s-a reușit ca prin modificarea câmpurilor
magnetice și gravitaționale ale elementelor, acestea să
poată fi trecute dintr-o stare de agregare în alta la
temperatura și presiunea camerei (adică în condițiile
obișnuite de mediu). În mod obișnuit trecerea materiei
dintr-o stare în alta se face prin modificarea
temperaturii sau presiunii. Mehran Keshe a extras prin
noile metode, direct din aer, gaze precum dioxid de
carbon (CO2) sau metan (CH4) și a reușit să le mențină
sub formă de nano-particule în stare lichidă, de gel,
sau de pudră.
Deși poate să pară de necrezut, există rezultate foarte
concrete care arată că prin reproducerea anumitor
condiții plasmatice în reactoare de tip Keshe pot fi
produse direct orice fel de materiale, oriunde în spațiu.
Se creează mai întâi plasma (starea de plasmă) – să
zicem – a cuprului din câmpul magnetic al Universului
și apoi acea plasmă poate fi convertită în materie. La
fel se poate proceda și pentru a produce aur, diamante,
mercur, sau orice alt element pe frecvența căruia sunt
acordate câmpurile generatorului.
Este util să amintim că plasma este cea de-a patra
stare de agregare a materiei, celelalte trei fiind starea
solidă, lichidă și cea gazoasă. Plasma este starea
principală a materiei din care sunt constituite stelele,
ceea ce înseamnă că aceasta este starea preponderentă
a materiei din întregul Univers.
O altă aplicație a sistemelor Keshe este aceea că prin
modificarea câmpului magnetic și gravitațional al
elementelor pot fi create (la presiunea și temperatura
camerei) nano-materiale și super-conductori. Acest gen
de materiale au fost evaluate și confirmate de către mai
multe universități. Super-conductorii obținuți prin
tehnologia Keshe au o rezistență de aproape zero
ohmi, ceea ce înseamnă că practic ele ar putea conferi
computerelor viteze de mii de ori mai mari chiar și
decât ale celor mai rapide computere actuale, cum ar fi
cele ale serviciilor secrete americane (de tip Cray 5).
Un alt avantaj major al acestor calculatoare ar fi acela
că ele nu se vor supra-încălzi.
Fundația Keshe anunță că prin descifrarea legilor
magnetismului a fost înțeleasă proprietatea naturală a
magneților de a atrage anumite metale. Membrii
fundației arată că prin crearea altor câmpuri magnetice
specifice se pot crea materiale magnetice care să atragă
de exemplu doar lemn sau doar plastic. Folosind astfel
principiile atracției magnetice paralele, sistemele
Keshe pot decontamina mediul înconjurător de
infestările chimice și nucleare, pot îndepărta eficient
emisiile de CO2 din atmosferă sau pot să purifice apa.
Pot fi de asemenea îndepărtate și radiațiile din sol și
aer. În vederea realizării unei aplicații foarte necesare
în acest sens, Fundația Keshe a luat legătura cu
autoritățile orașului Fukushima (afectat în anul 2013
de scurgeri de material radioactiv de la un reactor
nuclear) pentru a extrage radiațiile din sol, în mod
gratuit. De menționat că această decontaminare ar
permite ca noile generații de copii care se nasc în zona
Fukushima să nu fie afectate de malformații
degenerative. Din nefericire, există o rezistență
îndârjită din partea anumitor persoane din guvernul
japonez față de aplicarea acestor metode (pentru a nu
se ajunge la recunoașterea publică a eficienței
Tehnologiei Keshe).
Noua înțelegere a producerii forței gravitaționale a
condus și la capacitatea de a o replica. Mai exact, prin
intermediul reactoarelor plasmatice cu câmp magnetic
dublu se poate genera magnetism și gravitație. Este
vorba de așa-numitele Reactoare MAGRAV. Aceasta
conduce la o adevărată revoluție în domeniul
transporturilor de orice tip, devenind foarte ușor să fie
făcute să leviteze vehicule și aeronave, indiferent de
greutatea lor.
Cea mai importantă dintre aplicațiile tehnologiei
Keshe este cea referitoare la Programul Spațial, în
cadrul căruia se are în vedere construirea unor nave
destinate călătoriilor în spațiul cosmic. Capacitățile
acestor nave construite prin tehnologia Keshe devin
net superioare celor convenționale, încât ele pur și
simplu par să fie de domeniul SF. Aceste nave ar putea
depăși viteza luminii și, în consecință, ar traversa
foarte rapid Sistemul nostru Solar. De menționat că
prin intermediul unui scut energetic creat în jurul
navei, ocupanții săi ar fi protejați în mod implicit de
forțele inerțiale (care sunt uriașe la accelerații mari),
precum și de radiațiile sau obiectele care ar putea lovi
nava. Acest câmp energetic din jurul navei face, de
asemenea, ca ea să nu mai poată fi detectată de radar.
Pentru ochiul liber, o navă care utilizează această
tehnologie va arăta ca o lumină strălucitoare. În plus,
va fi eliminată problema majoră pe care o au navele și
rachetele actuale, legată de încălzirea pereților exteriori
din cauza frecării atmosferice.
Dar tehnologia Keshe vizează și inovarea
transportului „local”, cel de la suprafața planetei.
Introdusă în transportul public, noua tehnologie ar
face ca orice tip de autovehicul să se poată deplasa
prin levitație și să nu mai necesite roți. În același mod
s-ar deplasa și trenurile, tramvaiele sau metrourile,
fără să mai fie nevoie de șine sau de linii de tensiune.
 Unitățile reactoarelor MAGRAV ar putea fi aplicate
și autovehiculelor electrice, care ar obține în acest fel o
rază de autonomie de mișcare practic nelimitată
(milioane de kilometri). Produsele de uz Casnic și
electronice pot beneficia și ele de această tehnologie.
Prin punerea în aplicare a unei versiuni micro-scară a
reactoarelor cu plasmă de tip Keshe, aceste produse ar
putea funcționa independent de o sursă exterioară de
alimentare chiar și pentru perioade foarte lungi de
timp (o sută ani). Patentul pentru un astfel de Reactor
microplasmatic (Micro-plasma-reactor) a fost deja
eliberat de Biroul European de Patente și poate fi
consultat la adresa
http://worldwide.espacenet.com/publicationdetails/ori
ginaldocument?
CC=EP&NR=1770715Al&KE=Al&FT=D&da-
te=20070404&DB=EPODOC&locale=en_EP
Aplicații deosebit de eficiente au fost realizate în
domeniul vindecării diferitelor tipuri de boli. Aspectul
esențial este că metodele Keshe operează direct la
nivelul structurilor plasmatice și atomice ale corpului
uman. Odată ce o boala este diagnosticată, reactorul
plasmatic este calibrat pe configurația și frecvența
necesară a organului afectat. Sistemul poate stimula
organismul prin intermediul câmpurilor energetice în
direcția inversării unor procese maladive, sau pentru
deschiderea unor blocaje, pentru a dizolva/resorbi
anumite structuri materiale
(inflamații, pietre, nisip, polipi, celule canceroase)
sau pentru a stimula creșterea unor zone afectate. În
acest mod, celulele bolnave sau deteriorate ale
organelor pot fi aduse înapoi la starea de sănătate.
Câmpurile energetice care acționează la nivel
informațional sunt resetate permanent, iar informațiile
eronate din organism sunt complet șterse și înlocuite
cu informațiile corecte.
Procedura nu presupune pastile, injecții și nici efecte
secundare, precum în cazul medicinii actuale. Testarea
pe mulți voluntari (care epuizaseră toate opțiunile de
tratament convenționale!) a demonstrat în mod clar că
rezultatele sunt certe. Pe site-ul Fundației Keshe puteți
consulta mai multe mărturii și probe video
(http://keshefoundation.org/media-a-papers/health-kt-
videos-all.html) în cazuri de cancer, scleroză multiplă,
Parkinson, cangrenă, A.L.S., fibromialgie, alergii,
epilepsie și altele, care au fost cu succes anulate
definitiv.
Într-un mod deschis și sugestiv, membrii Fundației
Keshe ne transmit: „Tot ceea ce vă prezentăm poate
părea mult prea frumos ca să fie adevărat. Dar cu toate
acestea este vorba despre niște fapte”. Ei consideră că
este important ca toți oamenii să știe că este dreptul lor
legitim să beneficieze de această tehnologie care poate
transforma radical lumea. După cum este specificat și
în videoclipul promoțional al Fundației, pentru a ajuta
la implementarea noilor sisteme este util ca toți cei
interesați să distribuie informațiile despre aceste
perspective revoluționare, să caute să se informeze cât
mai bine în continuare ei înșiși și chiar să solicite
guvernelor lor informații oficiale despre tehnologia
Keshe.
Cu privire la ceea ce va urma în viitorul apropiat,
opinia lui Mehran Keshe este că „aplicarea noii
tehnologii pe scena mondială trebuie decisă acum de
către guverne. Însă guvernele marilor țări trebuie să
învețe să ofere și să ajute, și nu să jefuiască așa cum au
făcut timp de secole”.

Conferința Keshe de la Roma

Conferința de prezentare a tehnologiei MAGRAV de

către fundația Keshe a avut loc pe 16 octombrie 2015,
la Roma (Italia) și s-a desfășurat între orele 20:00 și
23:00 (ora locală), fiind transmisă live, online, pe
Youtube94. Acest eveniment istoric a fost însă complet

94
Preluare și adaptare de pe site-ul
http://cursurireikitargovistetratamentereiki.blogspot.ro/2016/06/conferinta-de-
la-roma-fundatiei-keshe.html, vizitat pe 3 septembrie 2016, orele 10:29.
trecut cu vederea de mass-media.
Mehran Keshe a subliniat pe tot parcursul
prezentării și a sesiunii de întrebări și răspunsuri de la
finalul acesteia, că tehnologia MAGRAV este
dezvoltată cu scopul de exemplu, de a permite
Umanității să călătorească în spațiul cosmic, fără a
depinde de combustibili obișnuiți. Tehnologia se
numește MAGRAV de la efectul combinat al
gravitației și magnetismului. În această conferință,
Mehran Keshe a prezentat și explicat câteva din
aplicațiile concrete ale tehnologiei MAGRAV,
subliniind că acestea nu sunt decât „efecte colaterale”
ale MAGRAV, precum generarea de electricitate direct
utilizabilă pentru funcționarea aparatelor electrice și
iluminat, dispozitive medicinale pentru restabilirea
echilibrului energetic al organismului uman etc.
Deși au fost trimise invitații oficiale din timp, cu mai
multe luni în urmă, tuturor ambasadelor din Roma, au
confirmat participarea numai 15 ambasade, însă au
fost prezente 25, majoritatea reprezentând țări sărace
din lumea a treia. Occidentul a decis să ignore complet
actul de bunăvoință al fizicianului Mehran Keshe sau
are alte interese...
Toți reprezentanții ambasadelor prezenți la
conferință au primit pentru edificare și studiu direct
câte o cutie ce include un minigenerator de energie
electrică și un kit complet pentru „replicarea” de
materie (generarea oricărui material). La final, Mehran
Keshe a anunțat că guvernele au la dispoziție 10 zile
pentru a decide ce vor face cu toate acestea, urmând ca
Fundația Keshe să facă publice schemele detaliate și
procedeele concrete de fabricare a lor... Totodată,
Mehran Keshe a explicat de ce prețul unui generator
electric este acum de 800 de euro, când costurile de
producție sunt de numai 200 euro: din cei 600 euro
profit, Fundația Keshe oferă guvernelor care acceptă o
parte de 200 euro pentru acoperirea costurilor cu
reeducarea și conversia profesională a națiunilor lor
pentru a trece de la actualele tehnologii învechite și
care vor deveni inutile, la cele de dezvoltare a
tehnologiilor MAGRAV, care vor fi folosite în
transport, energie, sănătate, hrană etc., iar cu restul de
400 euro Fundația Keshe va putea să producă încă
două generatoare Free Energy. Mehran Keshe a
subliniat însă că prețul de 800 euro este destinat
exclusiv națiunilor care-și pot permite așa ceva,
referindu-se la Occident și la țările bogate, în schimb el
va oferi generatoarele țărilor din lumea a treia, țări
sărace, la prețul de fabricație. Practic, de pe urma
acestui mod de repartizare a costurilor, vor beneficia
atât țările bogate, cât și cele sărace. A făcut și o glumă
spunând că în unele cercuri este denumit „Robin Hood
cel nuclear”, referindu-se la studiile sale din domeniul
fizicii nucleare.
Mehran Keshe a subliniat că va oferi aceste
tehnologii țărilor care acceptă să semneze un Tratat de
Pace. Arătând că nu există niciun motiv de continuare
a vreunui război din moment ce toată lumea va avea
tot ce este necesar în urma implementării și dezvoltării
acestor tehnologii MAGRAV, el a reamintit Planul de
Pace al Fundației, care a fost lansat la începutul lui
2015 și are scopul de a menține în conștiința oamenilor
alternativa păcii: „Este bine să începem cu pași mici
pentru ca fiecare om să dispună de timp să reflecteze și
să se gândească la pace”: a) în iunie 2015 a fost prima
zi de pace pe 21 iunie, în următoarele două luni data a
fost tot 21 (iulie și august); b) în septembrie, octombrie
și noiembrie, s-au stabilit 2 zile de pace, pe 21 și 22, în
fiecare lună; în decembrie 2015, ianuarie și februarie
2016 au fost 3 zile de pace, din 21 până pe 23 ale lunii;
c) pentru martie, aprilie și mai 2016 au fost stabilite 7
zile de pace (între zilele de 21–27, inclusiv, ale lunilor
menționate); d) lunile pentru iunie, iulie și august 2016
au fost câte 14 zile în fiecare lună, începând cu 21 ale
lunii; e) pentru septembrie, octombrie și decembrie din
2106 am avut, de asemenea, câte 21
de zile de pace, începând cu 21 ale lunii; f) „apoi
vom solicita și impune pacea mondială pe termen
nedefinit (permanent)”, a subliniat Mehran Keshe.
Acesta a mai arătat că în multe filiale ale Fundației
Keshe din lumea întreagă, care desfășoară experimente
independente, au fost obținute rezultate remarcabile
atât în dezvoltarea antigravitației, desigur, la nivel
experimental, cât și în domeniul sănătății. Mehran
Keshe a afirmat în această conferință, în mod public, că
guvernelor le este frică de această tehnologie, deoarece
se tem să piardă controlul asupra popoarelor.
Tehnologia Keshe se anunță absolut revoluționară și
pare să aibă cu ușurință potențialul de a restructura
complet toate domeniile vieții economice, politice,
sociale sau militare. Poate de aceea în mass-media
internațională, informațiile despre această organizație
sunt aproape cu desăvârșire absente.
Printre cele mai importante aplicații ale tehnologiei
Keshe, ar fi de menționat cele din domeniul
transporturilor, în care, prin intermediul reactoarelor
plasmatice, se creează capacitatea de levitație și
mișcare ultrarapidă a vehiculelor și aeronavelor,
indiferent de greutatea lor.
În domeniul sănătății, metodele Keshe operează
direct cu structurile plasmatice și atomice ale corpului
uman, reușindu-se refacerea stării de sănătate pentru
orice tip de boală sau tulburare. De asemenea, printre
multe altele, sistemele Keshe pot genera apă curată în
orice zonă de pe glob sau pot crea câmpuri plasmatice
din care apoi să fie materializat orice element chimic.
Fundația Keshe a anunțat că metodele tehnologiei sale
au fost deja testate și că ele funcționează.
Fizicianul și inginerul iranian Mehran Keshe a lucrat
mai bine de două decenii pentru a înregistra patente în
toată lumea, astfel încât atunci când noua tehnologie
va fi oferită pe piață să nu fie nevoie de sume colosale
pentru a putea fi folosită. Intenția de bază a membrilor
fundației este ca noua tehnologie să fie oferită în mod
caritabil tuturor oamenilor de pe această planetă.
După cum era de așteptat, problema majoră care a
apărut în toată această situație, atât de aducătoare de
speranță pentru populație, este că inovațiile cu totul
extraordinare propuse de Fundația Keshe se lovesc de
interesele marilor companii și ale structurilor de putere
existente la ora actuală. Aceste structuri doresc cu
disperare să-și păstreze status quo-ul prezent prin care
își asigură dominația mondială și din acest motiv sunt
gata să distrugă fără milă pe oricine le-ar amenința
poziția. Este din această perspectivă cu totul naiv să
credem că cei care controlează în prezent lumea doresc
ca masele de oameni să aibă de-acum la dispoziție
energie gratuită și să nu mai poată fi condiționați
(controlați) prin taxe, impozite și necesități de tot felul.
Tocmai de aceea, punerea la dispoziția Umanității a
acestor descoperiri este mult mai complicată decât ar
putea să pară la prima vedere. Mulți se așteaptă să
vadă dovezile de eficiență ale tehnologiei Keshe la
programele televizate de știri sau pe Internet ori în
demonstrații publice, dar nu se întreabă ce consecințe
ar avea aceste demonstrații.
Dacă ne vom gândi mai atent, vom înțelege că
situația trebuie rezolvată cu o mare prudență și
înțelepciune. Impunerea acestei tehnologii printr-o
rivalitate arogantă față de sistemele convenționale, nu
doar că ar crea uriașe tensiuni sociale care ar degenera
rapid în războaie, dar ar crea și riscul scăpării de sub
control a noii tehnologii și al folosirii ei în scopuri
distructive. Keshe oferă guvernelor șansa de a
coordona o tranziție graduală, ordonată la noile
tehnologii. Din aceste motive, chiar dacă pentru unii
este destul de greu de înțeles, calea pe care Fundația
Keshe o urmează pentru a evita haosul social este
aceea a cooperării cu toate guvernele care acceptă să
implementeze această tehnologie în mod pașnic pentru
națiunile lor. Este util să știm că Merhan Keshe face în
mod frecvent următoarea recomandare: „Sfatul meu
pentru oameni este foarte simplu: nu acționați
împotriva guvernelor voastre. Tehnologia pe care o
oferim este aici pentru a sprijini guvernele în trecerea
gradată către un alt nivel de evoluție și de dezvoltare”.
 M.T. Keshe a declarat că nu dorește să submineze
autoritatea guvernelor, pentru că este indispensabil ca
acestea să-și folosească pârghiile de care dispun și să
implementeze noua tehnologie în mod oficial. În acest
scop, savantul iranian a hotărât să nu ofere cheile
operative principale și dispozitivele efective în mod
liber, ci numai cu aprobarea și protecția autorităților.
Deși calea colaborării cu autoritățile este singura
opțiune viabilă pe care Fundația Keshe o ia în
considerare, această colaborare este de o dificultate pe
care puțini și-o imaginează.
Pentru a fi totuși sigur că implementarea noii
tehnologii va avea loc, Mehran Keshe deja a răspândit
principiile de bază ale acesteia prin zeci de conferințe
ținute în marile orașe ale lumii, prin zeci de interviuri
online și prin numeroase work-shop-uri. Aceasta face
ca acum noua tehnologia Keshe să fie aproape
imposibil de suprimat. Chiar dacă – așa cum a fost de
multe ori amenințat – fondatorul Fundației Keshe ar fi
asasinat, tehnologia oferită de el va rămâne. Datorită
promisiunii de a colabora nemijlocit cu guvernele
tuturor națiunilor, pe site-ul Fundației Keshe nu au
putut fi încă prezentate rezultatele principale,
extraordinare, ale noii tehnologii. Sunt prezentate doar
o serie de rezultate experimentale oarecum secundare,
atât din domeniul fizicii, cât și din domeniul medical.
Acestea dovedesc totuși că metodele Keshe
funcționează.
Cu privire la dovezile și experimentele principale,
membrii Fundației Keshe au declarat categoric că au
multiple înregistrări video (de exemplu, cu sisteme de
zbor operaționale, capabile să realizeze deplasări
extrem de rapide pe verticală sau lateral), dar că,
deocamdată, nu pot să le facă publice. De altfel, este de
remarcat că M. T. Keshe a dorit de mai multe ori să
prezinte public rezultate foarte concrete ale
tehnologiilor sale, dar a fost de fiecare dată în mod
prompt blocat de către diferiți agenți guvernamentali.
Bineînțeles, lipsa expunerii publice a rezultatelor
principale creează numeroase suspiciuni. Unii afirmă
că toată această organizație nu este decât o farsă de
care se lasă amăgiți doar cei mult prea creduli. Merită
totuși să observăm că dacă ar fi fost așa, atunci este
foarte puțin probabil că savantul iranian Mehran
Keshe ar mai fi fost urmărit și supravegheat
permanent de către serviciile secrete din mai multe țări
– casa lui este păzită încontinuu de agenți, iar familia
sa este urmărită peste tot.
Dacă M.T. Keshe nu ar fi decât un lunatic, atunci este
puțin probabil că ar mai fi fost arestat, că ar mai fi fost
supus la nenumărate presiuni de către agenți
guvernamentali și – mai grav – că ar mai fi existat
atâtea tentative de asasinat la adresa sa. Dacă toate
acestea nu ar fi decât o farsă, atunci ar fi fost de
asemenea foarte puțin probabil ca mai mulți membri ai
Fundației Keshe să fi fost amenințați la rândul lor cu
moartea, iar site-ul organizației să fi fost atacat și
blocat atât de intensiv. Cu privire la toate acestea,
fizicianul iranian spunea: „Multă lume nu înțelege prin
ce trece un om de știință în asemenea situații. Știm ce i
s-a întâmplat lui Tesla sau altor savanți. Noi vrem să
rămânem în viață!”.

Incidentul cu drona americană

O confirmare concretă a impactului real pe care

tehnologia Keshe a început deja să îl imprime pe plan
internațional a avut loc la sfârșitul anului 2011. Pe 4
decembrie, numeroase televiziuni ale lumii au dat
publicității faptul că un avion-spion militar (dronă)
american, folosind o tehnologie high-tech de ultimă
generație, a fost capturat de forțele militare iraniene.
Televiziunile iraniene au difuzat imagini detaliate cu
avionul de spionaj, care era complet nevătămat.
Incidentul a pus administrația SUA într-o postură
foarte delicată, din două motive. În primul rând,
pentru că asemenea acțiuni de spionaj se plasează
împotriva tuturor legilor și regulamentelor
internaționale, fiind asimilate cu acte de război. În al
doilea rând, situația concretă a dovedit că cele mai
performante și mai secrete avioane high-tech
americane nu sunt decât simple jucării, față de
tehnologia iraniană. Această umilitoare constatare a
lovit foarte puternic în orgoliul american, de „cea mai
puternică națiune a globului”, deși bineînțeles că mass-
media occidentală s-a grăbit să minimalizeze cât mai
mult incidentul. Faptul că totuși lucrurile s-au petrecut
exact așa a fost confirmat de nimeni altul decât
Președintele SUA, Barack Obama. Acesta a apărut
public la postul de televiziune CBS News în ipostaza
jenantă de a recunoaște că a cerut iranienilor să dea
drona înapoi (ceea ce, de altfel, iranienii au refuzat).
Este important să evidențiem că deși acea dronă se
deplasa la o înălțime de 20.000 de picioare
(aproximativ 6 kilometri), iranienii au capturat-o fără
să-i producă nicio zgârietură! Aceasta exclude ipoteza
că nava s-ar fi putut prăbuși întâmplător și să fie apoi
găsită de iranieni sau că ar fi fost lovită de un proiectil,
ori că ar fi fost defectată prin operațiuni de interferență
tip hackering. În toate aceste cazuri, aparatul ar fi
suferit distrugeri majore în urma prăbușirii. De
asemenea, drona era monitorizată de la distanță de
agenți CIA, prin intermediul a opt sateliți. Era exclus
ca ea să se fi rătăcit și să ajungă în teritoriul iranian
dintr-o eroare. În plus, drona era prevăzută cu un
sistem de autodistrugere, în cazul în care ar fi fost
capturată. De fapt, americanii erau absolut siguri că
datorită tehnologiei high-tech de ultimă generație pe
care o considerau imbatabilă, nava lor spion nici măcar
nu putea fi detectată de iranieni. Și totuși, drona a fost
detectată și capturată în zbor de către iranieni și apoi
adusă intactă la sol. În aceste condiții apare
următoarea întrebare foarte bulversantă: „Ce
tehnologie a reușit să realizeze o asemenea
performanță?”. Și încă: „De unde au avut iranienii
asemenea disponibilități atât de avansate?”. Specialiștii
au evaluat că o asemenea tehnologie a implicat o navă
ce poate dezvolta o viteză uriașă, ce are totală
invizibilitate față de radare, a dovedit capacitatea de a
bloca fluxul de date ce venea de la sateliți pentru a
ghida drona, precum și posibilitatea de a genera o
undă tractoare! Acesta este punctul în care în tabloul
de ansamblu lucrurile se conexează perfect cu apariția
tehnologiei Keshe.
Nu este un secret că Mehran Keshe a oferit în anul
2008 tehnologia sa guvernului iranian tocmai pentru ca
Iranul să se poată apăra și să rămână o țară liberă. De
altfel, membrii Fundației Keshe recunosc că exact
tehnologia lor a stat la baza capturării navetei
americane. Mai mult, ei avertizează forțele militare
americane că dacă ar trimite cele mai avansate
prototipuri de avioane de vânătoare pentru a ataca
Iranul, atunci acestea vor fi transformate cu cea mai
mare ușurință (prin declanșarea unor câmpuri
magnetice și gravitaționale foarte puternice) în simple
mormane de fiare vechi.
Membrii Fundației Keshe țin însă să sublinieze că nu
vor folosi niciodată această tehnologie pentru a ataca,
ci doar pentru a menține un climat de pace și
securitate. Mult dincolo de stadiul discuțiilor și
tratativelor, tehnologia Keshe pune într-un mod foarte
concret bazele instituirii unui climat de pace mondială,
pentru că prin adoptarea acestor sisteme, orice națiune
poate avea posibilitatea de a trimite efectiv înapoi la
destinatar eventualele rachete nucleare distrugătoare.
Acest program este denumit „Return to the Sender”.
Prin acest program, sistemele Keshe nu doar că pot
capta din zbor rachetele insurgente (care conform
tehnologiei curente au o viteză de aproximativ 2–3
Mach), dar sunt capabile să identifice imediat de unde
au fost trimise și să le returneze cu viteze chiar mult
mai mari decât cele cu care au fost expediate inițial
(este vorba de viteze de retur estimate la 35–40 Mach).
Mehran Keshe mărturisea cu o tristă ironie: „Mă întreb
cine dorește să testeze aceasta prima dată”.
Să observăm acum un alt lucru foarte semnificativ:
deși – conform numeroaselor declarații prezentate în
mass-media – SUA era într-adevăr pe punctul de a
ataca Iranul la sfârșitul anului 2011, americanii s-au
abținut totuși să mai facă aceasta!
Revenind la incidentul legat de capturarea dronei,
reacția administrației americane a fost că în data de 23
aprilie 2012, Casa Albă a emis un decret prin care
președintele Barack Obama declara că tehnologia
informatică iraniană este cea mai distructivă
tehnologie creată vreodată de om și că orice persoane
care au legătură cu aceasta nu mai au autorizația de a
pătrunde în spațiul SUA.
Dincolo de aceste declarații oficiale, decretul Casei
Albe arăta că administrația americană a devenit pe
deplin conștientă de potențialul militar al tehnologiei
iraniene și încearcă să izoleze Iranul pe plan
internațional, propagând asupra acestei țări obișnuitul
pretext „terorist”. Contrar obiceiurilor sale rele din
acest gen de situații, SUA nu a mai deranjat totuși
Iranul, ceea ce confirmă indirect puterea obiectivă a
tehnologiei Keshe.

Realitatea despre structura Universului

Cercetările lui Mehran Tavakoli Keshe au pornit de

la efortul de a înțelege cum este posibil ca mișcarea
tuturor planetelor, stelelor, galaxiilor și a celorlalte
structuri din Univers să se autoîntrețină timp de
miliarde de ani. După aproape 20 de ani de studii, el a
elaborat un nou model teoretic despre natura
gravitației și a celorlalte forțe fundamentale din
Univers. Unul dintre principiile fundamentale ale
teoriei sale este acela că orice entitate din Univers – fie
ea un atom, o planetă, o stea sau o galaxie – are
gravitație și un câmp magnetic. Acestea două
(gravitația și magnetismul) formează un sistem unitar.
Gravitația este atracția, iar magnetismul este
repulsia. De asemenea, fizicianul iranian afirmă că ceea
ce produce efectele gravitaționale ale planetelor,
stelelor, precum și dinamica de la nivelul atomilor este
interacțiunea a două câmpuri magnetice care sunt
produse de nucleele acestor corpuri. În cazul
Pământului, de exemplu, teoria oficială acceptată în
prezent descrie existența doar a unui singur câmp
magnetic generat de nucleul planetei. În studiile sale,
Keshe a ajuns totuși la concluzia că există un dublu-
câmp magnetic emanat de nucleul Pământului și că
tocmai interacțiunea continuă dintre aceste două
câmpuri interioare generează apariția gravitației și a
magnetismului planetar.
Mehran Keshe arată că partea cea mai interioară a
nucleului Pământului posedă hidrogen și alte câteva
elemente care intră în anumite reacții de fuziune
plasmatică nucleară. Curenții care se creează în acest
proces generează un câmp magnetic de bază, care este
suprapus peste câmpul magnetic (deja cunoscut) al
nucleului. Teoria lui Keshe arată că atunci când două
câmpuri magnetice de intensități similare
interacționează, ele devin „înlănțuite” într-o sferă
dinamică mai mare, iar când asemenea sfere dinamice
interacționează între ele, se produc câmpuri magnetice
și gravitaționale. Fiecare câmp magnetic conține
componente plasmatice ale celor trei tipuri de bază ale
materiei: materie, antimaterie și materie neagră.
Interacțiunea dintre aceste trei forme de materie se
regăsește sub forma unui sistem mai mare de integrare
dinamică, numit de Keshe „Plasma inițială
fundamentală” sau „Neutron”. Din neutron se
disociază atomul (cu componentele sale – protonul și
electronul), procesul fiind însoțit de eliberarea unor
mici fragmente de câmp magnetic sub formă de
energie sau lumină.
Aspectul practic fundamental care a condus la
crearea tehnologiei Keshe este bazat pe dinamica
plasmei încărcate electric, care devine sursă a
câmpurilor magnetice și gravitaționale. Inginerul
iranian Mehran Keshe a anunțat că, pe baza noii
înțelegeri a creării gravitației și a câmpurilor
magnetice, a reușit să reproducă tipul de sisteme care
se autoalimentează în mod natural.

Reactorul cu plasmă Keshe

Mehran Keshe a construit un reactor plasmatic care

reproduce fenomenele ce au loc în nucleul Pământului.
Acest tip de reactor cu diametrul de 15–20 de cm are
capacitatea să-și creeze propriile 17 câmpuri magnetice
și gravitaționale și nu necesită combustibili
convenționali (fosili), funcționând doar pe baza unei
anumite utilizări a hidrogenului (care este cel mai
răspândit element din Univers). Au fost realizate
numeroase teste cu reactoare plasmatice simple sau
chiar cu banale sticle de plastic de Coca-Cola. Un
experiment foarte simplu care evidențiază producerea
unei forme de energie electrică din plasmă, într-o sticlă
de Coca-Cola, a fost realizat de M.T. Keshe, în anul
2007. Cercetările și experimentele realizate au
demonstrat în mod clar că acest tip de tehnologie este
fezabilă și de încredere și că energia și materia pot fi
generate ieftin și curat, fără poluare, într-un mod
extrem de performant, care a fost până acum total
necunoscut științei oficiale. Au fost îndosariate patente
pentru sute de aplicații ale acestei tehnologii, cum ar fi
generatoare supereficiente de energie, sisteme
antigravitație, purificarea mediului ambiant,
nanotehnologia, multiple aplicații în domeniul medical
etc. Una dintre aplicații este un generator care, prin
intermediul rotației unui câmp de plasmă magnetizată
într-o bobină de sârmă de cupru, are capacitatea să
inducă un curent de electroni prin acea bobină, care
poate genera astfel energie electrică oriunde în
Univers, în orice moment. Mehran Keshe a explicat că
întocmai cum electronii se rotesc în mod natural în
interiorul atomilor, la fel se rotește și miezul
generatorului său, în virtutea legilor naturii.
Rezultatele experimentale obținute de M. Keshe arată
că s-a reușit ca prin modificarea câmpurilor magnetice
și gravitaționale ale elementelor, acestea să poată fi
trecute dintr-o stare de agregare în alta, la temperatura
și presiunea camerei, adică în condiții obișnuite de
mediu. În mod obișnuit, trecerea materiei dintr-o stare
în alta se face prin modificarea temperaturii sau a
presiunii.
De asemenea, Mehran Keshe a extras prin noi
metode, direct din aer, gaze precum dioxid de carbon
(CO2) sau metan (CH4) și a reușit să le mențină sub
formă de nanoparticule în stare lichidă, de gel sau de
pudră. Deși poate să pară de necrezut, există rezultate
foarte concrete care arată că prin reproducerea
anumitor condiții plasmatice în reactoare de tip Keshe
pot fi produse direct orice fel de materiale, oriunde în
spațiu. Se creează mai întâi plasma (starea de plasmă)
– să zicem – a cuprului din câmpul magnetic al
Universului și apoi acea plasmă poate fi convertită în
materie. La fel se poate proceda și pentru a produce
aur, diamante, mercur sau orice alt element pe
frecvența căruia sunt acordate câmpurile
generatorului. Este util să amintim că plasma este cea
de-a patra stare de agregare a materiei, celelalte trei
fiind starea solidă, lichidă și cea gazoasă. Plasma este
starea principală a materiei din care sunt constituite
stelele, ceea ce înseamnă că aceasta este starea
preponderentă a materiei din întregul Univers.

Vindecarea tuturor bolilor

Aplicații deosebit de eficiente ale tehnologiei Keshe

au fost realizate în domeniul vindecării diferitelor
tipuri de boli. Aspectul esențial este că metodele Keshe
operează direct la nivelul structurilor plasmatice și
atomice ale corpului uman. Odată ce o boală este
diagnosticată, reactorul plasmatic este calibrat pe
configurația și frecvența necesară a organului afectat.
Sistemul poate stimula organismul, prin intermediul
câmpurilor energetice în direcția inversării unor
procese maladive sau pentru deschiderea unor blocaje,
pentru a dizolva/resorbi anumite structuri materiale
(inflamații, pietre, nisip, polipi, celule canceroase) sau
pentru a stimula creșterea unor zone afectate. În acest
mod, celulele bolnave sau deteriorate ale organelor pot
fi aduse înapoi la starea de sănătate. Câmpurile
energetice care acționează la nivel informațional sunt
resetate permanent, iar informațiile eronate din
organism sunt complet șterse și înlocuite cu
informațiile corecte. Procedura nu presupune pastile,
injecții și nici efecte secundare, precum în cazul
medicinii actuale. Testarea pe mulți voluntari (care
epuizaseră toate opțiunile de tratament
convenționale!) a demonstrat în mod clar că rezultatele
sunt certe.
Într-un mod deschis și sugestiv, membrii Fundației
Keshe ne transmit: „Tot ceea ce vă prezentăm poate
părea mult prea frumos ca să fie adevărat. Dar, cu
toate acestea, este vorba despre niște fapte”. Ei
consideră că este important ca toți oamenii să știe că
este dreptul lor legitim să beneficieze de această
tehnologie care poate transforma radical lumea.
După cum este specificat și în videoclipul
promoțional al Fundației, pentru a ajuta la
implementarea noilor sisteme este util ca toți cei
interesați să distribuie informațiile despre aceste
perspective revoluționare, să caute să se informeze cât
mai bine în continuare ei înșiși și chiar să solicite
guvernelor lor informații oficiale despre tehnologia
Keshe. Cu privire la ceea ce va urma în viitorul
apropiat, opinia lui Mehran Keshe este că „aplicarea
noii tehnologii pe scena mondială trebuie decisă acum
de către guverne. Însă guvernele marilor țări trebuie să
învețe să ofere și să ajute, și nu să jefuiască așa cum au
făcut timp de secole”.
Un film documentar despre tehnologia Fundației
Keshe, cu sonor în limba română găsiți pe site-ul
https://www.youtube.com/watch?v=5kuumkrrck

Generatorul electric Keshe

Savantul iranian Mehran Tavakoli Keshe a făcut

publică, pe 15 august 2016, o nouă invenție bazată pe
Tehnologia Keshe – un generator electric
neconvențional, care face posibilă independența de
rețeaua de furnizare a energiei electrice.95 Dispozitivul,
a cărei parte-cheie este construită pe baza
descoperirilor revoluționare ale savantului iranian
despre plasmă, despre câmpurile magnetice și
gravitație, este unul hibrid, având nevoie pentru a fi

95
Preluare de pe site-ul https://lupuldacicblogg.wordpress.com/2016/08/25/o-
noua-inventie-a-genialului-savant-iranian-mehran-keshe-a-fost-facuta-publica/,
vizitat pe 25 august 2016, orele 11:5.
declanșat de un circuit simplu, alimentat de o banală
baterie de 6 V. Odată ce generatorul este pornit,
circuitul starter se întrerupe (și implicit alimentarea de
la baterie), sistemul continuând să funcționeze un timp
nelimitat, producând suficientă energie pentru a
alimenta aparatele electrice folosite în mod obișnuit
într-o gospodărie.
Omul de știință a oferit gratuit, pe internet, planurile
acestei invenții. Le puteți descărca aici:
http://www.keshefoundation.org/documenten/finish/1
4-blueprints/30-hybrid-magrav-blueprint/O. De
asemenea, pe site-ul fundației Keshe a fost publicat un
scurt film în care este prezentată invenția. Timp de 4
minute cât durează demonstrația făcută de unul dintre
cercetătorii din echipa condusă de Mehran Keshe,
acest mic generator face să funcționeze un frigider mic,
un cuptor cu microunde, un Sandwich maker, un
uscător de păr, o aerotermă, un compresor de frigider,
generând aproximativ 5 kW de energie electrică.
Chiar și dacă numai pentru un minut s-ar fi reușit
performanța de a alimenta consumatori de 5 kW, acest
fapt bulversează și dă peste cap toate legile fizicii și ale
electricității cunoscute la ora actuală. Echipa de
cercetători condusă de Mehran Keshe a oferit inclusiv
explicații despre modul în care puteți construi acest
generator.
 Un aspect oarecum surprinzător, explicat de omul de
știință iranian, este prezența în schema acestui
generator neconvențional a... frigiderului! Se pare că
datorită alternanțelor specifice modului de funcționare
a frigiderului, pornit – stand by/ consum mare de
energie – consum mic, sunt create niște condiții care
stimulează formarea plasmei într-un timp foarte scurt
în unitățile MAGRAV. Plasma captată din mediu este
apoi convertită în energie electrică. Prototipul Hybrid
MAGRAV Plasma Generator v. L este un aparat foarte
simplu, pe care oamenii de știință intenționează să-l
dezvolte, posibilitățile fiind practic uriașe. Deja se
lucrează la miniaturizarea acestor tehnologii, astfel
încât un sistem de buzunar să poată oferi puteri de 1–2
kw de energie liberă! Dimensionat corespunzător, un
astfel de generator poate furniza sute de kilowați și
poate funcționa la nesfârșit, susțin savanții. Acest
dispozitiv poate aduce Umanitatea cu un pas mai
aproape de independența față de sursele de energie
folosite în prezent, care sunt limitate și costisitoare.
Referitor la această invenție, mass-media a
manifestat tăcere, la fel cum a procedat și în cazul altor
invenții din domeniul energiei libere, atât ale
savantului iranian și ale echipei sale de la Fundația
Keshe, cât și ale altor cercetători geniali. Fundația
Keshe se declară a fi o organizație independentă,
nonprofit, fondată de savantul Mehran Tavakoli
Keshe. Fundația dezvoltă cercetări științifice
revoluționare, precum și noi tehnologii, cu scopul de a
oferi soluții concrete pentru problemele globale,
precum foametea, lipsa apei potabile și a energiei
electrice, bolile.
Periodic, Fundația Keshe organizează întâlniri la
care sunt invitați reprezentanți ai guvernelor din
întreaga lume, unde li se oferă în mod gratuit
tehnologii care fac posibilă purificarea apei, obținerea
energiei electrice prin generatoare simple, cu cheltuieli
de producție minime, care pot fi produse în orice
gospodărie, soluții pentru maximizarea producției
agricole, precum și pentru vindecarea a numeroase
probleme de sănătate. Generarea de energie electrică
direct utilizabilă pentru funcționarea aparatelor
electrice și a sistemelor de iluminat este doar un „efect
colateral” al tehnologiei MAGRAV, potrivit savantului
iranian, care intenționează, de asemenea, să dezvolte
aparate ce permit zborul în spațiul cosmic.
Tot ceea ce solicită în schimb Fundația Keshe este ca
guvernele care primesc toate informațiile necesare
pentru a produce dispozitivele respective să semneze
un tratat de pace. Până acum au fost foarte puține
administrații naționale care și-au manifestat interesul
pentru a primi în mod gratuit tehnologiile care ar
putea oferi popoarelor energie complet liberă,
nelimitată.

Tehnologia Keshe blochează armele high-tech

americane

Asistăm, pe lună ce trece, la escaladarea unor

tensiuni politice, militare și economice între SUA și
Federația Rusă, primele două mari puteri ale lumii. De
ambele părți sunt pregătite exerciții militare de
anvergură, în timp ce reprezentanții guvernamentali
fac publice declarații tranșante. În esență, mass-media
occidentală prezintă dinamica evenimentelor ca pe un
abuz continuu de putere din partea Rusiei, spunându-
se că din acest motiv coaliția NATO (mai exact SUA,
asistată de UE) urmărește cu tot mai mare determinare
să restabilească echilibrul și să asigure pacea. Există
însă o serie de date esențiale pe care canalele oficiale
de informare ale Occidentului le ascund față de opinia
publică, referitor la cine și ce anume determină în
realitate raportul de forțe între cele două superputeri.
Conform unor dezvăluiri ce au apărut în media
alternativă, unul dintre motivele principale pentru care
SUA și UE fac presiuni asupra Rusiei este acela că
guvernul rus deține de câțiva ani o tehnologie absolut
revoluționară, care îi conferă printre altele și un uriaș
avantaj militar. Aceasta este, fără îndoială, o situație de
neacceptat pentru Administrația de la Casa Albă, care
de zeci de ani duce o politică de intervenție autoritară
peste tot în lume, unde consideră că „trebuie să facă
ordine”. Bineînțeles, noua tehnologie folosită de ruși
este deocamdată ținută top secret, dar există deja
informații concludente care dezvăluie că este vorba de
sisteme de tip „MAGRAV” (bazate pe controlul
câmpurilor magnetice și gravitaționale) ce au fost puse
la dispoziție de Fundația Keshe.
O confirmare clară a acestei situații ce pune capăt
mândriei guvernanților americani a avut loc pe fondul
crizei din Ucraina. La data de 10 aprilie 2014, un vas de
război aparținând Marinei americane, USS Donald
Cook, a fost trimis în apele neutre ale Mării Negre,
echipat cu cele mai moderne sisteme de luptă ale
NATO. Distrugătorul USS Donald Cook avea la bord
56 de rachete nucleare Tomahawk, patru radare foarte
puternice, precum și cel mai recent sistem american de
detectare și distrugere a rachetelor, AEGIS.
Pătrunderea vasului american în acea zonă în Marea
Neagră intra însă în contradicție cu Convenția de la
Montreaux. Conform acestui tratat internațional,
navele de război ale țărilor nonriverane Mării Negre
nu pot staționa în zonă mai mult de 21 de zile.
Moscova și-a exprimat de mai multe ori preocuparea
în legătură cu prezența navelor NATO în Marea
Neagră și în acest sens ministrul rus de Externe,
Serghei Lavrov, a atras atenția că unele nave militare
americane au depășit deja limita de 21 de zile permise
pentru șederea lor în Marea Neagră.
Ca răspuns la pătrunderea distrugătorului USS
Donald Cook în Marea Neagră, Moscova a trimis pe 12
aprilie 2014 un bombardier neînarmat, de tip SU-24,
care a survolat nava de război americană. Conform
ziarului rus Rossiyskaya Gazeta și declarațiilor făcute de
generalul rus Pavel Zolotarev (director adjunct al
Institutului de Studii Americane și Canadiene al
Academiei de Științe a Rusiei), singura dotare a
avionului rus a fost doar cu un „coș” montat sub
fuzelaj, ce conținea un dispozitiv de război electronic
numit Khibiny. Se pare că ceea ce a urmat i-a pus în
stare de șoc marinarii navei americane. Mai multe
surse alternative de știri96 au afirmat că atunci când
avionul rusesc s-a apropiat de vasul USS Donald Cook,
toate sistemele electronice (radarele, transmiterea
96
Printre care http://www.voltairenet.org/articlel85324.html,
http://www.infowars.com/russians-disable-u-s-guided-missile-destroyer/,
http://www.liveleak.com/view?i=588_1398932554#pdm5OIodHJ6xH8eR.99,
http://aun-tv.com/2014/ll/russian-jet-makes-provocative-pass-at-u-s-warship-
disables-defenses-cybersecurity-system/,
http://www.veteranstoday.com/2014/l1/13/aegis-fail-in-black-sea-ruskies-bum-
down-uss-donald-duck/, http://www.trinfinity8.com/magrav-technology-
recent-war-games-over-europe/.
informațiilor, circuitele de control) ale acestuia s-au
oprit brusc și, în pofida eforturilor operatorilor, nu au
mai putut fi repornite. Spre disperarea americanilor,
SU-24 a simulat apoi de 12 ori, timp de 90 de minute,
că atacă vasul american care devenise o pradă sigură,
fiind incapabil să se mai apere. Sursele citate afirmă că
după acest incident, USS Donald Cook s-a grăbit să
ancoreze în portul românesc Constanța, unde 27 de
membri ai echipajului și-au depus demisiile, spunând
că nu au de gând să își mai riște viețile.
În data de 14 aprilie 2014, Pentagonul a făcut public
faptul că a fost deosebit de deranjat de respectivul
eveniment, emițând chiar un protest oficial care a
conținut un comentariu neașteptat de emoțional.
Reprezentantul Pentagonului a caracterizat atitudinea
Rusiei în acel caz ca „provocatoare și neprofesională”,
precizând că: „incidentul a demoralizat echipajul
navei”. Este de remarcat că deși Pentagonul s-a ferit să
recunoască direct, acest comentariu confirmă totuși că
situația i-a depășit complet pe militarii distrugătorului
american. Cu privire la acest incident, mass-media
occidentală a continuat – așa cum era de așteptat – să
elogieze armata SUA, menționând doar că un avion
rusesc a survolat de 12 ori vasul american USS Donald
Cook, fără să pomenească absolut nimic despre vreo
eventuală blocare a capacității de luptă a acestuia.
 De cealaltă parte, în mediile de informare alternative
ruse, incidentul a fost prezentat explicit, arătându-se că
scopul acelei demonstrații a fost să descurajeze
ofensiva americană spre Răsărit și să arate că Rusia nu
dorește război. Informații adiționale foarte
semnificative despre noile sisteme ruse de război
electronic au fost prezentate și de un post de
televiziune rus97. Se poate constata că tot mai mulți
experți militari ruși nu se feresc să declare că această
nouă tehnologie – care a făcut posibilă dezactivarea
completă a celui mai avansat sistem american de
distrugere de rachete – este o armă de neegalat în
întreaga lume98. Gradat, sunt difuzate tot mai multe
informații despre acest gen de tehnologie pe care o
deține Rusia. Site-ul de știri
http: //www.ukrainewar.info/ citează declarația unui
ofițer rus care afirmă că armata rusă dispune acum de
posibilități care pot provoca în tabăra adversă căderea
tuturor mijloacelor de comunicație sau descărcarea
imediată, completă, a bateriilor din vehicule, tancuri și
din alte echipamente (de exemplu, din telefoanele
mobile și din stațiile radio). Se afirmă, de asemenea, că
toate circuitele electrice ar fi blocate, toate monitoarele

97
http://www.ntv.ru/.
98
(vezi http://sputniknews.com/military/20150304/1019042643.html sau
https://www.youtube.com/watch?v=TM0aPtlA46E)
ce folosesc LED nu ar mai funcționa și toate motoarele
s-ar opri, iar aceste efecte pot fi produse pe o rază de
aproximativ 20 de kilometri.
Sursele de informare alternativă citate anterior
afirmă că dispozitivul Khibiny – folosit împotriva
distrugătorului american USS Donald Cook – are la
bază tehnologia MAGRAV, pusă la punct și provenită
de la Fundația Keshe. Această tehnologie permite
bruiajul radio-electronic al inamicului și, în plus, s-a
precizat că, de exemplu, dacă USS Donald Cook ar fi
lansat o rachetă împotriva avionului rus SU-24,
dispozitivul Khibiny ar fi deviat-o și ar fi trimis-o
înapoi la cei care au lansat-o. Așa cum precizam și într-
un articol precedent99, savantul iranian care a pus la
punct această tehnologie preciza că un astfel de sistem
este construit special pentru a descuraja din start pe
oricine are de gând să inițieze un atac.
Rusia nu este însă singura țară care deține
tehnologia MAGRAV. Un incident recent a dovedit că
și Franța a primit această tehnologie. În data de 2
martie 2015, în cadrul unor exerciții militare tactice
desfășurate în largul coastelor Floridei, submarinul
francez Saphir a pus într-o totală inferioritate marele
portavion american USS Theodore Roosvelt și întreaga
99
https://armoniacosmica.wordpress.com/2014/07/30/tehnologia-keshe-o-
posibila-cale-de-a-revolutiona-umanitatea.
sa escortă. Comentatorii militari arată că în condiții de
război această situație ar fi însemnat scufundarea certă
a tuturor vaselor respective. Evenimentul a fost
consemnat de agenția de știri rusă
http://sputniknews.com/news/20150306/1019130173.ht
ml, care a specificat că exercițiul tactic în care a fost
implicat portavionul american a fost menit să testeze
noile capacități de luptă ale marinei SUA și că în aceste
capacități s-au investit în ultimii patru ani peste 2,6
miliarde de dolari. Este ușor de înțeles că insuccesul
înregistrat de USS Theodore Roosevelt a fost
considerat foarte usturător în privința justificării
alocării uriașelor fonduri financiare. Informații
prezente în media alternativă (de exemplu
http://www.whatdoesitmean.com/indexl853.htm)
afirmă că surse acoperite din cadrul Ministerului Rus
al Apărării precizează că eficiența submarinului
nuclear francez Saphir provine tocmai din faptul că
este echipat cu unul dintre noile sisteme MAGRAV
folosite deja de armatele rusă și iraniană.
Un alt incident care a dovedit din nou ineficiența
tehnicii militare americane în fața noilor arme de
război ce utilizează tehnologia MAGRAV a avut loc în
apele Mării Baltice. Cu această ocazie, portavionul USS
Theodore Roosevelt a fost din nou făcut „șah mat”.
Trebuie spus că acest portavion este considerat unul
dintre cele mai mari și mai puternice vase de război ale
Marinei americane, având 100.000 de tone și 5.000 de
marinari la bord. Și totuși, pe 23 martie 2015, USS
Theodore Roosevelt a fost „scufundat” de trei
submarine rusești, în cadrul unor exerciții tactice; un
raport al Ministerului Apărării din Rusia precizează că
submarinele rusești l-au determinat pe USS Theodore
Roosevelt să „fugă în teroare” din apele Mării Baltice
spre apele Regatelor Unite ale Marii Britanii 100. Este
semnificativ că la câteva ore după ce Ministerul rus al
Apărării a raportat incidentul, presa britanică a
anunțat că portavionul sosește în apele teritoriale ale
UK, spre uimirea a mii de curioși care s-au îngrămădit
să îl vadă. Din articolele publicate de presa engleză, se
subînțelege că evenimentul nu fusese programat101.
Mediile alternative au dezvăluit, de asemenea, că
pentru a contracara efectele armelor rusești ce folosesc
MAGRAV, US Air Force au recurs la începutul anului
2016 la testarea unui sistem militar numit High Energy
Liquid Laser Area Defense System (HELLADS), sistem
ce vizează detectarea rachetelor din atmosfera terestră
și care operează pentru aceasta cu viteza luminii.
100
Vezi site-ul http://www.eutimes.net/2015/03/terrified-us-aircraft-carrier-flees-
from-russian-subs-to-uk-safety/
101
Vezi site-ul http://www.dailymail.co.uk/news/article-3006792/100-000-tons-
U-S-firepower-big-dock-Portsmouth-Aircraft-carrier-USS-Theodore-Roosevelt-
anchors-Hampshire-coast-arriving-UK-five-day-visit.html.
Exercițiile adoptate de US Air Force au urmărit în
martie 2016 să doboare o țintă de reintrare în spațiul
aerian, ICBM (rachetă balistică intercontinentală) ce
simula un atac nuclear al Federației Ruse. Mai mulți
experți susțin însă că efectele utilizării HELLADS
pentru o rază lungă de acțiune tind să se răspândească
în întreaga atmosferă și astfel afectează totul în calea
lor. Este mai mult decât concludent că numeroși
controlori ai traficului aerian din Germania, Cehia,
Slovacia sau Austria au raportat perturbarea radarelor
în timpul exercițiilor tactice aeriene desfășurate de
NATO102. Ministerul rus al Apărării a declarat că
„rapoartele Flotei de Nord a Rusiei indică faptul că
prăbușirea zborului 4U9525 – Germanwings din sudul
Franței, în data de 24 martie 2015, în care au murit 150
de persoane a fost „rezultatul direct „al eșuării unui
test al US Air Force cu sistemul HELLADS, care, în loc
să distrugă racheta balistică ICBM, a distrus un avion
civil”103. Această explicație este, bineînțeles, mult mai
plauzibilă decât cea lansată de presa occidentală care a
mediatizat versiunea puerilă că prăbușirea s-a datorat
unei depresii a copilotului, care s-a încuiat în cabină și
din dorința de a se sinucide a omorât și toți pasagerii

102
Vezi site-ul http://rt.com/news/165872-military-exercises-planes-
disappearing/
103
Vezi site-ul http://www.whatdoesitmean.com/indexl852.htm
avionului. De altfel, consultând Manualul de operare
al echipajului de zbor se poate verifica faptul că o
asemenea blocare pe dinăuntru a copilotului nici nu ar
fi fost posibilă deoarece ușa putea fi deschisă de
membrii echipajului dacă aceștia tastau un anumit cod:
„When the flight crew does not respond to requests for
entry, the door can also be unlocked by the cabin crew,
by entering a two to seven-digit code (programmed by
the airline) on the keypad, installed on the lateral side
of the Forward Attendant Panel (FAP)”104. Într-un
videoclip este clar explicată procedura de deschidere a
ușii în situații de urgență105. Ceea ce nu s-a făcut public
este faptul că acel avion de pasageri putea fi pilotat în
caz de urgență și din afara lui, controlul putând fi
preluat printr-un sistem „fly-by-wire” care a fost
instalat ca urmare a măsurilor de prevenție adoptate
după evenimentele din 11 septembrie 2001. Informația
detaliată de Rapoartele Ministerului Rus al Apărării
conduce așadar la concluzia că inițiativele armatei
americane de a testa noi tipuri de arme – cum ar fi
sistemul HELLADS – vin ca o tentativă de a dezvolta

104
Vezi site-ul http://nicmosis.as.arizona.edu:8000/ECLIPSE_WEB/TSE2015/
A320_DQCUMENTS/A320_Operating_Manual_PDF_N_FCOM_RJA_TF_N_
EU_20130329_DSC_25.pdf
105
Vezi site-urile http://www.theguardian.com, http://www.theguardian.
com/world/video/2015/mar/26/airbus-safety-video-shows-cockpit-door-entry-
pro- cedure-germanwings-crash? CMP=embed_video.
contramăsuri împotriva tehnologiei MAGRAV.
Pe 23 aprilie 2012, președintele Barack Obama a
semnat un decret prin care tehnologia MAGRAV
dezvoltată de Fundația Keshe a fost interzisă în SUA,
fiind asociată cu „terorismul”106. Situația care a
determinat Administrația Casei Albe să ia foarte în
serios tehnologia Keshe a fost capturarea de către
iranieni în decembrie 2011 a unei drone care folosea
cele mai sofisticate sisteme militare americane.
Guvernanții de la Washington erau absolut siguri că
datorită tehnologiei high-tech de „ultimă generație”,
pe care o considerau imbatabilă, drona lor de spionaj
nici măcar nu ar putea fi detectată de inamici. Cu toate
acestea iranienii le-au capturat drona din zbor, la 6 km
altitudine și au adus-o la sol fără nici cea mai mică
zgârietură! Deși inițial mass-media occidentală a
catalogat informația despre capturarea dronei ca fiind
un fals, în cele din urmă situația a fost recunoscută
oficial, inclusiv de către președintele Obama, care a
cerut public iranienilor drona înapoi107. Arătând că nu
se tem de americani, iranienii au refuzat să returneze
drona. Este semnificativ să observăm că în pofida
106
Vezi site-ul
https://www.whitehouse.gov/the-press-office/2012/04/23/executive-order-
blocking-property-and-suspending-entry-united-states-cer
107
Vezi site-ul
https://www.youtube.com/watch2v=RckGP_z6hQ&feature=player_embedded
tendințelor sale belicoase, Administrația Casei Albe s-a
abținut ulterior să mai inițieze atacuri de orice fel
împotriva Iranului.
După evenimentul legat de capturarea dronei,
Mehran Keshe a cerut printr-o scrisoare oficială ex-
președintelui Barack Obama să coopereze pentru
fundamentarea unui climat de pace mondială.
Savantul iranian a avertizat că „portavioanele SUA pot
deveni simple căzi plutitoare dacă tehnologia noastră
MAGRAV va fi utilizată, iar pistele pline de avioane de
luptă F16, F18 și așa mai departe nu vor deveni altceva
decât muzee de păsări de fier, deoarece aceste
ambarcațiuni nu vor putea să zboare dacă sistemele lor
electronice au fost atinse de tehnologia spațială
MAGRAV. Aceste avioane și nave de luptă ar trebui să
fie rebobinate de la A la Z, înainte să mai poată
funcționa vreodată din nou”.
Având în vedere gradul ridicat de clasificare a
informațiilor legate de acest subiect este impropriu să
ne așteptăm la confirmări oficiale depline sau la date
absolut necontroversate, care să provină din mediile
alternative. După cum putem însă constata, indiciile
care au apărut sunt tot mai numeroase și ele scot la
iveală o realitate care deja a început să schimbe fața
lumii.
 Capitolul VIII
OZN-urile la sfârșitul Uniunii Sovietice

Mihail Gorbaciov este simbolul unei epoci care a

schimbat pentru totdeauna istoria planetei noastre.
Omul, care nu e plăcut astăzi în propria sa țară, a ales
calea spre o societate deschisă. Din cauza reformelor
sale, o societate totalitară odată secretoasă a dezvăluit
informații secretizate și discutarea chestiunilor cândva
interzise, cum ar fi fenomenul OZN.
Unii ufologi ruși încă mai cred că Gorbaciov și
Reagan au trebuit să aleagă pacea și să facă un fond
comun din resursele lor, pentru că erau conștienți de o
amenințare extraterestră a planetei noastre
Liderii celor două națiuni au făcut o serie de
declarații în acest sens.
Pe de altă parte, Pavel Popovici a scris o scrisoare
Organizației Națiunilor Unite, unde a afirmat fără
echivoc că Gorbaciov nu era serios deloc atunci când a
menționat amenințarea extraterestră. Scrisoarea lui
Popovici a fost publicată în ziarul Anomaliia
(Numărul # 8, 1993). Acesta a fost adresată lui Boutros
Ghali, Secretar General al Organizației Națiunilor
Unite, și datată de 16 februarie 1993. Este un document
curios care face recunoașteri interesante. Popovici
crede că nu există nicio amenințare OZN reală pe
Pământ, în prezent, și nici pregătiri militare secrete
pentru a o contracara. Cu tot respectul, dacă Gorbaciov
nu a fost serios cu privire la declarațiile și acțiunile
sale, Uniunea Sovietică ar rămâne în continuare o
superputere totalitară.
Există laboratoare secrete în care cercetarea (privind
recuperările de la diverse site-uri de prăbușiri OZN)
încă merge mai departe în timpul discursului său către
muncitorii unei mari uzine din Urali în 1989,
Gorbaciov a confirmat că OZN-urile au fost o
problemă serioasă, și a trebuit să fie studiate. În același
an, un dicționar, Dicționarul Englez-Rus de Apărare
Antirachetă și Antisatelit, publicată de o editură
militară sovietică, conținea 25.000 de termeni, dintre
care unul era „OZN”.
După cum vom vedea în acest capitol, Gorbaciov a
avut o mulțime de informații pentru a da naștere la
îngrijorări cu privire la OZN-uri, dar, în mod șocant,
informația pe care și alții au avut acces la ea nu a
scăpat din dosarele secrete și arhive. Și, după cum
indică rapoartele care încă se scurg din Rusia, aceasta
se poate referi la mai mult decât la fișiere, seifuri și
documente: există laboratoare secrete în care
cercetarea (asupra ceea ce sovieticii au recuperat de la
diferite site-uri de prăbușiri OZN) încă merge mai
departe.
 Fenomenul Petrozavodsk108

Evenimentul care a rupt tăcerea mass-mediei

sovietice despre OZN-uri și a inaugurat noua epocă a
avut loc în primele ore ale zilei de 20 septembrie 1977.
În mod neobișnuit, au fost observate obiecte
zburătoare luminând viu peste imensitatea Rusiei de
nord-vest și Karelia. Au fost peste 170 de martori
inclusiv polițiști, personal al Marinei, aviatori, și
oameni de știință.
Ziarul Soțialisticeskaia Industriia a publicat un
raport detaliat (iar editorul a fost demis pentru că a
făcut acest lucru). Astăzi știm că multe dintre
fenomenele luminoase ciudate observate în acea
noapte au fost produse de către satelitul Kosmos-955 și
racheta sa transportoare Vostok, lansat de la
cosmodromul Plisetsk la 04:01 dimineața. Și totuși, nu
putem atribui toate acele fenomene la lansării.
Valentin Golts, membru activ al Societății de
Geografie din Rusia, a adunat rapoarte ale martorilor
oculari în legătură cu fenomenul și următoarele
povestiri au apărut: În noaptea aceea, un OZN în
formă de disc a fost observat de către piloții unui avion
108
Un martor îngrozit arată către lumina strălucitoare care a apărut lângă
Petrozavodsk pe 20 septembrie 1977
cu destinația Riga – G. Lazarev, un membru al
echipajului, a raportat că ei au contactat OZN-ul, dar
niciun răspuns s-a întors și avionul a trebuit să fie
manevrat pentru a scăpa de o coliziune; un obiect
sferic de aproximativ 65 de picioare (20 m) în diametru
a aterizat pe un deal, de-a lungul autostrăzii
Petrozavodsk-Leningrad, dar nu a deteriorat pinii de-
acolo: ei pur și simplu au dispărut din vedere; și
inginerul A.P. Novojilov din așezarea Kurkijoki de la
marginea de vest a lacului Ladoga a fost martor ocular
la o sferă luminoasă care a ieșit din partea din spate a
unui OZN, și a zburat în aceeași direcție în mod
asemănător cu un „dirijabil”. După un zbor inițial pe
orizontală, sfera aterizat în pădure, și o lumină
strălucitoare a fost emisă.
Y. Linnik, un scriitor și om de știință care se afla în
casa lui de vară, s-a uitat la cer printr-un telescop pe 20
septembrie, a observat un alt tip de OZN: un obiect în
formă de lentilă, de culoarea ametistului, închisă.
Acesta era înconjurat de un inel semitransparent.
Marginile OZN-ului aveau 16 puncte („țevi de
eșapament”, a scris Linnik), iar fiecare emitea raze care
pulsau spre sol. Cont la pag 85

Cimitirul Diavolului
 În mai 1991, Alexandr Rempel și Asociația lui
Ufologică Vladivostok au plecat într-o expediție
pentru a găsi faimosul și evazivul Cimitir al
Diavolului, presupus a fi locul exact al prăbușirii
obiectului din Tunguska în taiga. S-a considerat a fi
localizat nu departe de râul Kova, un afluent al
marelui fluviu Angara. Rempel a fost determinat de
zvonuri persistente că, după explozia din 1908 animale
și oameni ciudați au apărut în zonă („minotauri,” și
alte ființe).
Ufologii știau de existența cimitirului, precum și
faptul că animalele și oamenii care umblau în
interiorul zonei nu o puteau părăsi niciodată, deoarece
au deveneau prinse de către forțe nevăzute, și în cele
din urmă mureau, ca și când „ar fi ars din interior”.
Politica lui Stalin de „colectivizare forțată”, din anii
1930 au dus la distrugerea definitivă a satelor și
populația lor a fost forțată să plece departe, astfel încât
bine-cunoscuta zonă care era odată a fost uitată, dar
granițele sale au fost delimitate de arbori cu semne
sculptate pe trunchiurile lor pentru a avertiza pe cei
care se apropiau de zonă.
Frații Simonov, doi fizicieni din Tașkent, au speculat,
de asemenea, că taigaua a ascuns locul accidentului
produs de obiectul din Tunguska. În opinia lor
obiectul prăbușit rămâne în subteran, sub o defrișare
sau luminiș, la mai mulți metri adâncime.
Expediția lui Rempel a găsit un loc, dar nimeni nu
este sigur pentru că ei nu aveau suficient echipament
necesar. Ei au descoperit copacii marcați și zona pe
care au descoperit-o – dar nu au intrat în ea – posedă
calități foarte ciudate și periculoase. Nici animalele și
nici păsările care au fost observate în interiorul zonei,
și potrivit legendelor cimitirului, nu ar fi avut nicio
vegetație, dar a existat ceva ca niște plante mutante. Ei
au observat o substanță foarte ciudată, stranie, ca o
ceață peste acel luminiș, dar nu și în alte zone din
apropiere. Uneltele și instrumentele lor au fost de
asemenea afectate în mod negativ.
Orașul Petrozavodsk, este situat în partea de nord-
vest a Rusiei, unde au avut loc evenimente ciudate.
Razele erau strâmbe, care-i aminteau lui Linnik de
niște tentacule. OZN-ul a plutit ceva timp, apoi s-a
întors împrejur și a dispărut deasupra orizontului.
O ambarcațiune în formă de lentilă cu opt conducte
ca niște orificii de evacuare a fost observată în satul
Namayevo la ora 3:00 dimineața. Două obiecte sferice
strălucitoare, estimate a fi avut mai mult de 340 de
picioare (100 m) în lungime, au fost observate
deasupra Primorsk-ului pe când efectuau manevre în
cer, la 03:30, apoi ele s-au mutat spre Lacul Onejskii, au
plutit deasupra lui, au aprins luminile și a dispărut în
viteză mare, lăsând ferestrele de la casele cu fața spre
lac cu ramele topite.
Regretatul Feliks Zigel a compilat informații despre
fenomenul Petrozavodsk. Au existat zeci de apariții la
primele ore ale dimineții din 20 septembrie, 1977
începând din Danemarca, în vest, până Munții Altai în
est. Obiectul straniu de deasupra Petrozavodsk-ului a
fost doar unul dintre OZN-urile înregistrate. Concluzia
lui a fost că aceste obiecte nu puteau fi fenomene
naturale, nici produse ale tehnologiei umane.
Ele s-au mutat în straturile joase ale atmosferei, au
planat, au făcut manevre, au emis gaze și raze, și au
provocat efecte psihologice asupra oamenilor și a
animalelor. Situația meteorologică din acel moment
excludea fulgerele globulare. Navele spațiale moderne
se mișcă în funcție de traiectorii balistice și nu plutesc
sau efectuează manevre aeriene.
Fenomenul Petrozavodsk a forțat URSS să creeze
infama Academie de Științe a Comisiei pentru Studiul
Fenomenelor Anormale. Dar ei au dat Comisiei acest
titlu ciudat, pentru că în 1978 încă le-a fost frică să
spună „OZN”.

Obiectul din Ordjonikidze

La 5 mai 1983, unitățile de apărare aeriană din

regiunea militară Trans-Caucaz a lovit un OZN în
formă de con. O rachetă a fost lansată împotriva OZN-
ului după ce fusese înregistrată pe ecranele radar
pentru ceva timp. OZN-ul se presupune că nu a
aterizat, dar în zona Stolovaya Mountain, în apropiere
de Nalchik, „extratereștrii”, au luat legătura cu un
localnic care a mers la Moscova și a raportat totul
pentru jurnaliști.
Un grup de turiști a sosit apoi din nou la Moscova,
raportând că ei chiar s-au dus în interiorul OZN-ului,
dar nu au găsit nimic. Ufologii de instrumentare au
descoperit doar un fals în mărime naturală. Potrivit lui
Vadim Cernobrov, un echipaj de film a folosit un fals
pentru nevoile lor de fotografiere, și apoi l-au părăsit.
Turiștii din Moscova s-au revoltat; au susținut că
ceea ce au văzut a fost un produs de inteligență
superioară, nu recuzită de film. Au plecat înapoi în
zonă, dar nu a găsit decât urme de lovituri din falsul
OZN. În ciuda unei căutări a zonei Trecătorii Daryal,
obiectul în sine dispăruse.
Soyuzufoțentr a lui Ajaja a ajuns la concluzia că
obiectul în fotografii nu era o navă extraterestră. Apoi,
în 1994, Vadim Cernobrov, un jurnalist, om de știință
și cercetător, a colectat unele detalii suplimentare cu
privire la acest caz. Obiectul original, cel doborât de
către unitatea de apărare aeriană, fusese evacuat de
către ofițerii sovietici; nu soldați, ci ofițeri superiori.
Obiectul a fost văzut mai târziu, la o bază militară
secretă de lângă Moscova. Fotografiile din această
carte au fost furnizate de către Marina Popovici în
1991. O navă ciudată, ea este de aproximativ 250 de
picioare înălțime (76 m), și are un corp mare cu trape
vizibile.
Există o scară, o rampă ridicată, iar secțiunea
superioară, care seamănă cu o piramidă, este
construită din plăci ondulate a căror suprafață este fie
arsă fie murdară. Există unele suporturi telescopice,
sau, eventual, suporturi pentru rampă – nu este clar.
Cernobrov a văzut un chip umanoid, cu ochi mari,
clipind. Privirea „lui” este intensivă...
Mărimea cu adevărat enormă a obiectului din
Ordjonikidze poate fi măsurată prin comparație cu
mărimea martorului în picioare de alături.
Vladimir Lagovsky a scris o serie de articole despre
incident. El, de asemenea, a fost intrigat de aparatul
grosolan și nu a putut găsi nicio explicație. Tehnologia
„falsului” a fost atât de primitivă încât numai oameni
foarte naivi ar fi presupus că era o navă extraterestră.
Dar el a fost în măsură să determine că un obiect a fost
tras la baza secretă Mitisce de lângă Moscova.
Sursele sale, de asemenea, l-au informat că motorul
obiectului folosea radiații neutrino (ziarul Rabochaya
Tribuna-3 decembrie 1991).
Cernobrov (al cărui articol este în ziarul Chetvertoye
Izmereniye i NLO, Numărul # 12, 1996) are cunoștințe
într-un centru de cercetare secret care știa de interesul
său în ceea ce privește natura OZN-urilor, și i-au arătat
un film curios. Filmul a fost livrat la unul din
laboratoarele lor, în ultimele zile ale URSS-ului, în
scopul de a fi analizat, dar având în vedere
evenimentele haotice, nimeni nu a cerut raportul și a
rămas neatins până în 1995. Când Cernobrov l-a văzut
în cele din urmă, el a fost uimit.
În primul rând, apare o față umanoidă, cu ochi mari
clipind. Privirea „lui” este intensă, privind drept
înainte, ca și când „el” ar vrea să spună ceva. Aparatul
foto prezintă apoi un obiect, la aproximativ 300 de
picioare (91 m) distanță. Acesta fie plutește foarte jos,
fie este pe pământ; umanoidul pleacă. Între „el” și
operator se mișcă spatele unui veston militar.
Umanoidul se plimbă prin pajiște, iar ofițerul militar
îl privește cu calm. Această primă secvență se termină
cu „extratereștri” mergând pe jos în interiorul
obiectului, nava ridicându-se încet și apoi plutind
pentru o scurtă perioadă de timp, înainte de dispariția
ei instantanee. Secvența de mai jos prezintă soldați
cercetând cu grijă pe pajiște. Ei se apleacă în jos pentru
a culege ceva. Apoi, filmul se termină.
 Contactele lui Chernobrov nu știu de unde provine
filmul. Mai există și alte filme video, potrivit unui
ofițer de la unitatea militară secretă, baza de 67947, de
la care Cernobrov a primit un apel. Conform ofițerului,
în 1985–1987 unii producători de la Hollywood au
început să facă un film despre „ruși răi, care își unesc
forțele cu extratereștrii.”
Unele porțiuni ale filmului, fie au fost furate fie
achiziționate, și trimise la Moscova. Sovieticii aveau
nevoie să știe „ce știau americanii -” cu privire la
măsurile speciale sovietice și metodele de operațiuni în
cazul unor situații extreme. Astfel, implicația a fost că
„filmul despre extratereștri” pe care Cernobrov l-a
văzut era făcut de americani. Filmul nu a fost produs,
posibil datorită încălzirii relațiilor dintre cele două țări
ca urmare a perestroikăi; totuși, nu există nicio dovadă
finală de unde a venit filmul sau cine l-a făcut.
O navă extraterestră sau o recuzită de film?
Identitatea obiectului din Ordzonikidze nu a fost
stabilită.
Într-o fotografie luată de aproape a obiectului, pare a
fi fost o navă extraterestră, cu o figură umanoidă
înăuntru.

Întâlnire neprevăzută a avionului TU-134!

 Unul dintre cele mai sinistre cazuri OZN din
perioada sovietică a avut loc în 1984. La 7 septembrie,
un avion Tu-134A, zbor 8352, pilotat de un echipaj din
Tallinn, zbura pe ruta Tbilisi-Rostov-Tallinn. S-a
întâmplat la 04:10, odată pentru totdeauna gravată în
istoria fenomenelor anormale ale Rusiei, nu departe de
Minsk, atunci când al doilea pilot G. Lazurin a
observat o stea mare care nu clipea; sau, mai degrabă,
o pată de culoare gălbuie, alungită la margini.
O rază subțire de lumină a apărut din interiorul ei și
țintea spre pământ. Apoi raza brusc s-a deschis, și s-a
transformat într-un con luminos strălucitor. Un alt con
a urmat, mai larg, dar nu la fel de luminos. Ce de-al
treilea a fost chiar și mai luminos.
Două sau trei minute mai târziu s-a întors brusc și s-
a oprit. Raza sa frontală s-a concentrat asupra
aeronavelor lor.
Piloții au stabilit că un obiect necunoscut plana la
aproximativ 80 de mile depărtare de ei. Lazurin a făcut
în grabă un desen al lui. Raza fiind direcționată spre
sol a fost apoi pornită aeronava. Toată lumea a văzut
punctul alb orbitor, înconjurat de cercuri. El a explodat
și în locul lui a apărut un nor verzui. Comandantul de
zbor I. Cerkașin credea că obiectul se apropia de ei, cu
o mare viteză.
El l-a chemat pe pilot pentru a informa centrul de
control al zborului. Dar, imediat după ordinul său,
obiectul s-a oprit brusc. Norul verzui a scăzut deodată
sub altitudinea aeronavei, a urcat pe verticală, s-a
mutat la stânga și la dreapta, iar apoi s-a oprit chiar
față în față cu Tu-134A. Norul îl urmărea.
Echipajul a observat că norul conținea lumini
multicolore, care se aprindeau și se stingeau. Apoi,
mișcându-se pe orizontală, apăreau zigzaguri de foc.
Norul și-a schimbat forma; o coadă creștea din el, lat la
partea de sus, subțire spre sol. Apoi coada s-a urcat și
norul a devenit dreptunghiular.
Lazurin striga că obiectul îl șicana; într-adevăr, ei
erau escortați de un nor cu nas ascuțit, care semăna cu
un avion. Apoi, un alt Tu-134A a intrat în zona
turnului de control. Distanța dintre cele două aeronave
era de 60 mile; nu se putea lipsi de norul uriaș de la o
asemenea distanță, totuși comandantul celuilalt avion
vedea nimic. Numai la opt mile a văzut OZN-ul, pe
care l-a descris până la ultimul detaliu.
Cazul a dat naștere la știri. Vicepreședintele
Comisiei existente pe atunci, a Fenomenelor Anormale,
N. Jeltuhin, de la Academia Sovietică de Științe, a
declarat că ceea ce a văzut echipajul Tallinn a fost un
OZN. Alți martori competenți au confirmat această
părere. Colonelul în retragere, A. Kovalciuk a observat
obiectul de la sol. Ceea ce a văzut a fost un obiect
ciudat în formă de trabuc, cam de 330 de picioare (100
m) lungime, înconjurat de un halou verzui.
Avea câte două lumini puternice în proeminența din
față și în spate și o strălucire albăstruie care cădea
direct spre pământ. Se mișca cu o viteză de
aproximativ 40 de mile pe oră (64 km/h). Ca pilot
experimentat, Kovalciuk știa că sovieticii nu aveau o
astfel de aeronavă. Efectul său ciudat la linia de înaltă
tensiune, observată de Kovalciuk, a fost straniu: atunci
când lumina a lovit linia, un zgomot puternic a fost
urmat de o lumină intensă ca o „coroană”.
Potrivit oficialilor ruși, toți pasagerii din Tu-134A
din zborul 8352, au văzut un OZN în acea zi.
Cei din echipajul de zbor de 7084, celălalt Tu-134A,
nu au fost atât de norocoși. Traseul lor, Leningrad-
Borispol-Batumi-Tbilisi, i-a purtat deasupra
Bielorusiei. Când au văzut OZN-ul în cele din urmă, ea
avea un corp verzui în formă de trabuc. Cele trei raze
albăstrui au fost îndreptate spre pământ, dar încă două
raze, mai puțin intense, ținteau în sus. Centrul de
control a ordonat echipajului să se apropie de obiect și
ei au făcut-o.
Două sau trei minute mai târziu OZN-ul s-a întors
brusc și s-a oprit. Raza sa frontală s-a concentrat
asupra aeronavelor lor și le-a iluminat cu o lumină
strălucitoare. Apoi raza s-a îndreptat în jos, și rapid
desena linii de o formă dreptunghiulară. După aceea
OZN-ul a făcut mișcări în zig-zag ca și a aprins
dreptunghiul de mai jos. Zbor 7084 era atunci, la 110
de mile (177 km) de Minsk.
Câteva secunde mai târziu obiectul a coborât și a
rămas sub avion. Controlul la sol i-a informat că
cosmonauți sovietici au observat, de asemenea,
obiectul de la stația lor orbitală. Pe la 05:00 obiectul s-a
întors spre stânga, iar echipajul a observat suprafața sa
laterală, cu ale sale jucăușe lumini multicolore.
Consecințele au fost cele mai tragice: căpitanul
zborului 7084, V. Goridze, a murit în 1985, ca urmare a
radiației electromagnetice. Îl „atinsese” raza.
Kabachmkov, pilotul, care a fost, de asemenea „atins”,
a fost concediat pentru că el era bolnav de inimă.
Stewardesa, S. Orlova, care a intrat în cabina
echipajului, a fost și ea „atinsă” de această rază,
suferea de o boală de piele complicată.
Echipajul din Tallinn a avut și el o victimă, un
steward, care a dezvoltat afecțiuni similare, ca și piloții
Zborului 7084. Ufologii ruși, cum ar fi V.
Psalomscikov, au stabilit că o rachetă a fost lansată de
la cosmodromul Plesețk și că a provocat norul verzui și
alte efecte de lumină; mii de oameni au observat
fenomenele de la sol. Dar nimeni nu poate explica
toate detaliile ciudate ale acestui caz.
 Orice ar fi făcut OZN-urile, ele au cauzat moartea
pilotului Zborului 7084, care a murit de radiații
electromagnetice în 1985, la un an după calvarul lui
terifiant.
Psalomscikov (partizan al originii extraterestre a
obiectului) și alți cercetători sunt de părere că a avut
loc o coincidență în acea dimineață: o lansare de
rachetă sovietică a fost observată de un OZN, și a
existat o interacțiune între cele două evenimente. K.
Khazanovitch, un om de știință și ufolog, este de
părere că ceea ce a avut loc a fost un experiment
sinistru secret, crearea unui nor artificial pentru un
scop secret. El nu crede că a fost un OZN extraterestru.
Dar el, de asemenea, vrea răspunsuri. Armata a tăcut
tot timpul. Incidentul a fost raportat pentru prima dată
în ziarul Trud la 30 ianuarie 1985, și nici chiar cenzura
sovietică nu putea să-l reducă la tăcere. Cu toate
acestea, ani mai târziu, nu avem nicio explicație
credibilă.

Obiectul din Tallinn

Nikolai Nicolaevici Socevanov a murit în 1996. El a

fost un academician la Academia Rusă de Știință și
Cultură, un expert în geologie și mineralogie. El a fost,
de asemenea, cercetător principal de biogeofizică și
radiestezie și datorită lui noi știm ceva despre obiectul
din Tallinn. În 1984, un inventator și cunoștință veche
de-a lui a vizitat Moscova plecând din Estonia,
aducând lui Sochevanov o bucată dintr-un material
dens argintiu – și unele fapte uimitoare.
Pe la mijlocul anilor 1960 Virgo Mitt a săpat o
fântână în curtea sa într-o localitate de lângă Tallinn.
La o adâncime de aproximativ zece picioare (3 m) a
întâmpinat un obstacol metalic. Era foarte solid, iar
după excavarea în continuare a fost localizată
marginea unei plăci. Placa vizibilă nu avea mai mult
de un inch grosime, dar burghiul nu a putut penetra
metalul.
Un ciocan pneumatic a trebuit să fie folosit pentru a
rupe o bucată din ea care a fost livrată la Tallinn, unde
cele două institute de cercetare științifică au venit cu
rezultate foarte contradictorii. Un singur institut a
susținut că piesa era dintr-un aliaj de compoziție
complexă, în timp ce oamenii de știință de la alt
institut au pretins că ea era realizată din fontă simplă.
Estonii au cerut ca Sochevanov să organizeze un
program pentru a analiza eșantionul dobândit al
obiectului în laboratoarele de top din Moscova: acestea
au inclus Institutul de Inginerie Fizică din Moscova;
Institutul Unional de Materii Prime Minerale; și
Institutul Unional de Materiale Aviatice sau
Vsesoiuznîi Institue Aviaționîh Materialov (VIAM).
Proba a arătat că un metal dens de culoare argintie a
fost tăiat în mai multe plăci subțiri folosind ferăstraie
diamant. În timpul procesului, două dintre fierăstraie
au fost aparent distruse din cauza stării supersolide a
eșantionului. Proba a fost determinată de VIAM să
aibă o micro-soliditate care a variat de la 330 până la
1500 kg/mm.
Potrivit lui Sochevanov, oamenii de știință sovietici
nu s-au îndoit de obiecte de origine extraterestră (de
exemplu, profesorul Mitin, expert al Rusiei privind
metalurgia pulberilor).
Academicianul Kișkin, după ce a văzut rezultatele
VIAM, a declarat că el nu știa de niciun aliaj similar, în
nicio aplicație în tehnologia aviatică, un aliaj de acest
tip trebuie să fie foarte rezistent la căldură. Aliajul a
fost supus unui proces de testare mai aprofundat în
laboratoarele din Moscova și Kișkin a spus lui
Sochevanov că nici laboratoarele sovietice de top, nici
cele din SUA, Japonia sau Germania nu ar putea
produce astfel de aliaje. Oamenii de știință au fost de
acord asupra unui singur punct – materialul nu este
nici de origine terestră, și nici nu este dintr-un
meteorit.
După obținerea primelor rezultate ale testului
Sochevanov a devenit foarte interesat și a plecat din
Moscova spre Estonia.

Răpirea de către extratereștri

În iulie 1980 la Polushino, lângă Moscova, a existat

un raport al unei presupuse răpiri de către
extratereștri. Răpitul, cunoscut sub numele de VB, a
raportat că extratereștrii l-au răpit după plasarea unui
dispozitiv pe cap: un inel legat cu cablu la un panou de
control. El a fost dus undeva și chestionat.
Extratereștrii l-au forțat să uite totul; o tragedie
personală survenită mai târziu în viață i-a adus
amintirile înapoi.

Cercurile din Kazan

În luna decembrie, în Kazan, cercuri ciudate, de 30

de picioare (9 m) în diametru, a apărut în apropierea
spitalului orașului. Ele erau atât de neobișnuite încât
fotografiile au fost publicate în ziarul Meditinskaya
Gazeta. Rapoartele martorilor oculari au reamintit
blitz-uri luminoase pe cer cu o noapte înainte. Cercuri
identice au fost descoperite la Moscova, zece ani mai
târziu.
 Războiul afghan

Un gigant OZN a apărut deasupra regimentului de

apărare aeriană al celei de-a 12-a Armate sovietice a
Forțelor Aeriene de Apărare în orașul Kizil-Arvat,
aproape de granița cu Iranul. Obiectul eliptic a plutit la
o altitudine de 11 mile și două avioane cu reacție MIG-
27 au fost trimise pentru a-l intercepta. Căpitanul care
zbura în calitate de conducător al interceptării a spus
controlului său de la sol că el a avut OZN-ul în
observație, dar după o tragere în el cu rachete și
rachetele și OZN-ul a dispărut. Nicio urmă de rachete
nu a fost a fost găsită vreodată.
Acolo, folosind tehnicile sale radiestezice, el a
declarat că există cu siguranță un obiect în pământ,
care produce o zonă atipică puternică. Obiectul este de
aproximativ 50 de picioare (15 m) în diametru și
cântărește aproximativ 200 de tone. Corpul principal al
obiectului se află în sol orizontal, la un unghi de 35 de
grade; O treime a obiectului se află în pământ sub casă.
Locația sa cea mai apropiată de suprafața se află la o
adâncime de 10–13 de picioare; (3–4,3 m) cel mai
îndepărtat său este de 50 de picioare (16–17 m).
Corpul principal al obiectului se află în sol orizontal,
la un unghi de 35 de grade; O treime [din ea] se află
sub casă
 Sochevanov a adunat rezultatele analizelor și,
împreună cu concluziile sale personale, le-a trimis
Comisiei Militar-industriale al Consiliului de Miniștri
al URSS. Acolo, reacția a fost gravă: a fost pusă în
vigoare interzicerea tuturor publicațiilor conexe, și a
fost solicitat un raport mai detaliat. Potrivit lui
Sochevanov, un raport a fost trimis la Academia de
Științe, URSS. De acolo, raportul „a coborât” la
Institutul Geologic al Estoniei. A fost eliberat un ordin
de a excava obiectul, dar nu au fost alocate fonduri. Un
an a trecut, și nicio lucrare nu a fost făcută.
Orașul Tallinn este situat la extremitatea nordică a
Estoniei, acolo unde a fost făcută descoperirea
curioasă.
Apoi, a fost făcut un efort lipsit de tact și direcționat
greșit, în urma căruia planul a fost distrus; iar cei
responsabili au refuzat să folosească planul lui
Sochevanov – consecința a fost că nimic nu a fost
recuperat. Geologii locali nu au dorit săpături, dar au
făcut foraje... în direcția greșită.
Cu toate acestea, mai mulți experți anonimi au făcut
studii ale zonei folosind aparate și dispozitive
științifice. Rezultatele obținute confirmă concluziile lui
Sochevanov. Nimeni nu a folosit niciodată ultimele
rezultate. Există unele nave extraterestre întemnițate în
solul Estoniei?
 OZN în formă de trabuc

Ufologul rus Ciaponov este un om de știință, și șef al

unui laborator științific. A participat la numeroase
expediții internaționale de cercetare în Arctica. În timp
ce lucra în secretul Centru de Formare a
Cosmonauților, el și alții observat un OZN în formă de
trabuc gigant cum plutea deasupra „Star City”, în
1982.

Bielorusia

Un MiG-21 a dispărut în timpul unui test de zbor de

rutină într-o zonă militarizată a Bielorusiei. În ziua
următoare, avionul a reapărut de nicăieri și a aterizat.
Ceasul de la bord a indicat momentul dispariției sale,
ca și cum ar fi dispărut complet. Avionul nu a putut să
fi rămas în aer, fără realimentare. Pilotul a afirmat că
nu știa nimic despre incident.

Azerbaidjan

În luna iulie 1981 un OZN s-a prăbușit la nord-vest

de Baku, în munții din Azerbaidjan. A fost observat un
OZN în formă de trabuc în zonă chiar în aceeași
noapte (iulie 20). Comisia din Moscova pentru studiul
Fenomenelor Anormale a raportat că OZN-ul
recuperat a fost dus la Zititloir și Unitatea Militară
73790. Ce s-a întâmplat cu el atunci, rămâne un mister.

Peninsula Kola

Un ofițer militar rus, călătorind prin tundră a asistat

la prăbușirea unui OZN. El a plecat repede de la locul
accidentului și a observat un șanț de aproximativ 150
de picioare (50 m) în lungime, care au fost lăsat de
OZN, dar obiectul în sine a dispărut. Din cauza
absenței oricărei nave, cu toate acestea, șanțul a fost
revocat ca un cutremur de către seismologii sovietici
atunci când au sosit.

Prăbușirea din Dalnegorsk

Acest incident OZN a avut loc pe 29 ianuarie 1986, la

19:55. Unii l-au numit Incidentul Roswell al Uniunii
Sovietice. Dalnegorsk este un mic oraș minier în
Orientul îndepărtat rus. O sferă roșiatică a zburat în
oraș dintr-o direcție sud-est, a traversat orașul, și s-a
prăbușit la Muntele Izvestkovaya (cunoscut și sub
numele de Culmea sau Dealul 611, din cauza mărimii
sale).
 Obiectul a zburat fără zgomot și paralel cu solul; era
de vreo zece picioare (3 m) în diametru, destul de
rotund, fără proeminențe sau cavități, culoarea
similară cu cea a oțelului inoxidabil incandescent.
Un martor ocular, V. Kandakov, a spus că el s-a
înălțat încet și a coborât, iar strălucirea ei s-ar fi încălzit
de fiecare dată când se ridica în sus. Când s-a apropiat
de Dealul 611 obiectul „s-a smucit”, și a căzut ca o
stâncă, o bufnitură slabă, surdă, s-a auzit și obiectul a
ars intens la marginea falezei timp de o oră.
O expediție geologică la site-ul din 1988 a confirmat
mișcările obiectului printr-o serie de teste chimice și
fizice ale rocilor colectate de pe site. Accidentul a fost
investigat de Valeri Dvuzhilni, șeful Comitetului din
Orientul îndepărtat pentru Fenomene Anormale.
Anatoli Listratov l-a cercetat, la fel au făcut și alți
ufologi. Cu toate că unii cercetători occidentali au scris
despre acest caz, nimeni nu a prezentat până acum un
raport precis de tot ceea ce s-a întâmplat.
Dvuzhilni a ajuns la site la două zile după aceasta.
Zăpada grea era ceva caracteristic la acea vreme, dar
locul accidentului, situat pe o margine stâncoasă, era
lipsită de zăpadă. Peste tot în jurul site-ului s-au găsit
resturi de roci de silice, despicate (din cauza expunerii
la temperaturi ridicate) și ceva cu aspect „fumuriu”.
Multe bucăți și o stâncă din apropiere, conțineau
particule din metal argintiu, unele „stropite”, altele
sub formă de bile solidificate. La marginea site-ului a
fost găsit un ciot de copac. Acesta era ars și emitea un
miros chimic.
Obiectele colectate din site (zonă) au fost ulterior
numite ca „plase mici”, „ochiuri de plasă”, „bile mici”,
„bile de plumb, „și „bucăți de sticlă” (adică ceea ce
semăna cu fiecare). O examinare mai atentă a relevat
faptul că aveau proprietăți foarte neobișnuite. Una
dintre „plasele mici” a conținea fire rupte și foarte
subțiri (17 microni).
Desenele făcute de mai mulți martori oculari ai
OZN-ului din Dalnegorsk în 28 noiembrie, 1987
confirmă realitatea incidentului
28 noiembrie, 1987, ora 22, fostul pilot de aeronave
civile Levakov Anatolyi. Formă de trabuc. Diametru –
3 m. Lungime – 30–40 m. Culoare gri metalic. Timp –
1–2 min.
Dalnegorsk Altitudine – 500 m. Viteză – 150 km/h.
28 noiembrie, 1987, ora 23, muncitor excavatorist, la
mina 5. Formă-cilindru, culoare gri metalic. Cilindru
luminos foarte strălucitor! Lungime – 300–500 m.
Diametru – 15–30 m. Timp – 2–3 min. Direcție – est.
Loc – Dalnegorsk. Altitudine – 400–700 m. Viteză – 10–
15 m/sec.
Locul prăbușirii în sine era ca o zonă anormală. A
fost „activă”, timp de trei ani după accident
Fiecare dintre fire erau constituite chiar din fibre mai
subțiri împletite în cosițe. Strâns legate cu fibrele erau
fire foarte subțiri din aur.
Oamenii de știință sovietici, utilizând facilități, cum
ar fi filiala din Omsk a Academiei de Științe, a studiat
toate piesele colectate: este suficient să spunem că
tehnologia pentru a produce astfel de materiale nu a
fost încă disponibilă pe Pământ. Pentru a da o idee
despre complexitatea compoziției pieselor, să ne uităm
la „bilele de fier”. Fiecare dintre ele avea propria
compoziție chimică: fier, și un amestec complex de
aluminiu, mangan, nichel, crom, wolfram, și cobalt.
Astfel de diferențe indică faptul că obiectul nu a fost
doar o bucată de plumb și fier, dar unele alcătuiri
eterogene realizate din aliaje eterogene cu semnificație
definită. La topirea lor într-un vid, unele piese s-ar
întinde pe o bază, în timp ce dintr-o altă bază s-ar
forma bile. Ce sunt aceste structuri și ce este
compoziția lor, nici fizicienii, nici metalurgiști nu pot
spune.
„Plasele mici” au dat de furcă multor cercetători.
Este imposibil să se înțeleagă structura lor și natura
formării lor. Se aseamănă cu carbonul de sticlă, dar
condițiile care conduc la astfel de formațiuni sunt
necunoscute. Un foc obișnuit n-ar putea, fără îndoială
să-l producă.
Aspectul cel mai misterios al elementelor colectate a
fost dispariția, după topirea în vid, a aurului,
argintului și nichelului, precum și apariția de
molibden, care nu era în camera (de combustie) la
început. Locul prăbușirii în sine a fost ca o zonă
anormală. A fost „activă”, timp de trei ani după
accident. Insectele evitau locul, iar zona afectează în
mod negativ oamenii, de asemenea, oamenii își pierd
unele capacități senzoriale și de coordonare. Zona
afectează, de asemenea, echipamente mecanice și
electronice.
La 8 februarie 1986, la ora 20:30, la ceva mai mult de
o săptămână după accidentul de la Dealul 611, încă
două sfere de culoare gălbuie au zburat spre nord. Ele
au înconjurat site-ul de patru ori, apoi s-au întors spre
nord și au zburat departe.
28 noiembrie, 1987, ora 22:45 Șofer Serghei Juvikov.
Formă – ou, culoare – albastră
Rază de căutare – culoare albastră, timp – 1–2
minute, Direcție – est, Diametru – 200–400 m, Timp –
4–5 min. Loc Dalnegorsk Altitudine – 500–700 m.
Viteză – 5–20 msec.
28 noiembrie, 1987, ora 22.40 Polițist Nikolai Kotov
Formă – minge, culoare – albastră roșie. Direcție nord-
est (uzina chimică). Timp – 40 sec..
 28 noiembrie, 1987, ora 22.40 4 paznici, Paznic șef
Olga Kotova – uzina chimică, timp – 4 minute. Minge
plutitoare Rază de căutare – culoare albastră loc
Dalnegorsk, Altitudine – 700–100 m. Dimensiuni
(minge) – 100–200 m Viteză – 50 msec.
În expoziția de la Muzeul Roswell, New Mexico.
Prăbușirea din Dalnegorsk a fost numit „Roswell-ul rus.”

Figuri umanoide în Munții Caucaz

Munții Caucaz, vara anului 1983: Pe 1 iulie, B.

Borisov, un biolog, și soția lui au dat peste un luminiș
într-o zonă de pajiști asemănătoare cu cele alpine.
Borisov a simțit că cineva îl urmărea intens de la spate.
El s-a întors și a observat două figuri umanoide
gigantice.
El putea să le distingă capetele, umerii și trupurile.
Dar nu membrele. Soția lui a devenit agitată și a strigat
că trebuie să fugă, deoarece formele (umanoide) se
apropiau de cei doi. Și lui Borisov i se părea că ființele
chiar făceau pași uriași sacadați spre ei și apoi s-au
oprit.
Soții Borisov au fugit și au continuat să
supravegheze zona timp de încă jumătate de oră.
Ființe identice au rămas în crăpătura muntelui,
întorcându-se ocazional.
 Apoi, la data de 28 noiembrie 1987, la 11:24, 32 de
obiecte zburătoare au apărut de nicăieri. Au existat
sute de martori, atât militari cât și civili. Obiectele
zburau peste diferite localități, iar 13 dintre ele au
zburat la Dalnegorsk și în zonă. Trei dintre OZN-uri
au plutit deasupra așezării, iar cinci dintre ele luminau
muntele din apropiere.
Nu au existat lansări de rachete la niciunul dintre
cosmodroamele sovietice, nici pe 29 ianuarie, 1986, nici
pe 28 noiembrie 1987. Concluzia Doctorului Dvujilin
este că a fost o sondă spațială extraterestră defectă,
care s-a prăbușit în Dealul 611. O altă ipoteză este că
obiectul a reușit să se ridice și să scape (aproape
întreg), într-o direcție nord-est, și, probabil, s-a
prăbușit în taigaua deasă. Există opinii contradictorii.
V. Psalomscikov, un expert în accidente de aeronave, a
declarat că obiectul a fost fabricat în URSS, că
tehnologia pentru producerea lui datează din anii 1970
și că el are în posesia sa filamente ultrasubțiri similare.
Cu toate acestea, o sondă sovietică s-ar autodistruge
imediat, în timp ce obiectul în cauză, a încercat să urce.
Un ufolog rus, Ghenadie Behmov, a prezentat
informații în 1993, că o sondă militară sovietică s-a
prăbușit la Dealul 611. Dovada lui a fost bazată pe
accidente similare de sonde sovietice extrem de
secretizate, iar el ajunge la concluzia că obiectul care s-
a prăbușit în Orientul îndepărtat a fost interpretat
greșit de ufologi să fie un OZN. În ceea ce privește
metalul colectat de la site: a fost, în conformitate cu
Behmov, extras din depozitul Holodnenski din
regiunea Baikalului de nord.
Ar putea ulterioare zboruri „OZN” militare să ducă
la confuzii și să inducă în eroare ufologii, și serviciile
de informații occidentale? Obiectele observate la data
de 28 noiembrie 1987 au constat în forme diferite: ca
un trabuc, cilindric, sferic. Zborul lor a fost fără
zgomot, lin, și la diferite altitudini. De fapt, niciunul
dintre martorii oculari (inclusiv poliția) nu le-a
confundat cu OZN-uri; impresia a fost că au observat
unele aeronave, sau meteoriți care cad.
În timp ce zburau, obiectele afectau liniile electrice în
întreaga zonă. Locotenentul Jivaiev al trupelor
Ministerului de Interne a descris obiectul pe care l-a
observat ca o flacără cu o sferă mată în față și o minge
roșiatică în partea din spate. Iar muncitorii din cariera
Bor – Bistryancev, Anohin și Grigoriyev – au raportat
un obiect cilindric gigant la o altitudine de 1000 de
picioare (330 m). Fața sa anterioară era luminoasă – ca
metalul topit.
Este demn de remarcat faptul că zona accidentului
nu este atât de departe de site-ul Fenomenului
Tunguska. Altceva, până acum necunoscut în
Occident, a avut loc în regiune, care ar putea face
lumină aspra ambelor incidente.
Alexander Rempel a publicat raportul său în ziarul
Priroda (Vladivostok), în iulie 1991: Un obiect de foc a
fost observat noaptea deasupra orașului Habarovsk, la
24 august 1978. A fost de aproximativ cinci picioare
(1,52 m) în diametru. La un moment dat în zborul său,
acesta a emis un sunet șuierat, hârâit (sau wheezing),
așa cum face un motor cu reacție. Zona din jurul lui a
devenit la fel de luminoasă ca lumina zilei. Obiectul a
coborât încet și s-a aprins; solul, deși plin de apă, a ars.
Bucăți ca de cărbune, au fost găsite în zonă cu
structură ca sticla și cu găuri.
Timp de zece ani după aceea solul a rămas
neschimbat, și nimic nu a crescut pe locul exploziei.
Martorii oculari au raportat că un obiect întunecat a
zburat departe chiar înainte de explozie. Nu a fost
găsit. Zece ani mai târziu, Rempel și colegii săi au
primit numeroase rapoarte despre o zonă anormală în
apropiere de Habarovsk.
Puținii exploratori care s-au întors din zonă au
confirmat faptul că obiectul a căzut acolo, sau s-au
observat că lucruri fantastice. Rempel, totuși, nu a
putut confirma rapoartele lor la acel timp: armata a
sigilat zona. Dar grupul său a fost capabil să cerceteze
zona de cădere a presupusului obiect din Dalnegorsk
după ce a zburat de pe Dealul 611. Ei au descoperit
mutații neobișnuite la animale, dar ceva sau cineva a
oprit alte expediții ulterioare.

Petrozavodsk

În luna iulie 1985 o sferă luminiscentă a zburat în

fața unui tren care călătorea de la Petrozavodsk la
Suoyarvi. Conducătorul locomotivei a vrut să frâneze
la următoarea stație, dar nu a putut. Trenul a luat
viteză, ca și când sfera o trăgea înainte. Pe măsură ce
ajungeau la gara Noviye Peski, OZN-ul a dispărut, iar
apoi a reapărut mai târziu, forțând trenul să
încetinească rapid.

Siberia

Anul 1986 Geologii sovietici au observat o sferă albă,

care se deplasa încet pe cer, deasupra râului Mrassu, în
apropierea localității Ust’-Orton. OZN-ul s-a mișcat
timp de aproximativ 40 de minute, iar martorii de pe
teren au putut să-l fotografieze. Mai târziu, fotografiile
au fost analizate și s-au dovedit a fi autentice. Obiectul
a fost în mod clar vizibil pe cerul albastru, dar natura
și originea sa rămâne necunoscută.
 Contact cu extratereștrii

Un caz de contact cu extratereștri a fost raportat

Doctorului Rubțov în ianuarie 1987. O femeie din
Crimeea a jurat că ea a comunicat cu extratereștrii și a
fost răpită și dusă la nava lor. Potrivit mărturiei ei,
femeia a fost plasată într-o stare semi-conștientă, în
timp ce ființele au experimentat pe ea. Extratereștrii
păreau umanoizi și au fost destul de drăguți cu ea.

Crimeea

În 1988 doi martori au raportat un obiect în formă de

disc, sprijinindu-se pe picioarele sale în vecinătatea
localității Alușta (Crimeea). Obiectul era de
aproximativ 16 picioare (5 m) în diametru; și avea o
„scoabă de fier” pe partea de sus a acesteia. Atunci
când unul dintre bărbați a urcat la bord, el a văzut un
capac transparent; în interior, un panou de control și
lumini. Ei au raportat descoperirea lor ufologilor de
top, dar nicio explicație pentru acea navă nu a fost
vreodată descoperită.

Obiectul din Monchegorsk

Acest incident extrem de secretizat a fost studiat de

ufologii ruși. Potrivit lui Konstantin Volf și Valentin
Psalomscikov, un fost pilot militar sovietic, căpitanul
N.V. Feodorov a fost trimis în orașul Monchegorsk
(Peninsula Kola) și o dată acolo i s-a spus de un OZN,
care a fost capturat de armată, dar a fost apoi distrus
de o explozie.
Fedorov nu a putut determina data exactă a livrării
obiectului la Monchegorsk, dar în perioada
aproximativă când s-a întâmplat, președintele de
atunci, Mihail Gorbaciov, a vizitat Monchegorsk în loc
de Severomorsk, așa cum indica itinerariul său.
Presa nu a avut nimic logic de spus despre scopul
vizitei neașteptate a lui; este posibil ca obiectul
capturat să fi avut ceva de-a face cu acea vizită.
Nu era făcută pentru un om adult, deoarece doi
ofițeri cu greu puteau încăpea în ea.
Ufologul Yuri Stroganov cunoaște un om implicat în
problema obiectului din Monchegorsk denumit în
continuare „B.” Stroganov a trimis diagramele omului
despre obiect la centrul Rus de Cercetare Ufologică.
În conformitate cu „B”, la începutul lunii august
1987 el și alți patru militari din regiunea militară
Leningrad (okrug) au fost trimiși într-o misiune
neobișnuită la o unitate militară din Carelia de Nord:
pentru a proteja un obiect „de origine necunoscută și
scop necunoscut, care fusese descoperit recent în
apropiere de Viborg.
Micului detașament de pază i s-a dat ordine stricte să
nu lase pe nimeni să se apropie de el; nicio explicație
nu a fost dată de către superiorii lor, dar cineva le-a
dezvăluit lor în secret că era un OZN. Desigur, ei au
reușit să se uite la el; pe dinafară, semăna cu o „navetă
spațială”, americană – de fapt partea din față fusese
inițial confundată cu un fuzelaj de aeronavă. Era de
aproximativ 46 de picioare (14 m) lungime, 15 picioare
(4, 5 m) lățime și opt picioare (2, 45 m) înălțime.
Părea să aibă o suprafață netedă fără sudură „gri
cafeniu, dar atunci când a atins suprafața părea să fie
oarecum dură, ca și ceramica. „B”, susține că, atunci
când gardienii s-au apropiat inițial de obiect, fiecare
avea dureri.
Trei triunghiuri din partea din față erau vizibile doar
din cauza nuanței lor de culoare. Nu era vizibilă nicio
ușă de ieșire sau de intrare. În partea din spate (partea
de jos a corpului), obiectul privit părea oarecum
trunchiat, și nu erau nici părți mobile (pe roți) nici alți
suporți. Partea de dedesubt a corpului era perfect
netedă

Incidentul din Habarovsk

În seara zilei din 21 martie 1990, Northern News

Service a raportat că sfere luminoase de culoare roșie
zburaseră dincolo de orizont și s-au avântat deasupra
fluviului înghețat Amur la Habarovsk. Martorii au
raportat că obiectele păstrau o distanță strictă unul față
de celălalt. Un polițist care a văzut OZN-urile a
declarat că obiectele soseau în forță și a încercat să le
filmeze pe bandă video. Videoclipul se derula
neregulat și cu interferențe, și că ăsta a fost modul în
care televiziunea din Habarovsk a explicat pâlpâirea și
imaginile intermitente
Martorii oculari au raportat obiecte stranii armatei,
poliției și oficialilor guvernamentali. Un spital al
orașului a apelat pentru ajutor: un obiect în formă de
trabuc care plutea deasupra lui a cauzat panică printre
pacienți și personal; o mașină de patrulare care a
ripostat a făcut atunci ca OZN-ul să-și ia zborul. Alții
au raportat o „farfurie”, zburând la joasă înălțime cu o
suprafață strălucitoare și cu lumini care aleargă de-a
lungul corpului navei. OZN-ul s-a rotit împrejur
„botul” său coborându-se și ridicându-se. Ziarul
Suvorovski Natisk (purtător de cuvânt al regiunii
militare din Extremul Orient), a cerut un reprezentant
al comandamentului de apărare aeriană în cazul în
care radarele ar fi reperat OZN-uri. El a informat
jurnaliștii că la 21 martie a fost observat OZN-ul în
mișcare la 330–400 picioare (100–120 m) deasupra
solului. Era un obiect în formă de trabuc negru 165 de
picioare (50 m) în lungime. O strălucire de culoare
rubinie a fost observată în spatele ei. Dar, radarele nu
au reușit să redea nimic.
Aproximativ la o săptămână după sosirea obiectului,
o comisie specială de ofițeri superiori au sosit pentru a
o analiza. Ei au încercat să intre folosind sudura
autogenă, dar nu au reușit.
Obiectul a fost apoi mutat într-un hangar încuiat, iar
militarii au fost trimiși înapoi în unitatea lor, cu toate
că au auzit mai târziu, de la un ofițer care rămăsese că
comisia a putut să penetreze o parte a fuzelajului. Cele
trei triunghiuri erau transparente văzute din interiorul
obiectului, iar zona era, probabil, o cabină de pilotaj
sau de control al camerei. Nu era făcută pentru un om
adult, deoarece doi ofițeri cu greu puteau încăpea în
ea.
În interior erau două fotolii și, în apropiere, ceva ce
părea ca două volane și un panou de control, acesta
din urmă arătând ca o placă fin lustruită și fără
butoane, comutatoare sau dispozitive.
Conform ofițerului, i-a luat o jumătate de oră pentru
a-și da seama cum să-și pună mâinile pe obiectul în
formă de volan; nimeni nu a riscat să stea în fotolii.
Ofițerii au încercat să desprindă ceva, dar au reușit
numai în zona de la pupa. Ei au extras niște tije
strălucitoare, care au variat în lungime de la
aproximativ opt inch (20 cm) la peste trei picioare (1
m). Cei care au făcut acest lucru purtau mănuși, dar au
fost găsite pe mâinile lor urme de arsuri termice.
Incidentul s-a încheiat foarte ciudat. Un
„locotenent”, care a sosit în unitatea militară a lui „B”
din okrug-ul HQ a spus lui „B” și celorlalți că, la
sfârșitul lunii septembrie obiectul a dispărut în mod
neașteptat. Se pare că el a dispărut după ce
echipamentul de inginerie radio și de radare au
experimentat interferențe prelungite.
Obiectul din Monchegorsk este doar unul din
multele nave care au intrigat armata sovietică de-a
lungul anilor.
Stroganov avertizează prudență. Misiunea
locotenentului ar fi fost să implementeze
dezinformatsia (dezinformare). Un episod este greu de
explicat: cum ar putea un obiect mare să dispară dintr-
un adăpost păzit, mai ales în timpul funcționării
necorespunzătoare a echipamentelor de inginerie de
radio? Personalul de la baza militară știa din 1980
orientările privind fenomenele anormale, și, în ceea ce
privește vigilența, orientările sunt destul de specifice.

Afacerea Voronej
 Numele său oficial este Comitetul Voronej pentru
Studiul Fenomenelor Anormale, iar liderul său, Genrih
Silanov, șeful Laboratorului Geofizic Voronej, a fost
trimiterea de informații și materiale valoroase, inclusiv
fotografii, la Centrul de Cercetare Rus de Ufologie din
1991.
Chiar și TASS a raportat întâmplări ciudate în
Voronej; evenimente care a uimit lumea. Martori
oculari au afirmat că au văzut un OZN zburând în
Voronej pe 27 septembrie 1989. Niște băieți jucând
fotbal în Yujni Park a văzut o strălucire roz pe cer, apoi
o bilă roșie de circa 30 de picioare (9 m) în diametru.
Sfera făcea cercuri, a dispărut, apoi a reapărut la câteva
minute mai târziu și a plutit peste ele. Mulțimea care s-
a adunat acolo a văzut un „extraterestru cu trei ochi”
printr-o trapă deschisă.
Extraterestrul era de aproximativ zece picioare
înălțime, (3 m) în salopetă argintie, cizme de culoarea
bronzului, și purtând un disc pe piept. OZN-ul a
aterizat, și două creaturi, unul dintre ele un robot, a
ieșit.
Un băiat a țipat de frică, dar atunci când
extraterestrul s-a uitat la el (cu ochii strălucind),
băiatul a devenit tăcut, incapabil să se miște. Privitorii
țipau, iar OZN-ul a dispărut. Aproximativ cinci
minute mai târziu el a reapărut cu extraterestrul care a
îndreptat un „pistol” (un tub) spre un băiat în vârstă
de 16 ani, după care băiatul a dispărut. Extraterestrul a
pășit în interiorul sferei, și a decolat. Băiatul a reapărut
în același timp.
Silanov a strigat că e ceva incorect; el și colegii săi au
investigat cu adevărat observări OZN remarcabile în
zona Voronej de ani de zile și a aruncat imediat
îndoieli cu privire la rapoartele TASS. Povestea a
început cu un mic articol de Alexander Mosolov într-
un ziar local. El s-a întâlnit cu martori oculari de la
incident, inclusiv un adolescent, Vasya Sunn. Mama
băiatului și-a reamintit că ea și vecinii ei au observat
un obiect roșcat ciudat câteva zile mai târziu, cum a
zbura peste clădirea lor.
Silanov și grupul său au mers în parc la 3 octombrie
1989, pentru a investiga; băieții le-au spus exact unde a
aterizat nava și extratereștrii. Totul a fost înregistrat
video: site-ul, o posibilă zonă atipică, precum și
declarațiile martorilor oculari. Copiii au raportat
numeroase apariții de OZN-uri de la marginea Yuzhni
Park, la date diferite și la momente diferite.

Marina Popovici

Ea este un distins pilot de testare, un om de știință cu

un doctorat în domeniul tehnologiei de zbor de la
Universitatea din Leningrad, un locotenent-colonel, și
un aviator decorat. Astăzi Marina Lavrentyevna
Popovici conduce o companie de aviație privată. Ea
este, de asemenea, un jurnalist și autor a șase cărți, și
datorită eforturilor sale, ufologii ruși au fost în stare să
afle faptele mai multor incidente care anterior au fost
mușamalizate.
Până în 1991 ea a devenit un fel de purtătoare de
cuvânt pentru grupurile de studiu sovietice despre
OZN-uri; ea a declarat că este sigură că dosarele
secrete privind OZN-urile ar putea deveni publice, dar
că, după toate probabilitățile, ar fi o lungă perioadă de
timp înainte, ca toate aceste dosare secrete să fi fost
deschise pentru inspecție.
Ea știa de mai mult de 14.000 de apariții de OZN-uri
care au avut loc în URSS între 1966 și 1991. Când a
vorbit la Whole Life Expo din Los Angeles în acel an,
ea a dat vestea că ufologi ilegali în URSS, care a mers
public cu convingerile lor au fost fie concediați, fie
plasați în spitale de psihiatrie. Dar chiar și Marina
Popovici nu a fost conștientă de multe apariții stranii
OZN și fenomene care au avut loc în Uniunea
Sovietică, și care au ieșit la lumină doar după 1991. Ea
este sigură că noi nu suntem singurele creaturi
inteligente din Univers.
Au fost oferite detalii interesante: OZN-urile au
variat ca formă, unele aveau suporturi cu aspect
ciudat, au fost descrise imagini holografice, precum și
efecte secundare biofizice neobișnuite ale contactului
cu extratereștrii.
Pe măsură ce povestea a devenit o senzație, oficialii
guvernamentali din Voronej au oferit ajutor lui Silanov
și grupului său. Ufologii au fost capabili de foraj în sol
și de a obține probe de pe site; unitățile de apărare
aeriană locale au furnizat rapoartele lor (niciun OZN
nu a fost înregistrat la momentul incidentului); și
unitățile locale de poliție au asistat la interogatorii.
Mulțimea care s-a adunat acolo a văzut un
„extraterestru cu trei ochi” printr-o trapă deschisă
Incidentul de la Voronej a avut loc în timpul unui val
de OZN-uri similare în Uniunea Sovietică, și din afara
ei.
După ce TASS a întrerupt povestea la 10 octombrie,
în timpul programului de televiziune de 120 de
minute, Silanov a informat pe locuitorii din Voronej
despre constatările sale, avertizând pe jurnaliști de a
nu sări la concluzii. Dar ei au făcut-o. Yuzhni Park a
devenit centrul atenției lumii. Dr. Philip Mantle a fost
citat în Izvestiya cu privire la aspectele neobișnuite ale
cazului și rapoartele de observare care au inundat
grupul de studiu OZN din Voronej și birourile
editoriale ale ziarelor sovietice. În timp ce televiziunea
centrală sovietică a demascat incidentul în emisiunea
din 11 octombrie, mii de locuitori din Voronej au
observat un OZN ca plutind jos, deasupra orașului,
dispărând și reapărând în diferite locuri.
Ufologii sovietici au descoperit că, în septembrie
1989 a avut loc un val de OZN-uri în întreaga URSS. În
multe cazuri, rapoartele au fost identice cu cel din
Voronej. Apoi, rapoartele spaniole, aduse la Voronej
de jurnalistul Miguel Bas, s-au dovedit a conține ființe
aproape identice cu cele văzute de băieții din Voronej;
rapoartele – de la Cadiz- ar fi avut loc înainte ca
fenomenul Voronej să fi fost înregistrat. O comisie
specială numită de orașul Voronej încă a concluzionat
că era cel mai probabil ca un fenomen aberant să fi
avut loc.

Misterele „Zonei M”

În apropierea satului Molebka, în Urali, se află o

zonă care a devenit cunoscută sub numele de „Zona
M” sau „Zona de Mister.” Până la sfârșitul anilor 1980,
că oamenii din afara Rusiei nu luaseră la cunoștință de
acea zonă și misterele sale aparente. Chiar și mulți ruși
nu știau despre asta. Se spune că multe lucruri ciudate
au loc în zonă, inclusiv apariții de OZN-uri și întâlniri
cu ființe extraterestre. Au avut loc acolo, de asemenea,
efecte miraculoase de vindecare conform relatărilor.
Cea de a treia apariție a fost a unor figuri geometrice
ciudate pe cer. De multe ori au fost raportate pătrate
sau triunghiuri...
După căderea imperiului comunist în 1989,
cercetătorii OZN au început să aibă un interes deosebit
în zonă și au organizat mai multe expediții (vezi mai
jos). Unul dintre cercetători care a vizitat zona a fost
Valeri Yakimov. Când era copil a trăit în apropierea
satului Molebka. El își amintește ca acum ceea ce îi
spunea bunica lui de locurile din apropiere pe care el
nu trebuia să meargă, și chiar și adulții evitau anumite
zone.
Yakimov a avut prima sa experiență descurajantă în
zonă în vara anului 1970. Culegând zmeură, el nu și-a
dat seama că el ajunsese departe de prietenii săi. El a
adunat o cană plină de boabe și mânca fericit câteva,
când dintr-o dată a simțit că ceva era în neregulă. El a
simțit că era acoperit de un fel de „cupolă” și că totul
în jurul lui s-a oprit. Nu exista niciun vânt, nici
zgomote de animale; era liniște completă. El a avut
sentimentul clar că cineva era acolo. Luându-și inima
în dinți, el a fugit în panică. În 1991, mama lui
Yakimov a raportat exact același tip de experiență.
O replică îmbunătățită de calculator a unuia dintre
fenomenele la care Valeri Yakimov a fost martor în
„M-Zone”.
În 1989, Yakimov a condus prima expediție de
cercetare în zonă. Se simțea ca și cum el ar fi „venit
acasă”, și mai degrabă decât să se teamă de zonă, el și
alți membri ai grupului său s-au simțit complet în
largul lor. Prima observare neobișnuită a fost cea a
unei forme boltite pe cer. Părea ca și cum toate stelele
de pe cer s-ar fi concentrat în această zonă, în timp ce
pe mai multe mile distanță totul arăta destul de
normal.
Cea de a doua observare a fost ceea ce semăna cu
niște stele, dar 25 sau 30 dintre ele s-au mutat destul de
haotic în jurul cerului de deasupra lor. În jur de 60 de
persoane au remarcat acest spectacol, care s-ar fi întors
timp de patru nopți succesive.
Cea de a treia observare a fost de figuri geometrice
ciudate pe cer. De multe ori raportate ca pătrate sau
triunghiuri, aceste forme erau observate pe fundalul
pădurii. Au fost raportate ca fiind la câteva mile
distanță, dar puteau fi ușor de văzut prin binoclu.
Colorate în argintiu, alb și albastru strălucitor,
încercările de a le fotografia au eșuat, deoarece pur și
simplu fotografiile nu se impresionau. Cea de a patra
observație a fost de sfere mici, albe și portocalii, la o
distanță relativ aproape. Yakimov a observat toate
acestea și chiar a cunoscut o rază de lumină albă fiind
emisă de una dintre sfere.
De atunci, Yakimov a format, URAL-OZN, un grup
independent de cercetare dedicat examinării și
cercetării „Zonei M”. Cu o echipă experimentată și
bine echipată, el speră să se adâncească mai mult în
misterele zonei

Stația din Stavropol

Revista americană Citizens Against UFO Secrecy

(CAUS) (cetățenii împotriva secretizării OZN-urilor) a
publicat o mică informație interesantă în numărul din
decembrie 1993. Ea a raportat că Departamentul de
Stat al SUA a lansat o telegramă pentru a face o cerere
remarcabilă. Mesajul din 30 iunie 1987, este următorul:
„[Șters] raportează că autoritățile sovietice au
construit o stație de cercetare SDI lângă Institutul de
Radiofizică din zona Stavropol. Stația de cercetare se
pare că își concentrează activitatea asupra metodelor
electromagnetice de doborâre a sateliților. Atunci când
testele sunt rulate, microundele rezultate pot fi
detectate de către oamenii de știință care lucrează la
Institutul de Radiofizică. Poate că de interes egal este
faptul că acest domeniu are cel mai mare număr de
apariții de OZN-uri din URSS.
Un fenomen care contactul nostru îl spune se
datorează diferitelor experimente SDI (Inițiativa de
Apărare Strategică a SUA) efectuate acolo și pe care
sovieticii au utilizat-o, pentru „metodele
electromagnetice.” Ulterior, sovieticii au dezvoltat mai
mult arme de tip „războiul stelelor „și le-au testat.
De unde vine know-how-ul? Într-un interviu cu
Vladimir Lagovsky, jurnalist bine-cunoscut, Anatoli
Listratov a menționat că cercetătorii sovietici de
fenomene aberante știa că SDI-ul american a folosit
tehnologia extraterestră pentru proiectele lor. Aparent,
armata sovietică a dobândit ceva la fel de uimitor și
puternic după Incidentul de la Omsk, și a început să-l
folosească. Stroganov arată spre obiectul de la
Monchegorsk ca o „captură” a Setka-MO, precum și o
posibilă aplicare a tehnologiei capturate de către
armata sovietică. În mod curios, după căderea URSS-
ului, mulți dintre foștii oameni de știință ai SDI-ului
sovietic au fost invitați în Statele Unite, să își continue
activitatea lor de cercetare.
În 1989, un ziar din Riga (Sovețkaya Molodej) a
publicat rapoarte ale unor astfel de expediții în zona
Perm pentru a studia zona anormală la care se face
referire ca „Triunghiul M.”
Apreciații ufologi ruși, au acordat o atenție deosebită
anumitor proprietăți ale zonei, în timp ce nu au luat în
considerare rapoartele false evidente. Unul dintre
cercetătorii OZN cei mai importanți din Rusia, Iuri
Mefodiyevich Raitarovsky, este de părere că zona
conține structuri geologice circulare.
Există un inel mai mic în interiorul unuia mai mare
și acest inel mai mic este mai activ și emite mai multă
energie. Satul Molebka este situat chiar în mijlocul
cercului mai mic. Când a fost întrebat de către revista
NLO din ce cauză există fenomenul ciudat,
Raitarovsky a răspuns că ar putea exista două
explicații: una este prezența extraterestră; cealaltă este
geofizică. Într-o zonă de defecte profunde, energia este
adesea eliberată ceea ce determină ionizarea puternică
a atmosferei și cheaguri ca de plasmă care se formează
în astfel de zone.
V. Psalomscikov, un jurnalist respectat și cercetător,
consideră că „descoperirea” lui Pavel Muhortov a
zonei și evenimentele ciudate care au avut loc acolo nu
este altceva decât un basm. Emil Baciurin, un vânător
și, mai târziu, jurnalist, a localizat zona în 1984, în
taiga, când a dat peste un luminiș de aproximativ 200
de picioare (60 m) în diametru. El a observat un obiect
ciudat care zbura deasupra zonei cu puțin timp înainte
de a fi descoperit. Analizele de sol au relevat (lui
Baciurin) prezența elementelor rare, caracteristice
locurilor de aterizare a OZN-urilor. Cu toate acestea,
exact ce site-uri sunt și unde sunt ele rămâne neclar.
 Domenii de defecte geologice active în scoarța
terestră de multe ori produc fenomene strălucitoare.
Se întâmpla în 1988, când un jurnalist pe numele lui
I. Belikov a publicat pentru prima dată rapoarte despre
zonă într-un ziar de tineret din Perm. A plecat într-o
expediție solo, și a raportat sfere strălucitoare, urme pe
nisip, și ceasuri care funcționau defectuos. Ufologii din
Leningrad au decis să verifice diferitele rapoarte ale lui
Pavel Muhortov: un cosmonaut stagiar în 1991, a venit
cu povești de contacte „spirituale” cu extratereștrii
care l-au informat că ființele umane sunt descendenți
ai criminalilor extratereștri, izgoniți pe Pământ pentru
diferite păcate. Ca rezultat al „revelațiilor” lui
Muhortov oameni din toate colțurile URSS-ului au
venit la Molebka și în zonă. Cele mai mulți au raportat
că nimic nelalocul lui nu s-a întâmplat în zonă.
Desigur, așa-numitele „miracole” raportate din zonă
s-au dovedit a fi evenimente banale, sau glume
obișnuite ale adolescenților. În frunte cu A. Batumi,
grupul de la Leningrad a ajuns în zonă, în toamnă,
când era plină de „credincioșii fanatici, „care nu
permiteau utilizarea nici-unor dispozitive sau scule –
„extratereștrilor nu le plac astfel de echipamente.
„Totuși, a fost acceptabil să se facă fotografii Polaroid,
pentru că ele nu ar fi funcționat nicicum.
Nu a fost detectat nimic extraordinar, iar singura
explicație la care se poate gândi Baciurin în ceea ce
privește sferele strălucitoare este geologică. Domenii
de defecte geologice active în scoarța terestră adesea
produc fenomene strălucitoare: sfere, stâlpi, obiecte-
raze, care sunt confundate cu OZN-uri. În ceea ce
privește fotografiile pe care Muhortov le-a făcut în
zonă, Psalomscikov, de asemenea, le-a analizat.. După
cum a precizat în articolul său din revista Anomalniyc
Yavleniya (Ediția # 2, 1991), doar un amator ar face
astfel de greșeli.

Prăbușirea OZN-ului de la Tiumen

Un OZN. Cuprins de flăcări, s-a prăbușit în zona

Tyumen, în apropiere de portul Nida în 1989.
Accidentul a fost precedat de un val de apariții de
OZN-uri deasupra Siberiei de Vest. Potrivit unor surse
occidentale, OZN-ul și organismele echipajului său au
fost recuperate de către armata sovietică. În același an,
un OZN, doborât deasupra munților Ural a fost
transportat cu un elicopter MJ-2F la Jitkur pentru
analiză.

Nalcik

Un obiect uriaș a apărut deasupra orașului Nalcik în

decembrie și mii de oameni au putut să-l observe. Era
în formă de trabuc, fără zgomot, și argintiu la culoare.
Existau hublouri pe tot fuzelajul lui.
Se mișca împrejur și emitea raze, dintre care unele au
împiedicat oamenii să se apropie prea aproape de
zonă. Martorii au inclus personalul militar și oameni
de știință. OZN-ul a fost de multe ori mai mare decât
un avion de pasageri. Niciun radar nu l-a înregistrat,
deși a zburat într-o zonă de frontieră militarizată.

Interzicerea cercetării OZN eliminată

Departamentul sovietic responsabil pentru cenzură –

Upravleniyc Glavlita SSSR – a eliminat interdicția
privind publicațiile legate de OZN în Uniunea
Sovietică. Toate birourile de cenzură locale au fost
informate cu privire la decizie, precum și ufologii din
Yaroslavl, și în alte orașe. Această ridicare a interdicției
a fost un progres major pentru ufologii sovietici, care
au fost de acum în poziție de a pune întrebări pe care
nu au crezut că ar fi posibile.
Din 1989, „Zona M”, situată în Munții Ural a fost
una dintre zonele cele mai persistente ale activității
OZN.
 Samara

Ufologul rus Avinsky a confirmat rapoartele

martorilor oculari de la ferma Gremyaclik, la Samara,
în noiembrie 1989. Un obiect luminiscent ciudat,
aproximativ de 150 de picioare (45 m) mărime, plutea
deasupra zonei. Ea pulsat și a iluminat zona cu un
reflector. Au existat numeroase OZN-uri în zonă, iar
multe dintre acestea au emis raze. Avinsky și alții au
fost de părere că OZN-urile „au curățat”, radiația în
urma catastrofei de la Cernobîl.

Obiecte triunghiulare

Pe parcursul acestor ani, s-au observat o serie de

OZN-uri triunghiulare peste Moscova, Sankt-
Petersburg (Leningrad), Odessa, și multe alte orașe din
Rusia. Ori de câte ori au fost văzute, aceste OZN-uri se
ocupau cu observarea zborurilor avioanelor, a navelor
spațiale și lansări de rachete balistice, și activități la
centralele nucleare. Observatorii sovietici le-au văzut
deasupra zonelor militare, instalațiilor navale și
bazelor submarine. Principalele domenii de atracție, cu
toate acestea, au fost toate centrele de știință spațială.
Cu toate acestea, Muhortov interpretează fotografiile
sale de proastă calitate ca imagini de „bile de energie”,
„gânduri de energie”, și de ceață invizibilă. Totuși,
Psalomschikov nu ține cont de toate rapoartele care
vin din zonă ca fenomene naturale prost înregistrate
sau basme. El vrea doar să știe de ce o civilizație
avansată ar încerca să ne contacteze prin persoane de
contact dubioase (care pretind că au fost răpiți de
extratereștri.)
Colegii din Yaroslavl, care au studiat OZN-uri timp
de mai mulți ani, indiferent dacă în subteran sau în aer
liber, râd atunci când primesc un raport din zonă.
Păcat că astfel de „rapoarte” sunt acceptate în Occident
ca cercetări serioase. Vladimir Ajaja a publicat un
articol interesant în ziarul NLO (Nr. # 1, 1992); titlul
lui, „De la ufomanie la ufologie” (Ot ufomanii k
ufologii), este cel mai potrivit.
El găsește unul dintre rapoartele lui Mukhortov
despre roboți de fosfor ca fiind o poveste hilară falsă.
În concluzie, este evident că nimic de valoare pentru
ufologie nu a fost descoperit în „Zona M.” Conferința
internațională care a avut loc la Perm în august 1996 și
mesajul său către coaliția de observatori extratereștri,
este un testament trist de ceea ce ufologia poate deveni
atunci când este expusă la astfel de dubioase „zone”.

Războaiele Nucleare ale antichității

 Dacă 10% din arsenalul nuclear existent pe glob ar
exploda, în cadrul unui război declanșat eventual din
greșeală, foarte puțini oameni ar mai supraviețui,
poate niciunul; civilizația s-ar reîntoarce cu sute de ani
în urmă, cerul ar rămâne întunecat, iar temperatura
medie ar scădea cu 5–20 de grade, instalându-se ani de
zile, o „iarnă nucleară” care ar secătui rezervele
alimentare109. Dacă odată cu terminarea Războiului
Rece acest pericol a mai scăzut, el nu a dispărut
complet. Este suficient să ne gândim că există grupuri
teroriste cărora nu le-ar păsa dacă, în numele unui
crez, întreaga Umanitate ar fi exterminată, spunând că
Cel de Sus va ști să-i aleagă pe cei buni de cei răi...
Literatura antică este plină de referiri la arme de
distrugere în masă, folosite de zeii primordiali 110. Mulți
istorici le consideră mitologie, fără nicio legătură cu
tehnologia modernă... Chiar dacă uimesc, chiar dacă
par incredibile, în timpuri greu de datat au existat
războaie în care s-au folosit bombe atomice și cu
neutroni, dar și tehnologie militară încă necunoscută.

109
Dan D. Farcaș, Ipoteza autodistrugerii, în revista de cultură Curtea de la
Argeș, anul VIII, nr. 1(74), ianuarie 2017, p. 30.
110
Preluare a articolului cu același nume, scris de d-na Adina Mutăr, de pe site-
ul http://www.formula-as.ro/2010/939/enigme-16/razboaiele-nucleare-ale-
antichitatii-12978, vizitat pe 23 iunie 2016.
 Războaiele Sumerului

Sumerul, una din primele mari civilizații ale lumii,

cu orașele sale prospere, patronate de puternici zei
înrudiți între ei, a dispărut dintr-o dată. Oamenii au
murit de o moarte cumplită, animalele au pierit, apa a
fost otrăvită, solul a devenit neroditor. Ce anume a
provocat un asemenea sfârșit brusc? Răspunsul se află
în legendele sumeriene, cele mai vechi documente
scrise din lume: mânia zeilor și armele lor de
distrugere în masă.
„Miturile din Kur” amintesc despre un prim război
dintre zeii tineri și zeița primordială Tiamat, mama
unor progenituri monstruoase. Într-una din versiuni,
Ninurta, unul din zeii tineri, înfruntă un imens dragon
zburător, fiu al lui Tiamat, ce sălășluia în Kur. Aflat la
bordul unui vehicul zburător, Ninurta ascultă sfaturile
armei sale „personificate”, Sarur, care îl ghidează în
urmărirea inamicului și-i spune ce să facă pentru a-l
distruge. Doborârea dragonului are efectele unei
bombe atomice: apa a fost otrăvită, solul nu mai rodea
nimic. „Micile râuri erau pline de mizerie, câmpurile
din împrejurimi se uscau, nicio grăunță nu creștea”. Ca
să reducă efectele nocive, Ninurta „a așezat deasupra
leșului dragonului un maldăr de stânci și a construit
canale ca să aducă apa din râurile curate, pentru a
purifica ținutul Kur”. Într-o altă versiune, Innana,
verișoara lui Ninurta, o amenință pe Tiamat cu o armă
de distrugere în masă, care „a incendiat pădurile și a
secat apele în albiile lor, iar razele incandescente au
împiedicat ținutul să mai rodească vreodată”.
În Sumer, zeii din prima generație și-au construit
grădina Edenului din „Casa Divină”, locul unde erau
ținute semințele tuturor plantelor comestibile și
animalelor aduse din ceruri, ca să-i hrănească, așa cum
este scris în epopeea „Atra-Hasis”. Edenul era un
paradis atât pentru zei, cât și pentru „odraslele lor
muritoare”, oameni născuți din plămada zeiască și lut
terestru, purtați în pântece de zeițe-născătoare. Și
totuși, în acest sanctuar divin, s-a cuibărit și sămânța
discordiei, care a dus la distrugerea Sumerului.
Supărați, marii zei au hotărât să-l radă de pe suprafața
Pământului.
Pentru a înțelege parametrii distrugerii, menționăm
că Ur era un oraș cu 65.000 de locuitori, cu case cu
două etaje, cu câte 14 camere. Și nu numai Ur a fost
distrus. S-au descoperit și alte cinci lamentații ale
regilor din alte orașe sumeriene, care încercau să
îmbuneze zeii supremi. Numai că aceștia refuză... Iată
mărturia unei supraviețuitoare, Ningal, ea însăși de
origine divină: „N-am mai putut pleca și ziua fatalității
m-a prins aici. Urgia, ca un potop, s-a abătut asupra
mea și a orașului. Eu, care pot zbura ca o pasare, n-am
mai putut părăsi orașul, care a fost distrus. Deși am
strigat din toate puterile: „Întoarceți furtuna,
îndreptați-o spre deșert! „. Furtuna nu a fost abătută.
Vânturi dezastruoase au început să bată, marii zei au
coborât uraganul din ceruri. Cu zgomot asurzitor se
spărgeau fortificațiile, se zdrobeau corăbiile, totul era
ghidat din cer. Flăcările aprindeau totul și vântul le
ducea cu repeziciune, iar căldura ardea Pământul.
Urul a fost acoperit de cenușă ca de o haină albă de
lână. Chiar în clipa când furtuna iscată a lovit orașul,
acesta a devenit o ruină, iar ziua a devenit noapte.
Cadavrele oamenilor zac pretutindeni printre zidurile
căzute, pe străzi, la marile porți, pe câmpurile
deschise, unde altădată se adunau să danseze și să se
bucure de viață. Acum zac secătuite de sânge, care se
scurge umplând crăpăturile Pământului ca metalul ce
umple formele. Leșurile se topesc ca untul uitat în
Soare”.
O armă teribilă a curmat istoria glorioasă a
Sumerului! Locul unde a fost prosperul oraș Ur nu a
fost repopulat multă vreme, după cum atestă
descoperirile arheologice. Distrugerea Urului poate fi
asemănată cu modul în care au pierit orașele biblice
Sodoma și Gomora, pedepsite de Dumnezeu cu foc și
căldură imensă, care au distrus oameni, animale,
vegetație, transformând totul în vapori otrăvitori. Anul
distrugerii cetăților Sodoma și Gomora corespunde cu
distrugerea orașelor sumeriene, aflate în apropiere.
Alte cinci orașe de câmpie au fost inundate în urma
catastrofei. Cercetătorii au situat Sodoma și Gomora în
apropierea Mării Moarte, considerând că explozia care
a distrus cele două cetăți a cauzat și o rupere a malului
sudic al mării, ceea ce a produs inundarea lor.
Localnicii mai numesc Marea Moartă și „Marea lui
Lot”, singurul om căruia i s-a permis să părăsească
Sodoma, împreună cu familia sa, cu condiția să nu se
uite înapoi. Soția lui a nesocotit porunca divină, a
privit înapoi și, pedepsită fiind, s-a topit într-o coloană
de sare. Înainte de catastrofă, valea era fertilă și foarte
populată. Arheologii britanici F. Albright și P.
Hartland au descoperit că așezările din munți au fost
abandonate brusc, în secolul 21 î.Hr. și nu au mai fost
repopulate multe secole. Conform istoricului J. M.
Blake, autorul lucrării „The Palestine Exploration
Quarterly”, apa din izvoarele de lângă Marea Moartă
este contaminată și astăzi de substanțe radioactive.

Războaiele Indiei antice

Mitologia vedică – Mahabharata, Ramayana și

Rigveda – conține nenumărate descrieri ațe armelor de
distrugere în masă, folosite de clanurile divine ale
Indiei. Există ipoteze care asimilează zeii sumerieni cu
zeii vedici, susținând că a existat un singur război
devastator între generațiile zeiești, care a rămas în
memoria oamenilor la fel ca Potopul. Iar denumirea
marelui război vedic este Kuruksetra, ce amintește de
„Miturile sumeriene din Kur”.
Vechea civilizație a Indusului a fost în relații
comerciale cu civilizația sumeriană, după cum atestă
numeroase sigilii găsite în arhivele regale
mesopotamiene. Urmele concrete lăsate de războaiele
în care s-au folosit arme nucleare – nisip și fortificații
vitrificate, schelete, sol, ape care prezintă
radioactivitate – există în toate locurile unde mitologia
și descoperirile arheologice au situat conflictele.
Marele război vedic, în care s-au folosit bombe
atomice, s-a purtat tot între o generație tânăra de zei și
clanul conducător. Toți erau înrudiți. Și unii și alții au
folosit arme cu putere mare de distrugere și, în ultimă
instanță, bombe atomice și/sau cu neutroni. Aceste
arme – „astras”, au fost descrise în Mahabharata și în
Rigveda: brahmaastras („armele lui Brahma”),
agniastras („armele Zeului Focului, Agni”),
suryaastras („armele Zeului Soarelui, Surya”),
indraastras („armele lui Indra”), narayananastras
(„armele lui Vișnu”) și varunasutras („arme de apă”).
Fiecare tip de armament avea efecte diferite, în funcție
de elementul cu care era asociat. Cele mai puternice
erau brahmaastras și narayananastras. Acestea din
urmă căutau țintele metalice și distrugeau orice avea
legătură cu metalele. Când o astfel de „muniție” a fost
lansată, zeul Krishna, cunoscându-i efectele, și-a sfătuit
soldații să arunce armele metalice și orice alt accesoriu
metalic, pentru a scăpa cu viață. Există mai multe
pasaje în cărțile vedice, în care sunt descrise efectele
brahmaastra: „Gurkha, la bordul puternicei vimana, a
potrivit un singur proiectil, încărcat cu întreaga putere
a Universului... O coloană incandescentă de fum și
flăcări, la fel de strălucitoare ca zece mii de sori, a
„înflorit „în toată splendoarea. Explozia la sol a ridicat
cercuri de fum, ca și când ar fi fost ciuperci gigantice...
Era o armă necunoscută, un trăsnet de fier, un gigantic
mesager al morții, care a redus la cenușă întreaga rasa
a Vrisnilor și Andakasilor!... Un șoc puternic a scuturat
Pământul, aducând valul de căldură. Corpurile erau
atât de arse, încât nu puteau fi recunoscute... Vasele s-
au făcut țăndări, fără o cauză vizibilă; păsările au
devenit albe... Un vânt puternic a început să bată,
ducând praful și flăcările până departe. Elefanții și alte
animale se aprindeau ca torțele și alergau până cădeau
moarte la pământ... Păsările zburau nebunește. Soldații
se aruncau în izvoare, ca să se spele și să curețe
echipamentul, dar fără folos. Părul și unghiile le
cădeau”. Agniastras erau arme de foc care se ghidau
după sunete, reușind să doboare aparatele de zbor
invizibile ale inamicului. Asvatthaman a recurs la o
agniastra „capabilă să distrugă o lume întreagă”.
Krishna a reușit să-i devieze punctul de impact, dar
efectele ei au fost resimțite de femeile din clanul
Pandava, care au rămas sterile mulți ani. Și animalele
au născut pui cu malformații oribile. „Soarele părea că
s-a coborât din ceruri, ziua s-a transformat în noapte,
aerul s-a înfierbântat, un vânt devastator s-a iscat.
Cerul a strigat, Pământul i-a răspuns, tot Universul a
suferit!”
La fel ca orașele sumeriene și ca acelea biblice, și
marile orașe ale Indusului, Harappa și Mohenjo-Daro,
prezintă „urme” evidente ale unei distrugeri cauzate
de arme nucleare și cu neutroni. Scheletele zac pe
străzi, multe ținându-se de mână, surprinse în alergare
de urgia care s-a abătut brusc asupra lor, sunt și astăzi
radioactive, asemănătoare cu cele de la Hiroșima și
Nagasaki.
Au fost datate ca vechime din anul 2.500 î.Hr., dar
radioactivitatea poate modifica datarea, arătând de
obicei o dată mult mai apropiată. Istoricul rus A.
Gorbovski a descoperit un schelet care prezintă o
radioactivitate de 50 de ori mai mare decât cea
normală. La Mohenjo-Daro a fost descoperit și un strat
gros de sticlă verde, rezultat al topirii lutului, care se
petrece la peste 1.500 grade Celsius. În epicentrul
exploziei, totul este cristalizat, topit sau formând un
conglomerat sticlos. Misterioasele pietre negre lucioase
găsite în epicentru erau de fapt vase de lut, topite la o
temperatură extremă. În tot orașul nu au fost găsite
decât 44 de schelete pe stradă, ceea ce indică faptul că
s-a știut ce urmează să vină și populația a apucat să
fugă din timp. În nordul Indiei, există și alte ruine care
atestă explozii de mare magnitudine. Una din ele,
aflată între Gange și Munții Rajmahal, indică efectele
unui val intens de căldură, de peste 1.000 de grade:
pereții și fundațiile formează un conglomerat vitrificat,
orașul a fost distrus din temelii.
Un strat radioactiv acoperă o altă zonă de peste 3
kmp, la 10 km de Jodhpur. Aici, cercetările au început
din motive de sănătate precară a locuitorilor de azi: în
regiune se înregistrau numeroase cazuri de cancer,
avorturi spontane și nașteri de copii cu malformații.
Cauza era un nivel de radioactivitate atât de ridicat,
încât autoritățile au interzis accesul în zonă. La 400 km
nord-est de Bombay, se afla „craterul Lomar”, de 2.154
m în diametru și adânc de 150 m. A fost catalogat
drept „crater de impact”, fiind singurul impact
cunoscut în bazalt; calculele au demonstrat că a fost
necesară o presiune de 600.000 de atmosfere ca să-l
formeze. Impactul a fost însoțit de degajarea unei
cantități de căldură intensă, care a format sferule de
sticlă bazaltică. Nu există niciun material meteoritic,
așa că ipoteza prăbușirii unui corp ceresc nu este
posibilă.

Testele nucleare ale antichității

În Cartea lui Dzyan, sunt prezentate date cu privire

la un război care a omorât peste 50.000 de oameni,
cerul a fost acoperit cu sfere luminoase care au pârjolit
Pământul. Cercetătorii sunt convinși că în zona
Mohenjo Daro a avut loc o deflagrație nucleară
produsă de o civilizație extraterestră. Situat pe
teritoriul Pakistanului, Mohenjo Daro face parte dintr-
un ansamblu de așezări aparținând civilizației
Harappa, cunoscută și sub numele de civilizația Văii
Indusului.
David Davenport a studiat timp de 12 ani aceste
ruine, după care a publicat cartea „Distrugerea
atomică, anul 2000 î.Hr.”. Davenport arată cum
Mohenjo Daro a fost scena unui război atomic.
Povestea extraordinară a „Muntelui Morților” pornește
de la descoperirea primelor ruine și arată că, odată cu
scoaterea la lumină a vestigiilor primei așezări,
arheologii s-au pomenit în fața unui crater cu un
diametru de 50 metri, în interiorul căruia totul este
topit, inclusiv piatra.
Cercetătorii exclud posibilitatea ca zona să fi fost
pârjolită de erupția unui vulcan, întrucât nu există
niciunul în apropiere. Zona devastată se întinde pe o
suprafață de trei kilometri. La tot pasul se întâlnesc
pietre negre, bucăți diforme dintr-un soi de piatră care
au dat mult de gândit arheologilor, până când s-a
descoperit că este vorba de fragmente de vase
ceramice, topite unele într-altele prin expunerea la
temperaturile uriașe ale unei (unor) explozii nucleare.
Atunci când excavațiile au ajuns la nivelul străzilor,
arheologii s-au confruntat cu o priveliște macabră. Au
fost găsite sute de schelete în poziții stranii. Aceeași
descoperire s-a făcut și în orașul vecin Harappa.
Orașele din regiune erau construite după planuri
sofisticate cu străzi drepte și canalizare. Nu se cunosc
întemeietorii acestor orașe. Unii cercetători au avansat
ideea că deflagrația nucleară a avut loc acum 10.000 de
ani. Scheletele descoperite aveau o radioactivitate de
50 de ori mai mare decât cea normală.
La câteva sute kilometri distanță de Bombay a fost
descoperit un alt crater care are un diametru de 2.154
metri. Este singurul crater într-un strat de bazalt.
Presiunea a fost mai mare de 600.000 de atmosfere, iar
șocul a fost imens. Când prima bombă atomică a
explodat în New Mexico (SUA), nisipul s-a transformat
în sticlă de culoare verde. De asemenea, în deșertul
libian au fost descoperite zone care se întind pe o
suprafață de 130 kilometri pătrați acoperite cu sticlă. Se
spune că este cea mai pură sticlă din lume, iar unele
bucăți cântăresc peste 30 kilograme.

Testele nucleare din anii noștri

Inca din anii 80 ai secolului trecut, cercetătorii

americanii au realizat teste subterane cu ajutorul
laserului cu raze X atomice111. Dovezi că aceste teste s-
au făcut și în atmosferă au început să iasă la suprafață.
În zonele unde americanii au făcut aceste teste s-au
înmulțit dramatic în ultimii ani, numărul bolnavilor de
cancer. Exploziile nucleare nu s-au făcut numai în
subteran, în oceane sau atmosferă, ci și în spațiu. Totul
s-a făcut în cel mai mare secret. Colonelul american,
Dederickson susține că extratereștrii au reușit să
anihileze anumite teste nucleare făcute de americani în
spațiu. În două rânduri, americanii au trimis spre Lună
raze X atomice, pe care extratereștrii le-au distrus,

111
Americanii au trimis pe luna raze X atomice. Iată ce s-a întâmplat cu ele, pe
site-ul http://www.efemeride.ro/americanii-au-trimis-spre-luna-raze-x-atomice-
iata-ce-s-a-intamplat-cu-ele, vizitat pe 14 august 2015, orele 18:07.
înainte de impact.
Conform lui Dederickson accidentele nucleare
militare nu se dau publicității. Totul este secret de stat
cu toate că cel puțin în SUA, au fost astfel de incidente.
În anul 1962, Franța a făcut un test nuclear în Sahara,
provincia Ecker. Testul s-a realizat în subteran, dar
materialul radioactiv a ajuns la suprafață. Vântul a
purtat norul radioactiv spre localitățile învecinate
unde, la scurt timp s-au înregistrat sute de morți.
Multe victime s-au înregistrat și în rândul militarilor.
Piloții avioanelor care au survolat zona au fost iradiați
unii murind la câteva săptămâni de la catastrofă.
Cele mai sigure locuri unde se fac teste nucleare sunt
salinele de sare. Sarea nu permite radiațiilor să iasă la
suprafață. Rumorile privind faptul că SUA au încercat
teste nucleare pe Lună au fost confirmate de către
profesorul Léonard Reifel. Pentru americani a fost un
șoc mare faptul că sovieticii au fost primii care au
trimis în spațiu un satelit artificial. NASA înregistra
eșecuri după eșecuri, în perioada Războiului Rece și nu
putea să țină pasul cu blocul estic. Americanii erau
convinși că URSS-ul poate trimite o rachetă nucleară
spre America. În aceste condiții o echipă de cercetători
americani a fost însărcinată să lanseze o încărcătură
nucleară spre Lună. Impactul nu ar fi fost vizibil cu
ochiul liber. S-ar fi format un crater lunar, iar norul în
formă de ciupercă nu s-ar fi format, în lipsa atmosferei.
Bomba nucleară a fost transportată cu o rachetă
balistică intercontinentală, dintre cele pe care
americanii le-au produs din anul 1959. Testul a fost un
eșec pentru americani: probabil, extratereștrii au
distrus racheta balistică în spațiul extraterestru înainte
de impactul cu Luna.

Extratereștrii au salvat Omenirea...

Astronautul american Edgar Mitchell, cel de-al

șaselea om care a pășit pe Lună, a spus că extratereștrii
au intervenit în timpul Războiului Rece pentru a salva
Omenirea de un război nuclear între Statele Unite și
fosta Uniune Sovietică112.
Edgar Mitchell, astronautul american care a ajuns pe
Lună în timpul misiunii spațiale Apollo 14 din anul
1971, a dezvăluit într-un interviu acordat pentru
revista Mirror Online că mai multe surse i-au relatat
faptul că, de-a lungul anilor, extratereștrii – iubitori de
pace – au dezactivat focoasele nucleare în timpul
testelor efectuate în bazele militare americane din mai
multe zone deșertificate din sud-vestul Statelor Unite:

112
Preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/al-saselea-om-care-pasit-pe-
luna-afirma-ca-de-fapt-extraterestrii-au-salvat-omenirea-de-un-iminent-razboi-
nuclear, vizitat pe 14 ianuarie 2017, orelel4:41.
„Din propria experiență și discutând cu mai multe
persoane am ajuns la concluzia clară că extratereștrii
au încercat să ne țină departe de un război nuclear și să
ne ajute să construim pacea pe Pământ. Am stat de
vorbă cu mulți ofițeri din Air Force (Forțele Aeriene ale
Statelor Unite ale Americii – n. N.) care lucrau în acele
depozite în timpul Războiului Rece. Mi-au spus că OZN-
urile zburau adeseori pe deasupra lor și adeseori le
dezactivau proiectilele. Alți ofițeri, care lucrau în bazele
militare de pe coasta Oceanului Pacific, mi-au spus că
rachetele lor teleghidate erau în mod frecvent doborâte de
nave extraterestre”.
Edgar Mitchell crede cu tărie în existența
extratereștrilor și a OZN-urilor și afirmă că această
convingere fermă i-a fost declanșată de călătoria sa de
întoarcere pe Terra la finalul misiunii Apollo 14.
Născut în statul american New Mexico, astronautul
american a crescut în apropiere de zonele în care
armata americană a testat rachete nucleare, dar și în
apropiere de Roswell, un oraș devenit celebru grație
„incidentului OZN” din 1947, când mai multe
publicații americane au anunțat că armata a recuperat
o navă extraterestră – dar și cadavrele unor
extratereștri – care s-ar fi prăbușit în acel oraș. De la
sfârșitul anilor 1970, incidentul a fost obiectul unor
controverse intense și subiectul mai multor teorii ale
conspirației cu privire la natura reală a obiectului care
s-a prăbușit

Necesitatea evitării războiului nuclear pe Terra

Lumea arată de parcă s-ar pregăti de război, iar

amenințarea nucleară pare, din nou, reală, avertiza la
începutul anului 2017, fostul lider sovietic Mihail
Gorbaciov, într-un articol de opinie publicat în revista
Time și intitulat „Se pare că lumea se pregătește de
război”113.
În articol, fostul lider sovietic Mihail Gorbaciov scrie
că „declarațiile politicienilor și ale liderilor militari
sunt tot mai războinice, doctrinele de apărare sunt tot
mai periculoase, iar comentatorii și personalitățile TV
se alătură acestor coruri belicoase”. Fostul lider
sovietic atrage atenția că nicio problemă nu este mai
urgentă decât militarizarea politicii și lansarea unei noi
curse a înarmării atât dinspre Kremlin, cât și dinspre
NATO: „Situația curentă este mult prea periculoasă.
Mai multe trupe, tancuri și autovehicule blindate sunt
aduse în Europa. NATO și Rusia obișnuiau să-și
desfășoare la distanță forțele și armele, dar acum sunt
mai aproape ca niciodată și nu au cum să rateze ținta”.

„Lumea pare că se pregătește de război", în Ziarul Bursa, 30 ianuarie 2017

113

455.
Gorbaciov le-a cerut președintelui american Donald
Trump și liderului rus Vladimir Puțin să ia măsuri
pentru reducerea arsenalului nuclear mondial. De
asemenea, fostul președinte spune că atât SUA, cât și
Rusia trebuie să prezinte în fața Consiliului de
Securitate al
Organizației Națiunilor Unite (ONU) o rezoluție
menită să ducă la evitarea unui conflict nuclear: „Cred
că lui Donald Trump și lui Vladimir Puțin trebuie să le
revină inițiativa de a propune o astfel de rezoluție. Ei
sunt președinții a două națiuni ce dețin peste 90% din
arsenalul nuclear al lumii, prin urmare, au o
responsabilitate specială”. Gorbaciov a lansat și un
avertisment cu privire la faptul că armele de distrugere
în masă au devenit tot mai ieftine și mai ușor de
procurat: „Se găsesc cu ușurință bani pentru arme
sofisticate a căror putere este comparabilă cu cea a
armelor de distrugere în masă: submarine care, cu o
singură salvă, pot nimici jumătate de continent,
sisteme de apărare anti-rachetă care subminează
stabilitatea strategică”.
Fostul conducător sovietic atrage atenția că multe
state ale lumii nu pot să finanțeze nevoile sociale
esențiale ale cetățenilor, însă cheltuielile militare
continuă să crească de la an la an. Mihail Gorbaciov
mai scrie că războiul ar trebui să fie scos în afara legii
în lumea modernă, pentru că problemele globale nu
pot fi rezolvate prin război – nici sărăcia, nici încălzirea
globală, nici migrația, nici explozia demografică și nici
reducerea resurselor naturale.

Codul Bibliei

Iar tu, Daniele, ține ascunse cuvintele și pecetluiește

Cartea până la sfârșitul lumii.
(Daniel, 12:4)

Cercetările unor oameni de știință au confirmat în

ultimii ani o ipoteză mai veche care susținea că în
Biblie există inclus, alături de informațiile spirituale
evidente și un anumit cod secret care poate dezvălui
evenimente care au avut sau vor avea loc cu mii de ani
după ce a fost scrisă Biblia. Codul biblic a fost
descoperit în versiunea originală a Bibliei, în limba
ebraică, în Vechiul Testament. Cel care a descoperit
codul biblic este dr. Eliyahu Rips, unul din cei mai
mari experți din lume în teoria grupurilor, un domeniu
al matematicii care se află la baza fizicii cuantice.
Eliyahu Rips este un om modest. La prima vedere
nimeni nu ar bănui că este un matematician de renume
mondial. Descoperirea lui Rips a fost confirmată de
matematicieni de renume de la Harvard, Yale și
Universitatea Ebraică. Acest cod a fost verificat, de
asemenea, de specialiști în cifruri și coduri de la
Ministerele Apărării din SUA și Israel.
Teoria legată de codul biblic a devenit mai cunoscută
în mass-media și a fost luată în serios, după ce a avut
loc un tragic eveniment, prezis cu ajutorul codului. Pe
1 septembrie 1994, ziaristul și scriitorul american
Michael Drosnin a plecat la Ierusalim pentru a-i
înmâna lui Yitzhak Rabin următoarea scrisoare: „Un
matematician israelian a descoperit în Biblie un cod
secret care pare să dezvăluie amănunte ale unor
evenimente care au avut și au loc la mii de ani după ce
a fost scrisă Biblia. Motivul pentru care vă aduc la
cunoștință acest fapt este acela că singura dată când
numele dumneavoastră complet, Yitzhak Rabin, apare
în Biblie, el este intersectat de expresia „criminal va
asasina „. Faptul n-ar trebui tratat cu indiferență,
deoarece atât asasinarea lui Anwar el-Sadat, cât și
atentatele cărora le-au căzut victime John și Robert
Kennedy sunt, de asemenea, codificate în Biblie. Cred
că sunteți într-un real pericol, dar acest pericol poate fi
evitat”. Se spune că Yitzhak Rabin nu a dorit să șină
cont de teribila avertizare. A mai trecut 1 an și ceva, iar
la 4 noiembrie 1995, a venit cumplita adeverire: un
glonț în spate, mortal, a fost tras în Yitzhak Rabin, de
către un om care se credea investit cu o misiune divină.
Crima aceasta fusese codificată în Biblie acum peste
2.000 de ani.
Același scriitor, Michael Drosnin, l-a avertizat pe
șeful Cartierului General al Serviciului de
Contrainformații al Israelului despre Războiul din Golf
și despre intenția Irak-ului de a lansa rachete asupra
Tel-Aviv-ului. Rips îi arătase lui Drosnin o secvență
din codul biblic unde cuvintele „Hussein”, „Scud” și
„rachetă rusească” apăreau codificate împreună. De
asemenea, „Hussein a ales o zi” era o expresie ce
apărea în acea secvență. Aprofundând căutările în
acest sens, Rips a găsit în cod „foc în 3 Șevat” – dată
din calendarul ebraic ce corespundea zilei de 18
ianuarie 1991. Aceasta a și fost ziua în care Irak-ul a
lansat prima rachetă Scud împotriva Israelului,
confirmând datele oferite de cod. La întrebarea lui
Drosnin, „Cine poate ști cu 3.000 de ani înainte că va fi
un război în Golf, ca să nu mai vorbim de lansarea
unei rachete împotriva Israelului pe 18 ianuarie?”,
Rips a răspuns foarte tranșant: „Dumnezeu!”.
După aceste evenimente prezise de cod și adeverite
apoi, Michael Drosnin declara următoarele: „În mod
cât se poate de limpede, codul nu este la fel ca
profețiile lui Nostradamus, nu este ceva de genul „o
stea se va arăta pe cer de la Răsărit și un mare rege va
cădea „cuvinte ce pot fi interpretate ulterior, astfel
încât să corespundă oricărui eveniment care se petrece
în realitate. Nu, aici este vorba de detalii la fel de
precise ca acelea din știrile transmise de CNN, toate
acestea fiind descoperite înainte ca evenimentul să se
producă”.
Teoria lui Rips despre codul biblic consideră Biblia
ca o gigantică grilă de cuvinte încrucișate. Pentru a
găsi codul, Rips a eliminat toate spațiile dintre cuvinte
și a transformat întreaga Biblie originală într-un șir
continuu de litere, cuprinzând 304.805 caractere.
Informațiile sunt obținute prin selectarea fiecărei a N-a
literă, unde N are o valoare precisă și corespunzător
aleasă – de exemplu: 4, 5, 12, 18, etc. Cu ajutorul unui
calculator, sunt căutate în această matrice formată de
textul biblic adus în forma descrisă mai sus, cuvinte și
fraze ascunse de codurile de intervale. Se începe de la
prima literă a Bibliei și se caută pentru fiecare secvență
de intervale posibilă, cuvintele pe care noi le solicităm,
care sunt descifrate cu intervale de una, două, trei
litere, ș.a.m.d. până la câteva mii. Apoi se repetă
aceeași operație de căutare începând de la cea de-a
doua literă și continuând astfel până la ultima literă a
Bibliei. După ce găsește cuvântul-cheie, calculatorul
începe să caute informații asociate aflate cât mai
aproape de acesta. Astfel, de exemplu, unde a fost
găsit numele Rabin, se aflau alături și alte date: Amir
(care s-a dovedit ulterior a fi chiar numele asasinului),
Tel Aviv, anul ebraic 5756 care începea în septembrie
1995, toate aceste informații reale fiind codificate în
același pasaj.
Primul indiciu modern al codificării Bibliei a fost
găsit, cu peste cincizeci de ani în urmă, de către
H.M.D. Weissmandel, un rabin din Praga. Acesta
observase că, dacă sărea cincizeci de litere, și apoi alte
cincizeci și apoi alte cincizeci, găsea cuvântul „Tora”,
înscris la începutul „Genezei”. De asemenea, observase
că aceeași secvență de intervale ortografia din nou
cuvântul „Tora” în „Ieșirea”, „Numerele” și
„Deuteronom”. Weissmandel nu a dat niciodată
această descoperire publicității. Discipolii săi au
publicat însă, ulterior, o carte cu tiraj limitat „Torat
Hemed”, în 1958, în care se făcea pe scurt referire la
cercetările rabinului Weissmandel în legătură cu codul,
pe care acesta le efectuase în perioada premergătoare
celui de-Al Doilea Război Mondial. Unul dintre acești
discipoli, rabinul Azriel Tauber, a relatat că în acei ani,
dinaintea apariției calculatoarelor, Weissmandel
transcrisese întregul text al Torei pe fișe cuprinzând
câte 100 de litere, dispuse pe 10 rânduri de câte 10
litere, și apoi căutase cuvinte ortografiate cu litere
aflate la intervale echidistante.
Primul savant modern, omul care a înțeles mecanica
Sistemului nostru Solar și a descoperit forța gravitației,
Sir Isaac Newton, era și el încredințat de faptul că în
Biblie există un cod secret care dezvăluie viitorul.
Newton a învățat ebraica și a urmărit aproape
jumătate din viață să descopere acest cod. Isaac
Newton considera acest cod mult mai important decât
legea atracției universale. J.M. Keynes, biograful lui
Newton, susține că acest cod biblic a fost o obsesie
pentru marele savant. Când Keynes a văzut
documentele lui Newton a avut un șoc: cea mai mare
parte a lucrărilor lui Newton nu se refereau așa cum se
aștepta el, la matematică sau la astronomie, ci, la
teologie esoterică. Acele scrieri dezvăluiau faptul că
marele fizician era încredințat că în Biblie era ascunsă
o profeție a Istoriei Omenirii. Newton avea
certitudinea că Biblia, de fapt chiar întregul Univers,
era o criptogramă alcătuită de Dumnezeu, pe care el
voia să o descifreze. Newton nu a reușit însă să
descopere acest cod. Munca sa nu a dat niciun rezultat,
oricare au fost formulele matematice aplicate.
Descoperirea care i-a scăpat lui Newton a fost făcută
de Eliyahu Rips, pentru că matematicianul israelian
dispunea de un instrument esențial pe care Newton
nu-l avea: un calculator. Codul Bibliei nu a putut fi
descifrat până la descoperirea calculatorului electronic
perfecționat.
 Cu tot scepticismul unor matematicieni, nimeni nu a
putut găsi vreo eroare în demonstrația matematică.
Nimeni nu a putut să infirme cu argumente solide
faptul uluitor că Biblia era codificată și că dezvăluia
evenimente care ulterior s-au petrecut după descrierea
respectivă din Biblie.
Unii oameni de știință, mai convenționaliști, nu au
acceptat codul. Un astfel de exemplu a fost cel al lui
Avraham Hasofer, care a atacat codul biblic înainte ca
Rips să fi publicat demonstrația matematică. Hasofer a
argumentat că este posibil ca anumite tipuri de
configurații să existe în orice ansambluri mari de date.
La atacul lui Hasofer, Rips a replicat că este posibil ca,
de exemplu, să găsești într-un ansamblu de date
suficient de mare numele lui Saddam Hussein. Dar
este aproape imposibil să găsești termenii „Scud”,
„rachetă rusească” precum și data declanșării
războiului, în același loc, dezvăluite într-un mod
anticipat.
Nimeni nu poate înțelege încă, modul în care a fost
creat codul. Toți oamenii de știință care au constatat
realitatea codului biblic, sunt de acord cu faptul că nici
cele mai rapide calculatoare de care dispunem în ziua
de astăzi și nici toate computerele de pe Pământ
lucrând împreună n-ar fi putut să codifice Biblia, așa
cum a fost ea codificată acum trei mii de ani în urmă.
Rips declara că: „Este vorba de o minte care depășește
cu mult orice imaginație a noastră. Informația inclusă
în cod este probabil infinită”.
Nimeni nu știe dacă, nu cumva, fiecare dintre noi, cu
tot trecutul și viitorul său, figurează în vreun cod de
nivel superior și încă necunoscut al Bibliei și dacă
aceasta nu este într-adevăr o „Carte a Vieții”. Toți
marii conducători ai lumii din timpul celui de-Al
Doilea Război Mondial – Roosevelt, Churchill, Stalin,
Hitler – sunt menționați în cod. America, „revoluție” și
anul 1776 apar la un loc. Napoleon este codificat
alături de franța dar și de Waterloo și Elba. „Când am
folosit un calculator, am dat lovitura”, relatează Rips.
El a povestit că a găsit mult mai multe cuvinte
codificate decât prevedea domeniul statisticii în
virtutea „legilor hazardului”, iar atunci a fost cel mai
fericit moment din viața sa.
Rips a elaborat un model matematic complex care,
atunci când a fost implementat pe un program de
calculator, a confirmat faptul că Vechiul Testament
este, într-adevăr, codificat. Rips s-a împotmolit însă în
drumul spre „victoria finală”, care trebuia să fie o
metodă simplă și elegantă de a dovedi realitatea
codificării Bibliei. Pentru a reuși, a fost ajutat de
fizicianul israelian Doron Witzum, care a completat
modelul matematic. În rezumatul de pe pagina de
deschidere a referatului asupra experimentului lor
inițial, intitulat „Secvențe de litere echidistante în
Geneză” se menționează: „Analiza indică faptul că în
textul „Genezei „sunt intercalate informații ascunse
sub forma unor secvențe de litere echidistante.
Rezultatul este semnificativ în proporție de 99,998%”.
Rips și colegii lui căutaseră numele a 32 de mari
învățați, înțelepți, din epoca biblică până în vremurile
moderne, pentru a determina dacă numele și datele
calendaristice ale nașterii și morții lor erau codificate în
prima carte a Bibliei, Vechiul Testament. Pe de altă
parte, căutaseră aceleași nume și date și în traducerea
ebraică a romanului „Război și pace”, al lui Lev
Nicolaevici Tolstoi, precum și în alte două texte
originale ebraice. În Biblie, numele și datele erau
codate laolaltă, pe când în „Război și pace” și în
celelalte două texte ebraice, nu.
Probabilitatea ca informațiile codificate să apară
datorită unor coincidențe accidentale s-a dovedit, în
cele din urmă, a fi de 1 la 10 milioane. În cadrul
experimentului său final, Rips a luat cele 32 de nume și
64 de date și le-a amestecat în 10 milioane de
combinații diferite, astfel încât 9.999.999 dintre ele să
nu corespundă și doar o singură combinație să fie
corectă. Apoi a efectuat o verificare pe calculator,
pentru a vedea care dintre cele 10 milioane de
combinații dădea cel mai bun rezultat și a constatat că
numai în Biblie numele și datele corecte apăreau
împreună. „Niciuna dintre combinațiile aleatorii nu
era corectă. Rezultatele erau 0 contra 9.999.999 sau,
altfel spus, 1 la 10 milioane”.
Astfel de experimente, cum este cel descris anterior
au mai fost realizate folosind și alte opere literare cum
ar fi „Crimă și pedeapsă”, de Dostoievski, un text ce
cuprinde 304.805 litere, fiind deci comparabil cu șirul
de litere din Biblie. Aici numele Yitzhak Rabin nu
apărea deloc, în nicio secvență de intervale. Alte nume
codificate în Biblie, cum ar fi Shakespeare sau Kennedy
apăreau și aici. Cu toate acestea, în timp ce în Biblie
cuvintele ce apăreau după numele lui Kennedy erau
„va muri”, iar orașul Dallas era codificat în același
pasaj, în „Crimă și pedeapsă” nu apărea niciun fel de
asociație logică. La fel, „Shakespeare” apărea o singură
dată în romanul lui Dostoievski, dar nicidecum asociat
cu numele unor opere ale sale cum apare acesta în
Biblie.
„Distincția dintre prezent, trecut și viitor este doar o
iluzie, oricât ar fi de persistentă”. Numele lui Albert
Einstein legat de această teorie apare abia în 1955, când
alte codificări și l-a ajutat pe Rips să-și susțină teoria și
să concluzioneze: „Firește că dacă s-ar căuta suficiente
exemple într-o altă carte, s-ar găsi până la urmă unele
cuvinte asociate logic sau apărând la un loc. Dar
numai în Biblie apar informații asociate în mod
constant și coerent. Nimeni nu a descoperit nimic
asemănător în nici o altă carte, în nicio traducere și în
nici un alt text ebraic original, cu excepția Bibliei”.
Un criptograf veteran de la strict secreta Național
Security Agency din SUA, Harold Gans era sigur că
putea dovedi falsitatea demonstrației realizată de Rips
pentru codul biblic. Gans a realizat propriul său
program de calculator și a refăcut căutările făcute de
Rips în codul biblic, în legătură cu datele despre cele
32 de personalități care apăreau codificate în Biblie.
Spre marea uimire a lui Gans, informațiile existau:
datele la care se născuseră și muriseră acele
personalități, erau codificate în Biblie împreună cu
numele lor. Lui Gans nu i-a venit să creadă, dar tot mai
era convins că nu există niciun cod în Biblie. Astfel, el a
hotărât să caute și alte informații în legătură cu cele 32
de personalități care apăreau codificate în Biblie, în
speranța că va găsi ceva cu care să dea la iveală falsul
din experimentul lui Rips, eventual chiar șarlatania
matematicianului israelian. Gans a pornit de la ipoteza
că, dacă există un cod adevărat, atunci el ar trebui să
conțină și informații exacte despre localitățile unde s-
au născut cele 32 de persoane codificate. După
aproximativ 400 de ore de căutări, Gans a verificat
concordanța celor 32 de nume cu localitățile lor natale.
În plus, Gans a mai realizat o căutare asemănătoare
pentru alte 34 de personalități cunoscute, pentru care a
verificat concordanța nume-loc de naștere, iar
rezultatul a fost exact. Concluzia lui Gans a fost că în
Biblie sunt codificate informații despre trecut și viitor
într-un mod care exclude din punct de vedere
matematic, orice coincidență, iar acest gen de
informații nu se găsesc în nici un alt text. După spusele
lui Gans, experimentele pe care le-a realizat în legătură
cu codul Bibliei l-au transformat dintr-un ateu convins
într-o persoană profund religioasă.
Rips și Wistum au prezentat articolul lor uneia
dintre cele mai importante reviste americane de
matematică, „Statistical Science”. Mai mulți
matematicieni care lucrau pentru acea revistă au
verificat demonstrația matematică ce susține existența
codului. Teoria codului Bibliei a trecut cu succes și
toate aceste teste, fiind astfel acceptată de „Statistical
Science”.
În continuare vă prezentăm unele exemple de
personalități marcante ce apar codificate în Biblie,
precum și mențiunile despre acestea pe care le oferă
codul. Homer apare codificat ca fiind „poet grec”;
Shakespeare apare codificat ca „reprezentant pe
scenă”, alături fiind codificate și unele opere a lui:
„Hamlet” și „Macbeth”. Și Beethoven și Bach apar
codificați în Biblie, pentru fiecare apărând mențiunea
„compozitor german”. Mozart apare și el în cod alături
de cuvintele „compozitor” și „muzică”, iar Rembrandt
este codificat „pictor olandez”.
Fiecare progres al tehnologiei moderne a fost
înregistrat în codul biblic. Frații Wright apar codificați
alături de cuvântul „avion”, Edison este codificat cu
„electricitate” și „bec electric”, iar Marconi este
codificat cu „radio”. Newton apare codificat cu
„gravitație”. După cum am menționat anterior,
Newton intuia existența unui cod ascuns în Biblie, pe
care însă nu l-a aflat; codul însă, „știa” de Newton,
deoarece, în codul biblic, alături de expresia „codul
Bibliei” apare și numele lui Newton.
Einstein apare codificat în Biblie doar o singură dată.
Enunțul „s-a prezis o persoană cu mintea ageră” apare
în același loc. Cuvântul „știință”, peste care se
suprapune expresia „o nouă și excelentă înțelegere”
intersectează numele savantului. Și chiar deasupra lui
„Einstein”, textul ascuns menționează „el a răsturnat
realitatea prezentă”. Teoria relativității, principala
descoperire a lui Einstein, este de asemenea codificată.
Este posibil ca și teoria „câmpului unificat” să fie
codificată în Biblie. Împreună cu numele lui Einstein,
în matricea în care figurează unica lui mențiune,
împreună cu teoria relativității, codul oferă și indiciul
„adăugați o a cincea parte”, lucru pe care l-a urmărit și
Einstein în studiile sale despre „a cincea forță”.
În iulie 1994, lumea a asistat la cea mai mare explozie
observată în Sistemul nostru Solar. O cometă a supus
planeta Jupiter unui bombardament echivalent cu forța
a peste un miliard de megatone generând globuri
incandescente de mărimea Pământului. Coliziunea
cometei cu Jupiter este codificată de două ori în Biblie,
o dată în Geneza și o dată în Isaia. Cometa
„Shoemaker-Levy”, apare de ambele dăți cu numele
complet – numele astronomilor care au descoperit-o în
1993, iar impactul cu Jupiter este codificat aproape ca o
reprezentare grafică. În codul Bibliei, numele cometei
și numele planetei Jupiter se intersectează de două ori,
iar data impactului era menționată anticipat: 16 iulie.
Astfel, evenimentul pe care astronomii fuseseră în
măsură să-l prevadă doar cu câteva luni înainte de a se
produce, a fost prezis în codul Bibliei cu 3.000 de ani
înainte de a avea loc.
Despre ocuparea Tibetului de către chinezi, în codul
biblic apare „Și i-a pus sub pază în temniță”, expresie
care intersectează cuvântul „Tibet”.
Marea criză economică prin care a trecut SUA, în
1929, este codificată împreună cu prăbușirea pieței
bursiere. „Colaps economic” și „criză” apar laolaltă în
Biblie, alături de cuvântul „acțiuni”. Anul în care s-a
declanșat criza, 1929 – adică 5690 în calendarul ebraic –
este codat în același pasaj. Un alt eveniment bulversant
petrecut pe scena politică a Statelor Unite, căderea lui
Richard Nixon în urma afacerii Watergate, este de
asemenea codificat în Biblie. „Watergate” apare
împreună cu „Nixon” și cu anul în care acesta a fost
silit să demisioneze – 1974. În pasajul în care a fost
codat „Watergate”, textul codat al Bibliei formează o
întrebare: „Cine este el? Președinte, dar a fost alungat”.
De asemenea, cu șase luni înaintea alegerilor pentru
președinția SUA din 1992, codul a dezvăluit alegerea
lui Clinton. Alături de „Clinton” apărea viitorul său
titlu: președinte”.
Aselenizarea primei nave pământene pe Lună este
codificată și ea în Biblie. „Om pe Lună” apare în cod
împreună cu „navă spațială” și „Apollo 11”. Până și
data la care Neil Armstrong a făcut primul pas pe
Lună – 20 iulie 1969 – se regăsește în Biblie. Cuvintele
lui Armstrong: „Un pas mic pentru om, un salt uriaș
pentru omenire” își găsesc și ele ecoul în codul biblic:
în pasajul unde apare data aselenizării, „Luna” este
intersectată de expresia „Realizat de omenire, realizat
de om”.
Cu acest gen de exemple am mai putea continua,
însă cele oferite până acum sunt suficiente pentru a
demonstra realitatea codului. Ar mai fi totuși
interesant să aflați rezultatele unor căutări în codul
Bibliei ce au avut drept scop aflarea mai multor
informații despre România. Astfel au fost găsite
informații impresionante despre țara noastră, chiar
dacă nu s-a folosit un program foarte performant de
căutare în Biblie. Textele biblice pe care noi le-am avut
la dispoziție pentru căutare au fost următoarele:
— Textul original în ebraică al Genezei, așa cum
apare el în cea mai cunoscută ediție a Bibliei – „Biblia
de la Ierusalim”;
— O traducere în grecește a Vechiului Testament,
recunoscută ca fiind foarte valoroasă;
— Cea mai veche și mai importantă traducere în
engleză a textului Vechiului Testament, ce aparține
versiunii cunoscute sub numele „King James Version”,
publicată în 1611.
Chiar dacă cele mai numeroase și autentice
informații pot fi găsite apelând în special la textul
original al Bibliei, cel în ebraică, datorită încărcăturii
spirituale excepționale pe care o are textul biblic,
anumite date se pot afla chiar în cazul în care apelăm
la unele traduceri inspirate ale Bibliei. Cu toate că în
cele trei surse conținute în programul de căutare în
codul biblic (menționate mai sus) nu am avut la
dispoziție traducerea integrală a Bibliei, chiar și o bază
de date limitată a fost de natură să ofere unele
informații profunde. Pentru traducerea în română a
pasajelor din Biblie a fost folosit textul Bibliei în limba
română.
În textul ebraic original al Genezei, numele României
apare codificat de 17 ori. Cele mai relevante informații
le-am considerat a fi prezente în următoarele trei
exemple:
— În secvența de mai jos, alături de „România”
(ortografierea ebraică a numelui țării noastre este
încadrată în text) apar următoarele citate: „Iată Eu
(Dumnezeu) sunt cu tine și te voi păzi pe orice cale vei
merge...” și „nu te voi lăsa până nu voi împlini toate
câte ți-am spus” (Geneza, cap. 28, versetul 15);
— Într-o altă secvență din originalul Genezei în care
apare codificat numele „România”, textul care
intersectează numele țării este următorul: „Și
cutremurându-se Iacov a zis: „Cât de misterios este
locul acesta! Aceasta nu e alta fără numai casa lui
Dumnezeu, aceasta e poarta cerului!” (Geneza, cap. 28,
versetul 17);
— În cea de-a treia situație, numele codificat
„România” este intersectat de citatul următor: „Și a
luat Domnul Dumnezeu pe omul pe care-l făcuse, și l-a
pus în grădina cea din Eden, ca s-o lucreze și s-o
păzească.” (Geneza, cap 2, versetul 15).
 În textul Noului Testament tradus în grecește,
numele „România” apare de 2 ori. Informații mai
importante au fost găsite în secvența pe care o
prezentăm mai jos: numele „României” este codificat
mai sus cu următorul pasaj: „Zis-a lui Stăpânul: „Bine
slugă bună și credincioasă, peste puține ai fost
credincioasă, peste multe te voi pune; intră întru
bucuria Domnului tău.” (Matei, cap 25, versetul 21).
În cazul Noului Testament tradus în engleză, numele
„România” apare de două ori. Vă prezentăm o
secvență concludentă și pentru această căutare în
codul Bibliei: în secvența de text care va urma se
observă cu ușurință cum expresia „His own house
Jesus”, care se traduce prin „însăși casa lui Iisus”,
intersectează numele României. Toate aceste informații
din codul biblic vin să confirme profețiile despre țara
noastră, și anume că România a fost aleasă de
Dumnezeu, să fie centrul spiritual al planetei în epoca
ce va urma.
Majoritatea oamenilor consideră că Biblia este o
simplă carte și doar pentru o mică parte dintre aceștia,
Biblia este o lucrare divin inspirată. Având în vedere
informațiile despre codul biblic, putem spune că a
început un nou mod de explorare a Bibliei. Toți cei
care au avut posibilitatea să se convingă de existența
codului Bibliei consideră acum că, ceea ce numim noi
Biblie – cartea propriu-zisă – este doar primul său
stadiu (nivel). Biblia s-a dovedit a fi și un program de
calculator, nu doar o carte pe care Rips a introdus-o
într-un computer, ci un program pe care autorul său l-
a conceput ca interactiv și mereu adaptabil. Codul
Bibliei se prezintă ca o serie de revelații temporizate,
fiecare dintre ele fiind programată pentru a
corespunde nivelului epocii sale. Eliyahu Rips spunea
referitor la cod: „Cantitatea de informații din codul
biblic este incalculabilă și probabil infinită. Iar acesta
nu este decât începutul, primul nivel și cel mai simplu
al codului biblic. Codul este mai puțin asemenea unui
joc de cuvinte încrucișate, cât mai degrabă, asemeni
unei holograme. Noi observăm doar matrice, adică
tablouri bidimensionale, când probabil ar trebui să
privim în cel puțin trei dimensiuni, dar nu știm cum”.

Coduri biblice

Ideea existenței unor coduri biblice a apărut în

secolul al XVI-lea, când studenții evrei au descoperit în
versiunea din limba ebraică a scripturii, mai precis a
primelor cinci capitole, cuvinte ascunse, deosebit de
interesante114. Devout Jewus este convins că detaliile a
114
Preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/coduri-biblice-intreaga-
noastra-viata-se-afla-scrisa-biblie, vizitat pe 5 septembrie 2016, orele 5:03.
tot ceea ce urmează să se întâmple pe Pământ este
menționat în aceste rânduri. Marii Rabini au afirmat
întotdeauna că scrierile au fost dictate lui Moise direct
de către Dumnezeu, deci nu au cum să apară
modificări în text. scăpat printr-o minune de camerele
de gazare ale naziștilor. Interesul său față de cărțile
antice ale codurilor biblice l-au condus la dezvoltarea
propriei teorii.
Deși în timpul celui de-Al Doilea Război Mondial
starea de sănătate a lui Weissmandl s-a deteriorat, a
reușit să promoveze ideea spărgătorilor de coduri, cu
ajutorul faimosului program german Enigma. De
asemenea, ideile lui Weissmandl au marcat și
începutul epocii microcipurilor, care le-a permis
inițiaților în tainele Scripturii, adepți ai teoriei lui
Weissmandl, să se folosească de noua tehnologie
pentru a continua cercetările asupra codurilor biblice.
În 1994 un grup de intelectuali, Doron Witztum,
Eliyahu Rips și Yoan Rosenberg, au publicat în
jurnalul „Științe Statistice” un studiu despre un
experiment pe care l-au efectuat folosind metodele lui
Weissmandl. Astfel, ei au afirmat că în capitolul
Genezei au descoperit referiri la 34 de mari rabini
înțelepți, împreună cu datele nașterii și morții acestora.
Publicarea acestui studiu a stârnit un real interes față
de codurile biblice, atât în rândurile oamenilor de
știință, cât și ale populației. Acest interes este la fel de
viu și astăzi, de-a lungul timpului el ducând la apariția
multor cărți, deși multe dintre acestea nu au
fundament științific
Metoda descifrării codurile biblice este destul de
simplă: cercetătorii au folosit un sistem numit Secvența
Literelor Echidistante. Acest procedeu constă în
alăturarea tuturor literelor de pe un rând, într-un
singur așa-zis cuvânt, fără să se țină seama de semnele
de punctuație. Apoi, prin extragerea, din lanțul astfel
format, a anumitor litere, rezultate din utilizarea unei
anumite secvențe, rezultă alte cuvinte distincte.
Spre exemplu:
ARETHEREHIDDENMESSAGESHERE. Dacă din
acest lanț de litere extragem fiecare a șasea literă,
începând cu primul „T”, ajungem la cuvântul „TIES”
(legături). Metoda poate fi folosită atât de la stânga la
dreapta, cât și invers, folosind, ca secvență, orice
număr de litere sau spații. Sunt însă și metode de
decodificare mult mai complicate, numite șiruri sau
matrici. Acestea sunt două dimensiuni de prezentare a
textului, seamănă cu încercarea de a căuta un cuvânt
într-un puzzle care conține câte un cuvânt ascuns în
fiecare direcție.
Inițial, Weissmandl a descoperit că plecând de la
primul „T” din primul vers al Genezei și sărind de trei
ori câte 50 de litere a obținut un nou cuvânt, respectiv
TVRH, echivalentul din limba idish pentru cuvântul
Torah – Scriptură. Această descoperire se poate aplica,
tot cu secvența de 50 de litere, și pentru capitolele
Exodul și Numerele.
Mulți autori de senzație s-au lăsat seduși de aceste
teorii și au început să emită teorii fanteziste, iar
codurile biblice au devenit un fenomen asemănător cu
profețiile lui Nostradamus. Mulți adepți ai acestor
coduri biblice spun că ele nu ar trebui văzute ca
instrumente de aflare a destinului, ci, mai degrabă ca o
dovadă că Sfânta Scriptură a fost într-adevăr scrisă de
Dumnezeu, cel care are cunoștință de tot ceea ce
urmează să se întâmple.
Ei mai spun că toate aceste descoperiri referitoare la
evenimentele care urmează să se întâmple pot să nu fie
valabile, pentru că dacă ele nu se întâmplă atunci nu
trebuie decât să se folosească altă secvență pentru
alcătuirea altor cuvinte. Mulți oameni consideră că
detaliile valabile care apar în urma folosirii codurilor
biblice sunt mai degrabă cuvinte amestecate, care
întâmplător corespund unor evenimente reale.
Bineînțeles, există și foarte mulți sceptici, mai ales în
rândul oamenilor de știință, al experților în statistică și
informatică. Doi dintre aceștia, matematicienii Dror
Bar-Natan și Brendan McKay, au fost primii care au
contestat descoperirile lui Witztum, Rips și Rosenberg.
Dar, căutând detalii despre rabini faimoși, McKay și
Bar-Natan au făcut descoperiri similare cu ale celor trei
studiind celebrul roman al lui Tolstoi, „Război și
pace”. Alte experimente au relevat, de asemenea,
previziuni ale unor asasinate celebre, moartea prințesei
Diana și războiul împotriva terorismului.
Adepții teoriei existenței unor coduri biblice spun că
ei vor încerca în continuare să elucideze aceste mistere
pentru a dovedi că într-adevăr Dumnezeu a scris
Biblia, chiar dacă unii sunt tentați să creadă că un
sistem de coduri, elaborat ulterior, ar putea descifra
previziunile conținute în Vechiul Testament din Biblie.

Isus și prezența sa în India

Jurații legilor mozaice și cei ai esenienilor de la

Marea Moartă, știau că cel puțin un trib dintre ei trăia
în îndepărtatul Kașmir8, azi o provincie a Indiei. Ei
cunoșteau scrieri vechi din timpul domniei lui
Solomon și legăturile sale asiatice și este posibil ca și în
timpul lui Isus să fi existat un contact între esenieni și
tribul transmutat din Kașmir. Celebrul Erich von
Däniken ne prezintă ipotezele sale despre motivele și
felul în care Isus ar fi putut veni în Kașmir:
Într-o vineri la prânz, Isus a fost răstignit pe cruce.
Vineri, la miezul nopții începe sabatul, a șaptea zi, zi
de odihnă a sfințirii și înnoirii spirituale. Cuceritorii
romani erau destul de deștepți să țină cont de aceste
legi religioase. De aceea, în ziua sabatului niciun
pedepsit nu mai avea voie să spânzure pe cruce.
Istoricii au stabilit, împotriva ipotezelor general
acceptate, că pedeapsa romană a crucificării nu era
neapărat o condamnare la moarte, ci, mai mult, o
metodă barbară de pedepsire. Corpuri tari și
sănătoase, cu o voință puternică, reușeau să
supraviețuiască. Biblia relatează că un legionar roman
l-a împuns pe Isus în coapsă. Din rana lui a curs sânge
și apă. Așadar. Isus nu era mort. Lui Iosif și Nicodim,
cu ajutorul câtorva femei printre care și mama lui Iisus,
li s-a permis să-l dea jos de pe cruce. Bărbații l-au
convins pe soldatul roman că Domnul ar fi mort, i-au
acoperit trupul rănit cu eșarfe și i-au îngrijit rănile cu
alifii și ierburi. Numai așa înțelegem textul din Biblie:
„Doi tineri au întrebat femeile la mormânt: De ce
căutați pe Cel viu între cei morți?” (Luca, XXIV, 4–5).
8. Idei extrase selectiv și prelucrate din cartea lui
Erich von Däniken, Kiribati, traducere de Paul Melnik,
București, Editura Lucman, 1997, pp. 177–185
Evanghelistul Ioan nu scrie nimic despre înălțarea la
Cer a Domnului și afirmațiile lui Luca, Marcu și Matei
se contrazic. Prin tradiție, se spune în relatarea biblică
faptul că Isus, după ce a fost coborât de pe cruce, s-a
arătat mucenicilor și că i-ar fi permis lui Toma
necredinciosul să-i atingă rănile de la mâini și picioare.
Romanii au prins de veste că Isus trăiește și au
început să-l caute. Fiind un om cunoscut în oraș. Isus
nu mai putea să apară în public, căci tot teritoriul
actualului stat Israel aparținea cuceritorilor romani, ca
și sudul Egiptului, nordul Libanului, Turcia și vestul
Europei. Pentru fugă exista o singură direcție – spre
est. S-a refugiat în direcția Kașmirului, fiindcă a fost
asigurat de esenieni că acolo și-ar întâlni compatrioții.
Romanii l-au pus pe Saul să-l încolțească deoarece
știau despre le că este un ofițer școlit, care-i urmărește
pe creștini. Saul, vulpe șireată, a înțeles că Isus va trece
prin Damasc în direcția est, căutând să scape de
urmărire. Înainte de Damasc, Saul l-a lăsat pe Isus să
cadă într-o plasă: „Saul, Saul, de ce mă urmărești?”
(Faptele Sfinților Apostoli, IX, 4). În discuție, Isus a
căutat să-l convingă pe roman că persoana sa nu mai
reprezintă niciun pericol și să-l lase să-și vadă de
drum.
După această întâlnire, Saul a devenit Paul (Pavel), s-
a întors către misionariat, a devenit deci primul om de
altă credință care s-a creștinat. Paul a propovăduit mai
departe învățăturile lui Isus conform cărora în fața lui
Dumnezeu toți sunt egali, ceea ce reprezenta de fapt
un program politic de înaltă clasă. Călătoriile
misionarului Paul erau urmate de revolte ale sclavilor
– motiv pentru primii împărați romani să urmărească
la sânge tânăra comunitate creștină. Romanul Saul
(Paul) a sfârșit răstignit pe cruce cu capul în jos. În
ochii romanilor el era considerat un trădător.
Nu a rezistat Maica Maria la greutățile drumului? A
murit ea la câțiva km vest de actualul Rawalpindi, în
Pakistan? Acolo există și acum o capelă Mai Mari,
ultimul loc de odihnă al Maicii Maria.
Dacă urmărim părerile indienilor, Isus a drumețit
mai departe spre Kașmir, scăpând de urmăritorii săi
romani. El a fost integrat cu prietenie în comunitatea
esenienilor, care aveau niște obiceiuri severe. S-a
căsătorit și a murit la o vârstă înaintată – fiind onorat și
de omul simplu și de stăpânitorul puternic...
Pe terasa Hotelului Oberoi, un fost palat al unui
maharajah, mă aștepta profesorul doctor F.M.
Hassnain, cu care am schimbat mai multe scrisori, în
care l-am anunțat de vizita mea. El este în serviciul
statului și ordonează ca „șef al arhivei” nu numai acte
actuale ale statului, ci și documente din trecut. De la el
am sperat mai multă claritate în combinațiile mele
îndrăznețe. Acum el ședea lângă mine sub o umbrelă
de soare...
— Cred că în timpul călătoriei cu mașina prin țara
noastră ați observat ce asemănătoare este populația
Kașmirului cu populația din Palestina istorică.
Asemănarea există și în înfățișare și limbă, nu numai în
ritualurile religioase. Puteți recunoaște în vechile
construcții ale templelor din Kașmir, miniaturi ale
Templului din Ierusalim. Ați văzut muntele numit
„Tronul lui Solomon” și la o depărtare de numai 15 km
este „Grădina lui Solomon”. Pe Tronul lui Solomon
sunt două inscripții: a) „În acest timp a predicat
profetul Isus” – dacă vom calcula anul după
Calendarul Gregorian, este vorba de anul 54 d.Hr.; b)
„El este Isus, profetul copiilor lui Israel”. Aici la noi în
Kașmir există munți amintiți în a cincea carte a lui
Moise, pe care i-ați căuta degeaba în Palestina și la noi
se află și mormântul lui Moise. Când Isus a venit până
aici nu a căutat un țel aproximativ, el a vrut să ajungă
în țara părinților săi.
— De unde a știut Isus de această țară?
— Există mai multe posibilități. Poate a știut din
scrierile vechi aflate la Mănăstirea Essener. Dacă nu
erau indicii scrise, erau tradiții transmise oral, căci nu
trecuse foarte mult de la Exod. Mai există o posibilitate
mai puțin luată în seamă: știți că cercetătorii
occidentali au o lacună, pe care nu o pot elimina,
privind perioada cuprinsă între al 12-lea și al 30-lea an
de viață a lui Isus? Trebuie să ne întrebăm dacă nu
cumva Isus și-a petrecut tinerețea în țara noastră.
Întrucât profesorul pleda pentru exactitate, am
întrebat:
— Între Ierusalim și Srinagar există o distanță
enormă de 4.000 km în linie dreaptă. Cum a învins Isus
această distanță?
— Gândiți-vă la coloniștii canadieni din secolul
nostru! Ei au reușit să ajungă fără tren, avion și
automobil, de la coasta de est la cea de vest și e vorba
de 7.000 km. Pe jos cu familiile, cu gospodăria, cu
căruțe simple. La un marș de numai 15 km pe zi,
distanța Palestina-Kașmir se poate străbate într-un an,
dar în timpurile biblice oamenii erau precis mai iuți de
picior decât suntem noi astăzi.
— Există ceva palpabil, care să se poată cuprinde,
măsura și fotografia?
— Avem aici Mormântul lui Isus, care de 1.900 de
ani este amintit în documente. Scrierea de pe piatra
mormântului spune: „Aici se odihnește renumitul
profet Yuz-Asaf, denumit Yusu, profet al copiilor lui
Israel”. Noi trebuie să știm că Yuz-Asaf și Yusu, sunt
identice cu numele Isus, acestea fiind moduri de
scriere locale ale numelui Isus. Plăcile mormântului
sunt orientate în direcția est-vest.
Despre viața lui Isus în Kașmir, dr. Aziz Kașmiri a
scris lucrarea „Isus în Kașmir”. Mormântul nu a primit
aprobare pentru studii, pentru că înaltele autorități din
Kașmir se tem să nu rănească sentimentele religioase
ale creștinilor, musulmanilor și hindușilor.
O altă carte care vorbește despre viața lui Isus în
Kașmir este lucrarea scrisă în limba sanscrită în anul
115 d.Hr., „Bhavishya Maha Purana”. La paginile 465
și 466, în versetele 17 și 32, este descrisă o întâlnire a
lui iisus cu stăpânitorii din acele timpuri:
„În timpul în care a domnit Raya Shalewahin –
aceasta era în anul 78 d.Hr. — domnitorul s-a lăsat
cărat peste munții răcoroși ai Kașmirului. Regele a
văzut o persoană fericită, îmbrăcată într-o cămașă
lungă de in, care ședea în iarbă și în jurul lui erau mai
mulți ascultători. Shalewahin l-a întrebat pe străin cine
era el. Bărbatul îmbrăcat în alb a răspuns cu o voce
liniștită și fericită: – Eu sunt născut dintr-o fecioară și
sunt predicatorul religiei Mlachha, religia principiilor
adevărate. Regele a întrebat mai departe: – Ce fel de
religie este aceasta? Isus a răspuns: Omaharay (Mare
Domnitor), am drumețit și am predicat în țara Mlachha
(geografic, Palestina și Israelul de azi), i-am învățat
realitatea și i-am învățat cum să nu-și piardă tradiția.
Eu am apărut acolo și ei m-au numit Mesia. Nu mi-au
iubit învățăturile, au lepădat tradiția și m-au
condamnat. Am suferit mult în mâinile lor.
Când regele a vrut să afle mai mult despre religia
străină, omul îmbrăcat în cămașa albă de in a răspuns:
– Religia însemnă dragoste, adevăr și puritatea inimii
și de aceea sunt numit Mesia”.

Breviar

Animale mutilate

Animale mutilate, în special, vaci, cai și oi au fost

descoperite în mai multe zone ale lumii. Conform
specialiștilor, mutilarea era făcută în circumstanțe
anormale. Ne referim la precizia chirurgicală, drenarea
totală a sângelui, lipsa organelor sexuale. În perioada
1985–2015, în deșertul New Mexico (SUA), au fost
descoperite peste 10.000 de cadavre ale unor animale
mutilate cu o precizie chirurgicală.
Primul caz de mutilare de acest tip a fost descoperit
în anul 1967, în Colorado. Fermierul a raportat la
poliție prezența unor lumini puternice deasupra
fermei sale. Când poliția a sosit la fața locului, a
descoperit cadavrul unui cal care se descompunea
foarte rapid. Pielea prezenta niște incizii care păreau
făcute cu bisturiul. Cadavrele mutilate au fost
examinate de specialiști care au concluzionat că
animalele de pradă, câinii sălbatici și coioții, nu puteau
mutila de asemenea manieră un animal. Cadavrele nu
prezentau urme de sânge, semn că ele fuseseră ridicate
și mutilate, după care au fost aruncate pe câmp. Multe
dintre aceste cadavre aveau lipsă o ureche, un ochi,
organele interne, dar în special, cele sexuale.
În locurile unde au fost descoperite cadavre mutilate
nu existau semne de luptă sau pete de sânge. Vegetația
din jurul cadavrului prezenta modificări în
metabolismul celular, asemănătoare cu cele ale
figurilor geometrice descoperite în lanurile de grâu.
Modificările metabolismului celular se puteau t ace cu
ajutorul unor microunde de o putere uriașă.
O întâmplare ieșită din comun s-a petrecut în
septembrie 2011, în localitatea Louth, Marea Britanie 115.
Mai multe persoane au fost martore la apariția unui
OZN, deasupra pajiștii pe care se aflau 1.500 de oi și
miei. OZN-ul a staționat câteva minute, după care a
dispărut în înaltul cerului. Proprietarul fermei,
împreună cu mai mulți angajați s-au deplasat la locul
unde fusese observat OZN-ul. Mirarea a fost totală,
când au constatat că cele 1.500 de oi dispăruseră.
S-au făcut căutări în toată zona. Animalele
dispăruseră fără urmă, în câteva minute. Martorii au
declarat că, în noaptea respectivă, au observat un OZN
cu formă de triunghi, care era luminat puternic în cele
115
Preluare și adaptare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/fenomenul-ozn-
disparitii-si-mutilari-de-animale, vizitat pe 9 septembrie 2016, orele 14:40.
trei colțuri și care a staționat 2–3 minute deasupra
animalelor, la o distanță de câțiva zeci de metri. Totul
s-a petrecut în cea mai mare liniște.
Au existat martori care se aflau în automobile, pe o
șosea din apropierea câmpului și care au declarat că au
văzut luminile puternice ale OZN-ului. Fermierii din
zonă au declarat că, este puțin probabil ca 1.500 de
animale să dispară în câteva minute, fără a lăsa urme.
Nu este primul caz de acest gen, numai că, de această
dată, numărul animalelor dispărute este foarte mare.

Anomalii spațiu-timp

Mayașii urmăreau anumite cicluri temporale pe care

le foloseau ca să deschidă portaluri de călătorie în timp
și spațiu116. Anticii învățaseră cum să gestioneze
experiențele unei anomalii temporale, astfel încât să nu
aibă de suferit. Multe dintre aceste portaluri apar
spontan pe suprafața Pământului, cauzând dispariții
misterioase, deplasări temporale și alte anomalii.
Întrucât câmpul energetic al locului respectiv are
caracteristici fluidice, ne putem aștepta ca vortexul din
interiorul lui să apară sub forma unor bule sferice.
Presiunea acestui câmp energetic împinge spre
116
Preluare și adaptare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/anomalii-spatiu-
timp-portaluri-misterioase-de-pe-terra, vizitat pe 10 decembrie 2016, orele 18:10.
înăuntru, din toate părțile, tot așa cum atmosfera
împinge o bulă de aer. Mai mult decât atât, întrucât
materia este transformată într-o funcție ondulatorie în
interiorul acestui vortex, inclusiv atmosfera, nu mai
putem vedea obiecte solide, ci fotoni de lumină într-o
sferă cețoasă și obscură.
În anul 1996, un post TV din Florida (SUA) primește
o casetă video de la un anonim. Cazul a fost cercetat de
mai mulți specialiști, fizicieni sau experți în analiză
computerizată. Toți au concluzionat că înregistrarea de
pe casetă este reală. Caseta era de la camerele de
securitate ale unei mici fabrici din Florida, cadrele fiind
comasate pe un singur ecran.
În unul din cadre la ora 23, un muncitor merge la
poarta din spate. În zona în care bărbatul stătea în
picioare apare o lumină albă neclară. O interferență
electromagnetică întrerupe pentru scurt timp
imaginea. Lumina ține câteva secunde, după care
dispare. Camerele funcționează toate normal, dar omul
a dispărut. În acel moment, în fabrică s-a întrerupt
curentul. Lumina a revenit în jurul orei 1, timp în care
bărbatul a fost căutat de colegii săi. El a fost descoperit
de colegii săi în momentul în care lumina a revenit. Era
în curte, abia se sprijinea în mâini și picioare, deci la
nivel orizontal, era în stare de șoc și voma. Nu și-a mai
adus aminte nimic despre ceea ce s-a întâmplat în cele
două ore. A doua zi și-a dat demisia și nu a mai revenit
niciodată în fabrică.
Un alt caz s-a petrecut pe autostrada M56, Marea
Britanie, în anul 1988. O femeie care circula pe
autostradă a pierdut noțiunea a șase ore, după ce o
lumină a apărut deasupra mașinii. Câteva zile mai
târziu, s-a aflat că exact la aceeași oră, doi reporteri
care filmau un reportaj pe un lac din apropierea
autostrăzii au avut surpriza să vadă cum două cutii de
conservă au zburat prin aer mai multe secunde, după
care au căzut în apă. În fapt, ei trecuseră pe sub un
vortex în cadrul căruia tocmai se petrecuse saltul
temporal de șase ore. La scurt timp, în apropierea
zonei a apărut un cerc în lanul de grâu.

Apa de pe Pământ

După cum știm, apa este considerată elementul

principal care susține viața. În acest sens, viața, în orice
formă a sa, s-a născut acolo de unde provine apa. Un
studiu demonstrează că cea mai mare parte din apa de
pe Pământ are o vechime mai mare decât cea a
Soarelui și implicit a planetei noastre117. Conform

117
Preluare și adaptare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/descoperire-
uimitoare-apa-de-pe-terra-mai-veche-decat-soarele-ea-a-fost-adusa-dintr-un-
loc-misterios, site vizitat pe 10 septembrie 2016, orele 15:45.
cercetărilor actuale, vârsta Soarelui este de
aproximativ 4, 6 miliarde de ani, și el se află pe la
jumătatea ciclului principal al evoluției sale, în care în
miezul său hidrogenul se transformă în heliu prin
fuziune nucleară. Până în prezent s-a considerat că
inițial a apărut Soarele și apoi întreg Sistemul Solar.
Odată cu descoperirea senzațională care arată că cea
mai mare parte din apa care se găsește pe Terra
depășește cu mult vechimea Soarelui, lucrurile devin
pur și simplu ciudate. Specialiștii sunt de părere că apa
pe care o bem este o relicvă, fie al unui vechi sistem
solar, care s-a stins în urmă cu peste 5 miliarde de ani
sau pur și simplu a fost adusă pe Terra. Extrapolând
această idee, putem realiza că dacă apa a existat în
urmă cu peste 5 miliarde de ani, atunci și viața s-a
născut în altă parte.
Descoperirile din ultimul deceniu arată că apa este
prezentă sub diverse forme pe aproape orice corp
ceresc și astfel viața poate fi răspândită în întregul
Univers. Dar, savanții sunt de aceeași părere, că o
cometă nu ar fi putut aduce o cantitate impresionantă
de apă în Sistemul nostru Solar. Tot savanții sunt de
acord că azi nu cunoaștem prea multe cu privire la
modul cum se formează sistemele solare și dacă sunt
„ajutate” din exterior.
De cealaltă parte, există diverse teorii
neconvenționale care susțin că înainte ca viața de pe
Terra să fie creată, apa și multe alte elemente au fost
aduse dintr-un loc îndepărtat al Universului. În acest
fel, descoperirile actuale au demonstrat că până și
ADN-ul uman are o vechime de circa 11 miliarde de
ani. Adică a fost creat cu mult timp în urmă ca
Sistemul nostru Solar să existe. Este oare posibil să
existe o legătură între aceste două elemente? Se poate
ca apa să aibă aceleași origini ca și ADN-ul uman?
Dacă răspunsul este unul pozitiv, atunci este limpede
că viața de pe Terra a fost planificată și fabricată cu
mult timp înainte și ulterior adusă pe planeta noastră,
Terra.

Arca alianței

Dispărută de peste 2.500 de ani, arca reprezintă o

cutie lucrată din lemn de acacia (salcâm), înaltă de
peste un metru118. În interiorul erau păstrate tăblițele
cu poruncile dictate de Dumnezeu lui Moise. A fost
adusă la Ierusalim de către regele David, cu o mie de
ani înainte de nașterea lui Hristos.
În 1982, americanul Ron Wyatt a pretins că a

118
Preluare și prelucrare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/miracole-ascunse-
omenirii-de-catre-istorici-si-biserica?subscribe=success#blog_subscription-4, vizitat pe
ianuarie 2017, orele 11:40.
descoperit Arca într-o grotă din Ierusalim, exact unde
se afla Dealul Golgotei, locul unde a fost crucificat
Christos. Lada a fost descoperită într-o cavă, iar în
interiorul său se mai aflau două tăblițe din piatră și
urme de sânge uman. Lada era introdusă într-o formă
de piatră, pentru a fi protejată. Încuietoarea lăzii era
ruptă, semn că alte persoane umblaseră acolo. În
aceeași grotă, Wyatt a mai descoperit un candelabru cu
șapte brațe și o spadă uriașă. Peretele grotei era pătat
cu o substanță neagră, la fel și lada cu tezaurul.
Substanța s-a dovedit a fi sânge uman. Să fi fost
sângele lui Hristos care s-a scurs printre roci după
crucificare, în interiorul grotei? Sângele a fost analizat
în SUA și spre stupoarea tuturor conținea 24 de
cromozomi, față de 46, numărul normal.
Analizele s-au repetat și s-a ajuns la aceeași
concluzie. Wyatt nu a fost autorizat să dea publicității
această informație. Oamenii de știință, istoricii, dar mai
ales reprezentanții Bisericii, au refuzat să ia în
considerare descoperirea lui Wyatt. Unii l-au
considerat ca fiind un șarlatan, un mincinos. L-au
defăimat și persiflat, astfel încât Wyatt a fost redus la
tăcere. Wyatt a murit uitat de toți în anul 1999, iar
misterul în jurul acestei descoperiri persistă...
 Conștiința globală

Oamenii de știință au creat un sistem care poate să

prevadă, cu câteva ore înainte, orice eveniment major.
Acest sistem are la bază conștiința colectivă a
Universului119. Cercetarea se numește Global
Consciousness Project și mai mulți oameni de știință
lucrează de mai bine de jumătate de secol în cadrul
său. Aceștia au ajuns la concluzia că în jurul nostru
există o conștiință colectivă, pe care au numit-o
„noosfera”. Se pleacă de la ideea potrivit căreia gândul
uman poate influența direct fenomenele fizice, iar cel
care verifică această ipoteză este generatorul de
numere aleatoare.
Deci se consideră că mintea ar putea influența
secvențele de cifre și pentru că efectul este greu
sesizabil, pentru verificare și amplificare se aleg
momente în care un număr cât mai ridicat de persoane
își sincronizează gândurile și se interconectează,
deoarece se concentrează asupra unui eveniment
major ce determina o reacție emoțională colectivă.
Oamenii de știință au poziționat strategic, în mai
multe zone ale globului, niște mici circuite numite

Conștiința globală! Specialiștii au creat un sistem care prezice viitorul, pe site-

119

ul http://www.efemeride.ro/constiinta-globala-specialistii-au-creat-un-sistem-
care-prezice-viitorul, vizitat pe 26 noiembrie 2016, orele 20:13.
aripioare. Acest sistem este interconectat cu gândul
uman și în mod straniu emite semnale în sistemul
binar. Atunci când mintea umana se interconectează
cu acest sistem, se regăsesc mai multe rezultate de 1
decât cele de 0.
Pornind de la acest fapt, s-a descoperit că tot ceea ce
este în jurul nostru reacționează într-un fel sau altul
atunci când gândul uman există. În consecință a fost
creat un sistem de captare 13 numit RNG. Testul inițial
a fost realizat cu o monedă. Sistemul trebuia să
ghicească pe ce parte va cădea moneda. Atunci când
răspunsul era corect se înregistra un „hit”. Interesant
este faptul că înaintea producerii unui eveniment
major acest sistem înregistrează numeroase „hit-uri”.
Așa s-a întâmplat și înaintea tragediei din 11
septembrie 2001 de la Word Trade Center. De
asemenea, această anomalie a mai fost sesizată și
atunci când prințesa Diana a murit.
În acest sens, specialiștii au ajuns la concluzia că în
jurul nostru există o conștiință colectivă, prin care se
poate descoperi viitorul. Chiar dacă acest proiect este
la începutul dezvoltării sale, probabil că peste câțiva
ani, această conștiință globală va fi exploatată și astfel
viitorul nu va mai fi o necunoscută.
 Deplasarea în timp

Un avion care a dispărut fără urmă în anul 1946, pe

traseul Rio-Havana, a aterizat în decembrie 1993, pe
aeroportul Bogota din Columbia120. La bordul său erau
36 de schelete. Oamenii de specialitate vorbesc despre
cel mai mare mister din istoria zborurilor. Un mister
care a devenit cu atât mai mare, cu cât este vorba
despre bătrânul avion Lockheed Constellation, care a
decolat în anul 1946 și la bordul căruia s-au găsit în
anul 1993, la aterizare, cești cu cafea caldă și țigări
aprinse marca Old Gold, de mult dispărute.
Pe locurile pasagerilor se aflau ziarele zilei cu data
21 septembrie 1946, care nu erau îngălbenite de vreme
și miroseau încă a tipar. Aș fi dorit să pot da o
explicație, dar mă aflu în fața unui mister a spus
expertul Herman Guevara, conducătorul unui grup de
cercetători. Singurul lucru pe care îl pot spune cu
precizie este faptul că avionul a dispărut în anul 1946,
a mai precizat Guevara. Cum poate ateriza un avion
care are schelete la bord, numai Dumnezeu știe.
Incredibila poveste a început atunci când un avion
necunoscut, cu o inscripție foarte veche, din Panair De
Brazii, a apărut deasupra aeroportului din Bogota și a
120
Preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/avion-disparut-1946-
aterizeaza-bogota-dupa-47-de-ani/, vizitat pe 26 noiembrie 2016, orele 7:28.
început aterizarea.
Personalul aeroportului a încercat să împiedice
aterizarea, deoarece un alt avion se pregătea de
aterizare. În ultima clipă s-a putut evita o ciocnire
fatală. Când avionul fantomă s-a oprit, personalul de
pază a deschis ușile, cu mare groază, a descoperit în
interiorul avionului numai schelete. Scheletele au fost
transportate într-un spital militar. Cercetătorul Gloria
Hamandez susține că este vorba despre o deplasare în
timp. Moartea pasagerilor ar putea avea legătură cu un
contact cu ființe extraterestre. Dacă avionul ar fi zburat
într-un gol din timp, pasagerii ar fi rămas în viață.
Avionul era plin cu schelete și curelele de siguranță
erau încă nedesfăcute. Nu poate fi exclusă teoria ca
cineva din afară să fi omorât pasagerii, după care a
trimis avionul pe pământ. Trebuie să fim suficient de
puternici ca să acceptăm această realitate, a mai spus
Hamandez.

Entitățile gigantice din atmosfera Terrei

În premieră mondială, o studentă a descoperit niște

entități uriașe, invizibile, care sunt în mișcare deasupra
noastră la o mare înălțime în stratosfera Terrei 121. Cleo
Loi, o studentă de la Universitatea din Sydney, a
121
Sursa: www.descopera.ro, site vizitat pe 10 iunie 2015, orele 23:43.
descoperit existența unor „tuburi” de plasmă
gigantice, invizibile și care se deplasează la sute de
kilometri deasupra Terrei, potrivit publicației News.
Descoperirea a fost privită inițial cu scepticism de către
oamenii de știință din domeniul astrofizicii, dar Cleo
Loi, în vârstă de 23 de ani, a dovedit că există cu
adevărat acest fenomen neobișnuit.
Folosind un telescop radio din Australia de Vest,
care poate observa spațiul în 3D, Cleo Loi a arătat că
atmosfera Pământului încorporează niște structuri
tubulare de plasmă, cu forme ciudate. Complexul are
mai multe straturi de „conducte”, care sunt create de
către atmosfera ionizată de lumina Soarelui.
„De peste 60 de ani, oamenii de știință au crezut că
aceste structuri există, dar, prin crearea imaginii lor în
premieră, am oferit dovezile că acestea există cu
adevărat acolo”, a declarat Loi, care lucrează la Centrul
Australia Research Council of Excellence for All-sky
Astrophysics (CAASTRO). „Am măsurat poziția lor,
care este la aproximativ 600 de kilometri deasupra
Pământului, în ionosfera superioară. Ele par să se
continue în sus, în plasmasferă”, a explicat
cercetătoarea.
Descoperirea a fost făcută atunci când Cleo Loi a
folosit telescopul Murchison Widefield Array (MWA),
pentru a cartografia mari regiuni ale spațiului, într-un
nou mod. „Am constatat că modelele de ionizare din
ionosferă sunt destul de bine structurate. Ele plutesc ca
niște structuri tubulare și care sunt aliniate cu câmpul
magnetic al Pământului. Ele se pot deplasa din proprie
inițiativă”, a declarat Loi. Cercetătoarea a afirmat că
aceste tuburi plasmatice ar putea denatura datele
astronomice, în special sistemele de navigație prin
satelit. Deși unii au fost sceptici la început,
descoperirea studentei a fost validată și recunoscută pe
plan internațional. Lucrarea sa a fost publicată în
Geophysical Letters.

Megastructura extraterestră

De mai mult timp, oamenii de știință se chinuie să

rezolve misterul fluctuației neregulate de lumină
provenită de la steaua KIC 8462852, numită și Steaua
Tabby sau „megastructura extraterestră”122. O nouă
ipoteză de lucru indică probabilitatea existenței unor
rămășițe a unei planete care a fost absorbită în stea.
Cercetătorii de la Universitatea Columbia (SUA)

122
Alexandru Voiculescu, Aceasta poate fi cea mai bună explicație pentru
existenta megastructurii extraterestre. Consider că este pe primul nivel al
explicațiilor", pe site-ul http://www.descopera.ro/stiinta/16057225-aceasta-
poate-fi-cea-mai-buna-explicatie-pentru-existenta-megastructurii-extraterestre-
consider-ca-este-pe-primul-nivel-al-explicatiilor, vizitat pe 3 februarie 2017,
orele 8:01.
sugerează că steaua prezintă aceste intermitențe în
transmiterea luminii datorită rămășițelor unei planete
sau a lumilor acesteia.
A fost observată o descreștere generală a intensității
luminii din 1890 până în 1989. Echipa susține că, dacă
KIC 8462852 a absorbit o planetă, energia eliberată a
cauzat o creștere în luminozitate, iar acum suntem în
faza în care steaua revine la luminozitatea originală.
Cercetătorii emit posibilitatea ca o astfel de coliziune
să fie mai des întâlnită decât s-a crezut până acum.
Brian Metzger, savantul care a condus acest studiu
susține că, pe timpul vieții unei stele, „ceva în jurul a
10 planete Jupiter cad într-o stea”. Acesta dezvăluie și
că „aceste fluctuații de lumină durează doar câteva
zile, așadar când vedem una trebuie să alertăm toate
telescoapele”, astfel cercetătorii întâmpină o dificultate
în culegerea informațiilor.

Obiecte misterioase în apele mărilor

Nava spațială din Marea Baltică

În octombrie 2016, o echipă de scafandri a coborât în

apele Mării Baltice pentru a cerceta un obiect misterios
identificat pe fundul acesteia, de forma unei nave
spațiale necunoscute încă123: obiectul are o formă
circulară, cu un diametru de aproximativ 20 de metri,
înălțimea cca 5 metri, iar marginile curbate spre
interior, asemănătoare cu cele ale ciupercilor.
În partea superioară, obiectul prezintă un orificiu în
formă de ou, care conduce în interiorul său. În jurul
acestui orificiu, scafandrii au găsit formațiuni de roci
vulcanice, care prezentau și urme de lavă, lucru extrem
de interesant, deoarece în Marea Baltică nu au fost
înregistrate activități vulcanice.
Unul dintre scafandri a declarat că inițial a crezut că
este vorba despre o piatră, dar în momentul în care s-a
apropiat, și-a dat seama că este ceva cu totul diferit. El
a declarat că „putem specula că ar fi modelat de
natură, dar este cel mai ciudat lucru pe care l-am văzut
în cei 20 de ani de carieră ca scufundător profesionist”.
Un alt mister pe care echipa suedeză de cercetători
nu l-a putut elucida este pista de 300 de metri de pe
fundul mării care duce spre ciudatul obiect.

Conul de bazalt din Marea Galileei

O altă structură misterioasă a fost descoperită în

123
Abisul apelor, legătura stranie între extratereștrii și Atlantida, pe site-ul
http://www.efemeride.ro/abisul-apelor-legatura-stranie-intre-extratestri-si-
atlantida, vizitat pe 15 noiembrie 2016, orele 12:37.
vara anului 2003, în Marea Galileei, prin utilizarea
unui sonar. Este vorba despre un con monumental,
gigant, compus din pietre de bazalt a căror masă totală
ar fi de cca 60.000 tone. Specialiștii nu știu la ce servea
misterioasa structură ce cântărește mai mult decât
vasele de război contemporane și nici când a fost
construită.
Structura are o înălțime de 10 metri și un diametru
de 70 de metri. Ca reper, cercul exterior de menhire de
la Stonehenge are un diametru de două ori mai mic, iar
cele mai înalte pietre de la Stonehenge nu ating
înălțimea acestei structuri.
Structura din Marea Galileei se aseamănă cu un turn
de pietre așezate una peste cealaltă. Astfel de structuri
sunt întâlnite în lumea întreagă, unele fiind folosite
pentru a marca morminte. Specialiștii afirmă că
originea structurii este artificială.

Opinii de la Vatican

În pofida descoperirii unei planete gemene cu

Pământul, părintele José Funes, directorul
Observatorului Astronomic de la Vatican, consideră că
este improbabilă o întâlnire de gradul trei, între
oameni și extratereștri124. Orice descoperire a unei noi
planete și, cu atât mai mult descoperirea planetei
Kepler 425b, constituie o descoperire bună. Există
posibilitatea ca acolo să existe viață, chiar viață
inteligentă. Este nevoie de 11 milioane de ani lumină
pentru ca o navă trimisă de pe Pământ să ajungă pe
această planetă, care se află la o distanță de 1.400 de
ani lumină.
Posibilitatea existenței vieții extraterestre nu
complică mesajul biblic. Descoperirea vieții inteligente
nu înseamnă că nu există Dumnezeu sau că Dumnezeu
și-a trimis fiul acolo.
Încarnarea Fiului lui Dumnezeu este un eveniment
unic în istoria Umanității și a Universului, a mai spus
Funes. Dumnezeu s-a întrupat în Iisus o singură dată,
acum 2.000 de ani, în Palestina. Și El nu a ales un
francez, italian sau argentinian, ci un evreu.

Paralela de 33 grade

Numărul 33 nu este un simplu număr. În jurul lui

gravitează multe mistere și evenimente stranii sau de

124
Descoperirea vieții inteligente nu înseamnă că nu există Dumnezeu, sau că
Dumnezeu și-a trimis fiul acolo, pe site-ul www.efemeride.ro, vizitat pe 19
ianuarie 2017, orele 7:04.
mare însemnătate istorică și simbolică125. De exemplu,
33 de ani a fost vârsta la care Isus a fost crucificat, 33
este cel mai înalt grad al Franc-Masoneriei de Rit
Scoțian Antic și Acceptat și tot 33 este numărul
vertebrelor din corpul uman, dar și al articulațiilor
piciorului. Paralela de 33 grade latitudine nordică este
o dovadă că acest număr are o semnificație aparte. De
exemplu, această paralelă prin sau prin vecinătatea
imediată a câteva orașe cu semnificație istorică,
precum Los Angeles, Phoenix, Dallas și celebrul oraș
Roswell, cunoscut în întreaga lume pentru istoria sa
încărcată de apariții OZN. Președintele SUA, John F.
Kennedy a fost asasinat în orașul Dallas, iar fratele său,
Robert, a fost asasinat tot pe paralela 33, în hotelul
Ambasador din Los Angeles.
Prima explozie nucleară a avut loc în Alamogordo,
New Mexico (SUA), localitate situată pe paralela 33, iar
atacul cu bomba atomică a fost declanșat asupra
orașelor japoneze Hiroshima și Nagasaki, ambele
situate între paralele 32 și 34.
Leagănul civilizației sumeriene, zona Golfului Persie
din vechea Mesopotamia, acum Irak, este locul unde
125
Preluare de pe site-ul http://incredibilia.ro/misterele-neelucidate-ale-
paralelei-33/?
utm_source=feedbumer&utm_medium=email&utm_campaign=Feed
%3A+IncredibiliaNewsletter+%28Incredibilia.ro+-+RSS+Newsletter%29, vizitat
pe 18 decembrie 2016, orele 9:10.
paralela 33 Nord se intersectează cu râurile Tigru și
Eufrat. Unele texte biblice sugerează că Grădina
Edenului s-ar fi aflat tot în acest loc, care în prezent
arată mai degrabă a iad materializat, din cauza
conflictelor devastatoare din zonă. Rămânând în Irakul
de astăzi, capitala Bagdad este situată la latitudinea 33
grade și 33 minute Nord, iar palatul lui Saddam
Hussein a fost construit la aceleași coordonate.
Orașul antic Damasc, din Siria, dar și Afganistanul,
regiuni care sunt în zilele noastre victime ale unor
conflicte extrem de sângeroase, se află tot în apropierea
acestei paralele.
Piramida Albă, situată la aproximativ 90 de kilometri
de orașul chinezesc X’ian, se află tot pe paralela 33.
Luminile din Phoenix, celebrul incident OZN din 1997,
au avut loc deasupra orașului Phoenix, situat tot pe
paralela 33.

Planete care susțin viața

În luna august 2016, a fost descoperită încă o planetă

asemănătoare Pământului, care a fost botezată
Proxima b126. Planeta se află la doar 4 ani lumină de
126
Preluare de pe site-ul http://incredibilia.ro/misterele-neelucidate-ale-
paralelei-33/?
utm_source=feedbumer&utm_medium=email&utm_campaign=Feed
%3A+IncredibiliaNewsletter+%28Incredibilia.ro+-+RSS+Newsletter%29, vizitat
Terra, fiind cea mai apropiată planetă de Sistemul
nostru Solar și se află pe orbita cunoscutei stele
Proxima Centauri, unii cercetători considerând-o
„locuibilă”.
Distanța dintre Proxima b și steaua în jurul căreia
gravitează este de douăzeci de dori mai mică decât cea
dintre Pământ și Soare. Astfel, planeta poate efectua o
rotație completă pe orbita din jurul stele Proxima
Centauri în doar 11,2 zile.
O echipă de oameni de știință de la Marseille
Astrophysics Laboratory, din cadrul Centre Naționale
de la Recherche Scientificque crede că Proxima b ar
putea găzdui viață, datorită faptului că are apă pe
toată suprafața. Studiul a fost publicat în Astrophysical
Journal Letters, iar cercetătorii explică faptul că planeta
ar putea fi acoperită de un ocean cu o adâncime de 200
de kilometri.
În mod normal, din cauza distanței mici dintre
planetă și steaua pe care o orbitează, căldura ar fi o
problemă, dar în acest caz, nu avem de-a face cu o stea
la fel de puternică precum Soarele, astfel că
temperaturile de pe Proxima b ar trebui să fie
asemănătoare celor de pe Pământ. Din păcate,
pericolul radiațiilor rămâne, dar Bastien Brugger,
principalul membru al echipei de cercetători a declarat
pe 18 decembrie 2016, orele 9:10.
pentru The Independent că Proxima b este una dintre
cele mai remarcabile planete din afara Sistemului
nostru Solar care poate susține viața.
În plus, un alt aspect interesant e distanța mică față
de Pământ. Până în acest moment, Proxima b este cea
mai apropiată planetă de sistemul nostru solar, iar
posibilitatea de a susține forme de viață extraterestre
nu are cum să nu entuziasmeze comunitatea științifică.
O altă planetă asemănătoare Pământului ar fi
Kepler-62f, care se află în Constelația Lira și dispune
de un ocean vast, îndeplinind condițiile necesare
pentru a susține viața. Spre deosebire de Proxima b,
Kepler-62f este situată la nu mai puțin de 1.200 de ani
lumină de Terra.

Rezonanta Schumann

În anul 1920, un alt cercetător, Hans Berger, a reușit

cu ajutorul unui aparat să înregistreze o frecvență
transmisă de creier. Valoarea celor două descoperiri a
fost mai importantă atunci când cele două au fost
asociate.
În anul 1954, Schumann împreună cu un alt om de
știință, Konig, au confirmat faptul că rezonanța
Pământului se menține la o frecvență de 7,83 Hz. De
atunci se folosește termenul de Rezonanța Schumann
pentru măsurarea pulsului și a ritmului Pământului.127
Ceva mai târziu, s-a descoperit că frecvența
Pământului se potrivește cu cea a creierului uman.
Studiile arată că absența undelor Schumann duce la
grave probleme de sănătate fizică și mentală.
S-a efectuat următorul experiment: a fost construit
un buncăr subteran complet izolat de câmpurile
magnetice. Patru săptămâni, mai mulți studenți
voluntari au trăit în acest buncăr. Voluntarii au suferit
un stres emoțional și migrene. Când au fost introduse
în buncăr frecvențe Schumann, voluntarii și-au revenit.
Alte experimente au demonstrat că rezonanțele
Schumann produc spirale noi de ADN în apă.
Conexiunea noastră cu această frecvență este
perturbată de radiațiile nocive, linii de înaltă tensiune,
antene radio, telefoane mobile. O primă concluzie a
cercetătorilor a fost că ADN-ul funcționează normal
numai la frecvența de 7,83 Hz. Orice perturbare
provoacă boli, printre care și cancerul.
Se spune că noi, oamenii, trăim într-o matrice în care
există câmpuri oscilante. Perturbarea acestor câmpuri
a fost cauzată și de celebrul și misteriosul proiect
HAARP, care acționează în mod negativ asupra

127
Preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/accelerarea-rezonantei-
schumann-si-influentele-asupra-adn-ului-uman, vizitat pe 27 decembrie 2016,
orele 7:42.
ionosferei.

Rezonanta Pământului este un fenomen în creștere

S-a constatat că în diferite părți ale planetei ea

variază și nu mai e o constantă. Câmpul magnetic a
pierdut în ultimii 4000 de ani, jumătate din intensitatea
sa. Un alt fenomen care afectează rezonanța Schumann
este inversarea polilor magnetici. Timpul va părea că
se scurge mai repede, astfel încât, o zi de 24 de ore va
părea ca una de 16 ore.
Toate aceste fenomene acționează în mod direct
asupra fiecăruia dintre noi. Legătura dintre om și
pământ se modifică, făcându-ne mai vulnerabili și mai
expuși bolilor. Sunt zone pe glob unde rezonanța este
de 13 Hz. Punctul zero sau schimbarea polilor
magnetici este un fenomen care se produce o dată la
13.000 de ani și mai este cunoscut ca procesiunea
echinocțiilor. Soarele răsare din partea de vest și va
apune în partea de răsărit.
Multe dintre tehnologiile pe care le cunoaștem nu
vor mai funcționa. Rămâne să vedem ce influență au
toate aceste fenomene asupra organismului uman. Nu
se știe dacă ADN-ul uman se va adapta la toate aceste
transformări...
 Semnale radio

Astronomii au detectat un semnal radio misterios

care provine de la o stea asemănătoare Soarelui 128.
Semnalul este produs de steaua HD 164595, situată la
aproximativ 94 de ani lumină depărtare de Terra, în
constelația Hercules. Observarea acestui semnal a fost
făcută în 2015 cu ajutorul telescopului radio rusesc
Ratan-600.
Deși oamenii de știință cred că semnalul ar putea fi
rezultatul unui fenomen cosmic, aceștia au cerut și
părerea specialiștilor din Programul SETI (Search
Extraterestre Intelligence), pentru o analiză mai
complexă și o părere oficială. „Nimeni nu pretinde că
aceasta este opera unei civilizații extraterestre... însă
este destul de provocator. Cercetătorii de la Ratan-600
monitorizează acum în permanență steaua HD
164595”, a declarat astronomul amator și autorul mai
multor cărți de specialitate, Paul Gilster.
Semnalul emis de HD 164595 este extrem de
interesant datorită asemănărilor acestei stele cu
Soarele. HD 164595 cântărește aproape cât astrul
nostru ceresc, fiind doar cu 1% mai ușoară. Are o
128
Preluare de pe site-ul http://www.cunoastelumea.ro/astronomii-au-detectat-
un-semnal-radio-misterior-care-provine-de-la-o-stea-asemanatoarea-soarelui-
nostru-ar-putea-fi-o-civilizatie-extraterestra/, pe care Radu Ungureanu a postat
pe 30 august 2016 articolul cu același nume.
vechime de 4, 5 miliarde de ani, o temperatură
similară, și chiar o compoziție elementară aproape
identică cu Soarele.

Stațiile spațiale chineze

În 2011, Congresul american a decis interzicerea

participării Chinei pe Stația Spațială Internațională, din
motive „de securitate”129. Fără să fie descurajată,
Republica Populară Chineză a decis să-și construiască
propria stație spațială.
Tiangong-1, lansat în 2011, a reprezentat primul pas
pentru crearea unei stații spațiale. Prototipul a fost
utilizat pentru a practica ancorarea navelor spațiale și
pentru a găzdui oamenii pentru misiuni de scurtă
durată.
Tiangong-2 a fost lansată pe 15 septembrie 2016 din
deșertul Gobi la ora 22:04 ora locală (17:04 ora
României). O rachetă Long March 2F a propulsat stația
spațială în spațiu la 392 de kilometri deasupra solului.
China este pregătită acum să continue proiectul,
trimițând doi astronauți să trăiască în spațiu pentru un
timp îndelungat. Astronauții vor realiza experimente

129
Oana Bujor, După ce americanii le-au interzis accesul pe Stația Spațială
Internațională, chinezii au lansat a doua stație spațială. Ce misiune vor avea cei
doi astronauți, pe site-ul www.descopera.ro, vizitat pe 15 septembrie 2016
din zona medicinei, a fizicii și a biologiei, precum
transmisiile cuantice, timpul în spațiu sau furtunile
solare.
Un al treilea modul Tiangong-3 va fi lansat în
decursul următorilor ani. Modul său de proiectare va
întregi stația spațială chineză, experții considerând că
astronauții se vor putea instala permanent până în
2020.

1991, VG se comportă ciudat

În vara anului 2017, un obiect misterios, ale cărui

origini sunt necunoscute, va trece a doua oară pe lângă
Pământ130. Enigmaticul obiect se deplasează cu viteză
variabilă, decelerând și accelerând treptat și are o
luminiscență și o orbită ieșite din comun. Obiectul a
fost descoperit pe 6 noiembrie 1991 de către
astronomul James Scotti. Numeroase corpuri cerești
sunt descoperite și studiate de astronomi în fiecare zi.
Însă acest obiect nu se aseamănă cu nici un alt corp
ceresc analizat până acum.
În primul rând, atunci când a fost descoperit, avea
un diametru de doar 10 metri și o orbită heliocentrică

130
Sursa: site-ul http://incredibilia.ro/cercetatorii-sunt-uluiti-un-obiect-foarte-
ciudat-din-spatiu-se-apropie-de-pamant/, vizitat pe 27 decembrie 2016, orele
6:46.
oarecum asemănătoare cu a planetei noastre, orbită
care se întinde până la marginea Sistemului Solar. În
mod normal, un obiect de asemenea dimensiuni nu ar
trebui să se miște așa, spun oamenii de știință. Un alt
lucru bizar este faptul că 1991 VG se deplasează cu
viteze variabile, accelerând și decelerând treptat,
comportament nemaiîntâlnit la corpurile cerești
obișnuite, care au viteze constante.
După ce au reconstruit orbita inițială a obiectului,
cercetătorii și-au dat seama că 1991 VG a mai trecut o
dată pe lângă Pământ, în martie 1975. Din nou, este
vorba de un comportament anormal, deoarece
asteroizii nu supraviețuiesc atât de mult timp în spațiu
și nu rămân pe aceeași orbită, astfel că este destul de
improbabil ca un asteroid să treacă pe lângă Pământ de
două ori, prin același loc. Mai mult, oamenii de știință
au concluzionat că obiectul are o rotație ciudată, iar
luminozitatea lui variază în timp.
Toate aceste anomalii au făcut imposibilă
identificarea naturii acestui obiect, iar cercetătorii nu se
pot pune de acord și nu pot propune o singură teorie
cu privire la el: „Am analizat toate posibilitățile ca 1991
VG să fie un obiect creat de oameni. Au existat câteva
nave spațiale sau rachete din care 1991 VG s-ar fi putut
desprinde, dar, după ce am analizat fiecare ipoteză în
parte, le-am eliminat pe toate”, a declarat Scotti. Unii
susțin că 1991 VG ar putea fi o sondă extraterestră,
trimisă în spațiu pentru a descoperi sau monitoriza
alte forme de viață, alții spun că este vorba doar de un
rezervor gol de combustibil sau de o bucată desprinsă
din racheta misiunii Apollo 12.

Trovanții din România

Sunt pietre bizare, au forme sferice, elipsoidale sau

au aspectul cifrei opt131. Au mărimi diferite, de la
câțiva centimetri pana la câțiva metri. „Se nasc” într-un
deal nisipos, se desprind dintr-o râpă și cad într-o vale.
Sunt pietrele din comuna vâlceană Costești, denumite
științific trovanți. Acest fenomen neobișnuit ne
dovedește încă o dată că natura este un organism viu,
în care pietrele cresc și se mișcă, în adevăratul sens al
cuvântului. Rezervația Naturală Muzeul Trovanților,
din Costești, județul Vâlcea, este un loc creat peste cea
mai mare mulțime de astfel de „ființe de piatră”.
Localnicii au început să le acorde atenție trovanților
după ce au observat că pietrele rotunjite cresc puțin
câte puțin, în special în zilele ploioase. Mărimile
trovanților variază de la câteva grame la câteva tone.

131
Preluare a studiului Trovanții, fascinantele „pietre vii" care cresc pe dealurile
din România, pe site-ul http://incredibilia.ro/trovantii-pietrele-care-cresc/,
vizitat pe 24 ianuarie 2017, orei 10:43.
Cel mai mare trovant măsoară aproape 10 metri
înălțime.
Muzeul Trovanților se găsește la o distanță de
aproximativ 45 de minute de Râmnicu Vâlcea
(parcursă cu mașina). Un alt aspect interesant este că
pietrele mai mici par a avea o rată de creștere mai
mare decât cele mari. Procesul de creștere a trovanților
poate fi comparat cu procesul formării perlelor în jurul
unui grăunte de nisip intrat în cochilia scoicii.
Pe colinele cu trovanți, pe bolovani se pot distinge
zone concentrice care seamănă cu inelele unui trunchi
de copac. Caracteristica specială pe care toți trovanții o
au în comun sunt formele sinuoase, curbate. Însă
trovanții cresc neuniform, iar din acest motiv se
dezvoltă în forme dintre cele mai bizare. Totuși,
pietrele nu cresc ca ciupercile. Unii trovanți, la fel ca
faimoasele pietre mișcătoare din Valea Morții,
California (SUA), își schimbă locul uneori.

Trovanții se înmulțesc

Dar geologii nu se mulțumesc cu explicația din

popor că trovanții sunt „ființe vii”. Specialiștii pun
fenomenul de creștere a trovanților pe seama
conținutului de săruri minerale din piatră. Atunci când
suprafața este udă, materialul din care este formată
piatra începe să se dilate și produce presiune din
interior asupra stratului nisipos de la suprafață, ceea ce
dă impresia de creștere a pietrelor.
Astfel, se formează bulgări pe suprafața trovanților,
noi formațiuni de piatră care cresc apoi până ajung la
dimensiuni foarte mari. Pe măsură ce dimensiunile
bulgărilor cresc tot mai mult, aceștia se desprind de
pietrele pe care s-au format, sub presiunea gravitației,
și devin trovanți individuali.

Din acest motiv, fiecare trovant nou, separat, are deja

dezvoltat pe suprafață un cel puțin miez acoperit cu
un strat subțire de nisip – adică nu diferă cu nimic de
ceilalți trovanți din jurul său. Și chiar dacă geologii au
reușit să explice fenomenul răspândirii pietrelor,
diviziunea nucleelor de trovanți nu este încă pe deplin
înțeleasă. Procesul reproducerii trovanților poate fi
comparat cu altoirea plantelor. Recapitulând, avem
următoarele: aceste pietre cresc; pietrele mici cresc mai
repede decât cele mari; pietrele se multiplică; se mișcă.
Cu toate aceste date puse cap la cap, trovanții par o
formă de viață anorganică.
Astăzi, Rezervația Naturală Muzeul Trovanților este
o importantă atracție turistică. Pietrele sunt o
curiozitate pentru foarte multă lume. Pietre
asemănătoare trovanților de la Vâlcea mai pot fi găsite
în Buzău sau Suceava, dar și în Rusia, în satul
Andreevka din regiunea Oryol.

Vortexuri terestre

Corpul uman subtil prezintă un sistem de canale și

circuite energetice. Chakra este centrul de distribuție a
energiei. La fel ca și corpul uman, Pământul este
acoperit cu circuite și canale energetice care transmit
energie nu numai la suprafața planetei, ci și în
interiorul acesteia.132
Între Pământ, corpul uman și Cosmos există o
legătură indestructibilă, prin fluxurile energetice care
se creează. Vechile civilizații cunoșteau această
legătură, iar inițiații utilizau calcule matematice pentru
a determina locurile energetice puternice, locuri
numite sacre. În locurile cu fluxuri energetice
puternice, erau construite altare și temple religioase.
Mai mult, aceste temple erau orientate în funcție de
anumite constelații.
Pietrele așezate în formă de cerc aveau proprietatea
de a capta și stoca energia cosmică. Aceste locuri erau
considerate sacre pentru că omul putea evolua
spiritual. Tot în aceste locuri, oamenii se vindecau de
boli, deveneau mai rezistenți și din punct de vedere
fizic. Între chakra, centrul energetic al corpului subtil și
pietrele așezate în formă de cerc se crea un schimb de
energie, se creau fluxuri energetice benefice
organismului și mentalului.
Aceeași situație pentru templele vechilor civilizații și
pentru marile catedrale creștine. Construcțiile erau
ridicate în zone puternic energetice. Măsurătorile pe
care specialiștii le-au efectuat în marile catedrale au
demonstrat existența unor fluxuri energetice foarte

Vortexuri terestre, sacralitate și distorsiuni temporale,

132
pe site-ul
www.efemeride.ro, vizitat pe 28 martie 2016, orele 14:46.
puternice. Aceste locuri sacre permiteau comunicarea
transdimensională. Acolo se produceau evenimente
suprareale. Marii magicieni ai lumii au căutat aceste
locuri, în dorința de a-și experimenta puterile.
Profesorul britanic, Ivan Sanders, a publicat în anul
1972 un articol în care susținea că Pământul are 12
vortexuri ale diavolului. Afirmația lui se baza pe faptul
că aceste 12 zone prezintă anomalii magnetice,
distorsiuni ale timpului, dispariții misterioase. Una
dintre aceste zone este Triunghiul Bermudelor, unde
nordul magnetic este identic cu nordul geografic.
O altă zonă se află în estul Japoniei. Vorbim despre
Marea Diavolului, o zonă unde se produc distorsiuni
temporale, iar numărul disparițiilor navelor este mare.
În prezent, autoritățile japoneze au interzis navigația
pe anumite zone ale mării. O altă zonă este în
apropiere de Hawai, unde sistemul electronic al
aparatelor de zbor se defectează. Zona mai este
cunoscută cu o activitate vulcanică foarte mare.
Punctul central al planetei îl constituie Nilul și
piramidele din Egipt. Conform specialiștilor acestea se
află într-o zonă cu un uriaș flux energetic. Piramidele
din Egipt se află într-o comunicare energetică, cu o altă
celebră zonă, cea a piramidelor din Yucatan.
Profesorul Sanders susținea că zonele puternic
energetice au resurse de aur și argint. Cele două
metale captează foarte bine energia cosmică.

Artefacte importante

Amuleta din Mehragarh (Pakistan)

Apocalipsa din fresca „Roata lumii” (România)
Artefactele de la Tell Al Ubaid (Irak)
Artefactele de la Gizeh (Egipt)
Artefactele de la Heracleion (Egipt)
Artefactele de pe Muntele Molpir (Slovacia)
Artefactul din Coso (SUA)
Astronatutul de la Salamanca (Spania)
Astronautul din Val Camonica (Italia)
Bagheta siriană
Bateria de la Bagdad (Irak)
Becul antic egiptean
Burghiul scoțian
Cartea lui Dzyan
Cazanele din Iakuția (Federația Rusă)
Călcâiul de la Aiud (România)
Cele 10 porunci din New Mexico (SUA)
Cercurile de piatră
Ciocanul scoțian
Ciocanul din Texas (SUA)
Complexul megalitic de la Carnac (Franța)
Complexul megalitic de la Gunung Padang
(Indonezia)
Craniile de cristal din Mexic
Craniile de la Bradford (SUA)
Craniile de la Paracas (Mexic)
Craniile din valiza Ahnenerbe
Craniul alungit din Peru
Craniul cu coame din Sayre (SUA)
Craniul din Munții Rodopi (Bulgaria)
Craniul Sea Land (Danemarca)
Craniul tibetan sculptat (China)
Cupa și ceștile de jad din Ecuador
Decalogul din Los Lunas (Mexic)
Detectorul chinezesc de cutremure
Discul genetic
Discul Prințului Sabu (Egipt)
Discurile din Munții Baian Kara-Ula (China)
Extraterestrul de la Tutana (România)
Extraterestrul uralian
Figurina de la Nampa (SUA)
Figurinele Acambaro (Mexic)
Gânditorul de la Cernavoda (România) și soția sa
Geoda din Munții Mazone (China)
Globul de aur din Șcheii Brașovului (România)
Gobekli Tepe – site-ul neolitic (Turcia)
Harta celestă de la Changdor (Republica Bașchiria)
Harta lui Hajji Ahmed
 Harta lui Piri Reis
Lespedea de la Roșia Montană (România)
Manuscrisul „Cartea giganților” (Israel)
Marele zid din Texas (SUA)
Mâna de uriaș din Cuzco (Peru)
Mâna Roșie
Mecanismul de la Antikytera (Grecia)
Microcipul de la Labinsk (Rusia)
Modele vechi de avioane
Moneda din Illinois (SUA)
Monumentul Yoanguni (Japonia)
Nan Madol (Micronezia)
Nava extraterestră din Biserica Mănăstirii din
Sighișoara (România)
Omul de la Guciulești-Tetoiu (România)
Pietrele Ica
Pietrele vii din Munții Buzăului
Pilonul de fier din Delhi (India)
Pisica Om din Egipt
Podul lui Adam, Rama sau Seth
Reactorul de la Okko (Gabon)
Relicvele de la Cetatea Argedava (România)
Ruinele cetății Wari (Peru)
Ruinele de la Shoria (Federația Rusă)
Sabia de viking de tip Ulfbrecht
Sferele de la Ottosdal (Africa de Sud)
 Sferele din Costa Rica
Templele megalitice din Malta
Țevile de la Qinghai (China)
Umanoidul Ata din La Noria (Chile) Uneltele de la
Aix-en-Provence (Franța) Urme fosile de 100–600 de
milioane de ani
Vasul din Dorchester (SUA)
Vehicule de 14 milioane de ani
Vestigiile Culturii Cucuteni
Vestigiile din Insula Șerpilor (Ucraina)
Zidul maritim din Bahamas

Începutul Istoriei omului pe Terra este plasat de

știința actuală cu cca 8–10 mii de ani în urmă. Din
lectura Bibliei rezultă că omenirea s-a născut cu cca 6
mii de ani în urmă. Descoperiri, de regulă
întâmplătoare, ne aduc noi elemente și trezesc
următoarele întrebări care, încă, nu au un răspuns:
1. O hartă ciudată, desenată pe o piele de gazelă, a
fost descoperită în 1929 și înfățișează Antarctica
înainte să fie înghețată. Harta este semnată Piri Reis,
un amiral din armata turcă, ce a avut acces la
Biblioteca Imperială a Constantinopolului și care a
copiat-o doar, după un alt model, în 1513.
Cărțile noastre de istorie ne spun că Antarctica a fost
descoperită de James Cook la 17 ianuarie 1773. Cine a
putut desena harta după care s-a inspirat Piri Reis și
când pentru că Antarctica este sub gheață de zeci de
mii de ani?
2. O figurină bizară a fost descoperită în statul
american Idaho în 1889. Conform analizelor de
laborator s-a stabilit că are o vechime de peste 1 milion
de ani. Cine a putut să construiască o asemenea
figurină în urmă cu peste 1 milion de ani?
3. În China s-au descoperit peste 100 de piramide,
îngropate la 300 de metri în pământ. Arheologii sunt
de părere că acestea sunt cele mai vechi piramide
existente pe Terra.
Tot arheologii au demonstrat că este nevoie de zeci
de mii sau poate sute de mii de ani pentru ca un obiect
să fie «îngropat» de straturile succesive de civilizație la
300 de metri adâncime în pământ.
4. Există numeroase piramide construite pe fiecare
continent. Nimeni nu poate spune pentru ce au fost
construite aceste structuri megalitice, ci, există doar
presupuneri. Oare cine le-a construit și în ce scop?
5. În Ecuador a fost descoperită o cupă cu 12 cești.
Sunt făcute din jad și imediat au atras atenția pentru că
dacă torni conținutul celor 12 cești în cupă, aceasta se
umple perfect. Mai mult decât atât, interiorul cupei
este magnetic, dar nu și exteriorul.
Cine a realizat acest set de cești și care este cauza
pentru care interiorul cupei care le însoțește este
magnetic?
6. Peste 350 de artefacte ciudate au fost descoperite
în America Latină. Unul dintre ele înfățișează o
piramidă, care are un ochi deasupra sa. Când este
mișcat în anumite direcții se poate vedea o stea care
pare desprinsă din constelația Orion. Obiectele sunt
inscripționate cu litere ciudate, care au mai fost găsite
prin diferite locuri din lume.
Artefactele au o vechime de câteva zeci de mii de
ani. Singura explicație ar fi că pe Pământ a existat o
civilizație mai avansată înaintea apariției omului pe
Terra sau sunt rodul gândirii unei astfel de civilizații?
7. Un termen de origine pre-sanskrită a fost
descoperit într-una dintre piramidele egiptene; tradus,
acesta are următoarea semnificație – „fiul creatorului
vine”. Despre ce creator este vorba și de unde poate
veni?
8. În 1851 în Dorchester, Massachusetts (SUA), a fost
descoperit un vas din zinc și argint. El are peste
100.000 de ani vechime, ceea ce certifică faptul că ființe
inteligente au existat pe Terra și în acest trecut
îndepărtat. Despre ce fel de ființe este vorba și care este
cauza pentru care au dispărut?
9. Toate religiile importante ale lumii – hindusă,
islamică și creștină – promovează o poveste similară.
Cine dorește ca omenirea să nu afle adevărul și de ce?
10. Sistemele economice prin care a trecut civilizația
în ultimele sute de ani nu reprezintă decât un tip de
limitare și îngrădire intelectuală. Oamenii sunt, în
general, educați să se comporte precum niște roboți și
să nu aibă timp sau curaj să se mai gândească la
lucrurile cu adevărat importante din viața lor. Care
este cauza pentru care Omul este tratat, în general,
precum un sclav?
Trecutul Omenirii este mult mai complex decât îl
știm azi din cărțile de Istorie. Există numeroși oameni
de știință, care au sugerat că în fiecare colț al globului
există anumite piese ale întregului puzzle, care odată
descoperite și puse cap la cap ne vor oferi întregul
adevăr cu privire la viața de pe Terra în trecutul
îndepărtat.
Trecutul îndepărtat al planetei noastre este unul în
care au trăit diverse civilizații, dezvoltate mai mult sau
mai puțin, din punct de vedere tehnologic. Chiar dacă
această concluzie contrazice din temelii teoria
evoluționistă propusă de Charles Darwin și nu este
acceptată nici de către alți specialiști, artefactele
descoperite pe Pământ de-a lungul timpului ridică
numeroase semne de întrebare despre ce se petrecea în
urmă cu mii și milioane de ani pe Terra.
Versiunea acceptată oficial de istorici este că
Civilizația Umană a luat naștere în Mesopotamia în
jurul anului 6.500 î.Hr. și a început să ia avânt abia în
jurul anului 5.000 î.Hr. Acum, cu ajutorul noilor
tehnologii și al noilor descoperiri arheologice, au fost
aduse la lumină dovezi ale existenței unor civilizații
antice mult mai dezvoltate decât credeam noi.
Aceste civilizații, despre care nu știm aproape nimic,
au fost capabile să construiască structuri pe care astăzi,
cu tehnologia pe care o avem, ne-ar fi greu să le
recreăm. Biblia ne spune că Dumnezeu i-a creat pe
Adam și Eva cu doar câteva mii de ani în urmă...
Știința ne informează că aceasta este ficțiune și că omul
are o vechime de câteva milioane de ani, iar civilizația
actuală – de zeci de mii de ani... Există o mare de
dovezi arheologice că Istoria vieții pe Pământ ar putea
fi mult diferită față de ceea ce ne spun versiunile
actuale geologice și antropologice.
De-a lungul anilor, arheologii au descoperit
numeroase obiecte care par desprinse din ceea ce s-a
stabilit că este Istoria Civilizațiilor care au existat pe
Terra. Vă prezentăm în continuare câteva dintre
construcțiile și artefactele/obiectele care ne pun pe
gânduri și ne indică faptul că, cel mai probabil, știm
foarte puține despre Istoria Civilizațiilor care s-au
succedat pe Pământ.
 Cele 9 artefacte uluitoare din tara noastră

„Civilizația s-a născut acolo unde trăiește astăzi poporul

român, răspândindu-se apoi atât spre Răsărit cât și spre
Apus! Acum 3–15 mii de ani”
William Schiller (arheolog american);

„Carpații se află într-o regiune a lumii unde este situat

centrul european al celei mai vechi culturi cunoscute la ora
actuală”
Daniel Ruzo (arheolog peruvian).

Cel mai vechi schelet de umanoid a fost găsit în

Râmnicu Vâlcea, a fost numit „Pescarul de la lacul
Getic” și are o vechime, datată cu Carbon 14 de circa
un milion de ani133.
O civilizație străveche, mai veche cu 1.000 de ani
decât cea sumeriană, s-a dezvoltat în estul României, la
Cucuteni.
Tăblițele scrise de la Tărtăria sunt cu 1.000 de ani
mai vechi decât cele sumeriene.
Pe 11 august 2003, specialiști americani și români au
pătruns în străfundurile masivului Bucegi și au
descoperit o sală a proiecțiilor cu holograme care arată
133
Pe site-ul http://groups.yahoo.com/group/anatecor/message, vizitat pe 25
aprilie 2013, orele 17:25.
o altă față a istoriei Terrei; tot atunci a fost descoperită
o amforă din aur monoatomic, care asigură
longevitatea, adică o persoană poate trăi mii de ani în
același corp fizic, dacă ar consuma așa ceva în anumite
perioade stabilite.
În 1990, a fost descoperit în Masivul Șureanu un
munte „ticsit” cu filoane de aur pur, de un metru
lungime, lucru inexistent pe planetă, căci aurul se
găsește numai în formă de minereu, combinat cu
nemetale, nu și în formă pură desăvârșită.
Dacii cunoșteau „taina spirituală” a aurului, care
este de fapt „lumina condensată”.
Cel mai vechi cuptor de topit metale de pe Terra a
fost descoperit la Câmpeni (județul Alba); cuptorul
datează de circa 6.000 ani î.Hr.
La Sarmizegetusa – alt loc special din România,
conform celor de la BBC – se aflau niște artefacte
fabuloase (arhiva atlanților).
Conform lui Radu Cinamar, sub muntele Ceahlău se
află un artefact similar cu cel din Bucegi.

„Out of Place Artifacts”

La Manna este un oraș mic din Ecuador, situat în

provincia Cotopaxi, la 150 km de Latacunga, capitala
provinciei Cotopaxi. În 1984, arheologii au descoperit
ceva incredibil: o serie de obiecte care, potrivit
cercetătorilor, nu au origini precolumbiene. Aceste
artefacte au primit titlul de „Out of Place Artifacts”,
adică nelalocul lor. Astăzi, mulți cred că aceste
elemente aparțineau civilizației Atlantidei, dovedind
că Atlantida a avut legături cu America de Sud.
Printre misterioasele 350 de artefacte, există un
element care a uimit cercetătorii încă de la
descoperirea sa: o piramidă confecționată dintr-un
material asemănător cu piatra, de circa 25 cm înălțime,
ce are un ochi deasupra sa (o reprezentare
asemănătoare găsim și pe bancnota de 1 Dolar SUA).
Când este mișcată în anumite direcții, pe piramidă se
pot vedea stelele constelației Orion.
 Printre artefactele descoperite există un element care
îi provoacă pe arheologi: un artefact mic, ilustrând o
cobră regală nativă din părțile sud-estice ale Asiei și
care nu poate fi găsită în America de Sud. Datate cu
radio carbon, cele 350 de artefacte au demonstrat că au
o vechime de 100.000 de ani.

Amuleta din Mehragarh (Pakistan)

Veche de 6.000 de ani, o amuletă a fost descoperită

într-un sat neolitic din Mehragarh (Pakistan)134.
Aceasta reprezintă cel mai vechi exemplu al unei piese
metalice fabricate prin același tehnică pe care NASA o

134
Oana Bujor, O amuletă veche de 6.000 de ani a fost creată prin aceeași tehnică
pe care NASA o utilizează astăzi, pe site-ul
http://www.descopera.ro/istorie/15968856-o-amuleta-veche-de-6000-de-ani-a-
fost-creata-prin-aceiasi-tehnica-pe-care-nasa-o-utilizeaza-astazi, vizitat pe 26
noiembrie 2016, orele 7:15.
utilizează și astăzi: turnarea metalului în matriță.
Artefactul a fost analizat utilizându-se o tehnică
cunoscută ca imagistică fotoluminiscentă pentru a
determina modul în care a fost fabricată. Procesul a
implicat propagarea unei lumini pe artefact și
măsurarea cantității de lumină refractată. Deoarece
materiale diferite reflectă diferite cantități de lumină,
experții au reușit să descopere materialul din care a
fost realizat artefactul.
Procesul analizei efectuate a dezvăluit că amuleta a
fost fabricată dintr-o singură bucată de metal prin
turnare în matriță. Metoda implică realizarea unei
replici a obiectului din ceară și crearea unei matrițe în
jurul acestei replici. Atunci când este încălzită, ceara
topită este scoasă afară și în interior este turnat metal.
„În prezent, este și cea mai precisă metodă de formare
a metalului, utilizată în aerodinamică, aeronautică și
biomedicină”, a declarat unul dintre cercetători.
Tehnica descrisă a fost utilizată pentru crearea
numeroaselor componente de pe Stația Spațială
Internațională și Roverul Curiosity.

Apocalipsa din fresca „Roata Lumii” (România)

Biserica „Sfântul Nicolae” din Scheii Brașovului este

un pol spiritual, în jurul căruia a supraviețuit
românismul135. Edificiul are multe taine, unele dintre
ele nedeslușite până astăzi. Datând ca așezământ din
1292, Biserica „Sf. Nicolae” domină, prin dimensiunile
sale impresionante, cartierul Scheii Brașovului136.
Biserica a fost ridicată din piatră, începând din anul
1495 de către localnici, cu ajutorul domnitorului Țării
Românești, Neagoe Basarab. Satul românesc de aici,
concentrat în jurul lăcașului de cult, a fost un centru
ortodox puternic, din moment ce, în anul 1399, papa
Bonifaciu al IX-lea cerea într-o bulă convertirea
„schismaticilor” din Corona (numele inițial al
Brașovului). Biserica ortodoxă și școala românească,
construită în apropierea ei, au fost un important centru
spiritual și cultural pentru românii din toată Țara
Bârsei, acțiunea lor extinzându-se asupra românilor
din întregul spațiu românesc, mai ales după venirea
diaconului Coresi care a început să tipărească aici cărți
bisericești în limba română. Numeroși domni și
familiile acestora au acordat danii bisericii din Schei.
Chiar și împărăteasa Rusiei, Elisabeta, a trimis bisericii
daruri scumpe, constând în bani, obiecte sfinte
preoțești și arhierești, obiecte de cult din metal prețios.
135
Apocalipsa redată de fresca „Roata Lumii" din Scheii Brașovului, pe site-ul
www.efemeride.ro/apocalipsa-redata-de-fresca-roata-lumii-din-scheii-
brasovului, vizitat pe 11 decembrie 2016, orele 7:24.
136
Sursa: De la Wikipedia, enciclopedia liberă, site vizitat pe 21 februarie 2017,
orele 15:49.
Biserica a fost ridicată inițial în stil gotic, apoi a suferit
diverse transformări în stil baroc. În secolul al XVIII-
lea, planul bisericii a fost crescut prin adăugarea unor
paraclise și a unui pridvor. Voievozii celor două țări
românești – Țara Românească și Moldova – au
înzestrat biserica cu o colecție însemnată de icoane
vechi.
Este singura biserică din lume unde Iisus este pictat
cu sabia în gura și, spre surprinderea tuturor preoților,
tot aici apare și Fecioara Maria așezată pe tronul
Domnului. În această biserică mai există o frescă
numită „Roata lumii”. Ea reprezintă Apocalipsa care
se va produce din cauza inversării polilor magnetici ai
Pământului. În biserică există un loc unde se află
această frescă și unde accesul vizitatorilor este interzis.
Acolo sunt reprezentate alte 13 scene ale Apocalipsei,
între care exploziile solare și inversarea polilor
magnetici ai Terrei.
Biserica Sfântul Nicolae din Schei, loc de
închinăciune, leagăn al limbii române și tezaur de
vestigii istorice prețioase, ascunde încă multe
comori137. Una dintre ele este paraclisul de nord, o
încăpere aflată în lateralul bisericii care, prin anii ’70, a
fost închisă publicului, din dispoziția expresă a
137
Inversarea polilor magnetici, pictată pe o biserică din Scheii Brașovului în
1700, pe sit.
Securității statului. Acest paraclis – care este, de fapt,
tot o bisericuță, cu hramul „Adormirea Maicii
Domnului” – are ascunse pe pereții lui profeții despre
sfârșitul lumii. Inițial, paraclisul a funcționat ca
sacristie (casă de taină pentru Ordinul Sfintei Fecioare
Maria) și loc pentru spovedanie. Ulterior, a devenit
capelă funerară, din 1856 până în 1970, când a fost
închis. Paraclisul are doar 12,6 metri lungime, cu tot cu
altar, și 4,5 metri lățime, este dreptunghiular, cu bolți
semicilindrice și o turlă în zona centrală.
„Iulie 9 zile, luni, la 7 ceasuri, s-au pus temeliile
paraclisului, care s-au făcut pentru treaba spovedaniei,
întru hramul Blagoveștenilor Precestei, care s-au făcut
prin îndrumarea și purtarea de grijă a popei Radului,
fiul popei Radu Tempea”, spune o cronică din 1733. O
inscripție din vechiul catastif al bisericii de la 1759
arată că „fundator” a fost Costanda lui Manole.
Picturile au fost realizate în perioada 1737–1741 de
către Gheorghe Hrănite și fratele său, Grigore, pe
cheltuiala șcheienilor. Icoana de hram a paraclisului
păstrează inscripția, confirmând autorul și data:
„Iconopiseț Gheorghie Zugrav, 1738”.
Frescele deteriorate sporesc farmecul, dar și misterul
paraclisului. Scenele Apocalipsei, Iisus ținând sabia în
gură, ochiul lui David, toate acestea sunt zugrăvite pe
pereții locașului, încurcând mințile celor care încearcă
să le deslușească tâlcul.

Arhanghelii inversează polii Pământului

Cea mai interesantă frescă o găsim pe un contrafort.

Se numește „Roata lumii” și redă o scenă a rotirii
Pământului în jurul Soarelui, rotație executată de sfinți.
Fresca este bineînțeles unică – la nivel mondial.
Soarele, în mijlocul căruia este un triunghi echilateral
care încadrează „ochiul cel neobosit”, aruncă spre
Pământ raze ucigătoare. Este „Ochiul lui David”, dar
seamănă și cu simbolul masonic.
Pământul este o sferă susținută de patru personaje.
Două câte două și la poli opuși, aceste personaje au
haine de aceeași culoare. Par să fie doi bărbați și două
femei. Nu au aceeași vârstă, nici de aceeași rasă nu par
să fie. Dar cel mai ciudat lucru este poziția lor.
Personajele încearcă să urnească planeta, dar nu în
plan orizontal, al mișcării de rotație, ci în plan vertical,
de parcă ar vrea s-o dea peste cap.
Dacă această „roată a lumii” face parte din
ansamblul scenelor care descriu Apocalipsa, privind-o,
putem face legătura teoriei inversării polilor magnetici
ai Terrei, una din temele care anunță sfârșitul lumii.
Fresca „Roata lumii” redă o scenă unică din viața
Pământului. Soarele are o reprezentare la fel de
neînțeleasă. Pământul este o sferă susținută de patru
personaje, doi bărbați și două femei, de rase diferite,
care vor să urnească Pământul și să-l dea peste cap.

O reprezentare unică în lume

Îngerii care rotesc Pământul – reprezentare cel puțin

bizară, unică în lume – arată că Pământul se rotește în
jurul Soarelui. „La momentul când a fost pictată,
Biserica Catolică încă nu admisese revoluționara teorie
a lui Galilei (n. 1564 – d. 1642), deși trecuse un secol. În
1741, Vaticanul a permis publicarea cărților savantului
și abia ulterior a recunoscut formal teoria geocentrică
și apoi pe cea heliocentrică.

Cu atât mai mult în 1738, nu se punea problema

rotației planetelor. Pictorul Ioan Hrănite a fost un
pionier al științei în Țările Române. Curios lucru, a
pictat o teorie științifică într-o biserică. De unde să fi
știut pictorul Ioan Hrănite de schimbarea polilor
magnetici sau de exploziile solare, două dintre teoriile
care prezic venirea apocalipsei, atunci când va veni...

Frescele din Schei i-au tulburat pe mulți cercetători și

teologi. Poate că și din această cauză accesul publicului
este interzis în zona unde sunt aceste picturi.
Vezi și Globul de aur din Scheii Brașovului
(România).
 Artefactele de la Tell Al’Ubaid (Irak)

Este un punct de vedere general acceptat în

arheologie faptul că civilizația umană a început în
Irakul de azi, în Mesopotamia antică, unde s-a
dezvoltat marea civilizație sumeriană138. Există însă o
descoperire arheologică în situl arheologic de la Al
Ubaid, unde au fost găsite mai multe artefacte vechi de
7.000 de ani, presumeriene, înfățișând figuri umanoide
cu caracteristici de șopârlă.
Cultura Ubaidiană este o cultură preistorică din
Mesopotamia, datată între anii 5.500 și 4.500 î.Hr. Ca și
în cazul sumerienilor, originile poporului Ubaidian
sunt necunoscute.
Ubaidienii trăiau în așezări sătești mari, în case din
chirpici și au dezvoltat arhitectura, dar și agricultura
cu ajutorul irigațiilor. Arhitectura interioară constă în
case mari, sub formă de T, curți deschise, străzi
pietruite, precum și echipamente de prelucrare a
produselor alimentare. Unele dintre aceste sate au
început să se dezvolte în orașe, cum ar fi cele din
Eridu, Ur și Uruk, siturile majore ale civilizației
sumeriene. În conformitate cu textele sumeriene, Ur a
fost considerat a fi primul oraș din această parte a
138
Preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/misterioasele-artefacte-
extraterestre-de-la-tell-al-ubaid, vizitat pe 8 septembrie 2016, orele 17:06.
Terrei.
Situl principal unde au fost descoperite artefactele
neobișnuite se numește Tell Al’Ubaid, deși figurine au
fost, de asemenea, găsite și în Ur și în Eridu. Situl
Al’Ubaid este o mică movilă de aproximativ o
jumătate de kilometru în diametru și doi metri
deasupra solului. Situl a fost excavat pentru prima
dată de Harry Reginald Hal, în 1919. Figurine
masculine și feminine au fost găsite în diferite poziții,
iar cele mai multe dintre figurine par a purta o cască
de protecție și un fel de căptușeală pe umeri. Alte
figurine au fost găsite purtând un sceptru, ca și simbol
al dreptății. Fiecare figurină are o postură diferită, dar
cel mai ciudat dintre toate este faptul că unele figurine
de sex feminin țin în brațe copii sugari, iar părinții și
copiii au chipuri de șopârlă!
Figurinele sunt prezentate cu capete lungi, ochii
migdalați, fețe lungi conice și un nas tipic de șopârlă.
Potrivit arheologilor, pozițiile lor, cum ar fi figurina
feminină ce alăptează, nu sugerează faptul că acestea
ar fi fost obiecte ritualice.

Artefactele de la Gizeh (Egipt)

La începutul secolului al XX-lea, egiptologul englez

Sir William Petrie a descoperit într-o structură de pe
platoul din Gizeh (Egipt) artefactele a diverse creaturi
de origine extraterestră139. Petrie nu a vrut să facă vâlvă
prin descoperirea lui sau a fost sfătuit să procedeze
astfel și a preluat artefactele în cel mai mare secret,
ascunzându-le în casa lui din Ierusalim, în spatele unui
perete gros, unde au stat câteva decenii până în clipa
în care a murit; atunci, mai mulți reprezentanți ai
Muzeului Rockefeller au venit... să le redescopere.
Artefactele egiptene au fost transportate la muzeul
în cauză, unde au fost închise într-o cameră specială,
departe de ochii publicului larg. Conform anumitor
specialiști care au dorit să-și păstreze anonimatul din
motive lesne de înțeles, artefactele în cauză pot
schimba Istoria lumii. Se socotește că nu a venit
momentul în care oamenii să cunoască faptul că
diverse specii extraterestre care au vizitat Terra de-a
lungul timpului, s-au implicat decisiv în dezvoltarea
societății Oamenilor. Probabil că fără această
implicare, care cuprinde extrem de multe domenii, nu
am fi existat în ziua de astăzi.
Aceste artefacte confirmă ipoteza care susține că
civilizațiile de pe Terra, precum cea egipteană, dar și
altele au fost conduse din umbră de extratereștri.
Artefactele în cauză întăresc această ipoteză și leagă
139
Descoperirea care poate schimba Istoria lumii din temelii, pe site-ul
http://www.efemeride.ro/25675-2, vizitat pe 12 octombrie 2016, orele 4:42.
civilizația egipteană de una extraterestră, extrem de
avansată, ceea ce explică modul în care au fost ridicate
de fapt piramidele, dar și alte construcții importante
din Egiptul antic.

Artefactele de la Heracleion (Egipt)

În largul coastei Egiptului, scafandrii au descoperit

în golful Aboukir din Marea Mediterană mai multe
artefacte, aparținând orașului antic Heracleion140.
Orașul datează din secolul al VI-lea î.Hr. și deține
artefacte deosebite, cum sunt statui mărețe ale zeilor și
zeițelor, de peste 40 m înălțime, sculptate din granit
roșu, comori de aur, pietre rare, temple enorme, foarte
bine conservate în apa mării. Scafandrul Franck
Goddio a descoperit o statuie enormă, sculptată de
mână, ce înfățișează un faraon; această statuie are
aproximativ 30 m înălțime și a fost găsită în apropierea
unui mare templu de sub mare.
Printre artefacte se află și capul unei statui sculptate
în granit roșu, care-l ilustrează pe zeul Hapi,
responsabil cu inundarea Văii Nilului. Hapi este un
simbol al abundenței și al fertilității, dar niciodată

140
Preluare de pe site-ul http://www.hathorbooks.ro/blog/41_Ce-au-g%C4%-
83sit-oamenii-de-%C8%99tiin%C8%9B%C4%83-.html, vizitat pe 26 februarie
2017, orele 18:21.
până acum nu a mai fost descoperit la o asemenea
dimensiune. Faraonul Egiptului, regina sa și zeul Hapi
au fost descoperiți într-un templu care datează din
secolul al II-lea î.Hr. Templul a fost găsit rupt în 17
bucăți, dar toate piesele au fost descoperite și puse din
nou împreună.
În sectorul sudic al orașului Heracleion a fost
descoperită o placă de aur pe care este scris un text în
limba greacă, cu rol de semnătură pentru piatra de
fundație a unui alt templu; semnătura aparține
responsabilului cu construirea acestei zone, Regele
Ptolemeu al III-lea, care a domnit în Egipt, între anii
246–222 î.Hr.
Printre celelalte artefacte descoperite de scafandrii,
se numără: a) o statuie de bronz a zeului Osiris, al
cărui cap este acoperit cu o coroană – însemnul tipic al
puterii, iar ochii sunt împodobiți cu foiță de aur; b) o
lampă confecționată din bronz, care funcționa cu ulei,
aflată într-o stare excelentă, care datează din secolul al
II-lea î.Hr.; c) o piatră inscripționată din ordinul lui
Nectanebo I, cândva, între 378 și 362 î.Hr.; d) o piatră
plină de fragmente de aur, care datează din secolul al
VI-lea î.Hr.; e) o statuie absolut uimitoare, înfățișând-o
probabil pe Cleopatra, îmbrăcată ca zeița Isis; f) o
statuie de granit roșu, descoperită lângă marele templu
al lui Heracleion și care are o greutate impresionantă,
de aproximativ 4 tone; g) o altă statuie a unei regine,
sculptată în piatră de culoare închisă; h) capul înalt de
5 metri, sculptat în granit roșu, al unui faraon, ; i) o
figurină mică de bronz, ce înfățișează un faraon al
dinastiei a 26-a, găsită într-un templu mai mic din
orașul subacvatic Heracleion.
Faptul că acest oraș a fost lăsat sub apă, neatins, de
aproape 2.500 de ani, este în sine un factor uimitor,
apoi statuile și artefactele enunțate, masive, și aproape
perfect conservate.

Artefactele de pe Muntele Molpir (Slovacia)

În anii ’50 ai secolului trecut, o echipă de arheologi

conduși de Ștefan Jamsak a lucrat aici: suprafața
cercetată a fost de circa
14 ha, ceea ce demonstra că aici a fost o mare așezare
preistorică, situată în Munții Carpați, de nord-vest, din
Slovacia de azi, așezare aflată în apropierea satului
Smolenice, la o distanță de circa 50 km de capitala țării
– Bratislava. Primii oameni de știință au făcut săpături
oficiale în zonă, la începutul secolului XX. Arheologul
A. Loubal a murit la scurt timp după efectuarea
cercetărilor sale – însemnările lui nu au mai fost găsite,
iar cele câteva exponate pe care le-a donat Muzeului
din Târnava au dispărut fără urmă. Între 1963–1971, a
avut loc altă serie de săpături oficiale, conduse de dr.
Mikulas Dușek, de la Institutul de Arheologie al
Academiei de Științe a Cehoslovaciei pe atunci, azi
doar Slovacia; analiza cu Carbon 14 a artefactelor
descoperite aici a arătat că aparțin unei așezări care
datează din secolele al VII-lea – al VI-lea î.Hr., din
epoca numită de istorici – a fierului (Hallstatt).
Hallstatt este numele convențional al primei
perioade a fierului, denumită astfel după localitatea cu
același nume din Austria. Aceasta cuprinde intervalul
de timp dintre secolele al XII-lea și al V-lea î.Hr. La
Congresul Internațional de Științe Pre și Protoistorice
din 1874, Hans Hildebrand a propus împărțirea epocii
fierului în două perioade distincte: Hallstatt și La Tene.
La Hallstatt, în 1734, a fost găsit un cadavru de om,
bine conservat în sare. Hallstatt-ul – prima perioadă a
epocii fierului – cuprinde intervalul 1200–500 î.Hr. Din
cea mai mare parte a Europei. Principala invenție a
epocii Hallstatt este metalurgia fierului. Folosirea
metalelor – aramă, plumb, aur – a precedat cu câteva
milenii începuturile epocii fierului. În această perioadă
s-a generalizat metalurgia bronzului și apoi, a fierului.
Pe teritoriul României, în perioada timpurie a culturii
Hallstatt, obiecte de fier au fost descoperite pe cursul
inferior al Dunării, la Babadag și Cernatu de Sus. Au
apărut și cetăți fortificate, care îndeplineau rolul de
cetăți permanente sau de refugiu. Locuințele simple
aveau pereții de lemn, pe fundații de piatră.
Epoca fierului a devenit complexă prin creșterea
randamentului și răspândirea uneltelor din fier. Pentru
arat se folosea plugul cu două roți, cu brăzdar de fier.
Se practica creșterea animalelor, dar și vânătoarea,
culesul, pescuitul, pentru completarea hranei. În epoca
fierului, ca urmare a dezvoltării tehnologiei de
extracție a minereului și a metalurgiei, a crescut
cererea pentru obiecte din fier. S-au răspândit
meșteșugarii specializați, ceea ce a dus la o
generalizare a folosirii uneltelor și obiectelor
confecționate din metal. În paralel cu dezvoltarea
metalurgiei fierului, a continuat prelucrarea bronzului
(aliaj format din cositor și cupru), utilizat cu mult
înaintea prelucrării fierului. Printre urmele arheologice
în acest sens se numără cele din regiunea austriacă
Salzburg. Înainte de epoca fierului, dar și în timpul
acesteia a continuat extracția și prelucrarea aurului, iar
în faza Hallstatt târzie au apărut primele monede, care
erau privilegiul claselor dominante. În faza Hallstatt
timpurie, fierul încă nu devenise un metal de uz
comun. Principalele regiuni în care, cu timpul, s-a
intensificat prelucrarea fierului se aflau pe teritoriile de
azi ale Austriei, Cehiei și Sloveniei.
Cererea crescândă pentru obiectele confecționate din
fier a sporit schimburile de mărfuri. În afară de
obiectele din metale, se făceau schimburi de ceramică
și mărgele de sticlă, utilizate îndeosebi în scop funerar.
S-au intensificat și îmbunătățit transporturile pe apă și
uscat. Așezările perioadei Hallstatt erau, în general, de
dimensiuni mici, ocupate de câteva familii, de obicei
grupate în jurul unei fortificații care, în caz de pericol,
constituia cetatea de refugiu. Numărul așezărilor mici
de jur-împrejurul fortificației era variabil: de la câteva
zeci la peste o sută (de exemplu, complexul de la
Wicina, Polonia). În privința ritualurilor funerare,
înhumarea devine preponderentă, înlocuind, cu
timpul, incinerarea.
Fenomenul de stratificare socială a dus la o
dezvoltare fără precedent a artelor minore. Importanța
persoanei era adesea sugerată prin purtarea de obiecte
de prestigiu, cel mai adesea confecționate din aur și
argint. O piesă deosebită, care arată dezvoltarea artei
metalelor pe teritoriul României, este coiful din aur,
descoperit la Poiana Coțofenești (Argeș).
Revenind la artefactele de pe Muntele Molpir, acesta
trebuie să fi fost un loc însemnat 141. Pentru aceasta stau
mărturie nu numai nenumăratele obiecte descoperite,
ci și amplasarea strategică și mărimea așezării. Orașul

Hartwig Hausdorf, Arenele stranii ale Terrei, traducere de Pamela Vișan,

141

București, Editura Lucman, 1999, pp. 30–35 și 44–45 (selectiv).

se afla situat pe terase create artificial, săpate în stâncă
și nivelate cu pământ. Era fortificat printr-un sistem de
trei ziduri, de diferite mărimi. Săpăturile arheologice
au dezvăluit că așezarea avea 180 de case, în care
trăiau circa 800 de persoane.
Această străveche așezare, fără nume, a ridicat
arheologilor o serie de întrebări. Prima ar fi
apartenența ei culturală: specialiștii au concis că
așezarea aparține culturii megalitice, întâlnită pe
continentul nostru din Insulele Sardinia și Malta, către
sudul Austriei, nord-vestul Ungariei, sudul Slovaciei,
până la Carpații Orientali, la Roșia Montană, și
Carpații de curbură, în Munții Buzăului din România.
Așezarea de pe Muntele Molpir a fost descoperită de
arheologi distrusă complet: clădirea principală a fost
nimicită până la fundații, iar blocuri mari de piatră au
fost găsite aruncate la zece metri depărtare. Plăcile de
piatră din interiorul zidurilor au fost topite una într-
alta de către surse necunoscute – atomice, nucleare, de
origine cosmică, extraterestră – care au dezvoltat
temperaturi foarte mari; nu numai zidurile au fost
distruse, ci și terasele din stâncă. Arheologii au găsit
peste tot în zonă urme de arsuri și, de asemenea, urme
ale unei bătălii. S-au găsit schelete mutilate, ale căror
oase indicau, în afară de urme ale unor acțiuni prin
forță, urmele a unor arderi spontane, neprevăzute.
 Numeroasele obiecte de gospodărie găsite – chiar
vase cu mâncare pe sobele de atunci – conduc la
concluzia că așezarea a fost părăsită de locuitorii ei în
panică și grabă. Locuitorii așezării par a fi fost
surprinși de o acțiune mult superioară lor, din punct
de vedere tehnic, care a venit „de sus”, la propriu, și
le-a transformat orașul în ruine. Pe zidurile exterioare
nu s-au găsit urme ale unei bătălii. Iar locuitorii plecați
în panică nu s-au mai întors niciodată să-și recupereze
bunurile lăsate în urmă și să-i înmormânteze pe cei
morți. Nu au mai trecut pe acolo nici măcar hoții de
morminte și jefuitorii.
Abia la răscrucea dintre secolele al XIX-lea și al XX-
lea, locuitorii curioși din orașul apropiat, Târnava, au
urcat pe Muntele Molpir și au găsit acolo situația
explicată mai sus. Cercetătorul sloven Martin Jurik are
următoarea explicație despre pietrele topite:
„Corpurile formate din calcar au fost încălzite prin
palisadele prăbușite și arzânde și prin părțile din lemn
ale caselor; ca urmare a arderii carbonatului de calciu,
a luat naștere oxid de calciu, deci calcar. Ploile au
cauzat o altă reacție, prin care s-a format mortarul,
care, prin întărire, a unit plăcile de piatră”. Dr. Mikulas
Dușek a mai conchis că „distrugerea a venit foarte
repede și dintr-odată” și că „în fundațiile locuințelor s-
au găsit nenumărate schelete arse, ale unor oameni
care nu au putut scăpa la timp”. După toate cele
prezentate, distrugerea pare să fie de origine nucleară,
având la bază explozia unei bombe sau a unui altfel de
dispozitiv...

Artefactul din Coso (SUA)

În timp ce căutau minerale/geode pentru magazinul

lor de suveniruri în munții din California, în
apropierea localității Olancha, în timpul iernii din
1961, Wallace Lane, Virginia Maxey și Mike Mikesell
au găsit o bucată de stâncă, printre multe altele, despre
care au crezut inițial că era o geodă (piatră scobită, în
care se pot găsi tot felul de cristale), pe care o și vedeau
expusă în magazinul lor de roci.
După tăierea acesteia în bucăți, Mikesell a găsit în
interiorul ei un obiect care părea a fi din porțelan alb.
În centru era un ax din metal lucios, având în centru o
tijă cu un arc minuscul la unul dintre capete. Experții
estimează că în cazul în care aceasta a fost o geodă, ar
fi fost nevoie de aproximativ 500.000 de ani pentru a se
forma acest nodul fosil, dar datorită metalului lucios
din interior, obiectul este de fabricație umană
sofisticată.
Criticii ipotezei unui artefact atât de vechi, Pierre
Stromberg și Paul V. Heinrich, au analizat diagrama
obținută prin scanarea cu raze X a artefactului, precum
și schița acestuia făcută de un artist. Ei cred că a fost
mai degrabă o bujie modernă prinsă într-o concrețiune
cu formare rapidă decât o veritabilă geodă. Totuși,
Stromberg și Heinrich au afirmat că „există foarte
puține motive să credem că descoperitorii ar fi
intenționat să înșele pe cineva”.
Ancheta ulterioară a relevat că porțelanul a fost
înconjurat de o carcasă hexagonală, iar o radiografie a
arătat un obiect mic la un capăt, ca o bujie. Există
destule controverse în jurul acestui artefact: unii susțin
că artefactul nu a fost plasat într-o geodă, ci învelit în
lut, care apoi s-a întărit. Artefactul în sine a fost
comparat de experți cu o bujie a anului 1920.
Din păcate, artefactul Coso – cunoscut printre
specialiști și ca Bujia din Olancha (SUA) – a dispărut și
nu mai poate fi examinat.

Astronautul de la Salamanca (Spania)

În orașul spaniol Salamanca a fost construită în anul

1102 o catedrală ce poartă numele Sfântului
Ieronimus142. Pe zidurile ei există însă o mică sculptură
care surprinde pe toată lumea, pentru că înfățișează o
imagine în care toți oamenii timpurilor noastre pot
142
Pe site-ul www.descopera.ro, site vizitat pe 28 februarie 2015, orele 12:45.
recunoaște un astronaut...

Cum catedrala a fost renovată în anul 1992, cu acea

ocazie adăugându-se vechilor sculpturi și unele
imagini contemporane, au existat tentative de a explica
prin aceasta existența uimitorului astronaut. Dar
mărturiile localnicilor atestă că sculptura ce-l
înfățișează pe astronaut nu a fost adăugată în 1992. Ei
știu de la bunicii și străbunicii lor despre „omul
stelelor” („hombre de las estrellas”) de pe peretele
catedralei.
 În plus, există o fotografie a catedralei, făcută înainte
de anul 1992, în care se poate vedea astronautul,
deteriorat de curgerea timpului. Cum s-ar putea
explica imaginea unui astronaut între sculpturile
făcute pe o catedrală ce a fost edificată în anul 1102?

Astronauții din Val Camonica (Italia)

În orășelul Val Camonica din Italia, pe o piatră

antică există o pictură veche de circa 10.000 de ani, care
reprezintă vizitatori extratereștri, echipați cu costume
de astronauți.
În Japonia a fost descoperită o figurină, numită
Dogu, care reprezintă o ființă îmbrăcată într-un
costum spațial. Deși stilizarea poate da naștere la
interpretări, detaliile nu pot lăsa nicio urmă de
îndoială că acesta este un astronaut.

Bagheta siriană

Arheologii au găsit în Siria o „baghetă magică” pe

care sunt încrustate două chipuri umane foarte realist
realizate143. Obiectul are o vechime de aproximativ
9.000 de ani. „Bagheta magică” a fost găsită într-un

Sursa: revista de specialitate Antiquity, preluată de Daily Mail și apoi de

143

www.descoperă.ro, vizitat pe 11 noiembrie 2014, orele 03:40.

cimitir din sudul Siriei. Experții cred că această
baghetă era folosită în ritualuri funerare, pentru a
chema ființele supranaturale. „Este ceva neobișnuit,
unic”, a spus arheologul francez Frank Braemer, care
se declară surprins de această descoperire. Strania
baghetă este singurul obiect din acea epocă și regiune
care înfățișează chipuri umane, precizează el.
Obiectul a fost descoperit în timpul unor săpături
arheologice, în zona numită Tell Qarassa, unde s-a
format un deal din deșeuri adunate treptat, timp de
milenii. În această zonă au locuit primii fermieri din
lume, sugerează alte dovezi arheologice. Au fost găsite
resturi de grâu, dar și de animale domestice, cum sunt
caprele și porcii.
Frank Braemer recunoaște că nimeni nu poate afla ce
fel de ritual era practicat atunci și la ce anume folosea
„bagheta magică”. Istoricii bănuiesc doar că era vorba
de un ritual funerar. Istoricii nu-și explică însă nici
macabrul obicei al acestor localnici, care dezgropau
craniile morților și le mutau în case.
Un ritual similar a fost observat la Jericho, în Israel,
la o cultură care datează din aceeași perioadă. Aici,
craniile morților erau acoperite cu ipsos și pictate cu
diferite trăsături, apoi erau expuse în locuințe. Acesta
era probabil un cult al străbunilor, care erau venerați,
iar craniile lor erau considerate forme de manifestare a
forțelor supranaturale. Este însă posibilă și o altă
variantă, și anume că aceste cranii aparțineau unor
dușmani care fuseseră uciși.

Bateria de la Bagdad (Irak)

Această curiozitate, veche de 2.000 de ani, a fost

găsită în ruinele unui sat, despre care se crede că
datează din perioada 248 î.Hr. și 226 d.Hr. Dispozitivul
constă dintr-un vas de lut de 14 cm grosime, cu capac
de asfalt, în interiorul căruia a fost un cilindru de
cupru izolat tot cu asfalt, iar în interiorul acestui
cilindru – o bară (tijă) de fier oxidat.
Experții care l-au examinat au ajuns la concluzia că
aparatul avea nevoie doar să fie umplut cu un acid sau
lichid alcalin pentru a produce o sarcină electrică mai
mare de un volt144. Se crede că această baterie veche ar
fi putut fi folosită pentru galvanizarea obiectelor cu
aur.
„Bateria” antică a fost descoperită de arheologul
german Wilhelm König, în 1938, chiar lângă Bagdad,
în Irak. „Bateriile antice au atras întotdeauna interesul
și au stârnit curiozitatea umană”, declara pentru BBC,

144
17 artefacte care dovedesc că au existat civilizații preistorice avansate, pe site-ul
http://www.yogaesoteric.net/content.aspx?lang=RO&item=9015, vizitat pe 30
noiembrie 2016, orele 6:50.
în anul 2003, dr. Paul Craddock, expert în metalurgie,
al British Museum: „Sunt unicate. Din câte știm,
nimeni nu a mai găsit ceva asemănător. Sunt lucruri
ciudate; una dintre enigmele vieții pe Pământ”.

Becul antic egiptean

O gravură în relief descoperită într-o criptă de sub

Templul lui Hathor din Dendera, Egipt, reprezintă mai
multe persoane care stau în picioare în jurul unui
obiect ce seamănă cu un bec mare.
Pornind de la această gravură, Erich von Däniken,
autorul cărții Carele zeilor, a creat un model de bec care
funcționează atunci când este conectat la o sursă de
alimentare și care emite o lumină stranie, purpurie.

Bujia din Olancha (SUA)

Vezi Artefactul din Coso (SUA).

Burghiul scoțian

Pe 13 decembrie 1852, John Buchanan a prezentat un

obiect misterios la o reuniune a Societății de Anticari
din Scoția (Marea Britanie). Era un burghiu de fier ce a
fost găsit încapsulat într-un strat de cărbune gros, de
aproximativ 55 de centimetri, care la rândul său era
îngropat într-un pat de lut amestecat cu bolovani, la o
adâncime de 2, 13 metri.
După cum se știe, cărbunele s-a format cu sute de
milioane de ani în urmă. Tocmai de aceea, membrii
societății mai sus-menționate au decis că instrumentul
de fier, care denotă un nivel tehnic avansat, „ar putea
să fi făcut parte dintr-un burghiu care s-a rupt în
timpul unor operațiuni de căutare a cărbunelui”.
Raportul detaliat al lui Buchanan nu a inclus vreun
indiciu, referitor la faptul că în jurul burghiului,
cărbunele ar fi fost perforat de foraj.

Cartea lui Dzyan

Denumită și „Stanțele lui Dzyan”, scrisă într-un

limbaj cu multe exprimări simbolice și într-un stil
arhaic, acest text conține poate cea mai extinsă
descriere cosmogonică a evenimentelor primordiale,
care au condus la formarea planetei noastre și apoi la
crearea de diferitelor forme de viață, inclusiv complexa
antropogeneză care a avut loc pe Terra 145. Vechimea
textului, difuzat cândva doar în câteva locuri din lume
– ar fi atât de mare, încât aceasta ar fi de fapt opera
originală din care au fost compilate ulterior cărți sacre
145
Florin Gheorghiță, Marile taine ale omenirii, Iași, Editura Polirom, 2013, p. 69.
ale popoarelor respective, cum sunt: „Cartea
Misterelor Ascunse” – cel mai vechi text ebraic al
cunoștințelor oculte; „Biblia” primitivă din China;
„Cărțile” sacralizate ale zeificatului Hermes
Trismegistul; „Cartea Numerelor” caldeeană și însuși
„Pentateuhul” biblic146. Este o cronică a Indiei vechi, un
document unic, reprezentând o culegere de legende
adunate de învățații timpului pentru posteritate147.
Conține prima relatare cunoscută despre o navă
extraterestră: legenda mai circulă și azi în anumite
zone din Tibet și India, cartea având o vechime de
2.400 de ani; evenimentele descrise în carte s-au
derulat, după unele aproximări, acum 6.000 ani.
Experți în lingvistică, istorie, antropologie și
cazuistica fenomenelor OZN au analizat atent
documentul, găsind cu uimire numeroase similitudini
cu exploziile nucleare de la jumătatea secolului trecut.
Primele cronici (stanțe) relatează despre un mic grup
de ființe coborâte pe Pământ, la bordul unei nave care,
înainte de a ateriza, a înconjurat planeta noastră de
mai multe ori: „Aceste ființe trăiau organizate într-o
castă separată și erau venerate de Oameni. Cu timpul,
aceste ființe s-au divizat, o parte stabilindu-se într-o
146
Idem, p. 70
147
Preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/cartea-lui-dzyan-dezvaluie-
adevarul-despre-inceputurile-omului-fiii-focului-au-coborat-din-ceruri-si-au-
ajutat-omul-sa-evolueze, vizitat pe 4 decembrie 2016, orele 12:42.
așezare omenească, unde au fost recunoscute imediat
drept cârmuitori”, spun traducerile acestei cronici.
Cuprinde două părți: „Cartea I – Evoluția cosmică” –
care impresionează prin specificările unei preistorii cu
totul diferite, față de cea care se învață în toate școlile
din lume, cunoscută de puținii inițiați care au avut
acces la cunoștințe arhaice, și „Cartea a II-a –
Antropogeneza”, însoțită, de asemenea, de comentarii
explicative – care au rămas ascunse publicului larg
timp de mii de ani și care demonstrează cum specia
umană a fost creată, de-a lungul unor etape, de mai
multe grupuri de progenitori, în variante tot mai
îmbunătățite. Aceste grupuri au avut efectiv de
îndeplinit sarcina planului divin privind popularea
planetei Pământ cu cele mai diferite forme de viață,
dar și cu ființe spirituale întrupate în oameni –
perfecționări ce au durat chiar zeci de milioane de ani
și până în zilele noastre, punându-se în fapt
următoarele rase de Oameni:
Întâia rasă – spirituală la interior, eterică la exterior;
fără intelect;
a doua rasă – semiastrală (sau semi eterică); conținea
prima scânteie de inteligență;
a treia rasă – prima categorie – născuții din ou; a
doua categorie – androginii; a treia categorie – umanii;
separarea sexelor a avut loc în a cincea subrasă a
acestei categorii;
a patra rasă – umană; desăvârșirea trupului fizic pe
durata a 4–5 milioane de ani; a pierit către mijlocul erei
miocenului, în urmă cu circa 23 de milioane de ani;
a cincea rasă – existentă de peste 18 milioane de ani;
indo-arienii există de circa 1 milion de ani.
Primele două rase și jumătate fac parte din Creația
primară, iar rasa a treia148 și a patra – din Era
secundară... „Cartea lui Dzyan” ne lasă să înțelegem că
a cincea și – eventual – a șasea rasă de Pământeni fac
parte din Creația terțiară, care completează armonios
întreaga Creație Divină.
Straniul text al Cărții lui Dzyan – publicat și amplu
comentat de Helena P. Blavatski către finele secolului
al XIX-lea, în cadrul celor 6 volume ale „Doctrinei
Secrete”, editate ulterior în numeroase ediții și
traduceri – se remarcă printr-un stil și un simbolism
întru totul arhaic. Aspectele respective sugerează o
vechime foarte mare a conținutului său. Dar
importanța remarcabilă a cunoștințelor cu caracter
fundamental transmise „cândva” și transpuse în acest
text a fost accentuată și prin prezentarea pe care și-au
făcut-o înșiși „autorii” extraordinarelor revelații; ei s-
au autodenumit Fii ai Focului, veniți aici ca Instructori
ai Omenirii pământene! Or, acest rang de Fii ai Focului
148
Florin Gheorghiță, Op. Cit., pp. 70-71.
era cunoscut în Orientul antic ca fiind specific
anumitor „Ființe Spirituale Superioare” venite din
Spațiu, care, așa cum sunt descrise, diferă evident față
de eventuali cosmonauți extratereștri. De altfel,
referindu-se la numele diferitelor entități cerești
menționate în revelațiile cuprinse în textul rămas
mereu ascuns de-a lungul mileniilor, Helena P.
Blavatski preciza într-un comentariu personal:
„Acestea sunt nume ale diferitelor divinități, care
dirijează puterile cosmo-psihice”. Iată două versete
semnificative din Stanța IV:
„Ascultați, o, Fii ai Pământului. Ascultați pe Fiii
Focului, instructorii voștri. Aflați un lucru important:
nu există nici primul și nici ultimul; căci totul este
numărul unic, ieșit din non-număr”.
„Aflați ceea ce noi – cei ieșiți din cei șapte
primordiali, noi, care suntem născuți din flacăra
primordială am aflat de la tații noștri”.
Tot ce există în Cosmos este „ieșit”, este „emanat”
din Cel Unic – Numărul Unic! Și acesta este „ieșit” din
„inexistent” (non-număr). Iar în cadrul emanației
creatoare nu există un „primul” și, de asemenea, nu
există nici „ultimul”, creația fiind continuă...
A existat un moment în trecutul îndepărtat, înainte
de a avea loc o mare catastrofă, atunci când deșertul
Gobi, care se întinde actualmente între China și
Mongolia, a fost acoperit de ape; acolo se afla o imensă
mare, care avea în mijlocul ei o insulă minunată,
conform unei vechi legende: „O insulă, unde se află
acum Deșertul Gobi, a fost locuită de ultimii
reprezentanți ai rasei care a precedat rasa noastră – o
mână de adepți – „fiii lui Dumnezeu „, acum denumiți
Brahman Pitris. Tradiția spune, iar înregistrările Marii
Cărți explică, cu mult înainte de zilele lui Adam și Eva,
că acolo unde acum se găsesc doar lacuri sărate și
deșerturi sterpe a existat o mare interioară vastă, care
se întindea peste Asia Centrală, la nord de Munții
Himalaya. Această mare întinsă a existat până în
perioada glaciară, când un cataclism local, care a
cuprins apele de sud și de vest, a format un imens
deșert pustiu”.
Un vechi text indian vechi descrie aterizarea în zonă
a unei ființe misterioase și inteligente, denumită
„Tinerețe fără Bătrânețe”. Ea a sosit din Cosmos cu
„carul” ei și a aterizat pe insula situată în Marea Gobi.
Și n-a venit singură, ci cu alții, toți fiind foarte
prietenoși față de oameni. Ei i-au învățat pe oameni
mai multe lucruri, îmbunătățindu-le viața. Textul
indian descrie sosirea lor astfel: „Din înălțimi
nepătrunse, învăluiți în flăcări și limbi de foc, a venit
carul Fiilor Focului din Steaua cea Splendidă. Carul a
coborât pe Insula Albă din Marea Gobi, o întindere
verde, cu flori minunate și parfumate”.
De asemenea, scrierile sacre chineze confirmă, ca și
Cartea tibetană a lui Dzyan, că în vremuri îndepărtate,
cu mult înainte de Adam și Eva, a existat un uriaș
teritoriu, locuit de „Fiii lui Dumnezeu”, oamenii albi,
cu ochi albaștri și păr blond, care coborâră din Cer.
Aceste ființe cerești, exilate pe Pământ după un război
în Cer, la fel ca și îngerii căzuți descriși în Biblie, au
fost instructorii divini ai Omenirii și le-au oferit
oamenilor toate cunoștințele necesare dezvoltării
civilizației. Se spune că aceste ființe știau totul despre
cer și Pământ.
În textele sacre ale Vedelor indiene se găsește
următorul text: „Ființe dintr-o mare stea albă au
coborât pe insula din Marea Gobi, în anul 18.617.841
î.Hr.” (anul a fost echivalat cu sistemul nostru de
numerotare a anilor). Se spune apoi că ei au construit o
fortăreață, apoi un oraș și apoi, tuneluri subacvatice,
care conectau insula lor cu restul continentului.

Cazanele din Iakuția (Rusia)

Iakuția este o regiune din Siberia, una din cele mai

puțin explorate din lume149. Aici se află, ascunsă între
149
Prelucrare după comentariul filmului „Misterele din Siberia”, pe site-ul
http://www.filmedocumentare.com/misterele-din-siberia/7utm, vizitat pe 22
mlaștinile râului Viliui, o zonă numită Valea Morții, un
loc în care localnicii nu se aventurează, fiindcă spun că
de acolo nu se întoarce nimeni. Localnicii nu vorbesc
despre ce se întâmplă și nu vor ca oamenii să se ducă
acolo. Este o zonă atât de blestemată, încât iakuții o
descriu ca fiind de nelocuit.
În 1854, geograful și naturalistul Richard Karl Maak
a fost numit de Societatea Geografică Rusă să realizeze
un proiect științific în temutul bazin al râului Viliui. În
jurnalul lui, Maak a scris despre obiecte mari, metalice,
pe care vânătorii localnici le numeau cazane. Acestea
sunt confecționate dintr-un metal necunoscut, iar în
deschizătura lor pot încăpea animale mari (cum sunt
renii) sau chiar oameni în picioare. Un cazan aflat cu
deschiderea spre pământ este prevăzut chiar cu niște
suporturi laterale.
Existența structurilor de metal a fost confirmată în
trei ocazii separate, între 1933 și 1947, de către Mihail
Korețki din Vladivostok, care căuta aur în Valea
Morții: acesta a spus că a văzut 7 cazane bombate,
fiecare de câte 6–9 m diametru, cu vegetație în jur; unii
din oamenii din echipa sa au acuzat ulterior căderea
părului, grețuri și apariția unor plăgi permanente pe
piele.
În căutarea răspunsurilor la aceste efecte, ufologul
noiembrie 2016, orele 7:23.
Jean Makerle și o echipă de cercetători au fost în Valea
Morții pentru a localiza straniile obiecte. Folosind o
parașută cu motor pentru a studia valea, Makerle a
observat un obiect circular straniu într-o mlaștină.
Când echipa a ajuns pe jos acolo, a descoperit că
porțiunea de „teren” de sub mlaștină era foarte
neobișnuită: părea a fi de natură metalică și era goală
pe dinăuntru; apoi au descoperit un al doilea și al
treilea obiect similar cu primul, la care au măsurat, de
asemenea, variații magnetice importante. Toate trei
erau scufundate parțial în pământul mlăștinos. Înainte
de a pleca mai departe, membrii expediției lui Makerle
au acuzat, la rândul lor, simptome stranii,
asemănătoare cu cele din legendele locale: amețeli,
pierderi ale echilibrului, febră, vărsături, mers greoi,
scăderea vederii, dureri la înghițit, dilatarea rapidă a
pupilelor.
Conform legendelor locale, cazanele din metal fac
parte dintr-o „armă” puternică, rămasă după o mare
bătălie între doi demoni din pădure – Niurgun Botun
și Ton Dunrai; în timpul bătăliei dintre ei, din pământ
ieșeau mingi de foc, era un sunet oribil, pădurea și
stâncile din jur au fost distruse, iar copacii, răsturnați.
Când s-a liniștit totul, localnicii au găsit o structură pe
care au observat-o un timp acolo, apoi s-a scufundat în
permafrost (solul siberian înghețat)...
 Valea Morții conține mai multe astfel de obiecte
stranii, scufundate în permafrost și activate apoi de-a
lungul secolelor: din pământul înghețat al Văii Morții
ies la suprafață, atunci când este semnalat un obiect
necunoscut în zonă, un fel de turnuri dintr-un material
necunoscut, dotate cu un fel de tunuri, care distrug
obiectele sau meteoriții care intersectează în acea zonă
orbita Terrei.
Este posibil ca o astfel de instalație să fi provocat la
începutul secolului XX fenomenul Tunguska – o uriașă
explozie a unui asteroid sau meteorit de dimensiuni
mari – care a fost distrus de mașinăria subterană,
menită să apere Pământul de ciocnirea întâmplătoare
cu astfel de obiecte cerești.

Călcâiul de la Aiud (România)

În 1973 (după alte surse, 1974), pe malul Mureșului,

într-o carieră de pietriș, situată la 2 km est de Aiud, au
fost descoperite trei obiecte învelite în pietriș întărit150:
două erau oase fosilizate de mamuți, iar al treilea, un
obiect de cca 20 cm, din aluminiu, avea două găuri de
150
Oana Bujor, Misterul „Călcâiului de la Aiud”, descoperit în România, obiectul de
acum 250.000 de ani cu origini „extraterestre”, pe site-ul
http://www.descopera.ro/istorie/15839179-misterul-calcaiului-de-la-aiud-
descoperit-in-romania-obiectul-de-acum-250000-de-ani-cu-origini-extraterestre,
vizitat pe 11 decembrie 2016, orele 7:44.
mărimi diferite, în forma din fotografia următoare.
Aluminiul a fost descoperit pentru prima dată în
1825. Stratul de oxid pe care aluminiul l-a făcut în
contact cu oxigenul era destul de gros, sugerând o
vechime a obiectului respectiv de 20.000 de ani.
Experții chemați atunci la fața locului au afirmat că
două dintre corpuri erau fosile de oseminte provenite
de la mastodonți vechi, de aproximativ 1.000.000 de
ani, în timp ce al treilea părea a fi arma pe care oamenii
primitivi ar fi folosit-o pentru a ucide animalele.
După analizele de laborator de la Institutul de Fizică
Atomică din Măgurele, cercetătorii au afirmat că aliajul
era compus din 90% aluminiu, staniu și alte 11
materiale. Aceleași specificații au fost descoperite de
către inginerii din Baia Mare și de experții de la „Alro”
Slatina.
 Învelit într-un strat gros de 10 cm de pietriș
solidificat, obiectul a fost datat inițial ca fiind de acum
100.000 de ani. Oficial, aluminiul a fost obținut în
laborator în 1825 de către fizicianul și chimistul Hens
Christian Orsted, iar producerea sa pe cale industrială
la scară largă a început în 1883. Un alt factor ce
adâncește misterul aliajului este stratul de oxid de
aluminiu depus pe suprafața acestuia. În general,
obiectele de aluminiu oxidează în profunzime după un
timp îndelungat, iar grosimea stratului protector
descoperit pe aliaj era de aproximativ jumătate de
centimetru, așadar vechimea era cu mult mai mare de
100 de ani.
O bucată din „călcâiul de la Aiud” a fost trimisă
peste ani la Lausanne, în Elveția, pentru a fi datată cu
carbon 14. Cercetătorii de la Lausanne au afirmat că
obiectul ar avea o vechime de 250.000 de ani.
„Acesta are o lungime de 20 de centimetri și o
grosime de 7 centimetri, iar pe părțile laterale, obiectul
prezenta urme ale unor lovituri repetate, fapt ce
sugerează că a făcut parte dintr-un sistem funcțional”,
a precizat George Cohal, director executiv în cadrul
Asociației pentru Studiul Fenomenelor Aerospațiale
Neidentificate (ASFAN).
În decursul anilor, au existat nenumărate ipoteze
despre sursa de proveniență a Călcâiului de la Aiud: unii
cercetători consideră că ovalitatea aliajului și golul
cilindric din partea din spate ar putea dovedi că
obiectul face parte dintr-o navă spațială extraterestră.
Misterul obiectului este conferit de faptul că este un
aliaj de proveniență manufacturată, și nu naturală,
proces inexistent pe Pământ acum 250.000 de ani.
Directorul executiv al ASFAN, George Cohan, a mai
spus că „există mai multe ipoteze privind sursa de
proveniență a obiectului, nu se poate confirma sau
infirma posibilitatea sursei de proveniență
extraterestră”.

Cele 10 porunci din New Mexico (SUA)

O stâncă cu masa de circa 100 tone, descoperită la

începutul secolului al XX-lea în apropierea orașului
mexican Los Lunas și care are sculptate pe ea cele 10
porunci în limba ebraică veche și parțial în limba
greacă, stârnește atenția istoricilor din întreaga lume151.
Este posibil ca stânca să provină din perioada
bizantină și să fi fost adusă în Mexic, în timpul
persecuției creștinilor din vremea împăratului
Iustinian (527–565 d.Hr.); rămâne un mister felul în
care a fost cărată și depozitată această stâncă în statul
american New Mexico, la aproximativ 50 km sud de
orașul Albuquerque, cel mai mare centru urban din
zonă.
Unul dintre primii cercetători care a încercat să
dezlege misterul stâncii a fost arheologul Frank
Hibben (1910–2002), profesor la Universitatea din New
Mexico. Profesorul Hibben care a studiat stânca pentru
prima dată în anul 1933, era convins că mesajul
încrustat pe stâncă reprezintă o scriere antică
autentică. Și geologul George Moorhouse, care a
studiat piatra în anul 1985, a fost de părere că scrierea
este autentică: „Potrivit estimărilor științifice, scrierea
are o vechime de circa 2.000 de ani. Ne este greu să
obținem alte informații clare, din cauza unghiului în
care este așezată stanca”.
Lingviștii au observat că în locul caracterelor
151
Sursa: site-ul www.descopera.ro, vizitat pe 11 februarie 2015.
evreiești „tav”, „sin”, „dalet” și „haf” au fost folosite
caractere grecești. Alte litere cum ar fi „iod”, „kuf” și
„sân” sunt reprezentate în modul de scriere a
samaritenilor. Acest amănunt i-a făcut pe unii
cercetători să presupună că aceasta ar fi o meduză
antică a samaritenilor. Meduza este un obiect ritualic
evreiesc, ce se pune pe ușa unei case și care conține
rugăciuni de binecuvântare a locuinței respective. În
cazul samaritenilor, în Antichitate exista obiceiul de a
poziționa o piatră mare chiar la intrarea într-o cetate
sau într-o sinagogă, piatră pe care erau inscripționate
meșteșugit cele 10 porunci.

Cercurile de Piatră

Împrăștiate în Irlanda, Scoția și Anglia, există mai

mult de 900 de cercuri de piatră demne de văzut...
Aveți aici un catalog cu o mică selecție a unor locuri
care merită văzute152:

Cercurile de piatră din Scoția

Cercurile de piatră de la Brodar și Stennes sunt

situate pe insula principală Orkney, la 16 km vest de
152
După Erich von Däniken, Kiribati, traducere de Paul Melnik, București,
Editura Lucman, 1997, pp. 74-99 (selectiv).
orășelul Kirkwall;
Cercurile de piatră din Garynahine, Cnon Fillibir și
Callanish, sunt situate pe insula Lewis, la circa 22 km
vest de Stornoway;
Cercurile de piatră din Cullerlie și Sunhoney se
găsesc la 21 km vest de Aberdeen, pe drumul lateral B
9119, o ramificație a drumului A 944, care duce de la
Aberdeen, în direcția Alford;
La numai 5 km distanță de Alford se găsește cercul
de piatră de la Old Keig;
Cercurile de piatră din Balquhain și Loanhead, la 5
km după mica localitate Inverurie, la dreapta și la
stânga drumului A 96.

Irlanda

Cercul de piatră din New Grange, situat la 42 km

nord de Dublin, 5 km est de Slane, pe drumul care
duce în direcția Drogheda.
Cercul de piatră di Lios, situat la 15 km sud de
Limerick, la 5 km nord de mica localitate Bruff.

Anglia

Cercurile de piatră de la Swinside, situate la 8 km

distanță la nord de Millom, pe coasta de nord-vest;
 Cercul de piatră din Carles-Castlerigg este situat la
1,6 km sud-vest de Penzance;
Cercul de piatră din Stanton Drew, situat la 11 km
sud de Bristol;
Marile cercuri de piatră din Avebury, situate la 10
km vest de Mariborough, în mijlocul satului Avebury;
Cercul de piatră din Roliright, situat la nord de
Oxford, cam 3 km nord-est de satul Chiping-Norton;
Celebrul cerc de piatră de la Stonehenge, situat la
nord de Salisbury, la 3 km de Amesbury, imediat după
bifurcația drumului A 303 și A 344, pe foarte bine
marcatul drum A 344.

Acestea sunt 13 din cele mai cunoscute monumente

megalitice din Regatul Unit al Marii Britanii.
Stonehenge și Roliright sunt reprezentative pentru
celelalte 900 de centre megalitice. Aici s-au făcut
descoperirile cele mai importante.
Peste Stonehenge stau 5.000 de ani de ceață și umbră.
Cel puțin în legătură cu vechimea lor, specialiștii sunt
de aceeași părere. Ei situează prima etapă de
construcție cu 2.800 de ani înainte de Hristos, în epoca
de piatră timpurie, în noetici, a treia epocă a Istoriei
Omenirii...
În 1901, de fenomenul Stonehenge s-a ocupat Sir
Joseph Norman Lockyer (1836–1920), astronom. El l-a
adus la Stonehenge pe directorul Observatorului solar
din Kensington, un mare om de știință, pionier al
astrofizicii și descoperitor al heliului, un element pe
atunci necunoscut. Studiile astronomice ale lui Lockyer
au arătat că aceste construcții datează din anul 1860
î.Hr., cu o diferență de plus-minus 2 secole, perioadă
cu mult anterioară timpului în care au trăit celții. Deci
s-a concluzionat că Stonehenge a fost un centru al
druizilor.
Cercuri de piatră se mai găsesc în Africa, America de
Sud, Asia, Australia, Europa, India:
Cercul de piatră de la Msoura, în nordul Marocului;
Cercul de piatră din Nioro du Rip, în provincia
Casamance din Senegal, la sud de fluviul Senegal;
Cercul de piatră de la Sillustani, situat lână lacul
Titicaca, în Peru;
Cercul de piatră de la Quebrada de Queneto, pe
granița peruano-ecuadoriană, descoperit de profesorul
Marcel Hommet
Cercul de piatră biblic din Gilgal, situat pe coridorul
estic de la Ierihon, cerc amintit și în Biblie; aici,
profetul Iosua a așezat în cerc 12 pietre, în memoria
trecerii Iordanului – pietrele simbolizează cele 12
seminții ale Israelului;
Cercul de piatră din Ain, la Zerca, în estul Iordaniei;
Pe insula principală a arhipelagului care formează
Japonia, cât și pe Insula Hokkaido, la Nonaakado,
există mai multe cercuri și roți de piatră preistorice;
Cercul de piatră de pe insula Naue, care aparține de
grupul de insule Tongareva, care nu este considerat
nici mormânt, nici loc sfânt;
Cercul de piatră situat la sud de deșertul Emu, din
Australia;
Cercurile de piatră din Portela de Moos și Boa Fe,
situate la 16 km vest de Evora, în Portugalia;
Cercul de piatră de la Bramagiri, situat la sud de
râurile Narmada și Godavari, în sudul Indiei.
Nu cunoaștem încă motivul pentru care aceste
cercuri de piatră au fost construite, iată, în întreaga
lume.

Ciocanul scoțian

Este un artefact de fier găsit într-un bloc de piatră, în

1844, în Kingoodie, o carieră din Scoția (Marea
Britanie). Sir David Brewster a descoperit ciocanul
încorporat într-un bloc de piatră, datând din Cretacic,
în epoca Mezozoicului.
În anul 1985, dr. A.W. Medd de la British Geological
Survey a declarat că patul de gresie de unde a fost
extras obiectul este mai vechi decât vechea gresie roșie
a Devonianului, cu o vechime datată între 360 și 408
milioane de ani.

Ciocanul din Texas (SUA)

Un obiect cu formă de ciocan a fost descoperit lângă

micul oraș texan Londra, în 1934 (după alte surse,
1936). Este vorba despre un ciocan care a fost
descoperit într-un strat de rocă, ce s-a format în urmă
cu peste 100 (după alte surse, 400) de milioane de ani.
Acest aspect a atras imediat atenția specialiștilor care
s-au văzut puși în fața unei enigme impresionante: a
fost ciocanul în cauză realizat cu mult timp înainte ca
rocile respective să se formeze?
Glen J. Kuban, un sceptic al ideii că ciocanul ar fi fost
confecționat cu milioane de ani în urmă, a declarat că
roca respectivă poate conține, într-adevăr, materiale
care sunt vechi de 100 de milioane de ani, dar asta nu
înseamnă că acea rocă chiar s-a format în jurul
ciocanului cu atât de mult timp în urmă. Kuban a adus
ca argument faptul că unele pietre calcaroase s-au
format în jurul unor artefacte cunoscute a fi din secolul
XX, ceea ce înseamnă că sedimentările (concrețiunile)
de acest gen se pot produce destul de repede în jurul
unor obiecte. Concrețiunile sunt mase întărite de
materie minerală.
Carl Baugh, care se află în prezent în posesia
artefactului, a declarat că mânerul din lemn s-a
transformat în cărbune (dovadă a vârstei sale foarte
mari) și că metalul din care este confecționat are o
compoziție ciudată. Fiind unul dintre cei mai renumiți
oameni de știință americani, Carl Baugh a supus
ciocanul unor analize de laborator. S-a demonstrat
astfel că artefactul a fost realizat din 96,6% fier, 2,6%
clor și 0,8% sulf. Lipsa carbonului din compoziție
indică faptul că ciocanul misterios a fost realizat printr-
un procedeu necunoscut nouă azi, care, cu siguranță,
nu a putut aparține civilizației actuale. De obicei,
carbonul este elementul-cheie care ajută la prelucrarea
fierului. Clorul nu a fost descoperit în aliajul respectiv,
motiv pentru care ciocanul devine extrem de
impresionant. Mai mult decât atât, obiectul a fost
acoperit cu un strat subțire de oxid de fier, pentru a
preveni instalarea ruginii.
Interesant este și faptul că mânerul din lemn al
ciocanului s-a transformat în cărbune, iar fierul
ciocanului respectiv este mai pur decât orice fier
produs prin tehnologii moderne.

Complexul megalitic de la Carnac (Franța)

În Bretania franceză, la Carnac și Montneuf,

ansamblurile de sute de menhire sunt ordonate în
șiruri paralele, orientate pe axa mistică est-vest153.
Piatra este folosită într-o structură magică, în contextul
unei religii cosmice. Complexul a fost construit în
perioada neolitică, probabil în jurul anului 3.300 î.Hr.,
dar unele pietre masive din complex pot fi datate din
jurul anului 4.500 î.Hr. Deci, în urmă cu 4–5.000 de ani,
civilizația megalitică de pe Terra a lăsat în urmă
monumente gigantice, compuse din bucăți imense de
rocă așezate vertical, temple și morminte totodată.
În 1928, o expediție științifică a descoperit în partea
septentrională a Tibetului, la o altitudine de 6.000 de
metri, un grup de monumente orientate de la est la
vest, semănând în mod izbitor cu cele de la Carnac.
Această orientare a monumentelor dovedește în mod
clar că practica sacerdotală căreia îi erau destinate se
raporta la un cult solar.
Format din peste 3.000 de monoliți, ansamblul de la
Carnac se întinde pe 12 kilometri, de-a lungul coastei
de vest a Franței, și sunt cea mai mare „colecție” de
acest tip din lume. Tradiția locală susține că motivul
pentru care stau în astfel de linii perfect drepte este
faptul că reprezintă de fapt o legiune romană
transformată în piatră de vrăjitorii Merlin sau
Cornelius Saint. Există trei grupe majore de rânduri de
153
Monoliții din Carnac. Structură magică pentru exercitarea religiilor cosmice,
pe site-ul www.efemeride.ro, vizitat pe 3 martie 2017, orele 7:09.
piatră – Ménec, Kermario și Kerlescan – care poate au
format în trecut un singur grup, dar care ulterior au
fost divizate și repartizate în alte scopuri.

Aliniamentul Kerlescan

Există mai multe dolmene împrăștiate în jurul zonei.

Aceste dolmene sunt în general considerate a fi fost
morminte, cu toate acestea solul acid din Bretania a
erodat oasele aflate acolo. Ele au fost construite din
mai multe pietre mari care sprijină un cap de stâncă și
apoi îngropate sub o movilă de pământ. În multe
cazuri, zidul de pământ nu mai este prezent, ca urmare
a săpăturilor arheologice, și numai unele pietre mari
au mai rămas, în diferite stadii de ruină.
Începând din anul 1720, mai multe persoane s-au
arătat interesate în descoperirea caracteristicilor
monoliților de la Carnac, de exemplu, La Tour
d’Auvergn le atribuia adunărilor druide. În 1805, A.
Maudet de Penhoët a afirmat că acestea erau
poziționate într-o strânsă legătură cu stelele de pe cer.
Au trecut de la 1720 aproape 300 de ani și există încă o
lipsă oarecum surprinzătoare de studii și cercetări, care
să lămurească originea sau scopul acestor pietre.
Primele excavări de amploare au fost efectuate în 1860
de către James Miln, un anticar scoțian, care a
descoperit atunci că mai puțin de 700 dintre cei 3.000
de monoliți se mai află încă în picioare. În 1875, Miln a
angajat un localnic, Zacharie Le Rouzic, ca asistent și
acesta a învățat arheologie la fața locului.
După moartea lui Miln, artefactele săpăturilor sale
au fost donate orașului Carnac, iar aici a fost înființat,
de către fratele său Robert, Muzeul James Miln, unde
sunt expuse artefactele. Zacharie a devenit director al
Muzeului și – în pofida faptului că era autodidact – un
expert recunoscut la nivel internațional, în ceea ce
privește structurile megalitice din regiune. Și acesta a
donat rezultatele muncii sale municipalității orașului
Carnac, iar muzeul a primit numele „Le Musée de
Préhistoire James Miln – Zacharie le Rouzic”.
În 1887, H. De Cleuziou a pledat pentru o legătură
între rândurile de pietre și direcțiile de apus a Soarelui,
la solstițiu. Printre cele mai recente studii stă și teoria
lui Alexander Thom, care a lucrat împreună cu fiul său
Archie, între 1970–1974, la efectuarea un studiu
detaliat al aliniamentelor de la Carnac. Aceștia au
realizat o serie de lucrări pe seama aliniamentelor
astronomice ale pietrelor, precum și o analiză statistică
ce putea să vină în sprijinul conceputului elaborat de
ei, conceptul de curte megalitică.
Studiile efectuate de Pierre Méreaux, care a petrecut
30 de ani cercetând monoliții de la Carnac, sunt printre
cele mai cunoscute. Acesta nu este de acord cu teoria
cultului morților, susținând că dolmenele au fost
folosite ca instrumente primitive pentru detectarea
seismelor, Bretania fiind zona cea mai activă din
Franța. El postulează, de asemenea, corelații între
localizarea și orientarea monoliților și cele mai
seismice linii de falie. De asemenea, el merge până
acolo, încât pretinde că echilibrarea pietrelor mari pe
pietre mai mici ar acționa ca un detector de cutremure
foarte eficient.
Au mai fost susținute și alte teorii generale, cu
privire la utilizarea pietrelor de la Carnac posibil
observatoare astronomice, aidoma celor de la
Stonehenge (Anglia). Potrivit acestei teorii, plasarea
monoliților în apropiere de Locmariaquer și alinierea
lor a fost făcută special pentru un astfel de scop. O altă
destinație a acestor monoliți era stocarea anumitor
forme de energie, rămasă necunoscute până în ziua de
astăzi. Amplasați în puncte de emergență a energiilor
telurice, ei erau niște „antene” sui-generis, care captau
vibrațiile subtile cosmice. În asemenea puncte,
energiile telurice și cele cosmice, fiind perfect
echilibrate, generau un câmp de energie benefică și
curativă în jurul monumentelor, câmp ce poate fi
resimțit și astăzi de ființele dotate cu capacități
extrasenzoriale. Zona Carnac mai este cunoscută și ca
pământul celților, care te uimește prin trecut, istorie și
secrete. Este unic în lume, un spațiu înconjurat de
mister, o inestimabilă comoară a timpurilor trecute.

Complexul megalitic de la Gunung Padang

(Indonezia)

Gunung Padang este un complex megalitic, situat în

provincia indoneziană West Java154. Este cel mai mare
sit de acest fel din Asia de sud-est și, potrivit unor
cercetări recente, este chiar mai vechi decât piramidele
egiptene. Numele Gunung Padang înseamnă în limba
băștinașilor „Muntele de Lumină” sau „Muntele
Iluminării”. Situl arheologic se află la o altitudine de
885 de metri, pe Muntele Padang, lângă satul
Karymukti, și este unul megalitic, întinzându-se pe o
suprafață de 25 de hectare. Complexul este format
dintr-o serie de terase cu pereți pe piatră, care seamănă
cu zidurile de la Machu Pichu (Peru). Pentru a ajunge
în vârful piramidei, trebuie să urci 400 de trepte.
Piramida este terasată, terasele fiind acoperite cu
pietre de mari dimensiuni, de origine vulcanică. Situl
arheologic este alcătuit din 4 straturi arheologice de
mare valoare. Primul strat datează din jurul anului 600

Civilizații necunoscute de pe Terra! Enigma piramidei de la Gunung Padang,

154

pe site-ul www.efemeride.ro, vizitat pe 12 ianuarie 2017, orele 6:20.

î.Hr., al doilea din anul 4.900 î.Hr, iar ultimele două
sunt mult mai vechi. În anul 2012 s-a realizat o datare
cu carbon a monumentelor acestui sit. Rezultatele au
demonstrat o vechime de 6.500 de ani a resturilor
aflate la 3–4 metri sub pământ, iar cele care se află la 8–
10 metri sub suprafață au o vechime de peste 12.000 de
ani. Construcțiile coboară până la 15 metri în subteran.
Conform unei alte testări realizate de Beta Analytic
din Miami (Florida, SUA), structura aflată la o
adâncime de 12 metri ar avea o vechime de peste
16.000 de ani. Pe atunci, arhipelagul indonezian era
parte a unui continent, denumit de arheologi
Sundaland, care se pare că a fost acoperit de ape la
sfârșitul erei glaciare, când a crescut nivelul mărilor.
Cercetătorul Danny Natawidjaja, geolog la Centrul de
Cercetare pentru Geotehnologie din cadrul Institutului
Indonezian pentru Științe, crede că această civilizație a
fost distrusă de un cataclism, asemenea Atlantidei lui
Platon, urmat de creșterea bruscă a nivelului mărilor și
oceanelor de la finalul erei glaciare: „Este greu să ne
imaginăm cum era atunci viața pe planeta noastră. O
perioadă a cataclismelor la nivel global. Multe specii
de animale au dispărut atunci, printre care și mamuții.
Instabilitatea climei i-a afectat nu doar pe vânătorii-
culegători de care vorbesc istoricii, dar a distrus și o
mare civilizație, care a fost practic ștearsă din Istorie”.
 Arheologii, coordonați de dr. Ali Akbar, de la
Universitatea Indonezia, au descoperit aici un material
similar cimentului, folosit pentru unele coloane de
piatră care fuseseră sparte și apoi reasamblate.
Materialul a fost studiat de o echipă de geologi,
condusă de Andang Bachtiar, aceștia aflând mai multe
detalii despre compoziția cimentului antic, ce conține
45% fier, 41% dioxid de siliciu, 14% lut, plus diferite
minerale și carbon. Materialul astfel obținut era foarte
rezistent și aderent.
Piramida de la Gunung Padang a fost suprapusă pe
o alta mult mai veche, care și aceea a fost suprapusă pe
o alta și mai veche. Cât de veche, încă nu se știe,
deoarece adevărul încă nu a fost scos la iveala în
totalitate...

Craniile de cristal din Mexic

Un exemplu de realizare tehnică extraordinară,

neelucidat încă de savanții actuali, îl reprezintă craniile
de cristal descoperite la începutul secolului trecut în
America de Sud, în zone asociate cu tradiția Maya
(Mexic, Insulele Belize și Honduras)155. Cel mai faimos
și misterios asemenea craniu de cristal are aproximativ

Craniile de cristal! Misterioasele energii venite dintr-o altă lume, pe site-ul

155

www.efemeride.ro, vizitat pe 21 decembrie 2016, orele 16:48.

5 kilograme și este cunoscut sub numele de „craniul
Mitchell Hedges”, după numele exploratorului
britanic, care afirmă că l-a descoperit între ruinele unui
templu mayaș din Lubaantun (Insulele Belize), în anul
1924.
Dintre cele 13 cranii de cristal, de origine
necunoscută, 12 au fost îngropate împreună cu 12
cranii umane, într-un sit arheologic numit Cimitirul, în
apropierea orașului Onavas156. Par a fi cea mai
fascinantă descoperire arheologică a secolului al XX-
lea. Vechimea lor a fost estimată între 5.000 și 36.000 de
ani, fiind atribuite unei civilizații foarte avansate, care
a trăit cândva pe Terra sau chiar unei civilizații
extraterestre.
Ceea ce este uimitor la aceste cranii de cristal este
faptul că sunt realizate extrem de fidel, după
caracteristicile unui craniu uman, însă materialul din
care au fost sculptate este extrem de dur și dificil de
prelucrat. În plus, aceste cranii au proprietăți de-a
dreptul misterioase. Dincolo de teoriile și speculațiile
care au fost lansate cu privire la proveniența acestor
artefacte, cele mai concludente sunt faptele concrete,
respectiv obiectele înseși, care au uluit oamenii de
știință care le-au analizat.
În anul 1970, „craniul Mitchell Hedges” a fost studiat
156
Sursa: www.descopera.ro, vizitat pe 11 septembrie 2015, orele 18:33.
în laboratoarele Hewlett-Packard din Santa Clara,
California. După efectuarea unor analize
computerizate, conducătorul acestor studii, Frank
Dorland, a apreciat că din punct de vedere științific și
tehnic acesta este realizat la un grad de precizie
„revoltător”, printr-o tehnică necunoscută astăzi, pe
care nici cel mai talentat sculptor sau inginer din zilele
noastre nu o pot egala.
Cercetătorii au descoperit că aceste cranii au fost
realizate fiecare din câte o singură bucată de cristal,
care a fost șlefuit perpendicular pe axa naturală a
acestuia. Este important să menționăm că toți
sculptorii moderni evită să facă acest lucru pentru că ei
știu că aceasta ar expune în mod aproape sigur
cristalul respectiv la sfărâmare. Aceasta este valabil
chiar și în cazul folosirii tehnologiei ultramoderne de
șlefuire și chiar a laserelor actuale.
Șeful Catedrei de cristalografie și mineralogie de la
universitatea din Pasadena, John Rowen, a explicat
faptul că „Un cristal crește pe trei planuri diferite, de-a
lungul unor axe cristalografice. În funcție de unghiul
în care se află aceste planuri, se formează fețele pietrei.
Dacă un cristal e prelucrat în sens invers axelor sale,
materialul se sparge pur și simplu în bucăți foarte mici.
Chiar și cu mijloacele tehnice existente astăzi, este
extrem de dificil de realizat așa ceva”.
 Cu o duritate de 7 pe scara Mohs, „craniul Mitchell
Hedges” ar fi fost imposibil de curbat, în lipsa
uneltelor dure moderne făcute din diamant sau rubin,
necunoscute însă pe vremea mayașilor. Specialiștii în
prelucrarea cristalelor afirmă că felul în care au fost
tăiate aceste obiecte este atipic și este aproape cu
neputință ca ele să fi fost realizate de mâna Omului. În
plus, testele efectuate asupra suprafeței acestor cranii
au evidențiat că nu există aproape niciun fel de urmă
(fie ea și microscopică) de șlefuire și, de asemenea un
fapt complet neobișnuit, că temperatura craniului de
cristal rămâne neschimbată, indiferent de temperatura
mediului ambiant.
S-a mai constatat că atunci când sunt privite în
ansamblu – aceste cranii emană o senzație hipnotică,
iar atunci când sunt privite în orbite emană o aură
colorată; ocazional, emană chiar și mirosuri sau sunete.
Craniile au proprietăți optice uluitoare, lumina
focalizându-se dinspre ceafă către orbite. Unui
sculptor din ziua de azi i-ar fi imposibil să creeze acest
efect, în lipsa realizării prealabile a unui model 3D al
sculpturii, pe care să-l urmeze apoi, la micrometru,
când sculptează cristalul.
Tradiția Maya afirmă că aceste cranii de cristal au
cea mai înaltă frecvență de vibrație posibilă pentru un
obiect din planul fizic. Cele 13 cranii de cristal au fost
descoperite în locuri secrete, în întreaga lume. Mayașii
credeau că aceste cranii de cristal reprezintă de fapt un
fel de memorii uriașe de informații esențiale pentru
Umanitate, care vor fi reactivate la momentul potrivit,
în viitorul foarte apropiat, atunci când toate cele 13
cranii vor fi la un loc, ceea ce va genera o transformare
majoră a nivelului de conștiință a Omului de pe Terra.
Este semnificativ să menționăm că reprezentanți din
cadrul IBM au afirmat că un asemenea cristal de cuarț
– cum este cel folosit la confecționarea craniilor despre
care vorbim – ar putea stoca milioane de gigabiți de
informație, adică mai mult decât orice calculator
modern. După mai multe analize diferite asupra celor
13 cranii de cristal, întreprinse de mai multe echipe
independente, s-au stabilit următoarele:
— Cele 13 cranii bizare cântăresc, fiecare, cu circa
60% mai mult decât craniul uman, ceea ce înseamnă că
ar fi trebuit să găzduiască un creier mult mai mare
decât cel uman;
— Craniile presupuse a fi de natură extraterestră
sunt compuse din trei părți: una frontală – care se
termină în partea superioară a frunții și două laterale;
— Pe fiecare craniu extraterestru există două incizii
mici în partea din spate, perpendiculare pe placa
respectivă;
— Structura fiecăruia din cele 13 cranii este complet
diferită de structura craniilor umane.
Descoperirea confirmă faptul că Omul antic a avut
legături strânse cu diverse specii extraterestre, cu care
a conviețuit – probabil – pe Terra; altfel nu se poate
explica de ce cele 12 cranii de cristal au fost
înmormântate lângă 12 oameni.
În India circulă o legendă, conform căreia 12 cranii în
cerc au în mijlocul lor un al 13-lea craniu. Când vor fi
descoperite și vor fi așezate în această formă, lumea se
va schimba complet... Deci, de peste 175 de ani, din
1840 (vezi mai jos anul primei descoperiri, iar anul
descoperirii ultimului craniu de cristal a fost 1924, vezi
mai sus), a început această schimbare a lumii actuale...
Începând cu anul 1840, au început să fie descoperite
astfel de cranii, în diferite zone ale lumii. Felul în care
sunt tăiate cristalele este atipic. Un cristal, indiferent
de materialul din care este format, „crește” pe trei
planuri diferite, de-a lungul unei axe cristalografice. În
funcție de unghiul în care se află aceste planuri, se
formează fețele cristalului. Atunci când cristalul e
prelucrat în sens invers axelor sale, cristalul se sparge
în bucăți mici.
Profesorul George Rowen, specialist în cristale la
Universitatea Pasadena, a declarat că modul de făurire
a craniilor relevă o tehnică nemaiîntâlnită pe Pământ.
O altă constatare de senzație este aceea că niciunul
dintre craniile descoperite nu prezintă urme de
șlefuire. Singura explicație logică este aceea că aceste
cranii au fost șlefuite cu mâinile, lucru care este
imposibil.
În opinia specialiștilor, din punct de vedere tehnic,
craniile nu pot fi reproduse sau fabricate în zilele
noastre. Pentru modelarea unui astfel de craniu, ar fi
trebuit 600 de ani, spune profesorul Rowen. Alți
cercetători cred că a fost sculptat folosindu-se
diamante, iar în acest caz, operațiunea nu putea dura
mai puțin de 300 de ani... Este greu de acceptat astfel
de ipoteze...

Craniul de cristal Mitchell-Hedges

A fost descoperit în 1927, în așezarea mayașă

Lubaantun, din Insulele Belize, de către cercetătorul al
cărui nume îl poartă azi cel de-al 13-lea craniu de
cristal. El căuta probe privind existența Atlantidei și a
povestit cum fiica sa, Anna, a descoperit acest craniu
de cristal în ruinele unui zid. Craniului îi lipsea
mandibula. Hedges le-a oferit preoților din zonă
craniul, dar aceștia l-au refuzat. Câteva luni mai târziu,
a fost reperată și mandibula, la câțiva metri distantă
fată de locul unde a fost descoperit craniul.
Craniul i-a uimit pe toți specialiștii, pentru că
semăna foarte mult cu cel uman. Mandibula era
mobilă. La lumină, craniul de cristal își schimba
culoarea, iar în interiorul său se puteau observa
imagini stilizate de munți și temple. Craniul, cu masa
de 5,19 kg, este prelucrat dintr-un singur bloc de cristal
și este structurat anatomic după craniul uman; mai
mult, este sculptat împotriva axei cristalului... în
momentul în care este luminat, craniul parcă i-a foc,
emană sunete și imagini. A fost supus unor analize
complexe la laboratoarele Hewlett Packard din
California (SUA), în urma cărora s-a constatat că a fost
sculptat în sensul invers al axei naturale a cristalului.
Această tehnică este imposibilă fără ajutorul laserului.
Ceea ce mai surprinde la acest craniu este lumina
care se focalizează dinspre ceafa craniului spre orbite.
Pentru a obține acest efect, unui sculptor din ziua de
azi i-ar trebui un model
3D al craniului, pe care să-l urmeze. Pe suprafața sa
nu s-a găsit nicio imperfecțiune, iar dacă astăzi cineva
ar vrea să realizeze o astfel de lucrare cu cele mai
moderne lasere actuale, i-ar trebui cel puțin un an ca
să-l termine.
Adunate la un loc, cele 13 cranii de cristal emană
energie și parcă ar genera o comunicare între ele. Unii
specialiști afirmă că aceste cranii sunt un fel de bănci
de date despre o rasă superioară, craniile având
impregnate în cristalul pur din care sunt confecționate
mesaje codificate despre o rasă umanoidă încă
necunoscută nouă, Pământenilor. Cei care au venit în
contact cu craniile spun că au fost martorii unor
evenimente ciudate și inexplicabile: craniile vorbesc
aparent și pot chiar proiecta imagini holografice. Se
spune, de asemenea, că posedă atât puteri
vindecătoare, cât și secretul longevității.

Craniile de la Bradford (SUA)

Aceste cranii neobișnuite au ieșit la suprafață în

urma lucrărilor de excavare făcute la o movilă de
înmormântare în Bradford, Pennsylvania, la sfârșitul
anului 1800157. Cei trei cercetători care supravegheau
săpăturile au fost uimiți când în loc de oseminte ale
nativ americanilor din secolul al XIII-lea, movila de
înmormântare ascundea ceva ce semăna cu cranii de
demon: în afară de coarnele care le ieșeau din frunte,
scheletele au avut și o altă caracteristică interesantă:
aveau 7 metri înălțime!
Cercetătorii au conchis că scheletele pot fi rămășițele
unei vechi rase de giganți care au locuit în America de
Nord cu mii de ani în urmă. Unii au trasat paralele

Cinci cranii care dovedesc că extratereștrii au trăit pe Terra, pe site-ul

157

www.efemeride.ro, vizitat pe 12 februarie 2017, orele 17:41.

între această descoperire și misterioasa civilizație
Mound Builder, din vremuri preistorice. Un număr de
structuri megalitice au fost atribuite acestei civilizații
mărețe, iar unii cercetători susțin că acestea sunt
dovezi ce indică spre Uriași/Nefilimii sau Strălucitorii.
Rămășițele au fost trimise la Muzeul Philadelphia și de
atunci au dispărut, eliminând posibilitatea unei analize
aprofundate.
Aceste cranii în formă atât de ciudată au provocat
destul de multă agitație de la descoperirea lor. Cele
peste 300 de cranii au o vechime de peste 3.000 de ani,
iar unii cercetători cred că această descoperire justifică
o schimbare în paradigmele antropologice acceptate.
În timp ce multe culturi practicau presarea craniului în
scopul de a obține un cap alungit, aceste cranii speciale
par să aibă o altă poveste. Odată ce legarea capului
modifică forma craniului, nu se poate mări volumul
cranian în mod semnificativ.

Craniile de la Paracas (Mexic)

Sunt cu 25% mai mari și cu 60% mai grele decât

craniile umane obișnuite. Într-o încercare de a face
lumină asupra acestui mister, o serie de teste ADN au
fost organizate de către directorul Muzeului de Istorie
din Paracas. Probele luate din fragmente de piele, păr,
dinți și oase au fost trimise la un laborator genetic
pentru analiză și rezultatele au fost uimitoare: craniile
aparțin unei rude foarte îndepărtate a lui Homo
Sapiens. ADN-ul mitocondrial a prezentat mutații care
nu s-au găsit la alte ființe umane.
Unul din aceste cranii a fost descoperit într-o mină
aproape de Chihuahua, Mexic, în anii 1930. A rămas în
familia excavatoristului și a fost privit ca o curiozitate.
În 1999, paranormalul Lloyd Pye a avut o șansă de a
examina craniul, susținând că acesta este o dovadă de
încrucișări între oameni și extratereștri. Pye a numit
craniul Star-Child, considerând că mama sa a fost o
femeie umană, în timp ce tatăl său a provenit de
undeva din stele.
Craniul aparținea unui băiat de cinci ani care a murit
în urmă cu aproape 1.000 de ani. Alți cercetători au
sugerat că deformarea craniului ar fi fost cauzată de o
boală numită hidrocefalie, dar Pye susține că analiza
ADN nu a arătat nicio dovadă pentru existența trecută
a acestei boli. Aceeași testare ADN a revelat, de
asemenea, atât de multe diferențe genetice între Star-
Child și oameni obișnuiți, încât ar putea fi considerat o
entitate cu totul diferită. Cavitate lui craniană este cu
30 la sută mai mare decât cea a unui copil normal. În
ciuda faptului că sunt mult mai subțiri, oasele
craniului sunt de fapt mai puternice, datorită prezenței
de fibre microscopice neobișnuite în structura sa, o
caracteristică ce nu a mai fost întâlnită la craniile
umane normale.
Craniile din valiza Ahnenerbe în pădurile din Munții
Caucaz, regiunea Adygea, a fost descoperită o valiză
cu aspect vechi, ce poartă pe ea inscripția
„Ahnenerbe”. Cuvântul este de origine germană și este
legat de o anumită activitate secretă a unei organizații
din interiorul SS-ului german din cel de-al Doilea
Război Mondial. Ceea ce se știe este că membrii
organizației erau interesați în mod special de misterele
dolmenelor antice și a cauzei ce a determinat
radioactivitatea înaltă din canionul Kishinski, din
Munții Caucaz (Federația Rusă). O dovadă a acestui
interes deosebit este descoperirea unei hărți germane
din anul 1941 a teritoriului Adygea, care uimește prin
acuratețea cu care a fost realizată.
Etnograful Vladimir Melikov este cel care a intrat în
posesia valizei Ahnenerbe. El a spus că obiectul i-a fost
adus de un țăran din satul Kamennomostsky; despre
acel țăran lumea știe că este mai mult un pustnic,
trăind singur într-o casă de lemn, în vastele păduri
caucaziene neumblate. Nimeni nu știe cu precizie unde
anume este cabana lui. Din când în când, omul coboară
în sat și într-o astfel de ocazie i-a predat etnografului
misterioasa valiza.
 Melikov s-a întrebat dacă nu cumva țăranul
descoperise de fapt un secret mult mai important în
profunzimile pădurii, dar nu a putut obține nicio
informație în plus de la persoana respectivă. Valiza era
învelită în piele și inscripționată cu emblema
organizației secrete Ahnenerbe. În interior el a găsit
mai multe obiecte de folosință obișnuită, care se aflau
într-o stare uimitor de bună. De pildă, chibriturile încă
mai puteau fi folosite. Închizătoarea valizei arăta în
mod clar emblema Ahnenerbe, ce implică rune antice.
Lângă valiză a fost găsit și un inel, posibil al unuia
dintre soldații ce făcea parte din acea expediție.
Numele întreg al organizației Ahnenerbe era:
„Societatea pentru Cercetarea și Studiul Zestrei
Ancestrale Germane”. Ea a activat în Germania, între
anii 1939 și 1945. Practic, organizația a fost creată
pentru a studia tradițiile, istoria și moștenirea lăsată de
rasa ariană.
În spiritul obiectivului fixat și având la dispoziție
fonduri materiale însemnate, membrii organizației
investigau tot ceea ce era misterios și necunoscut în
acea perioadă în lume, realizând expediții în Tibet, în
Antarctica sau în Munții Caucaz, urmărind de
asemenea să realizeze contactul cu obiectele
zburătoare neidentificate (OZN-uri), în ideea de a
ajunge astfel la cunoașterea secretului ce le-ar fi putut
da puterea absolută. Membrii celui de-al Treilea Reich
considerau că acest obiectiv este cu atât mai important,
cu cât ei se aflau în cercetări avansate pentru noi tipuri
de arme, care ar fi schimbat integral cursul războiului.
În cadrul organizației Ahnenerbe, cercetările erau
efectuate de nu mai puțin de 350 de savanți experți, cu
o educație științifică de excepție, având o carieră și un
prestigiu excepționale.
Puțini sunt cei care știu că, cu câțiva ani înainte de
începerea celui de-al Doilea Război Mondial, o firmă
germană specializată în construcția de drumuri
montane a oferit sprijinul Rusiei, pentru a ajuta la
construcția drumului între Pitsunda și Ritsa (regiune
situată în Abkhazia de azi), din rațiuni așa-zis de
„cooperare internațională”. După ce drumul a fost
terminat, specialiștii germani au suferit o moarte
tragică, mașina lor căzând într-o prăpastie. Chiar și în
prezent, turiștii călătoresc spre lacul Ritsa din
Abkhazia prin tunelurile construite de germani.
Abia mult mai târziu s-au descoperit adevăratele
motive pentru care a fost construit acel drum strategic
în munți. S-a aflat că hidrologii specialiști din cadrul
organizației Ahnenerbe au stabilit că apa ce provenea
dintr-o sursă localizată într-o peșteră de sub lacul Ritsa
era ideală pentru refacerea plasmei umane. Cu alte
cuvinte, se descoperise o veritabilă „rețetă” de
întinerire naturală. Profesorul Bormotov, de la
Departamentul de Economie și Management al
Universității de Stat pentru Tehnologie al regiunii
Maikop din Adygea, descrie modul în care era
transportată acea „apă vie” în Germania: „Acea apă
din Abkhazia era transportată în containere din argint,
mai întâi pe coasta Mării Negre, iar de acolo, cu
submarinele nemțești spre portul Constanța din
România, unde erau îmbarcate în avion și ajungeau în
Germania. Au existat chiar planuri pentru a construi
tuneluri care să lege Marea Neagră de lacul Ritsa,
permițând astfel submarinelor să vină și să încarce
direct acea apă specială din zona lacului Ritsa.
Acțiunea a fost însă întreruptă de începerea
războiului”.
Maikop a fost orașul în care Wermacht-ul nazist și-a
stabilit cartierul. De acolo erau coordonate toate
campaniile militare din Munții Caucaz. În anul 1942, în
acea regiune nu exista nicio linie de apărare rusă, astfel
încât soldații germani au reușit să pătrundă foarte
adânc în Munții Caucaz. Nu se cunoaște nici acum
motivul pentru care trupele nemțești au fost
desfășurate în Munții Pshekish, în august 1944, când
frontul războiului se afla împins cu mult mai la Vest.
Una dintre explicații ar fi aceea că oficialii organizației
Ahnenerbe nu încheiaseră încă studiile și cercetările
din acei munți. Putem să presupunem că naziștii erau
interesați de studiul dolmenelor pentru a înțelege
modul în care a fost construită Atlantida, cât și pentru
a descoperi anumite „porți către lumi paralele”, însă
acestea rămân doar simple supoziții până la apariția
unor dovezi clare.
Totuși, chiar și în prezent se vorbește despre
evenimente stranii care au loc în acea regiune. Unul
dintre aceste evenimente, care a zguduit presa și viața
liniștită a muntenilor din zonă, a fost descoperirea
unui schelet umanoid, al unei ființe înalte de 3 metri,
ce nu aparținea raselor cunoscute pe Pământ.
Descoperirea arheologică a fost făcută în canionul
Borjomi din Republica Georgia.
Pe de altă parte, în 2014, un grup de speologi,
conduși de etnograful Vladimir Melikov, au descoperit
într-o grotă din Munții Balșoi Tjach două cranii foarte
ciudate ca formă și dimensiuni. La început s-a crezut
că era vorba despre craniile unor animale fosilizate,
însă un studiu mai atent a revelat date uluitoare:
„Priviți gaura rotundă de la baza craniului, care
reprezintă coloana. Poziția ei indică faptul că acele
creaturi umblau în două picioare. Un aspect foarte
ciudat îl reprezintă lipsa bolții craniului și a
mandibulelor. Vedem doar o gură și câteva găuri
distribuite în cerc. Orbitele ochilor sunt foarte mari și
în spatele lor se află două coame. Totuși, oasele faciale
sunt plate, ca la hominizi”, spune Vladimir Melikov.
Etnograful precizează că în aceste condiții este foarte
tentant să crezi că ții în mână craniul unei ființe
extraterestre.

Craniul alungit din Peru

Un craniu al unei ființe extraterestre, de dimensiuni

reduse, a fost descoperit într-o peșteră din Peru158.
Craniul creează numeroase controverse, dar în același
timp confirmă faptul că extratereștrii au jucat un rol
important în dezvoltarea civilizațiilor precolumbiene.
Craniul extraterestrului descoperit în peștera din
Peru a fost trimis la un laborator specializat pentru a fi
analizat. Brien Foester susține că este de dimensiuni
reduse și este acoperit de o piele extrem de groasă, de
culoare gri închis. După cum se poate observa și din
imaginile alăturate, extraterestrul avea ochii mari,
fruntea lată și cavitatea craniană alungită spre spate.

158
Craniul alungit descoperit în Peru confirmă legătura între extratereștri și o
civilizație antică, pe site-ul www.efemeride.ro, vizitat pe 3 februarie 2017.
 Specialiștii sunt de părere că ar fi aparținut unui
extraterestru din specia Micii Gri, care a murit cu mii
de ani în urmă, în Peru. În peștera în cauză au mai fost
descoperite numeroase artefacte, care au aparținut
unei civilizații umane, care a trăit pe teritoriul actual al
Perului.
Specialiștii susțin că a existat o legătură strânsă între
specia extraterestră Micii Gri și civilizația pământeană
din Peru. Numai așa se explică de ce acest craniu
alungit a fost îngropat alături de alte artefacte
prețioase.

Craniul cu coame din Sayre (SUA)

Sayre este un cartier din Ținutul Bradford,

Pennsylvania (SUA)159. În anii ’80, secolul al XIX-lea, în
Sayre a fost descoperită o movilă de mari dimensiuni,
ce servea ca loc de îngropăciune. Potrivit unor articole
din presa vremii, americanii care au făcut descoperirea
au găsit la fața locului mai multe oase și cranii umane
ciudate. Scheletele păreau normale, din punct de
vedere anatomic, exceptând excrescențele osoase de
deasupra arcadelor ochilor, un soi de coarne lungi de
peste 5 centimetri. Oasele au fost considerate gigantice,
având în vedere că scheletele măsurau puțin peste 2,10
metri lungime. Cercetătorii care le-au studiat au
afirmat că ființele respective au fost îngropate în jurul
anului 1200. Descoperirea a fost făcută de un grup de
specialiști și istorici de la Muzeul American de
Investigații din Philadelphia și Academia Phillips din
Andover, Massachusetts (SUA).
Nu era prima dată când în America de Nord erau
descoperite oase de giganți și cranii cu coarne. Pe
parcursul secolului al XIX-lea, cranii asemănătoare au
fost găsite în apropiere de Wellsville, New York, și
într-un sat de mineri în apropiere de El Paso, Texas.
De-a lungul istoriei, coarnele au fost folosite pentru a
reprezenta puterea și autoritatea. De exemplu,
Alexandru cel Mare era înfățișat cu coarne pe unele
159
Sursa: site-ul http://incredibilia.ro/5-descoperiri-arheologice-care-ar-putea-
rescrie-istoria-lumii-locul-4-este-romania/, vizitat pe 8 februarie 2017, orele 6:06.
monede și mai mulți zei, inclusiv Iehova erau
reprezentat grafic astfel.
Oasele descoperite la Sayre au fost trimise la Muzeul
American de Investigații din Philadelphia: astăzi sunt
de negăsit și ar fi fost furate, potrivit variantei oficiale a
muzeului. S-au păstrat doar fotografii ale craniului,
însă cu toate acestea mulți susțin că întreaga
descoperire a fost doar o farsă. Între timp, a apărut și
ipoteza, potrivit căreia craniul cu coarne de la Sayre
este de origine extraterestră.

Craniul din Munții Rodopi (Bulgaria)

O relicvă fascinantă a fost găsită în Munții Rodopi

din Bulgaria de către un om care a pretins că a primit
instrucțiuni într-un vis: relicva seamănă cu craniul
unei creaturi extraterestre. Cinci umanoizi în costume
galbene i-au arătat locul unde trebuia să sape. Luând
seama de apelul lor, persoana care a visat a descoperit
acest craniu îngropat alături de un obiect metalic
eliptic.
Craniul este la fel de mic ca al unui copil uman, dar
ascunde suficiente mistere. Este mult mai subțire și
mai ușor decât oasele umane, cântărind doar 8.8 oz
(circa 250 de grame) și are șase cavități, indicând un
număr neobișnuit de ochi sau, poate, diferite organe
senzoriale.
Directorul Muzeului de Paleontologie Asenovgrad
(Bulgaria) a avut șansa de a-l examina și a spus că nu
seamănă cu nimic din ceea ce a văzut vreodată. Însă, în
perioada examinării sale, craniul a dispărut fără urmă.
Cel care l-a găsit a spus că i-a fost oferită o sumă mare
de bani în schimbul craniului.

Craniul Sealand (Danemarca)

Unul dintre cele mai importante artefacte care

demonstrează că extratereștrii au trăit pe Terra este
craniul ciudat, descoperit în Danemarca160. Conform
specialiștilor, acesta reprezintă dovada supremă că
omul a fost influențat de speciile extraterestre din cele
mai vechi timpuri și până în prezent.
În iulie 2007, un lucrător săpa pentru o nouă
canalizare în Olstykke, pe insula Sealand, aparținând
Danemarcei. La început a crezut că a dat peste oase de
cal, căci în acel loc fusese în trecut un abator de cai.
Așa a ajuns craniul la Veterinarian High School în
Copenhagen pentru a fi studiat.
Specialiștii din Danemarca au supus craniul bizar

160
Craniul Sealand demonstrează că extratereștrii trăiesc printre noi, pe site-ul
http://www.efemeride.ro/craniul-sealand-demonstreaza-ca-extraterestrii-
traiesc-printre-noi, vizitat pe 16 octombrie 2016, orele 17:30.
unor teste pentru a-i afla misterele. În urma analizelor
cu carbon, s-a descoperit că ființa în cauză a trăit între
anii 1250–1300. Interesant este faptul că acest craniu a
fost descoperit lângă artefacte care datează din
perioada neolitică, deasupra conductelor vechi, care au
fost amplasate pe la... 1900, ca și cum de-abia atunci ar
fi fost îngropat! Absența restului scheletului și starea
foarte bună în care se găsea i-a făcut pe cercetători să
creadă că ar fi fost îngropat în urmă cu cel mult 20 de
ani.
Craniul nu poate fi atribuit niciunei specii care a trăit
pe Terra: ochii ființei în cauză erau neobișnuiți de
mari, iar dimensiunea craniului – cu circa 50% mai
mare decât craniul uman. Misterul acestui craniu este
deocamdată imposibil de dezlegat, dar printre
locuitorii din Olstykke și împrejurimi circulă povestea
că un membru al Ordinului „Lux Pégasos” („Pegasul
de Lumină”) deținea în numele ordinului în afară de
craniu, mai multe obiecte extraordinar de luminoase,
făcute din materiale necunoscute, probabil metal sau
ceramică!
Nu se știe prea multe despre acest ordin doar că a
apărut pe la 1350, iar printre membrii săi s-ar fi
numărat Giovanni Boccaccio, William Shakespeare,
René Descartes, Thomas Jefferson, Edward Bulwer-
Lytton, Ambrose Bierce, Karin Boye, H.G. Wells, Julio
Cortázar, Joseph Heller, Octavia Butler, Aleksandr
Solsjenitsyn și Ahmed al-Baghdadi. Este posibil ca
acest ordin să fi fost creat de o specie extraterestră, care
a cooptat în cadrul lui cei mai inteligenți oameni ai
vremii.

Simbolurile sculptate reprezintă zeități și ființe

mitologice antice, care par a reprezenta un alfabet
necunoscut161. Craniul tibetan a fost descoperit din

161
Andrei Banc, Constructorii anonimi din Antichitate, în revista electronică
Baabel, nr. 243, 9 februarie 2017.
întâmplare, într-un anticariat din Viena. După ce a fost
analizat de mai mulți cercetători, a dat naștere unor
dezbateri aprinse. Practicile tibetană, nepaleză și
indiană a sculptării oaselor craniene sunt bine
cunoscute, iar obiectele rezultate din sculptarea
măiestrită a unor calote craniene se numesc Kapala.
Pe fruntea craniului tibetan de mai sus sunt sculptate
două schelete dansând, care amintesc astfel de natura
efemeră a vieții. Pe partea stângă a craniului este
reprezentat Vajrapani (Puterea), unul dintre cei mai
vechi bodhisattva ai Budismului Mahayana,
„gardianul tuturor Buddha”. Pe creștet a fost sculptată
crucea dublă Vajra, care reprezintă familia lui Buddha.
Pe craniu au fost sculptate și patru capete de capre, pe
o platformă cu trei trepte. Pe mandibulă a fost
sculptată o formulă sacră.
Singurii care cunosc mai multe detalii despre
obiceiul misterios al sculptării craniilor sunt Khenpo
tibetani (călugări-profesori), care spun că, în timpurile
străvechi, craniile erau sculptate și folosite ca amulete
împotriva blestemelor aruncate asupra familiilor sau
pentru a ghida pe cealaltă lume sufletele celor morți.
Informații suplimentare despre craniile tibetane și
această formă de sculptură se găsesc foarte greu. Ce
este cel mai enigmatic la acest craniu sculptat este că
include și caractere scrise într-o limbă străveche,
probabil „lant’sa”. Potrivit altor interpretări, însă,
caracterele încrustate sunt: Om, Ma, Sa, Ma, Ta, Sa,
Om, Da, Ma, Ta și reprezintă o mantra (formulă sacră
yoghină cu valoare magică), rostită în timpul
meditațiilor călugărilor, ceea ce ne conduce la
concluzia că acest craniu era folosit ca instrument, în
timpul rugăciunilor pentru activarea energiei
kundalini.
În ceremoniile tibetane, simbolul Dorje (crucea
Vajra) reprezintă principiul masculin, fiind folosit
aproape întotdeauna alături de clopoțel, care
reprezintă principiul feminin. Dintre figurile sculptate
pe craniu se disting clar, pe frunte, două schelete care
dansează. Despre acestea se crede că îi reprezintă pe
protectorii Dharmei, gardienii învățăturilor lui
Buddha. Pe lângă scheletele care dansează, pe partea
laterală a craniului a mai fost identificată o creatură
zburătoare, despre care se crede că îl reprezintă pe
Garuda-protectorul – cel ce învinge Nagas (demonii)
care îndrăznesc să îl provoace.

Cupa și ceștile de jad din Ecuador

Pe toate există gravate stele ce au legătura cu

constelația Orion. Sunt confecționate din jad și au fost
descoperite de profesorul Klaus Dona. Au atras atenția
oamenilor de știință pentru că, deși cele 12 cupe nu
sunt identice, având mici diferențe de formă și volum,
dacă torni conținutul lor în cupa mai mare, se umple
perfect. Mai mult de atât, interiorul ceștii mari este
magnetic.

Profesorul Klaus Dona a declarat: „În interior, ceașca

mare este foarte, foarte magnetizată, iar în afara ei nu
se simte aproape nimic. Geologii profesioniști spun că
acest lucru ar fi imposibil, deoarece, dacă un vas de
piatră are particule de metal în interior, acest câmp
magnetic trebuie să producă același magnetism în
ambele părți, internă și externă a vasului”.

Decalogul din Los Lunas (Mexic)

 Este o piatră de mari dimensiuni, descoperită în
apropierea orașului mexican Los Lunas162. Pe piatră
sunt sculptate mai multe inscripții, catalogate de unii
drept o versiune prescurtată a celor zece porunci, într-
o formă de paleo-ebraică. Grupul de litere „YHWH”,
prescurtarea cuvântului Yahweh (Iehova). Apare de
patru ori pe această piatră. Prima moțiune a
misteriosului artefact datează din 1933, când a fost
descoperită de profesorul Frank Hibben, arheolog la
Universitatea din New Mexico. Se spune că Hibben ar
fi fost ghidat spre piatră de un ghid misterios, care
susținea că ar fi descoperit-o în copilărie, în anul 1880.
Dacă această informație este adevărată, este foarte
puțin probabil ca piatra să fie un fals, deoarece paleo-
ebraica nu era cunoscută de oamenii de știință din
1880.
Un argument împotriva autenticității pietrei este
utilizarea punctuației specifice ebraicei moderne, deși
epigraful Barry Fell a susținut că punctuația folosită
indică faptul că piatra este extrem de veche. Alți
cercetători susțin că artefactul nu este autentic
deoarece conține numeroase erori gramaticale și de
stil. Piatra este controversată, pentru că mulți
consideră o consideră precolumbiană și dovada că
162
Sursa: site-ul http://incredibilia.ro/5-descoperiri-arheologice-care-ar-putea-
rescrie-istoria-lumii-locul-4-este-romania/, vizitat pe 18 ianuarie 2017, orele 7:39.
triburi semitice (din zona Orientului Mijlociu) au intrat
în contact cu populațiile americane și că israelienii s-au
stabilit în America. Întrucât piatra cântărește mai mult
de 80 de tone, nu a fost transportată niciodată într-un
laborator sau muzeu pentru a fi studiată în amănunt.
Piatra poate fi vizitată pe bază de permis, emis de
autoritățile mexicane, contra sumei de 25 de dolari.

Detectorul chinezesc de cutremure

În anul 132 d.Hr., inventatorul chinez Zhang Heng,

care a trăit în perioada Dinastiei Han, a creat primul
seismoscop din lume. Maniera exactă în care
funcționează este încă un mister. Copii ale acestui
seismoscop antic au funcționat cu o precizie
comparabilă cu cea a instrumentelor moderne.
Este cunoscut faptul că în anul 138 d.Hr., acel
dispozitiv a indicat în mod corect un cutremur ce a
avut loc la aproximativ 300 de mile vest de capitala
Luoyang. Nimeni nu a simțit cutremurul în Luoyang și
nu a luat în considerare avertizările lui Zhang Heng,
până când un mesager a sosit câteva zile mai târziu
solicitând ajutor.

Discul genetic
 Este unul dintre cele mai prețioase artefacte
descoperite pe teritoriul Americii de Sud163. Pe lângă
faptul că este un mister, acest artefact demonstrează că
în trecutul îndepărtat au existat anumite civilizații
extrem de avansate, care dețineau cunoștințe
extraordinare cu privire la viață.
Discul genetic, așa cum a fost botezat de către
oamenii de știință, este mărturia vie că omul antic
cunoștea secretele vieții. Imaginile înscrise pe una
dintre fețele sale evidențiază ciclul complet de
fertilizare al ovulului până la nașterea fătului. Acest
fapt este unul incredibil, pentru că astfel realizăm că
civilizația care l-a creat cunoștea dezvoltarea vieții.
Un alt fapt interesant este că acest artefact este
realizat din lidită, o rocă sedimentară, cu granulație
fină, de culoare neagră sau cenușie, formată din cuarț
și calcedonie. Chiar dacă aceasta este o piatră extrem
de grea, ea are o structură stratificată, ceea ce nu
permite prelucrarea sa. În esență, tehnologia actuală
nu permite prelucrarea liditei și acest fapt
demonstrează încă o dată că civilizația care l-a creat
era mult mai avansată decât cea a Omului actual.
Discul genetic măsoară 27 cm în diametru, iar
greutatea sa, de aproximativ 2 kg. Imaginile de pe disc
163
Preluare după site-ul http://www.efemeride.ro/discul-genetic-artefactul-la-
sat-mostenire-de-creatori, vizitat pe 8 septembrie 2016, orele 14:03.
sunt extrem de bine realizate, unii specialiști sunt de
părere că ating chiar perfecțiunea. Numeroase
informații legate de genetica umană sunt înșirate pe
fața exterioară a discului. Ciudat este faptul că ele nu
se pot vedea cu ochiul liber, ci doar la microscop. Din
acest motiv, există numeroși oameni de știință care
sunt de părere că discul este creația unei specii
extraterestre. Ciudat mai este faptul că are o vechime
de peste 6.000 de ani și, conform analizelor, nu s-a
deteriorat deloc.
Pe partea cealaltă a discului genetic este prezentat
modul de formare a lichidului seminal, apoi sunt
prezentați mai mulți spermatozoizi, iar următoarea
imagine este necunoscută. Discul genetic este, așadar,
un artefact important pentru Istoria Omenirii.

Discul Prințului Sabu (Egipt)

În ianuarie 1936, arheologii au adus la lumină un

ciudat și controversat obiect, care avea să declanșeze
multe dispute în comunitatea științifică164. Conform
testelor realizate de specialiști, acest artefact straniu
are o vechime de circa 5.000 de ani. Specialiștii spun că

164
Discul prințului Sabu: mecanism antic extraterestru?, pe site-ul
http://www.efemeride.ro/discul-printului-sabu-mecanism-antic-extraterestru,
vizitat pe 12 octombrie 2016, orele 5:02.
ar fi vorba despre un mecanism antic avansat. Are
formă discoidală și este compus din trei segmente
concave sub formă de clapă, semănând mult cu o
„elice” modernă. Presupusa „elice” a fost confecționată
dintr-un tip de șist foarte dur și are un diametru de
circa 60 de centimetri, 1 cm grosimea marginilor, iar în
mijloc, 10,6 cm grosime.
A fost descoperit în nordul platoului Saqqara, la
aproximativ 1,7 km nord de piramida din Djoser
(Egipt), în mormântul Prințului Sabu. Camera
mortuară a fost complet inaccesibilă, deoarece nu avea
scări, iar intrarea în marea suprastructură a fost
complet umplută cu nisip și ceramică de piatră.
Prințul Sabu a fost fiul Faraonului Adjuib, al cincilea
conducător din prima Dinastie a Egiptului antic, în
perioada anului 3.111 î.Hr. Printre obiectele funerare
găsite în mormânt se află cuțite de piatră, săgeți și o
serie de instrumente de cupru. Atenția arheologului
britanic Walter Bryan Emery a fost atrasă de niște
fragmente interesante ale unui „castron de șist”. Părea
să fi fost un obiect rotund, sculptat cu o finețe
incredibilă. Egiptologii care l-au analizat l-au botezat
„Discul de șist”, „Discul de șist al Prințului Sabu” sau,
mai simplu, Discul Prințului Sabu. Discul a fost
descoperit în 1936, la Sakkara, în mormântul
Faraonului Adjuib, fiul prințului Sabu. Misteriosul
obiect circular are 61 cm în diametru și 10, 6 cm
înălțime, la partea centrală; a fost confecționat cu o
grijă extremă, dintr-un tip de șist foarte dur, care,
potrivit arheologilor, necesită un proces foarte laborios
de sculptură.

Obiectul arată ca o roată concavă, cu trei lame

curbate situate la interior, care se aseamănă cu elicea
unei nave, având o gaură în centru, pentru o axă. Nu a
fost descoperit ce anume propulsa această elice. Pe
vremea primei Dinastii, egiptenii nu foloseau roata,
pentru simplul motiv că nu o cunoșteau. La ei, roata a
apărut în timpul faraonilor Hicsoși, adică mult mai
târziu.
Funcția inițială a dispozitivului nu se cunoaște nici
astăzi. S-au lansat următoarele ipoteze: a) obiectul a
servit drept piedestal; b) reproduce o piesă dintr-o
tehnologie aero-spațială de origine extraterestră,
terestră, ancestrală sau dintr-o călătorie în timp; c)
dacă este de fapt o roată, ar însemna că vechii egipteni
au avut cunoștință de invenția roții încă din jurul
anului 3.000 î.Hr.
Acest fapt iscă necesitatea de a se rescrie cărțile de
Istorie. Dacă discul de șist nu este o roată, ce altceva ar
putea fi? O parte din cercetători sugerează că natura
fragilă a unui astfel de obiect complicat sculptat în
piatră limitează foarte mult utilizarea practică a lui și a
avut o funcție pur și simplu decorativă, pentru
ceremonii religioase sau alte astfel de scopuri. Desigur,
unii cred că artefactul Sabu putea să fi servit ca lampă;
criticii acestei teorii susțin că din cauza formei și a
curburii petalelor nu putea să țină loc de lampă de
ceremonial, fiind acum aproape imposibil să se indice
o utilizare a discului, pentru că acele curburi, bine
definite, din interior, demonstrează că ar fi îndeplinit
funcții complexe.
Egiptologul Cyril Aldred a spus că „indiferent la ce a
fost folosit, acest bizar obiect continuă să ne
impresioneze și reprezintă și azi o provocare. Acest
«avansat puișor tehnologic» a fost proiectat, fără
îndoială, după o copie a unui obiect metalic mult mai
mare. Nu ne explicăm încă faptul cum anticii aveau
cunoștințe de ordin avansat despre lumea
înconjurătoare și despre Univers. De aici se poate trage
concluzia că obiectul a fost un mecanism care făcea
parte dintr-o mașinărie avansată. Designul futurist al
discului continuă să-i preocupe pe toți cei care l-au
văzut”.
Discul Prințului Sabu poate fi văzut la primul etaj al
Muzeului Egiptean din Cairo; plasat într-o vitrină mică
de sticlă, acest disc solitar este ca o roată de piatră care,
pus într-o lumină puternică, trezește ciudate reflecții
albăstrui.

Discurile din Munții Bayan Kara-Ula (China)

Cercetătorii chinezi au descoperit mai multe dovezi

care demonstrează că populațiile Dropa și Ham au
locuit și locuiesc încă într-un colț montan al Chinei, în
Tibet. Ele sunt urmașele unor extratereștri stabiliți pe
Pământ acum 12.000 de ani. Cele două populații trăiesc
în Munții Bayan Kara-Ula. Surpriza cea mai mare au
avut-o doi cercetători, care au descoperit într-o grotă
un disc ciudat, asemănător unui CD al zilelor noastre.
Continuând săpăturile, au mai fost descoperite 716
discuri de granit, splendid executate și finisate, cu
grosimea de 2 cm. Câteva discuri au fost cedate pentru
studii și cercetări Uniunii Sovietice de atunci.
Analiza chimică și spectrometrică a arătat că
discurile, sub aparența granitică, ascund un bogat
conținut de metale, între care 40 la sută cobalt și 8 la
sută aluminiu. Discurile aveau gravate foarte fin pe
ambele părți semnele unei scrieri total necunoscute.
Scrierea pornea în spirale de la un orificiu central, până
la marginea discului. Discurile aveau diametre de circa
30 cm, grosimea de 85 mm și erau prevăzute cu o
deschidere centrală fie de formă circulară, fie
dreptunghiulară; majoritatea discurilor aveau o
pereche de ghinturi minuscule, de formă spiralată,
gravată cu caractere stranii, pornind din exteriorul
discului, de la margine spre centru.
După cercetări minuțioase efectuate timp de peste 20
de ani, începând din 1958, o echipă de fizicieni,
condusă de profesorul Tsum-Um-Nui, împreună cu 4
lingviști, a reușit performanța de a traduce textele de
pe toate cele 716 discuri. Cercetătorii au mai descoperit
că fiecare disc are o frecvență proprie de vibrație, ceea
ce i-a determinat să concluzioneze că discurile au fost
supuse unor tensiuni foarte înalte. Când au descifrat
traducerea integrală și au reverificat minuțios textele
traduse timp de 3 ani, Institutul de Studiere a
Preistoriei de la Universitatea din Beijing a interzis
publicarea textelor în cauză.
Descoperirea discurilor de piatră a marcat un nou
început al cercetărilor. În 1963, cercetătorii au găsit
primul dintre cele 716 discuri de piatră, marcate foarte
fin cu ceva ce părea a fi o scriere. Pietrele erau foarte
grele, confecționate din granit, cu o mare concentrație
de cobalt și alte metale. Inscripțiile erau atât de fine,
încât au necesitat utilizarea unei lupe puternice pentru
a fi examinate. Discurile aveau aproximativ 18
centimetri în diametru și 6–8 centimetri grosime. În
centru erau găurite, iar pe fețe aveau gravate șanțuri
fine în spirală, de la centru spre margine, precum
discurile de pick-up.
Profesorul Tsum-Nui a fost uluit să afle că discurile
ascundeau povestea unui popor extraterestru, numit
Dropa, care a venit pe planeta noastră acum mai bine
de 12.000 de ani. Nava lor s-a prăbușit și ei nu au mai
putut pleca pe planeta lor. Povestea spune că Dropa se
așteptau să se împrietenească cu localnicii, dar,
probabil din cauza faptului că arătau ciudat, aceștia i-
au vânat și mulți au fost uciși. Asumându-și
responsabilitatea, profesorul Tsum-Um-Nui a publicat
lucrarea „Inscripții spiraloidale”, care povestește după
textul gravat pe discuri sosirea unor nave spațiale ce ar
fi avut loc acum circa 12 mii de ani; strămoșii
actualelor triburi Dropa și Ham sunt reprezentanții
unei civilizații extraterestre, care au fost nevoiți să
rămână pe Terra, decăzând, de-a lungul timpurilor, nu
numai ca nivel de civilizație, dar și fiziologic. Despre
aceste incredibile descoperiri s-a vorbit prea puțin.
Câteva informații au fost publicate în revistele
„Science et vie”, „Nature” și „Science Digest”.
Câțiva ani mai târziu, când ziarele au fost prelucrate
pentru public, lucrarea dr. Tsum a fost ridiculizată și
caricaturizată de colegii săi, îndoctrinați ideologic. Alte
informații despre discuri nu mai există până în 1974,
când inginerul austriac Ernst Wegener fotografiază
două dintre discurile expuse în Muzeul Bampo din
orașul Xi’an, fosta capitală imperială a Chinei.

Extraterestrul de la Tutana (România)

În satul argeșean Tutana se află o mănăstire de pe

vremea lui Vlaicu Vodă. Lăcașul este amplasat într-un
decor deosebit, cu pădurea aproape, dar principalul
punct de atracție este o cărămidă din zidul exterior, pe
care pare a fi scrijelit un extraterestru165.
„Mănăstirea aceasta este comparabilă cu Biserica
Domnească din Curtea de Argeș sau cu alte biserici de
aceeași valoare din țară. Numai ca ea este mai puțin
cunoscută”, spune preotul Gheorghe Bărănescu, care
este și primar al comunei. Mănăstirea Tutana este mai
cunoscută pentru o cărămidă din exteriorul lăcașului
165
Mister neelucidat de 400 de ani! „E scrijelit pe zidul unei mănăstiri românești! ", pe
site-ul www.evz.ro, vizitat pe 19 februarie 2017, orele 15:11.
de cult, pe care este desenat un personaj considerat
nepământean de către săteni.
Cărămida din zidul bisericii pe care este pictat
„extraterestrul” stârnește zâmbete localnicilor. „Mamă,
ei zic că nu e om acela care e pictat acolo, pe biserică. E
îmbrăcat așa, altfel, e călare pe ceva. Lumea zice că e
un d-acela, istraterestru, ce naiba o mai fi și acela... Nu
e de pe Pământ”, e convinsă Maria Dumitru, 75 de ani.
Bătrâna locuiește aproape de biserică și vine la slujbă
ori de câte ori e sărbătoare. Gelu Tenescu spune că pe
zid e desenat un cosmonaut. „E echipat cu echipament
individual de zbor. Așa cred că e extraterestru”.
Pe zidul exterior al bisericii, într-un loc mai ferit,
preotul Bărănescu le arată curioșilor cărămida cu
pricina. „Pare să fie un cosmonaut, dar nu putem ști.
Au venit istorici și au făcut fotografii, dar nu au
descoperit nimic. Cărămida asta are peste 400 de ani. A
fost scrijelită în crud, se vede. Când am refăcut
zidurile, am avut mare grijă de ea și am pus-o aici”.
Nicolae Moisescu, fost director al Muzeului din
Curtea de Argeș, a studiat desenul și știe foarte multe
despre Mănăstirea Tutana, pe care o consideră „foarte
valoroasă pentru istoria poporului român”. În opinia
sa, desenul este misterios: „Nu aș fi de acord că este un
astronaut. Este, clar, un desen pe care nu l-a descifrat
nimeni, un mister neelucidat”. Personajul desenat are
cască de protecție cu vizieră, costum închis cu fermoar
și e călare pe un aparat de zbor. În apropierea bisericii
se află și un turn înclinat, căruia primarul îi spune
„turnul de la Tutana” și crede că seamănă cu cel de la
Pisa.
În perimetru mai sunt și câteva ruine. Este vorba
despre prima școală din zonă și despre chiliile
călugărilor, conform afirmațiilor primarului,
ansamblul fiind în secolul al XIV-lea unul dintre cele
mai importante din țară. Acest desen îi determină pe
localnici să creadă că zona lor a fost vizitată de
extratereștri.

Extraterestrul uralian

În 1996, un filmuleț despre cadavrul unui

extraterestru descoperit în Rusia a fost prezentat de o
televiziune rusă166. De atunci, oamenii de știință
încearcă să dezlege misterul creaturii din Urali,
cunoscută sub numele de „extraterestrul uralian”.
Acesta a fost descoperit lângă orașul Kyshtym, în
Urali. Cercetătorii ruși au efectuat cinci serii de studii
de laborator, investigând mostrele de ADN și material

166
Prezentare pe site-ul http://www.efemeride.ro/misterul-creaturii-
extraterestre-descoperita-in-muntii-ural, vizitat pe 15 noiembrie 2016, orele
13:45.
biologic prelevate de la creatura extraterestră.
„O genă descoperită în probele de ADN nu
corespunde cu niciuna de la om sau de la maimuțele
antropoide”, a declarat Vadim Cernobrov, coordonator
al Institutului de cercetare public, Kosmopoisk.
Povestea a început în vara anului 1996, după ce această
creatură a fost găsită în regiunea Celiabinsk, în Munții
Urali. Inițial, acest „extraterestru” a fost numit
„Kyshtym alien”. Un examinator medical local, care a
efectuat o autopsie, a concluzionat că trupul mort nu a
fost nici de om, nici al unui animal cunoscut.
Se spune că extraterestrul era încă în viață când a
fost găsit de o bătrână, pe nume Prosvirina. Ea l-a luat
acasă și i-a dat un nume uman: Aleshenka. Creatura cu
cap în formă de ceapă nu avea urechi, iar ochii mari îi
ocupau cea mai mare parte a feței sale. Nu putea vorbi,
dar a început să fluiere în liniște pentru a atrage atenția
bătrânei. Corpul lui Aleshenka era grăsuț. Pielea de pe
corp era gri, iar creatura avea pete întunecate pe cap.
Nu avea urechi, iar în locul lor, doar niște găuri. Un
nas mic și plat îi facilita creaturii să respire. Ochii erau
negri cenușii și nu aveau gene. Degetele sale lungi se
terminau cu gheare mici și ascuțite. „Extraterestrul” nu
avea nici organe genitale și nici buric, cum au toate
mamiferele.
 Figurina de la Nampa (SUA)

O figurină umană, confecționată din lut ars, veche de

peste un milion de ani, în urma datării cu radiocarbon,
a fost descoperită la Nampa (statul Idaho, SUA), în
1889, în urma forării unui puț de apă (după alte
versiuni, a unei sonde)167 de către o echipă de
muncitori, la adâncimea de circa 105 de metri. Atunci,
pompa de forare a scos la suprafață numeroase bile din
lut, dar și un artefact incredibil, o statuetă din lut,
lungă de 1 inch. Figurina a fost trimisă la un laborator
specializat pentru a fi analizată, dar pentru că tehnica
din acele vremuri nu o permitea nu s-a putut stabili
mare lucru.
Anii au trecut și figurina a ridicat numeroase semne
de întrebare. Ani buni mai târziu, geologul George
Frederick Wright a sugerat că artefactul misterios
trebuie să aibă o vechime de cel puțin 2 milioane de
ani. Teoria sa se bazează pe adâncimea unde a fost
descoperită. Conform istoriei actuale, oamenii care
puteau fabrica o asemenea statuetă, cu o măiestrie
ieșită din comun, au trăit pe Terra în urmă cu
aproximativ 10.000 sau 15.000 de ani și nu acum cel

167
Pe site-ul http://www.efemeride.ro/figurina-de-la-nampa-artefactul-de-2-
milioane-de-ani-vechime-care-sugereaza-rescrierea-istoriei, vizitat pe
noiembrie 2016, orele 13:34.
puțin 2 milioane de ani.
Figurina de la Nampa înfățișează o femeie în toată
splendoare sa. Mai mult decât atât, detaliile
reprezentative sunt realizate cu o perfecțiune greu de
imaginat. Singura explicație pe care savanții
contemporani au dat-o acestei statui a fost aceea că
„este imposibil ca ea să existe încă din acele timpuri”.
Dar oare este suficientă această explicație atât de
simplă sau Istoria Umanității trebuie rescrisă din
temelii? Probabil că niciodată nu se va răspunde la
această ultimă întrebare pentru că, în primul rând, nici
nu se dorește, iar în al doilea rând, s-ar crea un haos
incredibil în tot ceea ce ar însemna originea și evoluția
omului pe Terra.

Figurinele Acambaro

Sunt niște figurine mici de ceramică, găsite în

Acambaro, Mexic, în 1944. Au fost descoperite
accidental și sunt în număr de 32.000. Figurinele
reprezintă tot felul de ființe, de la dinozauri până la
egipteni, sumerieni și caucazieni bărboși. Potrivit
cărților de istorie, pe vremea dinozaurilor nu existau
oameni, iar aceste figurine infirmă teoria darwinistă,
iar evoluția vieții pe Pământ ar trebui rescrisă.
 Gânditorul de la Cernavodă și soția sa

Sunt piese unicat în lume, statuete vechi de aproape

8.000 de ani, descoperite în anii comunismului, pe
teritoriul României168. Statuetele sunt unicat în lume și
au fost incluse de UNESCO pe lista celor 10 artefacte
din lume, care nu ar trebui să dispară niciodată.
În anul 1956, la început de epocă comunistă în
România, lucrările la prima megaconstrucție a
socialismului românesc, Canalul Dunăre-Marea
Neagră, erau în toi. La Cernavodă, muncitorii au dat
însă peste rămășițele unei civilizații străvechi. Mai
precis, o așezare întinsă, îngropată sub tone de
pământ. O echipă de arheologi a fost chemată de la
București pentru a descifra misterele civilizației
respective. Săpăturile de salvare au fost conduse de
reputatul arheolog Dumitru Berciu. În cadrul acestor
săpături, pe Dealul Sofia, de la Cernavodă, echipa de
arheologi a descoperit un artefact unicat în lume,
numit după locul descoperirii, dar și după poziția
personajului întruchipat, „Gânditorul” de la
Cernavodă.
„Gânditorul” de la Cernavodă este o statuetă tăiată
168
Cosmin Pătrașcu Zamfirache, Cum a ajuns Gânditorul de la Cernavodă pe lista
celor zece opere din lume, care nu trebuie să dispară niciodată. Misterele statuetei-
unicat vechi de 8.000 de ani, pe site-ul www.adevarul.ro, vizitat pe 2 octombrie
2016.
perfect în marmură și spondylus. Statueta reprezintă
un bărbat care stă sprijinindu-și capul cu palmele.
Totodată, coatele sunt poziționate pe genunchi. Este
expresia unui om care gândește, tocmai de aceea a
primit și numele de „Gânditorul”. În săpătură, alături
de aceasta, a fost descoperită o a doua figurină, din
același material. De această dată, este vorba de o
siluetă feminină, nud, într-o atitudine degajată, cu un
picior flexat și unul întins. Ambele statuete au
dimensiuni, dar și o lucrătură identică. Ele aparțin
lumii neolitice, a primilor păstori-agricultori sedentari,
de acum aproximativ 8.000 de ani.
Cultura arheologică din care fac parte se numește
Hamangia și cuprindea teritoriul Dobrogei de astăzi.
Cert este că cele două statuete sunt considerate de
specialiști o adevărată capodoperă a lumii primitive.
„Cunoscută mult mai târziu decât alte culturi neo-
eneolitice din spațiul Europei, cultura Hamangia s-a
bucurat rapid de o popularitate nesperată, „Gânditorul
„și perechea sa au devenit un adevărat brand al
civilizației străvechi europene”, precizează Valentina
Voinea în revista „Studii Române de Preistorie”, nr. 7
din 2010 a Asociației Române de Arheologie.
Aceste figurine au fascinat, fiind comparate cu
operele de artă contemporane, prin finețea și
perfecțiunea execuției, dar și prin simbolism. „Ce ar
putea să ne impresioneze mai mult decât forma
perfectă a siluetei umane, în care naturalul și abstractul
se împletesc organic, germinând o «stare» de profundă
meditație, fără punctualități marcate prin semne
incizate/pictate sau prin limbajul corpului? Deși
suntem departe de a descifra mesajul religios transmis
de cele două figurine, simpla lor vizualizare sau
atingere ne transpune într-un alt plan, pe cât de
incitant, pe atât de ermetic. Genialitatea realizării
plastice rezidă tocmai în crearea acestei «stări»
nedefinite prin minimum de mijloace, simplitatea
formelor amintind de capodoperele lui Brâncuși”,
precizează în lucrarea menționată Valentina Voinea.
„«Gânditorul» și soția lui, din cultura Hamangia,
sunt realmente niște capodopere ale artei universale
din toate timpurile”, precizează arheologul dr. Ernest
Oberländer Târnoveanu pentru historia.ro.
„Gânditorul” a fost comparat cu „Omul vitruvian” al
lui Leonardo da Vinci. Statuetele descoperite la
Cernavodă reprezintă încă un mister pentru lumea
științifică. Cu greu poate fi pătrunsă simbolistica lor.
Au fost descoperite într-o necropolă, într-un mormânt,
ceea ce a dus cu gândul la o importanță ritualică
funerară, la un cuplu divin simbolic. Personalitățile
lor, așa cum sunt „descrise” în piatră de artistul
neolitic, se completează, bărbatul fiind gânditor, iar
femeia, degajată în gesturi și postură.
„Izbitor este faptul că figurina masculină este
însoțită de una feminină, o raritate care indică relația
dintre cei doi. În timp ce gesturile au fost interpretate
drept stare de meditație, pot fi de asemenea un simbol
al doliului, al tristeții. Ambele figurine au fost găsite
într-un mormânt”, se menționează în lucrarea „The
Lost World of Old Europe. The Danube Valley 5.000–
3.500 î.Hr.”. Cele două figurine reprezintă cel mai
probabil, spun unii specialiști, un cuplu divin, ce
simbolizează esența fertilității și a continuității, femeia
și bărbatul, condiția perpetuării speciei. Totodată,
există și elementele culturilor ctoniene, precum
șoldurile ample ale femeii și starea de gestație.
Se presupune că meșterul care a creat „Gânditorul”
și perechea sa făcea parte dintr-o cultură a neoliticului
târziu, numită Hamangia, după descoperirile de la
Baia-Hamangia de lângă lacul Galovița (România).
Această cultură neolitică își are debutul aproximativ în
jurul anului 5.250 î.Hr. și s-a desfășurat pe o perioadă
de aproape 1.000 de ani. Cultura Hamangia ocupă un
areal întins pe teritoriul actual al României, care
cuprinde Dobrogea și sudul Munteniei. Se presupune
că purtătorii acestei culturi erau de origine anatoliană,
veniți din Asia Mică. Oamenii care au aparținut
culturii Hamangia erau agricultori și crescători de vite,
locuind în sate întinse și având o spiritualitate bine
conturată. „Economia lor avea totuși încă un pronunțat
caracter vânătoresc. La baza organizării lor sociale,
stătea ginta matriarhală. Oamenii culturii Hamangia
ajunseseră să aibă o concepție bine conturată despre
viață și moarte, îngropându-și morții în cimitire,
separate de așezările celor vii, așa cum este, de pildă,
cimitirul de la Cernavodă, unde au fost descoperite
până acum circa 400 de morminte de înhumație, fiind
cel mai vechi și cel mai întins din toată Europa sud-
estică”, scria Dumitru Berciu în lucrarea sa, „în
legătură cu arta primitivă: două figurine neolitice din
Dobrogea”.
Totodată, această cultură impresionează prin
ceramica deosebită și reprezentările artistice simple,
dar sugestive. „Cultura Hamangia se individualizează
în lumea Vechii Europe prin rafinamentul decorului
ceramic, realizat cu minimum de mijloace
(impresiuni), prin tehnicile de prelucrare a
materialului litic (microlitism), prin varietatea și
bogăția podoabelor realizate din materiale rare
(malahit – cupru, Spondylus, Glycimeris și
Dentalium), prin practici rituale cu totul speciale
(sacrificii de animale, cultul craniilor) și, mai ales, prin
realizări artistice unice”, preciza Valentina Voinea.
 Geoda din Munții Mazong (China)

Un artefact misterios a fost descoperit în interiorul

unei geode extrase dintr-o mină din China169. Geoda
este un agregat de metale, format prin depunere în
cavitățile largi ale rocilor. O geodă este o rocă de formă
sferică sau alungită, care conține în interiorul său o
scobitură (cavitate), căptușită cu cristale dispuse cu
vârful spre interior. Fiecare geodă este unică în
compoziția, mărimea și formațiunea de cristale din
interiorul său, acestea fiind diferite ca formă și culoare.
Geodele s-au format în urmă cu câteva milioane de
ani, fapt pentru care pare de-a dreptul incredibil ca o
bucată de metal prelucrat tehnologic să existe în
interiorul rocii.
Descoperirea a fost efectuată de Zhilin Wang, un
colecționar de origine chineză, în zona Munților
Mazong, la granița dintre provinciile chinezești Gansu
și Xijiang. Geoda, de dimensiuni medii, are în
interiorul ei o bară de metal, care la un capăt are un
filet extrem de fin. Imediat după această descoperire
fantastică, artefactul misterios a fost trimis către un
laborator pentru a fi analizat. S-a stabilit că are o
vechime de câteva milioane de ani. Pornind de la
169
OOPART: Artefact vechi de milioane de ani, cu origini necunoscute, pe site-ul
http://www.dzr.org.ro/, vizitat pe 20 iunie 2016, orele 13:30.
aceste fapte, s-au născut două ipoteze: a) geoda ar
putea să provină dintr-un meteorit care s-a prăbușit pe
Terra cu mult timp în urmă și, astfel, bucata de metal
ar proveni de pe o planetă neidentificată, care ar fi
susținut viața inteligentă cu milioane de ani în urmă
sau o susține și în prezent; b) pe Terra ar fi trăit
civilizații extrem de inteligente cu mult timp înaintea
noastră, fapt extrem de plauzibil...

Globul de aur din Scheii Brașovului (România)

În turla cea mare a Bisericii Sfântul Nicolae din

Scheii Brașovului, lângă cruce, se găsește un glob de
aur170. Globul nu este un obiect de decor. În interiorul
Apocalipsa redată de fresca „Roata Lumii” din Scheii Brașovului, pe site-ul
170

www.efemeride.ro/apocalipsa-redata-de-fresca-roata-lumii-din-scheii-
său au fost păstrate documente vechi lăsate spre știința
generațiilor următoare. Nu știe nimeni ce conțin acele
hrisoave. Au fost scoase de două ori la lumină, dar
secretul lor a rămas pecetluit.
Se spune că unul dintre manuscrise este de o
importanță majoră pentru români. Documentul a fost
redactat de către Radu Tempea, cronicarul care a scris
istoria bisericii, în anul 1742. La momentul scrierii
documentului, Tempea era diacon. În anul 1887,
biserica a fost renovată și muncitorii, la îndemnul
preotului, au dat documentul preotului care l-a copiat.
Preotul a păstrat secret conținutul documentului.
În anul 1946, când s-a făcut o nouă renovare a
bisericii, manuscrisul a fost din nou citit și copiat, după
care a fost așezat în Globul de aur. Până în anul 1965,
ușa care duce la turn a fost zidită. Când zidul a fost
spart, a fost descoperită o adevărată comoară. Peste
3.000 de cărți, 30.000 de documente, sute de tablouri,
toate manuscrisele lui Andrei Șaguna. A mai fost
descoperit un manuscris din secolul al XI-lea, care
atestă că românii trăiau pe aceste meleaguri,
spulberând ipotezele unor istorici. Toate aceste
documente au fost ascunse de ochii publicului în
perioada comunistă (1947–1989).

brasovului, vizitat pe 11 decembrie 2016, orele 7:27

 Gobekli Tepe (Turcia)

Gobekli Tepe este uneori denumit „Stonehenge al

deșertului”171. Gobekli Tepe înseamnă în traducere
„Dealul Burtos” sau „Dealul Umflat”. Creat de
constructori necunoscuți, Gobekli Tepe este dovada
existenței pe Pământ, în urmă cu 12.000 de ani, a unei
societăți sofisticate, mai vechi cu 6.500 de ani decât
Stonehenge și cu aproximativ 7.000 de ani mai vechi
decât piramidele egiptene. Deci, Gobekli Tepe este cel
mai vechi complex arhitectural de pe planetă. Cu toate
acestea, a început să fie cercetat cu atenție abia după
anul 1995. Potrivit arheologilor, populația din Gobekli
Tepe era organizată în grupuri de vânători care vânau
în principal gazele.
Gobekli Tepe este considerat primul templu de pe
Pământ. O mare parte din complex se află încă sub
pământ. Cine l-a construit a depus eforturi colosale
pentru a se asigura că monumentul va supraviețui
câteva mii de ani. Constructorii au folosit o metodă pe
cât de simplă ca idee, pe atât de istovitoare la punerea
în practică. Au astupat totul cu pământ... Gobekli Tepe
se află la o distanță de aproape 10 kilometri de Urfa,
un oraș antic din Turcia. Este unul dintre cele mai
171
Preluare de pe site-ul http://incredibilia.ro/gobekli-tepe-turcia/3Z, vizitat pe
17 ianuarie 2017, orele 2:32.
importante situri arheologice de pe planetă, în
vecinătatea mitologicei „Grădini a Edenului” și în
apropiere de paralela de 33 de grade. Total – de
antropologii de la Universitatea din Chicago și
Universitatea din Istanbul, în anii ’60 ai secolului
trecut. Cercetătorii au crezut că movila era doar un
cimitir medieval abandonat. Arheologii au vehiculat
inclusiv teoria că Gobekli Tepe a fost un loc de
îngropăciune. Cu toate acestea, în zonă nu a fost
descoperit niciun mormânt. Complexul este alcătuit
dintr-o serie de structuri ovale și circulare de piatră,
construite pe vârful unui deal. Arheologii nu au însă
nicio explicație pentru existența unei culturi avansate
în Mesopotamia Superioară la finalul ultimei ere
glaciare. Se presupune că, pe atunci, planeta era locuită
de comunități de vânători-culegători care încercau să
supraviețuiască în condiții de climă foarte grele.
De la redescoperirea complexului Gobekli Tepe
(după săpăturile din urmă cu aproape 50 de ani), noile
cercetări la fața locului au fost conduse de profesorul
Klaus Schmidt, de la Institutul German de Arheologie,
în 1995. Până în 2016, rezultatele excavărilor și ale
analizelor geomagnetice au demonstrat că există cel
puțin 20 de temple – structuri circulare – în zonă.
Stâlpii de piatră de la Gobekli Tepe sunt construiți în
forma literei „T”. Monoliții au înălțimi cuprinse între 3
și 6 metri și cântăresc fiecare între 15–60 de tone. Chiar
și cu tehnologia zilelor noastre, mutarea și asamblarea
acestor monoliți s-ar realiza cu foarte mare dificultate.
Cercetătorii au calculat că ar fi fost nevoie de
aproximativ 500 de oameni pentru manevrarea acestor
stâlpi enormi. Rămâne încă un mister total cum anume
au putut oamenii de acum 12.000 de ani să ducă la bun
sfârșit un asemenea proiect monumental, cu tot ceea ce
presupunea acest efort: cioplirea pietrei, finisarea
stâlpilor, transportarea și asamblarea lor, iar mai
târziu, astuparea complexului cu pământ.
Arheologii susțin că pentru ducerea la bun sfârșit a
proiectului Gobekli Tepe s-au strâns laolaltă meșteri
pietrari, oameni care aveau cunoștințe despre
transportul greutăților mari, planificatori și preoți, care
desfășurau și supravegheau ritualurile. Constructorii
acestui loc magnific trebuie să fi făcut parte dintr-o
societate avansată, cu relații ierarhice complexe, dar
despre care noi nu știm astăzi nimic. A fost avansată
teoria că stâlpii în formă de „T” sunt ființe umane
stilizate, mai ales pentru că fiecare înfățișează
extremități umane (mâini, picioare). Pe lângă acestea,
au fost descoperite mai multe semne ciudate sculptate
pe stâlpi. Este vorba despre vulpi, șerpi, mistreți,
cocori și rațe sălbatice. Par a fi animale reale sau
mitologice: și stele, și planete.
 Ceea ce este și mai straniu este că unele dintre
artefactele găsite în zonă seamănă foarte mult cu
obiecte antice din America de Sud (Peru, Bolivia), Asia
(Indonezia) și Insula Paștelui. Omul de Urfa (statueta
umanoidă găsită lângă Gobekli Țepe) ține mâinile într-
o postură – aparent falică – bizară (palmele aproape
împreunate în față, peste pelvis). Același stil îl întâlnim
pe stâlpii „T” din complexul Gobekli Tepe și pe
statuile Moai din Insula Paștelui.
Gobekli Tepe a fost construit foarte ciudat. Primii
stâlpi au fost așezați pe o platformă dreaptă de piatră.
Peste aceștia a fost construită o movilă de pământ,
deasupra căreia au fost așezate alte structuri, timp de
două mii de ani. Stratul final, care a acoperit totul ca
într-o capsulă, susține ultimele structuri de piatră.
Acestea au fost realizate mai rudimentar decât cele
îngropate în pământ. De parcă primii oameni ar fi fost
mai avansați tehnologic decât cei ce au construit
ultima etapă a „proiectului” Gobekli Tepe. Zidurile
neregulate, în formă de puzzle, din blocuri care
cântăresc mai mult de 20 de tone fiecare, au un stil
unic, despre care se credea că e specific civilizațiilor
pierdute din America de Sud. Asta până când structuri
similare au început să fie observate în Italia, pe Insula
Paștelui, în Egipt, dar și în Grecia, Albania, Arabia
Saudită și Japonia.
 Chiar dacă au fost construite la distanțe de mii de
ani și mii de kilometri, tiparul arhitectural special pe
care îl urmează toate aceste ziduri este același,
inconfundabil, în care fiecare loc de piatră trebuie să fie
sculptat cu foarte mare precizie, astfel încât toate
piesele să se potrivească perfect, într-o dispunere
absolut unică. Testele de laborator au demonstrat că
astfel de ziduri rezistă chiar și în fața celor mai
puternice cutremure.
Mai mult, s-a constatat că dacă sunt supuse la șocuri
seismice, zidurile „se strâng”, toate piesele se
comportă ca un ansamblu unitar, organic.
Gobekli Tepe este un complex de structuri circulare
și ovale, formate din stâlpi de piatră sculptați, ce
cântăresc zeci de tone și reprezintă cel mai vechi
templu din lume. Deși doar 5% din structuri au fost
excavate până acum, prin cercetări geomagnetice,
Schmidt a ajuns la concluzia că pe platoul de la
Gobekli Tepe se află 20 de cercuri, alcătuite din stâlpi
de piatră de peste 5 metri înălțime și cu o greutate
fiecare de aproximativ 15 tone. Varianta oficială este că
toate aceste structuri gigantice ar fi fost construite de
un popor de vânători-culegători, care nu cunoșteau
nici roata, nici olăritul, nici scrierea. Însă măiestria cu
care au fost realizate aceste structuri, dar și
complexitatea construcției par să indice altceva. Este
greu de crezut că un popor cu unelte rudimentare ar fi
fost capabil să construiască ceva atât de grandios.
Gobekli Tepe reprezintă o descoperire arheologică
extrem de valoroasă, care ar putea schimba radical
modul în care înțelegem Istoria Omenirii.

Harta celestă de la Chandor (Republica Bașchiria sau

Bașcortostan)

În 1995, Alexandr Chuvyrov, profesor de științe

fizice și matematice la Universitatea bașkiră, a
coordonat un studiu privind migrația chineză spre
Siberia și Munții Urali. Echipa sa a aflat astfel de
existența unor plăci de piatră ciudate, descoperite încă
din secolul al XVII-lea, în sudul Munților Urali, într-un
sat numit Chandor; pe aceste plăcuțe sunt trasate cu o
precizie uimitoare râurile principale din zonă – Belya,
Sutolka și Ufimka – precum și canionul Ufa; între
acestea, pe pietrele în cauză este gravat un uriaș sistem
de irigație.
Plăcile de piatră au o vechime de circa 120 de
milioane de ani și este imposibil să fi fost gravate
manual.

Harta lui Hajji Ahmed

 A fost realizată în anul 1559 și prezintă o sumedenie
de anomalii pentru acele vremuri172: continentele lumii,
într-o formă în care, probabil, existau cu peste 10.000
de ani în urmă. Un prim fapt marcat pe hartă este
„podul” dintre Alaska și Siberia. Conform geologilor,
acest pod de gheață a existat cu zeci de mii de ani în
urmă, atunci când populația din Asia a migrat spre
America de Nord, prin Alaska.
Un alt fapt interesant, pe care Hajji Ahmed nu avea
de unde să-l cunoască, sunt numeroasele insule de
lângă continentul american, care nu mai există de peste
20.000 de ani. În acea vreme, nivelul mării era mai
scăzut cu 200–300 de metri și acesta este motivul
pentru care acele insule existau.
De remarcat pe această hartă este forma Mării
Mediteranei, care este deformată, în comparație cu cea
din zilele noastre. Mai mult de atât, conturul
continentului Alaska este extrem de bine definit. Oare
cum este posibil ca cineva să-l deseneze atât de bine,
când în 1559 nu se cunoștea mai nimic despre acest
ținut? Pornind de la toate aceste mențiuni observate de
specialiști, putem spune că în urmă cu zeci de mii de
ani, probabil înainte de ultima glaciațiune, au existat
172
Harta lui Hajji Ahmed, copiată după o alta veche de peste 20.000 de ani,
preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/istorie-interzisa-harta-lui-hajji-
ahmed-copiata-dupa-o-alta-veche-de-peste-20-000-de-ani, vizitat pe 1
Decembrie 2017, orele 20:11.
pe Terra civilizații extrem de avansate, care cunoșteau
extrem de bine planeta noastră.

Harta lui Piri Reis

Una dintre hărțile amiralului turc din secolul al XVI-

lea, Piri Reis, stârnește controverse și poate da peste
cap toată Istoria Umanității173. Concluzia unanimă a
celor care au văzut-o a fost că este făcută din avion sau
alt aparat de zbor, părând chiar mai detaliată decât
hărțile tactice ale armatei americane, o hartă pe care a
folosit-o și Columb, ca să „descopere” America. Harta
lui Piri Reis elucidează adâncurile profunde ale Istoriei
Umanității, care schimbă acum sistemele de valori și
însăși Istoria Umanității, așa cum o știm.
Piri Reis a fost un faimos amiral turc din secolul al
XVI-lea, care avea ca pasiune colecționarea de hărți de
navigație vechi. După o bătălie pe mare, amiralul a
capturat câțiva marinari dușmani. Unul dintre ei, ca să
scape cu viață, s-a lăudat că a fost pilot în flota lui
Columb pe parcursul celor trei voiaje ale acestuia în
Lumea Noua. Piri Reis, întotdeauna în căutare de noi
informații, l-a întrebat pe marinar dacă Columb a
descoperit Lumea Nouă din întâmplare sau știa că

Textul a circulat liber pe internet, vizualizat de noi pe 7 noiembrie 2012. Mai

173

multe informații se află pe site-ul http://www.world-mysteries.com/sar_l.htm.

există pământ peste ocean. Pilotul i-a răspuns că acesta
avea o hartă, a cărei copie o deține și el și pe care i-a
înmânat-o amiralului. Folosindu-se de harta în cauză și
de colecția lui de hărți antice, Piri Reis a desenat o
hartă a lumii în 1513, pe o piele de gazelă, deci foarte
fină, după un alt model existent atunci în Biblioteca
Imperială a Constantinopolului. Harta lui Piri Reis
descrie Antarctica așa cum a fost ea într-o epocă foarte
îndepărtată, înainte să fie acoperită de gheață. Harta a
fost realizată cu o metodă specializată, care proiectează
Pământul rotund sub formă plată. Pe Harta lui Piri
Reis apar întreaga Americă de Sud și Atlanticul,
precum și coasta Pacificului.
În 1929, un grup de istorici, cercetând secțiunea
haremului Palatului Topkapi din Istanbul, a găsit
această hartă într-o grămadă de moloz. Istoricii au fost
uimiți când au descoperit că harta prezintă clar coasta
de nord și de sud a continentului american. Jumătatea
de hartă care a supraviețuit arată coastele vestice ale
Europei, nordul Africii și coasta Braziliei, dar și diferite
insule din Atlantic, chiar și mitica insulă Antilia și
arhipelagul japonez din Pacific. Cel mai ciudat este
faptul că pe această hartă apare și Antarctica, deși
primele expediții atestate istoric în această zonă au fost
cea a lui James Cook, la 17 ianuarie 1773 și apoi cea
rusească din 1820. Pe harta lui Piri Reis, Antarctica este
desenată în detaliu și neacoperită de gheață. După
estimările cercetătorilor, acest continent a fost acoperit
de gheață în ultimii 6.000 de ani.
În 1953, un ofițer al marinei turce a trimis harta lui
Piri Reis inginerului șef al Oficiului Hidrografic Naval
al Statelor Unite. Pentru a o cerceta, acesta i-a cerut
ajutorul căpitanului Arlington T. Mallerey, cu care mai
colaborase, o autoritate în materie de hărți antice.
Raportând harta la cele existente, aceasta nu numai că
s-a dovedit a fi perfectă, dar chiar a mai adus corecturi
hărților moderne. De exemplu, pe harta lui Piri Reis,
Groenlanda este reprezentată prin două insule
separate. Această informație a fost confirmată recent
de un explorator polar francez, care a descoperit cu
ajutorul sondelor că sub stratul de gheață sunt într-
adevăr două insule. În Antarctica, prin același
procedeu, s-a descoperit că sub calota de gheață există
văile și munții descriși de harta lui Piri Reis, deoarece
harta reproduce nu numai conturul continentelor, ci dă
și indicații topografice privind interiorul acestor
continente. Lanțurile muntoase, vârfurile, insulele,
fluviile și platourile sunt însemnate pe această hartă cu
cea mai mare exactitate.
Lorenzo W. Burroughs, căpitan al US Air Force în
cadrul departamentului de cartografiere, i-a scris în
anul 1961 o scrisoare doctorului Charles Hapgood
(1904–1982), în care spune că acea porțiune pare să
arate cu exactitate coasta Antarcticii, așa cum este ea
sub gheață. Hapgood a fost un istoric educat la
Harvard, ale cărui teorii despre erele geologice au
câștigat și admirația lui Albert Einstein. El a emis
ipoteza că masele continentale s-au deplasat, ceea ce
explică de ce Antarctica pare să fi fost conectată cu
America de Sud.
Profesorul Charles H. Hapgood s-a adresat Forțelor
Aeriene Americane pentru a vedea dacă așa ceva era
posibil. Rezultatele cercetării au fost spectaculoase,
pentru că s-a ajuns la concluzia că harta după care Piri
Reis a copiat-o pe a lui a fost realizată înainte de
înghețul Antarcticii. Confirmând toate acestea și multe
alte lucruri, cartografii Marinei Americane au ajuns la
următoarele concluzii:
1. Columb a avut cu el o hartă în călătoria spre
America, care arăta: coastele Yucatanului, Guatemalei,
Americii de Sud până la strâmtoarea, numită ulterior,
a lui Magellan, precum și o mare parte a coastei
Antarcticii.
2. Harta originală are cel puțin 5.000 de ani, iar unele
date arată că poate fi chiar mai veche. Unele părți din
aceste uscaturi care apar pe harta lui Piri Reis sunt
acoperite de ghețuri de mii de ani.
3. Doar cartografi foarte experimentați din zilele
noastre ar putea desena o hartă cu un grad de
acuratețe atât de mare, și numai dintr-un avion.
4. Ca să adâncească misterul acestei hărți, studii ale
unor profesori precum Charles H. Hapgood sau
Richard W. Strachan au arătat că originalul hărții după
care s-a inspirat Piri Reis a fost o fotografie aeriană de
la o foarte mare înălțime, deoarece harta seamănă
perfect cu o fotografie a Pământului realizată din
satelit, unde, datorită formei sferice a Pământului,
continentele situate mai departe de centrul imaginii
„alunecă în jos”, la fel ca pe harta lui Piri Reis.
Căpitanul Mallery a susținut, de asemenea, că harta
nu se putea realiza decât dintr-un aparat de zbor, fiind
prinse pe ea piscuri muntoase din nordul Canadei și
din Alaska, piscuri care nu erau trecute nici pe hărțile
strategice ale Armatei americane. Pe lângă aceasta, a
mai adăugat Mallery, autorul (îi) hărții „știa (u) să
calculeze longitudinea, lucru pe care noi încă nu-l
știam acum 200 de ani”.
Profesorul Charles H. Hapgood susține că există
două posibilități legate de perioada în care a fost făcută
harta inițială: ori calota glaciară este de factură recentă,
câteva sute de ani, ceea ce este imposibil și a fost deja
dovedit cu mijloacele tehnice actuale de pe Terra, ori
originalul hărții a fost făcut acum mai multe zeci sau
sute de mii de ani, când ghețurile antarctice și arctice
nu existau în forma de azi. În acest ultim caz, harta
aparține unor civilizații extraterestre sau terestre care
s-au dezvoltat înaintea civilizației din care facem parte
noi acum.

Lespedea de la Roșia Montană (România)

La Roșia Montană s-a descoperit dinainte de 1989 o

lespede misterioasă174. Cercetarea lespezii a fost
stopată atunci. În aprilie 2012, în urma discuțiilor de la
Ministerul Minelor Petrolului și Geologiei, la
București, partea canadiană a opinat ca această
descoperire să nu fie făcută publică, iar galeria să fie
închisă de urgență175. Partea română a fost de acord cu
păstrarea secretului asupra lespezii, însă a insistat să
continue cercetările și să trimită o a doua echipă, de
data aceasta de arheologi, condusă de un arheolog
bătrân, cu o cicatrice în colțul ochiului stâng. Timp de
trei luni, săpăturile în jurul lespezii s-au derulat în
secret, rezultatul fiind decopertarea integrală a
lespezii.
Nu a durat foarte mult, deoarece deasupra lespezii
174
Gabriela Dobrescu, Orașul subteran al zeilor de la Roșia Montană, pe site-ul
https://extraterestriiprintrenoi.wordpress.com/2013/10/18/orasul-subteran-al-
zeilor-din-rosia-montana/, vizitat pe 18 octombrie 2013, orele 17:52.
175
Preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/lespedea-misterioasa-de-la-
rosia-montana-si-scrierea-misterioasa, vizitat pe 17 ianuarie 2017, orele 16:35.
se aflase încă de la prima ei descoperire, în 1976,
scheletul unui uriaș hiperboreean, trimis de atunci
pentru studierea sa la Moscova, iar parte din
decopertare o făcuseră arheologii de atunci.
Măsurătorile au scos la iveală faptul că lespedea,
perfect șlefuită, avea o lungime de 12 metri, o lățime
de 6 metri și o înălțime de 3 metri, cântărind circa 1.700
de tone, cu 100 de tone mai mult decât cântărea „Piatra
femeii însărcinate”, o lespede similară descoperită la
Baalbek (Liban), numai aurul conținut în ea
reprezentând circa. 900 de tone, de aproape trei sute de
ori mai mult decât s-ar fi putut obține prin reciclarea
integrală, timp de 20 de ani, a haldelor de steril
depozitat de milenii la Roșia Montană, în urma
exploatărilor aurifere, și de 150 de ori mai mult decât
tot aurul extras de la suprafață și din toate galeriile de
acolo de agatâși pentru daci, apoi de austro-ungari și
români la un loc.
Zona a fost imediat închisă cu gard de sârmă
ghimpată și pusă sub pază militarizată, iar săpăturile
preliminare pentru forarea unui puț cu diametrul de
12 metri care să ajungă până la lespede au demarat la
începutul lunii mai, 2012. La sfârșitul lunii iunie 2012,
mai precis pe data de 23 ale lunii, lespedea a fost
scoasă la suprafață, segmentată în 80 de calupuri egale,
încărcată în containere și transportată de urgență
noaptea, sub escortă militară, către o destinație
necunoscută.
Totuși, există unele informații din surse demne de
încredere, din care rezultă că fragmentele
containerizate au fost predate Combinatului Siderurgic
SIDEX Galați, unde au fost topite și transformate în
lingouri de aur și wolfram, dar locul unde se află
depozitate acum nu se cunoaște.
Faptul că lespedea a dispărut și nu s-a păstrat nici
măcar o fotografie a ei este lesne de înțeles. Un lucrător
care a participat la dezmembrarea ei susține că există
totuși un set de fotografii făcute de către un bătrân
arheolog român, care au fost oferite spre studiu unui
paleolingvist și care a atras atunci atenția autorităților
că lespedea prezintă o valoare culturală și istorică
inestimabilă pentru poporul român și pentru întreaga
Umanitate și în orice caz incomensurabil mai mare
decât valoarea ei economică.
Pentru argumentarea afirmației, arheologul a
prezentat atunci câteva fotografii ale lespezii, în care se
putea observa că toată suprafața ei era acoperită de o
scriere în basorelief, de un verde smarald, total
necunoscută, după spusele paleolingvistului, dar cu
probabilitatea cea mai mare de a fi pelasgă, dispusă în
trei șiruri paralele, care porneau din partea stângă sus
și șerpuia în diagonală încolăcindu-se în spirală în
jurul unui cap de lup și sfârșind apoi la baza ei, în
colțul din dreapta.
Autoritățile române au rămas insensibile la aceste
atenționări și dovezi și au dispus tăierea și topirea
lespezii, urmând ca după vânzarea aurului să verse la
vistieria Statului contravaloarea procentului de 19,
31% negociat cu partea canadiană, conform
contractului de exploatare a aurului și a metalelor rare
ale zonei.
„Lucrurile însă au devenit de-a dreptul uluitoare
atunci când –, declara reputatul arheolog, al cărui
nume din motive de siguranță personală nu-l putem
face public – la ridicarea lespezii s-a putut observa sub
el un soi de puț cu diametrul de 4 metri în interiorul
căruia cobora o scară elicoidală ale cărei trepte erau
săpate în pereții puțului, de parcă fuseseră tăiate cu
laserul.
Din interiorul puțului emana o lumină lăptoasă,
violacee.
Deși cei câțiva lucrători, geologi și arheologi care au
fost martori la ridicarea lespezii și-au revenit după o
vreme din uimire, totuși, în afara paleolingvistului
care s-a precipitat pe scări în jos, nimeni nu a mai avut
curajul să coboare și să verifice ceea ce se află în puț,
iar a doua zi a fost deja prea târziu. Am așteptat cu
toții ca paleolingvistul să apară, dar el nu a mai revenit
la suprafață. Peste noapte, SRI-ul și armata au acoperit
cu scânduri intrarea în puțul care ducea spre interiorul
muntelui și-apoi au turnat ciment și au sigilat-o.
A doua zi, au fost închise gura puțului exterior,
precum și intrarea în galeria săpată în vremuri
imemoriale de către agatârși. Tot a doua zi, eu,
dimpreună cu toți martorii care au asistat la prelevarea
lespezii, a descoperirii puțului din adâncul minei,
precum și cei care au participat la ștergerea urmelor,
am fost puși să semnăm niște documente care
garantau păstrarea secretului de stat și apoi am plecat
cu toții speriați pe la casele noastre, care încotro.
Ultima dată când s-a mai putut discuta cu bătrânul
arheolog și cu lucrătorul martor a fost în după-amiaza
zilei de 28 iulie, 2012. După această dată, cei doi nu au
mai putut fi găsiți la domiciliu...

Manuscrisul Cartea Giganților (Israel)

Printre „Manuscrisele de la Marea Moartă” s-a

descoperit un text care vorbește despre Nefilimi sau
îngerii decăzuți176. Manuscrisul se numește Cartea
Giganților și se afla împreună cu celelalte în grota

176
Nefilimii, îngerii decăzuţi, sunt adevărații strămoși ai omului modern, pe site-ul
http://www.efemeride.ro/nephilimii-ingerii-decazuti-sunt-adevaratii-stramosi-
ai-omului-modern, vizitat pe 30 iulie 2016, orele 4:57.
Qumran din apropierea Mării Moarte. Conform istoriei
tradiționale, Nefilimii sunt creaturi mitice, iar după alți
cercetători, reprezintă o civilizație a giganților. Istoricii
au încercat să deslușească din punct de vedere
etimologic termenul Nefilim. S-a considerat că acesta
poate proveni de la cuvântul fallen care înseamnă
cădere. Cercetătorii au făcut o legătură și cu textele
biblice, în care se vorbește despre un anume Nefilim,
Enoch, care era alături de Dumnezeu și a trăit 365 de
ani.
Îngerii decăzuți au venit pe planeta noastră, iar
împreună cu femeile pământene au dat naștere la o
rasă de hibrizi giganți care s-au numit Nefilimi.
Aceștia îl roagă pe Enoch să vorbească cu Dumnezeu,
în numele lor. Ei au un caracter violent și produc
multe conflicte. Enoch este un personaj misterios, iar
textele biblice despre fabuloasa lui existență care a
durat 365 de ani poartă numele de „Cartea lui Enoch”.
În „Manuscrisele de la Marea Moartă”, Enoch este
descris ca fiind de o mare înțelepciune. El s-a născut pe
Pământ și a fost primul care a pus timpul într-un
calendar, în funcție de scurgerea lui. Enoch a trăit
înainte de Potop și a avut un fiu, Matusalem, care a
trăit 969 de ani. În „Cartea lui Enoch” din Biblie,
Nefilimii sunt descriși ca fiind un pericol pentru
Pământeni, pe care îi îndemnau la violență și la lucruri
nepermise. Un Nefilim avea înălțimea de până la 13
metri și o putere fizică ieșită din comun. Conform
textelor biblice, Dumnezeu a decis că este necesar
Potopul pentru a scăpa de Nefilimi, care deveniseră un
pericol pentru Pământeni.
Unul dintre giganți era Ghilgameș, eroul babilonian.
Înainte de a se produce Potopul, Nefilimii începuseră
să aibă vise profetice. Pentru prima dată se face
referire la venirea Armaghedonului. În secolul al III-
lea după Hristos, „Cartea lui Enoch” a fost declarată
eretică de către reprezentanții Bisericii, care nu au fost
de acord cu textul în care se spunea că îngerii au
hotărât să coboare pe Pământ și să se revolte împotriva
lui Dumnezeu.
Unii specialiști susțin existența reală a unor Nefilimi
sau giganți scăpați de Potop. Fernando Magellan, cel
care a realizat prim călătorie pe apă în jurul lumii,
descrie în jurnalul său prezența unor oameni uriași în
Patagonia.
Cercetătorii consideră, de asemenea, că uriașele
schelete descoperite în diverse colțuri ale lumii,
inclusiv în România (vezi în acest studiu, Relicvele de
la Cetatea Argedava), aparțin Nefilimilor. În Australia
au fost descoperite, de asemenea, amprente fosilizate
ale picioarelor de giganți. În grotele din Valea Morții,
SUA, au fost descoperite unelte de muncă de
dimensiuni foarte mari, care au aparținut unei
populații de giganți. Aproape toate civilizațiile
Pământului au legende și istorii despre giganți...

Marele Zid din Texas (SUA)

În anul 1852, în zona Rockwell din Texas, câțiva

fermieri care săpau o fântână au descoperit ceea ce
părea a fi un zid foarte vechi de stâncă. Estimat a avea
o vechime cuprinsă între 200.000 până la 400.000 de
ani, unii spun că ar fi o formațiune naturală, în timp ce
alții spun că este în mod clar făcut de mâna omului.
Dr. John Geissman, de la Universitatea Texas din
Dallas, a testat rocile în cadrul realizării unui film
documentar, difuzat apoi de History Channel. El a
observat că rocile prezentau o formă de magnetizare,
ceea ce sugerează că acestea s-au format chiar în locul
în care se aflau și nu au fost aduse din altă parte. Dar
unii nu au fost convinși de acest singur test televizat și
au solicitat studii suplimentare.
Geologul James Shelton și arhitectul John Lindsey,
format la Harvard, au observat elemente ale zidului
care par să reprezinte un design arhitectural, inclusiv
arcade, portaluri rotunjite și deschideri pătrate care
seamănă cu ferestrele.
 Mâna de uriaș din Cuzco (Peru)

În ianuarie 2016, într-un sarcofag din deșert, un

arheolog francez a descoperit o mână de uriaș 177, în
apropiere de orașul Cuzco (Peru). Mâna are trei degete
formate din șase falange. Falangele superioare au
unghii similare celor umane. Mâna are o
particularitate, în sensul că au fost descoperite trei
implanturi metalice.
Medicii au estimat că mâna a aparținut unui individ
care avea o înălțime de trei metri. Conform
specialiștilor, mâna avea o funcționalitate diferită, dat
fiind lungimea degetelor ce erau mult mai agile. Nu
este prima descoperire arheologică care a suscitat
interesul specialiștilor. În 2015, în Peru, a mai fost
descoperită o mumie cu un craniu imens. Craniul avea
fontanela deschisă și doi molari de dimensiuni foarte
mari.
Trei antropologi au analizat craniul și au
concluzionat că nu aparține unei ființe umane. Mumia
nu se aseamănă niciunui grup etnic din lume, fiind
proba existenței unei civilizații extraterestre care a
populat Pământul. Craniul avea o lungime de 50 de
centimetri și a surprins lumea științifică.

Arheologia, o provocare la adresa evoluției și a religiei,

177
pe site-ul
www.efemeride.ro, vizitat pe 6 februarie 2017, orele 16:19.
 Mâna Roșie

În multe descoperiri arheologice este prezentă

pretutindeni o „mână roșie”, un simbol, un ordin care
a lucrat tot timpul în Istoria Pământului pentru
păstrarea înțelepciunii dăruite Oamenilor178. Ordinul
„Mâinii Roșii” a fost nesocotit de Oameni, deși
arheologii au făcut cunoscut acest simbol sacru. Mâna
roșie a fost descoperită mereu pe pereții peșterilor din
Europa, în peșterile și locuințele din America de Sud,
în templele din Yucatan (Mexic). Mâna roșie reprezintă
un simbol care a traversat mii de ani și prin care
„părinții” noștri extratereștri au dorit să știm că ei vor
reveni...

Mecanismul de la Antikytera (Grecia)

Este considerat un computer mecanic antic,

confecționat probabil în urmă cu circa 2.000 de ani
pentru a calcula pozițiile Soarelui, Lunii, planetelor și
chiar datele Jocurilor Olimpice din Antichitate; a fost
construit de greci în jurul anului 150 î.Hr. și cu ajutorul
lui se calculau diferite modificări astronomice cu o
178
După Ce este „Marea Fraternitate Albă"?, în Revista Magazin, duminică, 21
ianuarie, 2001.
uimitoare precizie.
„Dacă nu ar fi fost descoperit, nimeni nici nu ar fi
putut să creadă că așa ceva ar putea exista, pentru că
este atât de sofisticat!”, a declarat matematicianul Tony
Freeth într-un documentar realizat de Canalul tv
Nova. Mathias Buttet, director de cercetare și
dezvoltare al fabricii de ceasuri Hublot, a declarat că
„acest mecanism Antikytera include caracteristici
ingenioase, care nu se regăsesc în procesul de fabricare
modernă a ceasurilor”.
Mecanismul a fost recuperat în anul 1901 dintr-o
epavă descoperită lângă insula Antikytera, poziționată
între insula Creta și Peloponez179. Importanța și
complexitatea mecanismului au fost înțelese abia
câteva decenii mai târziu. Gradul de sofisticare
mecanică este comparabil cu al unui ceas elvețian din
secolul al XIX-lea. Artefacte tehnologice cu manoperă
și complexitate similară nu au mai fost descoperite
până în secolul al XIV-lea, atunci când ceasurile
mecanice astronomice au fost construite în Europa.
Profesorul Michael Edmunds de la Universitatea
Cardiff (Scoția, Marea Britanie), care a condus un
studiu efectuat asupra mecanismului construit din
bronz, a declarat: „Acest aparat este pur și simplu
extraordinar, singurul lucru de acest gen. Designul
179
Sursa: Wikipedia, site vizitat pe 12 octombrie 2016, orele 16:18.
este frumos, alcătuirea sa este riguroasă... Cine a făcut
mecanica acestui lucru a făcut-o extrem de atent... În
termeni de valoare istorică, acest mecanism este mai
valoros decât tabloul lui Leonardo da Vinci, Mona
Lisa.
Dispozitivul este expus la Muzeul Național de
Arheologie din Atena, însoțit de o reconstituire a sa
realizată și donată muzeului de către Derek de Solla
Price, autorul faimoasei lucrări tradusă și în limba
română, „Știința mare, știința mică”. Alte reconstituiri
sunt expuse la American Computer Museum din
Bozeman (statul Montana, SUA), Computer History
Museum din Mountain View (statul California, SUA),
Children’s Museum of Manhattan din New York
(SUA) și în orașul Kassel (Germania).
Prin 1950, mecanismul a fost scanat cu raze X, iar în
interiorul său au fost descoperite mai multe roți
dințate, interconectate. Jason Martell, care a studiat
mecanismul, spune că avea două utilizări: a)
instrument astronomic util în navigație, pe baza căruia
se determina poziția pe hartă, în funcție de stele; b)
dispozitiv astrologie, cu care, în funcție de data
nașterii, se determină zodia și se pot face predicții, pe
baza alinierii planetelor.
 Microcipul de la Labinsk (Rusia)

Un fel de microcip extrem de vechi a fost descoperit

în regiunea Krasnodar, lângă localitatea Labinsk
(Rusia)180. Artefactul a fost datat cu carbon radioactiv și
are o vechime de 225–250 de milioane de ani. A fost
găsit din întâmplare, încastrat într-o piatră, de un
pescar, pe nume Viktor Morozov, care l-a donat
Universității Politehnica din orașul Nowoczesnej.
Cercetătorii care l-au analizat nu au încercat să-l scoată
din piatră, de teamă să nu-l deterioreze.
Unii dintre cei care l-au studiat cred că datarea
artefactului nu este în întregime corectă, având în
vedere că piatra nu poate fi datată, testele efectuate
fiind bazate pe urmele de material organic găsite în
jurul misteriosului „microcip”.
Modele vechi de avioane
Mai multe artefacte aparținând unor culturi antice
egiptene și din America Centrală seamănă uimitor cu
avioanele zilelor noastre.
Artefactul egiptean, găsit într-un mormânt la
Saqquara (Egipt), în 1898, este un obiect de 5,2 cm, din
lemn, care se aseamănă puternic cu un model de avion,
cu fuzelaj, aripi și coadă.
180
Adaptare de pe site-ul http://www.mixdecultura.ro/2015/04/o-descoperire-
incredibila-in-rusia/, vizitat pe 17 ianuarie 2017, orele 17:21.
 Micul obiect descoperit în America Centrală, estimat
a avea o vechime de 1.000 de ani, este făcut din aur și
ar putea fi ușor confundat cu un model de aeronavă
actuală cu aripă delta sau chiar cu o navetă spațială
americană. Obiectul este prevăzut cu ceea ce pare a fi
scaunul unui pilot.

Moneda din Illinois (SUA)

În statul american Illinois, în apropierea localității

Chilicote, a fost descoperită o monedă din bronz, la o
adâncime de circa. 38 de metri.

Potrivit studiului întreprins de American Geological

Survey, depozitele care conțin moneda au o vechime
cuprinsă între 200.000 și 400.000 de ani.

Monumentul Yonaguni (Japonia)

 Monumentul Yonaguni este o structură masivă din
piatră, scufundată, aflată lângă coasta Insulei
Yonaguni Jima, din Japonia.
În 1986, Kihachiro Aratake, un bărbat care făcea
scufundări în zonă, a descoperit o structură bizară la
aproximativ 25 de metri adâncime. Aratake a rămas
uimit de formațiunile dreptunghiulare masive, cu
unghiuri perfecte de 90 de grade, pereți drepți, scări și
coloane. Structura este construită din gresie și a fost
realizată dintr-un singur bloc de piatră, de dimensiuni
colosale: 150 de metri lungime, 40 de metri lățime și 27
de metri înălțime.
Masaaki Kimura, un geolog marin de la
Universitatea Ryukyu din Japonia, studiază și
cartografiază situl de mai bine de 15 ani. El crede că
monumentul megalitic este vechi de peste 5.000 de ani
și s-a scufundat din cauza unui cutremur acum 2.000
de ani. Alții au estimat, însă, că structura este mult mai
veche și că ar putea fi dovada unei civilizații avansate,
care a existat în timpul ultimei ere glaciare. Grandioasa
construcție nu este, însă, singura descoperită lângă
Insula Yonaguni Jima.
În apropierea monumentului megalitic se află încă
alte zece structuri, printre care un castel, cinci
construcții ce par a fi temple și o arenă de mari
dimensiuni. Toate acestea sunt interconectate printr-o
rețea de drumuri și apeducte. Un lucru este clar:
ansamblul de la Yonaguni este învăluit în mister și este
ignorat de majoritatea istoricilor, care lasă astfel
necercetat temeinic un capitol foarte important din
istoria civilizațiilor umane de pe aceste meleaguri.

Nan Madol (Micronezia)

În Oceanul Pacific, undeva în Micronezia, se află una

dintre cele mai enigmatice cetăți din piatră181. În
imediata apropiere a insulei de origine vulcanică
Ponape, făcând parte din arhipelagul Carolinelor, se
află o colonie formată din nu mai puțin de 93 de insule
construite artificial în apa foarte puțin adâncă din zona
recifelor coraligene. O barieră artificială protejează
colonia de forța distructivă a valurilor oceanului.
Insulele sunt legate între ele printr-o serie de canale
înguste, întregul complex purtând denumirea de Nan
Madol.
Pe una dintre insule se află o cetate de un tip
deosebit, construită ca și întregul complex din blocuri
hexagonale de bazalt de câte 3–6 metri lungime,
blocuri care cântăresc între 20 și 25 de tone fiecare.
Cetatea, înzestrată cu ziduri înalte de circa 9 metri și
181
Degravitaționarea. Transportul coloșilor de piatră, pe site-ul www.efemeride.ro,
vizitat pe 25 februarie 2017, orele 16:44.
groase de cel puțin trei metri, prezintă un aspect destul
de neobișnuit prin construcția sa unică.
În ceea ce privește anul construcției, sunt multe
incertitudini. Legendele indigenilor vorbesc despre o
seminție ciudată de pitici isteți, dar foarte violenți care
posedau forțe supranaturale. După ce opera a fost
terminată, aceștia s-au retras în munți. După aceștia,
pe insule au venit uriașii. Arheologii au descoperit aici,
în 1928, oseminte ale unor oameni cu o înălțime de
peste doi metri. Nu se cunoaște cum au fost
transportate blocurile de bazalt pe o distanță de peste
opt kilometri. Singurele mijloace de navigație erau
pirogile, iar blocurile de bazalt au, fiecare, peste 20 de
tone greutate.
Cetatea Cerra Galan sau orașul oamenilor zburători,
cum mai este denumită de indigeni, este construită pe
un platou unde, din cauza rarefierii oxigenului, la
peste 6.000 de metri altitudine, vietățile nu pot
supraviețui, cu excepția unor mici rozătoare.
Construită fără porți de acces, Cerra Galan se ridică
semeață și enigmatică, sfidând puterea noastră de
înțelegere. Unii cercetători susțin teoria conform căreia
structurile materiale, blocurile de piatră, în cazul
nostru, au fost degravitaționate și apoi transportate, cu
ajutorul forțelor telekinetice. Așezarea preistorică ce
poartă acest nume a fost construită deasupra unui recif
de corali din Micronezia și este alcătuită din circa 250
de milioane tone blocuri de bazalt suprapuse.
Așezarea se întinde pe o suprafață de 18 km2, lângă
peste 100 de insulițe artificiale, unite între ele prin
viaducte. Nimeni nu poate explica felul în care au fost
transportate acolo blocurile de bazalt și nici cum a fost
construit orașul. Pentru ridicarea lui, astăzi ar fi nevoie
de zeci de macarale gigantice.

Nava extraterestră din Biserica Mănăstirii din

Sighișoara (România)

Cel mai vechi monument din Cetatea Medievală a

Sighișoarei, care datează din secolul al XIII-lea,
Biserica Mănăstirii, adăpostește un triptic, iar pe unul
dintre cele trei panouri pictate cu scene religioase,
realizate în secolul al XVIII-lea, există reprezentarea a
ceea ce astăzi numim navă extraterestră182.
În secolul al XVII-lea, Biserica Mănăstirii suferă de
pe urma unui puternic incendiu, în care toată biserica
arde. Este refăcută, și atunci sunt adăugate o serie de
picturi, cum ar fi altarul, iar breslele își vor picta, la
182
Cel mai vechi monument din Cetatea Medievală a Sighișoarei adăpostește o
reprezentare a unui OZN, pe site-ul https://www.agerpres.ro/romania-
colorata/2016/05/16/cel-mai-vechi-monument-din-cetatea-medievala-a-
sighisoarei-adaposteste-o-reprezentare-a-unui-ozn-10-55-00, vizitat pe 26
februarie 2017, orele 20:24.
rândul lor, însemnele în locurile în care aveau scaunele
în biserică. În sacristia bisericii există o pictură cu o
scenă religioasă, care reprezintă un nor – probabil că
este vorba de ridicarea Sfântului Ilie către Cer – care
seamănă cu o calotă și poate duce la o reprezentare
mult mai modernă, care să ne ducă cu gândul la un
OZN. Dar este vorba despre viziunea artistului de la
acea vreme care a făcut acest triptic; Sighișoara avea
atunci câteva ateliere de tâmplărie de artă, în care
lucrau meșteri care confecționau atât altare pentru
bisericile protestante, cât și mobilier orășenesc pictat.
Biserica Mănăstirii deține și actul de atestare a
orașului, datând din 1298, un act emis de Papa
Bonifaciu al VIII-lea. Biserica Mănăstirii a fost inițial o
mănăstire dominicană, iar în 1298 Papa Bonifaciu al
VIII-lea „întărește fraților dominicani din Sighișoara
dreptul de a acorda indulgențe”. Cu această ocazie
apare prima denumire a orașului, care fusese fondat cu
50–60 de ani mai devreme. De altfel, și cronicarii
orașului menționează că în jurul anilor 1180–1190 au
fost puse bazele acestui oraș. Prezența unei mănăstiri
și a ordinului dominican arată că deja localitatea era
mare. Nu avea încă statut de oraș, statutul de oraș îl
dobândește în 1337, când primește denumirea de
civitas; ulterior, devine oraș regal.
Biserica Mănăstirii a fost inițial o mănăstire
dominicană, până la adoptarea reformei de către sași.
Ulterior devine, cum este și astăzi, biserică evanghelică
și ceea ce păstrează este doar denumirea – în limba
germană «Klosterkirche», adică Biserica Mănăstirii,
situată în mijlocul cetății medievale. Este o biserică
parohială, transformată după ce a ars de două ori, iar
din acest motiv interiorul acesteia cuprinde un
amalgam de stiluri: biserica este construită în stil gotic,
dar păstrează și un vechi ancadrament din perioada
Renașterii la una dintre uși, iar în urma ultimei
remodelări, în secolul al XVII-lea, după incendii,
altarul și orga au fost construite în stil baroc. Din acest
motiv, aproape toate stilurile epocii medievale și ale
epocii premoderne sunt combinate în cadrul bisericii.
Biserica Mănăstirii mai este importantă și prin faptul
că deține numeroase covoare orientale de rugăciune, a
doua colecție din țară după cea de la Biserica Neagră
din Brașov.
 Omul de la Gugiulești-Tetoiu

Cel mai vechi schelet de humanoid cunoscut a fost

găsit în Vâlcea, supranumit „Pescarul de la Lacul
Getic”, are „vârsta” de două milioane de ani, datați cu
metoda Carbon 12183. Descoperirea „Pescarului de pe
Lacul Getic” sau a „strămoșului europenilor” a generat
o campanie de promovare agresivă în timpul
regimului comunist, dar și o serie de controverse de-a
lungul timpului, căci cercetători de talie internațională
au ajuns la concluzia că „Omul de Bugiulești” are un
început de coadă184. Specialiștii confirmă că rămășițele
183
Preluare de pe site-urile revistamagazin.ro și
http://www.efemeride.ro/descoperiri-socante-din-romania-despre-care-nimeni-
nu-vorbeste, ultimul vizitat pe 8 septembrie 2016, orele 12:49.
184
După Irină Râpan, „Pescarul de pe Lacul Getic" - strămoșul europenilor, mit
sau adevăr? Ce s-a întâmplat cu rămășițele celui mai „bătrân" om din Europa,
publicat în Adevărul 19 martie, 2015.
au o vechime de aproximativ 2.000.000 de ani.
Povestea „Pescarului de pe Lacul Getic” începe în
1962, când o echipă de cercetători, condusă de
istoricul, antropologul și arheologul Constantin
Nicolae-Plopșor, avea să facă o descoperire
remarcabilă pentru lumea științifică. La scurt timp de
la deschiderea șantierului de la Bugiulești, din comuna
vâlceană Tetoiu, specialiștii români au scos la iveală un
depozit osteologic impresionant de la 23 de mamifere,
despre care s-a spus că are o vechime de 1,8–2 milioane
de ani.
Cercetătorii au scos la suprafață de la rămășițele unei
girafe până la fosile de maimuță și urs. Descoperirea
antropologilor de pe Valea Oltețului a iscat de-a lungul
deceniilor o serie de controverse, dar nu din cauza
fosilelor animale, ci ca urmare a scoaterii la suprafață a
trei fragmente de os, despre care s-a spus că aparțin
unui humanoid: Omul de Bugiulești-Tetoiu.

Australanthropus Oltenesis, mit sau adevăr

Prezentat drept strămoșul europenilor, „omul de

Bugiulești” a ajuns rapid în toate cărțile de istorie din
școala generală, dar și în cursurile studențești.
Propaganda comunistă a funcționat perfect în anii ’60
ai secolului trecut, iar despre „Pescarul de la lacul
Getic” sau „Australanthropus Oltenesis” s-a vorbit în
toate mediile științifice internaționale. Oasele despre
care s-a spus că aparțin unui humanoid au ajuns la
Institutul de Arheologie din București, în timp ce
restul fosilelor animale au fost expuse la Muzeul
Olteniei din Craiova. Încă din perioada comunistă au
existat voci care și-au exprimat îndoiala că cele trei
fragmente de oase din Bugiulești au aparținut
strămoșului europenilor, dar cercetătorii respectivi nu
au fost lăsați să cerceteze fosilele.
Pentru a-i convinge pe specialiștii care au pus la
îndoială autenticitatea fosilelor umane găsite la
Bugiulești, autoritățile române au apelat la ajutorul
specialistului în antropologie Raymond Dart, cel care a
descoperit în 1921, în Africa de Sud, fragmente osoase
ce au aparținut unui australopitec (strămoșul hominid
al omului, ce semăna cu un cimpanzeu – n. n.).
Raymond Dart s-a deplasat în Tetoiu, dar nu a putut
compara fragmentele de os găsite în Vâlcea cu cele
descoperite în Africa de Sud. Reprezentanții Muzeului
Olteniei care au studiat „fenomenul” de la Bugiulești
spun că antropologul a infirmat că cele două femure și
tibia găsite în zona Lacului Getic au aparținut celui
mai vechi hominid de pe continentul european, la
scurt timp după ce a părăsit România.
„Omul de Bugiulești-Tetoiu” avea un început de coadă

Trei decenii mai târziu, un alt cercetător de talie

internațională a spulberat teoria antropologilor
români. Belgianul Jean-Marie Cordy susținea că
fragmentele osoase ar aparține unui urs. „Concluzia e
că nu există omul de Bugiulești. În 1992 sau 1993, în
Vâlcea au ajuns niște specialiști belgieni care au
examinat oasele. Aceștia au ajuns la concluzia că oasele
aparțin unei specii de urs. În cazul de față, nu se pune
problema unei confuzii foarte mari, întrucât oasele de
urs seamănă cu cele umane.
Nimeni nu a mai pretins apoi că la Bugiulești a fost
găsit strămoșul europenilor”, declara Aurelian
Popescu, muzeograf în cadrul Muzeului Olteniei.
După 1990, s-a emis și ipoteza că oasele ar fi de
maimuță, dar nu au mai fost efectuate alte expertize
din care să rezulte cu certitudine acest lucru.
Depozitul osteologic de la Bugiulești a stârnit însă și
atenția unor cercetători din America. În anii 2000,
aceștia au poposit pe meleaguri vâlcene pentru a
studia date suplimentare despre o specie rară de
maimuțe.

Cum se presupune că trăia cel mai „bătrân” european

 Despre vestigiile umane de la Bugiulești au curs
râuri de cerneală atât în țară, cât și în străinătate,
descoperirea fiind pomenită în mai toate cărțile despre
proto-hominizi sau „oamenii în formare”. Pe baza
informațiilor inițiale, unul din istoricii vâlceni a
încercat să explice, înainte să se dea verdictul despre
autenticitatea fosilelor, cum trăia strămoșul
europenilor: „Australanthropus Oltenesis trăia în cete
sau hoarde și ducea o viață mult asemănătoare
animalelor. În ceea ce privește hrana sau locuința, știa
să și-o „aleagă „și să se adăpostească sub stânci, în
peșteri sau pe terasele râurilor. Ca ființă inteligentă, a
făcut progrese în făurirea uneltelor din os și mai puțin
din piatră și pândea, după cum o dovedește osuarul de
la Bugiulești, înnămolirea animalelor preferate, pe care
apoi adesea le sacrifica. Numai așa își găsește
explicația faptul că într-un perimetru restrâns s-au
descoperit resturile fosile la 28 de specii de ierbivore și
carnivore, precum și de maimuțe, care nu puteau să
conviețuiască pașnic”, scria istoricul Gheorghe Petre-
Govora, în volumul „O preistorie a nord-estului
Olteniei”.

Pietrele Ica

În anul 1930, dr. Javier Cabrera a primit cadou o

piatră ciudată de la un fermier local. Dr. Cabrera a fost
atât de intrigat, încât a adunat mai mult de 1.100 astfel
de pietre de andezit, care sunt estimate a avea o
vechime cuprinsă între 500 și 1.500 de ani și au devenit
cunoscute ca pietrele Ica.
Pietrele conțin gravuri și imagini cu idoli, iar altele
descriu practici cum ar fi chirurgie pe cord deschis și
transplant de creier. Unele gravuri uimitoare
reprezintă dinozauri, brontozauri, stegozauri și
pterozauri...

„Pietrele vii” din Munții Buzăului (România)

Se află lângă satul Ulmeni, comuna Bozioru, au

origine necunoscută și unii specialiști cred că aceste
pietre cresc cu 4–5 cm la 1.000 de ani, de unde vine și
atributul lor de „vii”; mai sunt numite și Babe sau
trovanți185. Persoanele biosensibile care le-au văzut
spun că pietrele sunt încărcate cu energie, fiind
orientate către nord, către zona rupestră a satului,
unde s-a descoperit un vast ansamblu de locuințe ale
uriașilor.
Legendele locului spun că aici, în Munții Buzăului,

185
Extras din coloana sonoră a filmului „Descoperiri în Munții Buzăului: Pietrele
extraterestre”, pe site-ul https://www.youtube.com/watch?v=dhYN-7k4LAnO,
vizionat pe 3 ianuarie 2017, orele 23:33.
și-au dus viața uriașii (tartarii), prezentați chiar de
Herodot, istoricul antic grec, în poemul său, Odiseea.
Una din pietre, în formă de coloană, prevăzută cu zone
de sudură care par a demonstra că îmbinările dintre
bucățile componente s-au făcut la cald, este botezată
Coloana Galactică, fiind asemănătoare unui turn de
control.
Aceeași civilizație de uriași a săpat în stâncă și
Scaunul lui Dumnezeu, o piatră care a servit, se pare,
tot unui uriaș, a cărei legendă mai este întâlnită și la
alte popoare, indieni – în extremitatea estică a planetei
și spanioli – în extremitatea vestică. În comuna Bozioru
există localnici, care cred și azi în existența, cândva, pe
aceste meleaguri a uriașilor.
Zona Bozioru mai este cunoscută de parapsihologi
pentru „ceața albastră” care apare aici din când în
când, ceață în care se spune că dispar oamenii care ar
încerca să treacă prin ea. Altfel, limpezimea cerului de
Bozioru este rar întâlnită în alte părți ale planetei...

Pisica Om din Egipt

Legendele egiptene abundă de ființe jumătate om,

jumătate animal. În 2014, în Egipt au fost descoperite
rămășițele unei ființe cu corp de felină și cap uman.
Scheletul, perfect prezervat, a fost găsit la intrarea unei
camere ascunse, în partea superioară a piramidei lui
Keops.
Momentan, rămășițele sunt expuse la Muzeul de
Istorie din Cairo. Coloana vertebrală a acestei ființe
este atașată în mod natural craniului. Oasele se îmbină
în mod natural, ceea ce spulberă ipoteza unui fals.

Pilonul de fier din Delhi (India)

Inscripția de pe pilon este datată cu 400 de ani, d.Hr.,

în vremea regelui Chandragupta II. Pilonul are deci cel
puțin 1.500 de ani vechime, dar ar putea fi și mai vechi.
Ceea ce este uluitor este că metalul din care a fost făcut
nu ruginește și are o puritate extraordinară.
Conform profesorului A.P. Gupta, șeful
Departamentului de Științe Aplicate și Umaniste al
Institutului de Tehnologie și Management din India,
pilonul are o compoziție de 99,72% fier.
În timpurile moderne, s-a ajuns la producerea
fierului forjat care să aibă o puritate de 99,8%, dar este
vorba de un aliaj care conține mangan și sulf, două
ingrediente absente în compoziția metalului pilonului
din Delphi.
Pilonul a fost făcut cu cel puțin „400 de ani, înainte
ca cea mai veche turnătorie cunoscută a lumii să-l fi
putut produce”, a scris John Rowlett în cartea sa, „Un
studiu al meșteșugurilor din civilizațiile antice și
medievale”.

Podul lui Adam, Rama sau Seth

Potrivit unei legende indiene antice, regele Rama a

construit un pod între India și Sri Lanka, în urmă cu
mai mult de un milion de ani. Din satelit au fost
observate ceea ce par a fi în prezent resturile unui
astfel de pod, dar mulți spun că nu este altceva decât o
formațiune naturală.
Dr. Badrinarayanan, fost director al Institutului
Geologic din India, a studiat mostre din componența
acestui pod. El a constatat existența unor bolovani în
partea de sus a unui strat de nisip marin, și a fost de
părere că bolovanii trebuie să fi fost plasați acolo în
mod artificial.
Nicio explicație naturală nu a fost acceptată unanim
de către geologi. Datarea podului a fost de asemenea
controversată, din moment ce unii spun că nicio parte
a podului (cum ar fi eșantioanele de corali) nu poate
oferi o perspectivă reală pentru a determina cât de
vechi este întregul pod.

Reactorul de la Oklo (Gabon)

 Există un loc în Africa unde, în urmă cu aproape 2
miliarde de ani, s-au produs reacții nucleare în lanț în
mod inexplicabil186. Acest loc este reactorul nuclear
fosilizat de la mina Oklo, din Gabon. Reactorul a fost
descoperit în mod întâmplător în 1972, când un angajat
francez al unei uzine nucleare a observat ceva
surprinzător, curios, la izotopii de uraniu din minereul
pe care îl analiza. Materialul provenea de la mina din
Oklo, unde o parte din uraniul 235, izotop ce poate
susține o reacție nucleară în lanț, fusese deja extras din
acel minereu. Ei au descoperit astfel că situl de origine
părea că a funcționat ca reactor nuclear de scară largă
timp de 500.000 de ani, începând cu 1,8 miliarde de ani
în urmă!
Dr. Glenn T. Seaborg, fost șef al Comisiei Energiei
Atomice a Statelor Unite și laureat al Premiului Nobel
pentru rezultatele sale legate de sinteza elementelor
grele, a explicat de ce consideră că la Oklo nu a fost un
fenomen natural și, în consecință, de ce trebuie să fie
vorba despre un reactor nuclear făcut de om. Pentru ca
uraniul să „ardă” într-o reacție este nevoie de condiții
foarte precise. Apa, de exemplu, trebuie să fie extrem
186
Preluare de pe site-ul http://incredibilia.ro/descoperiri-misterioase-care-nu-
pot-fi-explicate/?
utm_source=feedburner&utm_medium=email&utm_campaign=Feed
%3A+IncredibiliaNewsletter+%28lncredibilia.ro+-+RSS+-Newsletter%29, vizitat
pe 20 noiembrie 2016, orele 16:56.
de pură. Mult mai pură decât se găsește în mod
natural, produsă astfel numai în condiții artificiale. De
asemenea, este necesar ca izotopul de uraniu U-235 să
fie prezent în cantități mari. Mai inuiți specialiști în
ingineria reactoarelor au afirmat că, în opinia lor,
uraniul din Oklo nu ar fi putut fi destul de bogat în U-
235 pentru ca o reacție să aibă loc în mod natural.
În mod normal, concentrația izotopului de uraniu
235 – folosit la fabricarea bombelor nucleare și a
centralelor atomice – este de 0,720%. Dar mostrele de
uraniu prelevate de la Oklo aveau o concentrație de
0,717%. Diferența era de 0,003%. Cifra pare infimă, dar
aceasta dovedea că din mină dispăruseră nu mai puțin
de 200 de kilograme de uraniu. Ca să ne facem o idee
despre ce înseamnă această cantitate trebuie să știm că
bomba care a devastat Hiroșima în cel de-al Doilea
Război Mondial a creat efectul catastrofal cu doar 1
kilogram de uraniu din cele 63 cu care a fost dotată.
Fizicienii au intrat imediat în alertă, crezând în
primă fază că cineva furase cele două sute de
kilograme de material radioactiv. Și-au dat repede
seama, însă, că de fapt uraniul fusese consumat în
urmă cu foarte, foarte mult timp. După cercetări
amănunțite, la care au participat echipe de fizicieni din
toată lumea, s-a dovedit că, în urmă cu circa 2 miliarde
de ani, în străfundurile minei din Gabon, a funcționat
un reactor nuclear în toată regula. Acesta a funcționat
fără oprire timp de 500.000 de ani. Atât de senzațională
a fost descoperirea, încât ea a fost prezentată la o
conferință a Agenției Internaționale pentru Energie
Atomică. Și mai ciudat este că cercetările ulterioare au
demonstrat că acest reactor atât de vechi era mult mai
avansat decât cele din zilele noastre. Avea forma unei
galerii subterane, cu o lungime de câțiva kilometri și o
lățime de 40 de metri.
Geologia locului fusese astfel alcătuită, încât a
permis ca deșeurile radioactive rezultate din
activitatea reactorului să fie păstrate în condiții
perfecte. Astăzi, la aproape o jumătate de secol de la
această descoperire incredibilă, lucrurile sunt departe
de a fi clare în privința originii reactorului. De
exemplu, s-a stabilit că, în mod cu totul inexplicabil,
mineralele din mină au fost îmbogățite înainte ca
reactorul să înceapă să funcționeze. Aceasta era o
condiție necesară pentru ca reacția în lanț să se
declanșeze și să se poată autosusține.
De asemenea, s-a descoperit că în procedeu s-a
folosită apă, ceea ce a diminuat intensitatea reacției și a
prevenit o explozie nucleară. Reactorul nuclear de la
Oklo are toate caracteristicile unei instalații de ultimă
generație.
 Relicvele de la Cetatea Argedava (România)

Cetatea Argedava a fost descoperită și studiată

prima dată în anii 30 ai secolului trecut de către
celebrul istoric și arheolog român Vasile Pârvan 187.
Cercetările acestuia au dus la concluzia că tatăl marelui
rege unificator dac, Burebista, a fost rege în această
cetate. Tot aici au fost descoperite în 1926, 80 de
schelete de uriași, de circa 5 m înălțime fiecare, dar și o
serie de pietre ciudate, cu simboluri mistice încrustate
pe ele.
Scheletele uriașilor erau îngropate în zona numită
Argedava, situată la 10 km sud-vest de București.
Această descoperire extraordinară a fost însă trecută
sub tăcere de către autorități, iar după numai un an,
atât Vasile Pârvan, cât și asistentul său mor în condiții
cel puțin dubioase.
În anul 1985, la Scăieni (județul Buzău) încă două
schelete, iar lista poate continua. Apoi, la Cetățeni, în
anul 2005, s-au mai găsit două schelete gigantice, iar
sub Mănăstirea Negru Vodă (Pantelimon, lacul
Lebăda), alte 20 de schelete. În toate aceste cazuri,
autoritățile au impus să se păstreze tăcerea.
187
Informații preluate și adaptate din coloana sonoră a filmului „Noi descoperiri
în Bucegi (partea a 13-a – Cetatea Argedava și uriașii)”, film aflat pe site-ul
https://www.youtube.com/watch?v=DhSO5clco4Y și vizionat pe 4 ianuarie 2017,
orele 23:00.
 Azi, deși situl arheologic Argedava este de
importanță națională și internațională, autorităților
parcă nici nu le pasă de istoria strămoșilor noștri. Aici,
Istoria este călcată pur și simplu în picioare de toți cei
care locuiesc sau trec întâmplător sau cu vreun interes
pe aceste meleaguri.
Singurii interesați de relicvele de la Argedava sunt
așa-numiții arheologi amatori, aflați în căutarea unor
comori arheologice, care s-au găsit din când în când
aici: podoabe de aur și argint, unelte, ceramică etc., ce
reprezintă, adunate în timp, o proporție însemnată a
acestor descoperiri de pe teritoriul României de azi.
Membrii Asociației „Vatra Daciei” au semnalat toate
cele de mai sus, dar nimeni, nici măcar aceștia, nu a
luat nicio măsură până acum...

Ruinele cetății Wari (Peru)

În apropiere de Quinua, în regiunea Ayacucho din

Peru, la o altitudine de peste 3.000 de metri, se găsesc
ruinele unei cetăți antice numită Wari188. Această cetate
i-a uimit pe oamenii de știință, datorită zidurilor sale
extrem de bine construite. Acestea au fost ridicate din

188
Dovezi ale tehnologiei extraterestre pe Terra? Ruinele Wari, pe site-ul
www.efemeride.ro/dovezi-ale-tehnologiei-extraterestre-pe-terra-ruinele-wari,
vizitat pe 9 ianuarie 2017, orele 15:19.
piatră vulcanică, tăiată cu o precizie ieșită din comun.
Pornind de la acest aspect uluitor, mai multe echipe de
arheologi s-au deplasat la fața locului pentru a
determina cu exactitate cum a fost posibilă o
construcție de asemenea anvergură. Nu s-a putut
descoperi decât faptul că acest oraș antic a fost capitala
unei civilizații extrem de înfloritoare, Huari, care a
populat întreaga regiune acum peste 1.000 de ani.

Formele pietrelor folosite variază extrem de mult iar

prelucrarea lor cu foarte mare precizie nu putea fi
făcută decât de o civilizație dotată cu tehnologie
avansată. O teorie, încă neconfirmată, susține că
cetatea Wari a fost ridicată de fapt de către o altă
civilizație, care a precedat-o pe Wari. S-au încercat
diferite măsurători și analize, dar niciun rezultat nu a
fost concludent.
Acesta este motivul principal pentru care ruinele
Wari reprezintă și în ziua de astăzi un mister, care
probabil nu va fi elucidat decât în clipa în care întreaga
Istorie a Terrei va fi elucidată.

Ruinele de pe Muntele Shoria (Rusia)

Pe muntele Shoria, în sudul Siberiei, cercetătorii au

descoperit un zid masiv de pietre de granit 189. Unele
dintre aceste pietre de granit gigantice sunt estimate că
au masa de peste 3.000–4.000 de tone, multe dintre ele
fiind tăiate cu suprafețe plane, unghiuri drepte și
colțuri ascuțite. Nimic de o asemenea amploare nu a
mai fost descoperit pe Pământ.
Situl „super-megalitic” din Munții Siberiei este
reprezentat de Gornaya Shoria (Muntele Shoria), în
sudul Siberiei. Blocurile de granit care-l compun par a
fi stivuite... Acest sit megalitic se adaugă celor de
Arkaim sau Manpupuner, tot din Rusia. Descoperirea
de la Shoria este unică, deoarece, dacă sunt modelate
de om, blocurile utilizate aici sunt, până acum, cele
mai mari lucrate vreodată.
„Super-megaliții” au fost descoperiți și fotografiați
prima dată de către Georgy Sidorov în timpul unei

189
Preluare și adaptare de pe site-ul
http://www.mixdecultura.ro/2014/06/ruinele-megalitice-recent-descoperite-in-
rusia-contrazic-istoria-oficiala/, vizitat pe 17 ianuarie 2017, orele 17:02.
expediții în Siberia de Sud. Megaliții de pe Muntele
Shoria sunt de 2–3 ori mai mari decât cei mai mari
megaliți cunoscuți în lume (de exemplu, „Piatra femeii
însărcinate” de la Baalbek – vezi capitolul „Civilizații
vechi ale Omenirii” – care cântărește aproximativ 1.260
de tone). Un alt lucru neobișnuit la aceste pietre uriașe
este că dereglează instrumentele de măsurare ale
arheologilor.

Sabia de viking

Arheologii au fost uimiți când au descoperit o sabie

vikingă de tip Ulfberht, datând din perioada 800–1000
d.Hr. ei nu au putut înțelege cum a fost disponibilă
tehnologia necesară pentru a face o astfel de sabie
înainte de Revoluția Industrială, care a avut loc abia
800 de ani mai târziu.
Conținutul de carbon al acestei săbii este de trei ori
mai mare decât al celor obișnuite din acel timp, iar
impuritățile din aliajul acesteia au fost îndepărtate într-
o așa măsură, încât minereul de fier trebuie să fi fost
încălzit la cel puțin 3.000° Fahrenheit (1.650° Celsius).
Cu mare efort și precizie, fierarul Richard Furrer din
Wisconsin (SUA) a creat în zilele noastre o sabie de
calitatea Ulfberht folosind o tehnologie care ar fi putut
fi posibilă în Evul Mediu. El a spus că a fost cel mai
complicat lucru pe care l-a făcut vreodată și că a uzat
de metode despre care nu se știe dacă erau cunoscute
și folosite de oamenii din acea vreme.

Sferele de la Ottosdal (Africa de Sud)

În anii ’80 ai secolului trecut, minerii din Africa de

Sud au scos la iveală mai multe sfere misterioase de
metal190. De origine necunoscută, aceste sfere sunt de
aproximativ 1 centimetru în diametru, iar unele sunt
gravate cu trei caneluri paralele în jurul părții centrale
a sferei. Două tipuri de sfere au fost găsite: unul este
compus dintr-un metal solid albăstrui cu pete (reflecții)
de culoare albă, iar celălalt – confecționat din același
metal – este scobit și umplut cu o substanță albă
spongioasă. Roca în care au fost găsite datează din
Precambrian și are o vechime de 2, 8 miliarde de ani!
Metalul din care sunt făcute este atât de dur, încât nu
poate fi zgâriat cu niciun instrument din oțel.
Cunoscute și sub numele de „sfere Klerksdorp”, în
număr de 200, au fost găsite în straturile geologice de
pirofilit, în apropiere de Ottosdal, Africa de Sud. Alte
obiecte similare, cunoscute sub numele de „sferele din
marmură Moqui”, au fost găsite în straturile de gresie
din Navajo, în sud-estul statului Utah (SUA).
190
După Dan Preda, Artefacte străvechi uimitoare, în Curentul, 29 noiembrie, 2011.
 Unii specialiști care le-au analizat au spus că sferele
respective ar fi mase formate în mod natural din
materie minerală. Alții au spus că ele au fost precis
modelate de mâna omului sau a unei alte ființe
inteligente.
În conformitate cu lucrarea lui Michael Cremo,
„Arheologia interzisă: Istoria ascunsă a rasei umane”,
Roelf Marx, specialist al muzeului din Klerksdorp
(Africa de Sud), a declarat că „globurile au o structură
fibroasă pe interior și un înveliș ca o coajă, în exterior,
sunt foarte grele și nu pot fi zgâriate, nici chiar de
oțel”. Pe baza faptului că stratul de pirofilit în care au
fost găsite sferele s-a format prin sedimentare cu
miliarde de ani în urmă, Marx a estimat că ele au o
vechime de circa 2,8 miliarde de ani. Dacă totuși
sferele nu sunt altceva decât mase minerale naturale,
nu este clar cum anume s-au format.

Sferele din Costa Rica

Lucrătorii care croiau un drum prin jungla din Costa

Rica pentru a defrișa o zonă pentru o plantație de
banane, în anul 1930, au dat peste zeci de bile de
piatră, dintre care multe erau perfect sferice. Acestea
variau în mărime, de la cele mai mici, ca o minge de
tenis, până la altele, de 8 metri diametru și cu o
greutate de 16 tone!
Deși este clar că sunt confecționate de ființe
civilizate, nu se știe nici până azi cine le-a realizat, cu
ce scop și cu o așa de mare precizie.

Templele megalitice din Malta

Mai vechi decât Stonehenge și piramidele din Egipt,

templele megalitice Ggantija de pe Insula Gozo
reprezintă unul dintre cele mai importante situri
arheologie din Malta. Versiunea oficială este că
ansamblul a fost realizat în neolitic, în jurul anului
3.600 î.Hr. Complexul megalitic este format din două
temple, înconjurate de un zid înalt și masiv, construit
din blocuri imense de piatră, cu o înălțime de peste 5
metri și cu o greutate de peste 50 de tone.

Dimensiunile uriașe ale pietrelor din complex i-au

determinat pe localnici să creadă că templele au fost
construite și locuite de uriași. Potrivit unei legende
locale, zidurile templului au fost construite într-o zi și
o noapte de o femeie-gigant numită Sunsuna, care a
cărat blocurile de piatră tocmai de la Ta’Cenc – o
localitate aflată pe partea opusă a insulei. De altfel,
„Ggantija” înseamnă „Peștera gigantului” în limba
malteză.
 În 1992, a fost descoperit în insula Malta un complex
de galerii subterane, care ar fi fost locuit în urmă cu
circa 3.000 de ani, de circa 30.000 de oameni, ale căror
schelete au fost descoperite aici. Toate craniile
oamenilor respectivi au o dimensiune mai mare decât
cea a oamenilor de azi, lucru care confirmă ipotezele
de mai sus.

Țevile de la Qinghai (China)

Confecționate din oțel, au fost descoperite în

apropiere de Lacul Qinghai din China. Câteva peșteri
situate lângă muntele Baigong conțin conducte care
duc la un lac din apropiere. Conductele au fost datate
de către Institutul de Geologie din Beijing ca având
aproximativ 150.000 de ani.
Agenția de presă Xinhua a relatat că țevile au fost
analizate la o topitorie locală, care a concluzionat că un
procent de 8% din materialul supus probelor nu a
putut fi identificat. Zheng Jiandong, un geolog din
administrația chineză de monitorizare seismologică, a
declarat în anul 2007 pentru ziarul de stat Jenmin Jibao
(Cotidianul Poporului) că unele dintre conducte s-au
dovedit a avea un înalt nivel de radioactivitate.
Jiandong a mai spus că magma bogată în fier este
posibil să se fi ridicat din adâncurile Pământului,
aducând astfel în sus fierul topit prin diferite fisuri,
ceea ce ar fi făcut posibilă solidificarea acestuia sub
forma respectivelor tuburi. Totuși, el a admis că „există
într-adevăr ceva misterios, cu privire la aceste
conducte”.

Umanoidul Ata din La Noria (Chile)

În anul 2003, în Chile au fost descoperite rămășițele

unei ființe stranii, cu aspect umanoid, dar de
dimensiuni extrem de mici, doar 15 centimetri
înălțime191. Acest lucru a alimentat speculații privind
sosirea pe Pământ a unor ființe extraterestre. La 13 ani
de la descoperire, specialiștii au publicat un raport cu
privire la acest eveniment.
Conform raportului, bizara descoperire a fost făcută
pe 19 octombrie, 2003, de un om numit Oscar Munez,
care căuta obiecte de valoare într-o așezare
abandonată, numită La Noria, în deșertul Atacama. În
apropierea unei biserici, a fost descoperit micul
schelet, acoperit într-o pânză. Umanoidul a fost
botezat Ata – are un cap foarte mare, comparativ cu
corpul și anumite particularități neobișnuite. Are
numai zece coaste, și nu 12 ca la noi, oamenii.
191
Descoperire misterioasă, pe site-ul www.efemeride.ro, vizitat pe 18 februarie
2017, orele 22:31.
Tomografiile au arătat că este vorba despre un corp
real, și nu un fals.
Au fost lansate mai multe ipoteze cu privire la micul
schelet. Unii specialiști au susținut că este vorba
despre un făt sau o maimuță de mici dimensiuni.
Investigațiile performante au arătat că nu este vorba
despre o maimuță. Este mai apropiat de om decât de
maimuță. Ca și vârstă, are între 6 și 8 ani. Ipoteza că ar
fi fost un făt avortat a fost exclusă.

Uneltele de la Aix-en-Provence (Franța)

Muncitorii care lucrau în secolul al XVIII-lea la o

carieră de piatră, în apropierea localității Aix-en-
Provence, au dat peste niște unelte încastrate într-un
strat de calcar, la adâncimea de 50 de picioare
(aproximativ 15 metri).
Descoperirea a fost înregistrată în „American Journal
of Sciences and Arts”, în anul 1820, de către T. D.
Porter, care traducea pe atunci lucrarea contelui
Bournon, intitulată „Mineralogye”. Uneltele care inițial
s-a crezut că sunt din lemn s-au „transformat” în timp
în agat, o piatră dură. Porter scria atunci: „Totul avea
tendința să demonstreze că urmele respective
proveneau de la o lucrare ce fusese realizată chiar pe
locul acela. Aceasta era o dovadă că prezența omului a
precedat formarea acelui strat de piatră, cu mult mai
mult timp înainte, deoarece el ajunsese deja la un grad
de civilizație în care erau cunoscute artele, se lucra
piatra și s-au format coloane din ea”.
Așa cum se menționează și în cazul Ciocanului din
Texas (SUA), prezentat mai sus, scepticii argumentează
că straturile de calcar se formează relativ repede în
jurul uneltelor prinse în zăcământul respectiv.

Urme fosile de 100–600 de milioane de ani

O urmă cu amprentă umană, ce pare a fi un deget

fosilizat, a fost găsită în calcar, în zona arctică a
Canadei și are 110 milioane ani vechime.
O altă fosilă, cu amprenta unui picior încălțat cu
sanda, a fost găsită într-un depozit de șisturi
bituminoase, cu o vechime estimată de la 300 de
milioane la 600 de milioane de ani, din statul american
Utah.
O amprentă de la o ființă umană a fost descoperită
într-o piatră, estimată a avea circa 290 milioane de ani.
Descoperirea a fost făcută în New Mexico (SUA) de
către paleontologul Jerry Macdonald, în 1987.
Urme fosile au mai fost descoperite într-un strat de
cărbune, situat în Fisher Canyon, Pershing County,
Nevada (SUA). Se estimează că vârsta acestui cărbune
este de 15 milioane ani! În 1968, William J. Meister se
afla în împrejurimile Antelope Spring, la 43 de mile
depărtare de localitatea Delta, din statul Utah (SUA),
în căutare de fosile pentru colecția lui particulară. A
descoperit în acea zi foarte mulți trilobiți, niște scoici
fosile din perioada Cambrian, apoi o urmă umană care
a călcat un trilobit, mic crustaceu preistoric. Urma a
fost datată cu Carbon 14. În afară de faptul că era
pentru prima dată în lume când s-a dovedit științific că
omul a existat înaintea dinozaurilor, care în acest caz
nici nu se născuseră, această urmă mai are o
particularitate: piciorul care a făcut-o era încălțat.
Încălțămintea este lungă de 26,03 cm și lată de 8,9 cm.
Călcâiul e separat de talpă și se vede destul de bine
adâncitura tocului încălțămintei pe care o purta omul,
așa cum rămâne de fapt orice urmă de încălțăminte pe
pământ. Meister n-a găsit niciun geolog dispus să
analizeze urma umană și atunci a publicat știrea în
ziarul local The Desert News, care, la scurt timp, a
devenit de notorietate națională. În acest fel, el a putut
duce amprenta urmei doctorului Clarence Coombs, de
la Columbia Union College, precum și geologului
Maurice Carlisle, de la Universitatea din Colorado.
Carlisle a scormonit două ore, înainte să găsească un
strat de nămol care ar fi reprezentat proba că
formațiunea s-a găsit un timp la suprafață, fiind aptă
să conserve urmele, dar în zadar, urma provenea dintr-
un strat din perioada Cambriană, adică de acum 505–
590 de milioane de ani. Această datare a iritat enorm
mediul academic, care nici în fața probelor de
necontestat n-a vrut să recunoască autenticitatea ei,
refuzând să studieze în detaliu această mărturie antică
a existenței ființelor de tip umanoid pe Pământ.

Vasul din Dorchester (SUA)

În 1851, în Dorchester, Massachusetts (SUA), a fost

descoperit un vas mai puțin obișnuit, confecționat din
zinc și argint. El are peste 100.000 de ani vechime, ceea
ce certifică faptul că ființe inteligente au existat/au
trecut în vizită pe Terra în trecutul îndepărtat al acestei
planete...
 Vehicule de 14 milioane de ani

În centrul Turciei, în regiunea numită Valea Frigiană,

marcaje misterioase ce par a fi urmele adânci ale unor
roți sau șenile de vehicule grele se întind, săpate în
piatră, pe zeci de kilometri192. Nimeni nu știe cum au
apărut aceste curioase șanțuri paralele, care se întretaie
pe dealurile pietroase, dar locul pare să fi fost explorat
în vremuri imemoriale de vehicule care au străbătut
toată zona în lung și în lat.
În timpul unui studiu pe care l-a efectuat la fața
locului în 2014, geologul rus Alexander Koltîpin a

192
Pe site-ul http://incredibilia.ro/descoperiri-misterioasc-care-nu-pot-fi-
explicate/outm_source=feedbumer&utm_medium_email&utm_campaign_feed
%3A+lncredibiliaNewsletter+%28Incredibilia.ro+-+RSS+Newslcttcr%29, vizitat
pe 20 noiembrie 2016, orele 6:41.
stabilit că urmele din Turcia au fost create în urmă cu
12 sau 14 milioane de ani. Potrivit lui Koltîpin,
Pământul a mai fost locuit de o civilizație avansată, în
prezent necunoscută, ale cărei vehicule grele au lăsat
în solul moale și umed în Valea Frigiană urme adânci,
care ulterior s-au pietrificat. Koltîpin este de părere că
aceste urme au făcut parte dintr-o rețea de drumuri
care se întindea de-a lungul Mării Mediterane, în urmă
cu milioane de ani. De altfel, șanțuri similare au fost
descoperite și în Italia, Franța, Malta, Kazahstan și
chiar în America de Nord. Expediția condusă de
Alexandr Koltîpin în 2014 a fost prima misiune de
cercetare științifică în amănunt a acestor misterioase
vestigii din Turcia.
Nu este de mirare că arheologii se feresc să discute
despre acest subiect, pentru că el ar putea răsturna
toate teoriile convenționale cu privire la istoria și
originile rasei umane. Teoria pe care cei mai mulți
arheologi o susțin este că urmele au fost făcute în
Antichitate de care trase de animale. Aceasta nu se
susține, deoarece în sol nu s-a imprimat nicio urmă de
animal sau de om.
Sunt oare șanțurile pietrificate din Turcia și din alte
zone ale lumii, întinse pe zeci de kilometri, urme de
roți sau de șenile de vehicule grele, făcute în urmă cu
milioane de ani? Cercetările geologice efectuate de
Alexander Koltîpin arată că șanțurile perfect paralele
au fost formate în perioada Miocenului. La acea vreme,
caii, rinocerii și hipopotamii abia apăreau ca specii, iar
de rasa umană, așa cum o știm noi acum, nici nu putea
fi vorba.
Potrivit teoriei convenționale a originii omului,
Homo Sapiens a apărut pe Pământ în urmă cu
aproximativ patru sute de mii de ani, la o distanță de
milioane de ani după ființele care au lăsat urmele
fosilizate din Turcia. Cine au fost creatorii acestor
șanțuri și cum anume au făcut urmele, probabil nu
vom afla niciodată. Este cert, însă, că această
descoperire are potențialul să împingă limitele vieții pe
planeta noastră mult înapoi, în negura timpului.

Vestigiile Culturii Cucuteni

Arheologii botoșăneni au realizat o descoperire

arheologică unică pentru istoria și cultura românească.
Pe malul Prutului, în apropiere de localitatea Ripiceni,
au fost găsite rămășițele unui templu uriaș, vechi de
7.000 de ani, măsurând peste 1.000 de metri pătrați,
descoperire ce este menită să întregească Cultura
Cucuteni193.

Cosmin Pătrașcu Zamfirache, Descoperire istorică! Malul Prutului ascunde o

193

megastructură, de o mare însemnătate arheologică, în cotidianul Adevărul, 8 iulie,

 Specialiștii afirmă că nu s-a mai descoperit o
structură de dimensiuni atât de mari, veche de acum
7.000 de ani, în arealul
Culturii Cucuteni din Romania, ceea ce dă o
amprentă de unicitate descoperirii arheologice:
„Această megastructură este unicat deocamdată în
preistoria românească”, spune arheologul Aurel
Melniciuc, directorul Muzeului Județean de Istorie
Botoșani.
Cercetările continuă, inclusiv cu determinări
magnetometrice, care au reliefat dimensiunile
gigantice ale structurii. Ca săpătură, doar 100 de metri
pătrați au putut fi cercetați la șpaclu și periuță. Au fost
enunțate câteva ipoteze. În primul rând, ar putea fi
2016.
vorba de un templu uriaș, de acum 7.000 de ani, un loc
de venerație și pelerinaj poate pentru mai multe
comunități din această zonă. Arheologii cred însă că ar
putea fi și locuința sau centrul de putere al unei
căpetenii de trib cucuteniene, ce domina politic ambele
maluri ale Prutului.
Este o certitudine faptul că cei care au locuit în
uriașa așezare de pe malul Prutului, dar și cei care au
ridicat megastructura din centrul ei sunt oameni ai
Culturii Cucuteni, de acum 7.000 de ani.

Cultura Cucuteni reprezintă vârful cultural și

civilizațional al Europei neolitice. Este o civilizație
misterioasă, dezvoltată, dar mai ales uimitoare prin
spiritualitatea ei, prin reprezentările ei artistice unicat,
care uimesc, la nivel mondial. Un element definitoriu
al oamenilor care au aparținut acestei culturi este
expresia artistică atât de bine încetățenită în splendida
ceramică pictată, care nu este ceea ce pare la prima
vedere, are o serie de coduri culturale bine încetățenite,
dar insuficient puse în valoare.

Vestigiile din Insula Șerpilor (Ucraina)

Este o insulă poziționată în Marea Neagră, la 45 de

km de țărmurile României și Ucrainei, în dreptul
golfului Musura194. Istoricul Gheorghe I. Brătianu
(1898–1953), în lucrarea sa „Marea Neagră de la origini
până la cucerirea otomană” (2 vol., București, 1988),
descrie prezența civilizațiilor antice (ionieni, milesieni)
pe litoralul Mării Negre: „Unul din popasurile cele mai
vechi este cel din «insula Albă», Leuke sau Achilleis,
mică stâncă ce se înalță în plină mare în largul gurilor
Dunării, și se numește astăzi Insula Șerpilor. Acest
punct de escală al milesienilor era garnisit cu un
sanctuar ridicat în cinstea lui Achile Pontarchos,
protectorul navigației și al comerțului... Istoria lor,
trasată cu ajutorul numeroaselor inscripții scoase la
lumină de săpături, indică strânse contacte între aceste
194
De la Wikipedia, enciclopedia liberă, site vizitat pe 29 ianuarie 2017, orele
7:48.
porturi ale litoralului, care păstrează caracterele
principale ale civilizației urbane a Greciei antice și
populației indigene ale hinterland-ului, geți sau sciți”.
A mai fost numită Hecateu, „Insula cea sfântă a lui
Apollo, care se află în părțile de nord (din viziunea
grecească), și anume față în față cu ținuturile Celților”.
(Diodor din Sicilia, Έν τοϊς άντιπέραν τις Κελτιχης
τόποις χατά τόν „Ωχεανόν εϊνα νησον). În anul 1823,
căpitanul rus Krițki descoperă aici ruinele antice ale
unui templu și alte vestigii, ruine ulterior descrise și de
către germanul Kohler. Câteva basoreliefuri găsite pe
insulă sunt expuse azi la Muzeul arheologic din
Odessa.
Insula, odinioară românească, a fost ocupată de fosta
Uniune a Republicilor Socialiste Sovietice (URSS),
după sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial și
anexată în cursul anului 1948. În prezent, este parte a
raionului Chilia și a regiunii Odessa din Ucraina. Cu o
suprafață de doar 17 hectare, Insula Șerpilor nu
prezintă o importanță mare, din punct de vedere
teritorial, în schimb are importanță, din punct de
vedere strategico-militar și economic.
Stâncoasă, Insula Șerpilor este formată din gresii
dure silicoase, din conglomerate și cuarțite. Pe insulă
solul este sărac, crescând o vegetație de stepă și o floră
xerofilă (suportând seceta) și halofilă (suportând
sarea). Nu există izvoare de apă dulce, ceea ce face
imposibilă locuirea ei fără apă adusă de pe continent.
Insula nu a avut în trecut importanță, din punct de
vedere economic, dar apele sale teritoriale au căpătat
una deosebită după 1980, odată cu descoperirea sub
sedimentele submerse dimprejur a unor zăcăminte de
petrol și gaz natural.
Multe legende venite de dincolo de timp vorbesc
despre pământuri sfinte, aflate pe locul unde acum
domină Marea Neagră. Unii cercetători afirmă că aici
ar fi localizată chiar străvechea Atlantida, cu templele
sale, în special Templul lui Apollo, zeul Soarelui, a
cărui origine hiperboreeană începe să capete un contur
tot mai precis. Din străvechea Atlantidă se spune că a
rămas doar Insula Șerpilor – teren mistic și loc de
trecere între două lumi195. Aici, pe colțurile de stâncă
acum pustii, se ridica pe vremuri un superb templu
care a fost închinat zeului solar, Apollo. Apele mării îi
protejau pe preoții solari de vizitele curioșilor și ale
profanilor.
Insula numită Leuky (de la termenul grecesc Λευκός
Leucos, „insula Albă”) este o denumire care apare
pentru întâia oară în secolul al VI-lea î.Hr. După

195
Atlantida a existat în Marea Neagră, pe site-ul http://www.efemeride.ro/istorie-
secreta-atlantida-a-existat-in-mare-neagra, vizitiii pe 12 decembrie 2016, orele
5:25.
elemente din mitologia greacă, zeița Thetis s-a rugat de
Poseidon (zeul mărilor) să scoată din adâncul mării o
insulă pentru fiul ei Ahile, erou al poemului „Iliada”,
povestit ulterior de Homer. Potrivit versiunii lui
Arctinos din Milet a „Iliadei”, rămășițele pământești
ale lui Achile și Patrocle au fost aduse în insula Leucos
sau Leuke de către zeița Thetis, pentru a fi păstrate
într-un mausoleu. Mai târziu același templu păgân va
apărea în folclorul românesc sub numele de „Biserica
cu 9 altare”.
Latona, mama lui Apollo, s-a născut aici și din cauza
aceasta, Apollo a fost mai venerat aici decât ceilalți zei,
iar templul construit pe insulă a fost botezat cu numele
său. Această insulă era numită și „Helixea” („Felicia”)
sau „Nesos Makaron” („Insula Preafericiților”). Nu
departe de insulă se află Delta Dunării și munții Riphei
(munții vechi ai Dobrogei). Printre inscripțiile antice
de pe insulă, un decret olbiopolitan (din cetatea Olbia
de la gurile Niprului), datând din secolul al IV-lea
î.Hr., le cere Olbienilor să-i alunge pe pirații care „se
adăposteau pe insula sacră”. Poetul roman Ovidiu
(exilat la Tomis), geograful grec Ptolemeu, istoricul
grec Strabon și învățatul grec Megalos din Tir (care a
trăit în secolul al II-lea după Hristos) menționează cu
toții: „templul sacru, închinat lui Ahile, din insula
Leucos”.
 Preafericiții sau Blajinii erau urmașii Atlanților,
cunoscuți și sub numele de Rămăni. Despre ei, textele
vechi amintesc că locuiau pe lângă apele cele mari în
care se varsă toate apele, iar folclorul românesc spune
că în acele tărâmuri își are Dumnezeu cetatea de unde
guvernează toate ale lumii, bune și rele.

Zidul maritim din Bahamas

Un zid de stâncă în largul mării, confecționat din

blocuri groase de piatră, a fost descoperit lângă
coastele insulelor Bahamas, în anul 1968. Arheologul
William Donato a condus multiple operațiuni de
scufundare pentru a investiga zidul și a emis ipoteza
că este o structură făcută de ființe inteligente, veche de
12.000 până la 19.000 ani, construită pentru a proteja
de valuri o așezare preistorică. El a descoperit că este o
structură cu mai multe niveluri, inclusiv cu piloni de
susținere care par să fi fost plasați acolo de cei care l-au
construit. William Donato a găsit, de asemenea, și ceea
ce consideră a fi un fel de pietre de ancorare, care
prezintă găuri pentru cabluri.
Dr. Eugène Shirin, un geolog pensionar care a lucrat
pentru Institutul Geologic al SUA, a declarat că
eșantioanele de rocă pe care le-a luat din partea
centrală a zidului arată o înclinare către apa adâncă.
Dacă toate părțile centrale prezintă o înclinare către
apa adâncă, acest lucru ar dovedi că roca respectivă s-a
format chiar acolo unde se află, și nu în altă parte,
pentru a fi mai târziu transportată de către oameni în
locația actuală.
Scrierile ulterioare ale lui Shirin au afirmat că toate
probele au indicat existența acestei înclinații, părând a
dovedi în felul acesta că este vorba despre o
formațiune naturală. Totuși, în studiile și probele luate
de acesta, el a afirmat că doar 25% din probe au arătat
că ar fi vorba de un bazin natural...

Agroglife

Sunt cercuri în culturi, desene geometric sculptate pe

diverse terenuri agricole din Anglia, Canada, Franța,
Olanda sau SUA. De obicei, figurile sunt „desenate”
noaptea, departe de orice privire, în general pe
câmpurile de grâu și orz; le găsim uneori și pe iarbă,
pe zăpadă (în Munții Himalaya) sau chiar în lanuri de
soia. Acest figuri sunt perfect regulate și reprezintă
desene complex structurate.
Dimensiunea cercurilor desenate este de la câteva
zeci de metri la câteva sute de metri în diametru.
Autorii acestor incredibile „sculpturi” în natură
acționează când grâul sau celelalte plante sunt înălțate
chiar înainte de recoltare.
Anglia este țara în care s-a înregistrat cel mai mare
număr de agroglife; în sudul țării, în regiunea vechilor
temple de la Aveburu, a apărut un număr semnificativ
de astfel de figuri perfect desenate în lanurile de grâu.
De asemenea, regiunea Stonehenge – sit clasic al
Patrimoniului UNESCO – se remarcă prin multe
agroglife în formă de cerc, din care peste 90% par a fi
„teleimprimate”.
Localizarea acestor desene misterioase în regiuni
considerate ezoterice a fost suficientă pentru a face să
circule cele mai nebunești zvonuri despre faptul că
sunt de origine extraterestră. A fost destul pentru a
intriga oamenii de știință din întreaga lume, care au
făcut multe studii privitoare la acest fenomen.
Primele agroglife au fost semnalate pe 22 august
1678, într-un studiu numit „Diavolul cosaș sau noutăți
stranii din Hartford-Shire”. După al Doilea Război
Mondial, fenomenul a luat amploare, iar observarea
agroglifelor se face acum și din avion, din planor sau
din elicopter. Primele observații pe teren au creat
perplexitate, pentru că paiele cerealelor nu sunt deloc
rupte, ci răsucite sub un unghi de 90 grade, la nivelul
primului lor nod; o altă observație este lipsa
instrumentelor care ar putea explica realizarea acestor
desene. Un alt argument accentuează misterul asupra
autorului agroglifelor: timpul foarte scurt în care sunt
realizate în toate cazurile – mai puțin de o noapte.
În septembrie 1991, doi artiști britanici, Doug Bower
și Dave Charley, au afirmat că 200 de agroglife ar fi
opera lor. Dar puși să demonstreze cum le fac, nu au
putut să execute într-o noapte decât figuri foarte
simple, nu desene geometrice complicate. Au lăsat pe
terenul cu agroglife desenate de ei, multe urme de pași
de om, ceea ce nu se întâmplă pe terenul agroglifelor,
ai căror autori nu se cunosc.
Singura explicație legată de apariția agroglifelor este
o lumină globulară ce coboară și urcă foarte rapid,
lăsând în urma ei aceste desene geometrice perfecte; de
aceea, mulți cred că sunt desenate de OZN-uri. O astfel
de explicație ne dă astrofizicianul Paul La Violette, în
lucrarea sa „Decodarea mesajului din pulsari”:
agroglifele sunt realizate prin proiecția unui câmp de
forțe programate, ce are ca obiect „tele-imprimarea”
unei figuri geometrice complexe.
Analizând agroglifele, oamenii de știință din diferite
țări au constatat că plantele care se află în aria
(suprafața) unui agroglif sunt deshidratate din cauza
unei creșteri bruște de temperatură, care se petrece în
timpul realizării desenului. Cadavrele păsărilor sau ale
unor animale mici surprinse în aria agroglifului în
cauză sunt uscate și turtite de o forță nevăzută (de
exemplu, un porc spinos cu grosimea de circa 30 cm
era deshidratat și avea o grosime de 6 cm). Cercetătorii
au mai detectat prezența unui puternic câmp magnetic
în zona unde au fost „desenate” agroglife; acest câmp
magnetic produce severe dureri de cap sau alte stări de
rău celor sensibili. Unele aparate de măsură s-au
defectat, fără ca savanții să înțeleagă de ce. Alți
cercetători au descoperit pe solul unde erau desenate
agroglife microsfere de fier sau au măsurat un aer
deosebit de ionizat în zona agroglifelor.
Mai multe explicații au fost date pentru apariția
agroglifelor: a) un vârtej de plasmă creat de ființe
necunoscute; b) meteorologul englez George Terence
Meaden a măsurat, în 1989, vibrații ale sunetelor; c)
testarea unor arme militare (ex. Tun cu microunde),
bazate pe o tehnologie încă necunoscută nouă,
Pământenilor (microunde de joasă frecvență, folosite în
comunicarea dintre submarinele aflate în imersiune).
Numeroase cetacee sau chiar delfini au eșuat pe plaje
datorită bruierii sistemului lor de ecolocație prin
rezonanță. Inginerul belgian Luc Mampaey susține
această teorie: deasupra agroglifelor se creează un strat
ionizant care poate modifica amplitudinea energiei
solare, ceea ce poate avea un efect comparativ cu cel al
căderii de meteoriți.
În 1992, Nancy Talbott și John Burke au fost
interesați de ipoteza biofizicianului american William
Levengood, care a confirmat, la rândul lui, folosirea
microundelor în realizarea agroglifelor. Prezența
izotopilor reactivi în zona agroglifelor face ca sferele
de lumină observate și măsurate, de energie, să
difuzeze microundele care „sculptează” câmpurile de
cereale. Prezența sferelor energetice confirmă spusele
martorilor care au observat halouri bruște de lumină.
În anul 2004, a fost descoperită o piatră, cu o
lungime de cinci centimetri, pe care erau gravate
semnele Yin și Yang, fazele lunare, o eclipsă solară și o
supernovă196. Piatra a fost descoperită la Roswell, locul
unde în anul 1947 s-a prăbușit un OZN. Timp de patru
ani, Robert Ridge, cel care a descoperit piatra, a ținut
secret acest lucru. La insistențele familiei, trimite piatra
la un laborator pentru a fi cercetată. Concluziile au fost
că simbolurile de pe piatră au fost realizate cu mijloace
sofisticate. S-a mai constatat că piatra are proprietăți
magnetice deosebite. Ceea ce este și mai misterios este
faptul că simbolurile care erau gravate pe piatră erau
identice cu o uriașă formă geometrică, descoperită într-
un lan de grâu din Liddleton, Anglia, în anul 1996.
Specialiștii susțin că piatra a făcut parte dintr-un disc
dur desprins din OZN-ul care s-a prăbușit la Roswell.
196
Anul 1942, prima invazie extraterestră, pe site-ul
http://www.efemeride.ro/25186–2, vizitat pe 23 septembrie 2016, orele 13:36.
 OZN-uri, după 1991

Dezintegrarea Uniunii Sovietice a avut ca rezultat

apariția unor „state independente”, conduse în mare
măsură de foști comuniști, și odată puternica și
mândra Armată Sovietică a fost împărțită între aceste
state diferite nou-create. Deși acum mult mai mică și
demoralizată, Serviciul de contrainformații militare i-a
asigurat pe conducătorii Rusiei că nu va exista nicio
revoltă armată și, în ciuda tuturor problemelor sale,
cercetarea OZN militară a Rusiei (și cea a Ucrainei)
continuă.
Șeful Centrului Principal Hidrometeorologie al
Forțelor Armate ale Ucrainei, Iuri V. Lunev, a raportat
că Serviciul său a fost comandat de către Ministerul
Apărării în 1995, pentru a observa OZN-uri și efectul
lor asupra mediului înconjurător, tehnologiei și
zonelor militare.
Cercetătorii lui Lunev le raportează oficialilor
militari de vârf, iar comenzi speciale îl autorizează pe
Lunev să utilizeze toate mijloacele tehnice, la
dispoziția Serviciului hidrometeorologie pentru a
localiza OZN-uri. Criteriile principale este siguranța
populației Ucrainei, obiecte militare și, desigur, țara în
sine. Fenomenul OZN este suficient de grav, astfel că
Lunev a informat Serviciul de știri RIA Novosti să
solicite cercetări aprofundate. Analiza atentă a știrilor
OZN – legate de Comunitatea Statelor Independente
(CSI) dezvăluie mai multe evoluții. În primul rând,
duse sunt zilele năvalnice ale glasnost-ului de la
începutul anilor 1990, când dosarele OZN ale KGB-
ului și ale altor agenții s-au deschis și a fost posibil să
se acorde o privire mai atentă la mister.
În al doilea rând, este clar că cele mai importante
informații blocate în dosarele Serviciilor secrete
sovietice a rămas un secret pentru cercetătorii civili,
dar poate că nu și la Serviciile de informații ale
rivalilor Rusiei. Informațiile pot fi vândute, schimbate
și partajate și acest lucru, probabil, s-a întâmplat cu
dosarele lui Stalin și documentele despre Roswell.
În al treilea rând, guvernul rus este în mod clar
interesat de fenomenul OZN și ar putea avea, de fapt,
o dovadă concretă de OZN-uri care s-au prăbușit în
URSS, cu ani în urmă.
Serviciul Federal de Securitate, FSS (moștenitor al
KGB), a confirmat continuarea cercetărilor în
fenomene anormale și OZN-uri (Cetvertoyc
Izmereniye i NLO, Nr. # 9, 1997). Sistemele de
guvernare vin și pleacă, dar este evident că OZN-urile
încă mai plutesc deasupra țării.
Informațiile pot fi vândute, schimbate și partajate și
probabil acest lucru s-a întâmplat cu documentele
despre Roswell.

Armata rusă și OZN-urile

Yuri Stroganov, prin intermediul contactelor sale

militare, a strâns câteva informații despre existența
unui răspuns rapid al unor grupuri de cercetare OZN-
uri. Un astfel de caz a avut loc pe 15 martie 1994, la ora
2:00 după-amiază, atunci când o bază rusă de rachete
de apărare aeriană a primit un raport că un „lucru”
care semăna cu o farfurie zburătoare a aterizat chiar în
fața clădirii principale.
Cinci minute mai târziu, piața din fața clădirii a fost
înconjurată de oameni înarmați. Obiectul se afla în
mijlocul scuarului, pe trei suporturi, în timp ce ofițerii
au păstrat o distanță de 60–90 de picioare (20–30 m).
Acesta era în formă de disc, cu o cupolă pe partea de
sus, trei semisfere pe partea de jos și trei suporturi de
aterizare. Acestea a fost de aproximativ 75 de picioare
(22 m) în diametru; cupola era de 20–23 de picioare (6–
7 m), iar semisferele variau între 13 și 16 picioare (4–5
m). Culoarea sa era argintie, cu nuanțe albăstrui. La
14:10, după instrucțiunea din 1980, ofițerul de
supraveghere al unității a raportat OZN-ul
superiorilor.
 Ordinul lor a fost să nu se apropie de OZN și să
înceteze toate activitățile care ar putea duce la un
răspuns de la obiect. Baza a fost instruită pentru a fi
gata de a primi un avion-laborator, care să aibă un
grup de 15 specialiști militari.
Membrii forțelor armate rusești nu sunt străini de
existența unor nave zburătoare neidentificate.

Cooperarea de peste Ocean

Un efort serios pentru a studia fenomenul OZN în

comun și de a face schimb de informații a fost inițiat în
1991. Joint-ul (uniunea) Americano-Sovietică a
Federației pentru Anomalii Aeriene (JASAAF) s-a
format datorită eforturilor depuse de dr. Richard
Haines. Cosemnatarii la documentul de stabilire a
Federației au inclus Rețeaua reciprocă a OZN, Centrul
J. Allen Hynek pentru Studii OZN și Fondul de
Cercetare pentru OZN în America. În URSS,
cosemnatari au fost Uniunea Științifică
Interprofesională și Centrul Coordonator OZN
(Soyuzufotsentr) și Institutul de Cercetare Științifică
pentru Studiul Fenomenelor Anormale. Codirectori au
fost dr. Vladimir Ajaja la Moscova și dr. Vladimir
Rubtsov în Harkov (sau Harkiv, așa cum este cunoscut
în prezent), în Ucraina.
 Haines, un om de știință de la NASA, ieșit la pensie,
a călătorit de mai multe ori în fosta Uniune Sovietică.
Federația a fost proiectată pentru a fi o punte de
legătură între anchetatorii serioși ai ambelor națiuni.
De fapt, federația a tradus și a publicat unele dintre
lucrările lui Feliks Zigel și a creat un fișier minunat de
decupaje de știri legate de fenomene OZN și articole
din URSS (unele au fost de asemenea traduse).
Schimbările haotice și necazurile care asaltează fosta
Uniune Sovietică au exclus orice proiecte serioase
comune de cercetare. Totuși, dr. Haines rămâne
optimist și speranțele sale pentru o anumită cooperare
eficientă într-un viitor nu prea îndepărtat sunt
împărtășite de mulți.
Un desen al unui OZN făcut de către un martor
ocular și o reperare în Uzbekistan, care se aseamănă
foarte mult cu obiectul de la baza de apărare.
Ei au ajuns la 15:20. După ce-au filmat obiectul, s-au
împărțit în trei grupuri. Unul s-a apropiat de OZN, dar
atunci când era la 20 de picioare (6 m) distanță de
obiect, aerul înconjurător „a vibrat”, a fost auzit un
zgomot sfârâit, iar solul s-a scuturat un pic. Apoi,
OZN-ul a inițiat o ascensiune lentă. Când a ajuns la o
altitudine de 50 de picioare (16 m), OZN-ul s-a oprit și
suporturile sale au dispărut. El a făcut un viraj în
spirală și a dispărut într-o explozie de lumină
puternică.
Ufologii ruși au încercat să confirme că militarii au în
stăpânirea lor OZN-uri sau părți ale lor capturate, dar
când a fost întrebat, în 1992, Kotenkov, șeful adjunct al
departamentului juridic al președintelui rus, a dat un
răspuns vag: personal, nu a auzit de niciun astfel de
obiect păstrat pentru cercetare și studiu.
Colonelul Sokolov, care a relevat mai multe aspecte
ale cercetării militare pentru vizitatorii jurnaliști
americani în 1993, a declarat că el nu a avut nicio
dovadă materială a existenței OZN-urilor. Listratov,
totuși, a confirmat faptul că sovieticii au capturat
rămășițele unui OZN (în zona Omsk, a se vedea mai
jos) și l-a folosit pentru programul lor „Star Wars”.
A. Anfalov, care a strâns date interesante despre
presupusele accidente OZN, a confirmat alte rapoarte.
De mare interes au fost datele sale cu privire la
explozia OZN din 1981, în zona interzisă din Peninsula
Kola, când fragmente ale unui obiect au fost colectate
de către experți militari. Raportul său a fost publicat în
ziarul Chetvertoye Izmereniye i NLO (Numărul # 8, 1996)
și a creat agitație. El a numit baza aeriană Veschevo ca
bază în care obiectul din Monchegorsk a fost
transferat; el a dat, de asemenea, data incidentului de
la Omsk 13 octombrie 1987.
Suporturile [picioarele OZN-ului] au dispărut. El a
făcut un viraj în spirală, și a dispărut într-o explozie de
lumină puternică.
Guvernul sovietic a trasat sarcina de a crea
programul lor „Star Wars” pentru NPO Energia și un
grup de întreprinderi militare industriale. Pe 24 august
1996, Energia RSC din Rusia a sărbătorit a 50-a
aniversare ca pionier în domeniul tehnologiei spațiale.
Pe parcursul anilor 1970 și 1980, Energia a dezvoltat
două nave spațiale de luptă, care au fost ulterior
preluate de către Forțele de Apărare ale Rusiei cu
Rachete, la începutul anilor 1990. Victor Smirnov,
general-colonelul responsabil, a menționat mai multe
dintre entitățile care sunt angajate în proiecte, dar dacă
tehnologia utilizată este de origine extraterestră este o
întrebare care încă așteaptă un răspuns.
Președintele Elțân a emis un decret, în iulie 1997,
prin care se dispune ca Forțele de Apărare cu Rachete
Spațiale, Forțele Spațiale Rusești și Forțele de Rachete
Strategice să fie reformate (până la 1 ianuarie 1998)
într-o singură ramură militară centralizată, care
urmează să fie cunoscută sub numele de Forțele de
Rachete Strategice. Acest lucru acum constă din forțele
de rachete, unități militare și facilități pentru lansări
spațiale și de control, precum și forțele speciale pentru
apărare în spațiu.
 Cosmonauți ruși și OZN-uri

Cei doi ufologi ruși, Valeri și Roman Uvarov, i-au

intervievat pe Musa Mansarov și Ghenadie Strekalov,
doi cosmonauți ruși, pentru ziarul Anomaliya
(Numărul # 13, 1996). Ei au fost întrebați despre filmul
în care Marina Popovichi le-a arătat ufologilor ruși un
obiect ciudat filmat de Mansarov, în timp ce era în
spațiu, după care, pe 16 mai 1996, Mansarov a oferit
mai multe detalii.
În timpul filmărilor de rutină a unei alte nave rusești
prin hublou (pentru a înregistra procedura de
andocare), Mansarov a observat un detaliu neobișnuit:
un obiect asemănător cu o antenă era vizibil la partea
de jos a navei spațiale, care nu trebuia să fie acolo.
Obiectul ciudat s-a rotit și dimensiunea sa a fost greu
de stabilit. A rămas undeva, în spatele ambarcațiunii.
El ezită să determine natura obiectului filmat, deși a
crezut că dimensiunea sa a fost aproape de trei
picioare (0,90 m). Să fi fost ea cumva mai mare.
Americanii și rușii care urmăresc resturi mari (în
spațiu) ar fi reacționat. Mansarov știa că ei ar fi urmărit
un obiect care s-ar fi apropiat atât de mult. Cu toate
acestea, au existat cazuri în care radarele nu au fost în
măsură să înregistreze OZN-uri.
Mansarov a intrat în serviciul de cosmonaut în 1978,
timp în care orice referire la existența OZN-urilor a
fost interzisă. El este personal interesat de fenomenul
OZN, dar nu investighează nicio cercetare, din cauza
multor oameni necinstiți care abuzează de întreaga
problemă. În ceea ce-i privește pe cosmonauți, doar cei
realiști cu adevărat vor ca programul să reușească:
niciunul nu este predispus să-și imagineze lucruri, sau
să aibă viziuni.
Era frumoasă, de o formă perfectă și își schimba culorile.
A rămas vizibilă timp de zece secunde și apoi a dispărut.
Ghenadie Strekalov a menționat că el a văzut
fenomene ciudate de mai multe ori, dar ezită să le
clasifice ca OZN-uri. El a descris fenomenul observat
în 1990, în timpul zborului său: o minge de lumină
peste Terra Nova. Era frumoasă, de o formă perfectă și
își schimba culorile. A rămas vizibilă timp de zece
secunde și apoi a dispărut instantaneu. El a raportat
incidentul controlului misiunii de % dar nu l-a
clasificat ca un OZN (cosmonauții trebuie să fie
prudenți, spunea el).
Ghenadie Strekalov a fost, de asemenea, martor la
obiectul ciudat filmat de tovarășul său, precum și la
numeroase alte apariții.

Răpiri de către extratereștri

 Informația cu privire la acest caz a fost întocmită de
către căpitanul A. Galișevski, un reporter de la ziarul
Flota Pacificului. El a fost intrigat de relatările lui Victor
despre răpiri de către extratereștri. În 1990, Victor era
un metalurgist, în vârstă de 32 de ani, într-un șantier
naval din Orientul Îndepărtat, fost atlet, căsătorit, care
nu a fumat niciodată, nici nu a consumat alcool și
niciodată nu a avut nicio problemă psihologică. Victor
a fost intervievat de Valeri Dvujilni (cel cu faimă din
Dalneghorsk / Dealul 611). De asemenea, un film video
despre calvarul lui Victor a fost difuzat pe Nahodka
TV. A. Lyubomirski, de la Societatea Psihologilor a
Academiei de Științe, URSS, l-a testat.
Sub hipnoză, Victor și-a amintit o cameră albă,
pătrată, cu ferestre rotunde. „Galina”, o ființă care
semăna cu soția lui, dar nu era ea, l-a adus într-o zonă,
l-a lovit cu ceva și a leșinat, înainte de a-și reveni în
simțiri în camera ciudată. A existat o altă entitate, un
mic „om”, îmbrăcat în haine negre. Ei l-au chestionat
pe Victor și l-au îndemnat să dezvăluie ceva ce el nu
știa. Un umanoid care era diferit de „omuleț” l-a
abordat pe Victor. Ei au studiat trupul lui Victor. El a
leșinat. Mai târziu, Victor s-a trezit în aceeași cameră.
Victor a lipsit timp de mai multe zile, iar când s-a
întors acasă, soția sa reală l-a informat pe Dvujilni.
Victor a fost testat și s-au găsit pe corpul lui niște
semne ciudate în formă de cruce, unde „ființele” I-au
atins. Victor a mai dispărut încă de două ori: KGB și
trupele Ministerului Apărării l-au căutat zile întregi.
Testele și observațiile nu au relevat efecte de droguri
sau de medicamente la Victor.
Atunci când era hipnotizat, el și-a amintit de ființe
extraterestre, ecrane, tentacule care-l atingeau, cereri
ciudate din partea extratereștrilor: să le dea ceva de
care el nu era conștient și faptul că ei puteau citi în
mintea lui. El a rămas sub observație medicală pentru
o lungă perioadă de timp după a treia răpire, dar nu a
dezvăluit nimic. Cazul său este încă un mister.
O minge misterioasă de lumină, similară cu cea văzută de
Ghenadie Strekalov a fost semnalată peste Terra Nova.

Ghennadi Manakov a fost cu el și a observat același

lucru. Un fenomen ciudat pe care Strekalov l-a văzut
în 1995 a fost, de asemenea, văzut de Vladimir
Dejurov: nori cu o formă perfectă, chiar și cu margini
netede, ca și când cineva i-ar fi sculptat în mod
intenționat în acest fel.
O altă sursă respectată de informații cu privire la
observațiile spațiale rusești, este V.M. Trankov. În
1995, el a fost intervievat de ziarul Anomaliya
(Numărul #13, 1995). Funcționar în acel timp la
Centrul de Coordonare al Forțelor Spațiale ruse,
Trankov a relevat faptul că, de-a lungul anilor, la
comenzile sistemelor de comunicații spațiale (semnale
video tv de la camerele de la bordul stațiilor spațiale),
a observat fenomene ciudate.
El a precizat că pulsații ciudate, luminiscență, zone
ca de ceață care se îngroașă la mijloc, obiecte în formă
de farfurie – totul a fost înregistrat pe bandă magnetică
și păstrat în arhivele centrelor științelor spațiale.
Obiectele înregistrate pe ecranele controlului de la sol
au fost, de asemenea, în mod frecvent înregistrate din
spațiu; toate aceste materiale „sunt păstrate”.
El nu se va complica în continuare. În ceea ce
privește rapoartele OZN, Trankov a spus că au existat
mai multe rapoarte de OZN-uri făcute de cosmonauți.
Per total Trankov a fost destul de precaut în interviul
său, dar a spus că există numeroase fenomene
neidentificate în natură și că unii cercetători, cândva,
vor ajunge să le studieze. Unele dezvăluiri pot fi făcute
mai devreme decât credem.

Astronomi ruși și OZN-uri

Astronomii sunt observatori instruiți, iar astronomii

sovietici instruiți nu sunt diferiți, dar observațiile lor
au rămas în mare parte indisponibile, iar faptele
ascunse, în mod oficial, până în anii 1990. Profesorul
Burdakov a fost trimis la Observatorul Pulkovskaya cu
o scrisoare de recomandare, ca o „pedeapsă” pentru
cursurile sale neautorizate despre OZN. În acele zile,
oamenii au raportat apariții de OZN-uri astronomilor,
iar Burdakov a putut să învețe unele lucruri fascinante.
Pe 18 mai 1970, în timpul unei vizite în Japonia,
cosmonautul sovietic Leonov a spus audienței sale că
el nu crede în existența OZN-urilor. El a afirmat
categoric că nu a existat nicio evidență a oricăruia
dintre observatoarele sovietice, deservite de tehnicieni
foarte instruiți, care să fi văzut vreodată o farfurie
zburătoare. Pravda a declarat pe 29 februarie 1968, că
astronomii care au observat cu atenție cerul zi și
noapte nu au văzut niciodată „farfurii zburătoare”.
Dar acest lucru este în mod clar neadevărat.
Mai demult, în anii 1960, Robert Vitolmek a raportat
ceva cu totul diferit. El conducea postul de observare
radio al ionosfera, la Observatorul Radio-Fizică al
Academiei de Științe din URSS.
Profesorul Burdakov a descoperit o bogăție de
dovezi revelatoare în susținerea argumentului OZN.

Abakan, Siberia

Pe 10 aprilie 1990, un obiect triangular a zburat

deasupra orașului Abakan în Siberia. El a fost observat
timp de zece minute. Obiectul avea lumini albe
strălucitoare și o porțiune care clipea ciudat. Când
obiectul a coborât, luminile sale au devenit roșii, iar
apoi o altă lumină albă i s-a alăturat. Obiectul avea
lumini în jurul corpului său și era întuneric în interior.

Radarul detectează un OZN

În decembrie 1990, un radar cu rază lungă a luat un

blip (un spot mic luminos sau sunet scurt înalt care
reprezintă un obiect) pe ecranul său, într-un interval
de 60 de mile. După scurt timp, OZN-ul s-a separat în
obiecte mai mici. Cel mai mare avea o formă
triunghiulară și se îndrepta către un post de radar. Un
fulger a fost observat de către soldați și o rețea radar
mobilă de unde scurte s-a aprins și s-a topit.
Deșertul Kâzâl-Kum în 1991, a expediție ufologică
condusă de S. Azadov a vizitat deșertul Kâzâl-Kum, în
apropierea orașului Zarafshan, în timp ce existau
numeroase OZN-uri în munți. Desene realizate de
oameni cu mii de ani în urmă au fost descoperite în
Cheile Sarmish. Unele zugrăveau „vechi astronauți” și
obiecte ciudate în formă de disc, pe cinci „picioare-
suport”.
 Cecenia

În luna august 1991, șapte OZN-uri au apărut la o

altitudine de aproximativ 30 de mile deasupra
Ceceniei. Ele au fost înconjurate de un nor transparent,
verzui-aprins. Trei OZN-uri frontale erau portocalii-
aprins, urmat de triunghiuri; toate aveau „cozi” în
formă de spirală. Partea din spate a grupului era
formată din două sfere mici. Norul tăcut avea o formă
perfect eliptică.
De la observatorul Astrofizic Zelenciuk al Academiei
Ruse de Științe. În ciuda anilor de cenzură, astronomii
ruși au continuat să vorbească deschis despre
observările lor.
Obiecte remarcabile au fost raportate de către
astronomii din întreaga lume timp de zeci de ani.
Vitolniek și alți astronomi erau siguri că ei nu
observaseră nici rachete spațiale, nici sateliți.
Pe 26 iulie 1965, el și alții au studiat ionosfera și norii
argintii de la Centrul de observare din orașul Ogra,
când au văzut o „stea” neobișnuit de luminoasă care se
deplasa destul de încet în direcția vest. Cu ajutorul
unui telescop puternic, au observat un OZN. Obiectul
era un disc lenticular, cu diametrul cam de 330 de
picioare, (100 m), iar în centru era o îngroșare clar
definită, ca o mică sferă.
 Pe lângă disc, la o distanță de aproximativ 650 de
picioare (200 m), au văzut trei sfere care se roteau încet
în jurul discului. Obiectele erau din ce în ce mai mici,
păreau că se deplasează departe de Pământ. Douăzeci
de minute mai târziu, sferele s-au distanțat între ele
față de disc, zburând în direcții diferite.
Sfera din mijlocul discului, de asemenea s-a separat.
Culoarea lor era verzui-sidefie și mohorâtă. Vitolniek
și alți astronomi erau siguri că ei nu observaseră nici
rachetă spațială, nici satelit: astfel de obiecte s-ar fi
mutat la viteze mult mai mari – și, desigur, nu ar fi fost
formate din diferite obiecte.
Mikhail Gerștein de la ziarul Anomaliya (numărul 20,
1996) a putut să obțină o analiză statistică a
observațiilor OZN, produs de Institutul de Cercetări
Spațiale al Academiei de Științe, URSS. Raportul,
publicat în 1979, afirmă că 7, 5 la sută din observatori
de OZN-uri sunt astronomi; amintiți-vă, acest lucru a
fost după fenomenul Petrozavodsk când cercetarea
militară era în plină desfășurare. Astronomii nu au
putut fi reduși la tăcere și au vorbit. Donatas
Myaziyauskas, un astrofizician lituanian, menționa
într-un interviu pentru ziarul Komjaunimo Tiesa că nu
există „observatori la întâmplare”, care văd OZN-uri și
fenomene similare cel mai frecvent. Astronomii și
meteorologii observa mult mai mult și, în calitate de
experți, sunt capabili de a clasifica obiectele.
Astronomii din Lituania văzuseră de mai multe ori
fenomene pe care nu le-au putut identifica. Așa și
Myaziyauskas, pe când a fotografiat o „stea săritoare”
la Observatorul Moletsky a văzut un obiect pe care nu
l-ar putea explica niciodată.

Observații neobișnuite

Au existat numeroase rapoarte de OZN-uri din 1991,

care merită o examinare mai atentă. Poate că după ce
vor fi citit detaliile furnizate, cercetătorii occidentali
vor putea să le coreleze și să le găsească un model.
Kaliningrad a avut parte de proiecte militare secrete
și observări, dar, probabil, cea mai ciudată observare a
fost cea din mai, 1991. Doi martori oculari au observat
un obiect în formă de cub, de culoare gri deschis,
după-amiaza târziu. Zbura la o altitudine de 650 de
picioare (200 m). După o vreme, marginile sale s-au
înnegrit și obiectul a coborât, s-a întors rapid împrejur
și a dispărut în mare viteză.
Profesoara K. Volkova, medic și un observator atent,
a raportat că la 31 iulie 1991, ea era în zona Leningrad,
când a văzut un mare obiect ciudat, întunecat, care a
traversat soarele. Ceva mai târziu, la dreapta soarelui,
un șir de obiecte galben-argintii s-au format la o
distanță egală unul față de celălalt. Apoi, un al doilea
rând, identic (patru obiecte din fiecare), s-a format în
stânga a soarelui. După care, totul a dispărut.
La începutul lunii octombrie 1991, locuitorii din
Arkalîk, Kazahstan, au raportat un OZN. Obiectul a
apărut în ajunul aterizării echipajului spațial sovietic-
austriac. Acesta a fost descris ca o farfurie, cu un halo
semitransparent, iar razele erau emise în mai multe
direcții.

Ufologii sunt luați la țintă

Fanatici religioși, membri ai unor noi și variate secte

care cred că OZN-urile sunt „vestitorii lui Dumnezeu”
au atacat Centrul Rus UFO și pe angajații săi în mai
multe ocazii din
1993 încoace. Au existat amenințări telefonice, foi
volante inflamatoare și mesaje grafitti răutăcioase,
mâzgălite în zona centrelor de afaceri și la casele
cercetătorilor ruși.
Au existat incendieri și atentate la ucideri îndreptate
direct asupra cercetătorilor; cei care au încercat să
acopere știri sau povești relative la OZN-uri au fost și
ei amenințați. De pildă, L. Makarova a produs un
popular program tv, Universul Neidentificat și nu a
cedat în fața acestor amenințări. Apoi ea a fost atacată
la Moscova, în plină zi, lovită în față și traumatizată
până în punctul în care programul tv a fost scos din
emisie. Pavel Popovici, academicianul V.P. Kaznaceiev
și inginerul A.S. Kuzovkin toți au avut de suportat
astfel de amenințări. În octombrie 1995, A. Zolotov a
fost omorât la Tver, o victimă a unei violențe
accidentale care a înghițit Rusia. Mulți alți ufologi nu
pot să își continue cercetarea și să își termine
proiectele, din cauza teribilei sărăcii care i-a cuprins pe
mulți cetățeni ai fostei Uniuni Sovietice.
Ziarele locale au raportat că OZN-uri similare au fost
reperate anterior în zonă, care zburau mereu pe
aceeași rută, de la nord spre sud și spre zona de
aterizare pentru cosmonauți sovietici.
OZN-ul a avut, de asemenea, exploziile de lumini
roșii și galbene dezactivat. Militarii au observat
obiectul mai mult de o oră și jumătate.
Să ne întoarcem înapoi în Karelia, în vara anului
1995, unde a fost raportată o altă observare ciudată.
Nu departe de Gara Gorkovsky, un OZN a fost
observat în timpul zilei. Era o sferă de aproximativ 26–
33 de picioare (8–10 m) în dimensiune, de culoare
smarald, care lumina zona înconjurătoare. Aceasta era
formată din mai multe secțiuni și fiecare conținea câte
trei sau patru „lămpi.” Obiectul a plutit deasupra
acoperișului, a existat un sunet, un nor de culoare
cenușie l-a înghițit și totul a dispărut.
După mai mulți ani, un alt raport a venit din
Kazahstan.
OZN-ul avea, de asemenea, izbucniri mute de lumini
roșii și galbene. Militarii l-au observat pentru mai mult
de o oră și jumătate.
Incidentul a avut loc pe data de 24 iulie, 1996. Pe o
autostradă, nu departe de capitală Alma-Ata, un obiect
sferic de culoare combinată în albastru și roșu a fost
văzută de martori oculari, inclusiv de colonelul A.
Dobrinin. Automobilele din zonă au suferit calări de
motoare, iar oamenii au fost paralizați de frică timp de
câteva minute.
Apoi, doar o lună mai târziu, unitățile de apărare
aeriană din Kazahstan au înregistrat un alt OZN peste
Alma-Ata. Un obiect în formă de diamant, cu o culoare
argintiu strălucitoare, trimitea periodic o rază verde
subțire la sol. OZN-ul avea, de asemenea, izbucniri
mute de lumini roșii și galbene. Militarii l-au observat
pentru mai mult de o oră și jumătate, în timp ce plutea
deasupra zonei.
Un raport îngrijorător a venit din Munții Altai, o
zonă nu departe de Mongolia și China, care a fost
folosită de sovietici pentru instalații secrete. Familia
Gomzyakov călătorea pe un lac rezervor (folosit ca
sursă de apă), cu barca, la 6 iunie 1997, când au zărit
un obiect zburător luminiscent, care se deplasa cu o
viteză de aproximativ 300 mph (480 km/h). S-a învârtit
deasupra râului Ob’ și a zburat spre Novosibirsk.
O oră mai târziu, familia a ajuns la destinație și în
timp ce debarcau au putut observa un OZN deasupra
satului Krutiha. Obiectul a fost înghițit într-un nor de
gaz, de nuanță maronie, iar acesta a emis o lumină
puternică în jos, ca de reflector. Martorii au fost
fascinați de un alt obiect (spre dreapta), reflectat de
lumina puternică: el era atașat de OZN și era de
aproximativ opt ori mai mare decât OZN, iar forma sa
era aceea a unei seceri.
Un alt OZN, identic cu acel din substanța de gaz, a
zburat în față. El, de asemenea, a emis un gaz maroniu,
dar într-un mod diferit, mai sistematic. Incidentul a
durat timp de 15 minute, iar apoi OZN-urile au zburat
spre Novosibirsk.

Zone și domenii aberante

Există mai multe zone ale Rusiei și alte părți ale

fostei Uniuni Sovietice, care pot fi cu adevărat
clasificate ca fiind aberante. Acestea atrag OZN-uri
sau, poate, ele emit fenomene care pot fi confundate cu
OZN-uri. Pentru a înțelege unele dintre rapoartele pe
care le-am discutat, aceste zone trebuie să fie
prezentate.
Orientul îndepărtat Rus are un deal ciudat, cu
numele de Bo-Jaus. S-a întâmplat ca acolo, în 1995, un
avion Tu-154 să se prăbușească și toți cei din el au
pierit. În timpul căutării ulterioare, salvatorii au
descoperit resturile a încă zece avioane. Cercetătorii au
propus o ipoteză că zona în sine este o anomalie
geofizică puternică: când e „activă”, aceasta doboară
avioanele care zboară în zonă.
Zona din Monchegorsk are un sit ciudat, de
asemenea. În 1965, expediții geologice au localizat o
anomalie geochimică, el avea procente ridicate de
nichel și cupru. Când au raportat ceea ce au găsit,
bucuria a fost de scurtă durată: centrul anomaliei
conținea un grup de instalații și plante. Ecologia zonei
era poluată într-o asemenea măsură, încât rapoartele
geologice au fost clasificate până în anii 1990.
Ar putea fi adevărat că OZN-urile sunt atrase de
zonele de poluare periculoase: Cernobîl, Monchegorsk
și energia nucleară a centralelor?
Există un lac în Mordovia la 30 de mile (50 km) de
Kovîlkino, care este bine cunoscut pentru localnici care
o numesc „Lacul fricii” ei niciodată nu vor înota în el.
Prea multe fenomene stranii au avut loc în apele sale și
mulți oameni au pierit acolo. Destul de des, pe timp de
noapte, o ceață verzuie inundă zona și sunt auzite
țipete oribile îndepărtate. În anul 1995, doi studenți
care înotau au fost aspirați de un val ciudat; căutarea
lor a fost zadarnică, niciun cadavru nu a fost recuperat.
Localnicii, alertați de către alți studenți, nu au
permis nimănui să se aventureze în lac. Dimineața, au
sosit scafandri și s-au uitat spre fund. Tot ce au găsit a
fost un fund nisipos și o luminiscență verzuie ciudată
care se ridica din ea, ca într-un efect optic de oglindă.
Scafandrii își puteau vedea propriile reflecții.

Daghestan

La data de 24 iulie 1992, un obiect gigant a zburat

deasupra Daghestanului pe timp de noapte. Forma
OZN-ului a fost acela al unui triunghi isoscel.
Luminile argintii ca de fosfor situate de-a lungul
marginilor emiteau o luminiscență rece. Obiectul nu
făcea absolut niciun zgomot și se mișca încet. În
depărtare, un alt obiect a urmat: o sferă strălucitoare
(ca și când ar fi fost conectat printr-o „coadă”).

1992: OZN-ul răpește avionul

Radarele urmăreau zborul noului avion de

vânătoare sovietic SU-27, în Orientul îndepărtat Rus,
când, deodată, a dispărut brusc și misterios de pe
ecrane. Intrigată, conducerea apărării aeriene a
teritoriului a raportat că un OZN a fost reperat în zonă
la momentul dispariției. A fost lansată o căutare
intensivă și investigații care au durat timp de o lună,
dar nu au reușit să explice evenimentele.

Cecenia

Pe măsură ce războiul separatist din Cecenia s-a

intensificat în timpul iernii 1994–1995, OZN-urile au
început să frecventeze zona. La 14 decembrie 1994,
Izvestiya a raportat două sfere de foc, în formă de
trabuc, care făceau manevre deasupra câmpului de
luptă și care planau deasupra așezării Dolinsky: ambii
reporteri și armata a văzut fenomenul.

Suharevo

În 1887, 1.000 de membri Krishna ruși efectuau o

ceremonie religioasă la așezarea Suharevo, aproape de
Moscova, în luna iulie, atunci când un obiect ciudat,
un pulsatoriu „nor oval”, cu margini clar definite, a
apărut pe cer și a plutit deasupra campingurilor.
Fotografiile au relevat un obiect la o altitudine de 650–
1.300 de picioare (2.000–4.000 m), diametrul său având
mai mult de 320 de picioare (1.000 m).
 Insula Barsakelmes este situată în partea de nord-
vest a Mării Aral. Numele său, tradus din limba
kazahă, înseamnă „Du-te acolo, și nu te vei mai
întoarce!”. Există numeroase legende despre această
insulă; fenomene stranii care se referă la curgerea
timpului fizic. Cei care s-au refugiat acolo timp de
câțiva ani, au aflat la întoarcerea lor că au lipsit zeci de
ani. Într-o expediție modernă, unii membri au petrecut
o jumătate de oră (conform lor), într-o „ceață albă”, dar
la întoarcerea lor au aflat că lipsiseră o zi întreagă.
Siberia are, de asemenea, cota sa de zone anormale.
Stânca de la Krasnîi Greben, situată în vecinătatea
Krasnoyarsk-ului, a fost cunoscută pentru anomaliile
gravitaționale. În 1977, de exemplu, un martor a fost
tras departe de stâncă și o forță nevăzută l-a dus spre
cheile din apropiere. El a plutit în aer ceva timp, dar în
cele din urmă a fost adus jos, pe pământ și apoi
eliberat.
Pietrele mari au fost o caracteristică a câmpiilor din
Siberia încă din preistorie. Originea lor este neclară.
Deșertul Yakuția, precum și împrejurimile lacului
Ladoga, au fost hot-spoturi („puncte fierbinți”) de
OZN-uri, timp de secole.
Karelia, de asemenea, este plină de ruine cu aceste
zone. Un grup de turiști, toți oameni de știință, și-au
distrus mașina într-un accident în zona Vuoksa Lakes,
în vara anului 1993 și a trebuit să caute ajutor pentru
unul din ei care suferea în urma unei comoții. Ei au
găsit o mică colibă în apropiere; o femeie bătrână i-a
lăsat să intre înăuntru. Ea nu a pus nicio întrebare, i-a
hrănit și le-a spălat rănile.
Turiștii erau prea obosiți și agitați pentru a pune
întrebări, iar bătrâna femeie nu a spus nimic. Ei au
adormit, iar dimineața s-au trezit sub cerul liber, în
niște ruine de ziduri din pietre de granit. Rănile s-au
vindecat rapid. Oamenii de știință au descoperit de la
polițiștii de pe autostradă că, în trecut, în 1982, a avut
loc un incident similar. Și-au petrecut oare timpul într-
o lume paralelă?

Zone OZN „fierbinți” (UFO HOTSPOTS)

1. Munții Altai

Această zonă strategică, nu departe de Mongolia și

China, a fost folosită de către sovietici pentru instalații
secrete. Pe 6 iunie 1997, a fost reperat un OZN în formă
de seceră, atașat la alte nave. Obiectele ciudate legate
între ele au zburat la Novosibirsk, capitala științifică a
Rusiei siberiene, unde a existat un site de laboratoare
secrete, în care se pare că au fost cercetate OZN-uri.
 2. Cernobîl

Pe 26 aprilie 1986, a avut loc cel mai grav accident

din lume din istoria energiei nucleare: la centrala
electrică de la Cernobîl din Ucraina. Potrivit martorilor
oculari, un OZN a ajutat la reducerea răspândirii
acestor radiații din reactorul care ardea. În anii
următori, deoarece mai multe incidente au avut loc, au
venit OZN-uri pentru a le observa și, probabil, să
oprească pericolul.

3. Peninsula Kola

Situată între Marea Albă și Marea Barents, acest

tărâm conține stranii „labirinturi” vechi din piatră,
legate de civilizațiile minoice și sumeriene, care a atras
o atenție deosebită atât KGB-ului, cât și OZN-urilor.
Reperările și accidentele de acolo de la începutul anilor
1980 a determinat o schimbare majoră în modul în care
guvernul sovietic vedea fenomenul OZN.

4. Munții Urali

Această imensă formațiune muntoasă, care se

extinde de la Oceanul Arctic până în Kazahstan, a avut
parte de observări de OZN-uri, cum ar fi misterul
crimei de la Muntele Otorten în 1959; artefacte
extraterestre antice; legende pierdute: civilizații în
măruntaiele munților; zone aberante (anormale) și,
recent, o construcție secretă de baze subterane, se
crede că ea conține fragmente de OZN-uri prăbușite și
capturate și corpuri (cadavre) de extratereștri.

5. Siberia de Est Tunguska, Yakuția, Krasnoyarsk Krai

Teritoriul asiatic rus. Acolo a avut loc explozia din

Tunguska, tot așa și „cilindrii” giganți observați de
Dodin în 1953 când OZN-uri au distrus avioane
militare sovietice deasupra ei. Observările OZN-urilor
din Yakuția și structurile subterane metalice antice
sunt situate în estul Siberiei, precum și „Cimitirul
Diavolului”, presupusul site al prăbușirii navei
extraterestre care a cauzat fenomenul Tunguska, în
1908.

6. Ordzenikidze

Un oraș în lanțul Munților Caucaz. La 5 mai 1983,

unități de apărare aeriană sovietice au doborât un
OZN în formă de con. Potrivit martorilor oculari,
ofițerii sovietici superiori au remorcat obiectul
ducându-l departe, la baza Mitisce secretă, în
apropiere de Moscova. Cazul este complicat, deoarece
un alt obiect a fost plasat în zonă, folosit ca un OZN
fals pentru a păcăli curioșii.

7. Karelia

Situată la est de Finlanda, acest teritoriu este renumit

pentru rapoartele OZN; observarea extratereștrilor;
răpiri; „nori negri” și locuințe misterioase care apar de
nicăieri, ca și când ele ar proveni din lumi paralele. În
1928 și 1987, s-au raportat accidente OZN în zonă –
inclusiv Obiectul din Monchegorsk care a scăpat din
ghearele ufologilor militari sovietici.

8. Orientul îndepărtat rus

La 29 ianuarie 1986, un celebru accident OZN a avut

loc în așezarea minieră Dalnegorsk („Dealul 611”). Au
rămas urme palpabile, colectate de către cercetători.
Au mai existat și alte apariții de OZN-uri înainte și
după incident, în întreaga zonă. Taigaua a atras
observări de OZN-uri de la granițele chino-sovietice,
1976; Lesozavodsk, 1962; Sikhote Alin, 1947;
Khabarovsk, 1990. Toate acestea se pare că au avut loc
în prezența unităților militare speciale care colectează
urme OZN-uri, și-i împiedică pe ufologi.
 9. Voronej

Acest oraș, situat la sud de Moscova, în apropiere de

râul Don, a fost martor la observarea unui ciudat OZN
și a unor extratereștri, în septembrie 1989. Vestea a
rupt tăcerea despre OZN-uri în URSS și, în cele din
urmă a ajutat la eliminarea tabu-ului acestui subiect.
Noutăți despre observări de OZN-uri similare din 1989
în întreaga URSS au inundat mass-media și a atras
atenția lumii.

10. Peninsula Chukotsky (Ciucoțchi)

Această zonă, în extremitatea de nord-est, are o

lungă istorie de OZN-uri. Lacul Elgitgitgin a fost situl
vizitelor extratereștrilor, creaturi ciudate, și a unor
nave inexplicabile. În anii 1960 și 1980, nave
zburătoare care emiteau „nori” siniștri și misterioși au
fost raportate în zonă; KGB-ul a primit rapoarte de
„nori” și din alte părți ale Rusiei. Regiunea arctică a
Rusiei a fost o zonă de vizitare intensivă de OZN-uri,
care a iritat armata sovietică: majoritatea bazelor
secrete și a zonelor de testare se aflau în mările arctice.
 Opinii

Ce capodoperă e Omul! Ce nobil în rațiune! Ce

infinit în facultăți! Cât de expresiv și admirabil în
formă și în mișcare! Cât e de asemănător unui înger în
acțiune! Cât e de asemănător unui zeu în concepție! E
frumusețe lumii!
William Shakespeare (1564–1616), Hamlet, actul al II-lea

Europa duduie de activități practice, dar forța

materialismului ei se va epuiza și ea își va întoarce fața
către idealuri mai înalte. Va căuta lucrurile interioare.
Și același lucru se va întâmpla și cu America.
Budha Babu, brahman indian

Istoria este versiunea evenimentelor trecute, asupra

cărora oamenii s-au pus de acord.
Mintea nu cunoaște alte frontiere decât cele pe care
le stabilim noi înșine.
Napoleon Bonaparte (1769–1821)

Cei care visează ziua, cunosc multe lucruri care le

scapă celor care visează noaptea.
Edgar Allan Poe (1809–1849), Eleonora

Dacă am cunoaște toate tainele Universului, am

cădea într-un plictis insuportabil.
Anatole France (1844–1924), Cugetări

Când ai eliminat imposibilul, tot ce rămâne, oricât de

improbabil ar părea, trebuie să fie adevărul.
Arthur Conan Doyle (1859–1930), Semnul celor patru

Acum, vechiul meu prieten Besso a plecat din

această lume stranie – mai devreme ca mine, ce-i drept.
Dar asta nu înseamnă nimic. Cei ca noi știu că
diferența dintre trecut, prezent și viitor nu este decât o
iluzie ceva mai persistentă. Pentru că nemurirea nu
înseamnă neapărat o existență la nesfârșit în timp, ci
este o viață într-un plan paralel.
Albert Einstein (1879–1955), fizician german

Materia lumii este materia spiritualului.

Arthur Eddington (1882–1944), fizician englez

După ce am făcut cercetări asupra atomului, pot

spune: Nu există materie propriu-zisă! Toată materia
se formează și există numai prin energie, porțiunile
atomice sunt în oscilații, care le țin împreună ca un
sistem solar al atomului. Dar, ca în întregul Univers să
nu existe nicio forță inteligentă și niciuna eternă,
trebuie ca în spatele acestei forțe să existe un spirit
inteligent. Acest spirit este baza întregii materii.
Max Plank (1858–1947), laureat al Premiului Nobel
pentru fizică

Poate că lumea, incubând înțelepciunea asiatică și

știința occidentală, va naște într-o zi o civilizație care
va face de rușine Antichitatea, va ridiculiza
Modernitatea și va ului Posteritatea.
Paul Brunton (1898–1981), India secretă, traducere în
limba română, Iași, Editura Polirom, 2013, p. 23

În timp ce căutam pe toate continentele urmele

Zeilor Astronauți, nu am omis să vizitez toate locurile
accesibile în care au avut loc apariții. Și, astfel, mi-a
devenit din ce în ce mai limpede că aceste fenomene ne
privesc pe noi toți. În timp ce materialul de
documentare creștea în grămezi uriașe, în timp ce
călătoream în locul aparițiilor și răscoleam în marile
biblioteci ale lumii, m-a năpădit o mare de întrebări...
Mai sunt încă întrebări fără răspuns, dar trebuia să se
pornească odată la explorarea cauzei și efectului
acestui complex uriaș de apariții și miracole, pentru a
putea clarifica în mod deschis, cu sinceritate, falsele
închipuiri care circulă. Nimic nu trebuie să rămână
ascuns oamenilor!
Erich von Däniken (născut pe 14 aprilie, 1935, la
 Zofingen, în Elveția), Fața ascunsă a miracolelor, traducere
de Daciana Chirciu, București, Editura Domino, 1996,
Cuvânt înainte, p. 6

Toate planetele sunt locuite, dar dacă ați merge pe

Marte sau pe Venus nu ați vedea pe nimeni, căci toți
locuitorii acestor planete trăiesc în corpuri compuse
din materii eterice, mai fine, mai subtile decât materiile
gazoase. Ierarhiile tuturor planetelor din Sistemul
nostru Solar sunt în relații unele cu altele. Toate
planetele au legături ierarhice și comunică la nivel
ierarhic. Sistemul nostru Solar acționează ca o unitate –
nu e vorba de o stea înconjurată de un ansamblu de
planete moarte.
Benjamin Creme (născut pe 5 decembrie 1922 în Scoția, la
Glasgow), The Great Approach: New Light and Life for
Humanity. Share International Foundation, 2001, p. 26

Legendele despre Zeii Albi veniți din stele confirmă

povestea clasică a Titanilor, acea rasă stelară de Supra
Oameni care au stăpânit cândva Pământul, într-un Ev
de Aur, destrămat însă de războaie și cataclisme, ce au
înecat continente întregi, distrugând și pustiind
cultura Vestului... El Dorado cel plin de aur, Zei Albi,
uriași pitici, umanoizi, creaturi ale nopții, care nu
cunosc teama – e limpede că secretul extratereștrilor se
ascunde în aceste străvechi și fascinante tărâmuri ale
Americii de Sud, pe care ei le vizitează astăzi atât de
des.
Drake, Raymond W., Astralii din Atlantida, traducere de
Manuela Cazan, ediție îngrijită de Florin Gheorghiță, Iași,
Polirom, 1997, p. 5

Numai cel care a înțeles de la început că îi are părinți

pe Tatăl Celest și Mama Divină, comportându-se ca un
copil al lor, poate înainta pe calea Inițierii. El nu judecă
precum acei așa-ziși filosofi sau savanți, care găsesc
absurdă, depășită, ideea de Dumnezeu și își închipuie
că dau dovadă de inteligență și spirit de libertate
părăsindu-l, pentru a duce o viață independentă
departe de EL Ei gândesc: „Sunt niște baliverne să fii
un fiu al Domnului, o fiică a Domnului, noi suntem
niște adulți!”. Ei bine, nu, ei nu sunt niște adulți, ci
niște copii încăpățânați.
În sensul inițiatic al termenului, adevăratul adult nu
își părăsește niciodată părinții săi celești pentru a fi
independent. Numai copiii neștiutori, inconștienți, cer
independența și libertatea departe de Domnul. Apoi, ei
se întreabă de ce suferă fizic și psihic. Este ușor de
răspuns: când te separi de Domnul, nu mai ești nici
hrănit, nici susținut, nici instruit. Necazurile, neliniștile
îi urmează pe toți cei care și-au părăsit părinții divini.
Atunci, agățați-vă de Tatăl vostru și de Mama voastră
celești și aveți deplină încredere în ei!
Omraam Michael Aivanhov

În cartea Facerea este scris că, după ce a separat

Pământul de ape, a creat Soarele, Luna, stelele,
plantele și animalele, Dumnezeu a spus în a șasea zi:
„Să facem om după chipul și după asemănarea
Noastră”.
Universul este corpul Domnului, un corp pe care El
îl însuflețește cu spiritul său. În același fel, omul
posedă un corp; acest corp este o reflectare a
Universului, iar spiritul ce îl însuflețește este o scânteie
țâșnită din Spiritul Divin. Astfel, Dumnezeu nu este,
așa cum unii își închipuie, acel monarh absolut care
conduce departe de vederea noastră, dintr-un loc
inaccesibil, de la marginea cerului. Desigur, El este
ființa cea mai de nepătruns, de nesesizat, dar în același
timp cea mai apropiată, fiindcă El se află în noi.
Așadar, noi avem o întreagă lucrare de înfăptuit
pentru a simți și însufleți această prezență ce ne
locuiește. Nimic nu este mai prețios decât senzația de a
fi locuit de Domnul: în acea clipă, orice s-ar întâmpla,
nimic nu ne poate clătina credința.
Omraam Michael Aivanhov
 Istoria Omenirii este o succesiune de schimbări.
Nimic nu poate rămâne pe loc, deoarece viața este într-
o mișcare continuă. Ne-ar plăcea să credem că această
mișcare este mereu un progres și se îndreaptă în sensul
evoluției. Din nefericire, suntem obligați să constatăm
că uneori există niște declinuri.
Evoluție sau declin, nimic nu rămâne pe loc.
Generațiile de ființe umane se succed și chiar dacă în
anumite țări, schimbările se produc mai încet decât în
altele, sau se îndreaptă într-o direcție greșită, atunci
când condițiile o permit, nimeni nu le poate împiedica
să ia o orientare favorabilă. Mai întâi, există niște
curenți emiși de spiritele luminoase din lumea
invizibilă, iar ființele care sunt pregătite captează acești
curenți, devenindu-le astfel conductori. Când vine
momentul, schimbările sunt deopotrivă acceptate de
ansamblul societății.
Omraam Michael Aivanhov

Toate acestea au fost lăsate chiar pentru noi, cei de

azi, ca să ne trezească din ignoranță. Să ne putem da
unele răspunsuri... Toți trebuie să oprim ororile care ni
se impun. Toți trebuie să oprim neantizarea noastră ca
spirite divine, dar și a planetei Geea-Terra! Această
frumoasă Geea-Terra a fost și obiect de închiriat, ori de
câte ori situația cosmo-terestră a permis-o. De milioane
de ani, planeta aceasta a fost închiriată pe bucăți, pe
bucățele, pe continente, unor echipaje extraterestre în
scopul experimentării unor programe și linii genetice...
Prin Dumnezeu înțelegem șeful supersavant
genetician al unor echipaje extraterestre, plonjat pe
Geea pentru a experimenta niște planuri... și hiperboreo-
pelasgii și traco-geții, sciții au fost îndrumați de mai mulți
șefi Extratereștri, cu baze în subterane, dar și pe alte
planete.
Guvernanții micilor și marilor popoare știu multe,
dar ne ascund lăsându-ne de izbeliște în fața
monstruoasei dezordini planetare. Totu-i scăpat de sub
control. Câți dintre noi vor mai rămâne după marea
curățenie planetară? Se zice că vor mai rămâne
aproximativ 10–15 milioane de oameni. Să apărăm
paralela 45! De n-o vom face, ne-om merita soarta!
Cam în această limită de 1.500 km Nord și Sud de
paralela 45 s-au petrecut și continuă cele mai mari
grozăvii de pe planetă.
Maria Tiriboi, înapoi în viitor, București Editura
Miracol,
2002, p. 23

Cu mult timp înainte ca Omul să se fi războit cu

Omul, zeii s-au luptat între ei. Ba chiar războaiele
Oamenilor au început ca războaie ale Zeilor. Iar
războaiele Zeilor pentru stăpânirea acestui Pământ
începuseră pe propria planetă. Astfel, prima civilizație
omenească a căzut victimă unui holocaust nuclear.
Aceasta nu e o ficțiune, ci pura realitate: totul a fost
scris demult în Cronicile Pământului.
Zecharia Sitchin, Războaiele zeilor cu oamenii, traducere
Mihnea Columbeanu, București, Aldo Press, 1998, p. 56

Ce se află dincolo de lumea pe care o cunoaștem.

Infinitul. Un univers sau mai multe, un puzzle spațio-
temporal, cu ființe și civilizații atât de esențial străine
înțelegerii umane, încât ni măcar nu ni le putem
imagina.
Rodica Bretin, Dosarele imposibilului, București, Editura
Cartea de Buzunar, Introducere, p. 3

Știm totul. Ce n-am aflat încă e prea complicat,

demodat sau nu ne interesează. Iar dacă n-am călătorit
prea departe în Univers, alții au făcut-o sau o vor face
în locul nostru. Suntem sătui de atâtea informații, de
spaimele orchestrate periodic de instituții oficiale sau...
invizibile – și, mai ales, plictisiți. Nimic nu trebuie să
perturbe rutina cotidiană a „Celei mai bune dintre
Lumi”. Poate doar o invazie extraterestră, un
Armaghedon amânat până la desuetudine sau un
meteorit ce a rătăcit drumul prin Cosmos. Astăzi,
acum suntem în siguranță. Dar mâine?
Rodica Bretin, Misterul lumilor paralele. Existența
universurilor paralele, atestată de marile arhive secrete,
București, Editura Cartea de Buzunar, 2006, Introducere,
p. 3

Dumnezeu a lăsat primii oameni pe planeta Pământ

în spațiul geto-dac, în România de astăzi. S-au făcut
studii de către istorici și arheologi și au ajuns la
următoarea concluzie: leagănul civilizației pe planeta
Pământ a existat în spațiul geto-dac, cu cel puțin 10.000
de ani înainte de Hristos. În jurul anului 4.000 î.Hr.,
bunul Dumnezeu le-a dat poruncă strămoșilor noștri
geto-daci să populeze planeta Pământ. Toate
popoarele lumii au ca strămoși geto-dacii. Mai întâi s-
au răspândit în toată Europa. Apoi s-au dus în nordul
Africii, Orientul Apropiat, India, China, Japonia. Asta
a fost prima roire a lor. Da, de ce vă mirați? Inclusiv
japonezii au ca strămoși geto-dacii. Scrierea chineză și
japoneză o găsiți pe plăcile de aur de la Sinaia, turnată
cu câteva mii de ani înainte de Hristos. Germania e
Deutschland, care, în traducere, ce înseamnă? Țara
Dacilor. Dacă îl întrebați pe evreul ăsta cu nume
nemțesc, Klaus Iohannis, știți ce vă răspunde: „Ich bin
deutsch”. „Eu sunt dac”. Așa răspunde orice neamț. Ei
recunosc în istoria țării că strămoșii lor sunt geto-dacii,
dar și acolo au lucrat puțin evreii și în loc de geți le zic
goți...
Știți ce aveau geto-dacii pe stemă? O piramidă. Vă
șochează? Știți că piramidele din Egipt au fost
construite de strămoșii noștri geto-daci, după modelul
piramidelor din România? Știți că avem piramide în
România? Una dintre ele... v-aș sugera ca în ziua de 6
august, la ora 7 dimineața, să fiți pe Ceahlău. Noi trăim
în Grădina Maicii Domnului. În fiecare an, pe 6 august
la 7 dimineața, de pe muntele Ceahlău bunul
Dumnezeu face în zare o piramidă. Îi spune Piramida
Soarelui.
Gheorghe Funar, preluare de pe site-ul
http://www.efemeride.ro/gheorghe-funar-cum-i-a-furat-
einstein-teoria-relativității-lui-Eminescu, vizitat pe 12
ianuarie 2017, orele 5:49.

Oamenii au existat pe Pământ de sute de milioane de

ani. Astfel de dovezi cu anomalii au catalizat o
investigație globală... De-a lungul secolelor,
cercetătorii au găsit oase și artefacte, dovedind că
oamenii moderni au existat de milioane de ani... în
1979, cercetătorii de la Laetoli (Tanzania), pe un sit din
Africa de Est, au descoperit urme de picior în
depozitele de cenușă vulcanică de peste 3, 6 milioane
de ani vechime. Mary Leakey și alții au spus că urmele
de picior erau cu neputință de distins de cele de picior
ale ființelor umane moderne. Pentru acești oameni de
știință aceasta însemna doar că strămoșii umani de
acum 3, 6 milioane de ani aveau un picior remarcabil
de modern. Dar, potrivit altor savanți, precum
antropologul R.H. Tuttle de la Universitatea din
Chicago, oasele fosile ale australopitecilor, cunoscute
de acum 3,6 milioane de ani, arătau că ei aveau
picioare diferite de cele ale maimuțelor. Deci, ele arau
incompatibile cu urmele de la Latoli.
Într-un articol din ediția din martie 1990 al revistei
„Natural History”, Turtle a mărturisit că „suntem
lăsați oarecum cu un mister”. Pare de aceea permisibil
să fie luată în considerare o posibilitate pe care nici
Turtle, nici Leakey nu au menționat-o ca, creaturi cu
corpuri umane moderne anatomic corespunzătoare
picioarelor cu anatomie modernă să fie existat cu cca
3,6 milioane de ani în urmă în Africa de Est.
Cremo, Michael A. Și Thompson, Richard L., Arheologia
interzisă. Istoria ascunsă a rasei umane, traducere de Dan
Vasii, Constanța, Editura MAR, 2007, coperta IV

A venit timpul să înțelegem fondul mult mai

profund al relațiilor care leagă omenirea terestră de
lumi spirituale mult mai evoluate, venite pe planeta
noastră de-a lungul unor eoni, ca să desfășoare
activități creatoare în baza unui Plan divin. Descifrând
astfel anumite „taine primordiale”, noi – oamenii
pământeni – care suntem cu toții ființe spirituale
întrupate, ne vom apropia mai ușor de scopul nostru
comun, pentru care am fost aduși aici cu miliardele:
prin foarte variate viețuiri în foarte repetate întrupări,
să realizăm evoluția spirituală tot mai avansată a părții
nemuritoare din noi înșine – a acestei scântei divine pe
care o numim Spiritul nostru.
Florin Gheorghiță, 2012

Este greu pentru un om de știință, când își dă seama

la finalul carierei sale științifice, că a mers pe un drum
greșit. Însă, un om de știință adevărat ar trebui să
recunoască greșeala pe care a făcut-o. Dar câți au
puterea să o facă?
Acad. Alexandru Vulpe (1931–2016)

...istoricii cu morgă academică ne împuie capul în

continuare cu falsuri de felul presupusului primitivism
al înaintașilor noștri, care în terfeloagele oficiale are
statut de certitudine, cu toate că bieții de ei sunt
incapabili să ofere explicații cât de cât credibile, în
legătură cu ceea ce deja ne-am obișnuit să numim
enigmele istoriei: uluitorul sincronism al construcțiilor
monumentale (temple, respectiv piramidele egiptene,
aztece sau mayașe și ziguratele babiloniene),
năucitoarele omonimii din mitologia egipteană și cea
polineziană (și la unii, și la alții Ra este zeul soarelui),
desene și picturi rupestre care „vorbesc” despre o
civilizație superioară celei din zilele noastre, statuete-
astronauți și hărți senzaționale (de pildă, harta lumii
din anul 1513, inclusiv Antarctica neacoperită de
ghețari, hartă atribuită amiralului turc Piri Reis),
obiecte din aluminiu sau, așa, ca faimosul cui dacic,
din fier-alfa, cu formidabila puritate de 99, 9 la sută,
baterie electrică și calculator din urmă cu mii de ani
etc., etc.
George Petrovai, Evoluția... involutivă a omului, în
Națiunea, 17 august 2016

Un alt pericol vine din partea experimentelor

genetice. Obținerea unor avantaje de moment (de
pildă, crearea unor „supercereale”, „superfructe”,
„supervite” ș. A. M. D., dar și a unor „supraoameni”),
cu impunerea lor ca modele pentru întreaga populație,
ar putea fi urmată, la câteva generații, de o degenerare
ireversibilă a speciei umane. Experimentele genetice,
scăpate de sub control, ar putea crea foarte ușor și
viruși sau alte soiuri de microorganisme pentru care
nicio ființă umană nu va poseda imunitate și pentru
care nu vom avea niciun leac...
 Pericolele de mai sus par însă neglijabile, comparativ
cu cele de natură militară. Carl Sagan aprecia în 1993
că probabilitatea autodistrugerii unei civilizații este cu
atât mai mare, cu cât sunt mai mari tendințele ei
expansioniste, în particular, cele de cucerire a
Cosmosului. El estima că șansele de supraviețuire ale
Omenirii vor fi, până la sfârșitul secolului al XXI-lea,
de 40%, iar pe termen lung, de 1%. El a scris în cartea
sa „The Cosmic Connection” (1974) că „aversiunea
noastră față de oamenii de altă limbă, altă culoare a
pielii sau care se îmbracă diferit, agresivitatea,
supunerea față de ritualuri și față de stăpâni, puteau
prezenta o anumită valoare în epocile în care un mic
trib își apăra identitatea amenințată de fiare și de
străini dar, în epoca noastră, astfel de năravuri au
devenit nu doar anacronice, ci și extrem de
periculoase”.
Dan D. Farcaș, Ipoteza autodistrugerii, în Curtea de la
Argeș, anul VIII, nr. 1(74), ianuarie 2017, p. 30

Este foarte multă liniște în spațiu, dar lucrurile nu

vor rămâne așa... civilizațiile extraterestre au avut tot
timpul să se dezvolte, în condițiile în care în Cosmos
există cel puțin 100 de miliarde de galaxii, iar Sistemul
nostru Solar este tânăr în comparație cu restul
Universului, o diferență de 9, 1 miliarde de ani. O
întâlnire cu civilizațiile extraterestre nu ar avea efecte
benefice pentru Omenire. Asta, pentru că ar fi
interesați doar de resursele Terrei.
Dr. Simon Conway Morris, Universitatea Cambridge
(Anglia), extras din studiul publicat în revista Philosophical
Transactions of the Royal Society Academy

Poate că ei sunt prea departe de noi și niciodată nu

vom reuși să ne întâlnim unii cu alții. Extratereștrii nu
își doresc cucerirea întregului spațiu interstelar. Dar își
fundamentează teoria pornind de la ideea că oamenii
tind către coexistență pașnică. Iar dacă extratereștrii
seamănă cu noi, atunci vor împărtăși și ei aceeași
atitudine nonviolentă. Orice este posibil. Ei pot exista,
însă noi nu știm exact ce căutăm.
Albert Harrison, psiholog

Extratereștrii sunt o parte a creației lui Dumnezeu.

Nu există niciun conflict între credința în Dumnezeu și
posibilitatea ca alte civilizații extraterestre să fie mai
evaluate decât Oamenii. În opinia mea, această
posibilitate există. Nu putem exclude că viața s-ar fi
putut dezvolta în altă parte. Numărul mare de galaxii,
cu propriile planete, face posibilă existența unor ființe
similare Oamenilor sau chiar mai evoluate. Într-un
Univers atât de mare nu poți exclude această ipoteză.
Așa cum există o multitudine de creaturi pe Pământ,
pot exista și alte ființe, chiar inteligente, create de
Dumnezeu. Acest lucru nu este în contrast cu credința
noastră, deoarece nu putem pune limite pe libertatea
de creație a lui Dumnezeu. De ce să nu putem vorbi
despre un „frate extraterestru”? Ar fi o parte a creației.
Dumnezeu este creatorul. Ca astronom, voi continua
să cred că Dumnezeu este creatorul Universului și că
noi nu suntem produsul a ceva întâmplător, ci, copiii
unui tată bun, care a avut în minte un proiect de iubire
pentru noi toți.
Cred în existența fraților extratereștri. Omenirea nu
este singura formă de viață din Univers, ba, din contră,
ar putea fi ultima. Cred în existența unei întregi
comunități extraterestre, care este în strânsă relație de
prietenie cu Creatorul.
José Gabriel Funes, astronomul-șef al Vaticanului și
consilierul științific al Papei Benedict al XVI-lea, extras
dintr-un interviu acordat ziarului Vaticanului,
L’Osservatore Romano.

În loc de concluzii

Războiul stelelor poate deveni real

Pe site-ul Wikileaks a fost făcut public un e-mail pe

care președintele campaniei electorale a lui Hillary
Clinton, John Podesta, l-a primit în august 2015 de la
Edgar D. Mitchell, unul dintre astronauții de pe Apollo
14 și unul dintre cei șase oameni care au ajuns pe
Lună197. Prin intermediul e-mailului, s-a descoperit că
cei doi doreau să aibă o conversație pe Skype despre
potențialul unui război în spațiu. Mitchell și-a avertizat
cunoștința că formele de inteligență extraterestră „nu
vor tolera nicio formă de violență militară pe Pământ
sau în spațiu”. Mitchell, care a lucrat la formularea
Tratatului pentru Prevenirea Plasării Armelor în
Spațiul Cosmic, a scris în e-mailul său: „Suntem în
mod clar foarte aproape de un război în spațiu.
Majoritatea sateliților care orbitează Pământul aparțin
Statelor Unite ale Americii, Chinei și Rusiei. Teste
recente ale armelor antisatelit nu ne scapă de
îngrijorare. Poate suna ca science-fiction, dar
potențialul unui război stelar este destul de real”.
Edgar D. Mitchell198 i-a mai spus lui John Podesta că
Papa este „conștient” de inteligența extraterestră:
„Colegul meu catolic Terri Mansfield ne va aduce la zi

197
Oana Bujor, Papa știe de existenta extratereștrilor. „Oamenii verzi" nu vor
tolera niciun atac armat. Cel care a informat despre astea a murit la câteva luni.
Descoperire incredibilă în e-mailul omului de încredere al lui Hillary Clinton,
pe site-ul www.descopera.ro, vizitat pe 13 octombrie 2016
198
Mitchell a murit la vârsta de 85 de ani într-un spital american, în luna
februarie 2016.
cu gradul de conștientizare a inteligenței extraterestre
a Vaticanului”. Mitchell a declarat și că a încercat să
elucideze așa-numitul „incident Roswell” – în care, se
presupune că Guvernul SUA a acoperit orice dovadă a
recuperării unui OZN din New Mexico, în 1947.
Localnicilor „li s-a spus să nu vorbească despre
experiența lor cu militarii”, afirma Mitchell în timpul
celei de-a cincea ediții a X-Conference, dedicată celor
care cred în farfurii zburătoare și în forme de viață
extraterestră, în aprilie 2009.
Mitchell, după cum afirmă și Secretarul Adjunct al
Apărării, Robert O. Work, a discutat în Congresul SUA
despre războiul din spațiu în vara anului 2015, iar
președintele Barack Obama a cerut 5 miliarde de dolari
în 2016 pentru îmbunătățirea apărării SUA în spațiul
cosmic. Acesta a afirmat: „Opriți-vă un moment și
gândiți-vă la tot ce fac sateliții, ajută sistemele GPS,
supraveghează și oferă oportunitatea comunicării,
toate depind de ele. Conform publicației Scientific
American, sateliții pot fi scoși din funcțiune fără să
utilizezi rachete. Cel mai simplu mod este prin ruperea
antenelor și vopsirea lentilelor”.
Întrebată de un jurnalist pe vremea în care era
candidată la Președinția SUA, dacă va dezvălui
legăturile SUA cu extratereștrii, Hillary Clinton a
promis că va face publice cele mai secrete documente
americane care conțin detalii despre OZN-uri și despre
baza militară Area 51 din deșertul Nevada, în cazul în
care va deveni președintele Statelor Unite ale Americii,
în noiembrie 2016.
La începutul anului 2015, dna Hillary Clinton a fost
invitatul unei emisiuni la un radio din New York,
unde l-a cunoscut pe Lenard McKelvey, gazda
emisiunii, care credea că a fost răpit de extratereștri de
mai multe ori. Aceasta i-a spus lui McKelvey că va
deschide dosarele secrete doar dacă vor reprezenta un
pericol pentru securitatea națională. Atunci când a fost
întrebată dacă crede în extratereștri, Clinton a afirmat
„Nu știu, vreau să văd ce informații descopăr”. „Însă
sunt nenumărate povești care nu cred că sunt
inventate, cred că acei oameni chiar au văzut lucruri,
trebuie să încercăm să le oferim oamenilor informații.
Eu asta cred!”...

Nivelul de poluare a unei planete – semn că este

locuită sau nu

Examinarea nivelului de poluare din jurul planetelor

îndepărtate ar putea permite oamenilor de știință să
descopere pe acele corpuri cerești eventuale urme de
viață și chiar extratereștri199. În anumite condiții,
astronomii ar putea reuși să detecteze în deceniul
următor prezența unor civilizații extraterestre
industrializate, spun cercetătorii de la Centrul de
astrofizică Harvard-Smithsonian. Oamenii de știință
pot deja să studieze atmosferele planetelor aflate în
afara Sistemului Solar pentru a detecta și a confirma
prezența oxigenului și a metanului, cel din urmă fiind
un gaz ce poate fi produs de forme de viață inteligente
și de microbi.
Însă o civilizație extraterestră ar putea să emită în
atmosferă și alte gaze, de exemplu clorofluorocarburi
(CFC), așa cum fac oamenii pe Terra, precizează
același studiu. Astfel, astronomii ar putea să detecteze
prezența acestor gaze în atmosferele unor planete
îndepărtate, grație următorului telescop spațial James
Webb, pe care NASA intenționează să îl lanseze în
2018. James Webb este un proiect științific, ce a costat
8,7 miliarde de dolari. Acest telescop va fi de până la
100 de ori mai puternic decât predecesorul său,
Hubble, potrivit agenției spațiale americane.
Totuși, există anumite limite legate de ceea ce acest
aparat performant va putea să „vadă”. Astfel, va fi

199
Florin Bădescu, Cea mai bună metodă pentru descoperirea extratereștrilor:
examinarea nivelului de poluare a planetelor, pe site-ul www.descopera.ro, vizitat
pe 24 iulie 2014.
nevoie de concentrații de CFC de 10 ori mai mari decât
cele existente pe Terra pentru ca telescopul să poată să
le detecteze. O altă condiție: va trebui ca planetele
observate să se afle pe orbită în jurul unui tip special
de stele – pitice albe. Autorii studiului afirmă că
această metodă de cercetare ar putea permite
descoperirea unor forme de viață inteligente, dar ar
putea găsi și urmele unor civilizații extraterestre care
s-au autodistrus. Anumite substanțe pot să rămână în
atmosfera terestră vreme de 50.000 de ani, în timp ce
altele dispar după 10 ani.

Și civilizația noastră se îndreaptă spre colaps

Orice civilizație ajunge într-un punct culminant,

după care urmează declinul. Potrivit omului de știință,
Peter Turchin, de la Universitatea din Connecticut
(SUA), putem folosi o ecuație simplă prin care aflăm
anul în care civilizația noastră va ajunge în punctul
critic al declinului200. Omul de știință Peter Turchin a
propus o formulă matematică prin care se poate
calcula ascensiunea și decăderea civilizațiilor.
Folosindu-se de această ecuație, Turchin susține că
civilizația noastră se află în declin de multă vreme, dar
200
Preluare de pe site-ul http://www.efemeride.ro/civilizatia-noastra-se-
indreapta-spre-colaps, vizitat pe 12 ianuarie 2017, orele 14:55.
punctul critic îl va atinge undeva, în jurul anului 2020.
Atunci trebuie să fim pregătiți pentru ce este mai
rău. Tulburări politice, revoluții sau chiar mici
războaie sunt manifestările care prevăd acest declin
major. În acest fel, vârful de instabilitate a Omenirii
actuale va fi resimțit în 2020. Atunci este posibil ca
sistemul să se schimbe și noi forme de guvernare să fie
implementate, este posibil ca economia mondială să se
prăbușească și apoi o nouă formă să pună stăpânire pe
banii și bunurile noastre, dar este foarte puțin probabil
ca un colaps general să pună capăt civilizației noastre.
Formula matematică a fost realizată prin comparație
cu evoluția celorlalte civilizații care au trăit pe Terra.
Cert este că, mai devreme sau mai târziu, acestea au
ajuns la un final, poate nu chiar dramatic în toate
cazurile. În același timp, nu trebuie să uităm că au
existat numeroase civilizații care au dispărut brusc,
fără nicio explicație logică, ca și cum nu ar fi existat
niciodată pe Terra. Toate aceste foste evoluții petrecute
pe Terra au fost luate în calcul în formula lui Turchin.
Este posibil ca Omenirea actuală să evolueze până
atunci și problemele existențiale care grăbesc colapsul
să fie remediate...

Noul mileniu al Umanității

 Fizicianul Stephen Hawking a avertizat că
Umanitatea mai poate exista doar cel mult 1.000 de ani
de acum înainte, iar singurul lucru care ne-ar putea
salva ar fi colonizarea Sistemului Solar 201. Mai mult,
acesta a invocat și inteligența artificială, afirmând că
„va putea fi ori cea mai bună metodă, ori cea mai rea”.
Una dintre cauzele care vor duce la o extincție a
Umanității este reprezentată de armele autonome, ba,
mai mult, acesta a afirmat că în următorii 100 de ani, o
colonizare a planetei Marte, spre exemplu, nu va putea
fi posibilă, așa că va trebui ca oamenii să fie foarte
atenți la activitățile lor care pot afecta mediul
înconjurător. Chiar dacă modificările climatice sunt cel
mai des invocate atunci când vine vorba de pericolul
extincției umane, în realitate este vorba de mult mai
multe cauze: epidemiile globale care au apărut în urma
rezistenței organismului în fața antibioticelor și
puterea nucleară a statelor care se află prinse într-un
conflict armat.
În anul 2015, Stephen Hawking, s-a alăturat unei
coaliții de 20.000 de intelectuali de diverse specialități,
care intenționează să impună interdicție asupra
dezvoltării armelor autonome care atacă anumite ținte,

Ana Maria Iosif, DATA la care omenirea va pieri. „Va putea fi ori cea mai
201

bună metodă, ori cea mai rea", pe site-ul www.descopera.ro, vizitat pe 19

noiembrie 2016.
fără să fie nevoie de intervenția umană.
Efectele încălzirii climatice vor fi de asemenea
extrem de grave, căci oamenii vor fi într-o permanentă
căutare a unor noi teritorii care să permită cultivarea
plantelor, teritorii care vor fi din în ce mai rare, iar
zonele de coastă vor dispărea datorită creșterii
nivelului apelor oceanului planetar, cauzată de
încălzirea globală.
În ceea ce privește populațiile extraterestre, este
posibil ca acestea să profite de faptul că Umanitatea
este într-o continuă degradare. Chiar și Hawking a
afirmat că este din ce în ce mai sigur că nu suntem
singuri în Univers, iar dacă extratereștrii ne vor
descoperi, pentru ei nu vom reprezenta nimic mai
mult decât ceea ce reprezintă bacteriile. Astfel, avem
nevoie de un plan pentru a supraviețui, iar pentru că
nu putem coloniza Sistemul Solar, trebuie să fim foarte
atenți în ceea ce privește activitățile noastre.

Sfârșitul vieții pe Pământ

Viața pe „planeta albastră”, Pământul, numită așa de

la culoarea care se vede din spațiul cosmic, datorată
cantității mari de apă, care se află în oceanele și mările
Terrei, pare sigură până când ne gândim la pericolele
care ne pândesc din spațiu. Iată câteva catastrofe
cosmice care s-ar putea produce și care ar pune capăt
vieții pe mica noastră planetă202:

O erupție solară de mari proporții

Soarele nu este o stea prietenoasă, așa cum s-ar putea

crede. El creează câmpuri magnetice puternice, care
dau naștere unor pete solare impresionante, uneori
chiar mai mari decât Pământul. Soarele mai emite și un
flux de particule și radiații, denumit vânt solar. Dacă
este ținut sub control de câmpul magnetic al Terrei,
vântul solar nu face altceva decât să creeze imagini
spectaculoase, precum aurora boreală. Însă dacă
devine prea puternic, acest flux poate influența
comunicațiile radio și poate provoca pene de curent.
Cea mai puternică furtună solară documentată din
Istorie a lovit Pământul în 1859. Incidentul a fost
denumit Evenimentul Carrington. Atunci, aurorele
boreale au fost vizibile în întreaga lume, sistemele de
telegraf din Europa și America de Nord s-au prăbușit,
iar pilonii stâlpilor de telegraf aruncau scântei.
Dacă s-ar petrece în secolul nostru, un astfel de
eveniment ar avea proporții catastrofale, mai ales
având în vedere dependența noastră de echipamentele
202
Sursa: site-ul http://incredibilia.ro/sfarsitul-vietii-pe-pamant-5-catastrofe-
cosmice-care-ameninta-omenirea/, vizitat pe 4 februarie 2017, orele 7:00.
electronice. Chiar dacă specia umană n-ar fi distrusă,
ne-am confrunta cu catastrofe de mari proporții și
întreaga civilizație ar cădea în haos. N-ar mai exista
electricitate, apă și alte servicii publice și aproape toate
industriile – inclusiv cea alimentară – ar fi paralizate.

Impactul cu un asteroid

Știm deja foarte bine de pericolele pe care asteroizii

le reprezintă pentru specia umană. Până la urmă, nu
putem uita că asteroizii sunt cei care au cauzat
dispariția dinozaurilor. Cercetările recente ne-au
informat cu privire la numărul mare de asteroizi din
Sistemul nostru Solar, care ne-ar putea pune în pericol
sau chiar distruge întreaga viață de pe planetă.
De-abia în ultimele decenii am început să proiectăm
și să dezvoltăm sisteme care să ne protejeze de
asteroizii de mici dimensiuni care ne-ar putea lovi. Dar
în fața celor mai mari – care sunt și mai rari – suntem
neajutorați. Chiar dacă n-ar distruge planeta, până și
un asteroid de mici dimensiuni ar putea ucide întreaga
Omenire, cauzând valuri tsunami imense, incendii și
alte catastrofe naturale, făcând Pământul de nelocuit.

Dispariția Soarelui
 Dacă evenimentele menționate până acum au un
anumit grad de probabilitate, știm cu siguranță că
Soarele se va stinge în 7,72 miliarde de ani. La acel
moment, atmosfera Soarelui se va transforma într-o
nebuloasă planetară, iar rămășițele stelei vor forma în
primă fază o „gigantă roșie”, iar apoi, o „pitică albă”.
Totuși, specia umană nu va asista la aceste ultime
etape. Pe măsură ce va „îmbătrâni”, Soarele va deveni
tot mai rece și mai mare. În momentul în care se va
transforma într-o gigantă roșie, Soarele va fi atât de
mare, încât va putea cuprinde planetele Mercur și
Venus. Mai mult, Soarele va crea un vânt solar extrem
de puternic, care va încetini rotația Pământului. Astfel,
peste aproximativ 7,59 de miliarde de ani, planeta
noastră va fi cuprinsă de straturile exterioare ale stelei
care este pe moarte și se va topi definitiv.

Exploziile de raze gamma

Stelele binare și supernovele pot produce descătușări

imense de energie, denumite explozii de raze gamma.
Aceste explozii sunt extrem de puternice, deoarece
toată energia se concentrează într-o rază foarte îngustă,
care nu durează mai mult de câteva minute. Radiațiile
produse de o astfel de explozie sunt capabile să
distrugă stratul de ozon al Pământului. Astfel, întreaga
viață de pe Terra ar deveni expusă radiațiilor
ultraviolete ale Soarelui.
Astronomii au descoperit un sistem de stele – WR
104 – care ar putea produce o astfel de catastrofă
cosmică. WR 104 se află la o distanță de 5.200–7.500 de
ani lumină, nu suficient de departe încât să fim în
siguranță. Cei care au descoperit sistemul de stele nu
știu când se va petrece dezastrul...

Supernovele

Supernovele sunt explozii stelare care au loc atunci

când o stea a ajuns la finalul vieții. În Calea Lactee,
astfel de explozii au loc o dată sau de două ori la
fiecare 100 de ani. Probabilitatea este mai mare ca o
astfel de catastrofă cosmică să aibă loc mai aproape de
centrul dens al Galaxiei noastre.
Ne putem oare aștepta la un asemenea eveniment în
viitorul apropiat? Steaua Betelgeuse, din constelația
Orion, se apropie de finalul vieții și se află la doar 450–
650 de ani lumină de Pământ. Ar putea deveni o
supernovă acum sau în următoarele câteva milioane
de ani. Din fericire, astronomii estimează că, pentru a
distruge stratul de ozon al planetei noastre, o
supernovă trebuie să se afle la maximum 50 de ani
lumină de Terra.
 Bibliografie selectivă

Andrieș, Mihai Gheorghe, Ultimul oraș al Atlantidei,

București, Editurile Saeculum și Vestala, 1998
Apostol, Dan, Cronici din lumi paralele, București,
Editura Coresi, 2001
Apostol, Dan, Atlantida și Pacifida, București,
Editura AGER-Economistul, 2002
Apostol, Dan, Atlantida – imperiul pierdut,
București, Editura Cartea de buzunar, 2004
Bretin, Rodica, Misterul lumilor paralele. Existența
universurilor paralele atestată de marile arhive secrete,
București, Editura Cartea de Buzunar, 2006
Bretin, Rodica, Dosarele imposibilului, București,
Editura Cartea de Buzunar, f. A.
Brunton, Paul, India secretă, traducere în limba
română, Iași, Editura Polirom, 2013
Carnac, Pierre, Atlantida. Autopsia unui mit,
traducere din franceză de Valentin Dumitrescu și Dan
Adrian Olariu, Enigmele Terrei (colecție coordonată de
Ion Hobana), București, Editura Humanitas, 2003
Charroux, Robert, Cartea lumilor uitate, versiunea
românească Silviu Lambrino, Editura Elit Comentator
Cohen, Robert, Atlantida, traducere și note Lydia
Constanța Ciucă, București, Prietenii Cărții, 1996
 Charroux, Robert, Cartea lumilor uitate, versiunea
românească Silviu Lambrino, fără loc de editare,
Editura Elit Comentator, fără an
Creme, Benjamin, The Great Approach: New Light
and Life for Humanity, Share Internațional
Foundation, 2001
Cremo, Michael A. Și Thompson, Richard L.,
Arheologia interzisă. Istoria ascunsă a rasei umane,
traducere de Dan Vasii,
Constanța, Editura MAR, 2007
Cremo, Michael A., Involuția umană. O alternativă
vedică la teoria lui Darwin, traducere de Șlapac Florin
și Florian Titz, Constanța, Editura, MAR, 2007
Däniken, Erich von, Fața ascunsă a miracolelor,
traducere de Daciana Chirciu, București, Editura
Domino, 1996
Däniken, Erich von, Kiribati, traducere de Paul
Melnik, București, Editura Lucman, 1997
Däniken, Erich von, Ochii Sfinxului. Cele mai noi
dovezi ale prezenței extraterestre în Vechiul Egipt,
traducere din limba germană de Daniela Ștefănescu,
Ploiești, Editura Eleusis, 1998
Däniken, Erich von, Istoria se înșală. Noi dovezi cu
privire la ipoteza paleoastronautică, traducere Liviu
Mateescu, Pitești, Editura Paralela 45, 2010
***, De la preistorie... la Atlantida megaliților. Lecțiile
radiocarbonului, traducere Béatrice Budea, București,
Editura Didactică și Pedagogică R. A., 1997
Drake, Raymond W., Astralii din Atlantida,
traducere de Manuela Cazan, ediție îngrijită de Florin
Gheorghiță, Iași, Polirom, 1997
Dâmboiu, Aurel, De la piatră la hârtie, București,
Editura științifică, 1964
Farcaș, Dan D., În pragul invaziei extraterestre,
București, Editura Bogdana, 2002
Farcaș, Dan D., Ipoteza autodistrugerii, în Curtea de
la Argeș, anul VIII, nr. 1(74), ianuarie 2017
Gheorghiță, Florin, Seniorii cosmosului.
Extratereștrii printre noi, Iași, Polirom, 2001
Gheorghiță, Florin, Strălucitorii galactici, București,
Editura Coresi, 2009
Gheorghiță, Florin, Taine primordiale, Iași, Editura
Junimea, 2012
Gheorghiță, Florin, Marile taine ale omenirii, Iași,
Editura Polirom, 2013
Gheorghiță, Florin, Straniile inteligențe invizibile,
ediția a II-a revăzută și adăugită, Iași, Editura Polirom,
2014
Hausdorf, Hartwig, Arenele stranii ale Terrei,
traducere de Pamela Vișan, București, Editura
Lucman, 1999
Hobana, Ion, Enigme pe cerul Istoriei, ediția a treia
revăzută și adăugită, București, Editura pentru Știință
S.I.T., 2007
Kernbach, Victor, Miturile esențiale. Antologie de
texte mitologice cu o introducere în mitologie generală,
comentarii critice și note critice, București, Editura
Lucman, f.A.
Keshe, Mehran Tavakoli, The Universal Order Of
Creation Of Matters, Stichting The Keshe Foundation,
The Netherlads, 2009
Musceleanu, Vlad Ionuț și Străinu, Emil, Enigmele
din Munții Buzăului. Dosarul Bozioru-Țara Luanei,
pamflet științific, București, Editura Triumf, 2016
Ruzo, Daniel, Marcahuasi: la historia fantastica de
un descubrimiento: los templos de piedra de una
humanidad desaparecida, Lima, Editorial Mundo
Hispano, 1980
Sitchin, Zecharia, Războaiele zeilor cu oamenii,
traducere Mihnea Columbeanu, București, Aldo Press,
1998
Sitchin, Zecharia, Trepte spre cer, traducere Cristian
Banu, București, Aldo Press, 2000
Străinu, Emil, OZN. Universuri Paralele, București,
Editura Triumf,
Străinu, Emil și Dobrescu, Emilian, Dosarul Delta.
(Extra) tereștrii suntem noi. Crestomație, București,
Editura Triumf, 2016
 Străinu, Emil și Dobrescu, Emilian, Adevăruri
tulburătoare, București, Societatea Scriitorilor Militari,
2016
Tiriboi, Maria, înapoi în viitor, București Editura
Miracol, 2002.