(Dosarele OZN) 02 Extraterestrii 0.2 5

MISTERELE
LUMII
Dosarele OZN 02 Extraterestrii
CUPRINS
Introducere 7
Străinii din spaţiu 25
Spaimă în noapte 103
Musafirii nepoftiţi 173
în interiorul OZN-urilor 189
Pe urmele extraterestrilor 207
INTRODUCERE
OZN – UN FENOMEN REAL?
a auzul acestei întrebări, majoritatea dintre noi afişăm un zâm
bet nonşalant, dar, ce-i drept, pe an ce trece, tot mai puţini au
această reacţie. Numărul celor care devin martori oculari ai
fenomenelor OZN este în continuă creştere. Ei sunt cei care pot a-
firma că OZN-urile există.
Datorită ufologilor, existenţa OZN-urilor nu mai este o
incertitudine; datorită muncii lor, cunoştinţele noastre în acest
domeniu sunt astăzi mult mai vaste. Cărţile ce tratează diferitele
incidente în care sunt implicate OZN-uri i-au determinat pe
cercetători să afirme că în spatele evenimentelor OZN se ascund
una sau mai multe specii inteligente, extraterestre. Chiar dacă
aceste afirmaţii sunt oportune, bazându-se pe multe investigaţii,
subiectul rămâne deocamdată unul tabu, care se poate aborda
doar ca o ipoteză, definită prin expresia englezească Extra-
Terrestrial Hypothesis (ipoteza existenţei extraterestrilor),
prescurtat ETH.
Dacă presupunem că OZN-urile sunt doar mijloacele de
transport ale extraterestrilor, se iveşte automat o serie de
întrebări retorice: de unde au venit ei? Cu ce scop au venit? etc.
Dezlegarea acestor întrebări cheie constituie cea mai semnificativă
parte a cercetărilor ufologilor.
Dispunem, oare, de suficiente elemente şi dovezi care ar putea
fi piatra de temelie a soluţionării concrete a acestei enigme? Cu
toate că ne stă la dispoziţie o bază de date însemnată şi o bună
parte din teoriile enunţate sunt plauzibile, supoziţiile sunt,
deocamdată, confuze şi contradictorii. Materialele adunate încă
confirmă existenţa mai multor enigme, care nu şi-au găsit
răspunsuri relevante. Un astfel de element neelucidat rămâne
comportamentul agresiv al unor extraterestri.
Deşi în seria întâlnirilor de gradul III nu sunt puţine incidentele
în care extraterestrii au fost remarcaţi ca nişte fiinţe duşmănoase,
e- xistă, totuşi, o seamă de relatări ce atestă contrariul. Unele
accidente
7
Dosarele OZN 2: EXTRATERESTRII
aviatice, iradierea etc. Îşi regăsesc cauzele în incidente
neprevăzute care îi au protagonişti pe extraterestri, aceştia
aflându-se doar în i- postaza de autoapărare. Dar, totuşi, ce
explicaţie s-ar putea găsi pentru mutilarea animalelor sau
oamenilor şi dispariţiile misterioase ale unor semeni de-ai noştri?
Este un lucru cert că extraterestrii au o tehnologie mult mai e-
voluată decât a noastră, iar străinii ar fi putut ocupa de mult
Pământul, dacă acesta ar fi fost scopul lor. Însă, invazia
extraterestrilor nu a avut loc. Sau da? Dacă este aşa, infiltrarea
extraterestrilor pe Pământ s-a petrecut doar într-o formă vagă,
despre care omul de rând nu ştie nimic, eventual serviciile secrete
guvernamentale ar putea deţine date ultrasecrete în acest sens.
Dar nu dispunem de informaţii certe şi nu putem face afirmaţii
categorice.
Dacă însumăm informaţiile referitoare la acţiunile OZN-urilor
ne cuprinde un sentiment de nesiguranţă, ca şi cum Pământul ar
fi periodic asaltat de asemenea fenomene. Se naşte, astfel, o
ipoteză ce reflectă convingerea că în perioadele în care au loc
aceste valuri, vizitatorii vin pe Pământ pentru a îndeplini o
misiune, despre care noi, pământenii, nu avem cunoştinţă şi care
va lua sfârşit la o dată, de asemenea, necunoscută de noi.
Incursiunile extraterestrilor sunt urmate de perioade de repaos,
mai lungi, apoi OZN-urile „năvălesc” din nou, brusc, iar opinia
publică este bombardată cu o sumedenie de ştiri transmise de
mass-media. Cu toate că informaţiile ce au ca subiect
extraterestrii sunt spectaculoase, nu sunt relevante pentru
cercetarea OZN-urilor şi, totodată, sunt insuficiente pentru
ufologi. Ştirile, însă, nu rămân fără răsunet, căci masele largi ale
societăţii reacţionează subiectiv, acceptând ca atare faptele
relevate şi tratând acest subiect la modul general.
Astăzi, majoritatea dintre noi cunoaştem termenul de OZN şi
acceptăm, cu mai multă sau mai puţină convingere, existenţa
vieţii extraterestre. Oricum, putem spune că deja s-a realizat un
salt spectaculos în acceptarea acestei teorii, unii dintre noi
considerând OZN-urile ca aparate de zbor ale altor civilizaţii,
extraterestre, şi nu nişte obiecte de zbor neidentificate.
8
INTRODUCERE
Pe scurt, sondajele de opinie efectuate relevă că pământenii
conştientizează faptul că extraterestrii exercită o activitate
proprie, acţionând conform unui program bine stabilit.
Conform afirmaţiilor mai multor ufologi, valurile de apariţii OZN
argumentează deopotrivă ETH, iar evenimentele pot fi asociate cu
variaţiile din planul social, politic şi militar ale zonei respective, în
concordanţă cu observaţiile constante ale undelor.
La începutul anilor ’50, fusese deja confirmată existenţa
undelor OZN, iar în anii ’90, sursele, capacitatea de dispersie şi
caracteristicile acestor unde erau bine conturate. În zilele noastre,
fenomenul OZN de pe teritoriul Mexicului ţine în suspans ufologii.
Variaţiile acestor invazii au fost definite pe parcursul ultimului
secol.
între 1942-1944, în Europa şi Asia s-au înregistrat apariţii
OZN, care atunci fuseseră numite foo-fighters. În 1946, în estul
Europei au fost depistate nişte rachete ciudate, apoi teritoriul
Greciei a ajuns în centrul atenţiei ufologilor. În 194?, a izbucnit
febra OZN în SUA, apoi s-a extins şi asupra Europei Centrale. Ca
urmare, după o pauză relativ scurtă, în 1952 OZN-urile au năvălit
din nou deasupra Ame- ricii, dar au fost remarcate deopotrivă şi
în Asia, mai cu seamă în
1953, în perioada războiului din Coreea.
între anii 1952-1954, în vestul Europei, cu precădere deasupra
Franţei, au fost confirmate apariţii succesive de OZN-uri, ca apoi,
la sfârşitul anului 1954, vestea invadării de către extraterestri să
cuprindă întreaga lume, începând cu America Latină, SUA, până
în Italia şi Anglia.
în 1957, anul lansării primului satelit Sputnik, în Brazilia şi
SUA s-au observat din nou OZN-uri. În 1959, Australia, apoi în
1962, Brazilia şi SUA au fost din nou scena unor invazii OZN.
în 1964, în America, s-a declanşat un nou val de apariţii OZN,
care a culminat în anii 1966-67. Între timp, în 1965, în Australia
şi Brazilia s-a semnalat o serie de apariţii de obiecte zburătoare
neidentificate, dar între 1966-68, aproape toate ţările europene
(Peninsula Balcanică, România, Ungaria, vestul Europei şi Anglia)
au fost afectate de acest fenomen straniu.
9
în 1968, deasupra teritoriului Vietnamului, s-a înregistrat
prezenţa a numeroase OZN-uri, iar în 1973, în America, Anglia şi
Japonia, s-a declanşat un alt val de invazii OZN. Între 1977-78,
vizitatorii extraterestri şi-au făcut apariţia deasupra Rusiei şi
Ţărilor Arabe, evenimente care au fost succedate de un nou val
OZN, iar începând din 1981, locuitorii din URSS, Anglia şi SUA au
foct deopotrivă martorii apariţiei OZN-urilor.
între 1982-86, interesul publicului a fost atras de un OZN de o
formă ciudată, observat în valea râului Hudson, din Statele Unite
ale Americii, iar în anii 1983-1984, în Norvegia, s-a semnalat
apariţia mai multor obiecte zburătoare. Începând cu evenimentele
de la Gulf Breeze (SUA), din 1987, s-a inaugurat o nouă etapă a
ufologiei. Este perioada celor mai senzaţionale şi mai numeroase
apariţii OZN.
în 1988, în America de Sud, China, URSS şi Anglia, în 1989 în
Franţa, Belgia, Ungaria, apoi în 1990 în aproape întreaga lume,
numărul martorilor oculari ai acestoi’fenomene a crescut
spectaculos, iar această situaţie s-a menţinut neschimbată până
în zilele noastre. Astăzi, numărul apariţiilor OZN este mai mic
uecât în anii 1989-1991, dar, cu toate acestea, semnalările cu
privire la apariţia extraterestrilor sunt destul de numeroase.
în perioada celui de-al doilea război mondial, piloţii militari au
fost martorii mai multor apariţii ale unor aparate de zbor
neidentificate, de formă sferică, ce emiteau o lumină puternică,
apoi, începând din 1952, zonele unde se aflau baze militare au
fost des vizitate de aparate de zbor neidentificate, dar, de astă-
dată, de forme discoi- dale. Aşadar, folosirea aparatelor radar a
devenit principială, deoarece acestea monitorizau toate obiectele
de zbor care intrau în zonele lor de control. Din 1950, întâlnirile
de gradul III au fost din ce în ce mai des semnalate, iar la sfârşitul
anului, evenimentele bizare ce-i aveau protagonişti pe
extraterestri au devenit omnicunoscute. Se semnalau tot mai
multe reiat Vi de la martorii oculari, care au fost implicaţi în
întâlniri de gradul III, mai cu seamă pe autostrăzi. În u- nele
dintre cazuri, motorul automobilelor s-a oprit brusc, ceea ce
ştiinţa consideră a fi un efect electromagnetic. În anii ’60, au
continuat
10
INTRODUCERE
relatările despre întâlniri cu extraterestri, momentul culminant
fiind atins la sfârşitul anilor ’60, când ufonauţii s-au arătat
nestingheriţi în locuri şi situaţii neprevăzute, în faţa martorilor
oculari terifiaţi. Ştiinţa care cercetează OZN-urile avea deja
înscrise în statisticile sale mai multe forme de obiecte zburătoare,
ce se perindau în atmosfera terestră: tipul saturnian, forme
alungite şi forme rotunde, asemănătoare unei pălării etc.
Fenomenul a luat amploare în anii ’70. Chiar dacă şi până
atunci existau relatări despre incidente în urma cărora numeroşi
oameni au fost răpiţi de către extraterestri, fiind luaţi cu forţa şi
duşi la bordul navei, unde erau supuşi unor ciudate experimente,
în această perioadă, numărul evenimentelor de acest gen a sporit
considerabil.
La începutul anilor ’80, au fost semnalate cazuri în care străini
misterioşi au cutezat să pătrundă în locuinţe şi să răpească
persoane pentru a le duce la bordul aparatului lor de zbor. Deja
se remarcaseră mai multe genuri de apariţii ale extraterestrilor,
însă întâlnirile de gradul III au intrat într-un declin numeric. Ca o
noutate, se evidenţia apariţia obiectelor zburătoare triunghiulare
şi schimbarea comportamentului extraterestrilor. După bizarul
fenomen OZN din văile râurilor Hessdalen şi Hudson, în 1987,
obiectele zburătoare neidentificate au invadat atmosfera terestră,
dorind parcă să atragă atenţia opiniei publice. Procentul
întâlnirilor de gradul III şi IV a devenit alarmant, crescând de la
2%, cât reprezentau în anii ’80, la 20% din totalul fenomenelor
OZN.
O caracteristică a evenimentelor OZN din anii ’90 este că
subiecţii întâlnirilor de gradul III şi IV rămân afectaţi de incidente,
căpătând afinităţi paranormale şi capacităţi de vindecare
miraculoasă şi nu este mic. Numărul celor care afirmă că au
stabilit chiar şi o legătură psihică şi mentală cu extraterestrii.
Aceştia din urmă sunt numiţi de ufologie oameni-contact, iar
problematica acestor cazuri o vom aborda în viitorul volum al
acestei cărţi.
O serie de ufologi au relevat inteligenţa extraterestrilor.
Conform părerii lor, extraterestrii veniţi pe Pâmânt sunt interesaţi
de anumite aspecte tehnologice şi strategice, cum ar fi:
11
— Transportul terestru, acvatic şi aerian
— Mijloacele de transport motorizate
— Programele spaţiale
— Înarmarea şi urmările ei
— Experimentele militare
— Războaiele, chiar şi conflictele armate de mai mică amploare
— Baze strategice.
— Baze aeriene, forţe de apărare aeriene
— Producerea energiei
— Industria petrolieră
— Centralele nucleare
— Minele de uraniu
— Animale domestice
— Oameni
Ufologii au remarcat o serie de fenomene ciudate.
Unul dintre acestea este „fereastra” OZN, semnificând acele
teritorii unde prezenţa OZN-urilor a fost remarcată cu o oarecare
regularitate. O seamă de cercetători afirmă că aceste zone
prezintă a- nomalii gravitaţionale, dereglări ale câmpului magnetic
terestru, care permite aterizarea navelor extraterestre. Conform
altor păreri, aceste ferestre sunt punţi dimensionale, care
realizează legătura dintre diferitele dimensiuni ale lumilor
paralele.
în 1954, psihologul şi scriitorul francez Aime Michel a prezentat
o ipoteză cunoscută sub numele de Teoria Dreptei. Cercetătorul
francez a semnalat pe hartă diferite puncte de larg interes în
perioada invaziei OZN din 1954, locuri în care au aterizat obiecte
zburătoare, iar rezultatele obţinute au fost acceptate de ufologi ca
element semnificativ pentru cercetările OZN. Pe harta Franţei,
punctele apariţiilor OZN au format o linie dreaptă între localităţile
Bayonne şi Vichy. Aime Michael a ajuns la concluzia că OZN-urile
acţionează pe Pământ în linie dreaptă, asemănătoare
experimentelor care s-ar efectua de către pământeni pentru a
cartografia o planetă. Pământul este cercetat de către extraterestri
de-a lungul unei drepte, care, la rândul ei, este inclusă în
triunghiuri care se repetă cu anumită regularitate.
12
INTRODUCERE
Vârfurile triunghiurilor corespund punctelor de aterizare a
OZN-urilor. În decursul analizelor efectuate asupra fenomenului
OZN din
1954, din Franţa, s-a demonstrat că probabilitatea aterizării
OZN-urilor în aceste puncte este de 1:10 faţă de pura întâmplare.
Elementele descrise mai sus conferă veridicitate ipotezei
conform căreia există viaţă extraterestră, aceasta fiind singura
viabilă în problematica OZN-urilor. Însă, argumentele
susţinătoare ale ETH-ului încă nu s-au epuizat. OZN-urile au fost
considerate obiecte zburătoare ce provin dintr-o civilizaţie
extraterestră, încă de la începutul anilor ’50, fapt ce a determinat
forurile guvernamentale, forţele aeriene şi de navigaţie militară,
FBI-ul şi CIA-ul să acorde atenţie primordială elucidării acestui
subiect. Dar, cercetările s-au soldat în multe cazuri cu eşecuri,
dând naştere unor neînţelegeri între aceste organizaţii, cercetările
dovedindu-se a fi, în cele din urmă, o acţiune enigmatică,
informaţiile ultrasecrete obţinute nefiind împărtăşite între
grupurile de cercetători. Un exemplu elocvent o reprezintă relaţiile
deteriorate dintre CIA şi FBI, împrejurare în care populaţia a fost
privată de informaţii concrete, recepţionând doar ştirile emise de
mass-media, deseori înclinate în direcţia orientării acestor
publicaţii, în timp ce opinia publică a rămas dezinformată, CIA şi
Serviciul de Informaţii al Forţelor Aeriene şi-a pus realmente
problema ETH-ului. Pentru elucidarea acestui fenomen, în
cercetarea OZN-urilor au fost implicaţi şi câţiva oameni de ştiinţă,
însă rezultatele s-au lăsat aşteptate, cel puţin de către opinia
publică. Cert este faptul că cercetările din domeniul OZN au fost
efectuate în condiţii strict secrete, în spatele uşilor închise.
Se presupune că guvernul Statelor Unite nu numai că acceptă
originea extraterestră a OZN-urilor, ci face aluzie chiar la
stabilirea unor legături cu extraterestrii, în vederea schimbului de
experienţă în cadrul unui program cosmic.
Cu toate că pare de domeniul ştiinţifico-fantasticului, în zilele
noastre există scurgeri de informaţii ultrasecrete, care oferă indicii
într-un nou caz Watergate, de astă-dată cosmic. Ipoteza Existenţei
Extraterestre este susţinută de relatări privind întâlnirile de
gradul
13
III şt IV. Acestea tratează subiecte cum ar fi fiinţele
extraterestre u- manoide, cu însuşiri biologice, ale căror apariţii
se află în strânsă legătură cu OZN-urile. Această constatare a
determinat definirea lor ca ufonauţi. La început, au fost numiţi
humanoizi, iar evenimentele în care erau implicaţi erau cunoscute
ca incidente humanoide. Denumirea de ufonauţi datează din
1978, deci de circa 20 de ani.
Deja avem numeroase informaţii despre OZN-uri, datorită
muncii asidue depuse de renumitul astronom dr J. Allen Hynek,
fondatorul Centrului de Cercetări OZN, cunoscut sub numele de
CUFOS (Center for UFO Studies, Chicago). CUFOS deţine o bază
de date foarte vastă despre evenimentele OZN, denumită UFOCAT,
realizată de dr David R. Saunders. HUMCAT este un catalog
complex, care cuprinde o serie de date referitoare la evenimentele
umanoide, acesta fiind rezultatul activităţii remarcabile a doi
ufologi, Ted Bloecher şi David Webb, membri ai consiliului
director al Grupului Educaţional Humanoid, din cadrul Mutual
UFO Network (MUFON, Reţeaua U- nită de Cercetări OZN, Seguin,
Texas). Datele au fost cumulate în 1979, de atunci, paginile
catalogului fiind îmbogăţite, astfel că, în momentul de faţă conţine
peste 2000 de evenimente humanoide, semnalate de-a lungul
timpului.
Baza de date a HUMCAT prezintă ufonauţii ca pasageri ciudaţi
ai OZN-urilor şi acordă o atenţie deosebită cercetării acestora. Din
dosarele HUMCAT reiese clar că evenimentele humanoide au fost
mai intense în perioada invaziilor OZN mai ample, iar din anul
1973, numărul relatărilor umanoide a crescut constant.
HUMCAT face distincţie între subiecţii întâlnirilor de gradul III
şi IV şi comportamentul acestora. Prin această distincţie, se pot
elimina cu uşurinţă trăsăturile comune ale relatărilor.
Comportamentul umanoizilor în timpul unei întâlniri de gradul III
se caracterizează prin următoarele trăsături generale:
— Stau lângă mijloacele de transport sau acţionează în jurul a-
cestora
— Se retrag dacă sunt observaţi
— Adună probe de plante, sol şi apă
14
INTRODUCERE
— Se apropie de animale, analizându-le, fără a intra în contact
direct cu acestea
l
— Se apropie şi analizează martorii oculari, reacţionând la
comportamentul acestora
— Opresc automobilele şi cercetează pasagerii
— După caz, pot reacţiona violent, făcând presiuni asupra
martorilor, cu intenţia de a-i răpi
Caracteristicile răpirilor şi comportamentul umanoizilor în
timpul răpirilor pot fi definite în mod asemănător. În capitolele ce
urmează vom aminti şi aceste aspecte.
Desigur, prin intermediul HUMCAT, au putut fi descrise şi alte
trăsături ale umanoizilor, cum ar fi îmbrăcămintea sau înfăţişarea
acestora, forma şi statura misterioaselor fiinţe. Cu toate că
trăsăturile biologice ale străinilor se înscriu pe o scală foarte
variată, se pot distinge, totuşi, trei figuri elementare. Bineînţeles,
există mici diferenţe şi în cadrul acestor grupe, cu privire la
culoarea pielii, ochilor, forma acestora, forma capului etc.
Diferenţele, însă, nu pot contesta existenţa umanoizilor; e bine de
amintit că şi specia umană are reprezentanţi diferiţi, atât în ceea
ce priveşte culoarea pielii cât şi alte trăsături fizice. Să ne gândim
doar la diferenţa evidentă dintre boşimanii africani, de statură
mică, şi tipul scandinav. Să ne închipuim că suntem locuitorii
unei planete şi privim stupefiaţi cum a- terizează o navă
extraterestră, din care coboară navigatorii, iar printre ei desluşim
un boşiman, un japonez, un scandinav şi un negru a- merican, cu
o statură robustă. Locuitorii planetei străine ar fi de bună seamă
tulburaţi de diferenţele dintre specii, fiind greu de crezut că aceste
persoane pot proveni de pe aceeaşi planetă.
Deci, cele trei tipuri de’huţnanoizi definite de HUMCAT sunt:
Humanoizii de statură mică. De regulă, au înălţimi cuprinse
între 90-130 cm, un trup suplu, mărimea capului fiind mult prea
mare în comparaţie cu corpul. Din punctul de vedere al proporţie1
cap- corp, dimensiunile corespund unui embrion uman de cinci
luni. Este tipul cel mai frecvent întâlnit. Forma capului lor este
alungită, în formă de pară, ochii sunt mari, migdalaţi, iar gura
mică, fără buze. Nasul şi urechile sunt reduse la nişte simple
fante.
15
S-a afirmat că Watergate-ul cosmic a avut legătură cu acest tip
de umanoizi. Conform unor surse de specialitate, majoritatea
umanoizilor răniţi sau ucişi în urma confruntărilor cu omul se
încadrau în categoria acestui tip. Unele informaţii provenite de la
autopsiile efectuate pe victimele extraterestre ne dezvăluie că
greutatea lor este în jur de 18 kg. Faptul că au creierul mare, cu
foarte multe circum- voluţiuni, dovedeşte că sunt înzestraţi cu o
inteligenţă aparte, rezultatul unei evoluţii de mai multe milioane
de ani. Ochii dispuşi oblic, fără pupile, semnifică faptul că
senzorii lor vizuali sunt mai evoluaţi decât cei ai omului, aceste
fiinţe putând avea o acuitate vizuală clară şi pe întuneric. Braţele
lor sunt lungi şi subţiri, iar în prelungirea lor se află palma, cu o
încheietură foarte fină, terminându-se cu patru-şa- se degete
lungi. Tegumentul acestor umanoizi este elastic, dar foarte dur.
Câţiva ufologi consideră că pielea lor are rol în metabolismul
bazat pe fotosinteză. În lichidul corporal incolor nu s-a semnalat
prezenţa globulelor roşii. Un aspect deosebit este lipsa organelor
genitale care să-i diferenţieze în mascul şi femelă. Autopsiile au
relevat că inima şi plămânii alcătuiesc un tot unitar, iar în
stomacul lor s-a descoperit un organ asemănător glandei tiroide,
al cărui rol încă nu s-a putut stabili. Vârsta lor este aproximată la
2000 de ani. Aceste fiinţe sunt numite generic EBE
(Extraterrestrial Biological Entities – fiinţe biologice extraterestre),
dar în limbaj comun sunt cunoscute şi sub numele de „cei gri”,
datorită coloraturii tegumentului.
Fiinţe umanoide. Au o înălţime medie de 150-180 cm, dar nu
puţine sunt şi cele care depăşesc 2 metri. Înfăţişarea şi
comportamentul lor sunt asemănătoare cu ale oamenilor. Au
trăsături mai fine, uneori fiind chiar frumoase. Câteodată, nici nu
se pot deosebi de pământeni; seamănă mai cu seamă cu tipul
omului scandinav, datorită înălţimii, tenului alb şi părului blond.
Genurile feminin şi masculin sunt uşor de diferenţiat. Ochii lor
sunt mai mari decât ai omului, migdalaţi, uşor oblici, de regulă
albaştri. Conform declaraţiilor mai multor martori oculari, ochii
lor seamănă cu cei ai pisicilor, unii afirmând că sunt de culoare
roz. Sunt mult mai „sociabili” decât primul tip de extraterestri.
Dacă acest gen de umanoizi nu s-ar asocia cu u-
16
INTRODUCERE
fonauţii, ar putea fi consideraţi oameni obişnuiţi. Părerea unor
ufologi înclină spre convingerea că purtarea lor prietenoasă este
derutantă şi că unii ufonauţi de acest gen a. U reuşit să se
infiltreze deja în rândul pământenilor. Se presupune că aceştia
urmăresc ca, în timp, să acapareze conducerea celor mai
importante instituţii.
Aceste fiinţe sunt denumite „genul blond”. Conform declaraţiilor
ufologilor, aceştia au capacităţi paranormale şi telepatice, iar de
câteva ori, martorii oculari au declarat că aveau asupra lor nişte
instrumente şi aparate ciudate, care ar fi putut fi folosite atât la
răpiri, cât şi pentru anestezierea omului.
Cea de-a treia categorie a ufonauţilor este cea a uriaşilor.
Aceştia au o înălţime medie de 220-360 cm, dar s-au primit
informaţii şi despre fiinţe ce depăşeau patru metri. Acest tip cu
trăsături groteşti nu reprezintă un gen aparte, bine definit.
Deoarece nu au fost implicaţi în întâlniri de gradul IV şi nu
figurează nici în amintitul caz Watergate, existenţa lor este
improbabilă. Câteva apariţii ale acestui tip au fost semnalate într-
un procent infim, de doar 10% din totalul, întâlnirilor de gradul
III, fapt pentru care ufologii nu pot prezenta date concrete despre
această categorie a umanoizilor. Corpul lor este robust, acoperit
de păr, semănând cu cel al lui Yeti. Se poate spune că înfăţişarea
lor seamănă cu cea a celor gri (primul tip prezentat), având peste
trei metri înălţime.
Matematicianul român Mandics Gyorg a adunat date privitoare
la diferite evenimente OZN, cuprinzându-le într-un catalog,
denumit Enciclopedia fiinţelor extraterestre, în care sunt descrise
peste 200 de tipuri de ufonauţi. Aspectul cel mai important al
lucrării sale a fost că în paginile catalogului său se regăsesc doar
descrieri ale fiinţelor despre care avea informaţii certe, bine
fundamentate. Cercetătorul precizează originea informaţiilor, care
vin să certifice datele cuprinse.
Fizicianul spaniol Vicente Juan Ballester-Olmos, asociat al
reprezentanţei din Valencia al firmei Ford, s-a consacrat ani de-a
rândul prelucrării informaţiilor referitoare la evenimente OZN. În
1987, în colaborare cu Juan Femandez Peris, a editat
Enciclopedia întâlnirilor
17
de gradul III, în volum fiind descrise toate rezultatele obţinute
în urma cercetărilor. Ediţia cuprinde atât descrieri detaliate ale
câtorva sute de cazuri, cât şi date statistice. Peste 40% din
evenimentele prezentate au ca subiect ufonauţii de statură mică,
şi-anume cei gri, iar în 50% din cazuri face referire la tipul
umanoid al ufonauţilor. Restul de 10% se referă la ufonauţii
uriaşi şi alte fiinţe neconcordante cu tipurile amintite în paginile
anterioare. Din analizele statistice prezentate rezultă că
majoritatea ufonauţilor cercetaţi aparţin categoriei EBE şi celei de
tip umanoid. Analizele demonstrează că ambele tipuri de ufonauţi
sunt capabile de răpiri, dar acţionează după metode proprii şi, cu
siguranţă, cu scopuri diferite.
Aproape în toate cazurile analizate, pământenii răpiţi de
ufonauţi au fost supuşi analizelor medicale. „Cei gri” supun
martorul răpit unui „tratament” misterios, apropiind de subiect
un aparat de formă tubulară, ce emite un fascicul instens de
lumină, care imobilizează şi, uneori, anesteziază pacientul, iar în
urma intervenţiei suferite, subiectul rămâne cu sechele la nivelul
sistemului nervos, pierzându-şi cunoştinţa. Martorii care au fost
supuşi unei asemenea intervenţii nu-şi mai amintesc nimic din
incident; ei sunt apoi trataţi corespunzător, de specialişti, şi, în
timp, reuşesc să reconstituie fragmente din cele petrecute la
bordul navei.
în general, EBE denotă un comportament indiferent. Ei nu sunt
nici prietenoşi, dar nici refractari, tratând pământenii răpiţi ca pe
nişte cobai. Întâlnirile sunt pasive, foarte rar existând comunicare
între subiecţi.
Comportamentul ufonauţilor înalţi, de tip umanoid, este total
diferit. Doar în 30% din incidente a fost relevată utilizarea
fascicului paralizant. De cele mai multe ori lucrează mental,
determinând martorii să urce la bordul navei lor, aceştia
neputându-se opune unei forţe inexplicabile. Sunt fiinţe sensibile,
deseori atenţionând martorul asupra catastrofelor ce pândesc
omenirea, transmiţând prin intermediul acestora nişte mesaje ce
servesc interesul pământenilor. Avem cunoştinţă despre un astfel
de mesaj prin care ufonauţii au tras un semnal de alarmă pentru
scăderea nivelului de poluare a Pământului.
18
INTRODUCERE
Protagoniştii relatărilor despre ufonauţi sunt de cele mai multe

ori, cei gri şi cei blonzi
19
Deseori, aceşti martori dobândesc capacităţi paranormale,
extrasenzoriale (ESP). Cu toate că şi aceşti ufonauţi efectuează
experimente pe oamenii răpiţi, intervenţiile lor nu sunt
chinuitoare, ca şi cele practicate de cei gri. De multe ori, ei
încearcă să-i liniştească, să-i încurajeze pe pământeni, lucru ce
pare deosebit de „uman”. În multe cazuri, oamenii supuşi
tratamentului umanoizilor capătă capacităţi de vindecare
miraculoasă. Aceşti ufonauţi au cunoştinţă, deopotrivă, de
tratamentul celor gri, dar ei se delimitează vădit de
comportamentul acestora, spunând că au intenţii bune. Relatările
privind humanoizii şi metodele lor de răpire diferă în aşa măsură,
încât s-ar putea spune că cele două tipuri de ufonauţi aparţin
unor civilizaţii cosmice distincte.
însă, au existat situaţii controversate, în care omul răpit de
extraterestri, odată ajuns pe navă, a întâlnit două categorii de
ufonauţi: tipul gri şi tipul umanoid, fapt ce a determinat ufologii
să afirme că cele două tipuri de ufonauţi sunt delegaţii uneia şi
aceleiaşi civilizaţii extraterestre. Poate că, odată cu trecerea
timpului, se vor obţine date concrete, care să confirme această
constatare, însă întâlnirile de gradul III şi IV mai trebuie
analizate.
La început, cercetătorii incidentelor OZN nu au acordat atenţia
cuvenită acestor răpiri. În introducere am amintit, deja, că în anii
’60 ufonauţii au fost socotiţi doar pasageri ciudaţi ai OZN-urilor,
ca apoi, odată cu sporirea numărului incidentelor OZN, în anii
’70, martorii oculari, supuşi ulterior hipnozei, să facă dezvăluiri
senzaţionale despre acele fiinţe extraterestre. Pe baza acestor
informaţii, ufologii au ajuns la concluzia că extraterestrii
acţionează conform unui plan stabilit, aceştia având capacitatea
de a provoca tulburări de memorie celor „trataţi”. În acelaşi timp,
relatările au pus în lumină certitudinea că evenimentele petrecute
la bordul navei au fost percepute de către subiecţi ca un fapt real,
cel puţin din punct de vedere psihic. Întrebarea care se iveşte
este: aceste incidente au aspecte reale şi din punct de vedere fizic?
Ufologia a realizat un salt spectaculos cu ocazia mediatizării
unor incidente relatate de câţiva martori. Acest fapt a determinat
apariţia
20
INTRODUCERE
a tot mai multor persoane care să confirme certitudinea acestor
întâmplări, contribuind în mare măsură la acumularea datelor şi
informaţiilor din domeniul ufologiei.
Această situaţie a luat amploare în anii 1987-1988, când
afirmaţiile scriitorului Whitley Strieber au trezit interesul opiniei
publice. Era un lucru senzaţional ca o persoană publică să-şi ia
angajamentul şi răspunderea să declare în faţa miilor de cititori
că a fost victima unei răpiri OZN, în ciuda faptului că la adresa sa
au început să apară numeroase critici. A fost acuzat de declaraţii
false şi de intenţia de a obţine beneficii materiale. Cert este, însă,
că Strieber nu era singura persoană publică ce s-a încumetat să
afirme acest lucru.
Numele lui Budd Hopkins este des asociat cu domeniul
întâlnirilor de gradul IV. Cartea sa, Timpul pierdut (Missing Time),
apărută în 1981, este considerată şi în zilele noastre cel mai
elocvent studiu al fenomenului OZN. Hopkins a colaborat cu
psihiatri şi psihologi, efectuând o analiză foarte amănunţită a
cazurilor de răpiri. HUMCAT are în evidenţele sale peste 300 de
cazuri de răpiri, iar numărul a- cestora este în continuă creştere.
Hopkins, prin analizele sale, a descoperit mai multe elemente
caracteristice, care, după toate probabilităţile, fac referire la
răpiri. A accentuat că, în majoritatea cazurilor de răpiri, cei care
au fost subiecţii acestor incidente şi-au pierdut memoria şi, ca
urmare, nu pot recunoaşte tratamentul la care au fost supuşi,
subconştientul lor înregistrând momentul respectiv ca fiind timp
pierdut. În aceste cazuri, martorul nu poate distinge dimensiunile
timpului real, acesta ajungând la destinaţie mai târzivi decât ar fi
fost normal. Jenny Randles, renumita cercetătoare britanică,
înclină în favoarea analizării factorului OZN. Acest fenomen apare
în timpul vizualizării unui OZN, martorul ocular având senzaţia
că în jurul său se produc modificări ale mediului, îşi pierde
luciditatea şi, de asemenea, noţiunea timpului. (Această
schimbare de stare se produce brusc, situaţie descrisă şi în
povestea Vrăjitorul din Oz, unde personajul principal, Dorothy, se
confruntă cu o astfel de schimbare a mediului).
Martorii afirmau că, în aceste cazuri, cuprinşi de un sentiment
de împăcare, se cufundă într-o lume ireală, calmă; apoi, la
întoarcere,
21
nu aveau nici urmă de îndoială că ar fi părăsit, vreodată, locul
lor. Fenomenul Oz este demn de teată atenţia, deoarece pare o
stare provocată, presupunându-se că scopul acesteia este
distragerea atenţiei individului de la impulsurile exterioare, ale
mediului, astfel încât martorul să-şi concentreze întreaga atenţie
doar la procesele derulate în subconştientul său, proces a cărui
urmare este inducerea unei stări de satisfacţie deplină, împăcarea
totală cu sine. O stare mai potrivită nici că ar putea exista, pentru
efectuarea în bune condiţii a răpirii. Inchipuiţi-vă cum ar
reacţiona un individ puternic, robust, dacă ar fi conştient că este
pe cale să fie răpit. Cu siguranţă, ar riposta violent. Ufologii au
pus în lumină şi un alt aspect interesant: de numeroase ori,
individul răpit devine un „zburător”, plutind uşor în aer, până la
nava extraterestrilor.
Dar, oare, putem accepta relatările despre răpiri ca o dovadă
fizică? Este deja unanim acceptat că răpirile sunt reale din punct
de vedere psihologic, lucru demonstrat de cercetători, însă
aspectul lor fizic rămâne, deocamdată, o probabilitate. Budd
Hopkins a afirmat că intervenţiile chirurgicale la care au fost
supuşi martorii, după spusele lor, ar trebui să aibă nişte urme
fizice vizibile. Şi, într-adevăr, nu s-a înşelat. Majoritatea
persoanelor analizate prezentau înţepături şi tăieturi abia vizibile,
despre care martorul nu putea da relaţii, dar care corespund ca
descriere cu intervenţia chirurgicală la care fusese supus în OZN,
după cum relevă şi tratamentul hipnotic. De atunci, au mai
apărut şi alte dovezi palpabile, de exemplu, rămăşiţele unor
sonde, denumite generic implanturi, care au fost introduse de
ufo- nauţi în orificiile nazale sau sub tegumentul pacientului, cu
ajutorul acestora putându-se urmări activitatea subiectului.
Aceste dovezi, însă, nu au fost considerate concludente de unii
ufologi, la fel ca teza lui Hopkins, care susţine că străinii folosesc
gene umane pentru îmbunătăţirea speciei lor. În cartea Intruşii,
apărută în 1987, Hopkins abordează alte cazuri şi aduce în
atenţia publicului o descoperire stupefiantă. Conform părerii sale,
răcirile martorilor sunt regulate, în unele cazuri străinii răpind
acelaşi individ de mai multe ori, iar incidentul afectează nu numai
familia, ci şi rudele a
22
INTRODUCERE
cestora, fapt ce dovedeşte caracterul conştient al planificării
genetice. Dacă relatările au la temelie elemente şi date reale,
atunci vizitatorii
— Şi anume „cei gri” – manipulează embrioni umani,
prelevându-i şi producând un hibrid om-extraterestru.
Ipoteza este deosebit de bizară şi stupefiantă, dar, înainte de a
ne asuma dreptul de a a comenta această afirmaţie, haideţi să
aflăm câteva lucruri în legătură cu activitatea seculară – poate
chiar milenară – a vizitatorilor Terrei.
23
STRĂINII DIN SPAŢIU
semeni cazurilor de observare a obiectelor zburătoare nei
dentificate, întâlnirile cu ufonauţii au loc, de cele mai multe ori, în
spaţii deschise. Evenimente bizare, misterioase, cu nave spaţiale
extraterestre, pot surveni cu totul imprevizibil, mai cu seamă
seara, în timpul unei plimbări obişnuite sau în timpul unei
călătorii cu maşina pe şosea. Se poate ca în drum spre casă, după
lăsarea serii, să observaţi o lumină stranie, foarte puternică.
Uneori, dacă vă aflaţi întâmplător prin curte, chiar dacă afară s-a
întunecat, să vă cadă privirea din întâmplare asupra unui aparat
zburător ciudat, ce pare a fi un OZN.
Dar cum decurg lucrurile dacă un asemenea aparat aterizează
tocmai în grădina casei, iar din navă coboară nişte fiinţe ciudate,
cu o fizionomie mult diferită de cea a noastră, se îndreaptă către
dumneavoastră şi… nu par tocmai prietenoase? Oare, cu ocazia
unei întâlniri de gradul III, ufonauţii intenţionează întotdeauna
să-i răpească pe cei observaţi?
Conform datelor pe care ufologia le deţine, nu toate
evenimentele de acest gen s-au soldat cu răpiri. Uneori,
extraterestrii ignoră în totalitate prezenţa pământeanului şi
afişează o indiferenţă inexplicabilă, părând preocupat doar de
anumite aspecte ale mediului. Însă, câteodată, OZN-urile au
aterizat vădit intenţionat, atunci când au observat „martorul”.
Uneori, aparatele aterizează pur şi simplu, fără a se putea
aprecia motivele. În asemenea cazuri, ufonauţii nu se arată şi ne
rezervăm dreptul de a nu face afirmaţii despre aceste incidente,
pentru a nu oferi explicaţii nefondate sau controversate.
Această ediţie abordează tema vizitatorilor extraterestri, cazurile
semnalate pe parcursul ultimului secol, relatările noastre
bazându-se pe descrierile martorilor oculari şi ale subiecţilor unor
întâlniri de gradul III.
Caracteristica evenimentelor abordate este că aproape toate s-
au petrecut sub cerul liber, dar există, totuşi, un procent destul
de semnificativ de cazuri care s-au „desfăşurat” la bordul
aparatelor de zbor extraterestre.
25
Dosarele O/N 2: EXTRATERESTRII
UN MISTERIOS CAZ DE DISPARIŢIE
i
25 decembrie 1903, Szuhapatak, Ungaria
Deşi implicarea extraterestrilor în evenimentele de mai jos nu
este deloc clară, acest caz dovedeşte modul în care dispariţia fără
urmă a unor oameni ajunge să fie pusă pe seama OZN-urilor.
în seara zilei de Crăciuii a anului 1903, la Szuhapatak (Szuha-
baranka), în jurul orei 20,00, Petrovszki Ivan a fost trimis de soţia
sa după apă, la fântâna din curte. Cam pe la aceeaşi oră, preotul
satului, care fusese să facă o vizită la un bolnav, se întorcea la
parohia aflată vizavi de casa familiei Petrovszki. Preotul tocmai
deschidea poarta, când, spre marea sa uimire, a observat o
lumină puternică aprinzându-se în urma sa şi iluminând tot
satul. Preotul, căutând sursa de lumină, s-a întors şi a văzut un
obiect misterios, plutind în jurul fântânii familiei Petrovszki. La
un moment dat, acel obiect ciudat şi-a intensificat brusc
luminozitatea, după care s-a ridicat în văzduh şi a dispărut pe
cerul înstelat. D-na Petrovszki a ieşit din casă în mare grabă şi a
început să-şi strige disperată soţul, dar acesta nu mai era de
găsit. A doua zi dimineaţă, procurorul Dr. Agoston Gabor (sosit de
la Huszt) a audiat martorii şi a consemnat totul într-un proces
verbal. În aceste relatări se menţiona şi faptul că în jurul fântânii
rămăsese o urmă misterioasă, un cerc întunecat, cu un diametru
de şase metri, în interiorul căruia zăpada se topise. Încă în
aceeaşi zi, trupele de ordine, aflate sub conducerea ofiţerului
Kovacs, au cercetat toată zona, dar n-au găsit nicio urmă de-a lui
Petrovszki Ivan, care n-a mai apărut, de altfel, niciodată.
URME ÎN DEŞERT 1924, Irak
Conform surselor din acea vreme, doi piloţi cu experienţă ai
Forţelor Aeriene Regale engleze au dispărut definitiv, în timpul
unui zbor de rutină deasupra deşertului din Irak. La prima
vedere, întâmplarea
26
nu pare a avea nimic neobişnuit, în afară de tragismul ei, dar la
o cercetare mai amănunţită apar numeroase elemente ciudate.
Piloţii Steward şi Day porniseră într-un zbor scurt de la baza
RAF, dar din cauza unei defecţiuni la motor, au fost nevoiţi să
facă o aterizare forţată în deşertul irakian. Operaţiunea de căutare
a celor doi a fost încununată de succes, în prima fază, echipa de
salvare găsind după scurt timp epava avionului. Apoi, la câţiva
km de la locul accidentului se distingeau clar urme de paşi, semn
că amândoi supra- vieţuiseră accidentului şi că porniseră pe jos
prin nisipul fierbinte. Mergând însă pe urmele paşilor, echipa de
salvare avea să facă o descoperire înspăimântătoare. Intr-un
anumit punct al itinerariului celor doi piloţi, urmele de paşi
dispăreau brusc, de parcă fuseseră tăiate, lăsând impresia că cei
doi fuseseră ridicaţi în aer. Cu toate acestea, nu s-au găsit urme
care să ateste că se dusese vreo luptă sau că se petrecuse un
altfel de incident. Cazul a rămas o enigmă până-n ziua de azi. Cei
doi piloţi n-au mai fost văzuţi niciodată şi probabil nu se va afla
niciodată care a fost motivul dispariţiei lor. O altă ciudăţenie a
acestui caz este aceea că echipa de salvare n-a putut găsi nicio
defecţiune la motorul avionului. Şi atunci, se pune în mod firesc
întrebarea: ce anume i-a determinat pe cei doi piloţi, de altfel
foarte experimentaţi, să aterizeze forţat în inima deşertului,
departe de zonele locuite, riscându-şi astfel viaţa?
MISTER PE OCEAN
12 august 1934
Această relatare aparţine unui cititor al revistei „Szines UFO” şi
a fost trimisă la redacţie, fiind publicată într-unul din numere.
Redăm ciudata întâmplare, fără niciun fel de modificări.
"Mă numesc Osvath Laszlo şi sunt posesorul unei diplome de
inginer electromecanic, fiind absolvent al Academiei de Marină din
Genova. M-am angajat ulterior ca mecanic-şef pe un vas de
22.000 tone tdw la o societate italiană de navlosire. Pe 12 august
1934, navigam de la Genova spre Singapore, prin strâmtoarea
Gibraltar, când
27
a avut loc următoarea întâmplare: ne aflam pe mare de aproape
două săptămâni. Într-o seară frumoasă de vară, cu cerul înstelat,
pe la zece fără un sfert stăteam pe puntea de comandă, lângă
timonier, deşi nu eram de serviciu. Pe partea dreaptă a punţii,
rezemată de balustradă, stătea soţia ofiţerului responsabil cu
bucătăria, admirând marea. Câteodată, nevestele ofiţerilor
primesc dreptul de a-şi întovărăşi soţii pe drum. Femeia era
însărcinată în luna a treia, având deja doi copii, pe care îi lăsase
în grija surorii ei, la Genova. Alături de soţia ofiţerului se aflau doi
maşinişti italieni, iar de cealaltă parte, doi marinari italieni. La un
moment dat, cu totul pe neaşteptate, în partea din dreapta, sus,
la o înălţime de circa 2-300 m, a apărut un obiect zburător de
culoare albă, care semăna cu un Zeppelin, dar a- vea o lungime
mai mică decât cea a vaporului nostru, ce măsura 140 m.
Obiectul răspândea o lumină extrem de puternică, aşa că tot ceea
ce cuprindea haloul luminos emanat de acesta (nava şi marea din
jurul ei) era luminat ca în miezul zilei. După aceea, ca la un semn,
din obiectul plutitor a fost proiectat asupra femeii un fascicul de
lumină orbitor. Fenomenul a durat numai 2-3 secunde, iar când
lumina s-a stins, femeia nu se mai afla pe vas. Ne-am gândit că
ameţise din cauza luminii puternice şi căzuse în mare. Pe vas a
început să se creeze panică, iar soţul ei, care nu se afla pe punte
în timpul evenimentelor, a intrat într-o stare de şoc. Am dat
imediat ordin către cei din sala maşinilor: cu toată puterea înapoi
150-200 m! Am căutat apoi femeia până dimineaţa, dar n-am
reuşit s-o găsim. În ciuda acestei tragice întâmplări, am fost
nevoiţi să ne continuăm călătoria, iar la înapoierea în portul
Genova, căpitanul vasului a raportat incidentul la căpitănia
portului. Deoarece nu puteam să-l lăsăm pe soţul femeii să
meargă singur acasă, eu şi un ofiţer de rangul I l-am condus,
pentru a fi alături de el, în caz că ar fi avut nevoie de ajutor. Cei
doi copii ai săi se jucau veseli în grădină şi, spre stupoarea
noastră, când am intrat în casă, am dat cu ochii de… soţia
ofiţerului, care, supărată, şi-a întâmpinat bărbatul cu reproşuri:
„Mi-ai promis că mă duci în această călătorie, iar tu ai plecat
singur şi m-ai lăsat aici.” Bărbatul nu înţelegea deloc ce se
întâmplă şi tot încerca să se scuze, spunându-i
28
că, de fapt, fuseseră tot timpul împreună. La rândul nostru, i-
am confirmat femeii că ne-am întâlnit zilnic pe vas şi că am luat
masa împreună.
în dimineaţa în care noi ajunsesem în port, femeia se trezise în
patul ei de acasă, conform spuselor surorii sale. Despre cele
întâmplate anterior nu-şi mai aducea deloc aminte şi susţinea
într-una că ea se aflase acasă pe toată durata călătoriei. Soţul a
întrebat-o apoi ce s-a întâmplat cu fătul, căci trecuseră două luni
şi jumătate de la plecarea vaporului şi sarcina trebuia să se
cunoască. Femeia s-a arătat surprinsă, spunându-i soţului ei că
nu înţelege de unde până unde ar fi trebuit să fie ea gravidă.
Ziarele din acea vreme au semnalat e- venimentul, dar, cum se
întâmplă de fiecare dată, orice minune durează doar trei zile. Pe
atunci nu se auzise de OZN-uri şi, deci, nimeni nu a făcut
legătura cu aceste fenomene.
După această întâmplare am mai rămas în serviciul navigant
vreme de doi ani, după care m-am întors acasă. Până acum n-am
mai povestit nimănui ce mi s-a întâmplat, ca să nu fiu luat drept
nebun. Dar mă gândeam adeseori care ar fi putut fi explicaţia
fenomenului. Numai acum, după atâţia ani, când am început să
mă preocup mai îndeaproape de viaţa extraterestră, mi-am dat
seama de posibilitatea ca la baza acestei întâmplări să se fi aflat
fenomenul OZN.
O ÎNTÂMPLARE BIZARĂ vara anului 1942, Anglia
Bemard este un bărbat în vârstă de 50 ani şi are o căsnicie
fericită. Iniţial a fost angajat al RAF (Forţele Aeriene Engleze),
după care s-a angajat în cadrul căilor ferate, pentru ca în anii ’50
să devină infirmier la un spital, loc în care a continuat să lucreze
până de curând. Cei care îl cunosc îl consideră un om serios şi
inteligent.
Viaţa aparent banală a lui Bemard este marcată de existenţa
unei preocupări obsesive pentru dezlegarea unui secret, din cauza
căruia a trebuit să consulte mai mulţi medici şi psihiatri. A apelat
şi la autorul acestei cărţi, cerându-i ajutorul, pentru a convinge
medicii că
29
întâmplările prin care trecuse erau adevărate. În ceea ce mă
priveşte, nu am putut decât să confirm că amintirile lui şocante
puteau fi privite prin prisma faptului că se mai înregistraseră
anterior multe întâmplări asemănătoare.
în timpul celui de-al doilea război mondial, Bernard cunoscuse
o fetiţă, care se numea Angela Shine. La vremea aceea, Angela
avea 12 ani, iar Bernard, 14. Într-o zi din vara anului 1942, cei
doi s-au plimbat pe un deal, unde au descoperit câteva cartuşe
goale, rămase după nişte exerciţii militare. Bernard îşi aminteşte
această întâm plare în felul următor: „Acolo, am simţit pentru
prima dată în viaţă o linişte sufletească deplină. Stăteam amândoi
în iarbă, când în apropiere s-a auzit dintr-o dată un glas
bărbătesc: «Sunt aici!» Cel care spusese aceste lucruri mai era
însoţit de încă un bărbat. Văzându-i pe cei doi, ne-am ridicat.
Unul dintre bărbaţi s-a apropiat şi a îngenunchiat lângă noi.
Celălalt nu s-a mişcat. Străinii au discutat între ei, au făcut nişte
observaţii ciudate, au spus nişte numere şi au folosit expresii
neobişnuite. «Sunt copii frumoşi, aşa-i?» a întrebat unul dintre ei,
la un moment dat”. Bernard nu prea şi-i mai aduce aminte, dar
reţine faptul că erau simpatici şi induceau un puternic sentiment
de pace şi linişte interioară. Nici el, nici Angela n-au putut să-şi
amintească dacă hainele pe care le purtau cei doi oameni aveau
culori ţipătoare sau strălucitoare.
Apoi, străinii cei misterioşi au avertizat copiii să nu povestească
nimănui despre această întâlnire, orice s-ar întâmpla. I^-au
promis că vor reveni. Când Bernard a întrebat de unde veniseră,
unul dintre ei a arătat în sus, spre cer şi a spus numai atât: de
acolo. A mai adăugat ceva, pe o voce scăzută, dar, după 40 de ani
de la petrecerea a- cestor evenimente, Bernard nu-şi mai aduce
aminte care era sensul acestor cuvinte. Pe urmă, cei doi străini le-
au cerut copiilor să se întindă pe iarbă şi să doarmă. Aceştia au
făcut aşa cum li se spusese, au închis ochii şi au simţit cum îi
înconjoară o căldură puternică, a- semănătoare celei emanate de
soare într-o zi caniculară. Pentru scurtă vreme, Bernard şi Angela
au fost dezorientaţi şi n-au ştiut ce se întâmplă, apoi se pare că
au adormit, deoarece nu-şi mai amintesc de
30
cât momentul în care s-au ridicat de pe iarbă şi au început să
coboare de pe deal.
Când au ajuns la prima clădire, s-au întâlnit cu o persoană
care le-a spus să se grăbească spre casă. Bernard a observat
atunci că avea o pată ciudată, de culoare vineţie, pe braţ, pe
partea opusă cotului, de parcă ceva l-ar fi pişcat sau i-ar fi înţepat
pielea. Mult mai târziu avea să afle că pe acolo trece una dintre
arterele importante ale sistemului circulator.
Când i-a arătat Angelei „vânătaia”, ea a descoperit că avea o
pată asemănătoare în acelaşi loc de pe braţ.
Acasă au fost întâmpinaţi cu uşurare, dar după ce spaima
părinţilor a trecut, au fost luaţi la întrebări şi au fost surprinşi să
vadă că nu-i crede nimeni că doar se plimbaseră pe deal.
Neîncrederea părinţilor provenea mai ales din faptul că Bernard şi
Angela nu lipsiseră numai câteva ore, ci o zi şi o noapte.
Nu la mult timp după aceea, Angela s-a întors la Londra, iar
Bernard nu a mai revăzut-o niciodată. În schimb, a rămas marcat
pentru tot restul vieţii de ciudata întâmplare pe care o trăiseră
împreună şi a încercat mereu să îi dezlege taina. Însă, deoarece
întâmplarea are câteva momente atipice, care o fac cu adevărat
ciudată şi pentru ca enigma să poată fi definitiv elucidată, ar fi
foarte important să putem vorbi şi cu Angela.
PRIMUL CAZ DIN ANGLIA septembrie 1942, Newbiggin, Anglia
Mult timp, Albert Lancashire a fost urmărit de amintirea unei
întâmplări ciudate, petrecută cu mult timp în urmă, întâmplare al
cărei sens i s-a revelat definitiv în anul 1976, datorită unoc vise
cel puţin la fel de ciudate. Spre deosebire de alte cazuri, lui Albert
Lancashire i-a fost clar încă de la început că în septembrie 1942 a
văzut un OZN.
Evenimentul s-a întâmplat pe când se afla în serviciu de gardă
la o bază radar secretă, situată la nord de Newbiggin. Iniţial n-a
văzut
31
1
decât o lumină ciudată, apropiindu-se dinspre mare şi s-a
gândit că ar putea fi vorba despre o nouă armă secretă. A ieşit din
ghereta în care se afla, pentru a putea vedea mai bine ce se
întâmplă, dar, spre surprinderea sa, în acel moment, asupra lui a
fost proiectat un fascicol de lumină galbenă şi în clipa imediat
următoare a simţit că pluteşte.
Următorul lucru de care îşi aminteşte a fost acela că se afla din
nou în faţa gheretei, puţin ameţit şi dezorientat, şi că în zare se
putea vedea un aparat ciudat, care se îndepărta de el. Restul
evenimentelor petrecute în intervalul de timp dintre ridicarea sa
în aer şi momentul în care a redevenit conştient, a rămas ascuns
ani de-a rândul în subconştientul său, fără a putea să afle ce i se
întâm-plase de fapt.
Această stare a durat până în anul 1976, când o serie de vise,
care s-au repetat vreme de mai multe luni, i-au dezvăluit care era
sensul celor petrecute în toamna anului 1942. Imaginile onirice
refăceau, de fapt, filmul evenimentelor, respective, inclusiv
secvenţele pe care Albert nu şi le mai amintea.
Iată ce au revelat acestea: după acea repriză de „levitaţie”, pe
care am definit-o în primul capitol ca fiind efectul Poplins, Albert
s-a trezit într-o încăpere. Aici a văzut o femeie cu o fizionomie
apropiată de cea asiatică, stând pe un pat.
Femeia era înaltă, cu un corp bine proporţionat şi doar forma
mai puţin rotunjită a feţei şi ochii enormi, migdalaţi, indicau
faptul că nu era de origine europeană. Albert nici nu s-a gândit că
acea femeie s-ar putea să nu aparţină speciei umane.
La un moment dat, în încăpere a intrat un bărbat care purta un
costum alb, mulat pe corp. Acesta i-a pus pe ochi o pereche de o-
chelari şi, din acel moment, Albert nu-şi mai aminteşte decât cum
a fost scos dintr-un vehicul în faţa gheretei de pază şi cum se uita
uimit după obiectul care se îndepărta.
Cazul său a fost studiat de Organizaţia Britanică de Cercetare a
Fenomenului OZN (BUFORA) şi, după părerea specialiştilor din
cadrul acestei organizaţii, el este primul englez care a intrat în
contact cu vizitatorii extraterestri.
32
t
BIZARELE FĂPTURI DIN ADÂNCUL PĂDURII vara anului 1944,
Le Verger, Franţa
Relatarea acestei întâmplări, care a constituit cu certitudine
prima întâlnire de gradul III din Franţa, a fost publicată în 1972
într-o revistă franceză despre OZN-uri, Lumieres dans la nuit
(Lumini în noapte), de către cercetătorul francez Fernand Lagarde.
Protagonista întâmplării este o fetiţă de 13 ani, Madeleine Ar-
noux, care în acea după-amiază se dusese cu bicicleta în pădurea
a- propiată, pentru a culege fragi.
Nici nu intrase bine în pădure, când a observat un obiect
argintiu de mărimea unui automobil de mic litraj. A sprijinit
bicicleta de un pom şi s-a apropiat de obiectul bizar, în jurul
căruia se aflau nişte omuleţi cu o înfăţişare ciudată. Ceea ce a
frapat-o pe micuţa Madeleine Amoux, atunci când a văzut bizarele
făpturi coborâte din OZN, a fost faptul că indivizii nu erau mai
înalţi de un metru. Fetiţa, speriindu-se la vederea acelor fiinţe
îmbrăcate în veşminte stranii, de culoare maro, a luat-o la fugă
spre bicicletă, dar, înainte de a reuşi să se pună la adăpost, a
simţit că paralizează şi nu mai poate să facă nicio mişcare. Nu ştie
cât a durat această stare, deoarece pierduse noţiunea trecerii
timpului. N-a mai putut vedea nici acel vehicul ciudat şi nici
fiinţele care se aflau lângă el, deoarece era întoarsă cu spatele la
aceştia.
După ce a ieşit din starea de paralizie, s-a întors speriată, cu
gândul să vadă ce e în spatele ei, dar obiectul argintiu şi străinii
aceia misterioşi dispăruseră fără urmă.
TAINA DIN VÂRFUL MUNTELUI
13 august 1947, Villa Santina, Italia întâmplarea de mai jos a
fost relatată de un martor ocular, un profesor din Milano, pe
nume Luigi Johannis Rapuzzi. Una dintre marile pasiuni ale
acestuia (în afară de aceea de a scrie nuvele SF) erau excursiile
montane.
33
în ziua în care s-a petrecut întâmplarea respectivă, pornise cu
rucsacul şi cu pioletul la munte, unde avea să trăiască cea mai
incredibilă aventură din viaţa lui. Aflându-se pe pantele alpine,
profesorul a văzut în apropiere un obiect ciudat aterizând şi, când
s-a apropiat, pentru a afla despre ce este vorba, a văzut două
fiinţe ciudate ieşind din interiorul acestuia.»,
Fiinţele respective aveau înălţimea cam de 90 cm şi o înfăţişare
neobişnuită. Nu aveau podoabă capilară, capul era
disproporţionat de mare, faţă de restul trupului, iar chipul părea
mutilat, lipsa septului nazal şi ochii foarte mari dându-i un aspect
hidos.
Profesorul s-a speriat, văzând că acele făpturi ciudate se
apropie de el şi a ridicat pioletul, pentru a se apăra de un
eventual atac din partea acestora. Atunci, una din fiinţe a ridicat
braţul şi a proiectat aşupra băiatului un fascicul de raze
luminoase, care i-au paralizat orice mişcare.
Rapuzzi a fost cuprins de o stare de somnolenţă care i-a
atenuat capacitatea senzorială şi nu-şi mai aduce aminte cât a
durat această situaţie (factorul Oz). Când şi-a revenit, n-a mai
văzut nici străinii cei ciudaţi, nici vehiculul, dar nu-şi putea da
seama când şi cum au reuşit aceştia să dispară, deoarece se
aflaseră mereu în imediata lui apropiere şi, în plus, zona era
lipsită de orice obstacole care ar fi putut împiedica vizibilitatea.
S-a întors în sat, împleticindu-se, şi a povestit întâmplarea
ciudată prin care trecuse. Întrucât pe atunci nu existau
cercetători care să se ocupe de problema OZN-urilor, profesorul n-
a reuşit decât să stârnească curiozitatea sătenilor.
De-abia în primăvara anului 1964, întâmplarea a fost publicată
în presă, devansând astfel cazurile asemănătoare, care aveau şi
ele să fie ulterior mediatizate pe larg în întreaga lume (cum ar fi
cele a- le lui Betty şi Barney Hill sau cel al brazilianului Villas
Boas).
Totuşi, Rapuzzi n-a fost supus niciodată unei hipnoze regresive,
care să confirme (sau să infirme) presupunerea că fiinţele
umanoide l-ar fi răpit şi l-ar fi supus unei operaţii de spălare a
creierului, pentru a-i şterge din memorie amintirea celor
întâmplate în interiorul OZN-ului.
34
AVENTURA DIN GOLFUL SAWBILL 2 iulie 1950, lacul Steep
Rock, Ontario, Canada
Acest caz de întâlnire cu un OZN a fost relatat în revista Fate,
la începutul anilor ’50.
Inginerul-şef al minei de fier din Steephrock pornise într-o
excursie, împreună cu soţia sa. Au hotărât să-şi instaleze cortul
în zona retrasă şi liniştită a golfului Sawbill, nu departe de mal.
Incet-încet începuse să se întunece. Tocmai se pregăteau de
culcare când, deodată, aerul începu să vibreze, după care au auzit
sunete ciudate venind dinspre golf. Au ieşit din cort şi, căutând
sursa sunetelor, s- au îndreptat spre golf.
S-au căţărat pe o stâncă şi, spre marea lor uimire, au zărit un
obiect ciudat care plutea pe apă. Vehiculul semăna cu două
farfurii puse una peste alta, iar pe margini era prevăzut cu
hublouri cu rame negre, amplasate la o distanţă de 1 m unul faţă
de celălalt. Cei doi au privit consternaţi farfuria zburătoare.
Avuseseră de mai multe ori prilejul să audă despre astfel de nave
extraterestre, dar până atunci nu luaseră niciodată în serios
existenţa lor. Pentru a vedea mai bine despre ce este vorba, s-au
retras în spatele stâncii şi de acolo s-au uitat la obiect.
în partea superioară a hiperbolidului se afla o cupolă glisantă,
care la un moment dat s-a deschis, lăsând să coboare 10 omuleţi
de circa 120 cm înălţime. Aceştia se mişcau sacadat, purtând
combinezoane şi căşti asemănătoare celor de astronaut. Cei doi
au putut observa că pe pieptul fiecărui individ strălucea o cutie
argintie. Când au terminat lucrul, au intrat în interiorul
vehiculului, iar OZN-ul a decolat, producând acel sunet ciudat, pe
care cei doi îl auziseră şi la început, şi a dispărut din câmpul lor
vizual. Deşi obiectul şi bizarele fiinţe se aflaseră la o depărtare
mai mare de 200 m, ei au putut să determine cu aproximaţie şi
dimensiunea OZN-ului, raportându-l la copacii de pe malul
golfului.
Avea o formă lenticulară, înălţimea sa maximă era de circa 4-5
m, iar cea minimă de 3 m. Diametrul era de aproape 15 m.
35
VIZITATORII LUI SHEILA 4 februarie 1951, Withdean, comitatul
Sussex într-o dimineaţă, pe la ora şase şi jumătate, Sheila, o
tânără englezoaică, ieşise să se plimbe prin grădină, cu gândul să
se mai destindă. Dar plimbarea avea să se dovedească a fi până la
urmă o adevărată aventură. Spre surprinderea ei, la un moment
dat, a observat un obiect ciudat, de culoare argintie. Din interiorul
obiectului răz- bătea o lumină verde, pulsatorie. La scurtă vreme,
din interiorul o- biectului au ieşit trei fiinţe stranii, scunde de
statură, îmbrăcate în nişte salopete ciudate, de culoare kaki.
Făpturile se deplasau într-un mod ciudat, parcă levitând. S-au
îndreptat plutind spre fata care încremenise de spaimă, dar, la un
moment dat, s-au întors brusc spre vehiculul din care ieşiseră.
Mişcările omuleţilor erau cel puţin la fel de ciudate ca înfăţişarea
lor; iar întoarcerea bruscă a acestora se petrecuse ca o scenă
dintr-un film derulat invers. După ce fiinţele misterioase au
dispărut în interiorul navei, aceasta şi-a luat zborul, rotindu-se în
jurul propriei axe. Mulţi ani după aceea, în 1970, Sheila (care
între timp se mutase în Perth, în vestul Australiei) avea să mai
trăiască încă o întâlnire de gradul II. Se întorcea acasă, noaptea,
în jurul orei două, când, dinspre dealurile de lângă drum a apărut
brusc o lumină strălucitoare, puternică. Pentru a evita coliziunea
cu vehiculul care emitea acea lumină, Sheila a fost nevoită să facă
un viraj strâns şi să iasă de pe şosea. Apoi a coborât din maşină
şi a mai a- pucat să vadă cum OZN-ul dispare la orizont.
OARE CHIAR S-AU ÎNŞELAT?
i
septembrie 1951 – Australia
Membrii tribului Urmatiera, din centrul Australiei, au raportat
autorităţilor că observaseră cum un obiect strălucitor, de formă
dis- coidală, a aterizat lângă un alt obiect asemănător, care stătea
pe pământ. După spusele lor, ambele obiecte aveau cam aceeaşi
dimen
36
siune, diametrul de circa 10-15 m, iar grosimea de 2,5-3 m.
Deoarece le-a fost frică să se apropie, aborigenii s-au ascuns după
stâncile de pe deal şi de acolo au observat evenimentele. Ei
au’povestit apoi că, la câteva minute după ce a aterizat, o fiinţă
care semăna cu un omuleţ a ieşit din a doua navă şi a intrat în
prima. Hainele străinului erau de un argintiu strălucitor, iar
capul îi era sferic şi strălucea de parcă ar fi purtat cască. Peste
scurt timp, obiectul în care se urcase fiinţa s-a ridicat în aer cu
un zgomot uşor, ce semăna cu un bâzâit uniform. La scurtă
vreme după aceea, a fost urmat de celălalt OZN, care a dispărut,
la fel ca primul, în depărtare.
Frank Edwards făcea ulterior următoarea observaţie: „N-ar avea
niciun rost să ne gândim la motivele pentru care fiinţa a trecut
dintr-un vehicul în celălalt. Sunt foarte puţine şanse ca ipotezele
noastre, oricare ar fi ele, să poate fi dovedite cu argumente.
Oricum, cazul a ajuns la cunoştinţa autorităţilor numai la şapte
luni după întâmplare şi astfel nu s-a mai putut face altceva, decât
să se chestioneze aborigenii. Este de remarcat faptul că aceşti
băştinaşi primitivi, care nu auziseră şi nu citiseră niciodată
despre farfurii zburătoare, au descris obiectele şi fiinţele
umanoide până în cele mai mici amănunte. În ceea ce priveşte
posibilitatea ca ei să se fi înşelat, respectiv, să fi căzut pradă unor
halucinaţii vizuale, putem remarca faptul că descrierile făcute de
aceştia coincid până în cele mai mici amănunte cu alte descrieri
de acest tip. A vorbi despre o posibilă coincidenţă, despre purul
joc al întâmplării în acest caz, ar însemna ca, în faţa unor
fenomene aparent inexplicabile, să adoptăm politica struţului,
refuzând aprioric ideea că aceste întâmplări s-au petrecut cu
adevărat.”
MONSTRUL DIN FLATTW00DS
12 septembrie 1952, Flattwoods, Virginia, SUA
într-o seară de toamnă, un grup de tineri ce se plimbau prin
împrejurimile localităţii lor, au văzut la un moment dat un
meteorit incandescent, care s-a prăbuşit în spatele dealurilor din
apropiere. Tinerii, împreună cu mama unuia dintre ei, Mrs. May,
s-au apropiat
37
de locul cu pricina, unde, spre marea lor surpriză, au văzut un
OZN sferic, de mărimea unei case. Pentru a desluşi mai bine ce se
întâmplă, un băiat şi-a pus în funcţiune lanterna şi, la lumina
aruncată de aceasta, au putut vedea o fiinţă ciudată. Străinul era
un umanoid, îmbrăcat în haine strălucitoare. Trăsăturile feţei nu
se puteau vedea, deoarece purta cască. În schimb, se putea
distinge culoarea tenului şi a mâinilor, care era de un roşu închis,
în timp ce ochii deosebit de mari, care se puteau distinge prin
cască, erau de un portocaliu pătrunzător. Ceea ce i-a speriat
foarte tare pe tineri era înălţimea individului, de peste 4 m. Când
acea făptură ciudată a simţit că este observată, s-a ridicat repede
şi, plutind la o jumătate metru de sol, a pornit spre grupul de
tineri. Asta era însă prea mult pentru ei, aşa că au luat-o la fugă
înspăimântaţi, încercând să ajungă cât mai departe de uriaşul
OZN şi de pasagerul său înfricoşător.
CAZUL ROESTENBERG 21 octombrie 1954, Ranton,
Staffordshire, Anglia
Jessie Roestenberg (30 de ani), este mama a doi copii. Într-o
după-amiază, la cinci fără un sfert, a auzit un zgomot ciudat
venind din afara casei şi a ieşit afară să vadă ce este. Se gândea
că ar putea fi un avion supersonic şi era curioasă, deoarece pe
atunci aşa ceva era o raritate. Dar, spre stupoarea ei, a zărit un
vehicul argintiu de formă discoidală, care plutea deasupra casei.
Nu reuşea nicidecum să-şi dea seama ce putea să fie acel obiect.
Nu mai auzise niciodată de OZN-uri şi se uita mirată la acea
aeronavă stranie, pe ale cărei margini se puteau vedea o serie de
hublouri. Uitându-se cu mai multă atenţie, a observat că, printr-
unul dintre aceste hublouri, o studiază două fiinţe ciudate, cu o
înfăţişare misterioasă. Din câte putea vedea, acestea a- veau un
ten de culoare foarte deschisă şi purtau nişte salopete. Aveau
părul blond şi lung, care le ajungea până la umeri. Şi bărbia lor
era ciudată: părea prea ascuţită. Socotind cu aproximaţie, statura
lor era medie. Aceste două fiinţe stranii se uitau fix la Jessie.
Femeia vru să le facă un semn cu mâna, dar, în acel moment a
simţit cum pune
38
Se spune că între anii 1957-1960, extraterestrul Val Thor a fost
chiriaşul camerei 4D-717, aflată la et. I al sediului Pentagonului
stăpânire pe ea o senzaţie inexplicabilă. Timpul se oprise parcă în
loc, iar corpul îi fu cuprins de furnicături. Avea senzaţia că
pluteşte în aer, dar reuşi să-şi păstreze cunoştinţa pe tot
parcursul acestei ciudate întâmplări, privind încontinuu la uriaşa
farfurie zburătoare. La un moment dat, a fost cuprinsă de o stare
ciudată de nelinişte şi, i- mediat după aceea, a simţit că iese din
starea de semihipnoză în care se cufundase. Imediat ce şi-a
recăpătat stăpânirea de sine, a început să se îngrijoreze pentru
copiii ei.
A alergat numaidecât în casă, unde împreună cu copiii ei, de
şase şi opt ani, au căutat cu înfrigurare un loc în care să se
ascundă pentru a fi în siguranţă.
După puţin timp, zgomotul a dispărut, iar familia a revenit în
încăpere, ieşind din ascunzătoare. S-au uitat pe geam şi au văzut
OZN-ul în timp ce se îndepărta în zbor, trecând deasupra pădurii
din depărtare şi cercetând terenul cu un fascicul de lumină roşie.
La câţiva ani după acest caz, Jessie a mai văzut o dată străinii,
aceştia apărându-i brusc în faţă, de parcă s-ar fi întrupat din
neant.
39
La puţin timp după aceea a remarcat că începuse să sufere de
anumite tulburări ale percepţiei senzoriale, stare care s-a dovedit,
însă, a fi una pasageră. Mult mai mult timp a persistat, însă,
senzaţia că este permanent ţinută sub observaţie de doi umanoizi
blonzi, de statură medie.
ATACUL CREATURILOR MISTERIOASE 10 decembrie 1954,
Venezuela
Următoarea întâmplare, petrecută în apropierea unui dfum
puţin circulat, îi are drept eroi principali pe doi vânători în vârstă
de 19 ani, Lorenzo Flores şi Jesus Gomez. Era noaptea târziu,
când un o- biect care semăna cu un disc a aterizat lângă ei,
făcându-i pe cei doi să se oprească uimiţi şi să asiste neputincioşi
la incredibilele fapte care au urmat. Din misteriosul vehicul au
coborât patru indivizi de statură mică.
Aceştia aveau înălţimea de circa un metru şi tot corpul le era
acoperit de păr. Cu paşi siguri au pornit spre tineri. Din
atitudinea lor belicoasă se putea deduce că vroiau să îi răpească.
Cei doi vânători s-au retras speriaţi, iar Lorenzo l-a lovit cu puşca
pe primul individ, care aproape că pusese mâna pe Jesus. „Parcă
am lovit o stâncă; puşca s-a şi spart, de altfel” – şi-a adus el
aminte mai târziu. Atunci, Jesus a leşinat şi, în timp ce Lorenzo
încerca să-l trezească, fiinţele au dispărut. Toată întâlnirea a
durat doar câteva minute, dar urmările ei erau mai mult decât
vizibile. Băieţii aveau multe zgârieturi pe corp, răni, care
demonstrau că atacul nocturn al ciudatelor făpturi nu era deloc o
halucinaţie. Jesus şi Lorenzo au ajuns la poliţie răniţi, agitaţi, cu
îmbrăcămintea ruptă, şi au relatat oamenilor de ordine ce li s-a
întâmplat.
Aceştia au ascultat, însă, cu vădită neîncredere păţania
tinerilor şi le-au răspuns că era posibil să fi fost atacaţi de nişte
animale sălbatice, zgârieturile de pe corpul lor demonstrând acest
lucru. Cât despre nava extraterestră, aceasta n-a reuşit decât să
stârnească ilaritate în rândul poliţiştilor.
40
CAZUL JESUS PAZ 16 decembrie 1954, San Carlos, Venezuela
Un grup de trei tineri se întorceau acasă cu maşina de la un
dineu, când unul dintre ei, Jesus Paz, i-a rugat pe ceilalţi să
oprească în parc, pentru că se ivise o „mică problemă de ordin
fiziologic”.
A coborât şi a dispărut în întuneric, dar, după puţin timp,
ceilalţi doi l-au auzit strigând înspăimântat după ajutor.
Alergând spre el, l-au găsit zăcând într-o baltă de sânge, cu
cămaşa sfâşiată. În depărtare se vedeau doi indivizi foarte scunzi
de statură, îndreptându-se în fugă spre un vehicul în formă de
disc care se afla în parc. Cei doi au intrat grăbiţi înăuntru, după
care obiectul s-a ridicat în aer, scoţând un zumzet ciudat şi a
dispărut la orizont.
Cei doi tineri şi-au luat pe braţe prietenul şi l-au dus rapid la
spitalul orăşenesc. Nu-şi puteau închipui ce se întâmplase cu el,
deoarece acesta se afla încă într-o puternică stare de şoc.
Rănile nu erau foarte grave; se vedeau numai câteva zgârieturi
lungi, sângerânde, paralele cu coloana vertebrală.
Paz şi-a revenit în scurt timp şi a povestit că păşea pe lângă un
rond de flori, când aproape că a căzut şi s-a împiedicat de o
mogâl- deaţă ce aducea întrucâtva cu un omuleţ al cărui corp
părea acoperit cu o pilozitate abundentă.
Lângă acest personaj ciudat se mai afla unul, semănându-i leit,
care, prin atitudinea şi gesturile sale, dădea impresia că se
cufundase în studiul florilor, ce păreau a fi nişte specii complet
necunoscute pentru el.
Jesus Paz s-a speriat foarte tare la vederea celor doi omuleţi
ciudaţi şi s-a întors cu spatele, pentru a o lua la fugă. A început
să strige din răsputeri, dar, mai înainte de a apuca să facă măcar
un singur pas, a simţit cum ceva îi sfâşie spatele, după care a
primit o lovitură puternică în ceafă şi şi-a pierdut cunoştinţa.
Tot ceea ce îşi mai aminteşte după aceea e că s-a trezit într-un
pat de spital.
41
UN EXTRATERESTRU LA PENTAGON
1957, Washington, SUA
în 1957, americanii aveau să se confrunte cu un caz deosebit.
La mijlocul lunii martie, un OZN a aterizat la 14 mile spre sud de
Pentagon Boulevard, din Washington, sub privirile a doi poliţişti
care îşi făceau rondul în cartierul Alexandria.
Cei doi poliţişti au putut vedea cum din OZN a coborât un
bărbat înalt, bine făcut, care s-a îndreptat direct spre maşina lor.
Extraterestrul a salutat poliţiştii într-o engleză perfectă şi i-a
rugat să-l ducă la Ministerul Forţelor Armate, mai scurt, la
Pentagon. După o scurtă, dar agitată deliberare, ministrul adjunct
al Forţelor Armate a fost de acord să se întâlnească cu străinul,
iar acesta a fost dus în sediul celebrei instituţii. După discuţiile
care au avut loc aici, străinul a fost dus prin tunelul subteran
secret, care leagă Pentagonul de Casa Albă, la preşedintele
american de atunci, Dwight Eisenhower, care l-a primit împreună
cu Richard Nixon – cel ce avea să devină mai târziu preşedintele
SUA. Ciudata „întâlnire la nivel înalt” a durat o oră şi, la sfârşitul
ei, Valiant (pe scurt Val) Thor – acesta era numele străinului – a
fost declarat VIP (Very Important Person), adică persoană extrem
de importantă şi, fiind tratat ca atare, a fost condus înapoi în
Pentagon, unde a fost cazat în camera 4D-717 de la etajul I, care
din acea zi a devenit căminul străinului. Uşa era în permanenţă
foarte bine păzită de gardieni, dar aceştia păzeau mai degrabă
încăperea de potenţialii intruşi, deoarece, în ceea ce-l priveşte, Val
Thor putea părăsi oricând Pentagonul, fără a putea fi oprit. Se
spune, de pildă, că ar fi intrat în contact şi cu factorii de decizie ai
ONU, instituţie unde ar fi ţinut, de altfel, un discurs secret. După
propriile lui relatări, venea de pe planeta Venus, ai cărei locuitori,
semenii lui, trăiesc în oraşe subterane. Se spune că acest musafir
enigmatic al Pentagonului a rămas pe Terra până în 16 martie
1960. Cel care a spart până la urmă tăcerea a fost un ofiţer al
Pentagonului, pe nume Har- ley Andrew Byrd. Bineînţeles,
dezvăluirile făcute de acesta n-au fost confirmate pe cale oficială.
42
43
UN CAZ ÎNSPĂIMÂNTĂTOR
1958, India
Despre India se ştie că a fost scena mai multor întâlniri de
gradul II sau III, dar puţini ştiu că unul dintre cazurile cele mai
înspăimântătoare, în ceea ce priveşte contactul pământenilor cu o
civilizaţie extraterestră, s-a întâmplat aici.
Din păcate, martorii oculari – dintre care unul este om de
afaceri
— Nu au contribuit în niciun fel la aducerea acestui caz la
cunoştinţa opiniei publice. Povestea lor a devenit cunoscută
datorită unui cercetător din cadrul organizaţiei engleze BUFORA,
pe nume Mike Wootten. Acesta a cercetat personal cazul, a
discutat cu omul de afaceri şi cu partenerul său, care fusese, de
asemenea, martor la acest eveniment.
Incidentul a avut loc într-o regiune din sudul Indiei. Cei doi
martori erau într-o călătorie de afaceri când, ziua, în amiaza
mare, au observat un OZN. Acesta avea dimensiuni relativ mici şi
emitea o lumină strălucitoare. Trecuseră doar câteva secunde de
la observarea ciudatului obiect, când acesta a început brusc să
coboare în direcţia unei pajişti din apropiere. În zonă se mâi aflau
şi doi băieţi, care se jucau, iar aceştia au zărit şi ei obiectul,
înspăimântându-se atunci când aeronava a aterizat nu departe de
ei. Imediat după aterizare, s-a deschis dintr-o dată o uşă ca o
trapă, prin care au coborât 4 indivizi mici de statură. Înălţimea
pasagerilor OZN-ului nu atingea niciun metru, iar omului de
afaceri i s-a părut că umblă extrem de greoi şi că fac nişte mişcări
la fel de dificil de coordonat. Ce s-a întâmplat mai departe nu se
cunoaşte cu certitudine, singurul lucru sigur fiind acela că
extraterestrii i-au luat cu ei pe cei doi băieţi. Poate că lipsa
amănuntelor poate fi explicată prin faptul că extraterestrii i-au
supus pe ceilalţi doi martori cunoscutei de-acum operaţiuni de
spălare a creierului, pentru a şterge din memoria acestora cele
întâmplate în acea după-amiază. În aceste condiţii, este foarte
greu să descoperim adevărul, dar Mike Wootten nu s-a îndoit de
veridicitatea întâmplării, singurul său regret fiind acela că n-a
putut afla mai multe
44
detalii despre circumstanţele în care s-a petrecut răpirea. Dar
cu aceasta cazul nu a luat sfârşit. Momentul cel mai îngrozitor
urma să vină. Cei doi băieţi care se jucaseră în apropiere şi care
fuseseră răpiţi de către străini au apărut în curând. Unul dintre ei
va fi găsit mort
— Cu trupul mutilat. Mai multe organe îi fuseseră îndepărtate
(prelevate) cu o precizie chirurgicală. Celălalt băiat a avut mai
mult noroc, săpând aparent nevătămat din întâlnirea cu OZN-ul,
dar se afla într-o stare de şoc extrem de puternică. Nu scotea
niciun cuvânt şi se uita tot timpul fix în faţă, cu o expresie de
groază întipărită pe chip. A fost dus imediat la spital, dar n-a mai
putut fi salvat. După cinci zile a murit şi el, şi astfel detaliile
cazului n-au mai fost niciodată aflate.
CAZUL DIN NOUA GUINEE
26 iunie 1959, Boiana, Papua – Noua Guinee
Această întâlnire, care constituie cel mai cunoscut caz din Noua
Guinee, s-a desfăşurat pe parcursul a patru ore şi jumătate, timp
în care toate detaliile au fost notate „pe viu”, cu o precizie
uimitoare, de unul din martori, părintele William Both Gill, preot
anglican, conducătorul misiunii anglicane din Boiana.
Relatarea sa a fost confirmată de alţi 37 de oameni, dintre care
25 adulţi, care au consemnat în scris veridicitatea faptelor
menţionate într-un document conţinând 11 pagini de către
părintele Gill.
Conform acestui document, în acea zi, după cină, părintele Gill
a făcut o plimbare în jurul parohiei sale, când pe cer, deasupra
strălucitoarei planete Venus, a observat un obiect care lumina
intermitent. În acel moment, a atras atenţia celorlalţi membri ai
misiunii care erau în apropiere – printre care profesorul Eric
Kqdawara – asupra obiectului luminos care se apropia rapid de
Terra, oprindu-se la un moment dat la o înălţime de circa 100 m.
Martorii oculari au putut observa acum că obiectul avea un
diametru de 10-12 m şi era prevăzut cu patru picioare de
aterizare şi cu o cupolă de 6 m diametru şi 3 m înălţime. În
depărtare, sub plafonul de nori, mai pluteau
45
trei asemenea obiecte, la o distanţă egală între ele, dar acestea
nu s-au apropiat deloc de Pământ, păstrând distanţă pe tot
parcursul întâlnirii. Din câte şi-au putut da seama martorii
oculari, se părea că deasupra cupolei transparente se afla şi un fel
de punte, care era străjuită de un parapet circular. Din când în
când, primul OZN trimitea semnale luminoase (albastre) spre cer.
După puţin timp, s-au putut vedea şi pasagerii (cu aspect
umanoid) ai vehiculului extraterestru. Iniţial erau doi, apoi a mai
apărut unul şi, ulterior, un al patrulea. De fapt, ciudaţii pasageri
se succedau pe rând, schimbându-se unul pe celălalt pe puntea
aeronavei. De fiecare dată, insă, pe platforma circulară nu se
aflau mai mult de patru inşi.
Aceste ciudate fiinţe erau în mod vădit preocupate de ceva
anume – nota părintele Gill. Din gesturile pe care le făceau se
putea deduce că montau, respectiv, reglau o anumită aparatură.
"La un moment dat, una dintre aceste misterioase făpturi s-a
aplecat peste parapet, lăsând impresia că ne studiază cu atenţie.
Am început să-i fac semn cu mâna şi, spre surprinderea mea,
extraterestrul mi-a întors salutul, imitându-mi gestul. Apoi, unul
dintre colegii mei de misiune a început să gesticuleze cu ambele
mâini, primind la rândul său un răspuns identic din partea celor
de pe aeronavă. În scurtă vreme, toţi cei din grupul în care mă
aflam au început să îi salute amical, prin gesturi, pe extraterestri,
iar aceştia le întorceau saluturile cu gesturi la fel de joviale. Apoi,
cu ajutorul unei lanterne (deoarece începuse să se întunece), unul
dintre noi a început să transmită semnale morse spre OZN. În
acel moment, ca şi cum ar fi dorit să vadă mai bine ce se
întâmplă, aeronava extraterestră s-a apropiat şi mai mult de sol,
dar, în ciuda aşteptărilor noastre, nu a aterizat. La scurtă vreme
după aceea, extraterestrii care se aflau pe puntea OZN-ului au
dispărut în interior şi n-au mai apărut. Aproape în acelaşi timp,
obiectul a porţît încet, zburând în cercuri deasupra taberei. În
zilele următoare a apărut deasupra şcolii acelaşi OZN – sau unul
asemănător – dar niciodată nu a coborât atât de jos, încât
pasagerii săi să poată fi văzuţi de pământeni.
Părintele Gill a transmis cele văzute de membrii misiunii la
ataşa tul Forţelor Aeriene Australiene. Acesta a luat legătura cu
For
46
ţele Aeriene Americane, care au oferit imediat o potenţială
explicaţie a celor petrecute. În opinia specialiştilor americani,
părintele Gill şi ceilalţi au confundat strălucitoarea planetă Venus
şi stelele din imediata ei vecinătate de pe bolta cerească, cu nişte
OZN-uri. Din cauza faptului că au contemplat o lungă perioadă de
timp ace^le lumini, au avut la un moment dat halucinaţii vizuale.
La aceasta s-a mai adăugat şi faptul că şi-au sugerat unul altuia
că obiectele sunt de natură extraterestră (respectiv obiecte
artificiale, aparţinând unei civilizaţii din spaţiul cosmic), ceea ce a
stimulat şi mai mult imaginaţia membrilor grupului de martori
oculari. Explicaţia nu iese, de altfel, din nota obişnuită a celor
care se oferă de obicei pentru a lămuri nişte fenomene de acest
tip. Dar mai trebuie amintit că astronomul J. Allen Hynek,
consilierul în materie de fenomene OZN al Forţelor Aeriene
Americane, a vizitat şi el misiunea, la un interval de 15 ani de la
petrecerea celor relatate. El i-a chestionat pe toţi martorii oculari
care se mai aflau în viaţă la momentul respectiv. După încheierea
anchetei, Hynek a declarat: „Eu unul, n-am văzut până acum
stele sau planete care să coboare până la o altitudine de 100 m,
nici n-am auzit ca ele să emită lumini dirijate spre plafonul de
nori, după cum se relatează că s-au petrecut lucrurile în cazul de
faţă.” Şi atunci, care ar putea fi explicaţia?
PÂINEA LUI SIM0NT0N
18 aprilie 1961, Eagle River, Wisconsin, SUA
SUA se poate lăuda cu întâmplări incredibile în domeniul
apariţiilor OZN, la fel ca Europa sau America de Sud. Oricât de
incredibil ar părea cazul lui Joe Simonton, un bărbat în vârstă de
50 de ani, pentru mulţi această întâlnire constituie unul din cele
mai „a- micale” contacte de gradul III. În acea zi de aprilie,
Simonton stătea în faţa casei sale, când a auzit un zgomot
asemănător celui care îl face un pneu pe asfaltul ud. Ceea ce era,
însă, ciudat era faptul că zgomotul venea de undeva de sus.
Căutând sursa sunetului a văzut deasupra casei sale un obiect
discoidal, de culoare argintie, care a coborât
47
Dosarele OZN 2:’ EXTRATERESTRII
încet, părând că vrea să aterizeze pe iarba din faţa casei. OZN-
ul care avea un diametru de circa 20 m, plutea deja la o înălţime
de numai 10 m faţă de sol, când s-a deschis o uşă asemănătoare
unei trape. În dreptul uşii care culisase în jos a apărut imediat un
extraterestru cu aspect uman, îmbrăcat într-o salopetă ciudată.
Străinul i-a înmânat < lui Simonton o… cană obişnuită, rugându-l
să i-o umple cu apă. Între timp, o mulţime de oameni se
adunaseră pentru a se uita mai îndeaproape la OZN şi la ciudatul
său pasager, care, printr-un gest prietenos i-a mulţumit lui
Simonton pentru apa oferită. Apoi s-a întors şi a dat să intre
înapoi în aeronava cu care venise. Atunci, Simonton s-a uitat
curios în interiorul OZN-ului, unde, spre marea lui uimire, a văzut
un alt individ, asemănător cu primul, care părea să prepare ceva
pe un aparat cu un aspect ciudat. I-a făcut semn străinului că
vrea şi el o bucată din acel preparat, de vreme ce le oferise apă. La
fel de firesc, extraterestrul i-a oferit patru bucăţi din preparatul
care avea aspectul şi consistenţa unor biscuiţi de campanie, după
care i-a făcut un semn prietenos de salut. Uşa OZN-ului s-a
închis, iar obiectul s-a ridicat brusc, dispărând din raza vizuală a
oamenilor, care rămăseseră muţi de uimire. Deşi întregul episod
nu a durat mai mult de câteva minute, acesta a constituit unul
dintre cele mai senzaţionale cazuri de acest fel pentru presa din
acele vremuri.
Simonton a mâncat unul dintre acei biscuiţi, pe un al doilea l-a
păstrat, iar pe ceilalţi doi i-a pus la dispoziţia cercetătorilor
pasionaţi de ufologie, care l-au asaltat literalmente, imediat după
petrecerea neobişnuitului eveniment. Din analizele efectuate, n-a
reieşit, însă, că preparatul ar fi neapărat de origine extraterestră.
Compoziţia biscuiţilor era una aproape banală: făină, zahăr şi
grăsimi.
VIZITATORI ÎN NOAPTE
19 august 1962, Brazilia
Rivalino Mafra locuia într-una din micile aşezări în care
oamenii se ocupau cu exploatarea zăcămintelor de pietre
preţioase. Cazul lui a fost relatat într-o ştire dintr-un ziar local,
care însă n-a reuşit să
48
stârnească interesul presei internaţionale. În felul acesta,
întâmplarea nu a fost multă vreme în atenţia opiniei publice.
în acea zi de august, după ce predase puţinele pietre semipreţi-
oase de ametist şi safir pe care le scosese din interiorul minei, se
îndrepta spre casă pe o cărare din pădure, când atenţia i-a fost
atrasă de prezenţa unor omuleţi cu o înfăţişare bizară, care
păreau a săpa o groapă în apropierea unui pâlc de copaci. Fiinţele
aveau o piele de o ciudată culoare cenuşie şi ochi mari, negri.
Probabil că aveau şi o acuitate vizuală deosebită, deoarece, deşi
era întuneric, l-au observat foarte repede pe Mafra şi s-au ascuns
imediat în pădure, lăsându-l pe acesta complet dezorientat de tot
ceea ce îi fusese dat să vadă. Continuându-şi drumul spre casă,
Mafra a ieşit din pădure şi a observat cu stupoare două puncte
luminoase strălucind pe cer, care l-au însoţit pe tot parcursul
drumului său, de parcă ar fi dorit să vadă unde locuieşte.
Surescitat de cele întâmplate, Mafra a povestit familiei sale
întâlnirea cu omuleţii cenuşii şi le-a arătat apoi luminile roşii
plutind pe cer, observând cu acest prilej că luminiţele se
apropiaseră şi mai mult de sol. La puţină vreme după aceea, OZN-
urile au dispărut, dar, în cursul după-amiezii, acestea au mai
putut fi văzute o dată. OZN-urile erau de tipul celor „satumiene”,
adică aveau o formă elipsoidală şi păreau înconjurate de un inel.
Înainte de a dispărea din nou la orizont, aeronavele au descris un
cerc larg deasupra casei. Cu acestea, Mafra a crezut că
întâmplarea se încheiase, dar avea să-şi dea ulterior seama că, de
fapt, se înşelase, în timpul nopţii, membrii familiei sale au fost
treziţi de nişte zgomote suspecte. Mafra s-a uitat precaut afară,
dar n-a văzut nimic. Atunci s-au uitat şi ceilalţi membri ai
familiei, încercând să vadă de unde vin acele zgomote ciudate.
Dintr-o dată, foarte aproape de ei, au putut zări în întuneric
silueta unui individ mic de statură, în urma căruia au mai apărut
apoi încă alte două, asemănătoare. Aveau înălţimea de circa
jumătate de metru sau puţin mai mult de atât şi toţi erau
îmbrăcaţi în robe negre. Atunci când şi-au dat seama că au fost
văzuţi, indivizii au dispărut rapid, zgomotele au încetat, iar familia
s-a retras din nou în locuinţă. În zori, fiul cel mare, Raymundo, a
ieşit
49
în curte să caute urmele vizitatorilor nocturni. N-a găsit nimic,
dar a observat surprins două OZN-uri satumiene plutind în
spatele casei. Se aflau la mică altitudine şi păreau a fi cel puţin la
fel de mari ca şi clădirea. Unul era de un alb incandescent, iar
celălalt nu putea fi observat decât datorită conturului său închis.
Raymundo l-a strigat pe tatăl său, care a ieşit numaidecât în
curte. În acel moment, o ceaţă de culoare galbenă i-a înconjurat
trupul şi, în faţa ochilor uimiţi ai lui Raymundo, Mafra a fost
ridicat în aer şi aspirat parcă în interiorul OZN-ului strălucitor.
Imediat după aceea, cele două obiecte au luat altitudine şi au
dispărut în spatele pădurii care se afla în apropiere. Băiatul,
îngrozit, i-a chemat pe ceilalţi membri ai familiei, i-a anunţat ce se
întâmplase, după care a alergat disperat la poliţie. După o
deplasare la faţa locului, poliţia a anunţat secţia de cercetări a
armatei şi au început căutările care au ţinut săptămâni în şir. Dar
Rivalino Mafra n-a mai apărut niciodată. La fel ca mulţi alţii care
au trăit întâlniri cu extraterestri, a dispărut pentru totdeauna în
neant.
INCIDENTUL DIN S0CC0R0 24 aprilie 1964, Soccoro, New
Mexico, SUA
întâlnirea cu un OZN a poliţistului Lonnie Zamora, în vârstă de
30 de ani, din Soccoro, este unul din exemplele clasice ale unei
întâlniri de gradul IO, tip de întâlnire pe care majoritatea
cercetătorilor OZN îl consideră ca fiind una din cele mai
convingătoare dovezi ale vizitelor civilizaţiilor extraterestre.
Cazul este interesant deoarece imediat după derularea faptelor
s-au făcut fotografii cu locul incidentului, fotografii care aveau să
constituie argumente importante în susţinerea veridicităţii acestei
întâmplări.
Conform relatărilor, Zamora pornise după-masă la ora şase fără
un sfert în urmărirea unui automobil care rula cu o viteză prea
mare. Între timp, însă, atenţia i-a fost atrasă de o bubuitură
puternică, urmată imediat de apariţia pe cer a unei limbi de foc
albăstrii i-portocalie. Crezând că a explodat depozitul ce se afla
în acea zonă, a încetat
50
să mai urmărească maşina care încălcase regulile de circulaţie
şi a urcat cu automobilul său pe coama dealului aflat la distanţa
de 1,5 km, ca să vadă ce s-a întâmplat. Atunci a observat un
obiect alb strălucind în nuanţe argintii metalizate, aflat în
apropierea unui ochi de apă, la circa 250 m depărtare de el.
Lângă obiect se aflau două persoane pe care le-a considerat iniţial
a fi adulţi de statură mică. Presupunând că obiectul este o
maşină răsturnată, a coborât de pe deal, perioadă în care
denivelările solului i-au ascuns privirilor obiectul respectiv. Între
timp, a reuşit să raporteze la comandament că, din cauza unui
presupus accident, va părăsi automobilul de serviciu pentru a
întreprinde cercetări. Când s-a apropiat de obiect, a observat
uimit că cei doi indivizi dispăruseră. A început să se apropie ceva
mai grăbit, moment în care a auzit venind dinspre obiect un
zgomot ce se accentua treptat. Aproape imediat după aceea,
aparatul a început să se ridice încet de la sol. Văzând aceste
lucruri, Zamora a luat-o la fugă spre maşina sa, dar s-a
împiedicat şi a căzut. S-a ridicat repede, dar nu a mai putut vedea
decât cum obiectul pluteşte la trei metri înălţime şi începe să se
îndepărteze cu mare rapiditate. În momentul în care s-a aflat la
numai câţiva metri de depozitul amintit, Zamora a putut distinge
aproape toate detaliile OZN-ului. N-a văzut nici uşi, nici hublouri,
doar un semn ciudat care părea pictat pe o parte a OZN-ului. Din
partea inferioară ieşeau două picioare, ca nişte trenuri de
aterizare. Datorită rapidităţii cu care s-a îndepărtat OZN-ul,
Zamora n-a putut observa mai multe amănunte. În urma
cercetărilor efectuate ulterior, s-a stabilit că indivizii erau
îmbrăcaţi în combinezoane albe şi păreau că repară ceva la
vehicul. Ulterior, pe locul în care aterizase OZN-ul, s-au găsit
multe urme, dintre care cele mai interesante au fost patru
amprente care fixau unghiurile u- nui romb imaginar.
Aceste urme aveau diametrul de circa 15 cm şi adâncimea de 5
cm, aşa cum se poate observa şi pe fotografiile făcute la faţa
locului de către inspectorul Charez.
Acest caz a fost considerat multă vreme a fi cel mai veridic
eveniment OZN. Pentru mulţi, acest caz este interesant deoarece
în a
51
ceeaşi zi, în Tiugadui, statul New York, a avut loc un caz
asemănător. Martorul ocular a fost un fermier local, pe nume
Gary Wilcox.
în timp ce Zamora doar a zărit străinii, în cazul Wilcox, cercetat
de Jim şi Coral Lorenzen, fondatorii şi conducătorii APRO (Aerial
Phenomena Research Organization), străinii îmbrăcaţi în robe s-
au prezentat ca fiind locuitori ai planetei Marte şi s-au arătat
extrem de interesaţi de calitatea solului şi de speciile de plante
cultivate în acea zonă.
ROBOTI ŞI UMANOIZI
i»
4 septembrie 1964, Cisco Grove, California, SUA
Donald Schrum, un tânăr de 28 de ani, avea o pasiune mai
puţin obişnuită, vânătoarea cu arcul prin pădurile din apropiere.
Aflat în acea zi la vânătoare, împreună cu prietenii săi, Schrum
avea să trăiască o întâmplare extrem de ciudată. Deoarece era
destul de departe de cea mai apropiată aşezare şi pentru că
rămăsese singur în pădure după ce se despărţise de amicii săi, s-
a hotărât ca, pentru a nu se rătăci şi mai mult, să îşi petreacă
noaptea într-un copac. Se lăsase deja întunericul, când a observat
pe cer o lumină care se apropia încet, în zig-zag. A crezut că se
apropie un elicopter şi a aprins rapid un foc, ca să atragă atenţia
asupra sa. Începuse să spere că nu va mai fi nevoit să-şi petreacă
noaptea în pădure.
Lumina se apropia’tot mai mult. Până la urmă, se pare că
semnalele luminoase transmise de Schrum fuseseră observate,
deoarece aceasta a început să-şi schimbe direcţia de deplasare,
îndreptându-se spre locul unde se afla tânărul. Dar când obiectul
care emitea acea lumină strălucitoare a ajuns la 40-50 m înălţime
şi s-a oprit deasupra copacilor, Schrum şi-a dat seama că nu vede
un elicopter. Obiectul era oval, dar, din cauza luminii extrem de
puternice, n-a putut să-i desluşească exact forma. Tânărul
vânător s-a speriat şi, uitând de foc, s-a urcat rapid în copac.
După puţin timp, doi umanoizi şi o fiinţă asemănătoare cu un
robot s-au apropiat de copac, încercând să-l determine pe Schrum
să coboare. La un moment dat, strania maşinărie
52
cu aspect umanoid a proiectat un jet de gaze de culoare
albicioasă, printr-un orificiu aflat în partea sa superioară, cam
acolo unde ar fi trebuit, spune D. Schrum, să i se afle gura.
Efectul acestui gaz a fost instantaneu: tânărul şi-a pierdut
cunoştinţa şi nu şi-a revenit decât într-un târziu. Avea puternice
dureri de cap şi greţuri, dar a putut observa totuşi că cele trei
creaturi extraterestre se mai aflau încă a- colo, sub copac. În
disperare de cauză, a început să scapere câteva beţe de chibrituri
şi să le arunce pe jos, sperând că va reuşi să sperie vizitatorii.
Aceştia nu păreau însă deloc intimidaţi de stratagema primitivă a
tânărului Schfum. Nemaiavând altă soluţie, acesta a început să
tragă cu arcul în cele trei făpturi bizare. La un moment dat a
reuşit să lovească „robotul” acela ciudat, care s-a dovedit a fi
destul de vulnerabil. Ca şi cum săgeata ar fi reuşit să-i distrugă
câteva contacte electrice de sub carcasă, robotul s-a prăbuşit pe
spate, împrăştiind în jurul său o mulţime de scântei. Schrum n-a
apucat însă să-şi savureze victoria, deoarece la scurtă vreme a
apărut un nou robot, care a proiectat încă un nor de gaz alb
asupra băiatului. Acesta şi-a pierdut din nou cunoştinţa, iar când
şi-a venit în fire, a observat îngrozit că cei doi umanoizi se urcau
în copacul în care se afla el. A leşinat din nou, iar când s-a
dezmeticit, umanoizii dispăruseră fără urmă. Se lumina deja de
ziuă, când, ameţit, a pornit în căutarea camarazilor săi, pe care i-
a găsit curând. Un alt camarad al său care, de asemenea, se
pierduse de grup şi îşi petrecuse noaptea într-un copac, a sosit în
acelaşi timp. După ce Schrum a povestit întâmplările
înfricoşătoare din acea noapte, a aflat că şi celălalt camarad
rătăcit a văzut OZN-ul luminos, dar că nu se întâlnise cu
umanoizii.
MESAJUL EXTRATERESTRILOR BLONZI
*
7 august 1965, San Pedro de Los Altos, Venezuela
Nu avem de ce să ne îndoim de veridicitatea relatării următoare,
deoarece evenimentul a avut trei martori credibili, doi oameni de
afaceri şi un medic de renume. Acesta este doar primul dintre
argumente. Al doilea este că dovezile celor întâmplate au fost
verificate
53
foarte rapid, de către cunoscutul ufolog – experimentatul
Horacio Gonzales Ganteaume. Datorită faptului că încă nu auzise
de un caz asemănător, a acordat atenţie fiecărui detaliu. Mai
mult, relatarea întâmplării nu a fost motivată nici de dorinţa de
publicitate şi senzaţional, deoarece în perioada imediat următoare
producerii evenimentului, la cererea martorilor, nu s-a dat
publicităţii nimic despre acesta. Cazul a fost adus la cunoştinţa
publicului abia în anul 1969, în nr. 15/2 al revistei „Flying Saucer
Review”.
în seara zilei de 7 august 1965, cei trei martori se aflau la o
fermă, la 40 km la sud de Caracas, când au observat cum o sferă
luminoasă, apărută din neant, coboară încet, emiţând un zgomot
monoton, ca un zumzet. Unul dintre ei a vrut să o ia la fugă, dar
medicul l-a oprit propunându-i să aştepte împreună să vadă ce se
întâmplă.
Sfera plutea deasupra solului, la o distanţă relativ mică, direc-
ţionând spre suprafaţa pământului un fascicul luminos. În acest
tunel de lumină au apărut două fiinţe umanoide, având o înălţime
de 2 m, un păr lung, blond-auriu, şi ochi foarte mari. Creaturile
se îndreptau direct spre grupul de bărbaţi, iar pentru a le atenua
teama, li s-au adresat telepatic, cu o voce liniştitoare, repetând
mesajul: „Noi vă vorbim, nu vă fie frică.” în aceste condiţii, mânat
de curiozitate, medicul şi-a învins teama şi a îndrăznit să le pună
şi el câteva întrebări străinilor. Răpunsurile le-au fost transmise
tot telepatic, iar mesajul a fost receptat şi de cei doi oameni de
afaceri.
„Venim din constelaţia Orion. Suntem aici să cercetăm psihicul
uman şi să-l adaptăm cerinţelor rasei noastre. De asemenea,
studiem posibilităţile de încrucişare cu pământenii”.
Străinii le-au mai comunicat celor trei bărbaţi că ştiu şi despre
ceilalţi „vizitatori” de dimensiuni mici, care vin din altă
constelaţie, dar că nu le cunosc intenţiile.
Creaturile de pe Orion s-au manifestat paşnic pe toată durata
întâlnirii. Le-au transmis pământenilor informaţii în legătură cu
performanţele tehnice ale echipamentelor lor de zbor şi, totodată,
le-au prezentat şi câteva aspecte privitoare la concepţia lor despre
univers.
54
Această întâmplare vine să sublinieze opinia conform căreia
planeta noastră ar fi vizitată de două rase diferite de extraterestri,
având scopuri diferite. Informaţia privitoare la activitatea
desfăşurată de vizitatorii străini, interesaţi de psihicul umân, a
atras atenţia ufologilor abia în anii ’80. Dar pentru a considera
acestă supoziţie veridică, ar trebui cercetate mult mai multe
cazuri.
ATACUL DE LA FERMĂ 21 august 1965, Hopkinsville,
Kentucky, USA
în legătură cu răpirile efectuate de extraterestri s-au avansat
numeroase ipoteze, în urma analizei unui număr mare de cazuri.
Astfel, au ieşit în evidenţă o serie de întâmplări în care victimele
alese au împiedicat străinii să-şi realizeze planurile, folosind
uneori mijloace nu tocmai paşnice. Unul din cele mai cunoscute
evenimente de acest fel a avut loc la ferma Sutton. În acea seară,
membrii familiei Lang- ford, opt adulţi şi trei copii, au observat un
obiect strălucitor aterizând în apropierea casei lor. În acelaşi
moment, câinii de la fermă au început să latre neliniştiţi. Doi
dintre bărbaţi s-au dus la uşă şi au văzut înspăimântaţi cum trei
fiinţe înfricoşătoare se apropiau plutind deasupra solului.
Creaturile erau scunde, înălţimea lor nedepăşind 1 m, şi purtau
haine de culoare argintie. Aveau braţe lungi şi puternice, iar
degetele, prevăzute cu gheare ascuţite, erau unite printr-o
membrană. Aveau capul mare şi ochii enormi, galbeni. Văzând că
se îndreaptă direct spre casa lor, cei doi bărbaţi au pus mâna pe
arme – o puşcă de calibrul 12 mm şi un pistol de calibrul 5,5 mm.
Când fiinţele s-au aflat suficient de aproape, fermierii au
deschis focul asupra acestora, împuşcând-o pe una dintre ele.
Creatura a căzut la pământ, dar imediat a sărit în picioare şi,
împreună cu însoţitorii săi, au fugit înspre obiectul din care
probabil au coborât, aflat în apropiere. Speriaţi, membrii familiei
s-au încuiat în casă şi au stins toate luminile. Dar, după scurt
timp, străinii au reapărut şi au înconjurat casa. S-au urcat şi pe
acoperiş, fiind evidentă intenţia lor de a pătrunde înăuntru.
Atunci, cei doi bărbaţi au ieşit în curte şi
55
au deschis din nou focul asupra străinilor. Timp de 20 de
minute, au tras mai mult de 50 de cartuşe asupra străinilor şi
câte un zgomot metalic semnala când unul dintre ei era atins. La
un moment dat, la fel de misterios, străinii s-au retras, dispărând
în noapte. Familia Langford a mai aşteptat în linişte încă două
ore, iar după ce s-au liniştit şi câinii, au urcat cu toţii în două
maşini şi s-au dus la sediul poliţiei din Hopkinsville, unde au
relatat cele întâmplate o- fiţerului Russell Greenwell.
Declaraţiile martorilor au fost date publicităţii, iar cazul a fost
cercetat de renumiţi specialişti în domeniul fenomenelor OZN, ca
Frank Edwards sau dr J. Allan Hynek, care au catalogat
întâmplarea ca pe un exemplu elocvent de agresivitate
nejustificată din partea pământenilor în relaţiile cu extraterestrii.
Se pare că autorii volumului au ignorat total cazurile în care
străinii acţionau violent, aparent la fel de nejustificat. Dar în cazul
descris mai sus, pe baza rezumatului prezentat, se poate deduce
că intenţia străinilor era, aproape singur, răpirea membrilor
familiei Langford.
STRĂINII AU RIPOSTAT
13 august 1967, Sao Paulo, Brazilia
Cazul tragic al fermierului în vârstă de 41 ani, Ignazio de
Sousa, a constituit un motiv de dispută între ufologi.
Fermierul a deschis focul asupra a trei creaturi umanoide, care
au coborât dintr-un OZN cu diametrul de 30 m, ce aterizase lângă
cărarea ce ducea spre ferma Goias.
Vehiculul ciudat semăna cu o farfurie întoarsă cu gura în jos,
iar deasupra avea un fel de cupolă prevăzută cu o uşă
dreptunghiulară. Cum am mai spus, imediat după aterizare, din
OZN au coborât trei fiinţe ciudate. Erau complet lipsite de păr, iar
una dintre ele a început să gesticuleze înspre Soussa, care se uita
înfricoşat, împreună cu soţia sa, la străinii care se apropiau.
După ce şi-a trimis soţia în casă, fermierul şi-a luat puşca şi a
tras asupra celei mai apropiate dintre creaturi. Când arma s-a
declanşat, din OZN s-a ripostat în mod instan-
56
Vizitatorii aveau înălţimea de 1 m şi purtau haine argintii.

Aveau braţe lungi şi puternice, iar degetele, prevăzute cu gheare,
erau unite între ele printr-o membrană. Aveau capete uriaşe şi
ochi enormi, galbeni
57
taneu. Din direcţia cupolei, a fost emisă o rază luminoasă de
culoare verde, care l-a imobilizat pe Soussa, timp în care
vizitatorii s-au retras în OZN. Brusc, aparatul s-a ridicat şi a
dispărut. După incident, fermierul s-a simţit rău zile întregi. Îi era
greaţă şi ameţea. Cum starea i se înrăutăţea continuu, a fost
transportat într-un spital din Sao Paulo, unde a murit după două
luni, de leucemie. Boala a fost provocată de o iradiere de origini
necunoscute. Cazul a fost cercetat şi de autorităţile militare
braziliene, dar rezultatele investigaţiilor n-au fost încă făcute
publice.
EXTRATERESTRUL „MĂCELAR” Ianuarie 1968, Bolivia
D-na Flores era o femeie văduvă, simplă, care se ocupa cu
creşterea oilor. Într-o dimineaţă de ianuarie, din anul 1968, s-a
dus, ca de obicei, să-şi hrănească animalele. Când a ajuns la ţarc,
a văzut înspăimântată cum deasupra acestuia, la mică înălţime,
plutea un aparat discoidal, iar întreg ţarcul, împreună cu
animalele, era acoperit de un fel de plasă. Sub folia transparentă
a zărit un individ de circa 110 cm înălţime, care îi decima oile cu
o unealtă ce semăna cu o rangă. Majoritatea animalelor erau deja
moarte, iar femeia a început să arunce cu pietre în ciudata fiinţă,
crezând că este un hoţ. Atunci, străinul a fugit spre un aparat
asemănător cu un radio, aflat în mijlocul ţarcului, şi a rotit un fel
de buton de reglare, moment în care plasa a început să se
strângă. Văzând asta, d-na Flores a luat o bâtă ce e- ra sprijinită
de uşa ţarcului, cu care obişnuia să mâne animalele, şi a fugit
furioasă spre străin. În acelaşi timp, umanoidul a luat aparatul şi
a urcat în obiectul discoidal care plutea deasupra. OZN-ul s-a
ridicat tot mai mult, însoţit de un zgomot slab, şi a dispărut sub
privirile uimite ale femeii. D-na Flores s-a uitat neputincioasă la
urmele masacrului şi a alergat rapid la poliţie. Cercetările au fost
conduse de ofiţerul Rogelio Ayala. O echipă de poliţişti a descins
la locul faptei şi a evaluat rezultatele straniului măcel. Pasagerul
pitic al OZN-ului a masacrat 34 de oi, dar cel mai uimitor a fost
faptul că
58
din corpul fiecărui animal lipsea câte o bucăţică din stomac,
intestine, ficat, glande endocrine etc. Hoţul a fost interesat mai
mult de părţile corpului responsabile cu digestia, iar mostrele
erau parcă prelevate cu un bisturiu foarte ascuţit. Nu s-a
descoperit motivul morţii animalelor, deoarece pe corpul lor nu s-
au găsit nici urmă de tăieturi, înţepături, răni prin împuşcare sau
electrocutare. Cadavrele au fost duse într-un centru special,
pentru autopsie, iar femeia a fost chestionată de mai multe ori,
chiar şi de instanţe superioare ale armatei. Rezultatele autopsiilor
şi ale cercetărilor efectuate de poliţie n-au fost aduse niciodată,
integral, la cunoştinţa opiniei publice. Dar fermierii din zonă au
tras concluzii rapide: au organizat un sistem de pază eficient,
pentru a-şi menţine şeptelul şi aşa sărăcăcios.
CAZUL PICTORULUI
10 iunie 1968, Buenos Aires, Argentina în Buenos Aires,
capitala Argentinei, pictorul Benjamin Solari Parravicini era o
personalitate faimoasă şi recunoscută încă din anii ’60. În 1968,
în ciuda vârstei de 70 ani, era extrem de sănătos, viguros şi vesel,
întotdeauna zâmbea, iar simţul umorului l-a făcut celebru.
Spunea despre sine că este parapsiholog şi telepat.
Reporterii unui cotidian au aflat dintr-o discuţie la o cafenea că
renumitul pictor a avut o aventură incredibilă cu un OZN şi l-au
rugat să povestească cele petrecute. Solari a ezitat la început, dar
până la urmă a invitat ziariştii la el acasă.
„N-am vrut să discut această problemă în faţa opiniei publice şi
n-am anunţat nici autorităţile – a declarat Solari Parravicini – ca
să nu se creadă că m-am ţicnit sau că sunt un mincinos. Am
discutat numai cu prietenii despre acest incident.”
întreaga poveste a început în zorii unei zile, când, după un
spectacol de teatru şi obişnuita cină la restaurant, am pornit încet
înspre casă, împreună cu câţiva prieteni. Era înjur de ora 3,00,
Era tare frig şi oraşul era acoperit de o ceaţă deasă. La un colţ,
ne-am întâlnit cu un individ care arăta normal, dar care ne-a
atras totuşi atenţia, pentru
59
că în ciuda gerului, purta numai un sacou, şi acela era
transparent, astfel încât i se vedea corpul. S-a îndreptat spre noi,
de parcă ar fi vrut să stea de vorbă. A spus ceva cu o voce groasă,
răguşită, în timp ce gesticula şi arăta spre obeliscul din centrul
oraşului, dar fără să înţelegem ceva. Prietenul meu, Bonfante, şi
cu mine am încercat să vorbim cu el în mai multe limbi, dar
degeaba. Pe urmă, bărbatul s-a întors şi a plecat. Ne-a atras
atenţia vestimentaţia sa ciudată, deoarece nu mai văzuserăm
astfel de sacouri. Am observat că străinul nu avea pupile, iar ochii
îi erau foarte deschişi la culoare şi inexpresivi, de parcă ar fi fost
orb. Ne-am hotărât să-l urmărim; ne-am gândit că poate-i nebun
şi s-a rătăcit. De ce să mergem după el? — au obiectat prietenii
mei. Cu toate acestea, am continuat să-l urmărim, dardintr- o
dată i-am pierdut urma."
După câteva zile, a început un nou capitol în seria întâlnirilor
cu bărbatul acela misterios, îmbrăcat în ciudatul său sacou
transparent.
„Intr-o dimineaţă, pornisem către casă, după o noapte întreagă
petrecută într-un restaurant. Zona era pustie, nu am observat
nicio persoană prin preajmă. M-am gândit că ar fi bine să ocolesc
acele străzi, deoarece acolo auzisem că fuseseră jefuiţi mulţi
oameni, astfel că am pornit spre locuinţa mea, pe o stradă mai
lată şi bine iluminată, Avenida 9 de Julio. Deodată m-am trezit
faţă în faţă cu persoana a- ceea îmbrăcată atât de bizar, pe care o
mai văzusem zilele trecute, când eram împreună cu prietenii. Avea
părul blond şi ochi de o culoare deosebit de deschisă. Mi s-a
adresat exact aşa cum făcuse şi la prima noastră întâlnire, dar
acum” cuvintele" sale erau asociate cu nişte gesturi largi. Mi-am
zis că personajul acesta vrea să mă doboare la pământ şi să mă
jefuiască, aşa că am strâns mai bine umbrela în mâini, gândindu-
mă că aş putea fi nevoit să o folosesc ca pe o armă, în scop de
autoapărare. După aceea însă, m-am gândit că ar fi mai bine dacă
aş da bir cu fugiţii, căci individul era mai înalt şi părea mult mai
puternic decât mine. Am încercat să alerg, dar, spre surprinderea
mea, nu am reuşit. Parcă aş fi devenit stană de piatră, nu mai
simţeam decât cum o amorţeală ciudată îmi imobilizează
picioarele. Apoi mi-am pierdut cunoştinţa.
60
Când m-am trezit, am observat că mă aflam într-un dispozitiv
ce semăna cu o aeronavă, care plutea deasupra oraşului. În faţa
mea se afla o imensă balustradă. Am privit în jos şi am văzut
lumina din capătul obeliscului şi umbrele negre ale clădirilor. Am
observat că în navă se aflau doi străini care semănau cu bărbatul
cu sacou transparent. Amândoi aveau părul blond. S-au apropiat
de mine şi şi-au pus mâinile pe umărul meu. Am înţeles din
căldura gestului lor că astfel mă salutau. Fiinţele străine mi-au
vorbit mai întâi într-un stil asemănător cu cel al fiinţei care mă
adusese acolo. După aceea, spre imensa mea surprindere, au
început să-mi vorbească într-o spaniolă ireproşabilă. „Fii liniştit,
nu dorim decât să călătoreşti împreună cu noi. Te-am vizitat
pentru că tu ai darul telepatiei. Am fost aici de multe ori, vrem să-
ţi arătăm nişte lucruri despre existenţa cărora niciun pământean
nu a aflat încă.”
Am auzit un zgomot ciudat, după care un dispozitiv de forma
unui clopot s-a lăsat peste noi. Am înţeles din felul cum se purtau
acum cei doi, că aeronava o pornise la drum. La scurtă vreme
după aceea, am observat că oraşul rămăsese mult în urma
noastră. Cu o viteză aproape ireală, prin faţa ochilor mei se
perindau cu’repeziciune imagini stranii în culorile roşu şi
albastru. Ne-am ridicat apoi la o înălţime tot mai mare, până când
am putut vedea Pământul plutind pe cerul înstelat, de parcă ar fi
fost o minge aruncată de un copil în valurile mării. Unul dintre
pasagerii OZN-ului a strigat: „Cristia- nia! Cristiania!” – şi a arătat
către Pământ, după care, în timp ce înaintam, spunea: „Acolo
sunt Roma, Madridul, Moscova, America şi Munţii Anzi, munţii
ţării tale.” Am fost destul de timorat, dar totuşi am fost deosebit
de atent la toate detaliile. În cele din urmă, ne-am întors în
punctul din care plecasem. Cei doi ufonauţi, care vorbeau
spaniola, şi-au pus mâinile pe umărul meu, în semn de rămas
bun. Unul dintre ei mi-a spus sec: „Nu peste mult timp, va veni
vremea…”
Mi-am pierdut din nou cunoştinţa şi când mi-am revenit, eram
din nou pe strada Avenida 9 de Julio, iar noul meu prieten cu
vocea ciudată era alături de mine. Mă aflam puţin mai departe de
locul de unde fusesem luat. Ufonautul cu sacou transparent a
încercat să
61
îmi spună ceva, dar, brusc, s-a speriat. În aer, zburau către noi
bucăţele de hârtie în flăcări. Străinul a strigat alarmat şi a
dispărut.
Atunci am observat că nu departe de mine, un camion care
transporta pâine explodase şi începuse să ardă, iar focul se
extinsese şi în brutăria aflată în apropiere. Am vrut să mă duc
către locul incendiului, dar eram încremenit; nu puteam să mă
mişc. Un poliţist mi-a făcut semn să mă duc la el, dar nici acum
nu am reuşit. S-au adunat o mulţime de oameni, după care a
apărut şi proprietarul brutăriei. El a strigat disperat către poliţist
că nu ştie din ce cauză a izbucnit focul şi că el nu a avut
niciodată probleme de acest fel. Pompierii reuşiseră între timp să
stingă focul. În cele din urmă, am ajuns acasă, cu un mers greoi.
Timp de trei zile m-am simţit groaznic, de parcă cineva m-ar fi
lovit în moalele capului.
Solari Parravicini şi-a servit musafirii cu cafea, după care a
continuat povestirea aventurii sale cu OZN-ul. După ce am
„prelucrat” cât de cât întâmplările, am început să scriu mesajul pe
care doreau să ni-l transmită extraterestrii. În timp ce scriam, am
auzit o voce, care parcă îmi dicta textul.
„Către Pământ se îndreaptă o planetă, pe nume KIEV, cu care
se va ciocni, dacă oamenii nu descoperă o modalitate care să o
deturneze din calea sa. Altfel, Pământul va fi victima unei uriaşe
catastrofe, în mâinile unui spaniol pe nume San Martin se află o
piatră ciudată, acoperită cu hieroglife. Această piatră este foarte
importantă pentru noi. Şi pentru voi, de altfel.”
Locuitorul de pe Venus m-a rugat să predau acest mesaj unei
persoane din Madrid, pe nume Femando Cesma, care frecventează
adeseori localul Cafe Lyon.
Am rugat-o pe o prietenă de-a mea, pictoriţa Victorina Duran,
care a lucrat împreună cu maestrul Salvador Dali) din Madrid, să
’ se intereseze în legătură cu acest lucru. Victorina Duran mi-a
răspuns că nici localul, nici bărbatul pe nume Cesma, nu există.
După cinci zile am primit o altă scrisoare de la ea, în care se afla
un şerveţel cu inscripţia Cafe Lyon. Cofetăria care purta acest
nume fusese demolată, iar în locul ei există acum un
cinematograf. Pictoriţa l-a găsit
62
şi pe domnul Cesma. Ea a spus că există şi piatra cu hieroglife.
Acest lucru l-a descoperit împreună cu Emestina, o altă prietenă
de-a mea, care trăieşte în Madrid. Eu am corespondat multă
vreme cu Feman- de Cesma. Articolele referitoare la cercetările
sale au fost publicate în ziare, în numeroase ţări.
De aici, de pe terasa locuinţei mele – şi-a continuat povestirea
Solari Parravicini – cercetăm cerul, în grup, împreună cu ziarişti
şi artişti. Şi ei au fost martorii acestei intense activităţi OZN
deasupra Zonei noastre. Soţia unui prieten de-al meu, pictor şi el,
a leşinat când un OZN a zburat la o altitudine neaşteptat de mică.
încă o întâmplare foarte ciudată a avut loc în casa mea. Îi
aveam ca musafiri pe vecinul meu, Baldesari, şi fiica lui. Discuţia
noastră a fost întreruptă de o melodie de-a lui Chopin, fără însă
ca cineva să fi atins clapele pianului din salon. Timp de trei ore,
am ascultat fascinaţi concertul susţinut de un artist invizibil.
PICNIC LA MARGINEA DRUMULUI August 1968, Budapesta,
Ungaria
A fost o seară caldă, cu un cer înstelat, când Janos M., la ora
zece fără un sfert, a ajuns acasă. Abia a intrat în casă, a simţit că
ceva sau cineva îl îndeamnă la o plimbare în pădurea din
apropiere. A ieşit din casă şi parcă tras de o forţă invizibilă, s-a
îndreptat cu paşi mari către pădure. După ce a străbătut deja
jumătate din pădure, a ajuns la o curbă. Pe o parte a drumului se
afla o pădure întunecată de brazi. Peste curbă se vedeau luminile
caselor de vacanţă, când, dintre brazi, au apărut două fiinţe
umanoide. Erau la o distanţă de 40 m de Janos M. Ambele aveau
o înălţime de 120 cm. Purtau o uniformă albă şi, după toate
aparenţele, îl aşteptau.
Janos M. Privea încremenit spre marginea pădurii, de unde au
ieşit la scurtă vreme şi alte fiinţe, la fel de micuţe. Păreau foarte
bucuroase de această întâlnire. În total, erau şase străini, care
continuau să îl aştepte, dând parcă semne de nerăbdare, în timp
ce Janos M. Nu îndrăznea să se apropie, rămânând pe partea
dreaptă a drumului.
63
în cele din urmă, s-a apropiat foarte încet, după care a trecut
pe lângă acele făpturi ciudate de care nu-l mai despărţea acum
decât poteca.
„Atunci când au văzut că nu trec drumul, că nu mă duc înspre
ei, le-a dispărut zâmbetul de pe faţă. S-au uitat surprinşi şi cu
tristeţe spre mine” – a spus ulterior Janos M., în declaraţia sa.
Pe când se îndepărta de extraterestri, a simţit că este urmărit
cu paşi repezi de către un alt străin. Întorcând capul, a văzut o
creatură de 2 m înălţime, cu aspect uman, de constituţie stenică,
având o piele cenuşie, brăzdată de riduri adânci. A grăbit pasul,
dar, cu toate a- cestea, îl simţea pe străin din ce în ce mai
aproape. Fiinţa era în spatele său la o jumătate de metru şi, cu
toate că ar fi vrut să fugă, nu a reuşit s-o facă.
Atunci, în disperare de cauză, a decis să se întoarcă pe
neaşteptate, să-l doboare pe extraterestru şi după aceea să fugă.
Dar n-a mai apucat să-şi pună în practică această idee, deoarece
a simţit că organismul său nu mai răspundea la comenzi. Coloana
vertebrală şi gâtul deveniseră rigide, nu le mai putea mişca, doar
picioarele i se mai mişcau, mecanic, de parcă cineva pusese
stăpânire pe trupul său, transformându-l, practic, într-un
adevărat robot. A înaintat astfel o vreme, fără a se putea opune în
vreun fel intenţiei acelei forţe nevăzute. Îşi aduce aminte doar că,
după un timp, amorţeala i-a dispărut; a continuat să meargă pe
acelaşi drum, dar străinul continua să-l urmărească, la circa 15
m distanţă.
Gândurile lui Janos M. Erau din ce în ce mai tulburi: „Nu o să
reuşească”, şi-a zis, dar nici măcar nu ştia precis ce ar fi trebuit
să-i reuşească străinului. Apoi şi-a întors capul şi s-a uitat
îndelung la extraterestru. Fiinţa şi-a ridicat capul, ochii îi
străluceau. „Dar dacă, totuşi, i-a reuşit?” – s-a întrebat atunci
Janos. N-a mai avut curajul să-şi ducă gândul până la capăt şi a
pornit către casă.
Nu putea alerga, mergea ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat,
simţind că puterile încep să-l părăsească încetul cu încetul. De-
abia acasă a realizat unde a fost şi cu cine se întâlnise de fapt. Cel
mai ciudat i s-a părut a fi faptul că ceasul său arăta deja ora două
fără un sfert, ceea ce însemna că aventura sa din pădure durase
exact patru ore.
64
Relatarea conţine multe elemente interesante, dintre care cel
mai important ar fi acela că nu a avut loc observarea propriu-zisă
a unui OZN, ci numai aceea a posibililor săi pasageri.
Este adevărat că în cazul acesta nu există motive care să ne
ducă cu gândul la răpire – masa de operaţie, „analizele” medicale,
încercarea de a comunica, dar putem presupune că Janos M. A
fost victima unei „răpiri” într-un sens mult mai subtil al
cuvântului, toate detaliile întâmplării (paralizia, lunga perioadă de
inconştienţă, urmată de amnezie), depunând mărturie în sprijinul
acestei explicaţii.
ÎNTÂLNIRE CU FINAL TRAGIC 7 ianuarie 1970, Imjărvi,
Finlanda întâlnirea de gradul III, cu final tragic, a pădurarului de
36 ani, Heinonen Aamo, şi a prietenului său, gospodarul de 38 de
ani Viljo Esko este cunoscută în aproape toată lumea.
Cei doi prieteni erau nişte schiori amatori înfocaţi. În ziua
respectivă, se pregăteau pentru un concurs, pe pârtia amenajată
chiar de ei, la circa 2 km de sat. Ceasul arăta ora trei şi jumătate
după-ma- să, iar soarele apusese deja. Deasupra poieniţei unde
se odihneau cei doi, pâlpâiau numai câteva stele. Deodată a
apărut pe cer o lumină puternică. După câteva clipe, a virat şi,
într-un mod ciudat, a început să se prăbuşescă direct spre
poieniţă. Dar când a ajuns la 40 m înălţime, avea deja o viteză
foarte mică, aproape că plutea. Ajuns la numai 15 m de pământ,
aparatul putea fi văzut de-acum cât se poate de clar. Cei doi
schiori au văzut doar partea de jos a obiectului, care era în formă
de cerc, cu un diametru de 3 m. Au văzut, de asemenea, trei
semisfere aşezate la distanţe egale în partea de jos a OZN-uliii (era
prin urmare un OZN de tip Adamslei).
Obiectul, învăluit într-un halou de lumină roşie, s-a apropiat şi
mai mult, astfel că cei doi au putut observa şi partea superioară,
care avea forma unui clopot.
Brusc, un fascicul de lumină a ţâşnit din partea inferioară a
OZN-ului, care nu avea un diametru mai mare de 1 m. În
interiorul
65
coloanei luminoase s-a profilat silueta Unei fiinţe. Cei doi
prieteni s-au uitat cu atenţie la ufonautul care se afla doar la
câţiva metri de ei. Străinul avea 90-100 cm înălţime, braţele şi
picioarele îi erau deosebit de subţiri, iar pe cap purta o cască,
astfel că obrajii nu i se vedeau. Era îmbrăcat într-un costum
verde, cizmele îi ajungeau până la genunchi şi purta nişte mănuşi
albe, până la coate. În mână ţinea ceva care semăna cu un aparat
de fotografiat. A stat câteva clipe neclintit, uitându-se direct în
ochii celor doi schiori surprinşi. Atunci, Heinonen a făcut probabil
o mişcare bruscă – nici ulterior nu şi-a putut aminti exact ce
anume a făcut – când străinul a ridicat cutia şi a direcţionat-o
către Heinonen. Din cutie a fost emisă o lumină galbenă, iar din
fasciculul de lumină au ţâşnit scântei violete, verzi „roşii, asemeni
unui foc de artificii. După aceasta, OZN-ul s-a ridicat şi a produs
un fel de ceaţă incandescentă, care a acoperit poieniţa. Fasciculul
de lumină s-a risipit şi, în timp ce ceaţa se depunea, OZN- ul a
reuşit să se facă nevăzut.
Cei doi prieteni au început să discute agitaţi despre cele
întâmplate, grăbindu-se să-şi împacheteze lucrurile,
nemaidorindu-şi decât să ajungă cât mai repede acasă. Nu cu
mult timp după ce au pornit, Heinonen a leşinat. Viljo şi-a cărat
prietenul acasă, în satul aflat la
2 km distanţă, de unde un vecin de-al lor l-a dus la spitalul din
Hei- nola.
în spital, dr Pauli Kajanoja i-a consultat pe cei doi. El a putut
recomanda numai calmante contra paraliziei lui Heinonen, cu
ajutorul cărora acesta s-a vindecat în câteva săptămâni, dar
celelalte simptome au persistat: pielea roşie şi umflată,
tensiunea scăzută. Astfel că Heinonen a fost nevoit să stea acasă,
în pat, timp de patru luni de zile, iar starea lui s-a agravat
continuu. Nu mai avea poftă de mâncare şi adeseori suferea de
grave tulburări ale echilibrului nervos. Cel mai grav era însă
faptul că suferea destul de des pierderi de memorie. Mergea, de
pildă, undeva, şi pur şi simplu nu mai ştia unde se află şi de unde
a venit. Mai târziu, aceste simptome îngrijorătoare au apărut şi în
cazul lui Viljo. Atunci, doctorul Kajanoja, suspectând o
contaminare cu radiaţii, i-a trimis pentru analize la Helsinki. Aici,
66
între alţii, au fost consultaţi şi de dr Matti Tuuri, profesor la
Universitatea de Medicină din Helsinki. El a stabilit că cei doi
suferă de pe urma unei contaminări radioactive, probabil cu raze
X. Deoarece în Helsinki nu existau mijloace care să ajute la
vindecarea lor, doctorul i-a sfătuit să se ducă în Suedia, la
Institutul Karolinska, unde funcţiona o secţie renumită în
întreaga Europă, în care se tratau astfel de boli.
Aici, medicii au făcut tot posibilul pentru salvarea vieţilor celor
doi, dar numai Viljo a mai putut fi vindecat.
în ianuarie 1971, la un an după întâlnirea lui cu OZN-ul,
Heino- nen a murit în patul său din clinica Institutului
Karolinska.
Astfel, cazul care a devenit cunoscut sub numele de Incidentul
de la Heinola, se numără printre cele, destul numeroase, care au
avut un final tragic. Aceste cazuri, al căror număr depăşeşte deja
300, sunt denumite întâlniri de gradul cinci.
AVENTURA DIN PASCAGOULA
11 octombrie 1973, Pascagoula, Mississippi, SUA
Cazul celor doi muncitori de la un şantier naval, Charles
Hickson (45 de ani) şi Calvin Parker (19 ani), este unul dintre cele
mai importante dintre cele care au constituit ulterior „invazia de
OZN-uri” din America, în anul 1973. Acest caz iese în evidenţă
prin faptul că ambii martori oculari îşi amintesc în mod identic
cele întâmplate şi prin aceea că observaţiile lor au fost raportate
imediat la poliţia locală.
Cei doi, Hickson şi Parker, pescuiau adeseori în locul lor
preferat, în Pascagoula. Dar, în acea zi de joi, au fost întrerupţi
din distracţia lor prin apariţia unui OZN. Bărbaţii, care pescuiau
la capătul digului portuar, au auzit mai întâi un zgomot monoton,
apoi au observat un obiect care emitea o lumină albastră şi care
se apropia lent de ei. Aeronava a coborât la circa 10 m, în dreapta,
în spatele lor, şi a început să plutească nu departe de locul în
care se aflau cei doi. Aceştia s-au uitat încremeniţi spre obiectul
gigantic, care avea un diametru de 30 m. La un moment dat, s-a
deschis o uşă prin care au ieşit trei
67
străini cu un ten de o ciudată culoare cenuşie. Pielea celor trei
extraterestri era brăzdată de riduri adânci, mâinile semănau cu
nişte cleşti, iar pe cap, în locul urechilor şi al nasului, aveau doar
nişte excrescenţe hidoase.
Când a văzut străinii, Parker şi-a pierdut cunoştinţa, iar
Hickson a încremenit. După aceea, extraterestrii i-au dus pe cei
doi bărbaţi la bordul navei spaţiale şi i-au aşezat pe o masă. Între
timp, Parker şi-a revenit şi s-a uitat consternat la ufonauţii care
semănau cu nişte roboţi.
Hickson a declarat la rândul său că putuse observa cum
fuseseră examinaţi cu maximă atenţie de către un ochi electronic.
După această „consultaţie”, care s-a terminat foarte repede (după
cca 20 de minute), cei doi s-au trezit din nou pe malul fluviului.
Apoi, OZN-ul a dispărut la orizont, iar cei doi bărbaţi speriaţi s-au
îndreptat repede către poliţia locală. Aici, şeriful Fred Diamond şi
detectivul Glen Ryder au ascultat zguduiţi declaraţiile
muncitorilor. Anchetatorii au încercat să-i încurce cu întrebări
capcană, pentru a putea obţine dovada faptului că nu spuneau
adevărul, dar ei nu au spus nimic contradictoriu.
Cei doi bărbaţi răpiţi nu au ştiut că spusele lor sunt
înregistrate pe bandă de magnetofon şi ascultate în camera
alăturată de detectivul Tom Huntley. Odată lăsaţi singuri, aceştia
au discutat între ei despre ciudata întâmplare. În vocea lor se
simţea încă tensiunea. Următorul dialog este un fragment din
înregistrări:
„Parker (P): Ar trebui să mă duc acasă, să mă culc sau ar trebui
să mă duc la un medic, ar trebui să fac ceva…
Hickson (H): Niciodată nu am văzut ceva asemănător. Nu pot să
cred şi nici oamenii nu vor crede.
P: Am simţit, parcă mi-ar fi îngheţat mâinile şi nu puteam să
mă mişc. S-a întâmplat exact aşa, parcă aş fi călcat peste un
blestemat de şarpe cu clopoţei.
H: Ştiu, fiule, ştiu…"
în acest moment, Hickson a fost chemat afară din cameră, iar
Parker a rămas singur, adăugând ca pentru el: "Nu-mi vine să
cred…
68
Vai, Doamne, este groaznic… Acum sunt sigur că, acolo sus,
există Dumnezeu…"
Poliţia a început o serie de ample cercetări şi a executat
controale pentru verificarea nivelului radioactiv, atât la faţa
locului, cât şi în cazul celor două personaje. Rezultatele acestor
analize au ajuns repede la cunoştinţa reprezentanţilor presei, care
au difuzat ştiri contradictorii. Importanţa cazului este subliniată
şi de faptul că în foarte scurtă vreme de la petrecerea acestui
incident, au ajuns la faţa locului fostul consilier al forţelor aeriene
în legătură cu fenomenul OZN, dr J. Allen Hyneck şi profesorul
James Harder, consilierul ştiinţific al APRO, venit din Los Angeles,
California. Cei doi reputaţi specialişti i-au interogat pe Hickson şi
Parker şi, bineînţeles, pe poliţişti. Şeriful Diamond a declarat
următoarele: „Cei doi martori au fost de acord să facă un test cu
detectorul de minciuni. Pe Charles l-a zguduit această întâmplare.
Un om matur, de 45 de ani, nu plânge decât dacă i se întâmplă
ceva groaznic. Şi Calvin… l-am auzit rugându-se atunci când
credea că nu-l aude nimeni. Ei sunt nişte băieţi simpli din
provincie. Niciunul nu are o fantezie atât de bogată, încât să
născocească o astfel de poveste şi niciunul nu este atât de viclean,
încât să pună în practică un astfel de plan. Dacă mint cu-
adevărat, atunci locul lor este printre marile stele de la
Hollywood…”
Hynek şi Harder nu s-au lăsat influenţaţi de spusele lui
Diamond şi i-au supus pe cei doi bărbaţi la un test cu detectorul
de minciuni, în biroul lor din New Orleans. Hickson şi Parker au
trecut testul cu brio, cu toate că tehnicianul, Scott Glasgow, a
încercat să demonstreze cu orice preţ că cei doi simulează. În
final, atât a putut să spună: „Oamenii aceştia spun adevărul.”
Hynek s-a lăsat convins, dar Harder a ţinut să efectueze şi o
şedinţă de hipnoză regresivă, după care a convocat o conferinţă de
presă, unde a declarat că trăirile celor doi au fost cât se poate de
reale. Un sentiment de frică atât de puternic nu poate fi simulat
sub hipnoză. Pe cei doi muncitori i-a impresionat adânc retrăirea
evenimentelor. Harder a declarat foarte ferm că bărbaţii au fost
într-adevăr răpiţi de extraterestri. Hynek a fost mai prudent. El
ştia că pe Parker
69
l-au zguduit foarte mult atât cele întâmplate, cât şi încercările
de după aceste evenimente, trecând printr-o cădere psihică şi
fiind nevoit să urmeze tratamente psihiatrice.
Charles Hickson s-a dovedit o fire mai puternică. Peste câţiva
ani s-a aflat că a refuzat o ofertă de zeci de mii de dolari a unui
studio, pentru dreptul de a turna un film, având la bază povestea
lor. Astfel, a demonstrat lumii întregi că nu a fost o întâmplare
născocită în scopul de a obţine bani de pe urma acesteia.
DEMONII CU OCHI SCÂNTEIETORI 25 octombrie 1973,
Greensburg, Pennsylvania, SUA
Stan Gordon, conducătorul grupului de cercetători din
Westmore- land, Anglia, este unul dintre cei mai cunoscuţi ufologi
care a analizat cazul invaziei de OZN-uri din 1973, din Anglia.
în octombrie, Gordon şi grupul său au primit o invitaţie
neobişnuită din partea poliţiei SUA, conform căreia, la o fermă din
apropierea Greensburg-ului au avut loc evenimente ciudate.
Astfel, câţiva membri ai grupului, aflaţi sub conducerea lui
Gordon, s-au dus imediat la faţa locului, unde au descoperit un
incident cu adevărat interesant.
Un fermier, pe nume Steven Pulaski, a observat un obiect
luminos, care a aterizat în apropiere. Pulaski i-a alertat şi pe
vecinii săi şi împreună cu ei s-a îndreptat spre obiectul care
plutea foarte aproape de suprafaţa Pământului. S-au adunat vreo
15 persoane. Pulaski a fost primul care, cu arma în mână, s-a
apropiat de OZN-ul de formă lenticulară, cu un diametru de 30 m.
Atunci, vecinii din spatele său l-au atenţionat, strigându-i că două
fiinţe uriaşe se apropie de el. Cei doi extraterestri aveau o înălţime
de 230-260 cm şi trupul acoperit cu păr cenuşiu închis. Ochii lor
străluceau în întuneric, aveau braţe deosebit de lungi şi se
apropiau încet de fermier. Pulaski, văzând fiinţele şi auzind
strigătele vecinilor, a tras speriat câteva focuri de armă asupra
străinilor. Extraterestrii nu păreau afectaţi de focurile de armă şi
continuau să se apropie. Pulaski a ţintit de data aceasta
70
exact şi a tras din nou, îndreptându-şi arma spre făptura cu
înălţime mai mare.
„Când l-am nimerit, monstrul acela bizar a început să urle” – îi
povestea ulterior Pulaski lui Stan Gordon. "Fiinţa şi-a ridicat
braţul drept şi, în momentul acela, nava spaţială a decolat, iar
monştrii s-au întors şi au pornit lent către pădurea din apropiere.
Niciunul dintre noi nu i-a urmărit. Până când ne-am revenit,
dispăruseră în pădure.
RĂPIREA FRANCESCĂI 1974, Navegantes, America de Sud în
relatările provenite din America de Sud se întâlnesc multe cazuri
în care vizitatorii veniţi de pe alte planete sunt deosebit de a-
gresivi. Şi în rândurile de mai jos este descris un astfel de
eveniment; veridicitatea sa rămâne însă greu de demonstrat.
într-o zi, un bărbat împreună cu soţia sa se aflau la pescuit pe
lângă Navegantes, când un OZN de formă lenticulară a aterizat în
apropierea lor. Obiectul avea maximum 3 m înălţime şi un
diametru de 8-10 m. Pe partea laterală s-a deschis la un moment
dat o uşă, prin care au ieşit trei fiinţe uriaşe, care se mişcau
deosebit de repede.
Aceştia au prins-o pe tânăra femeie, care se numea Francesca,
şi, sub privirile soţului, care nu se mai putea mişca din cauza
fricii, au dus-o la bordul navei spaţiale. OZN-ul a decolat în câteva
secunde şi, împreună cu femeia, a dispărut la orizont. Bărbatul a
raportat zguduit întâmplările la poliţie, dar, în ciuda cercetărilor
efectuate, soţia sa nu a fost găsită niciodată…
AMINTIRI IMPRIMATE ÎN SUBCONŞTIENT
i
1974, Jundabyne, Australia
Următorul caz a fost descris de Mark Moravec, distinsul
cercetător australian în domeniul fenomenului OZN. La 24
septembrie 1974, un muzician de 19 ani şi un băieţel de 11 ani se
aflau la vână
71
toare în munţii Snowy, în apropiere de Jundabyne, când la
orizont a apărut deodată un glob mare de lumină albă. Au putut
auzi cum obiectul emitea un zgomot monoton. În afară de acest
zgomot, domnea o linişte profundă, care ne duce cu gândul la
prezenţa „factorului Oz”. Povestea s-ar fi sfârşit aici, dacă în 1983,
băieţelul, ajuns acum un tânăr de 20 de ani, nu ar fi început să
aibă nişte vise ciudate. În timpul somnului, retrăia evenimentul
petrecut în urmă cu 9 ani şi îşi aducea aminte de toate detaliile.
Ulterior, a descoperit că este înzestrat cu puteri paranormale. În
vis, tânărul se vedea cum pluteşte către obiect (efectul Poppins).
Era ca un film derulat cu încetinitorul. Se făcea că plutea într-o
încăpere mare, în stare de imponderabilitate, după care a fost
aşezat pe o masă. Lângă el au apărut nişte fiinţe înalte, suple, cu
pielea cenuşie, care au început să-l examineze. I-au aşezat nişte
aparate pe corp, pentru a măsura, se pare, câmpul
electromagnetic din jurul trupului.
Colegul său mai în vârstă, muzicianul, s-a opus. De aceea a
fost dus într-o altă încăpere, iar când l-au adus înapoi, arăta ca şi
cum ar fi fost sub influenţa narcoticelor. Cei doi au trăit o viaţă
întreagă cu sentimentul că au fost nişte „cobai” pentru fiinţe
venite de pe altă planetă. Mark Marovec a declarat că, în acele
momente, lui nu i-a fost frică, dar că totul s-a petrecut atât de
repede şi de neaşteptat, încât i-a creat un sentiment acut de
confuzie.
După cum lesne se observă, şi incidentul acesta este un caz
tipic de răpire. Mulţi cercetători s-au arătat nedumeriţi cu privire
la faptul că în Australia astfel de cazuri sunt foarte rare. Deoarece
în niciunul dintre cazuri nu a fost aplicată hipnoza, ufologii
trebuie să se mulţumească doar cu puţinele declaraţii care au fost
făcute cunoscute. Dar oare de ce nu s-a aplicat hipnoza în cazul
celor doi tineri?
După părerea lui Mark Marovec, cercetătorii respectivi nu
aveau încredere în metoda hipnozei regresive. Prin cazul prezentat
mai sus s-a încercat să se demonstreze că amintirea
evenimentelor respective nu poate fi ştearsă din memoria
subiecţilor, indiferent dacă extraterestrii aplică sau nu
narcotizarea acestora. Aceste amintiri rămân imprimate adânc în
subconştient şi sfârşesc prin a ieşi la lumină, fie în
72
vise, fie în timpul şedinţelor de hipnoză regresivă. Cu toate
acestea, în cazul celor doi apare şi posibilitatea erorii, deoarece în
ziua următoare, ei au observat în acelaşi loc, timp de o oră şi
jumătate, un glob luminos, despre care s-a aflat ulterior că era o
stea.
Dar ce văzuseră, totuşi, în noaptea precedentă? Au fost induşi
în eroare de steaua aceea ori s-au întâmplat cu totul alte
evenimente? Şirul întrebărilor ar putea să continue, la fel ca în
legătură cu majoritatea cazurilor din Australia. Un lucru este
sigur. Aceste cazuri de răpiri, cu OZN-uri, cu vizitatori din alte
lumi, nu sunt evenimente izolate şi nu sunt nici simple născociri.
O CĂLĂTORIE BIZARĂ
5 ianuarie 1975, Baltia Blanca, Argentina
Se pare că Bahia Blanca este o localitate vizitată frecvent de
extraterestri. Răpirea muncitorului feroviar, în vârstă de 28 de
ani, Car- los Alberto Diaz, este unul dintre cele mai faimoase
astfel de cazuri din Argentina. Datorită cercetărilor făcute de
grupul de experţi în domeniul OZN, condus de Pedro Bomario,
acest caz a devenit cunoscut în întreaga lume.
Tânărul Carlos lucra ca ospătar. În zorii zilei de 5 ianuarie, în
jurul orei patru după-amiază, se îndrepta spre casă, întorcându-
se de la locul de muncă.
La un moment dat a auzit un zgomot monoton – apărut şi în
alte relatări – după care a văzut un fascicul de lumină orbitoare
care s-a îndreptat spre el. În momentul următor a paralizat total
şi a simţit cum începe să se ridice de la pământ, plutind spre acel
obiect ciudat (efectul Poppins). Nu-şi aduce aminte când sau ce a
emis lumina şi ce anume l-a atras acolo sus, pentru că şi-a
pierdut cunoştinţa. Următoarea amintire este aceea că se afla
într-o încăpere, ventilată prin nişte orificii din podea. În acea
încăpere se aflau trei fiinţe ciudate, cu aspect umanoid. Aveau o
înălţime de circa 170 cm, cu braţele foarte scurte, iar capul – mult
mai mic decât al unui om. Purtau îmbrăcăminte galben-aurie, iar
tegumentul feţei lor părea de o culoare ver
73
zuie. Trăsăturile feţei nu se vedeau foarte clar, ca şi cum ar fi
purtat un fel de mască. Deodată, Carlos a început să sufere de
ameţeli şi fu cuprins de greaţă, când una dintre fiinţe s-a apropiat
de el pe neaşteptate. A examinat bărbatul, indiferent şi tăcut, şi,
cu ajutorul unui aparat, i-a prelevat câteva fire de păr, fără să-i
producă nicio durere. La fel ca alţi martori, Carlos l-a atins pe
extraterestru şi a avut senzaţia că îşi trece mâna peste o foaie de
pergament. Străinul s-a aplecat apoi deasupra bărbatului, iar
acesta şi-a pierdut din nou cunoştinţa. Când şi-a revenit, se afla
pe o stradă. Soarele răsărise deja. Nu a putut afla care era ora
exactă, pentru că ceasul i se oprise la ora 3,50. În clipa imediat
următoare, o maşină a frânat lângă el, iar şoferul, crezând că
omul acela (Carlos) suferise un accident de maşină, l-a dus la
spitalul feroviar din Retiro. Pe drum, Carlos a aflat şi cât era
ceasul: 7,35. În aceeaşi clipă, a realizat zguduit că se îndreaptă
spre Retiro, un oraş lângă Buenos Aires, care se află la 500 km de
locul unde fusese orbit de raza de lumină!
Când le-a povestit medicilor ce i s-a întâmplat, aceştia i-au
făcut nişte analize medicale şi psihiatrice, dar în afară de şuviţa
de păr lipsă, nu au constatat nimic deosebit. A fost anunţată şi
poliţia, care s-a deplasat la faţa locului, apoi au sunat-o şi pe
soţia lui Carlos, care era foarte îngrijorată şi intenţiona să sune la
poliţia locală. Vestea că soţul ei este sănătos, a liniştit-o, dar a
fost foarte surprinsă auzind că acesta se află la 500 km de Bahia
Blanca. Nu a stat prea mult pe gânduri şi s-a dus după soţul ei. A
ajuns acolo chiar în seara aceea.
Carlos a fost supus mai multor examinări şi a fost interogat de
poliţie. Analizele au arătat că firele de păr fuseseră extrase
împreună cu rădăcinile capilare. Unul dintre medici s-a declarat
deosebit de sceptic cu privire la declaraţia tânărului. Nu a putut
să creadă că la ora 16,00, Carlos era încă în Bahia Blanca. L-au
sunat pe proprietarul restaurantului unde Carlos lucra ca
ospătar. Acesta a declarat că angajatul său a părăsit localul după
ora 15,00. Carlos şi-a adus aminte că are în servietă ediţia de
dimineaţă a ziarului local, care fusese adus în restaurant nu cu
mult timp înainte de închidere. Această dovadă a fost acceptată
până şi de medicul neîncrezător.
74
*
Ştirea că Diaz a fost răpit de extraterestri, s-a răspândit repedţk
dar el nu a făcut nicio publicitate cazului şi nu a declarat nimic
presei. „Dacă nu aş fi fost chiar eu eroul acestei întâmplări, dacă
cineva mi-ar fi povestit, cu siguranţă nu aş fi crezut.”
Cercetătorilor fenomenului OZN, care l-au invitat să le ofere
amănunte, le-a povestit cu plăcere cele întâmplate. Văzând că
aceştia îl înţeleg şi îl cred, a încercat să-i ajute în munca lor. „Nu
ştiu dacă oamenii mă cred sau nu, dar este sigur că întâmplările
povestite de mine sunt adevărate.”
Diaz a mai fosţ supravegheat de medici câteva zile, dar, văzând
că tulburările sufleteşti şi tensiunea s-au risipit imediat după
întâlnirea cu cercetătorii şi după îndelungatele discuţii cu soţia
sa, a fost lăsat acasă.
VIZITATORII MISTERIOSI
i
15 februarie 1975, Reunion, Oceanul Indian
Insula Reunion face parte din grupul de insule Mascarenhas
din Oceanul Indian şi se află sub autoritate
administrativăfranceză. Este situată la vest de Madagascar, în
imediata apropiere a insulelor Mauritius.
La vremea respectivă, a făcut senzaţie ştirea că locuitorii de pe
micuţa insulă au fost vizitaţi de OZN-uri.
Eroul principal al povestirii, vânzătorul Antonio Severin, în
vârstă de 21 de ani, era considerat un om serios, de încredere, şi
nimeni nici nu s-a gândit măcar că ar fi născocit această poveste.
în după-amiaza acelei zile de februarie, Severin a observat un
obiect ciudat, staţionat pe câmpul din apropiere. Pe partea
laterală a aparatului, care strălucea în mod ciudat, s-a deschis o
trapă prin care, la un moment dat, a ieşit un grup de omuleţi
ciudaţi.
Extrem de speriat, Severin s-a ascuns în desişul din apropiere
şi a început să-i privească, încercând să-şi dea seama care ar fi
putut fi scopul prezenţei lor în acele locuri. A observat cum câteva
dintre acele bizare creaturi au ridicat de jos nişte bulgări de
pământ, părând că îi analizează.,
75
În timp ce unii dintre ei păreau absorbiţi de această activitate,
Sţii au început să cerceteze cu atenţie împrejurimile. Unul dintre
aceştia l-a descoperit pe Severin şi, fără a părea că stă prea mult
pe gânduri, a proiectat un fascicul de lumină asupra tânărului,
care, în urma acestui fapt, şi-a pierdut temporar cunoştinţa.
Când şi-a revenit, nu mai vedea nimic şi nu putea să
vorbească. A încercat să se îndrepte spre casă, mergând pe
bâjbâite, dar a fost găsit şi ajutat de un grup de locuitori ai
insulei. Aceştia l-au dus acasă şi au anunţat poliţia.
Cu timpul, starea tânărului a început să se amelioreze, iar
poliţiştii au putut să-i asculte declaraţia, arătându-se însă foarte
neîncrezători. Au examinat totuşi zona unde a aterizat nava, dar
nu au descoperit nicio urmă. Severin a fost tratat mult timp după
aceea de un psihiatru, dr Henri, care a declarat că simptomele pe
care le prezintă acesta dovedesc că pacientul său a fost supus la
nişte şocuri puternice. Şocul putea fi provocat de nişte factori
reali, a spus dr Henri, deoarece halucinaţiile nu au un efect atât
de puternic.
Cazul a apărut însă mult mai târziu în revista franceză de
specialitate „Lumieres dans la nuit”, fiind prezentat de căpitanul
Legros şi colonelul Lobet, care, la acea vreme, se aflau pe insulă
în interes de serviciu. Cei doi ofiţeri au cercetat cazul timp de
câteva săptămâni, mergând de mai multe ori la locul de aterizare
a extraterestrilor. Este adevărat că nu există dovezi „palpabile” ale
întâmplării respective şi nici alţi martori oculari care ar fi putut
susţine veridicitatea apariţiei OZN-ului, dar cei doi cercetători
consideră evenimentele ca fiind reale. Ei îl consideră, de altfel, pe
Severin un tânăr echilibrat, care nu s-ar preta la născocirea unor
asemenea poveşti.
călugării negri Primăvara anului 1975, Hajmâsker, Ungaria
Misterul incidentului de la Hajmâsker nu a fost dezlegat nici
până astăzi. Cazul a fost cercetat de mai multe societăţi, atât din
Ungaria, cât şi din afara hotarelor acestei ţări.
76
STRĂINII OIN SPAŢIU
într-o seară din primăvara anului 1975 (în aprilie sau mai),
comandantul unităţii militare de la Hajmâsker a fost anunţat că
două santinele au dispărut din post. Deoarece la baza militară
funcţiona un aparat prin care se puteau trimite şi se puteau
intercepta semnale de pe un satelit artificial militar, comandantul
a declanşat imediat alarma şi trupele speciale au pornit în
căutarea celor două santinele. Unul dintre cei doi soldaţi a fost
găsit sub o tufă, în apropiere. Era inconştient, iar după ce şi-a
revenit, dădea semne de nervozitate şi teamă inexplicabile. Repeta
fără încetare că bunul lui camarad fusese răpit de călugării negri.
Tânărul a fost transportat de urgenţă la spitalul militar, unde a
fost interogat de mai mulţi superiori. Membrii familiei l-au putut
vizita numai peste şase luni. Mama lui a declarat ulterior că şi
atunci a vorbit numai despre micuţii călugări negri şi că încă îi
era teamă ca aceştia să nu-l răpească şi pe el. După opinia multor
cercetători ai fenomenului OZN, „călugării negri” nu fuseseră de
fapt decât binecunoscuţii ufonauţi în costume de astronaut, de
culoare neagră.
Cercetătorii nu au reuşit însă să demonstreze că evenimentul s-
a produs cu adevărat sau nu.
CAZUL DE LA ALAM0G0RD0.,
13 august 1975, Alamogordo, New-Mexico, SUA
Charles L. Moody fusese plutonier în cadrul Forţelor Aeriene A-
mericane. Între hobby-urile sale figura şi astronomia.
în seara aceea de august, după ce şi-a terminat serviciul, s-a
deplasat cu maşina spre împrejurimile oraşului Alamogordo,
pentru a observa câţiva meteoriţi. Este binecunoscut faptul că în
mijlocul lunii august, în cazul în care cerul este senin, se pot
observa meteoriţii care pătrund în atmosfera Pământului. Moody
a ales un loc mai întunecos de la marginea urbei, pentru a nu fi
deranjat de luminile o- raşului. Nu a aşteptat nicio jumătate de
oră, când a putut vedea un obiect discoidal, care zbura la
altitudine joasă. Când obiectul s-a apropiat la o distanţă foarte
mică, Moody a încercat să se îndepăr
77
teze, dar motorul maşinii nu mai funcţiona. Atunci a auzit un
zgomot puternic, s-a uitat în sus şi şi-a dat seama că OZN-ul este
foarte aproape. I se părea că obiectul are mici hublouri prin care
nişte omuleţi stranii se uită la el. Lumina navei şi sunetul acela
ciudat l-au tulburat şi l-au umplut, totodată, de spaimă. Din
fericire, însă, obiectul a zburat mai departe şi a dispărut în
înălţimile cerului. La puţină vreme, ameţeala aceea neobişnuită
care îl cuprinsese, a dispărut şi, spre surprinderea lui, a observat
că şi motorul maşinii re- intrase în funcţiune, astfel că a putut
ajunge acasă destul de repede. Aici şi-a dat seama cu stupoare că
„vânătoarea de meteoriţi” durase aproape două ore şi jumătate, cu
toate că, incluzând şi drumul, nu i se părea să fi lipsit mai mult
de o oră. Pur şi simplu nu îşi putea da seama ce s-a întâmplat
timp de o oră şi jumătate.
Din câte a putut observa, pasagerii OZN-ului purtau
îmbrăcăminte neagră, mulată pe corp. Un singur membru al
echipajului era îmbrăcat distinct, într-o salopetă albă-argintie.
Culoarea pielii lor a- vea o ciudată nuanţă cenuşie. Nu aveau
deloc podoabă capilară. Moody a mai observat şi că au gura mică,
asemănătoare unei fante, şi ochi uriaşi. Capul le era
disproporţionat de mare, comparativ cu trupul. Cazul acesta este
unul particular şi datorită faptului că Moody şi-a putut reaminti
la un moment dat, spontan, fără a se supune hipnozei, ceea ce se
întâmplase în intervalul de timp care se scursese între întâlnirea
sa cu extraterestrii şi reîntoarcerea acasă. Îşi amintea că OZN-ul
aterizase şi că omuleţii aceia îl răpiseră, aducându-l la bordul
navei şi aşezându-l pe o masă de operaţie. Nu a putut face nicio
mişcare, în schimb a intrat în legătură telepatică cu ufo- nauţii. În
timp ce unul dintre vizitatori îl examina cu ajutorul unui aparat
ciudat, i-a comunicat că fusese puţin rănit din cauza faptului că
se împotrivise, dar că rana era superficială şi că se va vindeca
uşor. După ce l-au examinat cu mare atenţie, l-au condus prin
încăperile navei şi i-au arătat unele detalii de construcţie. În tot.
Acest timp, au continuat să comunice prin telepatie. Extraterestrii
i-au cerut lui Moody tot felul de informaţii, insistând mai ales
asupra celor referitoare la modul de funcţionare al radarelor. I-au
spus că acesta pro
78
duce adeseori defecţiuni în sistemul de navigaţie al aparatelor
lor, provocându-le multe probleme. Apoi l-au informat pe
plutonier că nu sunt capabili să se apere împotriva armelor
atomice. După aceea, au adăugat că, în viitor, vor mai încerca să
intre în legătură cu omenirea, dar nu aşa cum îşi închipuie
pământenii. Legătura dintre oameni şi extraterestri se va stabili
într-un timp mai îndelungat.
A doua zi, a simţit o mâncărime ciudată în zona inferioară a
spatelui. Medicii au diagnosticat că suferă de o inflamaţie a pielii.
Lângă coloana vertebrală s-a descoperit o urmă de înţepătură de
ac, greu de sesizat la o privire mai superficială, despre a cărei
origine Moody nu a putut oferi niciun fel de explicaţii. În
următoarele două luni, Moody a început să se confrunte cu un
fenomen ciudat: încetul cu încetul, i-au revenit în memorie
evenimentele petrecute în acea noapte, adică tot ceea ce s-a
relatat mai sus. Cazul plutonierului este un exemplu concludent
cu privire la faptul că nu de fiecare dată trebuie utilizată hipnoza
regresivă. În multe cazuri, amintirile unor astfel de evenimente
apar spontan. Această întâmplare poate servi şi drept
contraargument pentru cei care cred că numai hipnoza
declanşează procesele de amintire, influenţând eventual şi
conţinutul acestora. Scepticii susţin că cel care hipnotizează
influenţează răspunsurile subiectului cu sau fără voia lui, astfel
că persoana hipnotizată va spune ceea ce vrea să audă
cercetătorul. În cazul lui Moody nu poate fi însă vorba despre aşa
ceva, deoarece el şi-a amintit cele întâmplate fără ajutorul
hipnozei.
DE LA CHALUS PÂNĂ LA ISFAHAN aprilie 1976, Chalus-
lsfahan, Iran
Se pare că în 1976, mai multe OZN-uri au cercetat cu atenţie
zona Golfului Persic, făcându-şi apariţia în mai multe rânduri
deasupra Iranului. Între aceste cazuri s-au înregistrat şi mai
multe întâlniri de gradul trei şi patru. Dintre toate acestea, se
remarcă neobişnuitul caz al lui Gholam Raze Bazargani, care
locuia la nord de Teheran, în orăşelul Chalus, de pe malul Mării
Caspice.
79
Tânărul de 19 ani făcea parte dintr-o familie bogată şi
respectabilă. Vineri, într-o zi de Sizdehbedar, a hotărât să facă o
plimbare în pădurea din apropiere.
în timp ce străbătea pădurea, a observat pe cer un aparat
ciudat, care zbura spre el şi care s-a oprit la un moment dat chiar
deasupra sa. OZN-ul a plutit fără a emite niciun sunet, la o
altitudine mică, deasupra lui Bazargani, care n-a mai putut face
nicio mişcare, dar fără a-şi pierde, totuşi, cunoştinţa.
Imobilizat fiind, a privit neputincios la cele patru creaturi
ciudate care pluteau spre el. Micuţii umanoizi l-au prins şi l-au
dus la bord, unde l-au supus unei examinări minuţioase. La un
moment dat a – leşinat şi nu şi-a mai amintit nimic altceva decât
că s-a trezit în zorii zilei, dar nu în pădurea din Chalus, ci într-un
loc pustiu. În depărtare se vedea conturul unui oraş şi, cu mari
eforturi, a reuşit să ajungă până acolo.
A aflat cu uimire că se află în Isfahan, un oraş situat la 500 km
sud de Chalus, că trecuseră două zile de la momentul întâlnirii
sale cu OZN-ul, două zile din care nu-şi amintea nimic. În toată
această perioadă, poliţia din Chalus îl căutase, mobilizându-şi
toate forţele, pe tânărul dispărut fără urmă, dar în zadar.
Bazargani, fără bani şi acte, s-a prezentat la poliţia din Isfahan,
de unde a fost transportat la spital pentru analize. Povestea lui a
fost primită cu neîncredere, fiind imediat transferat la secţia de
psihiatrie, dar, cu toate acestea, medicii nu au depistat
disfuncţionalităţi de natură psihică.
Totodată, independent de declaraţia lui Bazargani, au sosit
relatări despre apariţia unor misterioase obiecte zburătoare,
deasupra unor aşezări apropiate de Isfahan, respectiv Marvine şi
Lanjau.
După ce Bazargani a mai petrecut o zi la poliţie, apoi în
spitalele Leul Roşu şi Poporul Soarelui, s-a reîntors acasă la
Chalus, unde familia îl aştepta cu nerăbdare.
După cum s-a demonstrat ulterior, cazul de la Isfahan nu a
constituit decât un preambul al invaziei de OZN-uri, care urma să
aibă loc în lunile următoare în Iran.
80
GIGANŢII DIN INSULELE CANARE
i
22 iunie 1976, Insulele Canare în Europa, relatările despre
extraterestrii gigantici sunt relativ rare. Între altele, şi din acest
motiv este foarte interesantă declaraţia făcută de personalul
corvetei Atrevida din cadrul Marinei Militare Spaniole.
De pe nava ancorată în apropiere de Insulele Canare, membrii
echipajului au observat în ziua de 22 iunie 1976, un OZN cu totul
deosebit. Obiectul avea forma unui glob şi plutea deasupra mării,
la o distanţă de 100 m de navă. Diametrul globului a fost estimat
la 30 m. Mult mai înspăimântătoare erau însă cele două fiinţe
ciudate, cu o înălţime de circa 3 m, care se aflau pe un podium
plutitor. Fiinţele aveau aspect umanoid. Căpitanul navei le-a
descris astfel în raportul său către comandantul Marinei Militare
Spaniole: „Erau foarte suple, aveau braţe lungi, iar picioarele lor
erau foarte scurte, comparativ cu trupul. Capul le era acoperit de
un fel de cască, motiv pentru care nu le-am putut observa prea
bine chipul.”
Căpitanul a anexat la raportul său detaliat numeroase schiţe,
după care se poate reconstrui acel ponton plutitor. În aceste
desene se poate vedea şi un obiect ciudat, de forma unui tub de
neon, care e- mitea o lumină albăstruie.
VIZITATORI LA RAFINĂRIA DE PETROL 21 ianuarie 1977, St.
Bernard Parish, Louisiana, SUA
Astăzi se cunosc numeroase cazuri în care martorii oculari ai a-
pariţiei unui OZN nu au pomenit de vizitatori, respectiv nu au
susţinut că trăiseră o întâlnire de gradul III, dar unele detalii ne
conduc totuşi la concluzia că există o latură a evenimentelor de
care martorii nu-şi aduc aminte, nu pot sau nu au curajul să
vorbească. Acestea sunt denumite în limbajul de specialitate al
ufologilor „situaţii limită”. Cu toate că nu există dovezi clare
despre existenţa vizitatorilor în aceste împrejurări, mulţi
cercetători susţin că observarea OZN-ului în atari circumstanţe
poate fi asociată cu o întâlnire de gradul patru.
81
Cu situaţii limită de acest gen ne putem întâlni pe toate
continentele Pământului, inclusiv în America de Nord.
În seara zilei de 21 ianuarie, în jurul orei nouă fără un sfert, un
pescar a căzut victimă unei astfel de situaţii limită. Acesta se afla
în barca sa, când, la un moment dat, pe malul apei a apărut
brusc un cerc de foc, care a început să se apropie încet, luminând
totul cu lumina sa incandescentă. Odată ajuns în apropierea lui,
zgomotul făcut de ciudatul obiect a încetat brusc, iar zona s-a
cufundat într-o linişte profundă (factorul Oz). Bărbatul a simţit o
căldură puternică stră- bătându-i trupul, dar totul nu pare să fi
ţinut mai rriult de câteva secunde. Apoi, la fel de brusc, lumina s-
a stins, iar pe cer nu se mai vedea decât un obiect de mici
dimensiuni, luminos, care a dispărut la orizont. Încetul cu
încetul, lucrurile au reintrat în normal. Pescarului i s-a asociat un
prieten, iar partida de pescuit a continuat. La scurtă vreme,
obiectul care emitea lumină a reapărut şi s-a îndreptat din nou,
plutind, spre barcă. Iar s-a instalat acea linişte apăsătoare şi
întregul proces desfăşurat anterior s-a repetat. Deşi motorul
funcţiona, barca nu reuşea să înainteze, ca şi cum ar fi fost
prizoniera unui foarte puternic câmp gravitaţional.
Cercetările efectuate ulterior au demonstrat că barca nu ar fi
putut fi oprită de obstacole naturale, deoarece canalul fusese
curăţat nu cu mult timp în urmă.
OZN-ul avea formă sferică şi un diametru de circa 6 m. Cei doi
bărbaţi îl priveau uimiţi, nevenindu-le să-şi creadă ochilor.
Deodată, obiectul a pornit către rafinăria de petrol din apropiere.
Când vehiculul s-a distanţat, barca a ţâşnit din loc, ca aruncată
dintr-un resort. Părea că forţa aceea necunoscută care o reţinuse
până atunci, a dispărut. Din inerţie, pescarul şi prietenul său au
căzut pe spate, dar s-au ridicat imediat, pentru a privi din nou
după OZN. Nava luminoasă a ajuns deasupra rafinăriei şi s-a
oprit. Paznicul de noapte al companiei petroliere a observat şi el
obiectul, dar s-a pierdut cu firea şi nu a reţinut amănunte pe care
să le poată relata ulterior. Era ceva cu totul nou pentru el şi nu
ştia ce are de făcttt în asemenea situaţii. OZN-ul a continuat să
plutească, emiţând un fascicul de lumină. Nici
82
pescarii, nici paznicul nu au avut curajul să se apropie.
Obiectul a mai plutit timp de 30 de minute în apropiere, după
care a dispărut din nou la orizont. Cazul a fost cercetat în
amănunţime de către cercetătorii de la MUFON. Cei trei martori
oculari au fost interogaţi independent unul de celălalt. S-a
constatat că unul dintre pescari nu-şi aminteşte ce s-a întâmplat
cu el timp de 20 minute, înainte de a se fi întâlnit cu prietenul
său. Această perioadă se încadrează în intervalul de timp
corespunzător primei vizite a OZN-ului. Hipnoza regresivă nu a
avut efectele scontate în acest caz, deoarece ulterior s- a
descoperit că pescarul nu este un medium bun şi că, prin urmare,
este imposibil de adus în stare de hipnoză.
MISTERIOSUL CAZ AL CAPORALULUI VALDES 25 aprilie 1977,
Putre/Arica, Chile
De fiecare dată când se discută despre cele mai interesante
cazuri OZN din America de Sud, se pomeneşte şi despre
misterioasa dispariţie şi reapariţie a caporalului Armando Valdes
Garrido.
Neobişnuita întâmplare a început la ora trei şi cincizeci de
minute, după miezul nopţii, în zona montană Pampa Luscuma, în
partea de nord a statului Chile. Aici era cantonată patrula
compusă din şapte persoane, condusă de caporalul Valdes. În
postul de santinelă era soldatul Rosales, care a observat două
luminiţe aterizând nu departe de tabăra lor. I-a alertat imediat pe
Armando Valdes şi colegii săi, care dormeau lângă focul de tabără.
Caporalul era un militar cu experienţă. A stins focul şi i-a aşezat
pe soldaţii din patrulă în poziţie de luptă, deoarece bănuia că în
zonă aterizase un avion al traficanţilor. S-au apropiat încet de
lumini, încercând să exploateze la maximum protecţia asigurată
de configuraţia terenului şi de întuneric. Obiectul nu era însă un
avion, ci o aeronavă de provenienţă necunoscută, cu o formă
ciudată. Emitea o lumină albăstruie şi părea învăluit în ceaţă.
Atunci, pe neaşteptate, şi-a făcut apariţia şi un al doilea OZN-
Acesta a plutit o vreme pe cer, apoi s-a apropiat foarte încet şi, la
o distanţă de 500 m de grupul de soldaţi, a aterizat. Staţia radio
83
devenise inutilizabilă, iar Valdes s-a văzut pus în situaţia de a
lua cât mai repede o decizie. În lipsă de alte soluţii mai
pragmatice, a strigat în direcţia celor două OZN-uri: „Dispăreţi
imediat! în numele Domnului, vă poruncesc să dispăreţi.” Soldaţii
se pregătiseră deja şi pentru un schimb de focuri. Au
aşteptat’câteva minute, apoi Valdes s-a ridicat şi a pornit către
obiect. Ulterior, a fost incapabil să explice de ce a luat această
decizie. „Ceva înfricoşător mi-a atras atenţia… Parcă lumina ar fi
comunicat cu mine într-un fel.”
Valdes a fost văzut apropiindu-se de OZN, după care a
dispărut. Nu a rămas mult timp, cel puţin după ceasul soldaţilor.
După 15 minute, la ora patru şi jumătate, Valdes a reapărut în
spatele soldaţilor care îl chemau. „Părea a fi în transă”, îşi
amintesc soldaţii. „Nu i-am auzit paşii când s-a întors, cu toate că
în liniştea nopţii, în general, se aude dacă cineva se apropie” ’)- a
declarat unul dintre membrii patrulei. Valdes s-a uitat la ei, dar
părea că nu-i mai recunoaşte. „îşi legăna capul înainte şi înapoi,
repetând mereu:” Lumina… Lumina „. Deosebit de ciudat a fost şi
faptul că Valdes a rămas în această stare mai mult de două ore.
Între timp, OZN-urile au dispărut, dar membrii patrulei au rămas
foarte îngrijoraţi de starea caporalului lor, care continua să repete
la nesfârşit:” Nu ştii cine suntem şi de unde venim, dar în scurt
timp ne vom întoarce."
Soldaţii nu au acordat mare atenţie sensului cuvintelor lui
Valdes, în schimb au observat cu uimire că Valdes are barbă, cu
toate că se bărbierise în dimineaţa anterioară. Le-a mai atras
atenţia şi un alt fapt interesant. Ceasul lui Valdes se oprise la ora
patru şi jumătate, dar indicatorul pentru dată arăta cu cinci zile
mai mult. După dispariţia OZN-urilor, patrula, împreună cu
caporalul, s-a întors imediat la Putre. Aici, cazul lor a ajuns şi la
urechile învăţătorului Pedro Ara- neda. Acesta, cu o deosebită
meticulozitate, a început o cercetare o- biectivă. I-a interogat pe
toţi membrii grupului şi s-a deplasat şi la faţa locului. În
concluziile sale a confirmat că Valdes avea o barbă de 6-7 zile. A
constatat, de asemenea, că membrii grupului erau într-o
puternică stare de şoc, aproape de panică. Înregistrările făcute de
Araneda sunt, până azi, cele mai bune dovezi ale incidentului
Valdes.
84
Şapte oameni au declarat în unanimitate că Valdes a dispărut
pentru 15 minute, pornind spre OZN-ul ţinut de ei sub observaţie
timp de patru ore. Valdes nu şi-a adus aminte (nici azi nu-şi
aminteşte) ce s-a întâmplat cu el în timpul dispariţiei sale. Îşi
aminteşte numai faptul că ceva l-a îndemnat să se apropie de
OZN. „Din momentul acela nu am mai simţit nimic” – a declarat el
învăţătorului Araneda. „Ceilalţi au spus că am dispărut, parcă aş
fi fost vrăjit. Îmi aduc aminte că am simţit că mi-e somn… Mi s-a
părut că mă prăbuşesc într-o fântână adâncă, rotundă… Din acel
moment nu-mi mai amintesc nimic.”
Cazul a fost raportat la comandamentul militar din Africa al
unităţii din care făcea parte patrula comandată de Valdes, unde
au fost declanşate alte cercetări. Rezultatul acestora a fost
rezumat într-o declaraţie foarte atent formulată, care nu spunea
nimic concret şi esenţial. Araneda nu a primit iniţial aprobare
pentru a-şi publica reportajul în presă. Prima relatare despre
cazul Valdes a apărut în cel mai citit cotidian din Chile, „El
Mercurio”, de-abia în numărul din 19 mai 1977. În acest reportaj
au fost incluse şi fragmente din înregistrarea lui Araneda. Această
relatare a fost urmată de alte cercetări oficiale şi semioficiale, care
au ajuns la o concluzie comună: caporalul Armando Valdes a
dispărut fără urmă în data de 25 aprilie 1977, dimineaţa la ora 4
şi 15 minute, când se apropia de un OZN. A reapărut peste 15
minute într-o stare de şoc, cu o barbă care crescuse inexplicabil
în tot acest interval de timp, ca şi cum ar fi trecut 6-7 zile.
SEX COSMIC
3 martie 1978, Frâgata Pelotas, Brazilia
Subiectul acestei răpiri este un tânăr de 18 ani, Jose Alvaro.
Acesta se îndrepta spre casa tatălui său, când, pe neaşteptate, a
fost lovit de un fascicul de lumină albăstruie. În urma contactului
cu acea rază luminoasă, tânărul şi-a pierdut instantaneu
cunoştinţă. Când şi-a revenit, o voce îi şoptea în ureche: „Misiune
îndeplinită”. În faţa ochilor i-au apărut nişte imagini din război,
care păreau atât de reale, încât i-au creat impresia că se află în
mijlocul luptelor. După numai câteva
85
momente, a realizat că se află exact pe locul unde fusese atins
de raza de lumină. Era ora 4 dimineaţa, deci fusese în stare de
inconştienţă toată noaptea. Cel puţin aşa credea el, până în
momentul în care cazul său a ajuns la urechile unui cercetător
local, Luis da Rosario. Acesta l-a vizitat pe tânărul Jose şi l-a dus
la cunoscutul psiholog dr Palmer Carapecos, După două
săptămâni de la petrecerea evenimentelor, Jose Alvaro şi-a
reamintit toate cele întâmplate, sub hipnoză, înainte de a se
recurge la hipnoză, mama băiatului a declarat cercetătorilor că
are nişte vise ciudate, conform cărora fiul său va deveni tată, dar
nepotul ei se va naşte într-o lume îndepărtată.
În urma şedinţei de hipnoză, a ieşit la iveală faptul că
evenimentele care se petrecuseră în intervalul de timp în care
tânărul fusese inconştient, susţin visele mamei. Alvaro şi-a
amintit că a ajuns într-o încăpere stranie, unde îl aştepta o fiinţă
înaltă, cu păr argintiu, de sex feminin. Femeia avea ochi mari,
migdalaţi, şi era deosebit de zveltă. L-a dezbrăcat pe Alvaro, l-a
condus într-o altă încăpere, unde i-a masat corpul, după care a
avut contact sexual cu acesta. După aceea, femeia i-a spus
băiatului că urmează să mai primească şi alte misiuni de
îndeplinit, dar că despre acestea va afla numai la timpul potrivit.
Cercetările nu s-au încheiat aici. Rosario a reuşit să găsească şi
alţi martori oculari, care au susţinut cu propriile lor mărturii
declaraţia tânărului. T
Doi zidari se aflaseră în apropiere de locul unde raza de lumină
provocase paralizia băiatului. Ei au declarat că, în noaptea aceea,
deasupra casei lor au observat nişte lumini ciudate. Un alt bărbat
a povestit că, înainte de ora 4 dimineaţa, îl văzuse pe Alvaro
culcat la pământ, dar a crezut că acesta este beat şi nu s-a atins
de el.
SUVENIR DIN ALTĂ LUME 30 august 1978, Gobernador
Dupuy, Argentina
Cazul lui Miguel Fernandez, un tăietor de lemne în vârstă de 23
de ani, constituie unul dintre cele mai misterioase cazuri de
răpire, deoarece el a adus cu sine un obiect de la bordul OZN-
ului. Există
86
şi alte dovezi ale răpirii, dar care sunt ţinute deocamdată în cel
mai strict secret.
Femandez lucra într-o poieniţă, iar la un moment dat a plecat
să cerceteze bucata de pădure care trebuia defrişată în zilele
următoare. În acel moment, o navă de o formă bizară s-a apropiat
de el. Obiectul care emana raze de lumină albastre, s-a oprit la o
altitudine de 10 m şi din el a ieşit plutind o fiinţă umanoidă de
statură riiică. Femandez nu a mai avut timp să fugă. Umanoidul
l-a imobilizat cu o rază de lumină, după care l-a dus la bordul
navei. Aici, cu ajutorul unui aparat straniu, l-au interogat pe
tăietorul de lemne, după care l-au aşezat pe o masă. I-au
examinat mai ales braţele, iar după efectuarea acestor analize, l-
au îmbăiat într-o soluţie lipicioasă. I-au făcut cadou o cutie
ciudată şi l-aţi debarcat la 40 km de poieniţa unde se afla. Cu
obiectul acela misterios în mână, Femandez s-a prezentat la
poliţia din San Luis şi a relatat întâmplarea incredibilă prin care
trecuse. Aici, fără a-i oferi tânărului prea multe explicaţii, i-au
spus că se poate întoarcă acasă.
Ulterior, cazul a devenit o ştire de senzaţie în ziarele din Buenos
Aires, dar poliţia a blocat toate actele referitoare la acest incident
şi nu a pomenit niciun cuvânt despre cutie. Au oferit doar nişte
informaţii despre analizele făcute acelei soluţii lipicioase. Probabil
este un dezinfectant, au spus ei. Mai multe informaţii nu au
reuşit să afle nici cei mai ambiţioşi ziarişti. Nu se cunoaşte nici ce
soartă a avut Femandez după acest eveniment, nici locul unde se
păstrează cutia misterioasă.
UN AUTOMOBIL INTERESANT 17 septembrie 1978, Torrita di
Siena, Italia
Cazul care urmează este numai unul petrecut în timpul a ceea
ce s-a numit ulterior invazia de OZN-uri. Incidentul a avut loc în a
doua jumătate a anului 1978, în Italia.
într-o zi de septembrie, la ora 20,00, o femeie împreună cu fiul
său au observat un glob roşu plutitor, care lumina întreaga zonă.
87
Globul a coborât apoi spre sol, moment în care s-a produs o
pană de electricitate care a avut drept efect stingerea tuturor
luminilor din case. Cei doi martori au văzut apoi cum un bărbat
se urcă în automobilul său, porneşte motorul, dar nu reuşeşte să
înainteze decât câţiva metri, pentru că imediat, deasupra maşinii,
s-a ivit un obiect strălucitor. Luminile şi motorul maşinii s-au
oprit iar. Apoi, tot deasupra automobilului, la doar 0,5 m
altitudine, a apărut un obiect mai mic, de culoare portocalie, cu
diametrul de 3 m. Pe partea laterală a a- cestuia s-a deschis o
trapă, prin care au ieşit câţiva umanoizi, având o înălţime de
aproximativ 2 m, îmbrăcăminte verde şi căşti cu antene. Aceştia
s-au îndreptat către maşina care se oprise acolo. S-au învârtit în
jurul automobilului, părând a fi mai interesaţi de aceasta decât de
persoanele care se aflau înăuntru. Apoi s-au întors în OZN-ul care
a decolat brusc, producând un zgomot puternic, asemănător cu
cel al unei explozii.
Pe carosabil s-au găsit trei cercuri carbonizate, cu diametrul de
50 cm, aflate la patru metri distanţă între ele. Proveneau, în mod
e- vident, de la cele trei coloane luminoase.
DOSARUL ZANFRETTA
6 decembrie 1978, Marzano di Torrigiia, Italia
Dintre cele câteva cazuri semnalate în Italia, cel mai renumit
este cel al paznicului de noapte Fortunato Zanfretta, care a fost
răpit în mai multe rânduri de nişte creaturi ciudate, pe care le-a
descris ca fiind foarte înalte.
Primul său contact cu aceste creaturi a avut loc în noaptea de 6
decembrie 1978, când, în timp ce patrula, făcându-şi rondul
obişnuit, a observat, într-una din curţi, câteva lumini stranii. A
încercat să a- nunţe centrala prin radio, dar fără succes, staţia sa
de emisie-recepţie nefuncţionând, constatând ulterior că acelaşi
lucru se întâmplase cu maşina sa. Luând arma în mână, a intrat
în curte, luminându-şi calea cu o lanternă. Se furişa cu grijă pe
lângă perete, când, la un moment dat, ceva l-a împins, trântindu-l
la pământ. Ridicându-se, a observat
88
Sub hipnoză, Zanfretta a povestit cum creaturile gigantice l-au
dus într-o cameră rotundă, luminoasă, unde i s-a pus pe cap o
cască fierbinte, provocându-i dureri îngrozitoare
Ia lumina lanternei, o creatura înfiorătoare, de aproximativ 3
metri înălţime; Zanfretta s-a speriat atât de tare, încât a scăpat
lanterna şi a început să alerge înnebunit spre maşina lui. În acel
moment, a fost orbit de lumina gălbuie, puternică, emisă de un
obiect triunghiular ce apăruse din spatele unei clădiri din
apropiere. Motorul maşinii, însă, nu a pornit şi atunci a cerut prin
radio ajutorul colegilor săi; aceştia au sosit la faţa locului în jurul
orei 1.00, găsindu-l pe Zanfretta întins pe o pajişte din apropiere,
într-o stare de semiconstientă.
La data de 23 decembrie, Zanfretta a fost supus unei terapii
prin hipnoză. El a povestit cum nişte creaturi foarte înalte l-au
dus într-o cameră rotundă, iluminată intens, unde i-au pus pe
cap o cască fierbinte, care i-a provocat dureri puternice. Tânărul a
descris creaturile ca având pielea verde, iar ochii, de culoare
galbenă, aveau formă triunghiulară. Hipnoza a trebuit să fie
întreruptă în acel moment, întrucât Zanfretta era foarte tulburat
de aceste amintiri.
Cel mai interesant element al cazului este că, la numai cinci
zile de la tratamentul prin hipnoză, în timp ce cercetările se aflau
în toi, Zanfretta a fost victima unei noi răpiri.
În seara zilei de 28 decembrie, la ora 23 şi 48 de minute, la
câţiva kilometri de Torriglia, a pierdut controlul asupra
automobilului pe care-l conducea. Prin staţia de radio-emisie,
Zanfretta a raportat că maşina ia viteză pe drumul ceţos de munte
şi nu o poate opri. *
După câteva minute, a anunţat că maşina s-a oprit, totuşi, şi
că intenţionează să coboare pentru a vedea mai bine o lumină
ciudată.
Şi în acest caz; cercetătorii ajunşi la fata locului după o oră l-au
găsit pe Zanfretta zăcând inconştient lângă maşină. Cu toate că
ploua torenţial, îmbrăcămintea bărbatului era complet uscată.
Din pistolul său lipseau şase gloanţe, iar pe marginea nisipoasă,
umedă, a drumului se vedeau câteva urme de tălpi, de
aproximativ 50 cm. Când s-a trezit, Zanfretta era confuz şi s-a
observat că avea faţa ca arsă de soare.
în cursul unei noi şedinţe de hipnoză, tânărul a declarat că a
fost dus Ia bordul unei nave extraterestre, unde a fost dezbrăcat
şi consultat cu nişte instrumente ciudate Creaturile i-au pus
câteva între
90
bări şi i-au dat, la rândul lor, câteva informaţii. Acestea au fost
dezvăluite la 6 februarie 1979, în urma unei narco-analize
efectuate cu pentotal de sodiu, la Centrul pentru Sănătate din
Milano. Conform acestor informaţii, vizitatorii aparţin unei rase pe
cale de dispariţie din galaxia noastră şi vor să colonizeze
Pământul. Zanfretta avea de îndeplinit două roluri: pe de o parte
era obiectul lor de studiu, iar pe de alta, era omul de legătură
dintre pământeni şi vizitatori, la fel ca mulţi alţi martori oculari,
aleşi prin aceleaşi metode…
UN OZN DEASUPRA UNEI BRUTĂRII martie 1979, Sheffield,
Yorkshire, Anglia
Acest caz este unic prin locul în care a fost semnalat: deasupra
unei zone’intens populate. Unul din martorii oculari, o asistenţă
medicală în vârstă de 32 de ani, stătea la poveşti cu o cunoştinţă,
pe trotuar, lângă o cabină telefonică. La un moment dat, deasupra
brutăriei din apropiere, a apărut un disc gri, bombat în partea
superioară. În interiorul obiectului, cele două femei au observat
două creaturi, care priveau spre pământ. Una, parcă le studia pe
ele, iar cealaltă creatură stătea nemişcată, cu mâinile la spate.
Zona era destul de liniştită şi deloc aglomerată, astfel încât
femeile au avut posibilitatea să studieze obiectul în voie. Cei doi
străini erau îmbrăcaţi în ceva asemănător costumelor de schi şi
aveau un păr lung, gri. În timpul întâlnirii, pe stradă nu a trecut
nicio maşină, ceea ce se datorează, probabil, factorului Oz, despre
care am mai vorbit.
După observarea OZN-ului, asistenta a constatat că i se
întâmplă lucruriîudate: auzea zgomote, în casă obiectele se
mişcau singure, iar în câteva rânduri, i-a apărut imaginea soţului
ei, decedat. Aceste fenomene sunt efecte secundare caracteristice
întâlnirilor de gradul trei şi ele povestesc mai mult despre cel ce a
observat decât despre fenomenul observat în sine.
Cu excepţia unui singur caz din cele prezentate, tuturor
celorlalte le este caracteristic faptul că au avut loc în zone urbane.
Este incredibil că OZN-urile şi creaturile ciudate „se plimbă” în
voie deasupra
91
brutăriilor şi, cu toate acestea, sunt observate doar de un
număr limitat de oameni. Şi, totuşi, aşa stau lucrurile. Probabil,
nu este întâmplător că, în majoritatea cazurilor, martorii
povestesc despre o linişte de mormânt, care-i învăluie în
momentele respective.
În final, merită subliniat că în Poole şi Sheffield au avut loc
întâmplări aproape identice. În ambele localităţi, OZN-urile văzute
au fost descrise la fel, având aceleaşi caracteristici: în interiorul
acestor farfurii zburătoare au fost observate câte două fiinţe, care
parcă studiau persoanele şi oraşele pe care le survolau. Aceste
cazuri au avut loc independent unul de celălalt, deci este exclus
ca relatările să fi avut aceeaşi sursă de inspiraţie. Cu toate
acestea, au foarte multe trăsături comune. Să fie doar o simplă
coincidenţă?
CREATURILE DE CRISTAL
4 august 1979, Toronto, Ontario, Canada
Cazul fetiţei Sarah H., în vârstă de 14 ani, a devenit în zilele
noastre cunoscut pe plan mondial şi părerea a numeroşi
cercetători este că e o dovadă clară a faptului că ufonauţii, în
cadrul unei acţiuni de răpire, iau cu ei nu unul, ci mai mulţi
oameni.
în acea vară, Sarah a avut, în mod repetat, întâlniri cu OZN-uri,
până când, la una din aceste întâlniri, nişte creaturi ciudate,
cărora nu le-a văzut chipul, au târât-o pe un câmp mare. Aici se
afla un OZN în formă de săgeată, din care au coborât alte patru
creaturi. Acestea s-au apropiat de fetiţă, moment în care Sarah a
leşinat.
Mai târziu, fetiţa a povestit membrilor Asociaţiei canadiene de
Cercetare a OZN-urilor că s-a trezit la bordul navei. Apoi, le-a
arătat câteva urme de înţepături pe braţul ei. La locul aterizării
OZN-ului, cercetătorii au găsit dovezi fizice, care veneau în
sprijinul depoziţiei fetiţei.
Sub hipnoză, Sarah a relatat că la bordul navei a întâlnit şi un
bărbat de aproximativ 40 de ani, care i-a spus că este dintr-un alt
o- raş din Canada. A mai văzut şi o pisică, despre care a aflat, pe
baza informaţiilor primite pe cale telepatică de la vizitatori, că se
afla în
92
navă doar pentru scurt timp. Sarah nu a putut da o descriere
detaliată a creaturilor din navă.
Ufonauţii erau în număr de şapte şi, după spusele fetiţei, erau
transparenţi. Aceştia i-au spus că sunt creaturi de cristal şi că se
hrănesc cu lumină. I-au promis lui Sarah că în 1990, când va
împlini vârsta de 25 de ani, se vor întoarce şi o vor căuta din nou,
pentru că atunci nu era destul de matură pentru scopurile lor. În
orice caz, fetiţei i s-au luat probe de sânge, după care, înainte să o
lase pe Pământ, au dus-o într-o călătorie prin spaţiu, ocazie cu
care Sarah a văzut Terra de sus.
ÎN CORIDORUL TIMPULUI 21 septembrie 1979, Sztum, Polonia
Cazul lui Miroslaw Goralski şi al lui Krysztof Kobus, petrecut în
Polonia, este cel mai straniu caz OZN şi, graţie cunoscutei
redactore Emilia Popik, membră a „Asociaţiei Cercetătorilor OZN”
din Gdansk, astăzi este cunoscut în numeroase ţări ale lumii.
Cei doi bărbaţi lucraseră în grădina lui Goralski până în jurul
orei 21,00, după care, tocmai când curăţau uneltele, a aterizat
foarte a- proape de ei un OZN. (Unul dintre ei a descris obiectul
zburător ca având formă inelară, iar celălalt, care îl văzuse din alt
unghi, a spus că semăna, mai degrabă, cu patru triunghiuri
argintii, unite printr-o cruce. Simultan cu aterizarea obiectului,
ambii bărbaţi au avut senzaţia că le vuieşte capul şi au auzit nişte
zgomote asurzitoare.
Când s-au apropiat să vadă de mai aproape obiectul misterios,
au fost învăluiţi de o lumină albă, difuză. Au fost cuprinşi de o
forţă asemănătoare cu cea pe care o simţim când ne ridicăm în
aer cu o viteză foarte mare. Kobus a văzut apoi un spectru
caleidosqopic de culori şi l-a cuprins un sentiment straniu: avea
senzaţia că în conştiinţa lui pătrunseseră gânduri aparţinând
altor fiinţe.
Goralski a început să pună întrebări presupuselor creaturi, de
la care, printr-o modalitate misterioasă, poate prin telepatie, a
primit câteva frânturi de răspunsuri.
93
— Ce este materia? — a întrebat Goralski.
— Cea mai importantă caracteristică a materiei este aceea că e
capabilă să interfereze cu alte forme de materie, a răspuns vocea
misterioasă. Goralski s-a aplecat peste marginea zonei ceţoase şi
a văzut că sub el se întindea oraşul. Apoi, i-au fost prezentate o
succesiune de imagini, ca şi cum ar fi trecut printr-un coridor al
timpului, imagini în care apăreau oameni îmbrăcaţi în haine de
epocă. Apoi, brusc, totul a luat sfârşit. Au avut o senzaţie
asemănătoare cu o cădere de la o înălţime de 30 de metri şi s-au
trezit în grădina lui Goralski.
Acesta a alergat până în câşă şi s-a uitat la ceas. Era 21 şi 30
de minute, adică întreaga întâmplare a durat mai puţin de o
jumătate de oră. Cei doi au fost supuşi unor investigaţii
psihologice, care au arătat că sunt persoane sănătoase mental şi
cu o personalitate normal dezvoltată. Dar strania întâmplare a
curmat viaţa normală de până atunci a celor doi bărbaţi.
EXTRATERESTRII GIGANTICI
i
15 august 1981, Mutare, graniţa dintre Zimbabwe şi Mozambic
Mare parte din suprafaţa Africii de Sud şi Africii Centrale este
acoperită de junglă deasă şi este departe de orice urmă de
civilizaţie, în data de 15 august 1981, 20 de muncitori se
întorceau seara spre casă, când, deasupra cărării pe care
mergeau, au văzut plutind o sferă strălucitoare. Misteriorul obiect
lumina întreaga femţă La Rochelle şi, cu excepţia conducătorului,
toţi membrii echipei s-au speriat şi au fugit. Conducătorul
grupului se numea Clifford Muchena şi povestea sa este, probabil,
cea mai cunoscută întâmplare cu OZN-uri din Africa. Cynthia
Hind, coordonatoarea asociaţiei MUFON, a bătut cale lungă
pentru a sta de vorbă cu Muchena, iar efortul i-a fost răsplătit pe
măsură.
Muchena a povestit cum sfera luminoasă s-a ridicat, s-a
transformat apoi într-un disc luminos şi a plutit deasupra
clădirilor din gospodărie. Era atât de luminos, încât Clifford a
declanşat alarma de incendiu.
94
Nu după mult timp, în faţa discului s-au putut desluşi trei
siluete foarte înalte. Mai întâi, Clifford a crezut că sunt muncitorii
săi, dar, observând ciudata lor îmbrăcăminte, şi-a dat seama că
ceva nu e în regulă. A pornit spre ei, pentru a-i certa că l-au
speriat în aşa hal. În momentul când li s-a adresat, străinii s-au
întors spre el şi, cu ajutorul unui fascicul foarte puternic de
lumină, l-au doborât la pământ. Clifford a zăcut pe jos, ameţit, o
perioadă nedeterminată de timp, iar când şi-a revenit, nu mai era
nici urmă de străini sau de vehiculul lor.
E interesant că, de această dată, OZN-ul şi vizitatorii au fost
zăriţi de mai multe persoane. Clifford a descris fasciculul
paralizant destul de amănunţit, iar această descriere corespunde
în totalitate cu altele de acest gen, cum ar fi cel din povestea lui
Antonio Severin. În mod sigur, Clifford nu avea cum să cunoască
relatarea acestuia, în primul rând pentru că muncitorul nu
cunoştea decât limba locală, maşona, iar în această limbă nu s-a
tradus nicio carte despre OZN-uri, apărută în Occident.
Chiar şi Clifford, a relatat numeroase detalii ale întâmplării,
folosind gestica, deoarece vocabularul său nu era îndeajuns de
bogat pentru a descrie tot ceea ce a văzut. De exemplu, nu a
putut preciza culoarea costumaţiei vizitatorilor, astfel că a scos
din buzunar un medalion de culoare argintie, semnalând astfel că
străinii purtau costume argintii.
Cynthia a mai discutat şi cu alte persoane care văzuseră
misterioasele creaturi. Mulţi au spus că au văzut o făclie, deşi
nimic de acest gen nu ar fi putut ilumina un teritoriu atât de
mare.
Explicaţia Cynthiei, cum că muncitorii şi ceilalţi martori ar fi
văzut creaturi extraterestre, au refuzat-o în întregime. Nici nu
voiau să audă de aşa ceva, iar când cercetătoarea a încercat să-i
convingă că omul a ajuns deja pe Lună, au răspuns că acest
lucru îl poate face doar Dumnezeu.
Probabil că muncitorii şi-au făcut o părere asemănătoare şi
despre vizitatorii misterioşi şi nu este exclus ca Muchena şi
confraţii lui să nici nu fie prea departe de adevăr.
95
AVENTURA DIN MALAEZIA Iunie 1982, Malaezia
Moswati era o fetiţă de 12 ani. Într-o zi de vară, la ora 10,00, s-
a dus la pârâul din apropierea casei lor, să spele rufele.
La un moment dat, o creatură care avea aproximativ înălţimea
lui Moswati, s-a apropiat de ea. Mai târziu, fetiţa nu şi-a amintit
nici chipul, nici amănunte despre îmbrăcămintea creaturii. Brusc,
lumea înconjurătoare a încetat parcă să mai existe.
Toate acestea sunt caracteristice factorului Oz. Creatura, ce
părea a fi de sex feminin, s-a apropiat binevoitoare de Moswati şi
a invitat-o în lumea ei, invitaţie pe care fetiţa a trebuit să o
accepte, după cum a declarat ea mai târziu.
Moswati nu a simţit niciun fel de frică, nici măcar atunci când,
în mod inexplicabil, într-o secundă, a ajuns într-un loc splendid,
puternic iluminat.
Despre cele întâmplate aici nu-şi aminteşte nimic, doar că avea
senzaţia că timpul a zburat odată cu ea. Poate că cele spuse mai
sus sună destul de straniu, dar, în lumina întâmplărilor
ulterioare, pare a fi cea mai potrivită expresie pe care fetiţa a
putut-o folosi pentru a descrie cele întâmplate. Părinţii şi-au
căutat fetiţa disperaţi şi, în cele din urmă, au găsit-o zăcând
inconştientă în acel loc, unde, după spusele ei, s-a întâlnit cu
ciudata creatură. Toate acestea s-au întâmplat, însă, după două
zile, deşi, pentru Moswati, nu a fost decât o excursie scurtă de tot.
Cei cu experienţă în domeniul OZN-urilor pot descoperi cu u-
şurinţă caracteristicile comune, tipice tuturor cazurilor de răpire
de către extraterestri, pe baza cărora putem să semnalăm
similitudinile între acest caz şi multe altele.
Iar posibilitatea ca fetiţa malaeziană să fi citit cărţi în limba
engleză şi apoi pe baza lor să fi inventat propria-i poveste, o
putem exclude din start.
Moswati nu este singura care, după cum încercăm să dovedim
şi prin această carte, a participat la o călătorie în timp.
96
VIZITATORI DIN LUMEA AGALI 14 decembrie 1983, Chapeco,
Brazilia
Antonio Tesca, fost crainic la „Radio Chapeco”, se ocupa acum
cu creşterea animalelor. După spusele sale, la data de 14
decembrie, nişte creaturi umanoide/ cu pielea deschisă la culoare
şi ochi mig- dalaţi, l-au târât în interiorul unui OZN, care
aterizase în apropierea fermei sale. Printre aceste creaturi, se afla
una de sex feminin, care i-a spus că o cheamă Cabala şi că venise
dintr-o lume numită Agali. Prin mesaje transmise, după câte se
pare, telepatic, Antonio a fost informat că, atunci când va sosi
vremea, îi va ajuta pe aceşti străini să-şi ducă planurile la bun
sfârşit. Apoi, Antonio a fost adus din nou la el acasă, iar OZN-ul a
dispărut, lăsând în urma lui limbi de foc. Antonio zăcea slăbit pe
iarbă şi a simţit cum căldura emanată de OZN la decolare i-a ars
spatele. A rămas mult timp întins pe jos, gândindu-se la cele
întâmplate, dar nici mai târziu nu a înţeles perfect, cum ar fi
putut tocmai el să-i ajute pe acei străini.
Cazul lui Antonio a fost supus unor teste amănunţite. Dr.
Walter Buhler a cercetat locul întâmplării în repetate rânduri,
căutând dovezi fizice şi detalii care să contrazică cele povestite de
Antonio. Un alt medic, dr. Julio Zawadscki, a consultat arsurile
de pe spatele lui Antonio, dar nu a putut stabili sursa care a
produs plăgile, cu atât mai mult cu cât pacientul nu avea febră şi
nici alte simptome caracteristice pacienţilor cu arsuri. Nu a avut
de ales şi a acceptat varianta lui Antonio, cum că radiaţiile emise
de OZN l-au ars în momentul decolării.
Cu toate acestea, cazul lui Antonio Tesca este învăluit în
mister, asemeni majorităţii cazurilor de răpire de acest gen.
NEPORTIVIREA
12 AUGUST 1983, ALDERSHOT, HAMPSHIRE, ANGLIA
Alfred Burtoo era de zeci de ani un pescar împătimit. Relatările
despre OZN-uri îl lăsau indiferent şi nici nu auzise despre ele mai
97
mult decât un om obişnuit. După ce a devenit unul dintre cei
care au pus piciorul într-o navă extraterestră, nu a dorit să-şi
câştige faima, povestind cele trăite de el, nu a vrut să tragă niciun
fel de foloase de pe urma celor întâmplate.
A declarat doar următoarele:
„Oricine a construit acea maşinărie, a făcut o treabă bună.”
Totul a început la ora 1 şi 15 minute, când pescuia, însoţit de
câinele său într-un râu, din apropierea unei cazărmi militare,
aflate în apropiere de locuinţa sa. Deşi vremea era plăcută, ceaiul
fierbinte pe care îl băuse îi căzuse bine şi tocmai îşi turna încă o
cană, când a zărit pe cer o sferă luminoasă.
Obiectul a început să coboare încet, apoi a aterizat destul de a-
proape de el, stingându-şi luminile. Câinele mârâia tot mai
neliniştit, iar Alfred s-a ridicat şi s-a apropiat să vadă mai bine
ciudatul obiect.
Din interiorul navei au coborât două creaturi de 120 cm
înălţime. Vizitatorii erau îmbrăcaţi în haine verzi, iar faţa le era
acoperită de o vizieră, astfel încât pescarul nu a putut vedea
niciun detaliu. I-au făcut semn să se apropie, conducându-l în
interiorul OZN-ului.
Aici, Alfred a văzut o undă luminoasă de culoare gălbuie. O
voce l-a rugat să stea în raza luminii galbene şi el s-a supus.
Lumina a devenit brusc pulsatilă, în timp ce-i măsura tot corpul.
Cele două creaturi au reapărut şi l-au întrebat pe cale telepatică
ce vârstă are.
„Am 77 de ani, a răspuns mândru bătrânul, pentru că, de fapt,
arăta mult mai tânăr.”
Lumina galbenă s-a stins şi cei doi omuleţi i-au spus lui Alfred
că poate pleca, pentru că este considerat bolnav şi
necorespunzător scopurilor lor, fiind mai în vârstă decât cei de
care ar avea ei nevoie. Bătrânul a coborât scările şi, când s-a uitat
înapoi, a văzut cum o- biectul emite o lumină puternică şi un
sunet de tonalitate înaltă, ri- dicându-se în aer şi dispărând, apoi,
în noapte.
Atunci, Alfred, ca şi cum nu s-ar fi întâmplat nimic, s-a
îndreptat spre câinele său, să-l liniştească, şi a continuat să
pescuiască.
Oricât de neobişnuit ar părea, în numeroase cazuri, persoanele
implicate s-au comportat la fel de calm. Mai târziu, Alfred,
întrebat
98
i
Vizitatori în mijlocul satului 9 ianuarie 1987, Jozsa, Ungaria
Satul Jozsa, aflat la jumătatea drumului dintre Debrecen şi
Hajduboszormeny, a devenit cunoscut datorită cazurilor frecvente
de apariţii de OZN-uri. Una dintre cele mai interesante întâlniri de
gradul trei din Ungaria s-a petrecut tot aici. În acea noapte de
vineri, un membru al echipei de întreţinere a drumurilor pe timp
de iarnă se afla pe şoseaua principală ce leagă oraşele Debrecen şi
Hajduboszormeny, când, pe arătura acoperită de pete de zăpadă,
a zărit un OZN. Obiectul, ce avea diametrul de 15 metri, aterizase
între două căpiţe de fân. De jur-împrejur avea gemuleţe rotunde.
Uşa OZN-ului era deschisă şi se vedea clar în interior o scăriţă, pe
care stătea o siluetă, iar, lângă vehicul, erau alte două siluete.
Toţi trei vizitatorii aveau o costumaţie de culoare întunecată. La
vederea OZN-ului şi al extraterestrilor, paznicul s-a speriat şi a
fugit.
fiind dacă nu i-a fost teamă că i s-ar fi putut întâmpla ceva, a
dat următorul răspuns:
— Ce mai poate păţi un om la vârsta mea? Mor doar o singură
dată… Nu mă interesează câtuşi de puţin dacă sunt crezut sau
nu, dar eu am intrat în maşinăria aceea… Nu mi-ar fi păsat, chiar
dacă m-ar fi luat cu ei. Nu aş fi putut păţi altceva, decât acelaşi
lucru, ca şi cum aş fi ieşit în stradă şi m-ar fi călcat o maşină…
VIZITATORI ÎN PARCUL DE LA VORONEJ 19 septembrie 1989,
Voronej, Rusia
Evenimentele de la Voronej sunt considerate în Occident ca
fiind cel mai renumit caz OZN din Rusia, deoarece au fost
prezentate pe larg până şi de agenţia de presă TASS, cunoscută ca
fiind extrem de rezervată în ceea ce priveşte ştirile de senzaţie.
în legătură cu acest caz, depoziţiile martorilor sunt extrem de
contradictorii, căci în perioada cuprinsă între sfârşitul lunii
septembrie – 28 octombrie 1989 şi s-au înregistrat şase aterizări
de OZN-uri în „Parcul de Vest” din Voronej.
99
Oricât de multe inadvertenţe ar fi conţinut relatările, ele au,
totuşi, un punct comun, şi anume faptul că prima aterizare a
avwt loc în data de 19 septembrie, când mai mulţi băieţi, cu
vârstă cuprinsă între 13 şi 16 ani, dintr-o şcoală din apropiere,
tocmai jucau fotbal în parc. Evenimentul a fost relatat de patru
elevi: Lena Sarochina, Vasia Surin, Volodea Starcev şi Alioşa
Niconov.
în timp ce tinerii jucau fotbal, au observat o perdea de ceaţă de
culoare roz, care se apropia dinspre casele din vecinătate. În
centrul perdelei de ceaţă a apărut brusc o sferă roşie. Băieţii au
atras atenţia câtorva trecători asupra evenimentului, iar aceştia s-
au oprit şi au urmărit şi ei cele ce s-au întâmplat. Norul roz s-a
oprit deasupra parcului, în timp ce sfera a început să coboare,
încet deasupra copacilor, care s-au îndoit sub greutatea ei. În acel
moment, toată lumea a fugit, căutându-şi un adăpost printre
tufişuri sau la baza unor copaci.
Din OZN şi-a făcut imediat apariţia o creatură de cel puţin trei
metri înălţime. Străinul era înconjurat de un halou luminos,
mâinile îi atârnau până la genunchi, iar capul îi era imobil,
părând că este doar o continuare a umerilor. Cei mai interesanţi
erau, însă, cei trei ochi ai creaturii. Doi erau aşezaţi ca la păsări,
pe părţile laterale ale capului, iar al treilea sus, pe frunte. OZN-ul
a mai coborât puţin, apoi străinul, în compania unui robot mic, a
păşit pe sol. În mâini ţinea o cutie viu colorată, pe care a apăsat
ceva, după care cutia a dispărut. A observat un băieţel care nu a
reuşit să se ascundă şi l-a imobilizat cu privirea, apoi a făcut să
dispară un tânăr de pe alee, cu ajutorul unei maşinării,
asemănătoare unui pistol.
între timp, robotul umbla mecanic, prin parc. După toate
acestea, extraterestrul şi robotul au urcat în sferă, care s-a ridicat
de la sol, dispărând în înaltul cerului. Băieţelul paralizat şi-a
revenit, iar tânărul dispărut cu câteva minute în urmă, a
reapărut, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Imediat a apărut
un al doilea OZN, de forma unei farfurii.
Din acesta au coborât două creaturi de înălţimea unui om
obişnuit, dar care aveau pielea foarte ridată. S-au îndreptat spre
un stâlp de iluminat, când au ajuns lângă el unul dintre cei doi l-
a atins, stâl
100
pul dispărând pur şi simplu. Cele două creaturi s-au întors în
navă şi OZN-ul a dispărut.
Aterizările acestor obiecte sunt dovedite doar de existenţa unor
adâncituri în sol, radioactive, şi de două pietre misterioase. Sunt
confirmate de depoziţia celor patru tineri.
101
SPAIMA ÎN NOAPTE
Întâlnirile cu extraterestrii şi, mai ales, răpirile au loc cel mai
adesea noaptea, în timp ce ne aflăm la bordul unei maşini. Câţi
dintre dumneavoastră nu au condus noaptea pe o şosea părăsită,
când întunericul e apăsător, iar în lumina farurilor apare, din
când în când, câte un animal rătăcit?
Motorul maşinii scoate neîncetat acelaşi zgomot monoton, până
ajungem acasă. Dar, ce se întâmplă dacă motorul dă rateuri, se
opreşte şi lumea ce ne înconjoară se cufundă în întuneric? În
majoritatea cazurilor, ne gândim la o defecţiune tehnică, până
când pe cerul înstelat sau chiar în faţa noastră, îşi face apariţia
un obiect zburător ciudat. Dacă se întâmplă aşa ceva, putem fi
siguri că, în cel mai scurt timp, vor apărea şi pasagerii ciudatului
vehicul. Iar după toate acestea, nu ne rămâne decât să sperăm că
nu vom fi victimele unei răpiri.
Chiar dacă am văzut luminile doar câteva minute, nu putem fi
absolut siguri că între timp nu am fost răpiţi. Chiar şi aşa se
poate întâmpla ca în viaţa noastră să existe minute sau chiar ore
în care nu ne putem aminti ce s-a întâmplat şi pe care să le fi
petrecut la bordul unui OZN.
Acestor răpiri nu le sunt caracteristice doar elementele descrise
anterior. Putem fi victime ale unei răpiri dacă maşina noastră
părăseşte brusc solul, ridicându-se în aer şi gonind nebuneşte
spre o direcţie pe care nu noi am ales-o. Apoi, ca şi cum nimic nu
s-ar fi întâmplat, suntem din nou pe drum, apăsăm pedala de
acceleraţie şi ne dăm seama doar mult mai târziu că ceva s-a
întâmplat, totuşi. Ceva fantastic, supraomenesc. Şi, pentru a veni
în sprijinul acestei ipoteze, observăm că între timp am parcurs o
sută de kilometri, informaţie susţinută de timpul scurs şi de
cantitatea de benzină consumată.
Cea mai înfiorătoare caracteristică a acestor răpiri care au loc
noaptea pe şosele nu este faptul că se pot întâmpla oricui, ci că
ele ies la iveală doar după mulţi ani.
Răpirile nocturne nu au loc în mod obligatoriu pe şosele. După
cum reiese din exemplele adunate şi prezentate de noi, în afara
103
automobiliştilor singuratici, pot fi răpite şi persoanele care
lucrează noaptea pe câmpuri, agricultorii, în special, care rămân
câteodată singuri, expunându-se acestui pericol.
RELAŢIE DE PRIETENIE
anul 1951, Munţii Drankensteen, Republica Africa de Sud
întâmplarea relatată în cele ce urmează reprezintă un caz tipic de
întâlnire cu extraterestrii umanoizi. Martorul ocular este un
inginer englez, care în acel moment lucra în localitatea Paarl,
situată lângă oraşul Cape Town. Această întâmplare a fost adusă
la cunoştinţa opiniei publice după mai bine de 20 de ani de la
data petrecerii evenimentului, în 1978, de către Juan Benitez.
Inginerul respectiv, să-l numim John, tocmai se ducea să-şi
testeze maşina, după ce o reparase singur. A pornit, noaptea, spre
munţii din apropiere şi, la un moment dat, maşina a început să
dea din nou semne că se va defecta. John a tras pe dreapta şi a
ridicat capota, pentru a încerca să remedieze defecţiunea. În acel
moment, din întuneric, a ieşit un individ, ce avea un accent
ciudat, şi i-a cerut apă. John nu avea apă în maşină, dar i-a
propus să-l ducă până la pârâul din a- propiere. După ce a
terminat de reglat motorul, s-au urcat amândoi în maşină şi au
pornit la drum. În timp ce conducea, John şi-a observat cu atenţie
pasagerul. Avea în jur de 160 cm înălţime, era chel, purta un
halat maro, ca cel pe care-l poartă laboranţii. În câteva minute au
ajuns la pârâu şi, după ce au luat apă într-un recipient de plastic,
John şi-a dus pasagerul la locul unde se întâlniseră. A coborât
din maşină, să-şi ia rămas bun, şi atunci a observat vehiculul
discoidal ce aştepta în întuneric. Străinul l-a invitat pe John la
bord, unde, în centrul obiectului, pe o masă, stătea întins un om
rănit. Străinul cel ciudat i-a explicat lui John că aveau nevoie de
apă, deoarece colegul lor suferise nişte arsuri, adăugând că îi sunt
foarte recunoscători pentru ajutorul acordat. În acel moment,
John şi-a dat seama că se afla la bordul unei farfurii zburătoare.
La întrebarea sa despre cum
104
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
funcţionează obiectul, străinii i-au explicat cu lux de amănunte
cum înving gravitaţia prin crearea unui câmp de forţă magnetică,
ceea ce face posibilă deplasarea OZN-ului. Întrebându-i de unde
au venit, vizitatorii au arătat simplu spre cer. După ce i-au
mulţumit încă o dată pentru ajutor, l-au rugat să se întoarcă
degrabă la maşina lui, pentru a nu fi rănit în timpul decolării
OZN-ului.
John s-a’ântors acasă tulburat de cele întâmplate. El consideră
cazul ca fiind unul din cele mai importante evenimente din viaţa
sa.
EXTRATERESTRUL AGRESIV
14 noiembrie 1954, Caracas, Venezuela
Oricât de incredibilă ar fi povestea şoferului Gustave Gonzales
şi a însoţitorului său, Jone Ponce, se pare că nu este singura
relatare despre nişte creaturi mici, păroase, ce au un
comportament agresiv.
În acea noaptea, pe la ora 2,00, Gonzales şi Ponce se aflau într-
o suburbie a Caracas-ului, când, după o curbă, au observat că
drumul era blocat de un obiect strălucitor. Acesta avea o formă
discoidală, un diametru de 3-4 metri şi plutea deasupra asfaltului
la aproximativ
2 metri înălţime.
Cei doi au coborât din maşină şi s-au apropiat de OZN, când,
din întuneric, a apărut brusc un omuleţ foarte scund, acoperit în
întregime cu păr, care s-a îndreptat spre ei. N-au mai avut timp
să fugă, pentru că în câteva secunde omuleţul se afla chiar în faţa
lor. Gonzales l-a apucat şi l-a ridicat în aer. În următoarea
secundă, străinul a lansat atacul. L-a doborât pe şofer la pământ
şi s-a năpustit asupra lui. Gonzales a încercat să se ridice, dar
creatura nu l-a lăsat, ţinându-l foarte strâns. Gonzales a observat
că la capătul degetelor sale scurte, omuleţul avea nişte gheare
foarte ascuţite. Şi-a scos cuţitul şi a încercat să-l înfigă în umărul
omuleţului, dar cuţitul a ricoşat, ca şi cum s-ar fi izbit de metal.
Încăierarea a continuat şi Ponce tocmai se gândea să intervină şi
el, când, din OZN, a apărut o altă creatură. Aceasta a întors spre
ei un obiect cilindric, orbindu-i cu o rază luminoasă foarte
intensă. Când cei doi şi-au revenit, OZN-ul se ridicase
105
deja de la sol. Bărbaţii au alergat spre camionul lor, în spatele
căruia staţiona o maşină. Şoferul acesteia – un medic cunoscut
din Caracas
— A fost martor la cele întâmplate şi le-a propus stupefiat celor
doi să raporteze cazul la poliţie. Gonzales şi Ponce s-au dus
imediat la cea mai apropiată secţie de poliţie, unde oamenii legii
au crezut că au de-a face cu doi nebuni. Medicul, însă, a susţinuf
întreaga lor mărturie. Ce-i drept, a cerut ca numele lui să fie ţinut
secret1, dar, având în vedere cele întâmplate, credem că nu este
de mirare…
INCREDIBILA AVENTURĂ A LUI ANTONIO VILLAS BOAS
15 octombrie 1957, Minas Gerais, Brazilia întâmplarea relatată
de Antonio Villas Boas, un fermier în vârstă de 23 de ani, este
considerată în istoria OZN-urilor ca fiind prima care are şi
implicaţii sexuale.
Cazul s-a petrecut la 90 km de localitatea Sao Francisco de
Sales. Cu o săptămână înainte, Boas şi fratele său mai mare au
văzut lumini ciudate, iar cu o noapte înainte, în timp ce arau,
tractorul lor a fost învăluit de o lumină puternică.
în noaptea cu pricina, Antonio era singur. În jurul orei 1,00 a
observat un obiect ce emitea o lumină roşie intensă, care a
coborât încet spre pământ, la capătul arăturii, apoi s-a ridicat,
oprindu-se la aproximativ 50 de metri deasupra tractorului. OZN-
ul avea formă ovoi- dală şi emitea o lumină foarte puternică. OZN-
ul a aterizat la aproximativ 15 metri de fermierul îngrozit.
Antonio a încercat să plece, dar motorul tractorului s-a oprit.
Atunci, tânărul a sărit din cabină şi a încercat să fugă, însă în
zadar. O creatură îmbrăcată într-un costum spaţial l-a apucat de
umăr, dar Antonio a lovit-o, doborând-o la pământ. În aceeaşi
secundă, însă, alţi trei extratereşti l-au apucat pe fermier şi l-au
târât spre vehiculul lor. Deşi Boas s-a zbătut şi a strigat după
ajutor, creaturile l-au forţat să urce nişte scări şi, astfel, a ajuns
în interiorul OZN-ului. Aici, într-o sală ciudată, a reuşit să-şi vadă
mai bine agresorii. Erau cinci la număr, purtau o costumaţie
argintie, ca de scafandru, iar pe cap aveau
106
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
După cele întâmplate, femeia s-a întors spre Boas, arătând mai
întâi spre pântecele ei, apoi spre cer, încercând să-i dea de înţeles
tânărului că fructul relaţiei lor va fi un copil, ce se va naşte în
spaţiu
107
căşti. Prin vizorul căştii, Boas a reuşit să le vadă ochii. Cei cinci
l-au dus într-o altă sală, în timp ce discutau între ei, scoţând
nişte sunete asemănătoare lătratului unui câine.
Odată ajunşi în sală, i-au scos hainele şi i-au spălat corpul cu
un lichid asemănător apei. L-au condus apoi la o uşă, deasupra
căreia o lampă roşie lumina un scris ciudat, pe care, mai târziu,
Antonio a încercat să-l reproducă. Au intrat în camera ce se găsea
în spatele uşii. Aici i-au luat sânge din bărbie şi l-au lăsat singur.
După un timp, în cameră a intrat o femeie goală. Era extrem de
atractivă şi suplă. Trăsăturile feţei erau mai dure, pomeţii
obrajilor îi erau proeminenţi şi se uita încurajator cu ochi mari şi
blânzi la tânărul stupefiat. Apoi, s-a apropiat de el, plină de
dorinţă, şi Boas a înţeles imediat ce vrea femeia de la el. Actul
sexual a decurs normal, dar femeia a evitat să-l sărute pe fermier.
După cele întâmplate, femeia s-a întors spre Boas, arătând mai
întâi spre pântecele ei, apoi spre cer, încercând să-i dea de înţeles
tânărului că fructul relaţiei lor va fi un copil ce se va naşte în
spaţiu. După aceea, femeia a plecat, dar au reapărut cei cinci
indivizi care l-au îmbrăcat pe Villas Boas şi i-au arătat apoi OZN-
ul.
Nu mai păreau agresivi. Dar, atunci când Antonio a încercat să
ia cu el un obiect micuţ, pentru a putea demonstra cele
întâmplate, unul din cei cinci membri ai echipajului, a smuls,
foarte nervos, o- biectul din mâna tânărului. După ce au terminat
prezentarea OZN-ului, Boas a fost condus înapoi la tractorul său.
Era ora 5 şi 30 de minute când OZN-ul, la bordul căruia a
petrecut patru ore, s-a ridicat de la sol şi a dispărut spre cer.
CĂLĂTORIA ÎNTRERUPTĂ 19 septembrie 1961, New
Hampshire, SUA
Cea mai cunoscută întâlnire de gradul IV din SUA, este,
probabil, cea a soţilor Hill.
Betty şi Barney Hill erau o pereche obişnuită. Betty era asistent
social, iar Barney era angajat al poştei. După întâmplarea
fantastică
108
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
pe care au trăit-o, în centrul atenţiei a ajuns în special Betty,
dat fiind faptul că la puţin timp după incident, Bamey a decedat
într-un accident tragic. Povestea lor începe în septembrie 1961,
când, după un concediu petrecut la Montreal, în Canada, se
întorceau spre locuinţa lor din Portsmouth. Trecuseră de graniţa
canadiană şi circulau pe drumul naţional 3, un drum şerpuit prin
Munţii Albi, la sud de Lan- caster. Era în jurul miezului nopţii, iar
Betty tocmai privea cerul senin şi înstelat, când i-a atras atenţia
un punct foarte luminos de pe cer. Betty credea în existenţa
extraterestrilor şi a OZN-urilor şi i-a arătat şi soţului ei acel punct
care parcă îi urmărea. Cei doi au devenit tot mai agitaţi, iar
Bamey, pentru a scăpa de cel ce-i urmărea, a virat pe un alt
drum, pe şoseaua 175. OZN-ul, însă, a continuat să-i urmărească
şi, în final, în apropierea localităţii Indian Head, a aterizat. Bamey
se uita ca vrăjit la obiectul acela plat, care de jur împrejur a- vea
hublouri puternic iluminate.
Altceva nu-şi mai aminteau, nici Betty, nici Bamey Brusc, s-au
trezit din nou pe şosea, dar mult mai departe decât ar fi trebuit să
fie în mod normal. Curând, au ajuns acasă şi şi-au dat seama
stupefiaţi că era ora 5 dimineaţa şi că drumul lor durase cu două
ore mai mult decât ar fi trebuit.
A doua zi, Betty a sunat-o pe sora ei, Janet, şi i-a povestit toată
întâmplarea, cu lux de amănunte. Despre timpul pierdut, pentru
care nu aveau nicio explicaţie, nu i-a pomenit, iar Janet, care şi
ea credea în farfurii zburătoare, a fost de părere că dacă au văzut
un OZN aterizând de la o distanţă atât de mică, nu este exclus să
fie contaminaţi radioactiv. Acest gând nu a lăsat-o în pace pe
Betty şi, în una din zilele următoare, s-a dus la bibliotecă şi a
împrumutat cartea lui Do- nald Keyhoe, directorul de atunci al
celei mai mari organizaţii ce se ocupa cu cercetarea OZN-urilor,
NICAP, carte intitulată „Complotul farfuriilor zburătoare”, şi, exact
după o săptămână de la ciudatele evenimente prin care au trecut,
i-a scris o scrisoare autorului. În scrisoare, Betty i-a povestit lui
Keyhoe despre întâlnirea lor cu OZN-ul, dar nici acestuia nu i-a
pomenit de timpul pierdut şi nici nu a făcut nicio supoziţie cum
că ar fi fost răpiţi.
109
110
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
Este foarte posibil ca această scrisoare să-i fi deblocat
amintirile, pentru că după câteva zile au debutat visele ei ciudate,
care se repetau obsesiv, în fiecare noapte. Betty visa că este târâtă
împreună cu Bamey la bordul obiectului şi chiar că discută cu
pasagerii OZN-ului.
în următoarele patru zile, aceste vise s-au repetat în mod
regulat. Betty a povestit colegilor de serviciu şi prietenilor ei ce a
visat. Dar, ea considera aceste vise coşmaruri, iar la sugestia unui
coleg, i le-a descris în cel mai mic amănunt, ca un fel de
psihoterapie.
între timp, NICAP, asociaţie ce avea filiale pe întregul continent,
şi care verifica prin cercetătorii săi orice semnalare la faţa locului,
oricât de banală ar fi fost ea. Reprezentantul NICAP, astăzi
renumitul Walter Webb, s-a prezentat la soţii Hill în data de 21
octombrie şi i-a supus unui interogatoriu amănunţit. În lunile ce
au urmat, au venit numeroşi alţi cercetători care s-au interesat de
caz şi când au aflat că soţii nu-şi aminteau ce se întâmplase o
bună bucată de timp, lucru care la vremea aceea nu era asociat
cu fenomenele OZN, s-a lansat o ipoteză aproape incredibilă: să fie
oare posibil ca visele fantastice ale lui Betty să aibă o bază reală şi
ei să fi fost duşi într-adevăr la bordul unui OZN? Dacă într-adevăr
este aşa, atunci întâlnirea cu OZN-ul şi visele lui Betty se aflau în
strânsă corelaţie, oferind o explicaţie plauzibilă pentru orele
pierdute.
în anul 1962, datorită eforturilor susţinute depuse de
cercetătorii NICAP, această ipoteză a început să fie considerată
mai mult decât probabilă. Chiar şi Betty a ajuns să accepte
această variantă, expli- când-o în timp ce susţinea în faţa unor
grupuri de persoane din localitate, expuneri despre OZN-uri. În
cursul acestora, ea a vorbit de fiecare dată şi de coşmarele pe care
le-a avut, subliniind, însă, cu fiecare ocazie că este vorba de visele
ei.
La mijlocul anului 1962, cercetările au fost mult încetinite de
ulcerul lui Bamey, dar, tot datorită acestei boli, medicul său
curant l-a îndrumat pe Bamey la un psihiatru din Exeter, dr
Duncan Stephens, care, la rândul său, l-a îndrumat mai departe,
la renumitul psihiatru bostonez, dr Benjamin Simon. Acesta din
urmă era un maestru în tratamentele de specialitate, prin metoda
hipnozei regresive.
111
în data de 14 decembrie 1963, Betty şi-a condus soţul în
cabinetul doctorului Simon, unde au purtat o discuţie foarte
intensă despre viaţa lor şi despre problemele ce izvorăsc din faptul
că Barney era de culoare, iar Betty albă. Curând s-a ajuns şi la
întâlnirea lor cu OZN-ul şi astfel a început seria de tratamente ce
a durat până în 27 iunie 1964 şi în urma căruia a început să se
contureze ideea răpirii lui Betty şi Barney Hill în toate detaliile
sale. Întregul caz a fost ţinut secret până în 1965, când soţii Hill,
împreună cu dr Simon, s-au adresat unui cunoscut ziarist, pe
nume John Fuller. Deşi părerea doctorului Simon a fost că toată
povestea reprezintă doar un vis al lui Betty, care în subconştient
l-a influenţat şi pe Barney, Fuller a reînceput investigaţiile şi
întreaga întâmplare cu rezultatele ei a fost publicată în cartea sa
intitulată „Călătoria întreruptă” („The Interrupted Jour- ney”).
Cartea a apărut încă în acel an şi a avut un succes imens. Între
1966-1967, numeroase reviste din lume au preluat şi publicat
fragmenteze şi capitole din această carte.
întâmplarea trăită de Betty şi Barney poate fi descrisă astfel:
după ce Barney a coborât din maşină şi s-a uitat uimit la OZN,
obiectul a aterizat încet şi cinci creaturi scunde, îmbrăcate
identic, s-au apropiat de soţii Hill. Amândoi au fost târâţi la
bordul OZN-ului, unde cei doi au fost despărţiţi. În interiorul
OZN-ului se aflau multe creaturi, dar, dintre toate, s-au evidenţiat
cei care păreau a fi conducătorul şi medicul grupului. Acesta din
urmă a consultat-o minuţios pe Betty: i-a examinat gâtul, dinţii,
urechile şi capul. Pielea i-a fost examinată cu ajutorul unui obiect
lenticular, după care i-au tăiat o şuviţă din păr. Apoi au
dezbrăcat-o şi au culcat-o pe masă, iar medicul i-a înfipt în
stomac un ac, prin ombilic.
Acestui moment i s-a acordat ulterior o importanţă deosebită,
deoarece în zilele noastre există un test de sarcină în cursul
căruia, cu ajutorul unui ac de seringă se prelevează o mostră din
lichidul amniotic, pentru a decela anumite anomalii cromozomiale
(Sindromul Dawn). Trebuie, însă, ştiut că în anii ’60 acest test nu
era cunoscut încă, nemaivorbind de faptul că Betty a numit
examinarea străinilor chiar „test de graviditate”! Aceasta a fost
una dintre cauzele datorită
112
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
Betty şi Bamey Hill (dreapta sus). Harta desenată de Betty
(stânga sus)
a fost descifrată de astrologul-amator Marjorie Fish (dreapta
jos)
cărora dr Simon a devenit neîncrezător şi a continuat să
susţină că era vorba doar de un vis al lui Betty. El a declarat
următoarele: „Nu există o astfel de examinare medicală şi acesta
este motivul pentru care mă îndoiesc în legătură cu acest caz de
răpire.”
Testul i-a provocat mari dureri lui Betty dar cel care părea a fi
conducătorul navei, i-a pus palma pe frunte şi suferinţele au
încetat.
După aceste examinări, acelaşi personaj (conducătorul) a
ajutat-o pe femeie să se îmbrace, în timp ce „medicul” îl examina
pe Barney. Totul a decurs ca şi în cazul lui Betty, doar că, la un
moment dat proteza dentară a bărbatului a rămas în mâna
extraterestrului, ceea ce l-a enervat la culme pe „medicul” şi aşa
foarte iritat.
Nu putea înţelege cum era posibil ca dinţii lui Betty să fie fixaţi
în cavitatea bucală, iar cei ai lui Bamey să fie mobili. În timp ce
„medicul” continua să-l examineze pe Barney, lui Betty i-a fost
arătat OZN-ul de către conducător. Betty s-a interesat de locul de
provenienţă al străinilor. Conducătorul a însoţit-o până în faţa
unei hărţi cu efecte optice holografice, unde erau reprezentate
câteva stele, între care erau trasate linii foarte clare. La întrebarea
lui Betty referitoare
113
la planeta de pe care au venit extraterestrii, i s-a răspuns cu o
altă întrebare: dacă Betty poate sau nu să identifice pe harta
respectivă Soarele lor, pentru că altfel toate explicaţiile lui despre
numele şi poziţia celorlalte stele ar fi fost zadarnice. Ceea ce i-a
dezvăluit în cele din urmă lui Betty, a fost că liniile de pe hartă
sunt rute comerciale.
În tot acest răstimp, lui Bamey i-au fost verificate reflexele, apoi
i s-a făcut o analiză ginecologică. Asupra organelor sale genitale s-
a acţionat cu un aparat care producea vid, lucru care i-a provocat
mari dureri; drept pentru care, până la urmă, străinii au
renunţat.
După ce toate acestea au luat sfârşit, căpitanul le-a comunicat
că tot ceea ce au trăit la bordul OZN-ului trebuie dat uitării. Betty
s-a revoltat la auzul acestei idei, dar extraterestrii nu păreau
impresionaţi de protestele ei. Cei doi au fost conduşi la maşina lor
şi astfel s-a încheiat răpirea familiei Hill.
Cazul conţinea numeroase elemente care au servit drept obiect
de studiu cercetătorilor de OZN-uri mulţi ani de-atunci încolo.
Printre aceste elemente se numără şi harta stelară cunoscută
ulterior sub denumirea de „Harta-Hill”, desenată de Betty sub
hipnoză şi care, conform opiniei a numeroşi savanţi,
demonstrează că vizitatorii proveneau de pe o planetă a
constelaţiei „Zeta Reticuli”, cu toate că, în momentul în care harta
a fost făcută publică, nu exista încă nicio dovadă în acest sens.
Această hartă a fost publicată de către o revistă, în speranţa că
vreunul dintre cititori va putea identifica desenul şi să localizeze
constelaţia.
Profesoara Marjorie Fish, din localitatea Oak Harbour, statul O-
hio, care era un astrolog amator pasionat, s-a preocupat şase ani
de zile de dezlegarea acestui mister.
încă din prima clipă a susţinut că desenul reprezintă o
constelaţie vizibilă, de pe planeta străinilor şi acesta este motivul
pentru care pare o constelaţie necunoscută pentru noi. Munca ei
de şase ani a fost până la urmă încununată de succes. A găsit
acel sistem stelar din care corpurile înconjurătoare se văd
conform Hărţii Hill. Acest
114
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
sistem stelar este ceea ce noi, aici pe Pământ, numim
constelaţia „Ze- ta Reticuli”, aflată la 30 de ani lumină distanţă de
Terra. Betty Hill nu a dat niciun detaliu despre modul de
deplasare al reticulienilor, cu toate că o informaţie în acest sens
ar fi fost un lucru foarte important din punctul de vedere al
oamenilor de ştiinţă.
STRĂINUL ÎN COSTUM DE SCAFANDRU 28 octombrie 1962,
Adelaide, Australia
Doamna E.D. Sylvester era o profesoară serioasă, mamă a trei
copii. În acea seară de octombrie, cu câteva minute înainte de ora
20,00, se afla pe şoseaua Salisbury. Elisabeth conducea spre
casă. Pe bancheta din spate se aflau cei trei copii ai ei. La un
moment dat, u- nul dintre copii le-a atras celorlalţi atenţia asupra
unui obiect zburător, foarte ciudat. Toţi patru au privit miraţi
obiectul discoidal, puternic iluminat, ce a trecut în zbor prin faţa
maşinii lor şi a dispărut în spatele unor copaci. Din mişcările pe
care le făcea, părea destul de sigur că va ateriza pe câmpul ce se
întindea paralel cu drumul. Când au ajuns în apropierea
presupusului loc de aterizare, au coborât toţi patru din maşină şi
au pornit spre câmpul aflat în spatele copacilor. Obiectul aterizase
deja. Era într-adevăr un vehicul de formă ovoidală, de circa 4
metri şi jumătate diametru şi doi metri înălţime. D-na Sylvester a
povestit mai târziu că lângă vehicul se afla o creatură scundă,
umanoidă, îmbrăcată într-un costum strălucitor, foarte
asemănător cu cel purtat de scafandri. Pe cap avea o cască
transparentă, din care pornea un tub spre un recipient pe care îl
purta în spate şi care părea a fi un aparat prin care extraterestrul
respira. Micuţul umanoid nu s-a arătat deranjat de prezenţa lor,
deşi, în mod cert, observase că cei patru îl priveau, continuând să
se plimbe în jurul OZN-ului. În mână ţinea o cutie argintie, în
care aduna bucăţi de pământ şi plante. Mai târziu, când
profesoara a făcut un raport la poliţie, a mai spus: „L-am observat
timp de cel puţin 15 minute. Umanoidul nici nu ne-a băgat în
seamă. După ce a terminat ce avea de făcut, creatura s-a urcat în
vehiculul său şi OZN-ul s-a ridicat încet de la sol şi a dispărut din
faţa ochilor noştri”.
115
Ciudat la acest caz este că, deşi toţi cei patru martori au văzut
clar OZN-ul şi pasagerul acestuia şi au dat imediat o declaraţie
poliţiei, niciun poliţist nu s-a obosit să caute la faţa locului
eventualele dovezi despre existenţa obiectului. Declaraţia a fost
pusă într-un dosar, fiind dată uitării. Cazul a fost în cele din
urmă făcut public după câteva luni, graţie unui ziarist zelos. La
acea vreme, nimeni nu avea cum să bănuiască faptul că în cazul
lui Lonnie Zamora, din 1964 (New Mexico, SUA), putea fi vorba tot
de un OZN de formă ovoi- dală şi de nişte umanoizi pitici,
îmbrăcaţi în haine strălucitoare, şi că acest caz devenind unul din
cele mai cunoscute cazuri de întâlniri de gradul III din istorie.
Până atunci, însă, trebuiau să mai treacă doi ani.
IMAGINI DIN VIITOR 1965, Birmingham, Anglia
O tânără englezoaică, să o numim Margary, soţia unui bărbat
extrem de religios, a fost martora unui caz ieşit din comun.
Margary şi primul ei soţ trăiau la acea vreme în Birmingham şi
femeia tocmai terminase facultatea.
Într-o noapte, soţul ei a rugat-o să participe împreună la un
experiment ciudat. Bărbatul vorbea atât de serios, încât Margary
a fost de acord. Au plecat cu maşina spre o destinaţie
necunoscută de femeie. La un moment dat, Margary s-a trezit
într-o cameră învăluită în semiobscuritate, unde mai multe
persoane stăteau în jurul unei mese lungi, de metal. Atenţia i-a
fost atrasă, în special, de un bărbat înalt, slab, cu barbă, care
avea un nas foarte lung şi nişte sprâncene stufoase. Cu ajutorul
unor instrumente medicale ciudate, au supus-o unor controale şi
examinări. După aceea, soţul ei i-a arătat casele în care va locui
în viitor. Imaginile se derulau asemeni celor de pe o peliculă
cinematografică, senimbându-se de fiecare dată când soţul ei
pocnea din degete. Margary a repetat toate informaţiile nou
primite, dar a fost „programată” să-şi aducă aminte de ele doar pe
rând, odată cu trecerea timpului. Prima amintire a apărut doar în
1978.
116
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
Unul dintre examinatori, care s-a comportat extrem de ciudat,
i-a spus lui Margary că toate lumea va suspecta o acţiune
extraterestră. Soţul ei şi-a dezvăluit adevărata identitate, dar
Margary a refuzat să vorbească despre aceasta. A doua zi, soţul
lui Margary a plecat de acasă spunând că întreprinde o călătorie
în străinătate. De atunci, nu l-a mai văzut nimeni şi nici nu s-a
mai auzit de el vreodată.
URME PE CORP Septembrie 1965, Brabant, Belgia
Deşi în întâmplarea prezentată în continuare nu apar
extraterestri, caracteristicile cazului ne duc la concluzia că
doamna din acest caz a fost răpită şi, la bordul unui OZN, a fost
supusă unor examinări medicale.
în jurul orei 20,00, doamna A.V. Se întorcea spre Bruxelles pe
un drum lăturalnic, conducând o maşină sport, gonind cu 90
km/h. Avea farurile aprinse. Soţul ei o urma cu maşina lui, la o
distanţă de aproximativ 500 de metri. Într-o curbă, femeia a
observat că maşina nu mai răspunde comenzilor şi, speriată, a
încercat să încetinească. Apoi, în faţa parbrizului a apărut o
lumină ca de neon, jar maşina s-a desprins de la sol, ridicându-se
în aer câţiva centimetri. Lumina era uniformă, galbenă, de forma
unui tunel, cu contururi precise şi regulate. Femeia a avut
senzaţia că maşina pluteşte pe o pernă de aer.
După 3-4 secunde, lumina a dispărut, iar maşina a ajuns din
nou pe carosabil şi a devenit din nou dirijabilă. Stresul şi teama
de a nu fi ridiculizată au împiedicat-o să-i povestească soţului ei
cele întâmplate. După câteva ore, a observat la încheieturile
mâinilor numeroase puncte mici, roşii, ce formau o linie. La
articulaţia mâinii stângi i-a apărut o pată roşie, bine conturată,
asemănătoare cu o inflamaţie provocată de o arsură, care-i
provoca mâncărimi.
După trei luni de zile i-a povestit şi soţului ei cele întâmplate.
La aproximativ o săptămână de la incident, urmele au dispărut,
fără ca femeia să fi consultat un medic. După doi ani, însă, în
1967, urmele
117
au reapărut pentru o scurtă perioadă, dar fără alte complicaţii
ulterioare. Cercetătorii asociaţiei belgiene SOBEPS au interogat-o,
au reconstituit cazul cu ajutorul ei şi au declarat-o martoră
credibilă.
COLOANELE DE FOC 16 septembrie 1965, Pretoria, Republica
Africa de Sud
Doi poliţişti, John Lockem şi Koos de Klerk, îşi făceau rondul o-
bişnuit pe autostrada ce leagă Pretoria de Bronkhorstspruit, când,
la câteva minute după miezul nopţii, farurile maşinii lor au
luminat un obiect imens, care bloca drumul în întregime.
Obiectul, de culoare arămie şi de formă discoidală, avea
diametrul de aproximativ 9 metri.
Poliţiştilor li s-a părut că, odată cu sosirea lor, câteva siluete
mici au dispărut în grabă în spatele OZN-ului. Cei doi nu au prea
avut timp să reacţioneze, deoarece OZN-ul, emanând coloane de
foc, a dispărut în câteva secunde de pe şosea.
„A decolat mai rapid decât orice obiect pe care l-am văzut
vreodată, a declarat Lockem mai târziu. Coloanele de foc au ieşit
din cele două orificii aflate la baza OZN-ului cu o asemenea
putere, încât şi după câteva minute de la incident, asfaltul ardea
cu flăcări de 1 metru înălţime.”
Cercetările de a doua zi au arătat că pe locul unde aterizase
OZN-ul, drumul s-a surpat, ca şi cum cineva ar fi aşezat acolo o
mare greutate. La mijlocul cercului cu diametrul de 9 metri, pe o
suprafaţă circulată de aproximativ doi metri, criblura a fost pur şi
simplu suflată de pe asfalt.
Mai este interesant de amintit declaraţia făcută ziariştilor de
către J.B. Brits, comandantul Forţelor Armate din Pretoria de
Nord. Conform spuselor acestuia,” cazul este considerat strict
secret, iar cercetările sunt dirijate de la nivelul celor mai înalte
foruri militare". Ca dovadă, o bucată de carosabil a fost dusă
pentru analize într-un institut de cercetări foarte renumit, dar
rezultatele analizelor nu au fost publicate niciodată.
118
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
MĂ CHEAMĂ KAREN
21 ianuarie 1967, Matiesbarbosa, Brazilia
Probabil că mulţi cititori au observat anumite similitudini între
întâlnirile de gradul IV, care par a fi scrise de acelaşi scenarist. O
astfel de similitudine este, de exemplu, şi categoria persoanelor
care sunt implicate în aceste întâlniri. Dar care este asemănarea
între un caz, să spunem din Brazilia, şi unul în care protagoniştii
tocmai traversează deşertul Africii sau stepele Australiei? La
prima vedere nu există nimic remarcabil în legătură cu martorii
oculari, dar, dacă luăm în considerare faptul că marea majoritate
a protagoniştilor sunt tineri căsătoriţi, cazul devine de-a dreptul
interesant. Persoanele din întâmplarea următoare, Herminio şi
Bianca Reis, sunt de asemenea tineri, având aproape 30 de ani.
în acea seară, Herminio se simţea foarte obosit. Condusese deja
foarte mult pe drumul dintre Rio de Janeiro şi Belo Horizonte şi,
de aceea, înainte de miezul nopţii, s-a oprit să se odihnească
puţin. Bianca adormise mai demult şi, după câteva minute,
Herminio a a- ţipit şi el, cu capul pe volan, însă nu a reuşit să
doarmă prea mult. S-a trezit la ţipetele Biancăi şi a observat
stupefiat că împrejurimile sunt scăldate de o lumină puternică,
albăstruie. Volkswagen-ul lor s-a ridicat încet de la sol şi, brusc,
ceva parcă i-a aspirat. Apoi s-au trezit într-o sală intens
iluminată. Încăperea era rotundă, iar maşina stătea pe un fel de
podium, în centrul acesteia. În următorul moment, o creatură de
doi metri înălţime s-a apropiat de ei şi le-a făcut semn să coboare
din maşină.
în timp ce coborau, în sală au apărut şi alte creaturi
asemănătoare cu prima, vorbind într-o limbă de neînţeles pentru
soţii Reis. Cei doi au fost conduşi în sus pe o scară şi, în final, au
ajuns într-o altă sală, plină de echipamente electronice. Aici li s-
au pus câte o pereche de căşti pe urechi.
Una dintre creaturi şi-a pus o pereche identică de căşti. Căştile
au fost legate de un aparat ce semăna cu un calculator şi atunci
au auzit şi chiar au înţeles mesajul străinului.
119
„Mă numesc Karen. Liniştiţi-vă.”
Vocea li se adresa în portugheză, era clară şi inteligibilă şi nu
lăsa nici urmă de dubiu asupra faptului că, de fapt, extraterestrul
era cel care le vorbea.
Mai târziu, Bianca a fost supusă unor examinări medicale, cer-
cetându-i-se atent pielea, urechile şi ochii, fiind apoi culcată într-
o instalaţie de forma unei cutii. Interiorul cutiei era de un roşu
incandescent. În interiorul cutiei, femeia a fost supusă unui şoc
electric, în urma căruia şi-a pierdut cunoştinţa. Străinii au pus-o
pe Bianca pe un fel de masă care a preluat imediat forma corpului
ei. După câtva timp, ea şi-a revenit şi, împreună cu soţul ei, au
fost duşi într-o altă încăpere, mai mică, de data aceasta. Aici,
Karen le-a dat să bea un lichid de culoare verzuie. Gustul
lichidului semăna foarte bine cu un amestec de iod şi zahăr. Mai
apoi, a apărut o femeie înaltă, care le-a explicat că ei, de fapt, fac
experimente medicale pe oameni. Rasa lor a reuşit să învingă
procesul de îmbătrânire şi au devenit nemuritori. Bianca a primit
de la Karen un obiect prin care se află permanent în contact cu
misterioşii vizitatori. Soarta acestui instrument este încă
necunoscută, deoarece, conform instrucţiunilor foarte stricte,
Bianca nu are voie să-l arate nimănui.
Povestea soţilor Reis este extrem de interesantă, fiind, însă,
departe de a fi singulară, deoarece creaturile umanoide au răpit
mulţi alţi oameni de pe continentul sud-american.
AVENTURA INDIANĂ
2 noiembrie 1967, Ririe, Idaho, SUA
’f
Povestea celor doi tineri de origine indiană, Guy Tossie şi Will
Begay, a început în jurul orei 21,30, cu o simplă observare a unui
OZN, în timp ce conduceau pe autostrada 26. OZN-ul a apărut în
faţa lor, precedat de o fulgerare puternică. Sub porţiunea
semisferică superioară, transparentă, cei doi au observat doi
pasageri extraterestri.
OZN-ul plutea la aproximativ 1 metru şi jumătate deasupra
asfaltului autostrăzii. Maşina, deşi avea motorul oprit, a început
să se
120
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
deplaseze înspre ciudatul obiect, după care a încetinit şi, în
timp ce indienii priveau miraţi la ce se întâmplă cu maşina lor,
aceasta s-a oprit. De jur-împrejurul OZN-ului pulsau lumini verzi
şi portocalii, cu o asemenea intensitate, încât întreaga zonă era
iluminată în aceste culori. Brusc, semisfera transparentă s-a
deschis şi una din cele două creaturi a plutit până în faţa maşinii.
Creatura era foarte scundă, mai scundă decât şi-au imaginat
băieţii. Avea în jur de un metru înălţime, faţa ovală, ochii mici,
gura ca o fantă, iar urechile mari şi clăpăuge. În spate avea ceva
ce semăna cu un rucsac.
Creatura s-a dus la maşină în partea unde se afla volanul, a
deschis portiera şi, în timp ce Begay s-a mutat pe scaunul din
dreapta, creatura s-a aşezat în maşina care a pornit instantaneu,
trecând de-a curmezişul peste drum şi ajungând pe tarlaua de pe
marginea stângă a drumului. Între timp, OZN-ul plutea în
permanenţă în faţa maşinii. Tossie s-a uitat uimit la extraterestru,
apoi a sărit din maşină, luând- o la goană spre o fermă din
apropiere. Begay se afla deja în stare de şoc din cauza fricii şi,
strecurându-se printre cele două scaune din faţă, s-a refugiat pe
bancheta din spate. Între timp, creatura, cu o voce de tonalitate
înaltă, scotea sunete asemănătoare ciripitului păsărilor, ce puteau
fi interpretate la fel de bine ca fiind cuvinte de liniştire, ca şi de
ameninţare.
Maşina s-a oprit brusc şi o altă creatură care, probabil, l-a
urmărit pe Tossie, i s-a alăturat „şoferului”, după care au plutit
împreună înspre OZN-ul ce emitea acum o lumină verde, intensă.
Cele două creaturi s-au îmbarcat, cupola transparentă s-a închis,
iar OZN-ul s-a ridicat, urmând un traiect în zig-zag, şi a dispărut.
După câteva minute, Tossie a ajuns la maşina ce stătea în
mijlocul tarlalei, însoţit de proprietarul fermei unde se refugiase.
Begay tremura de frică, încercând să iasă din maşină.
Mai târziu, s-a aflat că fermierii din zonă au înaintat numeroase
rapoarte autorităţilor competente, declarând că vitele lor au
turbat fără motiv. S-a mai aflat, de asemenea, că la numai câţiva
kilometri depărtare, pe aceeaşi şosea, un alt martor ocular a trăit
un eveniment foarte asemănător.
121
O LINIŞTE CA DE MORMÂNT
i
30 octombrie 1967, Mayonup, Australia de Vest
Acest caz a fost prezentat de către Keith Basterfield, într-un
număr al revistei UFORAN (UFO Research Australia Newsletter).
Dl Harris, în vârstă de 35 de ani, era căsătorit şi tată a trei
copii. Fiind comerciant, călătorea foarte mult. În cursul unei
călătorii nocturne, i s-a întâmplat un lucru neobişnuit. La un
moment dat, motorul şi radioul maşinii s-au oprit, fără niciun
motiv. În ciuda efortului lui Harris de a repune în funcţiune
motorul, acesta refuza să pornească.
Deodată, a observat un obiect discoidal ce plana deasupra
maşinii şi care emitea un fascicul de lumină albăstruie. Până la
acest punct, întâmplarea este foarte asemănătoare cu altele. Dl.
Harris a rotit instinctiv volanul, cu putere, şi a observat că brusc
toate zgomotele nopţii au dispărut, o linişte de mormânt lăsându-
se asupra împrejurimilor (factorul Oz).
Fasciculul de lumină s-a stins brusc, iar maşina şi-a continuat
drumul, ca şi cum nimic nu s-ar fi întâmplat. Când a intrat în
orăşelul următor, dl. Harris a observat că i s-a oprit ceasul, iar
timp de două săptămâni după această aventură a avut teribile
dureri de cap. Numeroase momente ale întâmplării, cum ar fi
apariţia OZN-ului, fasciculul albastru de lumină, factorul Oz,
toate acestea sunt o dovadă a faptului că – cu toate că martorul
nu are nicio amintire că ar fi fost răpit sau că ar fi văzut
extraterestri – a fost victima unei întâlniri de gradul patru.
Dl Harris ar fi dorit ca întâmplarea să nu devină publică, dar s-
a dus la medic, crezând că este bolnav. Doctorul Paul Zeck,
psihiatru, l-a tratat ca pe un pacient ce prezenta semnele clinice
incipiente ale epilepsiei, dar, până la urmă, aceste simptome nu s-
au dovedit a fi reale.
Ceea ce ar fi putut face cu adevărat lumină în acest caz, ar fi
fost o şedinţă de hipnoză regresivă, dar acest lucru era de
neimaginat în Australia anului 1967.
122
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
POLITISTUL ŞI EXTRATERESTRII
i t i decembrie 1967, Ashland, Nebraska, SUA
întâlnirea poliţistului Herbert Schirmer cu un OZN a fost
cercetată şi de renumitul grup finanţat de guvernul SUA, comisia
Condon. În timpul rondului său de noapte, Schirmer a văzut un
OZN de formă ovoidală, aşezat pe ceva ce semăna cu un trepied,
staţionând între pilonii de susţinere ai unui stâlp de înaltă
tensiune. Următoarele 20 de minute de la contactul vizual cu
straniul obiect au trecut fără ca el să poată spune ce s-a
întâmplat în acest interval de timp. Psihologul Universităţii
Wyoming, dr. Leo Sprinkle, a încercat să afle ce se întâmplase. În
timpul hipnozei, Schrimer a declarat că extraterestrii erau
preocupaţi de experimente de perpetuare a speciei umane.
Despre experienţele efectuate pe el şi despre înfăţişarea
extraterestrilor, poliţistul nu a putut da niciun detaliu, însă
Schrimer a relatat amănunţit dialogul dintre el şi străini, ce a
avut loc după terminarea experimentelor.
Străinii i-au spus că au numeroase baze pe planeta Venus şi în
multe locuri de pe Terra, de exemplu pe teritoriul Statelor Unite.
Una din ele ar fi situată pe ţărmurile Floridei, dar au baze şi pe
ţărmurile argentiniene şi chiar la Polul Nord. Toate aceste baze se
găsesc sub apa oceanelor.
Comisia Condon a catalogat această poveste ca fiind puţin
credibilă, dar, asupra doctorului Sprinkle întâmplarea a avut un
efect atât de puternic, încât, practic, din acel moment medicul şi-a
dedicat cariera exclusiv analizei psihologice şi psihiatrice a
pacienţilor care susţineau că ar fi fost victimele răpirilor efectuate
de extraterestri ast- fe că, în zilele noastre a ajuns să fie o
somitate în domeniu.
MESAJUL DIN MAŞINĂ
i
10 august 1968, Mendoza, Argentina în data de 10 august
1968, cei doi casieri ai cazinoului din oraşul Mendoza au trăit o
noapte înfricoşătoare. În zorii acelei zile, func
123
ţionarii şi-au părăsit locul de muncă în jurul orelor 3,30 şi se
îndreptau spre casă cu o maşină marca Whippet, fabricată în
1934. Spre marea lor uimire, după doar câteva sute de metri,
maşina, care era destul de veche, a încetat să mai funcţioneze,
motorul s-a oprit brusc şi farurile s-au stins. Cei doi au coborât
din maşină, pentru a verifica şi a remedia posibilele defecţiuni. Au
observat stupefiaţi trei creaturi umanoide pitice, cu cap mare şi
chel, identice. Aveau o înălţime de 140 cm şi, după cum au
observat cei doi casieri în întuneric, purtau o îmbrăcăminte
asemănătoare unei salopete, de culoare gri sau albastru deschis.
Femando Villegas avea 29 de ani, iar colegul său, Juan Carlos
Peccinetti, 26 de ani.
Prietenii, colegii de lucru şi superiorii lor au declarat ulterior că
ambii tineri sunt foarte serioşi şi, cu toate că fumează, niciunul
nu este consumator de alcool.
În faţa autorităţilor şi a ziariştilor, cei doi protagonişti ai acestei
aventuri neobişnuite au declarat următoarele: „Când i-am văzut
pe cei trei omuleţi, ne-am uitat în jur şi am observat că pe terenul
viran din apropiere, cam la 1,2 m de sol, plutea un obiect
discoidal, care semăna foarte bine cu două farfurii puse una peste
cealaltă. Din interiorul obiectului, era direcţionat spre sol un
puternic fascicul de lumină. Lângă acel aparat am zărit două
creaturi asemănătoare cu celelalte trei din apropierea noastră.
După câteva minute, au început să ne vorbească în spaniolă,
cursiv, dar cu un accent straniu. Toate acestea le-am” auzit"
undeva în interiorul craniului nostru, iar vocea repeta într-una:
«Nu vă fie frică! Nu vă fie frică!» Ne-au spus că cercetează
Pământul, pentru că îi preocupă obiceiurile noastre şi limbile
noastre. «Soarele ne încălzeşte planeta binevoitoare, fără el nu am
supravieţui…»
Villegas şi Peccinetti au auzit încontinuu fraza: „Nu vă fie frică,
nu vă fie frică.” Monologul extraterestrilor s-a încheiat astfel:
„Limba universală este matematica.”
în timp ce ambii bărbaţi ascultau înmărmuriţi mesajul
extraterestrului, unul dintre „omuleţi” a început să scrie ceva pe
maşina lui
124
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
Villegas, cu ajutorul unui instrument asemănător unui ciocan
de lipit. Ulterior s-a observat că inscripţionase nouă semne. Şase
dintre ele păreau a fi un fel de scris vertical, printre ele
recunoscându-se literele greceşti alfa şi pi. La câţiva centimetri de
aceste şase semne, s-au desluşit contururile a trei planete.
Villegas şi Peccinetti au mai povestit că în faţa lor a apărut un
e- cran gigantic, rotund, pe care mai întâi au văzut imaginea unei
cascade, apoi o explozie, asemănătoare celei a unei bombe
atomice, apoi din nou imaginea cascadei, dar de această dată fără
apă.
După aceea, extraterestrii i-au înţepat de trei ori pe cei doi
bărbaţi, la câte două degete de la mâna stângă. Atingerea lor a
fost cât se poate de umană. Mâinile lor nu era nici mai calde, nici
mai reci decât ale omului.
Locul unde s-au petrecut evenimentele se află la trei sute de
metri de liceul militar „General Espejo”, aflat în cartierul de vile al
oraşului Mendoza. Când OZN-ul a dispărut, din cauza unei
bubuituri imense şi a unei fulgerări care au urmat, Villegas şi
Peccinetti şi-au abandonat maşina şi au alergat disperaţi înspre
postul de pază al liceului militar, unde au raportat cele
întâmplate.
Subofiţerul de serviciu le-a dat celor doi bărbaţi speriaţi câte un
pahar cu apă şi a aranjat ca cei doi să fie transportaţi de urgenţă
la spitalul „Lago Maggiore”. Dr-ul Amoldo Ferrari, medic legist, i-a
consultat pe Villegas şi Peccinetti şi a declarat că amândoi suferă
de tulburări ale sistemului nervos şi că pe degetele index şi
medius ale mâinii stângi, fiecare prezenta urme de înţepături. La
evaluarea constatărilor medico-legale s-a arătat că niciunul din
cei doi bărbaţi nu avea alcool în sânge şi nici nu se afla sub
influenţa vreunui drog. Merită menţionat că ceasul liceului militar
se oprise la aceeaşi oră ca şi cel din maşina lui Villegas, la 3,42.
Comisia de Energie Atomică din Argentina (Comision de
Energia Atomica) a verificat terenul deasupra căruia a plutit OZN-
ul şi instrumentul de măsură Geiger-Miiller a indicat un grad
ridicat de radioactivitate. În interiorul maşinii s-au găsit mercur
lichid şi săruri de mercur. Experţii laboratorului mobil al poliţiei
au luat probe şi au făcut numeroase fotografii la faţa locului.
125
Carmelo Raite, trimisul Centrului de Cercetări Spaţiale (Centro
de Investigaciones Espaciales) şi expertul de la IV Brigada Aerea
(Brigada Aeriană a IV-a) au ajuns la aceeaşi concluzie: că
extraterestrii au semnalat drumul pe care l-au făcut până la
Pământ prin sistemul solar, prin intermediul hieroglifelor
inscripţionate în caroseria maşinii. Luis Cunetti, ofiţer al Forţelor
Aeriene, a cercetat şi el în repetate rânduri acele semne şi a fost
de acord cu concluziile mai sus amintite.
Maria Spinelli locuia cu şase străzi mai departe de locul
senzaţionalelor evenimente şi a declarat că şi ea a văzut în aceeaşi
zi, la ora 3,45, un obiect ciudat şi strălucitor, ce plutea la joasă
înălţime deasupra solului, venind astfel în sprijinul mărturiei lui
Villegas şi Peccinetti.
CĂLĂTORIE CU SURPRIZE
1 august 1971, Calliope River, Queensland, Australia
Se pare că cercetările efectuate de echipajele OZN-urilor se
îndreaptă în special asupra tinerilor căsătoriţi ce călătoresc
noaptea pe şosele părăsite. Cel puţin, această concluzie se poate
trage din povestea următoare, în care, cu toate că nu apar
extraterestri, pe baza declaraţiilor ulterioare ale martorilor şi pe
baza urmărilor, putem fi siguri că este vorba de o întâlnire de
gradul patru.
Ben şi Helen, o tânără pereche finlandeză, se aflau în drum
spre Rockhampton, venind din Gladstone. Era în jurul orei 23,35.
Benzina era pe sfârşite, dar sperau să mai găsească în drumul lor
o benzinărie deschisă. Din nefericire, prima benzinărie peste care
au dat era închisă. Şi-au continuat supăraţi drumul pe şoseaua
întunecată şi ceţoasă, când atenţia le-a fost acaparată de o
lumină verzuie, care le urmărea maşina, zburând în paralel cu ea,
pe deasupra crengilor copacilor de pe marginea şoselei. Apoi au
avut senzaţia că merg foarte mult în linie dreaptă, cu toate că
drumul şerpuia. S-au trezit că a- mândoi repetă neîncetat aceleaşi
cuvinte. În stânga maşinii, deasupra solului şi puţin în faţa lor au
observat un cerc luminos. În acel mo
126
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
ment, se deplasau deja uniform, şi, spre marea lor uimire, au
trecut pe lângă tăbliţa ce semnala localitatea Port Alma şi s-au
trezit la intrarea în Rockhampton, într-un tunel.
„Ne-am mirat că ajunsesem atât de departe şi că nu văzusem în
drumul nostru niciun sat, îşi amintea mai târziu Helen.”
La Rockhampton au găsit o benzinărie deschisă unde au aflat
că era doar ora 12 şi 15 minute. Adică în doar 40 de minute au
parcurs o distanţă care la viteza lor, de 50-65 km/oră, ar fi
străbătut-o în cel puţin două ore.
Tinerii, nedumeriţi, au raportat cazul poliţiei, dar autorităţile
locale au refuzat să înregistreze cazul, considerându-i
somnambuli.
Mai târziu, la sugestia cercetătorilor Centrului de Cercetare a
OZN-urilor din New-Wales, Ben şi Helen au încercat şi regresia
hipnotică, dar nu au reuşit să afle alte detalii, pentru că la un
moment dat, amândoi au început să tremure, semn clar al
memoriei blocate, drept pentru care, de fiecare dată, medicul a
hotărât să întrerupă şedinţa.
ORCHESTRA RĂPITÂ 16 octombrie 1971, Saint Catharines,
Ontario, Canada în ultimii ani, cercetătorii care se ocupau cu
răpirile efectuate de extraterestri şi-au dat seama că pe
continentul nord-american cazurile de acest gen au luat proporţii
în anii ’70.
Un tânăr pe nume Jack, la acea vreme în vârstă de 16 ani, a
fost printre cei care au trăit o asemenea experienţă. Tânărul
studia electronica şi făcea parte dintr-o trupă rock. După ce în
1980 a citit cartea „Timpul pierdut” a lui Budd Hopkins, s-a
prezentat la tratament în cabinetul celebrei doctoriţe psihiatru din
New York, Aphrodite Cla- mar.
Mai târziu, s-a supus şi unei şedinţe de regresie hipnotică în
timp, sub îndrumarea doctoriţei Susan Schulman din Toronto, şi
astfel s-a conturat povestea unei răpiri repetate. Despre toate
acestea s-a scris în numărul 29/3 al revistei „Flying Saucer
Review”, din anul 1984.
127
La vârsta de doi ani, Jack a fost ridicat din cărucior de nişte
creaturi cu ochi mari şi negri şi culcat pe masa ce se găsea în
mijlocul camerei. Pe baza amintirilor ce au ieşit ulterior la
suprafaţă, i s-a inoculat ideea că dacă e corespunzător, va deveni
o unealtă în atingerea unui ţel. Se pare că aşa a fost, căci seria
răpirilor a continuat.
în 1961 – după câte îşi amintea – a fost răpit de extraterestri
împreună cu tatăl său, motiv pentru care dr. Schulman l-a supus
şi pe tată unei şedinţe de hipnoză şi s-a dovedit că şi el îşi
aminteşte de cele întâmplate.
La vârsta de 10 ani, în 1965, Jack a fost răpit împreună cu un
prieten de-al său, Jim Voss, din apropierea casei acestuia, din
orăşelul Twelve Mile Creek. Deja începeau să se contureze detalii
despre înfăţişarea creaturilor. Aveau 125 cm înălţime, pielea de
culoare crem, cap mare, iar în locul nasului şi al gurii, aveau doar
o fantă.
Amintirea cu cele mai multe detalii datează din octombrie 1971.
Ulterior s-a putut deduce chiar şi data exactă când a avut lor
evenimentul. La 16 octombrie, orchestra rock din care făcea parte
Jack se întorcea spre casă de la un chef, în jurul miezului nopţii.
Mergeau cu microbuzul, când au observat în faţa lor nişte
lumini ciudate. Crezând că s-a întâmplat un accident, au oprit
maşina pe marginea drumului. Imediat vehiculul a fost înconjurat
de creaturi ciudate care i-au obligat să coboare din microbuz.
Câţiva s-au opus, fapt pentru care s-a creat o mică busculadă.
Una dintre creaturi a răsturnat toba, care s-a rostogolit pe drum.
În acel moment, creaturile au început să se intereseze, pe cale
telepatică, asupra menirii ciudatelor instrumente muzicale.
Mai târziu, extraterestrii le-au explicat băieţilor că vor să
efectueze câteva experimente, dar că nu au nevoie decât de trei
dintre ei.
Cei aleşi au fost Sam, toboşarul, Calvin, basistul, şi Jack. Toţi
trei au fost duşi la bordul unui OZN. Aici, Sam şi Jack au fost
dezbrăcaţi şi culcaţi pe o masă, iar Calvin a fost condus într-o altă
încăpere. Despre experimentele la care a fost supus Calvin nu s-
au aflat prea multe, dar examinarea medicală a lui Sam şi Jack
au devenit cunoscute în detaliu. Au luat de la amândoi mostre de
păr şi probe de sânge, iar
128
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
corpul lor a fost examinat cu ajutorul unor instrumente ciudate
şi a unor fascicule puternice de lumină. După examinare, străinii
au fost de acord să le răspundă la câteva întrebări.
„Am venit de foarte, foarte departe… Chiar dacă v-am explica de
unde, nu aţi avea cum să înţelegeţi… Pământenii nu sunt adepţii
religiei adevărate…”, le-au spus băieţilor, printre altele.
Apoi a reapărut Calvin, la fel de ameţit, şi toţi trei au fost
conduşi înapoi la microbuz. Extraterestrii au controlat în
amănunt şi geanta lui Jack şi s-au arătat foarte interesaţi de
casetofoanele găsite în interior. Jack le-a explicat modul de
funcţionare a acestora şi chiar le-a dăruit extraterestrilor un
aparat. Aceştia le-au mulţumit pentru colaborare şi au dispărut,
după puţin timp dispărând şi ciudatele lumini ce inundaseră
până atunci drumul.
Cazul conţine numeroase momente interesante. Cel mai
incintant este faptul că muzicienii au fost şi cu alte ocazii
victimele întâlnirilor de gradul patru.
ÎNSPĂIMÂNTĂTORUL CAZ AL LUI JUDY DORATY mai 1973,
Houston, Texas, SUA
Cazul lui Judy Doroty poate fi considerat istoric în ceea ce
priveşte întâlnirile de gradul patru, măcar pentru faptul că pentru
prima oară o fiinţă umană era martor ocular la activităţile de
mutilare a animalelor de către extraterestri. Judy Doraty se
întorcea spre casă din localitatea Houston, statul Texas, împreună
cu fiica sa, Cindy, mama şi cumnata sa.
Maşina era condusă de Judy. Era o noapte liniştită, clară, când
pe cer a apărut o lumină strălucitoare. Lumina plutea în faţa
maşinii, iar membrii familiei încercau să ghicească sursa acesteia.
Judy a oprit maşina, au coborât toate şi au privit o bucată de
vreme lumina, fără a reuşi să ajungă la o concluzie asupra
provenienţei ei, continuându-şi apoi drumul spre casă.
După puţin timp de la ciudata aventură nocturnă, Judy a
devenit extrem de stresată, anxioasă, şi se plângea de dureri
cumplite de cap.
129
Mutilări de animale
Anual au loc mii de mutilări inexplicabile de animale, în special
în SUA, Canada, Puerto Rico, Brazilia, în Insulele Canare şi
Spania. În majoritatea cazurilor e vorba de bovine, dar există
rapoarte şi despre capre, pui sau câini. Organele interne ale
acestor animale sunt îndepărtate cu instrumente de precizie
chirurgicală şi multe dintre ele rămân fără nicio picătură de sânge
în corp, deşi la faţa locului nu s-au găsit urme de sânge, ca şi
cum manevra ar fi fost efectuată într-un alt loc. În câteva cazuri,
în noaptea în care au avut loc mutilările, s-au semnalat şi lumini
inexplicabile. Aceste fapte sunt puse pe seama animalelor
răpitoare sau a grupărilor sataniste, dar chiar şi numărul şi
precizia inciziilor contravin acestor explicaţii „savante”.
S-a dus la medic, ajungând în cele din urmă pacienta
profesorului dr. Leo Sprinkle, cunoscut cercetător al fenomenului
OZN. Dr Sprin- kle a hipnotizat-o pe Judy şi, astfel, s-a aflat că s-
au mai întâmplat şi alte lucruri în acea noapte.
Lumina aceea era mult mai aproape decât îşi amintea femeia
fără hipnoză, apoi, dinspre sursa luminoasă a fost direcţionat un
fascicul luminos înspre un ţarc ce se afla la marginea drumului.
" Semăna cu un reflector puternic, iar lumina părea a fi
materială
— A spus Judy în timpul şedinţei de hipnoză. Văd cum un
animal e ridicat de acea rază. Se zbate, încearcă să scape. Nu
pricep cum de pluteşte. Parcă ceva l-ar trage în sus."
După aceea, Judy avea senzaţia că s-ar afla în două locuri
deodată, dar acest lucru se datorează probabil confuziei
amintirilor. În cele din urmă, a fost dusă într-o încăpere ciudată,
unde două creaturi stranii făceau nişte experimente pe viţelul pe
care îl răpiseră.
Judy şi viţelul au fost duşi într-o altă sală, în care Judy a avut
impresia că o vede şi pe fiica ei, Cindy, însă doar pentru o clipă.
Spre marea ei stupefacţie, străinii au început să îndepărteze părţi
din corpul viţelului, cu toate că acesta încă trăia. Judy îşi
aminteşte astfel de acest episod:
"Mi-a venit rău văzând cum scoteau părţi din săracul animal,
deşi viţelul era încă viu… un ţesut… este întins şi netezit…
Străluceşte şi e străpuns cu ace… cel puţin par a fi ace. Să fie
oare sonde? Nu ştiu…
130
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
Dar au tot felul de tuburi legate la cap… Fac acelaşi lucru cu
ceva ce pare a fi un testicul… cu limba şi cu ochiul."
în acest moment, Judy îşi observă fiica, întinsă pe o masă ca de
operaţie. Se sperie îngrozitor.
Mi-e teamă că vor face cu ea acelaşi lucru ca şi cu animalul.
Cred că o adorm… O examinează doar, dar mi-e frică să nu o taie
sau să-i facă ceva asemănător. Nu sunt atenţi la mine, pur şi
simplu mă ignoră… îşi continuă treaba, ca şi cum cir fi o nimica
toată. Se pare că nu au sentimente. Nu mi se pare că le-ar păsa
de ceva."
AU PROMIS CĂ SE VOR ÎNTOARCE
3 octombrie 1973, Sayama City, Japonia
Următoarea întâmplare este un caz tipic de răpire şi conţine
numeroase elemente extrem de interesante. Cazul a fost studiat
de cercetătorul japonez al fenomenului OZN de renume mondial,
Junici Takanashi.
Eroii principali ai întâmplării sunt Hideici Amano, proprietarul
unui fast food, care la vremea respectivă avea douăzeci şi nouă de
ani, şi fiica acestuia, Iuri, în vârstă de doi ani. În ziua aceea, seara
târziu, Hideici şi-a luat radio-emitătorul, s-a urcat în maşină şi s-
a dus pe muntele din apropiere, încercând să ia legătura cu
prietenul său. Aerul curat şi condiţiile bune de recepţie promiteau
o legătură radio de excepţie. Totuşi, la un moment dat, radio-
emiţătorul a a- muţit. Imediat s-a oprit şi motorul maşinii.
Dezorientat, neînţelegând ce se întâmplă, Hideici a început să
răsucească butoanele, când, brusc, interiorul maşinii a început să
strălucească. Tulburat, s-a uitat pe geam, dar n-a văzut nimic
ciudat; însă, uitându-se spre bancheta din spate, a observat cu
stupefacţie că fiica sa e culcată pe banchetă, iar pe abdomenul
fetiţei era fixată o rază portocalie. Tocmai voia să se apropie de
Iuri, când a simţit o atingere metalică pe tâmpla dreaptă şi,
speriat, s-a uitat în direcţia respectivă. L-a cuprins o spaimă
îngrozitoare, amestecată cu uimire, când privirea lui s-a întâlnit
cu cea a unei fiinţe scunde, neobişnuite. Şocat, se uita la fiinţa
lipsită de nas, neputându-şi imagina cum a ajuns acolo. De
asemenea, nu
131
avea nici cea mai mică idee despre ce avea de gând să facă
extraterestrul cu dispozitivul subţirel pe care i-l apăsa pe tâmplă.
Dându-şi seama de propria neputinţă, Hideici a conştientizat că
n-are rost să ţipe. Brusc, creierul i-a fost invadat de un sunet
acut, foarte intens, apoi, în faţa ochilor i-au apărut frânturi de
imagini venite parcă din subconştient, dar care se derulau atât de
rapid, încât nu era capabil să le prelucreze. Nu mai putea să facă
nicio mişcare şi aproape că nu mai percepea nimic, doar
strălucirea care-l ţinea înlănţuit.
Această lumină s-a stins după o vreme, la fel de rapid cum
apăruse. Hideici îşi aminteşte foarte bine de fiinţa care se afla la
numai o jumătate de metru de el, şi care dispăruse ca şi cum nici
n-ar fi fost acolo. Proprietarul fast-food-ului a constatat că ceasul
i s-a oprit la ora 21,37. Deodată, motorul maşinii şi radio-
emiţătorul şi-au reluat funcţionarea. Toate acestea i-au creat o
stare de nervozitate şi, cuprins de panică, Hideici a sărit din
maşină şi a început să alerge la vale, fără să se mai uite înapoi.
Totuşi, aerul proaspăt i-a limpezit mintea, astfel că şi-a amintit că
îşi lăsase fetiţa în maşină. Cuprins de re- muşcări, s-a repezit
înapoi la automobil şi a răsuflat uşurat când a auzit plânsul lui
Iuri. Fetiţa a cerut apă, continuând să se smiorcăie. „Noroc că nu
i s-a întâmplat nimic altceva”, gândi Hideici şi, ca să-i potolească
setea cât mai curând, a hotărât să se întoarcă imediat acasă.
Înainte de a se duce la culcare, deşi încă puternic marcat de cele
întâmplate, Hideici a încercat să-şi amintească totul, punând cap
la cap toate impresiile şi frânturile de imagini care îi mai stăruiau
încă pe retină. Încet-încet, totul începea să devină din ce în ce mai
clar. Închizând ochii, a retrăit momentele acelea îngrozitoare.
Fiinţe identice cu cea care îl imobilizase i s-au adresat, l-au
liniştit, apoi i-au promis că vor reveni. Îşi aminteşte că i-au
implantat în cap un obiect de mici dimensiuni, prin care i s-a
transmis că i se va da de ştire în cazul în care extraterestrii vor
avea nevoie de el. Din nefericire, verificarea temeinică a cazului a
început abia peste câteva luni. S- a încercat localizarea obiectului
implantat, dar radiografia Roentgen nu a dat rezultate. Fetiţa nu a
fost interogată, de teama de a nu-i trezi amintiri şocante.
132
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
FEMEIA VIOLATĂ 16 octombrie 1973, Langford Budville,
Somerset, Anglia
Doamnaverona (nume fictiv) este o femeie căsătorită, iar cazul
ei este semnificativ din mai multe puncte de vedere. Răpirea sa a-
trage atenţia nu numai prin implicaţiile sale sexuale, ci şi pentru
că exemplifică limpede faptul că enigmaticii vizitatori nu recurg în
fiecare caz la blocarea memoriei, pentru reprimarea amintirilor,
pentru păstrarea secretului acţiunilor lor. Cazul poate avea
valoare de exemplu şi pentru cei care susţin că Pământul este
vizitat de două categorii diferite de extraterestri: de fiinţe agresive,
cenuşii sau umanoizi pacifişti. După cum se vede, acest lucru nu
e valabil în fiecare caz.
în seara respectivă, la ora 22,45, femeia a plecat spre
Wellington, să-şi viziteze o prietenă bolnavă. Se deplasa cu
maşina pe un drum secundar al şoselei B-3187, când, dincolo de
intersecţia spre Langford Budville, pe câmpul din dreapta, a văzut
o lumină strălucitoare. Totodată, motorul maşinii s-a oprit brusc,
iar farurile s-au stins. Femeia a încercat să pornească
automobilul, dar fără rezultat, motiv pentru care a decis – deşi nu
se pricepea foarte bine la mecanică – să încerce să afle despre ce
problemă ar putea fi vorba. A coborât din maşină şi a deschis
capota. În acel moment, atenţia i-a fost atrasă de un sunet
monoton care venea dinspre un obiect strălucitor. Treptat, lumina
devenea din ce în ce mai intensă, iar femeia fu cuprinsă de o
teamă inexplicabilă. Tocmai voia să reintre în maşină, când, din
spate, ceva a lovit-o cu atâta forţă în umăr, încât a doborât-o la
pământ. Privind în sus, s-a pomenit faţă în faţă cu o siluetă
metalică. N-a mai avut timp nici să ţipe, pentru că în aceeaşi clipă
s-a aprins brusc o lumină deosebit de intensă şi imediat şi-a
pierdut conştiinţa. Când şi-a revenit, şi-a dat seama că se află pe
câmp, în apropierea obiectului care emitea lumina. Acesta era un
aparat ciudat, discoidal, bombat în partea superioară, iar lumina
galben-aurie era emisă prin hublourile dispuse circular pe toată
circumferinţa. În pofida luminii orbitoare, femeia a văzut şi partea
inferioară a obiectului, plată, de culoare metalică, după care şi-a
pierdut din nou cunoştinţa.
133
Când şi-a revenit, era culcată pe un pat. Gleznele şi
încheieturile îi erau fixate de pat cu ajutorul unor benzi adezive.
Se afla în mijlocul unei camere stranii, în care era foarte rece.
Lângă perete se afla silueta metalică, despre care şi-a dat seama
că era un robot destinat
1 N/. • J /V 0
colectam de mostre. În cameră erau trei bărbaţi obişnuiţi, care
purtaţi căciuli. Erau îmbrăcaţi cu nişte halate albastre şi prima
impresie a doamnei Verona a fost că se află într-o sală de operaţii.
Era culcată, complet dezbrăcată şi nu avea habar cp se întâmpla,
dar nu avea putere să se opună. Foarte uimită, a observat că în
timp ce una dintre fiinţe îi examina corpul, în jurul patului, pe un
sistem de şine, se mişcau de ici-colo nişte cuburi luminescente
care îşi schimbau culoarea.
Cel care efectua examinarea avea pielea albă, ochii rotunzi şi
cerceta corpul femeii cu ajutorul unui instrument de mici
dimensiuni. Acesta era un dispozitiv care semăna cu un creion.
Cu acesta, împungea corpul femeii, din loc în loc. După aceea, i-
au luat probe de sânge şi de unghii.
Examinările nedureroase, foarte, foarte rapide, cu ajutorul
acestui dispozitiv, au fost urmate de un procedeu extrem de
dureros. I-au introdus dispozitivul de absorbţie în zona genitală
şi, pentru că îi provoca dureri atroce, femeia a început să-i
implore să se oprească, inutil însă, căci examinatorii îşi continuau
insensibili misiunea. După dureroasa intervenţie, străinii au
lăsat-o singură pentru câteva minute. Apoi, unul dintre bărbaţi a
revenit şi, în mod neaşteptat, a înfipt un ac în coapsa femeii.
Instantaneu, doamna Verona a devenit incapabilă să mai mişte
vreun muşchi şi a trebuit să suporte, neputincioasă, să fie violată.
După o vreme, după ce i-au extras acul din coapsă, au ajutat-o să
coboare din pat, dar, fiind complet epuizată, a leşinat din nou.
Când şi-a revenit, se găsea lângă maşină. Era îmbrăcată, dar
picioarele continuau să-i tremure. S-a urcat în maşină, a demarat
şi s-a întors acasă, unde a ajuns la ora 2,30. Şocată, i-a povestit
soţului, printre hohote de plâns cele întâmplate. S-au înţeles să
nu povestească nimănui despre noaptea respectivă. Patru ani mai
târziu, în 1977,
134
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
au auzit, la o emisiune televizată de cercetătorul OZN Barry
King, care a relatat o întâmplare asemănătoare. Sub efectul
acesteia, doamna Verona l-a vizitat pe Barry, apoi i-a povestit
cazul său. Nu a fost de acord să fie hipnotizată, pentru că îşi
amintea destul de a- mănunţit cele întâmplate şi nu dorea ca
acele amintiri apăsătoare s-o urmărească toată viaţa.
NOAPTEA DE COŞMAR A UNUI ŞOFER 28 octombrie 1973,
Bahia Blanca, Brazilia în noaptea de 27-28 octombrie 1973,
şoferul de camion Dionisio Llanca, în vârstă de douăzeci şi cinci
de ani, a avut parte de un adevărat coşmar.
Llanca s-a născut în 1948. Provenea dintr-o familie cu
doisprezece copii, iar tatăl său fusese lucrător la căile ferate, în
localitatea Inge- niero Jacobacci, din provincia Râo Negro. Llanca
avea pe braţul drept două tatuaje reprezentând două inimi
străpunse de câte o săgeată, iar pe cel stâng avea un tatuaj
albastru, cu inscripţia datei şi locului unde îşi satisfăcuse
serviciul militar: Batalion Logistico de Montana 6,1969-1970. Era
necăsătorit, locuia cu părinţii şi era angajat al întreprinderii
Transporte Comercial Automotor de Rio Negro. Printre planurile
sale de viitor, se număra şi dorinţa de a-i cumpăra mamei sale o
casă şi schimbarea locului de muncă. Dormea puţin, fiindu-i de
ajuns patru sau cinci ore de somn pe noapte şi îşi amintea foarte
rar visele. Sâmbătă, 27 octombrie, a luat cina cu unchiul său, la
Bahia Blanca, în jurul orei 22,00. Dormise câteva ore înainte,
pentru că pe la miezul nopţii trebuia să pornească spre Rio
Gallesgo, în provincia Santa Cruz cu un transport de materiale de
cosntrucţii. La vremea respectivă, gata deja de doisprezece ani.
Înainte de plecare, a observat că roata din spate, dreapta, e puţin
lăsată, dar s-a gândit că o va schimba mai târziu. Pe drum, cum
era de aşteptat, camionul a avut o pană de cauciuc. Lui Dionisio
Llanca i-a părut rău că nu schimbase roata înainte de plecare,
pentru că acum trebuia să se oprească în noaptea rece, într-un
loc întunecos, nepopulat, la marginea
135
şoselei trei. Era puţin după miezul nopţii. A aşteptat o jumătate
de oră, sperând să treacă pe acolo vreo maşină, ca să-l roage pe
şoferul acesteia să-l ajute.
„Mi-am pregătit sculele, să schimb roata singur, povestea el,
pentru că nu circulau maşini la acea oră. Deodată, m-a
înconjurat o lumină galbenă, orbitoare. Mi s-a părut ciudată, dar
am crezut că sunt farurile unei maşini şi mi-am continuat lucrul.
Eram cu spatele spre sursa de lumină. Au trecut câteva minute,
timp în care lumina a devenit din galbenă verzui-albăstruie şi
cuprindea întreg peisajul. Am încercat să mă ridic, dar n-am avut
puterea să o fac. Simţeam că mă cuprinde o oboseală ciudată, iar
picioarele nu mă ascultau. Totuşi, cu mare efort, am reuşit să mă
răsucesc. La liziera copacilor aflaţi de cealaltă parte a drumului,
am văzut un aparat mare, care avea formă de farfurie şi care
plutea la aproximativ doi metri deasupra pământului. În spatele
meu stăteau trei persoane, care mă fixau cu privirea. Am vrut din
nou să mă ridic, dar n-am reuşit. Nu mai eram capabil nici măcar
să articulez vreun sunet. Cele trei persoane – doi bărbaţi şi o
femeie continuau să mă privească, fără să scoată un cuvânt.
Bărbaţii erau blonzi, aveau părul lins, pieptănat peste cap, iar
părul blond, lung, al femeii, îi ajungea până la mijlocul spatelui.
A- veau aceeaşi înălţime, circa un metru şi şaptezeci de
centimetri. Purtau îmbrăcăminte mulată pe corp, de culoare gri,
cizme lungi, portocalii, şi mănuşi până la cot, de aceeaşi culoare.
Faţa lor era foarte asemănătoare cu a noastră, aveau frunte
înaltă, ochii mici şi oblici, ca ai japonezilor, puţin mai
proeminenţi. Nu înţelegeam ce vorbeau între ei. După cum suna,
părea că erau numai consoane, semănând cu o emisie radio
proastă, plină de paraziţi. Unul dintre bărbaţi m-a apucat de
gulerul jachetei şi m-a ridicat, dar fără violenţă. Am vrut să
vorbesc, dar nu am reuşit să spun niciun cuvânt. În timp ce unul
mă ţinea, celălalt bărbat mi-a fixat un dispozitiv la baza indexului
mâinii stângi. Instrumentul semăna cu un aparat electric de ras.
Totul a durat doar câteva minute. Nu am simţit durere, dar pe
locul înţepăturii au apărut câţiva stropi de sânge. Cred că am
leşinat…”
Următoarea sa amintire conştientă era că plutea încet. Când şi-
a revenit, era aşezat pe sol şi era deosebit de tulburat. Nu ştia
cine e
136
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
şi nici cum a ajuns acolo. De asemenea, nu putea estima nici
de cât timp zăcea acolo, lângă nişte vagoane de cale ferată, la
nouă kilometri de oraşul Bahia Blanca şi la şase sute de metri
depărtare de locul unde rămăsese camionul. A început să
rătăcească fără ţintă. Nu îşi amintea nimic, nici numele, nici
adresa. Era ameţit şi îi era frig. S-a îndreptat spre şosea, pentru
că văzuse nişte lumini. După două zile, la 30 octombrie, s-a
pomenit într-un spital, cu hainele aşezate cu grijă la capătul
patului. În clipa aceea şi-a recăpătat memoria. A vrut să- şi
aprindă o ţigară şi să afle cât e ceasul. Atunci, a descoperit că
tabachera metalică îi lipseşte; la fel şi ceasul. Dar banii, 150.000
de pe- sos, erau în buzunarul pantalonilor. Era foarte îngrijorat,
neştiind ce se întâmplase cu camionul, lucru care îl interesa mai
mult decât ceea ce i se întâmplase, întâlnirea cu fiinţele
neobişnuite şi OZN-ul. I s-a spus că poliţia i-a găsit camionul
exact în locul în care făcuse pana şi unde a încercat să-şi schimbe
roata, adică la 18 km de centrul oraşului Bahia Blanca. Sculele şi
roata de rezervă erau încă acolo.
Dr. Ricardo Smirnoff, medicul legist care a fost însărcinat să se
ocupe de caz, a declarat următoarele:
"în dimineaţa zilei de 28 octombrie 1973, la ora 8,30, m-a sunat
d-na doctor Altaparra, de la Hospital Espanol, spunând că are un
pacient ciudat. La ora 10,15, am ajuns la spital. Pacientul în
cauză era un bărbat de douăzeci şi ceva de ani. Doctoriţa
Altaparra mi-a povestit că un vecin al ei îl găsise rătăcind prin
oraş, întrebând pe toată lumea unde e sediul poliţiei. Această
persoană suferea de amnezie totală, adică nu îşi amintea nimic
din trecut, plângea tot timpul şi voia să ştie în ce oraş se află. La
început, am crezut că îl lovise o maşină. L-am consultat, dar nu
avea nicio urmă vizibilă de rană pe corp. Însă, când am încercat
să-i examinez fruntea, şi-a ferit capul, ca şi când s-ar’ fi temut că
vreau să-i fac rău, deşi nu prezenta vreo rană, contuzie sau urmă
de arsură nici în zona respectivă. N-am stabilit niciun diagnostic,
ci doar am consemnat că pacientul simte o durere ciudată în
regiunea tâmplei. Acelaşi lucru l-am raportat şi poliţiei, gândindu-
mă că ar putea fi vorba despre un deţinut evadat sau despre
victima unui accident. Pentru alte analize, l-am transpor
137
tat la spitalul muncicipal, deoarece am considerat posibil ca
amnezia să fie urmarea unei lovituri; dar ce fel de lovitură e aceea
care nu lasă nicio urmă? Povestea aceasta, cu OZN-ul, e credibilă
şi incredibilă totodată. Eu nu cred în aşa ceva, dar – recunosc –
cazul acestui Dionisio Llanca e deosebit…"
Cazul a fost analizat temeinic, iar dr. Eladio Santos l-a supus
pe Llanca unei şedinţe de hipnoză, în urma căreia a descoperit
următoarele:
Fiinţele l-au dus, fără violenţă, până sub OZN, de unde l-au
ridicat în interiorul aparatului cu ajutorul unui fascicul de raze.
Aici, vizitatorii l-au înţepat cu un ac, i-au luat probe de sânge,
după care l-au dus într-o sală plină cu tot felul de dispozitive,
unde se afla un pupitru pe care era aşezat un aparat ce semăna
cu un radio şi un ecran asemănător cu cel al televizorului. Llanca
a observat că pe unul din monitoare se vedea bolta înstelată. În
timp ce l-au condus prin sală, fiinţele vorbeau între ele, folosind
ciudatul lor limbaj. Apoi, din aparatul ce semăna cu un radio,
Llanca a auzit o voce care i se adresa în spaniolă, spunându-i să
nu se teamă. Vocea a mai adăugat că „vin aici de multă vreme şi
că vor mai veni şi altă dată”. Extraterestrii au precizat că îi
cercetează pe oameni, pentru a stabili dacă ar putea trăi pe
planeta lor, apoi au mai spus că asupra oamenilor se va abate o
catastrofă îngrozitoare, în cazul în care nu-şi vor schimba
comportamentul. Între timp, femeia şi-a tras pe mână o mănuşă
ciudată, acoperită cu ace, şi s-a îndreptat spre Llanca. De aici,
nici cu ajutorul hipnozei tânărul nu a mai fost capabil să-şi
amintească nimic altceva decât faptul că plutea deasupra solului.
Llanca nu şi-a putut explica în niciun fel cele două ore de ruptură
temporală şi se poate doar presupune ce i-a făcut femeia
extraterestră. În cursul examinărilor medicale, pe pleoapa stângă
a lui Llanca au fost descoperite o serie de urme mărunte,
punctiforme, dar, din cauza scăpărilor de memorie ale
pacientului, nu s-a putut stabili o legătură între caz şi aceste
urme.
Dr. Eduardo Mata, psihiatru cu mare experienţă în examinarea
şi, eventual, tratarea martorilor oculari ai fenomenelor OZN, a
declarat următoarele: "Diagnosticul lui Dionisio Llanca ar putea fi
sân
138
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
dromul Korsakov, care reprezintă o psihoză complexă,
caracterizată prin survenirea unei amnezii permanente şi a unor
halucinaţii care pot fi asociate cu inflamaţii neuronale. Însă, nu
cred că acesta este aplicabil în cazul lui Dionisio Llanca, pentru
că e un om cât se poate de simplu, aproape naiv, interesat doar de
treburile zilnice, de munca lui, de camionul său, care îl preocupă
mai mult decât îngrozitorul lucru care i s-a întâmplat. Totuşi, e o
certitudine că nu poate uita cazul, nu doarme, nu mănâncă de
câteva zile şi vrea să-şi schimbe ocupaţia. Nu vrea să mai ajungă
vreodată pe şoseaua trei, unde a văzut OZN-ul."
La începutul lunii noiembrie 1973, Diorysio Llanca a trăit cel
mai nefericit coşmar din viaţa sa. În faţa a numeroase posturi de
televiziune şi a altor mijloace de informare, a trebuit să suporte
interogatorii militare, teste medicale, detectorul de minciuni şi
asaltul de neoprit al ziariştilor. Nu a zâmbit nici măcar o dată, n-a
cerut un ban pentru declaraţiile sale. A pierdut mai multe zile de
muncă, pe care nu le-a putut recupera. Era doar un om trist,
simplu, care abia aştepta să-şi revadă părinţii. Când a părăsit
scena supliciilor sale, a spus cu ochii în lacrimi: „De ce a trebuit
să mi se întâmple tocmai mie toate acestea?”
HALUCINAŢIILE INDUSE
t
31 mai 1974, Umvuma, Zimbabwe
Cazul lui Peter (23 ani) şi al soţiei sale, Francis (21 ani), e
cunoscut azi în întreaga lume. Întâmplarea lor e deosebit de
complexă, motiv pentru care merită o atenţie deosebită.
în seara de 30 mai, tânăra pereche se afla pe autostrada ce lega
Salisbury (azi Harare), Rhodezia, de Dunban, Africa de Sud. Au
plecat seara târziu, cu o maşină Peugeot 404, când, între
Umvuma şi Beit Bridge (Zimbabwe), în jurul orei 2,30, au observat
nişte lumini neobişnuite. Aproape instantaneu, intensitatea
farurilor maşinii s-a estompat, iar în cele din urmă s-au stins.
Însă, motorul şi radioul au continuat să funcţioneze normal.
După câţiva kilometri, maşina a
139
fost învăluită într-o lumină albăstruie, iar în interior s-a făcut
atât de frig, încât au trebuit să pornească încălzirea, ba s-au
învelit şi cu pături. Cam un sfert de oră nu s-a întâmplat nimic,
dar abia dacă îndrăzneau să schimbe vreun cuvânt. Apoi, Peter şi-
a dat seama că o forţă misterioasă preluase controlul asupra
maşinii. Îşi aminteşte despre acest lucru în felul următor: „Eram
incapabil să opresc maşina. Nu mai puteam controla frânele. Am
călcat pedala de frână, dar fără niciun rezultat…” S-a dovedit
inutil şi faptul că a luat piciorul de pe pedala de acceleraţie, căci
maşina a continuat să ruleze cu aceeaşi viteză.
Au trecut pe lângă un autobuz care staţiona, lucru care li s-a
părut foarte ciudat. Între timp, au reuşit să arunce o privire
asupra OZN-ului. Era un obiect de formă ovală, iar fasciculul
luminos care încadra maşina era emis din partea inferioară.
Deodată, OZN-ul a dispărut, iar Peter a recăpătat controlul
asupra maşinii. Au ajuns la Fort Victoria (Rhodezia). Ceasul arăta
ora 4,30. Au făcut plinul şi, după un scurt popas de o oră, şi-au
continuat drumul. Sperau ca, în continuare, să aibă un drum
liniştit, dar se înşelau. Adevăratele probleme urmau abia acum.
Nu puteau fi la mai mult de 10-12 km de oraş, când OZN-ul –
sau oricum un aparat necunoscut – a apărut din nou, dar, de
această dată, pe lângă el se deplasa şi un obiect mai mic. Lumina
albastră a inundat iar maşina, care a devenit din nou de
necontrolat, iar pentru Peter şi Francis a început o călătorie
fantastică. Abia auzeau zgomotul motorului şi nu simţeau viteza,
deşi, conform vitezometrului, acceleraseră de la 128 km/oră la
192 km/oră. Nu puteau controla maşina.
Câteodată li se părea chiar că plutesc cu viteză deasupra
şoselei. Au trecut pe nesimţite pe lângă peisaje fantastice şi, în
locul binecunoscutei regiuni deşertice, drumul lor a parcurs o
zonă umedă, luxuriantă, tropicală. În cursul călătoriei lor
halucinante, li s-a părut foarte ciudat că regiunea era cufundată
într-o linişte profundă. Nu auzeau niciun zgomot care să le
confirme speranţa că locul nu era pustiu. „Era ca şi când cineva
ar fi decuplat sonorul”, îşi aminteşte
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
mai târziu Peter. Cititorii noştri cunosc deja fenomenul numit
„Factorul Oz”, pe care mulţi ufologi îl consideră un semn cert că a
avut loc o răpire.
Călătoria fantastică a lui Peter şi Francis s-a sfârşit la fel de
brusc cum a început. Se apropiau de graniţa sud-africană. Era
dimineaţă, în jurul orei 7,00, iar fenomenele ciudate au încetat
brusc, peisajul şi-a arătat din nou faţa obişnuită, „glasul” naturii
a început din nou să se audă, iar OZN-ul dispăruse. Peter şi-a dat
seama că poate din nou conduce Peugeot-ul, dar cele întâmplate îl
îngrijorau foarte mult şi, pe deasupra, ajunseseră cu o oră mai
devreme decât ar fi trebuit. Au făcut cei 228 km în 105 minute,
ceea ce înseamnă o viteză orară de 160 km. Totodată, conform
kilometrajului maşinii, parcurseseră doar 17 km. O altă neregulă
a constituit-o consumul de combustibil, care ar fi fost demn de
Cartea Recordurilor. Maşina consumase în total 2 litri de benzină,
ceea ce înseamnă un consum mediu de 0,7 litri la suta de
kilometri.
Cu câteva zile în urmă, Frartcis avusese nişte vise premonitorii,
în care văzuse o serie de evenimente care s-au petrecut ulterior.
Peter îşi amintea mult mai multe amănunte.
Explicaţia acestui lucru e că femeia dormise în timpul derulării
majorităţii evenimentelor şi îşi amintea doar de unul-două
momente, când Peter a trezit-o. Din cauza somnolenţei, Francis
şi-a imaginat, pe bună dreptate, că visa doar.
La 3 decembrie 1974, Peter a fost supus de către doctorul Paul
Obertin unui tratament hipnotic. Pe baza celor evocate sub
hipnoză, Peter a relatat că purtase o lungă conversaţie cu fiinţele
care conduceau maşina şi care i s-au înfăţişat sub forma unor
holograme. Au proiectat chipul unui umanoid pe bancheta din
spate, ba mai mult, i-au arătat şi interiorul OZN-ului. A descris
toată întâmplarea atât de amănunţit, sub hipnoză, încât spaţiul
nu ne îngăduie să le prezentăm aici. I-au arătat lui Peter şi un
laborator sofisticat, unde extraterestrii făceau experimente pe
oamenii răpiţi. Ufonauţii erau fiinţe scunde, total lipsite de
pilozitate. Peter a aflat că aceştia veniseră din una din galaxiile
învecinate sau de la periferia galaxiei noastre
141
(locul lor de provenienţă nu era clar). Vizitatorii i-au mărturisit
faptul că sunt capabili să apară sub orice formă în faţa oamenilor,
ca să nu-i sperie. Au declarat şi ţelul misiunii lor pământene:
supravegherea permanentă a Pământului, dar fără intenţia de a
influenţa evoluţia omenirii, în pofida faptului că, în vremurile
istorice, au încercat acest lucru, fără succes însă, pentru că n-au
putut împiedica războaiele distrugătoare care au avut loc pe
Pământ. Scopul implicării lor de lungă durată e să ne dezvăluie
toate secretele lor, pe care însă, le pot împărtăşi doar anumitor
indivizi, nu şi guvernelor. Se pare că folosesc cu succes
posibilitatea călătoriilor în timp, lucru pe care i l-au explicat lui
Peter în termeni atât de complicaţi, încât tânărul n-a în- – ţeles
nimic.
Din păcate, hipnoza n-a dat rezultatul scontat, cel de a-i oferi
lui Peter dovada faptului că informaţiile primite de la extraterestri
pe cale telepatică sunt reale. Hipnoza a scos la suprafaţă multe
imagini contradictorii, parţial inteligibile, şi tot ce am scris mai
sus se bazează pe înregistrarea făcută în timpul tratamentului
hipnotic, neavizat psihologic.
E adevărat, cele relatate de Peter conţin numeroase contradicţii
şi multe fragmente care nu sunt specifice altor incidente similare,
dar conţin totodată, numeroase momente care sunt caracteristice
întâlnirilor de gradul IV.
RĂPIREA LUI TRAVIS WALTON
5 noiembrie* 1975, Snowflake, Arizona, SUA
Travis Walton, lucra într-o brigadă de tăietori de lemne în
Parcul Naţional Sitgrear-Apache, Arizona. După încheierea
programului de muncă, muncitorii au fost transportaţi spre casă
cu un camion, când Mike Rogers, şeful brigăzii, a călcat brusc
frâna. Deasupra copacilor din apropiere, la aproximativ cinci
metri, plutea o farfurie zburătoare. Walton a sărit din maşină şi,
cu toate avertismentele colegilor săi, a pornit spre OZN. După ce a
făcut doar câţiva paşi, din obiect a fost emis un fascicul de lumină
alb-albăstruie, care l-a nimerit în
142
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
Travis Walton a fost lovit de un fascicul de lumină alb-
albăstruie, emis de un OZN, apoi, când şi-a revenit, se afla la
bordul OZN-ului, înconjurat de nişte omuleţi cenuşii
143
plin pe Walton, doborându-l la pământ. Colegii săi s-au speriat
îngrozitor, iar Rogers, deşi era prieten cu Walton, a călcat pedala
de acceleraţie. Erau la aproape un kilometru depărtare, când şi-
au dat seama ce au făcut. Sub imperiul panicii, îl părăsiseră pe
Walton. Şi-au adunat, deci, curajul şi s-au întors la faţa locului,
unde nu mai era nici urmă de OZN. Colegul lor dispăruse şi el.
Îngrijoraţi, l-au strigat pe Travis, dar fără niciun rezultat.
Poliţia locală a privit întâmplarea cu suspiciune, dar a mobilizat
forţe importante pentru a-l găsi pe Travis Walton. La locul
incidentului, au descoperit o porţiune de teren de pe care plantele
fuseseră arse în întregime, dar nu au dat de urma tăietorului de
lemne.
La 10 noiembrie, Travis Walton a apărut la fel de neaşteptat
precum dispăruse, dar fără a-şi aminti unde şi-a petrecut cele
cinci zile. A fost investigat sub hipnoză şi iată ce dezvăluiri
uimitoare a făcut:
Când şi-a revenit, a crezut că a ajuns într-un spital, dar şi-a
dat imediat seama că se înşelase. A văzut trei siluete, semănând
cu nişte embrioni supradimensionaţi, de aproximativ un metru şi
jumătate înălţime. Aveau pielea maronie şi purtau o îmbrăcăminte
mulată, înfăţişarea lor era grotescă, iar Travis a încercat să se
apere de o e- ventuală agresiune, apucând un tub transparent, cu
care s-a repezit asupra lor. Extraterestrii au ripostat, apoi au
dispărut brusc. Imediat a apărut un alt extraterestru, mult mai
înalt decât primii, care l-a condus, zâmbind, pe tăietorul de lemne
într-o încăpere strălucitoare. Aici, pe un monitor de mari
dimensiuni, se putea vedea peisajul exterior. În faţa ecranului era
aşezat un scaun cu spătar înalt, prevăzut şi el cu butoane şi cu o
manetă. Curios, Travis a apăsat pe manetă. Pe monitor a apărut
imediat imaginea bolţii înstelate, în timp ce încăperea a început să
trepideze. Atunci şi-a dat seama că se afla la bordul unei nave
cosmice. De aici, amintirile sale au devenit neclare, iar următorul
lucru pe care şi-l amintea era că s-a trezit întins pe pământ. OZN-
ul plutea la câţiva metri de el, apoi s-a ridicat încet, luminând
copacii din împrejurimi. Travis a sărit în picioare şi a luat-o la
fugă încercând să se îndepărteze cât mai mult de misteriosul
aparat. După o vreme, a ajuns într-un sat de unde şi-a sunat
sora, neştiind
144
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
că fusese dat dispărut şi căutat timp de cinci zile. Pentru el,
incidentul părea să fi durat douăzeci de minute. Nici azi nu ştie
cu certitudine, ce s-a petrecut cu el în timpul orelor cât a fost la
bordul OZN-ului.
Cazul său a devenit rapid subiect de senzaţie în presă. Pe lângă
ancheta poliţiei, numeroşi ufologi, dar şi persoane din tabăra
adversă l-au analizat cu atenţie. Walton a fost interogat de mai
multe ori. Aşa s-a constituit materialul de bază pe care l-au folosit
numeroase cărţi şi studii, dintre care, poate cea mai cunoscută,
este cartea lui Bill Bar- ry, „întâlnire finală”. Tot celebru e şi acel
rezumat scris de însuşi Travis Walton care, printre altele, a
constituit baza scenariului filmului „Lumini pe cer”. În acesta din
urmă e vorba de contactele interumane, de prietenie şi de
tensiunea psihologică pe care o induce un asemenea caz de
răpire, în timp ce, în lucrarea lui Barry e prezentat doar cazul în
sine şi testele ulterioare efectuate în vederea verificării veridicităţii
acestuia..
RĂPIREA DIN KENTUCKY 6 ianuarie 1976, Stanford, Kentucky,
SUA
Cazul de răpire a celor trei femei care se îndreptau spre Liberty,
a devenit cunoscut sub denumirea de „Răpirea din Kentucky”.
Mona Stafford (36 ani), Louise Smith (46 ani) şi Elaine Thomas
(49 ani) erau prietene de multă vreme. În seara respectivă au
cinat la un restaurant, apoi, la ora 23,15, au pornit spre casă.
Mrs. Smith era cea care conducea maşina. În apropiere de
Stanford, celelalte două femei i-au atras atenţia asupra unui
obiect zburător de culoare roşie, în formă de disc, care avea o
cupolă albă, strălucitoare. OZN-ul s-a apropiat de maşină, apoi,
coborând puţin, a iluminat interiorul automobilului cu o rază
albastră. Mrs. Smith a simţit că maşina virează spre stânga,
moment în care a pierdut controlul asupra volanului.
Maşina a accelerat continuu, ajungând să ruleze cu 165
km/oră. La un moment dat, şi-au dat seama că se află pe o şosea
complet necunoscută, ciudat iluminată, foarte lată, care se
pierdea în depărtare.
145
Asfaltul strălucea atât de tare, încât toate trei femeile au închis
ochii, orbite de lumină.
Când lucrurile au revenit la normal, s-au pomenit pe porţiunea
cunoscută de drum, cea spre Houstonville, la 13 km de locul
apariţiei OZN-ului. N-au putut stabili ora exactă, pentru că ceasul
lui Elaine Thomas se oprise, la fel şi cel al doamnei Smith, iar
Mona Stafford nu avea ceas. Ajungând acasă, au constatat cu
uimire, că drumul lor durase cu o oră mai mult decât ar fi trebuit.
A doua zi, cele trei femei au descoperit că aveau pete roşii pe
cap. Ochii li s-au inflamat, iar pielea le era iritată. Câteva
săptămâni mai târziu, au constatat o semnificativă pierdere în
greutate şi vizibile modificări de personalitate.
Au hotărât să se prezinte la vin control medical, de unde au fost
îndrumate spre cabinetul psihologului Leo Sprinkle. Acesta le-a
examinat şi le-a aplicat un tratament care includea hipnoza.
Astfel s-a descoperit adevărul despre cele întâmplate în timpul
orei despre care femeile nu-şi mai aminteau nimic.
Cele trei au fosfrvictimele unei răpiri, despre care îşi aminteau
doar parţial. Astfel, Louise Smith îşi amintea doar de o autostradă
ciudată şi de un OZN. Elaine Thomas a descris nişte creaturi
umanoide de 120 centimetri înălţime, care le-au coborât din
maşină, în timp ce Mona Stafford a putut relata sub hipnoză cele
petrecute la bordul OZN-ului.
în vehiculul extraterestru, fiecare din ele a fost culcată pe câte o
masă şi apoi au fost examinate de nişte fiinţe ciudate, îmbrăcate
în halate albe. Victimele răpirii nu au reuşit să ofere o descriere
detaliată a acestora. Le-au legat mâinile şi picioarele, apoi,
înţepându-le cu un instrument subţire ca un ac, le-au examinat
din creştet până-n tălpi.
I-au analizat Monei laba piciorului, apoi a fost supusă unui e-
xamen ginecologic. Acesta din urmă a fost cel mai neplăcut.
în încheiere, Mrs. Standford a mai spus: „Mă dureau atât de
tare ochit… M-au atins cu ceva, ca o ţeavă… Au suflat ceva în
mine…”. Acestea sunt ultimele informaţii oferite de martoră, sub
hipnoză.
146
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
REVERSUL INCIDENTULUI TEHERAN 19 septembrie 1976,
Lacul Tabriz, Iran
Pe teritoriul Iranului nu au fost semnalate prea multe apariţii
OZN, dar unul din cele mai mediatizate incidente de acest fel s-a
petrecut aici.
Pe 19 septembrie 1976, la Baza Aeriană Militară din Mehrabad,
au sosit mai multe apeluri telefonice care semnalau despre
apariţia unui OZN, un obiect zburător discoidal care îşi schimba
culoarea de la albastru la verde, portocaliu şi roşu. La ora 1,30,
când au observat obiectul pe radar, Forţele Aeriene au trimis un
avion de vânătoare F-4 de fabricaţie americană, ca să identifice
obiectul necunoscut. Avionul a ajuns în apropierea OZN-ului, dar
toate instrumentele de bord au încetat să funcţioneze, drept
pentru care aparatul a fost nevoit să se întoarcă la bază, fără să
îşi fi putut îndeplini misiunea. Nu după mult timp, OZN-ul a
reapărut. Imediat a fost trimis spre el un alt avion, de data
aceasta dirijat de la bază, prin radar. OZN-ul plutea nu departe de
Teheran şi, în curând, a ajuns în obiectivul aparatului F-4. Pilotul
vedea deja pe ecranul radarului de la bord obiectul de mărimea
unui avion de pasageri B- 707. Avionul de recunoaştere a încercat
de mai multe ori să se apropie de OZN, dar acesta a accelerat de
fiecare dată, menţinându-se la o distanţă constantă. Pe întreaga
suprafaţă a obiectului se vedeau lumini multicolore şi, la un
moment dat, din interiorul OZN-ului a ieşit un obiect zburător
mai mic, strălucitor. Acesta s-a îndreptat direct spre avionul de
vânătoare, lucru pe care pilotul l-a interpretat drept o intenţie de
atac şi a luat în vizor obiectul care se apropia, pregătind totodată
o rachetă AIM-9. Totuşi, racheta nu a fost lansată. În timp ce
OZN-ul se apropia, instalaţia electronică de declanşare a focului
s-a defectat, iar transmisia radio s-a întrerupt. Avionul F-4 a făcut
câteva manevre de evitare, timp în care obiectul mai mic, ocolind
avionul, a reintrat în OZN. După puţin timp, instrumentele de
bord ale avionului au redevenit funcţionale. Pilotul a decis să
încerce să se apropie iarăşi de OZN şi imediat, din imensul obiect
147
necunoscut a ieşit nava spaţială mai mică. Cu mare viteză,
aceasta a pornit în picaj spre pământ, dar, în final, a aterizat lin,
iar OZN-ul cel mare a dispărut. Obiectul care a aterizat între
dealuri, lumina împrejurimile pe o rază de peste 20 km, astfel că,
lăsându-se mai jos, pilotul a putut nota poziţia acestuia înainte să
i se stingă luminile. Pilotul s-a întors la baza aeriană, dar în
cursul zborului a putut observa de mai multe ori erori în
funcţionarea instrumentelor de control de la bord, datorită
efectului EM indus de OZN. A doua zi dimineaţa, echipajul
aparatului F-4 a organizat o misiune de verificare a locului unde a
aterizat OZN-ul, dar nu s-a găsit nicio urmă. Localnicii din zonă
au relatat că în timpul nopţii au văzut o lumină stranie, intensă,
însoţită de un zgomot puternic.
Raportul evenimentelor înregistrate a ajuns la FBI. În el se
preciza: „Cazul poate fi considerat unul clasic, în care se pot
regăsi toate caracteristicile obişnuite ale unui fenomen OZN…
Performanţele OZN-ului sunt uimitoare, iar înregistrările şi
declaraţiile martorilor subliniază deosebita capacitate de manevră
a OZN-ului…”
Acest caz a fost catalogat de serviciul de informaţii drept
„incident aerian” şi, în mod inexplicabil, nu s-a dat aproape nicio
importanţă declaraţiilor martorilor oculari. În schimb, s-a acordat
o deosebită atenţie strategiei de apărare a OZN-ului, ceea ce a
dovedit că obiectul extraterestru, respectiv pasagerii acestuia,
sunt capabili să supravegheze de la distanţă psihicul uman şi,
dacă e necesar, să influenţeze funcţionarea instalaţiilor
electromagnetice, cu ajutorul unei energii necunoscute. În orice
caz, până şi această constatare poate fi considerată un rezultat
important.
Dar, prin aceasta, cazul cunoscut sub numele „Incidentul
Teheran” a rămas deschis. În numărul din 25 septembrie al
cotidianului „Teheran Journal”, s-a publicat un articol care
clarifica motivul aterizării OZN-ului.
Ahmad Bani Ahmad (56 ani), cercetător istoric, a declarat că a
fost la faţa locului când a aterizat OZN-ul. Mai mult, fiinţele care
au ieşit din OZN i-au răpit pe el şi pe soţia lui, ducându-i în
interiorul farfuriei zburătoare. Ahmad şi soţia lui fuseseră într-o
excursie, pe
148
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
ţărmul lacului Tabriz. Tocmai când se întorceau spre casă, au
observat pe cer un obiect mare şi strălucitor, din care a ieşit un
obiect metalic.
OZN-ul de formă circulară, cu diametrul de 4-5 metri, a aterizat
la circa 100 metri depărtare de maşină. Amândoi studiau cu
uimire obiectul necunoscut, pe a cărui suprafaţă erau înşirate
tablouri. Deodată s-a deschis o uşă, iar din OZN au coborât doi
umanoizi îmbrăcaţi într-un costum argintiu. Aveau înălţimea de
2,5-3 metri, capul acoperit şi, în pofida luminii slabe a zorilor,
martorii au văzut că pielea le era închisă la culoare, asemănătoare
africanilor.
Unul dintre extraterestri s-a apropiat de cei doi oameni, care se
uitau uimiţi la el, şi li s-a adresat într-o limbă necunoscută, astfel
că n-au înţeles nimic din ce încerca să le comunice extraterestrul.
După aceea, extraterestrul s-a întors brusc, s-a îndreptat spre
tovarăşul său şi au intrat amândoi în OZN-ul care, s-a înălţat
vertical, dispărând în câteva clipe.
Deşi nu îşi aminteşte să fi fost răpit, Ahmad Bani a declarat că
a întâlnit fiinţe de pe o altă planetă şi că n-a povestit niciodată
public acest lucru, dar acum, când sunt atât de mulţi oameni
care au declarat că au văzut OZN-uri, nu se mai teme că ar putea
fi ridiculizat.
Dacă întâmplarea ar fi doar bizară, mulţi ar zâmbi la auzul
relatării despre ea. Dar acum, când se ştie că raportul lui Ahmed
Bani e doar ionul din multe alte cazuri asemănătoare, nu mai
zâmbesc chiar atât de mulţi…
CĂLĂTORIA FANTOMATICĂ
6 iulie 1978, Mendoza, Argentina
Deşi cazul relatat mai jos nu este întru totul concludent, fiindcă
nu e vorba nici de OZN-uri, nici de extraterestri, merită să-l
amintim pentru că, prin caracteristicile sale, se încadrează în
seria răpirilor de pe şosele.
Francisco Nunes, un bărbat în vârstă de şaizeci de ani, şi fiul
său Francisco jr., de douăzeci de ani, se deplasau cu maşina pe
şoseaua
149
aflată la sud de Mendoza, înspre Lujan. Brusc, au avut senzaţia
că se află într-o altă lume, iar camionul care rulase până atunci în
faţa lor dispăruse de pe şosea. Maşina lor s-a ridicat de la sol şi a
început să ruleze cu o viteză înspăimântătoare. Peisajul s-a
schimbat brusc. Se aflau pe o autostradă cu cinci benzi de rulare,
puternic luminată, mărginită de clădiri atât de înalte, încât nu le
puteau vedea etajele superioare. Bolta înstelată a cerului, a fost
înlocuită de o boltă roşiatică. Motorul maşinii s-a oprit, dar
automobilul a continuat să ruleze cu viteză şi înăuntru se făcea
din ce în ce mai frig. Brusc, totul a încetat, iar următoarea
amintire a fost aceea că se aflau în maşină, uitându-se cu uimire
în jurul lor. Se aflau în apropierea unei căi ferate, la nouă
kilometri de locul unde începuse totul, iar maşina lor se afla pe
sensul opus de circulaţie.
Tratamentul hipnotic nu a dat niciun rezultat semnificativ, dar
amintirile despre cromatica imobilelor văzute par să dovedească
faptul că întâmplarea trăită de cei doi ar putea fi reală.
ZBORUL GALBEN
23 septembrie 1978, Buenos Aires, Argentina în cursul unui
raliu derulat pe şosea, după ce au ieşit din cursă, din cauza unor
defecţiuni tehnice, omul de afaceri Carlos Acevedo, în vârstă de 38
de ani, şi şoferul Miguel Angel Moya, de 28 de ani, parcurgeau
ultimii 1000 km ai traseului. Era în jurul orei 3,00, iar la volan se
afla Acevedo. Maşina rula cu 100 km/oră, pe un drum secundar,
când, în spatele maşinii a apărut o rază galbenă strălucitoare,
care a iluminat interiorul maşinii. Fasciculul era atât de puternic,
încât Acevedo a pierdut controlul asupra autovehiculului care a
început să ruleze ca şi cum ar fi fost teleghidat, dar nu pe drum,
ci plutind la aproximativ doi metri deasupra acestuia. Pe asfalt se
vedea clar umbra proiectată de maşină, dar, din cauza luminii
galbene, orbitoare, nu se putea distinge nimic din peisajul care
mărginea şoseaua. Brusc, maşina s-a oprit şi cei doi s-au pomenit
din nou pe şosea, la 10 km depărtare de locul unde au început să
plutească. În clipa ur
150
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
mătoare, fasciculul luminos a dispărut, cei doi observând în
stânga lor, pe cer, un obiect oval, galben, care se îndepărta încet.
După dispariţia OZN-ului, şi-au dat seama că drumul – pe care,
conform ritmului lor, ar fi trebuit să-l parcurgă într-o oră şi un
sfert
— Durase mai mult cu o oră. Merseseră cu maşina timp de 2
ore şi 20 minute.
Imediat au realizat o verificare minuţioasă a maşinii, dar, în
afara faptului că rezervorul suplimentar era gol, nu au mai
remarcat nimic ciudat. Ajungând la Pedro Rulo, Carlos şi Miguel
au raportat poliţiei cele întâmplate, însă nu a avut loc o cercetare
amănunţită a acestui caz. Cazul se află în evidenţa ufologilor
argentinieni, ba chiar şi a celor americani. Martorii nu au fost
supuşi nici măcar unei şedinţe de hipnoză. De aceeaşi lipsă de
neprofesionalism s-a dat dovadă şi într-un caz similar, petrecut o
lună mai târziu, la 27 decembrie la Arroyto, tot în Argentina, ai
cărui eroi principali au fost trei angajaţi ai unei societăţi de
electricitate. Cei trei bărbaţi călătoreau într-o maşină a instituţiei,
când, în jurul orei 4,30, au observat un OZN care plutea deasupra
pământului şi şi-au dat seama că se află la 15 km depărtare. Nici
acest caz, însă, nu a fost analizat temeinic…
EXAMINAREA EMBRIONULUI
noiembrie 1978, Trier, R. F. Germană
Pam Owens, militar american, al cărui regiment era staţionat în
Germania, se căsătorise cu puţin timp în urmă. Soţia lui, Ilona
(nume fictiv), aştepta, la vremea respectivă, cel de-al doilea copil.
La sfârşitul lui noiembrie, Ilona se afla împreună cu fiica sa de
trei ani în vizită la nişte prieteni de familie. Au pornit spre casă în
jurul orei 19,00.
în cursul călătoriei spre Trier, deasupra şoselei a apărut brusc
un obiect oval de culoare albă, care s-a apropiat tot mai mult de
maşină, apoi, plutind deasupra automobilului le-a însoţit o
bucată de drum. Când au ajuns acasă, Ilona a constatat cu
stupoare că drumul care altădată îl parcurgea în cel mult
patruzeci de minute, durase peste
151
două ore şi jumătate. Nu putea să-şi explice în niciun fel cele
două ore de întârziere, însă presupunea că întâmplarea avea
legătură cu apariţia OZN-ului.
Mai târziu, cu ajutorul unei şedinţe de hipnoză, Ilona şi-a
amintit câteva amănunte despre cele întâmplate. Nu ştia cum
ajunsese la bordul OZN-ului, dar îşi amintea că se afla într-o
încăpere mică din interiorul obiectului. Era aşezată complet
dezbrăcată pe un suport rece, asemănător unei mese, iar câteva
fiinţe scunde o examinau. Creaturile aveau o înfăţişare
respingătoare şi-i observau fiecare reacţie, urmărind-o cu privirile
lor reci. Ufonauţii aveau ochii înfundaţi în orbite, iar capetele
imense şi lipsite de păr. Printre altele, examinarea a constat din
prelevarea de probe de sânge şi piele, dar cea mai îngrozitoare
etapă pentru ea a fost atunci când una dintre fiinţe a înţepat-o cu
un ac lung, deasupra ombilicului. Habar nu avea care era rostul
examinării, dar simţea, subconştient, că toate acestea au legătură
cu embrionul pe care îl purta şi de faptul că e însărcinată. Şi-a
amintit apoi că stătea lângă maşină, îşi ţinea fiica în braţe şi se
uitau amândouă după OZN-ul, care se îndepărta. Declaraţia
făcută sub hipnoză a fost înregistrată pe bandă magnetică, iar,
mai târziu, a fost evaluată de mai mulţi psihiatri. Pe baza metodei
evaluării tensiunii nervoase, cei care au efectuat examinarea au
demonstrat că Ilona consideră cele petrecute ca fiind reale şi nu
intenţionează să mistifice adevărul. Ţinând cont de declaraţiile
specialiştilor, puţin cam ciudate, se poate trage, însă, o singură
concluzie: aceea că întâmplarea de la Trier a fost reală.
UN CAZ NEOBIŞNUIT 26 iulie 1979, Canoga Park, California,
SUA
Shari N., o tânără în vârstă de circa treizeci de ani, lucra
înainte de masă ca menajeră, iar seara, până în jurul orei 22,00,
era chelneriţă într-un bar. În seara respectivă, femeia se întorcea
ca de obicei spre casă, la volanul maşinii personale. Nu locuia
departe de bar, astfel că drumul dura întotdeauna foarte puţin.
Fiind vară, iar vremea – 152
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
plăcută, Shari a coborât complet geamul din stânga. După
atmosfera îmbâcsită de fum a barului, aerul curat îi făcea foarte
bine. Deodată a observat pe cer un obiect ciudat. A crezut că e un
avion care se prăbuşeşte, motiv pentru care a încetinit şi şi-a scos
capul pe geam. Dar obiectul a dispărut brusc, neauzindu-se
zgomotul unei eventuale explozii. Uimită de cele întâmplate,
femeia şi-a continuat drumul. A ajuns acasă imediat şi a
constatat cu uimire că ajunsese acasă mult mai târziu decât de
obicei. Era foarte nedumerită, iar, în cele din urmă, la
recomandarea prietenilor, s-a adresat unuia dintre cercetătorii ce
făceau parte din asociaţia MUFON.
Mai târziu, prin hipnoză, s-a aflat ce se întâmplase în acea
perioadă de timp de care nu-şi mai amintea. Femeia a relatat că
obiectul aterizase pe şosea, în faţa sa, iar ea a coborât din maşină,
pentru a-l observa de aproape.
Deodată s-a pomenit în interiorul OZN-ului şi şi-a amintit că
fiinţele scunde care se aflau în încăpere, au imobilizat-o pe ceva
care semăna a pat. Nu-şi amintea înfăţişarea creaturilor, dar ştia
că au examina t-o şi că i-au provocat mari dureri de spate. I-au
introdus sonde în umăr şi în stomac, apoi i-au înfipt ceva în
picior, provocându-i o durere atroce.
După aceea, i-au picurat o soluţie în ochi şi au dus-o înapoi la
maşină. Începând din clipa aceea, îşi mai aminteşte doar că
obiectul, care crezuse că era un avion, a dispărut în spatele
copacilor, iar ea aştepta să audă zgomotul exploziei.
Cazul, care nu a fost făcut public, descrierea lui găsindu-se
doar în dosarele de la MUFON, dovedeşte că, la fel ca în cursul
multor incidente asemănătoare, martorul nu-şi aminteşte dacă a
văzut cu adevărat un OZN.
Oare care este numărul real al persoanelor care au trăit
întâmplări asemănătoare, dar n-au îndrăznit să apeleze la
specialişti şi nu s-au supus regresiei hipnotice? Conform opiniei
lui Budd Hopkins, unul din cei mai fervenţi cercetători ai
cazurilor de acest fel, numărul întâlnirilor de gradul patru este
extrem de mare, fiind de ordinul zecilor de mii.
153
OZN-UL DIN MIJLOCUL DRUMULUI 13 octombrie 1979, Lanxi,
China
Lanxi se află la circa 50 km la nord de Hardin, unul din orăşele
Manciuriei. Cazul relatat în continuare s-a petrecut pe o şosea,
confirmând interesul arătat de vizitatori faţă de circulaţia terestră.
Pentru Vang Jiang Mân, şofer în vârstă de douăzeci şi cinci de
ani, acea noapte s-a sfârşit aproape tragic. În jurul orei 4,00, a
fost pe punctul de a intra în coliziune cu o maşină ce staţiona pe
mijlocul drumului. După cum a declarat ulterior, realmente a
presimţit pericolul şi, de aceea, precaut, şi-a luat piciorul de pe
pedala de acceleraţie. Dacă n-ar fi fost inspirat, în clipa următoare
ar mai fi putut spera numai într-o minune, dar aşa – graţie
reflexelor sale – a călcat frâna în timp util şi a reuşit să evite
coliziunea, la distanţă de doar câţiva centimetri.
Furios, a coborât din camion şi s-ar fi repezit la şoferul vinovat
al maşinii în cauză, dar imediat a văzut un aparat ciudat plutind
pe cer şi nu a îndrăznit să meargă mai departe. După un timp,
oarecum liniştit, Vang a hotărât să-şi continue drumul. Ajungând
pe culmea dealului din apropiere, a fost nevoit să calce din nou
pedala de frână, în mijlocul drumului era un vehicul care nu
semăna cu niciun mijloc de transport cunoscut.
Lângă aparatul în formă de cupolă, care emitea o lumină
albăstruie, se aflau două siluete neobişnuite. Ambele aveau cel
mult un metru şi jumătate şi purtau îmbrăcăminte argintie. Vang
a oprit şi a stins farurile, crezând că totul e o halucinaţie. Dar nu
era deloc aşa. Lumina era suficient de puternică pentru a-i
permite să observe că cele două siluete cercetau şoseaua, ca şi
când ar fi căutat ceva. Vang s-a gândit că ar fi bine să se uite
după vreun mijloc de apărare şi s-a aplecat spre lada de scule.
Între timp, a auzit o maşină care se apropia şi care a oprit la
marginea şoselei. Când s-a ridicat şi s-a uitat din nou afară,
siluetele şi OZN-ul dispăruseră de parcă le-ar fi înghiţit pământul.
A sărit din cabină şi, dezorientat, i-a povestit şoferului cele
întâmplate. Acesta, însă, nu văzuse nimic.
154
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
EXTRATERESTRII DE SUB APĂ
15 octombrie 1979, Ponta Negro, Brazilia

Cazul prezentat în continuare, spre deosebire de majoritatea
celor relatate anterior, a fost supus unor investigaţii extrem de
serioase, astfel încât nu avem motive să ne îndoim de
autenticitatea incidentului. Şi în această întâmplare este vorba de
o maşină pe care OZN-urile o ridică în aer cu tot cu pasagerii ei,
şi, întrucât cazul de mai jos s-a petrecut în octombrie 1979, nu se
poate presupune că ar fi putut influenţa declaraţiile martorilor
implicaţi în cazurile petrecute anterior.
Cazul are doi martori oculari, un student în vârstă de douăzeci
şi cinci de ani şi o cunoscută pianistă, Mărgărită Henriquieta
Mar- chesini, care obişnuia să apară pe scenă sub numele de Luli
Oswald. Mărgărită era mamă a doi copii şi, pe lângă succesele
sale muzicale, era cunoscută şi pentru deosebitele sale capacităţi
paranormale, tămăduitoare, pe care le utiliza cu succes la o
clinică în care erau trataţi copiii suferinzi de mongoloism.
întâmplarea noastră începe cu faptul că tânărul care se afla la
volan îşi uitase acasă permisul de conducere, în Saquarema şi a
trebuit să se întoarcă după el, din Rio, pe autostrada de pe litoral.
Era ora 21,30, iar Luli l-a întrebat pe tânăr, foarte amuzantă,
ce ar face dacă s-ar întâlni cu o farfurie zburătoare, ştiind că, în
anii anteriori, în această regiune a coastei au fost văzute
numeroase obiecte zburătoare neidentificate. Deodată, ca şi când
ar fi făcut parte dintr-un scenariu prestabilit, deasupra mării a
apărut, plutind, un obiect în formă de cupolă, pe care străluceau
trei puncte luminoase.
Speriindu-se destul de tare, tânărul student a apăsat pedala de
acceleraţie, dar acel ceva care emitea lumină a pornit pe urma lor.
Au încercat să-şi dea seama ce ar putea fi. S-au gândit că este
vreun meteorit. OZN nu putea fi, şi-a exprimat părerea Luli,
pentru că, în acest caz, ar fi prea multe coincidenţe. În cele din
urmă, studentul a decis să iasă de pe şosea, dar a luat-o în
direcţie greşită, drept pentru care au ajuns iarăşi pe ţărm. Totuşi,
şi-au continuat drumul. Era
155
ora 23,30 când OZN-ul a reapărut. Brusc, din mare, s-a ridicat
un alt obiect luminos, după care, s-a oprit, plutind, deasupra
apei. Aparatul ilumina puternic suprafaţa apei, când, folosind o
energie necunoscută, OZN-ul a început să absoarbă apă, formând
din masa acvatică un fel de pâlnie.
OZN-urile care absorb apă sunt bine cunoscute în ufologie, iar
Luli auzise despre cazuri asemănătoare, dar nu l-a încurajat pe
tânăr să oprească. OZN-ul era ca o ciupercă al cărei picior era
format de pâlnia de apă. Deodată, motorul maşinii a început să
dea rateuri, iar cei doi pasageri au fost cuprinşi de panică.
Tânărul a încercat să accelereze, în timp ce Luli observa OZN-ul şi
cerceta cu privirea dealurile din împrejurimi, în speranţa unui
ajutor. Deodată, a văzut încă un OZN, apărut deasupra dealurilor
de pe cealaltă parte a drumului. Acesta era un obiect cilindric,
asemănător unui trabuc, având hublouri portocalii. OZN-ul
cilindric plutea lent, cu o viteză constantă. Apoi, din el au apărut
trei obiecte sferice, care iluminau puternic împrejurimile.
Aparatele au zburat direct spre maşina celor doi, ne- lăsând nicio
îndoială asupra faptului că voiau să-i studieze mai de aproape şi
pe pasagerii ei.
Foarte speriaţi, Luli şi tânărul student se întrebau dacă erau în
siguranţă în maşină sau ar fi trebuit să se ascundă între tufele de
la marginea drumului înainte de a lua o decizie, OZN-urile
ajunseseră atât de aproape, încât lumina pe care o emiteau, fiind
atât de puternică, i-a făcut pe pasageri să-şi piardă cunoştinţa.
Pare un caz obişnuit. OZN-ul reperează maşina, o inundă cu un
fascicul de lumină, iar martorii oculari îşi pierd cunoştinţa. Tot
acest scenariu a fost relatat de oameni din toate părţile lumii.
Când Luli şi tânărul şi-au revenit, şi-au dat seama că nu se mai
află pe autostradă, nici pe drumul paralel cu aceasta, ci lângă un
imaş, nu departe de drumul secundar. Luli a recunoscut
împrejurimile şi ştia că în apropiere se află o benzinărie unde se
poate bea o cafea şi seara târziu. Au uitat să se uite la ceas, deci
s-au mirat când chelnerul le-a spus că nu mai servesc cafea atât
de târziu, întrucât trecuse de ora două. În drum spre casă, au
discutat uimiţi despre cele petrecute. Totodată, Luli a
156
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
hotărât să o viziteze cât mai curând pe Irene Granchi, ufolog de
renume, pentru a-i povesti strania întâmplare.
A aflat adresa lui Irene de la preotul local şi, în a cincea zi de la
incident, i s-a adresat celebrei cercetătoare. Spre marea ei
surprindere şi bucurie, Irene avea un musafir care nu era
altcineva decât Bob Prat, cercetător la MUFON, despre care Luli
citise de nenumărate ori. Astfel, două autorităţi în domeniul
cercetării fenomenului OZN s- au ocupat de caz cu toată
seriozitatea.
În scurt timp, au stabilit că maşina – un Fiat 147 – fusese
puternic magnetizată pe partea dreaptă şi că ceasul lui Luli
Oswald – femeia stătuse pe locul din dreapta – se defectase. S-a
descoperit, de asemenea, că plăgile arse de pe corpul lui Luli ar fi
putut fi provocate de o iradiere intensă. După două zile ochii, i s-
au înroşit şi s-au umflat. Au apărut şi probleme urologice, pe care
Bob le-a considerat urmări ale unei uşoare arderi interne.
Răspunsul asupra celor petrecute a fost stabilit în urma unei
şedinţe de regresie hipnotică. Tânărul student s-a opus, însă,
acestui tratament, datorită posibilelor tulburări care ar fi putut
surveni ulterior şi care, probabil, i-ar fi putut afecta randamentul
şi ritmul de învăţare. Dar Luli s-a supus hipnozei, iar şedinţa s-a
desfăşurat la cabinetul particular al cunoscutului specialist dr.
Silvio Logo. S-a dovedit un bun pacient, probabil şi datorită
capacităţilor sale tămăduitoare, pentru că şi-a putut reaminti cu
exactitate cele petrecute.
Ştim cum a început totul. Următorul amănunt important este
că, după ce lumina emisă de cele două OZN-uri a inundat Fiat-ul,
un fascicul de lumină mult mai puternic – direcţionat, cel mai
probabil, de către OZN-ul în formă de trabuc – a ridicat lent
maşina, lucru care i-a înspăimântat îngrozitor pe cei doi pasageri.
Erau înconjuraţi de nişte creaturi scunde, cu o înfăţişare
grotescă. Înălţimea acestora era de circa un metru, aveau braţe
lungi, corp firav, cenuşiu, iar capul
— Enorm. Aveau trăsături dure, iar nasul şi gura erau reduse
la o simplă fantă.
Conform următoarelor amintiri stocate în subconştient, Luli era
dezbrăcată, iar extraterestrii îi examinau fiecare părticică a
corpului,
157
cu ajutorul unui fascicul luminos. Cel mai mult a durat
examenul urechii, timp în care Luli a simţit continuu nişte dureri
atroce. I-au recoltat probe de păr, apoi au supus-o unei examinări
ginecologice, pe care, aflată sub hipnoză, a descris-o amănunţit.
Când examinarea s-a terminat, au informat-o că au ales-o pe ea
pentru că e predispusă la telepatie şi dispune de ESP (Percepţii
Extra Senzoriale), pe care e capabilă să le utilizeze conştient.
Totodată, i-au spus că nu le-a fost de prea mult ajutor. E
posibil ca vârsta lui Luli, cincizeci şi ceva de ani, să fi fost prea
înaintată pentru experimentele extraterestrilor? De altfel, i-au şi
adus la cunoştinţă că, din punct de vedere experimental, cel care
îi interesează e tânărul. Abia atunci Luli a observat că tânărul era
şi el culcat, de asemenea dezbrăcat, fiind imobilizat pe o masă ce
părea a avea consistenţa marmurei.
La fel ca un animal pregătit pentru disecţie, l-au examinat atent
şi pe tânăr, i-au luat nenumărate probe de piele, păr şi sânge, cu
ajutorul unui instrument foarte bizar, necunoscut. Între timp,
dialogul telepatic a continuat, iar extraterestrii i-au arătat lui Luli
nişte fotografii care reproduceau imagini din diverse zone ale
Pământului, fiind interesaţi pe care dintre ele le recunoaşte. Apoi
i-au spus că ei vin din apropierea planetei Neptun, dintr-o galaxie
mai mică, ceea ce pare aproape imposibil din punct de vedere
astronomic.
După şirul de tratamente hipnotice, Luli a considerat un
nonsens tot ce a povestit sub hipnoză, iar mai târziu, nici în stare
conştientă, nici în somn, nu a mai avut amintiri legate de această
răpire. A confirmat cele întâmplate până la momentul în care au
văzut OZN-urile apropiindu-se, măcar şi numai pentru motivul că
şi raportul tânărului student susţinea cele petrecute până aici.
Cu toate acestea, Luli Oswald şi tânărul ei partener nu sunt
singurii care, în timpul hipnozei, relatează impresii asemănătoare.
Totuşi, referitor la informaţiile despre răpire, Luli Oswald a
devenit ulterior necomunicativă.
Aceste rapoarte privind vizitatorii extraterestrii prezintă, cu
toată siguranţa, cele mai misterioase întâmplări din istoria
omenirii.
158
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
SILUETE DE DOI METRI iunie 1980, Sproston Green, Cheshire,
Anglia
La vremea respectivă, Jenny era o tânără în vârstă de douăzeci
şi cinci de ani şi lucra ca agent de asigurări. S-a hotărât să
apeleze şi să ceară părerea cunoscutului ufolog Harry Harris, din
cauza viselor pe care le avea, în care îi apăreau deseori OZN-uri şi
peisaje ciudate. Îşi amintea clar faptul că visele erau foarte
frecvente, iar personajele principale erau fiinţe extraterestre. La
recomandarea lui Harris, Jenny s-a adresat unui specialist în
hipnoză, dr Joe Jaffe, dar prima şedinţă n-a relevat nimic
interesant. La următoarea şedinţă, a fost prezent şi ufologul Mike
Sachs, care a propus ca, sub hipnoză, Jenny să încerce să-şi
povestească visele. De data aceasta, relatarea a fost o adevărată
surpriză.
Tânăra a povestit că se afla în maşină, la volan, împreună cu
Jim, care devenise între timp soţul său. Era noapte, târziu. Rulau
pe o străduţă lăturalnică, dinspre Cheshire spre casă, la
Lancashire. Deodată, în depărtare, a apărut un obiect zburător,
înconjurat de lumini galbene şi roşii. Sub hipnoză, Jenny a
declarat că nu semăna deloc cu un avion. Apoi, luminile au
apărut direct în faţa automobilului, silind-o să se oprească.
Imediat, din haloul acela luminos s-au desprins două siluete care
au pornit spre maşină. Disperată, Jenny a încercat să-l trezească
pe Jim, dar fără niciun rezultat. Una dintre fiinţe a bătut uşor în
geamul de pe partea lui Jim, iar cealaltă – în geamul de pe partea
lui Jenny. Tânăra a oprit motorul maşinii, deşi nu ştia nici ea de
ce a făcut-o. Portierele erau blocate, astfel că extraterestrii nu au
putut pătrunde în interiorul maşinii. Erau înalţi de cel puţin doi
metri, purtau nişte costume argintii şi se mişcau, de fapt, mai
degrabă pluteau, ca în clişeele redate cu încetinitorul. Jenny s-a
simţit imobilizată când privirea extraterestrului s-a fixat în ochii
ei. Cu un efort de voinţă de care nu se credea capabilă, Jenny a
strigat, biruitoare: „Nu cobor! Nu mă puteţi obliga!”
E greu de crezut că toate acestea au fost un simplu vis. În plus,
înregistrările efectuate în timpul hipnozei fac mărturia faptului că
tânăra nu putea fi atât de îngrozită doar din cauza unui coşmar.
159
ZBORUL LUI MEGAN ELLIOT
22 august 1980, Texas, SUA
Megan Elliot (nume fictiv), în vârstă de douăzeci şi ceva de ani,
se afla în vizită la mama sa; cum fiica ei, de doar 18 luni, Renee,
se simţea rău, Megan a hotărât să se întoarcă de urgenţă acasă.
Astfel, s-a urcat imediat în maşină şi, în zori, a pornit spre
casă. Avea de parcurs 112 km, pe drumuri neiluminate şi slab
circulate. După ce a făcut 50 km, radioul din maşină şi farurile
au încetat să mai funcţioneze. Câteva secunde mai târziu,
automobilul s-a ridicat de pe şosea, iar tânăra femeie a observat
că vârfurile brazilor înalţi care mărgineau şoseaua se înclinau
într-o parte şi alta, ca şi când ar fi fost furtună. La acelaşi nivel cu
maşina şi-a făcut apariţia un obiect zburător puternic iluminat.
Prin deschiderea din partea inferioară a obiectului, maşina a fost
tractată de o undă energetică şi a ajuns într-o încăpere rotundă.
O voce i-a ordonat lui Megan să coboare, dar femeia s-a opus.
În momentul imediat următor, s-a apropiat un umanoid scund,
ale cărui picioare erau învăluite într-o ceaţă artificială, care a
smuls cu putere uşa închisă a maşinii şi le-a silit pe Megan şi
Renee să-l urmeze. Capul mare al extraterestrului nu avea urechi,
nici sprâncene, în schimb ochii erau mari, ovali, fără pupile,
nasul – mare, turtit, şi gura – mică, îngustă, ca o fantă. Corpul îi
era lipsit de pilozitate, iar mâna nu avea decât patru degete. Într-o
altă încăpere, a cărei podea era acoperită cu un strat de vapori, le-
au culcat pe nişte mese, le-au imobilizat, după care, în prezenţa
altor doi umanoizi, le-au examinat cu diferite instrumente. Le-au
ţinut legate în continuare şi le-au silit să înghită nişte pastile
colorate.
în clipa următoare se aflau din nou în maşină, rulând normal
pe drumul spre casă. Megan a constatat că se află la doar 8 km de
casă, cu 40 km mai departe de locul unde fuseseră răpite. Mai
târziu, în cursul regresiei hipnotice, Megan a relatat conversaţia
avută cu fiinţele necunoscute. A reuşit să descrie detaliat
interiorul vizibil al navei şi umanoizii.
160
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
19 noiembrie 1980, Langmont, Colorado, SUA
De aventuri asemănătoare zborului cu maşina al lui Megan
Elliot au avut parte şi alţii şi, aşa cum am spus mai devreme, cele
mai frecvente victime ale răpirilor din automobile sunt tinerele
perechi căsătorite.
Un astfel de cuplu îl formau tânărul profesor de desen Michael
şi soţia lui Mary, ambii prezentaţi sub nume fictive, pentru că au
dorit să-şi păstreze anonimatul.
în noaptea respectivă, mergeau spre casă, de la Denver la
Langmont. Era ora 23,45, când maşina lor a fost învăluită de o
lumină albă, orbitoare.
Apariţia haloului era însoţită de un zgomot monoton, iar, spre
marea lor uimire, maşina s-a ridicat încetişor de pe drum. Pluteau
pe deasupra şoselei, de parcă i-ar fi condus o forţă invizibilă. Între
timp, farurile s-au stins, iar radioul a amuţit. Apoi, brusc, totul a
încetat şi maşina şi-a continuat drumul, de această dată normal,
pe şosea. S-au mirat foarte tare, pentru că nu aveau nicio
explicaţie pentru ce s-a întâmplat cu ei. Totodată, au observat că
era ora 0,55. Nu-şi aminteau deloc ce se întâmplase în ultima oră
de călătorie. A doua zi, Mary a descoperit că are un semn ciudat
pe pântec, din cauza căruia a început să-şi facă griji şi s-a hotărât
să consulte un medic. De aici, a fost sfătuită să se adreseze unor
ufologi, care au decis s-o supună unei şedinţe de hipnoză. Din
păcate, Mary nu s-a dovedit receptivă la regresia hipnotică, dar,
din amintirile evocate de Michael, s-a conturat, aşa cum era de
aşteptat, o întâlnire de gradul IV.
Michael a povestit că maşina a fost ridicată de la sol, apoi, prin-
tr-un tunel luminos, a fost tractată de o undă energetică şi
captată în interiorul navei. Brusc, s-au pomenit într-o încăpere
rotundă.
Imediat s-a apropiat de ei o fiinţă cu piele cenuşie, ce purta o
îmbrăcăminte aurie, care i-a condus pe cei doi tineri în câte o
cameră. Despre cele întâmplate ulterior, doar Michael a putut
oferi detalii. L-au dezbrăcat complet şi l-au culcat pe o masă
ciudată, deasupra căreia plutea o masă de vapori luminoasă. L-au
supus unor examene
161
biologice amănunţite, iar, la un moment dat, bărbatul a avut
senzaţia că i-a fost implantat un dispozitiv la nivelul creierului,
împreună cu noi cunoştinţe.
A descris creaturile ca având capul alungit, lipsit de păr, bărbie
mică, mâini lungi, terminate cu patru degete. În subconştient i-a
fost indusă informaţia că straniile fiinţe comunicau între ele fără
să vorbească, pe cale telepatică. I-au examinat atent piciorul
stâng, pe care Michael avea mai multe umflături negre, din cauza
cărora, la vremea respectivă, bărbatul era foarte îngrijorat. Se
temea că respectivele umflături ar putea fi maligne. Spre
surprinderea lui, după această întâlnire, umflăturile s-au retras
aproape complet. Între timp, extraterestrii au adus-o înapoi pe
Mary, care era şi ea goală. Este foarte important de amintit şi
faptul că, la vremea respectivă, Mary era însărcinată în luna a
doua. Se pare că acest aspect îi interesa foarte mult pe
extraterestri, drept pentru care au examinat-o, de mai multe ori,
arătând o atenţie deosebită faţă de embrion. Mary era foarte
îngrijorată de acest lucru, care i-a creat multe griji şi după
incident. S-a liniştit doar după ce a născut un copil sănătos – deşi
prematur, după numai şapte luni de sarcină.
Michael a fost supus unui tratament hipnotic de mai multe ori
şi, în stare hipnotică profundă, şi-a amintit că fiinţele au
comunicat şi cu el. Printre altele, ufonauţii au precizat că există
numeroase dimensiuni paralele.
După ce au terminat cu examinările, cei doi tineri au reparcurs
straniul traseu, dar în ordine inversă. Mai întâi au părăsit OZN-ul
prin tunelul luminos, apoi au auzit din nou zgomotul acela
monoton, iar, în final, au mai văzut doar lumina care învăluia
automobilul. Maşina era iarăşi pe şosea, înaintând cu viteza de 80
km/oră, iar lumina orbitoare dispăruse. I
Din nefericire, cercetările au fost întrerupte din cauza sarcinii
lui Mary – în cazul căreia nu se putea aplica hipnoza – şi a
tulburărilor psihice cu care se confrunta acum Michael. Totuşi,
cazul a ajuns la CUFOS (J.Allan Hynek Center for UFO Studies),
Chicago, unde a fost catalogat drept unul din cele mai
reprezentative cazuri de răpire.
162
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
CAZUL LUI ALAN GODFREY 28 noiembrie 1980, Todmorden,
West Yorkshire, Anglia
Ofiţerul de poliţie Alan Godfrey, în vârstă de treizeci şi trei de
ani, a fost victima unei întâlniri de gradul II, care a durat numai
cincisprezece minute. Totuşi, cazul său este unul dintre cele mai
cunoscute incidente de acest fel, petrecute pe teritoriu englezesc.
întâmplarea a debutat dimineaţa, la ora 5,30, la puţin timp
după terminarea orelor de serviciu. În timp ce se îndrepta spre
casă, i-a apărut în faţă un obiect zburător. OZN-ul discoidal
plutea deasupra drumului, la circa 30 metri de maşina
poliţistului, iar partea inferioară a ciudatului aparat se rotea în
jurul propriei axe. Forma obiectului amintea de o sfârlează şi,
pentru că n-a putut lua legătura cu comisariatul, din cauza
radioului care nu mai funcţiona, poliţistul a desenat obiectul în
carnetul său de notiţe. OZN-ul a dispărut la fel de brusc precum
apăruse, iar Godfrey s-a pomenit mult prea departe de locul unde
trebuia să ajungă. Prin urmare, a întors maşina şi a revenit în
zona unde văzuse obiectul. Ajuns aici, a observat cu uimire că
porţiunea de şosea unde stătuse OZN-ul era complet uscată, deşi
afară plouase torenţial. A observat şi faptul că talpa pantofului
din piciorul său stâng era complet dezlipită şi, în plus, nu-şi
amintea ce s-a întâmplat cu el în sfertul de oră care trecuse. A
raportat întâmplarea numai a doua zi. Imediat, cazul a intrat în
atenţia cercetătorilor OZN, care l-au investigat apoi pe Godfrey,
sub hipnoză. Şedinţa de regresie hipnotică a relevat un caz tipic
de răpire. Godfrey a fost dus la bordul OZN-ului, unde l-a
întâmpinat o fiinţă înaltă, umanoidă, apoi opt siluete scunde, ce
aveau aproximativ 120 cm, l-au culcat pe o masă şi au început
să-l examineze minuţios. Fiinţa înaltă i-a comunicat telepatic să
nu se teamă. După ce fiinţele scunde, ce păreau mai degrabă
roboţi, au terminat examinarea, Godfrey s-a confruntat cu o
puternică senzaţie de vomă şi a perceput un miros înţepător.
După ce a fost învăluit într-o aură luminoasă, i s-a indus în
subconştient un mesaj din care a aflat că se află în atenţia
extraterestrilor de multă vreme şi că aceştia vor reveni.
163
După încheierea şedinţei de hipnoză, Alan Godfdrey nu şi-a a-
mintit nimic din cele relatate şi nici despre fiinţele ciudate pe care
le-a văzut. Dar insista continuu asupra realităţii fizice a obiectului
zburător. La scurt timp după întâmplare, a fost declarat inapt
pentru serviciul pe care îl îndeplinea şi, prin urmare, a fost
concediat…
UNDA ŞI DELFINUL
»
Ianuarie 1981, Worsley, Manchester, Anglia
După cazul Godfrey, cercetătorii Harry Harris şi Mike Sachs au
hotărât să-şi îndrepte atenţia exclusiv asupra aspectului temporal
al cazurilor. La început şi-au desfăşurat munca în cadrul
organizaţiei UFORA, iar mai târziu, au continuat să lucreze
independent de forurile oficiale. Consultaţiile medicale au fost
efectuate, în general, de dr Albert Kellar, din Manchester. Despre
acestea au apărut însă mai puţine materiale scrise, pentru că
Harris a utilizat mult mai frecvent, materialul înregistrat pe bandă
video.
Linda Taylor, ea însăşi martoră într-un caz de răpire, a aderat
mai târziu la echipa lui Harris, în calitate de consilier. La vârsta
de douăzeci şi ceva de ani, avea o experienţă bogată şi utilă, în
ceea ce priveşte întâlnirile de gradul III şi IV.
Cazul Lindei e următorul: într-o seară, mergea spre casă,
înspre Charlton, întorcându-se de la mama sa, din Southport.
Şoseaua East Lanch, de obicei aglomerată, era acum neobişnuit
de liberă. Deodată, în spatele maşinii, dinspre sud, a apărut un
punct luminos., care se deplasa cu viteză constantă. Linda a
încercat să accelereze, dar, în acelaşi moment, maşina a început
să trepideze, după care motorul s-a oprit. Brusc, aproape de
Linda, a apărut o maşină ciudată, de modă veche, care aproape a
intrat în coliziune cu automobilul ei. Acest incident i-a distras
atenţia de la obiectul care se apropiase între timp şi despre care
şi-a dat seama că seamănă cu un disc metalic. Plutea deasupra
porţiunii de drum dintre Leigh şi Worsley. Între timp, maşina
veche a dispărut ca prin farmec. Îngrozită, Linda s-a oprit la
prima benzinărie. Cum OZN-ul continua să o urmărească,
obiectul
164
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
a fost văzut şi de vânzătorul de la staţia de benzină. Apoi,
aparatul zburător s-a înclinat şi s-a înălţat cu o viteză incredibilă.
Vânzătorul a fost foarte mirat văzând acest lucru, dar, din
nefericire, n-a mai putut fi găsit, deşi mărturia lui ar fi fost
valoroasă.
Simţindu-se rău şi luptându-se cu această stare, Linda a ajuns
cu greu acasă, pierzându-şi pe undeva şi sacoul. Dar nu-şi putea
da seama unde, pentru că şi-l lăsase în maşină. Trecuseră două
ore din viaţa ei fără să ştie ce s-a întâmplat cu ea în acest interval.
Linda s-a hotărât să apeleze la ajutorul specialistului Harry Harris
şi, prin urmare, a fost supusă şi unei şedinţe de regresie
hipnotică. Totuşi, nu s-a reuşit elucidarea tuturor amănuntelor
privitoare la această întâmplare despre care, la început, s-a crezut
că este doar un vis. Conform relatărilor Lindei, făcute sub
hipnoză, femeia a fost dusă într-o cameră mare, în care se mai
afla un bărbat înalt, cu ochi albaştri, îmbrăcat în haine albe.
Acesta a condus-o la un bazin în care înota un delfin. Animalul
părea bolnav şi bărbatul a rugat-o pe Linda să-l atingă. Fata a
simţit sub degete pielea alunecoasă a delfinului. Dupăaceastă
întâmplare, Linda Taylor a avut mai multe viziuni ciudate. Odată
cu trecere timpului, a început să resimtă o nelinişte bizară, având
impresia că se apropie sfârşitul lumii.
CAZUL DE LA NULLARBOR
20 ianuarie 1988, Mundrabiiia, Câmpia Nuiiarbor, Australia în
capitolul acesta am prezentat mai multe cazuri de răpiri – cazuri
extreme – în cursul cărora maşina martorilor oculari fost ridicată
de o undă luminoasă, emisă de un OZN care, prin acelaşi
procedeu, reaşeza vehiculul şi pasagerii la locul iniţial. Cazurile de
acest fel au fost privite sceptic, chiar şi de ufologi renumiţi, până
când s-a petrecut incidentul de la Nuiiarbor. Cazul este cea mai
semnificativă întâlnire de acest fel din ultimele decenii, pentru că,
pe lângă cei patru martori oculari, protagonişti direcţi ai cazului,
au existat şi alţi martori neimplicaţi direct, precum şi urme fizice,
care să susţină veridicitatea întâmplării.
165
Subiecţii care au fost victimele acestui caz sunt o femeie din
Perth, Faye Knowles, şi cei trei fii majori ai săi, Patrick, Sean şi
Wayne. Se aflau în maşina lor, Ford Telstar, an de fabricaţie 1984,
îndreptându-se spre restaurantul Mundrabilla, situat la marginea
autostrăzii Eyre ce traversează câmpia Nullarbor din Australia de
Vest.
La ora 5,30, au observat că în faţa maşinii apăruse un obiect
intens strălucitor, care se deplasa în zig-zag, într-o parte şi alta a
drumului, cam la un metru deasupra solului. Brusc, radioul
maşinii a încetat să mai funcţioneze. Se apropiau vertiginos de
obiectul luminos care blocase drumul, fapt pentru care abia au
reuşit să-l evite, aproape intrând în coliziune cu automobilul care
venea din sens invers.
După câteva minute, şi-a făcut apariţia un alt OZN, care a
început să urmărească maşina. Forma acestui obiect semăna,
destul de bine, cu cea a unei pălării. OZN-ul i-a urmărit o vreme,
apoi, executând o întoarcere bruscă, s-a îndepărtat de Fordul
Telstar. Nici n-au apucat să-şi revină, că obiectul a apărut iar şi a
continuat să-i urmeze cu viteză constantă. La un moment dat,
maşina a început să derapeze puternic, trecând de pe o parte pe
alta a drumului, până când Sean, care se afla la volan, a
accelerat, încercând să scape de obiect. După câteva clipe,
luminile s-au stins, moment în care şi-au dat seama că un obiect
greu s-a lăsat pe maşină. Erau îngroziţi cu toţii, iar Mrs. Knowles,
care stătea în spate a coborât geamul, neîndrăznind însă să se
uite în sus. Totuşi, înspăimântată, dar şi foarte curioasă, şi-a scos
o mână pe geam şi a pipăit capota maşinii. A simţit ceva deasupra
maşinii. Şi-a retras braţul imediat şi le-a spus fiilor săi că o-
biectul avea o consistenţă moale, asemănătoare unui burete
cauciu- cat. Deşi l-a simţit fierbinte, acesta nu i-a provocat arsuri.
În schimb, uimită, a văzut că mâna îi era acoperită de un strat
subţire de praf negru. Imediat, şi Patrick, care stătea în faţă, a
coborât geamul de pe partea sa. Interiorul maşinii s-a umplut
instantaneu de un praf negru, ca o pudră, şi s-a simţit un miros
neplăcut. Mai târziu, a declarat următoarele: „Am avut senzaţia că
obiectul îmi ia trupul în stăpânire…”
în tot acest timp, s-a auzit un sunet acut, de frecvenţă înaltă.
Se simţeau foarte tulburaţi şi li se părea că nu-şi mai controlau
gesturile
166
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
şi gândurile. Îşi percepeau propria vorbire ca fiind deosebit de
lentă. Deodată, au simţit că obiectul le ridică maşina, iar câteva
momente mai târziu, reaşază automobilul înapoi pe şosea, dar cu
atâta forţă, încât roata din spate de pe dreapta s-a defectat, din
cauza greutăţii obiectului care presa maşina. După aceea, OZN-ul
a dispărut, iar ei au putut opri în siguranţă la marginea şoselei.
Grăbiţi, au schimbat roata şi tocmai voiau să plece mai departe,
când obiectul zburător a apărut din nou.
De această dată, plutea pe mijocul drumului, nu departe de
capota Ford-ului, speriindu-i foarte tare pe cei din maşină. Toţi
patru au ieşit rapid din automobil, au lăsat maşina la marginea
drumului şi s-au ascuns în spatele arbuştilor aflaţi în apropiere.
Au mai observat o vreme OZN-ul plutind deasupra şoselei, după
care acesta a dispărut. În cele din urmă, au ajuns la restaurantul
Mundrabilla, aflat în apropiere. Era ora 6,00 şi, deosebit de
agitaţi, le-au povestit camionagiilor aflaţi acolo cele întâmplate. S-
a descoperit că unul dintre şoferi văzuse şi el OZN-ul. După
acestea, familia Knowles a plecat mai departe, hotărâtă să
raporteze cazul Comisariatului de Poliţie din Cedun. Aici, toţi
patru au fost atent audiaţi, după care şi maşina a fost supusă
unor cercetări tehnice minuţioase. S-au luat probe din praful
negru care acoperea maşina, praf care a fost analizat în
numeroase laboratoare, printre care şi laboratorul american
Philips, unde specialiştii au stabilit că substanţa conţinea o
proporţie însemnată de carbon şi oxigen (fibre de celuloză), dar şi
calciu, siliciu, potasiu, precum şi astatiniu, un element chimic
radioactiv foarte instabil. Prezenţa acestuia din urmă explică
motivul apariţiei eritemurilor de pe braţul d-nei Faye şi căderile
masive de păr în cazul câinelui lui Sean.
Toţi membrii familiei au fost supuşi unor serioase examinări
medicale la Melboume, dar fără a se descoperi noi date, pe lângă
cele deja cunoscute.
Fireşte, cazul a devenit degrabă un subiect de senzaţie pentru
reprezentanţii mass-media. La început au captat doar atenţia
posturilor de radio şi presei australiene, apoi şi posturile de
televiziune şi ufologii din toată lumea au devenit interesaţi de caz.
În schimb,
167
evenimentele au rămas aceleaşi, oricât au încercat scepticii să
le infirme prin diferite explicaţii. Misteriosul OZN ar fi fost, de
fapt, un meteorit, un fulger globular, răsăritul de soare, o rachetă
experimentală a bazei militare/Woomera, halucinaţie sau pură
fantezie. Singurul lucru pe care scepticii nu l-au putut explica
este acela, dacă vreuna din explicaţiile de mai sus e totuşi
valabilă, al stratului de praf de pe maşină şi din interiorul ei.
Chiar dacă şi pentru această dilemă s-a avansat o ipoteză: praf
degajat de ferodourile de frânare!
Ce anume a cauzat cele patru urme de pe capota maşinii?
Conform opiniei lui Philip Klass, unul dintre cei mai fervenţi
contesta- tari ai fenomenelor OZN, urmele au fost lăsate de
portbagajul maşinii, iar familia Knowles a inventat totul, ca să
poată fi despăgubită. Problema e că pe maşină nu era niciun
protbagaj. În plus, mai există câteva întrebări neelucidate. Ce
anume a cauzat pana? De ce a început să-i cadă părul câinelui?
Totodată, cititorii noştri ştiu bine că acesta este un caz ca atâtea
altele de acest fel, în cursul cărora sunt răpiţi nu doar pasagerii,
ci şi vehiculul în care se aflau. Dacă observăm cu atenţie
amănuntele, sunetul acut, modificările de mediu, a- fectarea
limbajului (factorul Oz), pe baza cunoştinţelor noastre despre
cazurile de răpiri, putem presupune că obiectivul misteriosului
OZN a fost răpirea familiei Knowles. Dacă acest lucru s-a
întâmplat în cele din urmă, nu s-a aflat niciodată cu certitudine.
MASCA EXTRATERESTRILOR
i
4 septembrie 1992, Dunantul, Ungaria
Această zi de septembrie va rămâne pentru totdeauna în
memoria lui Szekeres Gabor, un misit din Budapesta. Era seară şi
se întorcea spre casă dintr-o călătorie de afaceri, cu o maşină
Lada-1500, când, a observat pe cer un obiect ciudat, strălucitor.
Apariţia acestui aparat zburător l-a mirat într-atât, încât era cât
pe ce să intre în coliziune cu o altă maşină care venea din sens
opus.
Pentru a-şi limpezi puţin gândurile şi pentru a-şi reveni din
şoc, s-a oprit câteva minute pe marginea drumului, după care a
pornit
168
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
din nou. Între timp, se întreba ce ar fi putut să fie obiectul
luminos care i-a urmărit maşina timp de câteva minute. Peste
câteva secunde a sosit şi răspunsul. La circa 500 metri de el,
deasupra copacilor din apropiere, emiţând o lumină pulsatilă,
stătea – sau, mai bine zis, plutea – un vehicul extraterestru.
S-a apropiat cu grijă de nava cosmică şi, în jurul acesteia, a
observat câteva fiinţe scunde. Nu-i era deloc teamă. La un
moment dat, corpul i-a fost cuprins de o căldură ciudată şi a
simţit că pluteşte în aer. Amintirile relevate în urma unei şedinţe
de regresie hipnotică la care a fost supus, sunt următoarele: se
afla într-un loc pustiu, acoperit de zăpadă viscolită, de un alb
orbitor,. Şi-i era groaznic de frig.
în momentul imediat următor era iar în mijlocul copacilor, a-
proape de şose^. S-a întors foarte greu la maşină, întrebându-se
dacă vehiculul spaţial extraterestru şi ufonauţii pe care-i văzuse
lângă acesta fuseseră reali sau doar un produs al imaginaţiei sale.
Acasă a avut parte de o primire neplăcută, soţia lui nevrând
nici măcar să stea de vorbă cu el. Doar după o ceartă de o
jumătate de oră s-a elucidat faptul că Szekeres Gabor s-a întors
acasă cu o zi mai târziu decât trebuia! întâlnirea cu vehiculul
spaţial extraterestru s-a petrecut vineri la ora 21,30, dar când a
reintrat în maşină, în jurul orei 22,00 era sâmbătă seara, ceea ce
însemna că dispăruse timp de 24 de ore!
Totuşi, soţia nu l-a crezut în legătură cu cele întâmplate şi s-a
gândit că soţul ei şi-a petrecut ziua respectivă cu altă femeie.
în cursul lunilor care au urmat, dl Szekeres a citit toate
materialele de specialitate la care a avut acces, încercând să-şi
dea seama ce s-a întâmplat. Era cu certitudine convins că din
viaţa lui lipsesc 24 de ore, aşa numita falie temporală, despre care
nu-şi mai amintea nimic. Vreme de câteva săptămâni nu a
îndrăznit să iasă seara, iar dacă observa vreo lumină intensă,
simţea că i se strânge stomacul. A încercat de mii de ori să-şi
amintească cele petrecute, dar nu a reuşit. Între timp, era chinuit
de vise ciudate, în care deseori se pomenea într-o lume stranie,
ostilă. În iunie 1993, la aproape zece luni după incident, în urma
unui accident de circulaţie căruia i-a supravieţuit
169
în mod miraculos, amintirile sale au revenit! în timpul clipelor
care păreau premergătoare morţii, nu filmul vieţii i s-a derulat
prin faţa ochilor minţii, ci clişeele întâlnirii!
în nopţile nedormite din spital şi-a amintit minut cu minut cele
întâmplate, iar când a ajuns acasă, putea relata despre fiecare
clipă din timpul răpirii.
în seara de 4 septembrie 1992, extraterestrii l-au anesteziat
telepatic, apoi, sfidând parcă legile gravitaţiei, l-au făcut să
plutească în interiorul navei cosmice. Acolo l-au supus unor
examinări medicale minuţioase, apoi i-au arătat interiorul
vehiculului.
Mai târziu – tot pe cale telepatică – extraterestrii i-au relatat
câteva amănunte semnificative. Fără a dezvălui ceva despre locul
de origine, ufonauţii au precizat că ajung la noi prin hiperspaţiu şi
că planeta de unde vin se află la o depărtare indescriptibilă. Mai
târziu, a aflat şi faptul că ufonauţii cercetează Pământul ca parte
integrantă a unui experiment la nivel cosmic.
Spre marea uimire a d-lui Szekeres, şi-a dat seama că ceea ce
credea că e faţa ufonauţilor – ochi mari, fără pupile, nas mic, gură
ca o fantă – e, de fapt, o mască mulată pe cap, confecţionată
dintr-un material special. Nu a aflat niciodată cum arată
extraterestrii în realitate. Ufonauţii l-au invitat şi într-o călătorie
imaginară, în cursul căreia i-au arătat câteva locuri semnificative
de pe planeta lor.
CREATURA DE PE ŞOSEA 14 octombrie 1996, Dotan, Israel
La 14 octombrie 1996, arabul Abdul Azrahad, care locuia în
Jenin (Israel), se îndrepta cu maşina spre regiunea evreiască
Dotan, când a observat pe marginea drumului un autostopist. A
oprit, individul a urcat, s-a aşezat pe scaunul din faţă şi, câteva
clipe mai tâziu, spre groaza şoferuiui, chipul autostopistului s-a
schimbat. Dintr-o dată, lângă el stătea un extraterestru cu cap de
câine, care purta haine întunecate. Avea urechi ascuţite şi un
singur ochi, în mijlocul frunţii.
înspăimântat, Abdul a călcat frâna, iar maşina a derapat.
Călătorul s-a ridicat de pe scaun şi a dispărut fără urmă. În
aceeaşi noapte,
170
SPAIMĂ ÎN NOAPTE
dr Bashad, împreună cu prietenul său pe nume Massud,
tocmai părăsiseră oraşul Tel Sheva, din deşertul Negev. La
marginea şoselei stătea o siluetă. Amândoi s-au mirat că într-un
loc atât de nepopulat cineva făcea autostopul. Apoi au crezut că
maşina individului se defectase şi era abandonată pe undeva şi,
probabil, dorea să ajungă într-un loc populat. Dr Bashad a oprit,
a coborât geamul şi l-a întrebat pe cel ce stătea pe marginea
drumului ce s-a întâmplat. Acesta, însă, în loc să răspundă, a
lovit violent în parbriz şi a scos un urlet strident. Conform
spuselor celor doi bărbaţi, străinul avea un chip înfiorător, de
mutant. Dl Bashad a călcat pedala de acceleraţie şi a încercat să
plece… de fapt, ar fi plecat, dar creatura neobişnuită a făcut un
salt de şapte metri, i-a ajuns din urmă şi s-a căţărat pe maşină.
„S-a lipit de metal precum Omul-păianjen, a povestit doctorul,
deşi maşina avea mai mult de 60 km/oră.” Au gonit în acest fel
circa doi kilometri, apoi fiinţa a dispărut brusc, parcă
dezintegrându-se în aer.
Nouă zile mai târziu, în jurul orei 2,00, Rachel şi Lea Gorovitz
se deplasau cu jeep-ul pe o străduţă lăturalnică din Tel-Aviv.
Împrejurimile erau nepopulate, dar Lea a observat o siluetă care
stătea pe trotuar. Avea aproximativ un metru şi jumătate
înălţime, purta îmbrăcăminte roşie, lucioasă, şi avea în spate un
fel de rucsac. „Individul se mişca precum o jucărie mecanică, iar
chipul îi era complet lipsit de expresivitate”, povestea Lea.
Fetele au întors rapid jeep-ul, dar când au ajuns în faţa casei, l-
au văzut din nou! Străinul se furişa prin spatele clădirii. Dar cum
a observat jeep-ul apropiindu-se, a dispărut din nou, fără urmă.
171
MUSAFIRII NEP0FT1TI
i
VIZITATORII DIN DORMITOR
Conform celor mai noi rapoarte despre cazurile de răpire, ufo-
nauţii au pătruns şi în lumea protejată de pereţii caselor noastre.
Nu mai suntem nicăieri la adăpost de extraterestri – susţin
numeroşi u- fologi. Extraterestrii încalcă, asemeni unor vizitatori
nepoftiţi, ziua sau noaptea, inviolabilitatea domiciliului nostru,
pătrunzând pe domeniul considerat sanctuarul vieţii noastre
particulare. În plus, în majoritatea cazurilor, extraterestrii nu
apar neaşteptat, în orice încăpere a locuinţei noastre: nici în
bucătărie, nici în sufrageria destinată primirii oaspeţilor, ci în
imperiul intim al nopţilor noastre; în dormitor, tulburându-ne
liniştea, încercând să ne influenţeze comportamentul, pentru a-şi
efectua nestingheriţi misterioasele lor experimente.
— Majoritatea ufologilor acceptă cu reţineri rapoartele despre
vizitatorii din dormitoare. Alţii le consideră fantezii, vise, şi le
resping, la fel ca şi posibilitatea ca pasagerii misterioşi ai OZN-
urilor, extraterestrii, să-şi răpească victimele din propriile lor
locuinţe. De altfel, nu există suficiente dovezi fizice ale acestui gen
de răpiri, cel puţin nu atât de numeroase ca în cazul răpirilor din
spaţii deschise sau de pe şosele, unde dovezile fizice ale prezenţei
OZN-urilor pot fi demonstrate cu mai mult sau mai puţin succes
de către cercetătorii acestui fenomen. În schimb, alţi ufologi
consideră că răpirile şi vizitele din dormitoare sunt cea mai bună
dovadă a existenţei extraterestrilor şi a experimentelor genetice
efectuate de ei. Deseori se invocă argumentul că martorii oculari
„vizitaţi” în propriile dormitoare mai a- vuseseră contacte cu
extraterestrii, întâlniri cu OZN-urile, în aer liber sau fuseseră
victimele unor răpiri de pe şosea, întâlniri în cursul cărora
ufonauţii au precizat că îi pot vizita din nou, oriunde şi oricând,
pentru că, deschizând o poartă temporală, ei pot pătrunde în
dormitoarele noastre, în lumea noastră spaţio-temporală, ca să
continue examinarea subiectului ales.
173
Care e adevărul? încă e greu de dat un răspuns. Poate că, în
realitate, au dreptate cei care consideră că ADEVĂRUL E
DINCOLO DE NOI…
MICUŢII CENUŞII DIN CAMERĂ
ii
1950, Dar-es Salaam, Tanzania
Acest caz ar putea fi un exemplu tipic pentru vizitele
extraterestrilor în dormitoare. E adevărat, cazul a fost făcut public
abia în anii ’80, prin bunăvoinţa cercetătoarei engleze Jenny
Randles. Incidentul a avut asupra martorului ocular, Mary, care
are acum în jur de patruzeci de ani, o influenţă atât de puternică,
încât şi azi îşi aminteşte cu teamă cele petrecute.
La vremea respectivă, Mary era doar o fetiţă de cinci ani, care
dormea în aceeaşi cameră cu frăţiorul ei, când, un zgomot
straniu, continuu, care venea de afară, a trezit-o. S-a speriat şi,
cu privirea înceţoşată de somn, s-a uitat împrejur. Simţea că o
priveşte cineva. Apoi, tot corpul i-a fost străbătut de un fior.
A descoperit că, la piciorul patului se află două siluete mai mici
decât ea, care o fixaseră cu privirea. Faţa fiinţelor era gălbuie, iar
craniul, alb-cenuşiu, era disproporţionat de mare. Aveau bărbia
ascuţită şi, cu nişte ochi imenşi, o priveau pe fetiţă. La un
moment dat, una din ele s-a îndreptat spre ea. La aceasta, Mary a
ţipat trezind toată casa. Când tatăl ei a năvălit în cameră,
siluetele dispăruseră, astfel că n-a mai putut vedea nimic. Ca o
reacţie umană, firească, a considerat cele spuse de fiica lui drept
un vis urât şi a încercat să o convingă de acest lucru şi pe copila
care plângea încetişor. Mary n-a putut accepta explicaţia, atât de
vii îi erau în minte imaginile celor două creaturi. În plus,
„coşmarul” nu s-a terminat aici. După fiecare noapte
asemănătoare, avea migrene zile întregi.
Cu siguranţă, şi cititorii noştri îşi dau seama, fiinţele scunde,
descrise de Mary, sunt ufonauţii obişnuiţi, care apar, în general,
în cazurile de răpiri, având trăsături specifice. Totodată, Mary nu
şi-a a
174
MUSAFIRII NEPOFTIŢI
mintit niciodată de OZN-uri, drept pentru care întotdeauna a
considerat respectivele creaturi nişte fantome, ceea ce, având în
vedere brusca lor apariţie şi dispariţie, pare destul de logic.
Analizând cazul, nu trebuie să uităm că în anii ’50 încă nu se
prea vorbea despre ufonauţi cenuşii, vizite în dormitoare… şi, mai
ales, nu în Africa.
FIINŢE DIN CEATĂ
ii
8 noiembrie 1954, Croydon, Surrey, Anglia
Cazurile vizitatorilor din dormitoare nu sunt de sorginte nouă.
Observaţiile consemnate între sfârşitul lui septembrie şi începutul
lui noiembrie 1954 fac mărturia faptului că, în respectiva
perioadă, fiinţele extraterestre aproape au invadat Pământul.
Cazul lui Jessie Roestenberg a fost printre primele care au oferit
amănunte importante despre reala invazie a extraterestrilor. De
asemenea, foarte important este şi cazul lui Philip Molara, pe care
vi-l prezentăm în continuare.
într-o noapte, Philip a ieşit în curte să vadă dacă nu cumva a
uitat să închidă animalele. Era ora 0,30. Deodată, pe deasupra
capului i-a trecut un disc de mărimea unei farfurii. A sărit
încercând să-l prindă, dar n-a reuşit. Spre dimineaţă i s-a făcut
foarte rău şi a crezut că a suferă o indigestie. În noaptea
următoare, la ora 3,00, camera i-a fost invadată de un nor de
ceaţă, iar din această masă de vapori, la capătul patului său, au
apărut două siluete în halate. Treptat, Philip a simţit cum trupul
îi devine inert, a amorţit şi şi-a pierdut cunoştinţa. Prima amintire
limpede a fost că e dimineaţă, iar el este complet sănătos.
Philip a mai declarat că această întâmplare i-a acutizat
percepţiile extrasenzoriale (ESP). De asemenea, crede că
extraterestrii vor să-i atenţioneze pe pământeni asupra pericolelor
ulterioare. „Văd de când mi-au deschis ei ochii”, recunoaşte
Philip. Din păcate, amintirile nopţii respective nu au putut fi
scoase la suprafaţă nici în urma şedinţelor de hipnoză la care a
fost supus.
175
CAZUL LAFITTE 1956, Roodenpoort, Republica Sud Africană
Unul din cei mai cunoscuţi cercetători OZN, coordonatorul
MUFON în Africa, este Cynthia Hind. Specialista porneşte pe
urma aproape fiecărui caz OZN din Africa şi nu scapă din vedere
nici incidentele legate de răpiri: Şi cazul de mai jos a fost făcut
public datorită activităţii sale.
Personajul principal al cazului, Jean Lafitte, în vârstă de
cincizeci şi şase de ani, susţinea în 1987 că e în legătură cu
extraterestrii de peste treizeci de ani. Acest contact a fost stabilit
pentru prima oară în 1956, când în casa lui au apărut nişte
creaturi ciudate, scunde, cu capete uriaşe, fără păr, care i-au
răpit şi l-au dus într-un anumit loc. Aici l-au pus pe o masă şi l-
au examinat medical, iar, printre altele, i-au implantat în cap un
dispozitiv. Acest obiect avea rolul să-i inducă nişte capacităţi
paranormale. Fiinţele i-au mărturisit faptul că vin din constelaţia
numită de ele a Pleiadelor, din spaţiul cosmic, şi că vor doar să-i
studieze pe oameni. Nu au intenţii duşmănoase, ba chiar s-ar
putea să-i ajute pe pământeni. Au mai spus că în afara lor, mai
există o rasă care vizitează Pământul în scopuri asemănătoare.
VIZITATORII CYNTHIEI APPLETON 18 noiembrie 1957, Aston,
Birmingham, ANGLIA
Vizitatorii Cynthiei Appleton au devenit cunoscuţi în toată
lumea, graţie cărţii renumitei cercetătoare engleze Jenny Randles,
„Ab- duction” (Răpire). Cynthia avea 27 ani, era casnică şi se
ocupa de educaţia copiilor săi. Soţul era salahor, reuşind cu greu
să asigure un trai decent familiei sale.
în după-amiaza zilei de 18 noiembrie 1957, pe la ora 15,00,
tânăra femeie a auzit un fel de şuierat. Deodată, în sufragerie, a
apărut o fiinţă neobişnuită. Semăna destul de mult cu un om,
având o înălţime aproximativă de 1,80 m. Cu o figură ovală şi un
ten palid, vi-
176
în 18 noiembrie 1957, ciudatul vizitator al Cynthiei Appleton i-a
arătat acesteia o hologramă
177
zitatorul avea păr blond, lung până la umeri. Cynthia a rămas
uimită când extraterestrul i-a comunicat telepatic să nu se teamă.
Apoi, i-a indus o stare asemănătoare hipnozei, povestindu-i cu
multe amănunte cum a venit dintr-o altă lume. Rasa lor, spunea
el, ar dori să trăiască în pace cu locuitorii Pământului, dar
oamenii sunt deosebit de ostili. De aceea, oricât ar încerca
extraterestrii, ajunşi într-o fază superioară de evoluţie, să îşi
transmită cunoştinţele oamenilor, aceştia nu pot să le recepteze.
Ciudatul vizitator şi-a depărtat braţele, moment în care, în faţa
lui, a apărut o hologramă tridimensională, pe care se puteau
vedea diferite tipuri de OZN-uri.
Extraterestrul i-a explicat Cynthiei că a ales-o, deoarece
creierul ei funcţionează pe o frecvenţă specială, care le permite
contactul mental. Apoi i-a promis că va reveni şi i-a precizat că
planeta de unde vine se numeşe Ghamasvam. Cynthia i-a atins
haina argintie, dar şi-a retras mâna imediat, pentru că a simţit-o
alunecoasă, respingătoare. Extraterestrul a dispărut, lăsând în
urmă o lumină ca de fulger. Singura dovadă a vizitei sale era
ziarul ars pe care stătuse. Vizitatorul de pe Ghamasvam a revenit
după câteva luni şi i-a transmis Cynthiei informaţii detaliate şi
principii ale unei filosofii superioare, pe care, însă, nu le putem
publica aici. Printre altele, vizitatorul a vorbit despre mecanismul
reversibilităţii timpului şi despre structura atomică, despre
interdependenţa la nivel susperior a destinelor umane, despre
vindecări prin tehnici laser. (Să nu uităm că, la vremea respectivă,
nici tehnica holografică, nici cea laser, nu erau cunoscute de
pământeni).
Ultima vizită a extraterestrului a fost memorabilă atât pentru
Cynthia, cât şi pentru fetiţa ei. Pe data de 18 august 1958,
vizitatorul ghamasvamian şi-a făcut din nou apariţia, purtând de
această dată o haină închisă la culoare şi o pălărie demodată. I-a
cerut Cynthiei un pahar cu apă, pentru că se arsese la deget.
Când a primit paharul cerut, şi-a cufundat degetul în apă, apoi a
suflat peste arsură. După aceea şi-a făcut o injecţie, iar locul ars
s-a vindecat ca şi când nu s-ar fi întâmplat nimic. Extraterestrul
i-a mulţumit femeii pentru ajutor, apoi a dispărut.
178
Cazul conţine destule detalii interesante. De exemplu, un
anumit dr. Dale a notat anumite lucruri referitoare la cazul de
mai sus, dar nu şi-a publicat niciodată însemnările, acestea
rămânând până azi în posesia lui.
CAZUL ANDREASSON 25 ianuarie 1967, South Ashburnham,
Massachusetts, SUA
Cazul Andreasson e binecunoscut azi, datorită cărţii lui Ray-
mond E. Fowler, „Ne privesc”. În seara zilei de 25 ianuarie 1967,
Betty Andreasson se afla în bucătărie şi pregătea cina, în timp ce
părinţii şi cei doi fraţi ai săi erau în sufragerie şi se uitau la
televizor. În jurul orei 18,30, lumina din casă a început să
pâlpâie, apoi alimentarea cu energie s-a întrerupt. În acest timp,
prin geamul de la bucătărie, care dădea spre câmpul din spatele
casei, a început să pătrundă o lumină strălucitoare, portocaliu-
roşiatică. Uitându-se pe geam, tatăl lui Betty, Waino Aho, a văzut
un lucru incredibil. Înspre casă se îndreptau, cu salturi mici,
nişte fiinţe scunde. Una dintre ele a observat că bărbatul se uită
la ele. Începând din acea clipă, tatăl lui Betty nu-şi mai aminteşte
nimic. Betty a văzut că membrii familiei paralizau şi deveneau
inerţi. Trei omuleţi cu piele cenuşie şi cu ochi mari, oblici, având
între 1 m şi 1,30 m, au pătruns în casă plutind şi au luat
legătura, telepatic, cu Betty. Purtau un fel de uniformă bleumarin,
cu o emblemă pe partea stângă, reprezentând o pasăre cu aripile
desfăcute. Unul dintre vizitatori a rămas să supravegheze familia
nemişcată, iar ceilalţi au dus-o pe Betty în vehiculul de formă
elipso- idală, care staţiona în apropiere. OZN-ul a demarat vertical
şi, în scurt timp, s-a cuplat cu un vehicul mai mare. Ajunşi în
OZN-ul mai mare, au condus-o pe Betty printr-un tunel
întunecat, apoi au culcat-o pe o masă şi au examinat-o cu diferite
instrumente. În timpul examinărilor i-au introdus într-o nară un
ac lung, flexibil şi i-au scos din cap un obiect asemănător unei
baterii mici, cilindrice, prevăzut cu mici ace, din care ieşeau nişte
fire asemănătoare liţei. După încheierea testelor, i-au arătat lui
Betty interiorul OZN-ului. La un mo-
179
Printre gratii
2 aprilie 1971, Kempsey, Australia în oraşul australian
Kempsey, situat în comitatul New South Wales, extraterestrii au
răpit un bărbat de treizeci şi patru de ani.
Acesta s-a dus în bucătărie, în jurul orei 22,00, să bea apă,
când a observat o fiinţă micuţă în faţa geamului. Bărbatul a simţit
că o forţă irezistibilă îl ia cu ea, apoi a leşinat. L-au găsit afară în
dreptul geamului spart, cu trupul plin’de tăieturi. În mod curios,
gratiile din faţa geamului erau neatinse. Printre întrebările cele
mai interesante legate de acest caz, cea mai curioasă este
următoarea: oare cum a ieşit victima printre gratiile de fier cu
dimensiunea de 60 x 30 cm?
ment dat, tânăra a zărit o imagine holografică, de mari
dimensiuni, a emblemei pe care o aveau şi pe uniformă, care
reprezenta un fel de pasăre Phoenix. În final, Betty a fost dusă
înapoi acasă. Apoi, printr-o comandă telepatică, întregii familii i
s-a inoculat impresia că a- dormiseră cu toţii.
Ani îndelungaţi, Betty nu a spus niciun cuvânt despre acest
caz, apoi, când dr. J. Allan Hynek a înfiinţat în 1975 CUFOS şi a
făcut a- pel la presă, i-a relatat în scris cele întâmplate. Analiza
cazului a debutat în ianuarie 1977, sub conducerea lui Raymond
E. Fowler, iar rezultatul cercetărilor, care au durat câţiva ani, a
fost un raport de 528 pagini, din care s-a născut şi cartea „Cazul
Andreasson”. Cercetările de mai târziu au demonstrat că femeia a
fost răpită de extraterestri încă de la vârsta de cinci ani şi că, de
atunci, a fost victimă a răpirilor extraterestre de mai multe ori. Ea
a oferit informaţii detaliate, sub hipnoză, privind comportamentul
extraterestrilor, experimentele efectuate de aceştia asupra
oamenilor şi vehiculele pe care le folosesc.
BĂRBATUL CU OCHELARI 17 octombrie 1973, SUA
Patty Price, o femeie divorţată care îşi creştea singură cei şapte
copii minori, se mutase cu puţin timp în urmă într-o casă nouă.
Cum e şi firesc, erau ocupaţi mai tot timpul cu treburile casei. În
seara zilei
180
de 16 octombrie, s-au culcat obosiţi, dar, în timpul nopţii, unul
dintre băieţi s-a trezit ţipând. Pisica a început să miorlăie jalnic,
în vreme ce, în curte, câinele lătra cu furie. Patty s-a grăbit să-l
liniştească pe copil, care i-a spus că a văzut un schelet. Până şi
Patty avea o senzaţie inexplicabilă de anxietate, motiv pentru care
a dus copiii în casa unui prieten.
A doua zi dimineaţa, fetiţa sa în vârstă de şapte ani, Dottie, i-a
relatat o poveste neobişnuită, conform căreia, în timpul nopţii o
vizitase un ufonaut. Nava cosmică ar fi aterizat lângă casă şi doi
dintre pasagerii săi intraseră în casă.
în urma declaraţiilor lui Dottie, femeia a început să-şi
amintească vag despre un vagabond turbulent, din cauza căruia
Patty îi dusese pe copii la un prieten. Astfel, „vizitatorul” a devenit
în curând un caz cercetat de uf ologi. Ulterior, sub hipnoză, Patty
a precizat faptul că, în noaptea respectivă, văzuse două siluete
care se aplecau peste patul ei. Extraterestrii purtau un fel de
uniformă şi au încercat să o ia cu ei, dar ea s-a împotrivit. Atunci,
au apucat-o de braţ, i-au luat şi pe patru dintre copiii săi şi s-au
dus, plutind prin aer, spre un vehicul aflat în aer, la mică distanţă
de casa femeii. Au ajuns într-o sală circulară, scăldată într-o
lumină strălucitoare. Peste tot erau nişte aparate cu monitoare,
asemănătoare calculatoarelor. Pupitrul de comandă era dotat cu
multe butoane. I-au întâmpinat patru-cinci umanoizi, cu o
înălţime aproximativă de 120 cm. Purtau şi ei un fel de uniforme,
aveau braţe lungi şi mâini terminate cu gheare. Faţa părea să le
fie mascată, dar se observa că aveau ochi mari şi bulbucaţi.
Aveau o tăietură oblică în loc de gură. Cu ei era şi o fiinţă
umanoidă. Purta o- chelari cu ramă de baga. Acest bărbat nu se
deosebea aparent cu nimic de pământeni. Alţi extraterestri au
apărut la un moment dat, luându-i pe copii. Nu au rămas decât
Patty şi fiica ei cea mai mare, Betty.
Au dezbrăcat-o pe Patty şi au culcat-o pe masa din mijlocul
încăperii, apoi i-au legat mâinile şi picioarele. Au supus-o unui
examen medical complet. Consultaţiile erau preponderent
ginecologice. I-au înfipt un ac lung în abdomen, după care au
urmat alte înţepături.
181
Lui Patty i se părea că extraterestrii îi citeau şi gândurile.
Întreaga examinare s-a derulat în linişte, cu rapiditate. Patty se
simţea complet lipsită de reacţie şi, deşi a încercat să afle
scopurile extratereşţrilor, aceştia au ignorat-o pur şi simplu.
Consultaţia s-a terminat repede, împreună cu cei patru copii,
Patty a fost dusă, plutind, înapoi în casă, unde copiii mai mici
dormeau. După acestea, băieţaşul care văzuse scheletul, s-a trezit
ţipând.
A început o lungă perioadă de cercetări, în cursul cărora au fost
investigaţi şi copiii. Dintre ei, doar Betty, fiica cea mai mare, şi
Dottie, cea de şapte ani, îşi mai aminteau de cele petrecute. Betty
îşi văzuse mama dezbrăcată şi îşi amintea şi de bărbatul cu
ochelari, aflat printre extraterestri. Dottie, care fusese despărţită
de mama sa, a descris numeroase încăperi din OZN şi a povesti că
într-una din ele văzuse şi alţi oameni răpiţi, unii fiind chiar vecini
de-ai lor. Nu putea spune cu exactitate cine erau, dar era sigură
că „nenea” şi „tanti” pe care îi văzuse locuiau în apropiere.
Patty a povestit că îi percepea pe extraterestri ca fiind incapabili
de reacţii emoţionale, semănând cu nişte roboţi. Era clar că ei
comunicau într-un mod necunoscut. A avut senzaţia că ar fi fost
utilizată drept cobai şi a deranjat-o în mod deosebit prezenţa
bărbatului cu ochelari, despre care nu ştia dacă era împreună cu
extraterestrii sau nu fusese şi el răpit.
FEMEIA MISTERIOASA Iunie 1969, Java
Acest caz a fost relatat de ilustrul cercetător Sun Jian Lin şi a
apărut în revista engleză „Flying Saucer Review”, specializată în
OZN-uri.
Protagonistul acestei întâmplări este un tânăr în vârstă de
douăzeci şi şase ani, pe nume Machpud. La sfârşitul unei
săptămâni din luna iunie, Machpud a observat cu uimire că o
frumoasă necunocută apăruse brusc în camera sa. Femeia l-a dus
pe Machpud într-un loc intens luminat. Aici, femeia l-a îndemnat,
fără ocolişuri, să întreţină
182
Vizitatorul fotografiat iunie 1990, Kiskunfelegyhâza, Ungaria
Protagonistul acestei întâmplări dormea în camera surorii sale.
S-a trezit brusc, observând că încăperea era inundată de o lumină
albăstruie, care provenea dintr-o formă asemănătoare unui şarpe
luminos, lung de circa 1 metru, ce avea grosimea de câţiva
centimetri şi plutea la 3-4 metri de el. În şapte-opt secunde,
băiatul şi-a revenit din uimire, a apucat aparatul de fotografiat cu
blitz, lăsat pe nopieră de cu seară, un Beirette VSM şi a fotografiat
„şarpele” luminos. După declanşarea blitz-ului, fenomenul a
încetat. A doua zi, băiatul le-a povestit părinţilor cele petrecute în
timpul nopţii, dar nimeni n-a dat prea mare importanţă cazului,
până când filmul nu a fost developat. Spre marea lor uimire, în
fotografie, în spatele şarpelui luminos se distingea conturul unui
cap. Pentru prima oară fusese foto- frafiat un extraterestru.
\ 1991, fotografia a ajuns la Kiss Lăszlo, fondatorul MUFON,
care a studiat-o şi a efectuat desenele explicative.
raporturi sexuale cu ea, ceea ce tânărul a refuzat. Brusc,
decorul s-a schimbat. S-a pomenit complet gol, în pădurea din
apropiere. Şi-a găsit hainele pe creanga unui copac. Era ameţit şi
uimit. Nu-şi putea imagina cum ajunsese acolo şi nu-şi putea
aminti dacă, până la urmă, făcuse sau nu dragoste cu femeia
necunoscută. L-a scos din acea stare un bărbat care a trecut pe
acolo.
HOLOGRAMĂ, ILUZIE SAU ALTCEVA? noiembrie 1972, Tres
Anoyos, Argentina într-o seară de noiembrie, pilotul pensionar
Alfonso Rey citea o carte care promitea să aibă un final palpitant.
Deşi televizorul func
183
ţiona, nu urmărea emisiunile prezentate. Deodată, aparatul a
început să hârâie, apoi emisia s-a întrerupt, iar pe ecran au
apărut doar dungi albe şi negre. „Probabil e o defecţiune tehnică”,
s-a gândit Rey şi s-a ridicat să vadă ce se întâmplase. A comutat
pe un alt canal, dar nici pe acela nu se vedea nimic. Deodată, a
avut senzaţia ciudată că cineva se uită la el. S-a răsucit pe călcâie
şi a văzut o siluetă chiar pe locul unde stătuse el cu câteva clipe
înainte. Străinul era înalt, purta haine de culoare verde-metalizat
şi-l privea pe Alfonso cu ochii săi imenşi, oblici. Alfonso s-a
apropiat de el. Străinul n-a spus nimic şi nu a acceptat paharul
cu apă oferit de Alfonso. Rey a pus paharul deoparte şi l-a atins
pe străin, dar corpul acestuia părea să fie din burete. Fiinţa s-a
ridicat şi a pornit spre grădină. Pilotul l-a condus, observând între
timp că vizitatorul său avea cel puţin 190 cm înălţime. Ajuns în
grădină, extraterestrul s-a uitat spre cer, iar Rey l-a i- mitat,
instinctiv, dar, când s-a întors spre fiinţa ciudată, aceasta nu mai
era acolo. A dispărut într-o clipă, ca şi când o imagine laser ar fi
fost decuplată. Rapoartele despre astfel de apariţii fantomateice
nu sunt rare în arhiva ufologică şi mulţi şi-au pus întrebarea: e
posibil ca silueta să fi fost doar o hologramă? Atunci cum de a
putut-o atinge fostul pilot, cum a putut pipăi pielea
extraterestrului? Cazul confirmă teoria iluziogramelor, adică a
hologramelor care dau iluzia de concreteţe, teorie susţinută de
unii cercetători. Conform acesteia, subiecţii umani sunt
confruntaţi cu imagini provenite din răpiri. Rămâne, însă, o
întrebare: ce a vrut misterioasa apariţie fantomatică, fiindcă cu
siguranţă, nu a dorit doar să se convingă de faptul că Alfonso Rey
are un fotoliu comod.
AVENTURA INCREDIBILĂ 4 ianuarie 1975, Sao Louis, Brazilia
Aventurile adolescentului Antonio Ferreira par de domeniul
fantasticului. Totuşi, în relatările sale există şi lucruri ce nu pot fi
inventate.
în dimineaţa respectivă, în jurul orei 9,00, în camera
adolescentului a apărut un fascicul luminos, emis de un OZN care
plutea în
184
apropierea casei. Din vehiculul spaţial au coborât mai mulţi
omuleţi scunzi, cu părul şi pielea de culoare închisă. Vizitatorii l-
au înhăţat pe Antonio care rămăsese împietrit de uimire şi l-au
dus la bordul OZN-ului. OZN-ul a decolat pe verticală şi, astfel, a
început fantastica excursie în spaţiu a lui Antonio Ferreira,
călătorie ce a durat de trei ore. În cursul acesteia, conducătorul
extraterestrilor – care se numea Croris – l-a întrebat pe băiat
despre alimentele, mijloacele de transport şi, mai ales, despre
maşinile oamenilor, dar răspunsurile nu i-au fost pe plac, motiv
pentru care l-a lovit pe băiat în piept. Tânărul le-a propus
extraterestrilor un târg: dacă îl vor duce pe unsprezece alte
planete, el le va procura subiecţi pentru experienţele lor.
Extraterestrii i-au îndeplinit dorinţa cerându-i să la ofere, în
schimb, un câine, o pisică şi un papagal. Au venit în scurt timp
după animale şi, când au văzut că Antonio se ţinuse de cuvânt, i-
au dat câteva cadouri fără valoare: statuete, insigne, embleme,
dar s-a găsit printre ele şi o armă capabilă să distrugă tot ce
întâlnea în cale. Antonio le-a mulţumit pentru toate, dar nu a
păstrat nimic. Între timp, experienţa cu papagalul a eşuat şi se
poate presupune că acesta a fost motivul pentru care
extraterestrii au venit din nou la băiat.
L-au dus cu ei, dar de această dată nu au mai fost prietenoşi.
L-au închis într-o cupolă de sticlă, alături de care era o altă
cupolă, în care era o fiinţă asemănătoare lor. Brusc, o lumină
puternică a inundat totul şi fiinţa s-a transformat în copia lui
Antonio. Această copie a fost trimisă înapoi pe Pământ şi nici
măcar tatăl băiatului n-a remarcat schimbarea. Între timp,
adevăratul Antonio a fost interogat minuţios. Băiatul a încercat să
dea cele mai bune răspunsuri, ca să poată ajunge cât mai curând
acasă, lucru care, în scurtă vreme, s-a şi întâmplat.
VISUL NEOBIŞNUIT
*
1982, Bulawayo, Zimbabwe întâmplarea de mai jos este
consemnată de Cynthia Hind, care, în decembrie 1988, a
intervievat o doamnă pe nume Janet, din Bu-
185
lawayo, Zimbabwe, care i-a relatat că în 1982 fusese victima
unei răpiri.
Janet a visat că a ajuns într-o sală în care totul era din metal:
podeaua, pereţii, tavanul. Erau mai multe rânduri de mese pe
care se aflau diferite instrumente medicale. Janet nu-şi amintea
dacă fusese examinată sau nu, dar simţea că oamenii care erau în
sală i-au pus pe cap, ceva asemănător unei şepci. Aceşti oameni
erau îmbrăcaţi cu salopete albe strălucitoare sau argintii.
A doua zi, când s-a trezit, a descoperit că avea un cucui în
partea dreaptă a capului. Locul s-a vindecat în timp, dar
cicatricea este încă vizibilă. Conform Cynthiei, cazul e important
pentru că Janet nu ştia că există oameni cărora li s-au implantat
în cap mici bile, iar când a aflat acest lucru, nu a interesat-o în
mod deosebit.
Cynthia a studiat cu atenţie cazul „Janet”, scriind printre altele:
"De când a avut visul, Janet a observat numeroase lucruri
curioase. De atunci, are o reacţie de respingere a tuturor
instrumentelor ce funcţionează cu electricitate. Când utilizează
uscătorul de păr sau ondulatorul, se simte neplăcut şi începe să o
doară capul în zona cica- tricei. În timpul furtunilor, dese în zona
tropicală din Zimbabwe, simte fiori ori de câte ori fulgeră.
în 1984, lucra într-un birou londonez. La un moment dat, în
timp ce stătea la birou, s-a lăsat deodată pe spate, fără să ştie de
ce. După o secundă, un tub fluorescent s-a desprins din tavan şi
a căzut pe masă, spărgându-se în bucăţi. Altă dată, un tub
fluorescent s-a prăbuşit în sufragerie, la doar câţiva centimetri
distanţă de locul unde se afla. Cu puţin timp în urmă, un bec cu
tot cu abajur a căzut din tavan, spărgându-se la picioarele ei. Mi-
a spus că, de fiecare dată, tocmai se îndepărtase de locul unde
stătuse înainte, loc unde, peste câteva clipe cădea becul. Astfel, de
fiecare dată a scăpat fără să fie rănită.
în afară de desele călătorii astrale din vis, a avut o singură
revelaţie paranormală. Tocmai era în grădina casei, când a văzut
două creaturi, pe care, mai târziu, le-a numit zâne. Erau fiinţe
foarte mici, de circa şase centimetri înălţime, cu aripi translucide.
Purtau haine
186
lungi, albe. În timp ce îmi povestea despre acestea, Janet râdea
şi părea încurcată. Am simţit că parcă nu ar vrea să vorbească
despre această revelaţie; am reuşit, foarte greu, să o conving să-
mi povestească despre zâne. Le-a văzut pentru scurt timp,
deasupra ierburilor, dar nu se mişcau. Au dispărut într-o clipă.
Am întrebat-o ce părere are în legătură cu originea şi scopurile
acestor mici fiinţe. Nu a putut să răspundă la această întrebare,
dar a spus că se teme tot mai mult că vor să o ducă cu ei. Şi a
adăugat că, dacă vor într-adevăr să o ducă cu ei, o vor face. Poate
vor călători pe o altă planetă. Janet are senzaţia că pe Pământ
sunt prea puţine lucruri de care s-ar mai putea bucura. A avut şi
acasă nişte probleme sentimentale – nu voi vorbi despre ele – şi a
realizat că se simte foarte bine singură. Totuşi, este o tânără
atrăgătoare, cu siluetă zveltă, fragilă, păr blond şi ochi mari,
albaştri. Mi-a spus că e singuratică şi preferă să rămână aşa."
187
ÎN INTERIORUL QZN-URILOR
RELATĂRI ALE PERSOANELOR RĂPITE
Pe baza zecilor de mii de rapoarte despre OZN-uri, adunate în
deceniile trecute, dispunem de cunoştinţe relativ exacte despre
forma OZN-urilor, dimensiunile lor şi despre caracteristicile
întâlnirilor de diverse grade. Pe baza prelucrării amănuntelor
nenumăratelor întâlniri de gradul trei şi patru, am putut deduce
constituţia biologică a extraterestrilor şi comportamentul lor. Dar
dispunem de puţine cunoştinţe cu privire la interiorul OZN-urilor.
în acest sens, s-au efectuat cercetări minuţioase şi extinse,
utilizându-se modalităţi ştiinţifice cu ajutorul cărora să se
alcătuiască o imagine clară despre interiorul vehiculelor
extraterestre. S-a pornit, evident, de la relatările martorilor oculari
ai întâlnirilor de gradul patru, martori supuşi mai târziu regresiei
hipnotice. În cursul muncii lor, cercetătorii au încercat să
studieze toate descrierile credibile şi relevante. Literatura OZN
oferă relatări despre oamenii răpiţi, care au putut vedea interiorul
OZN-urilor. Încă de la primul efort depus în acest sens,
cercetătorii au realizat că nu dispun de nicio relatare în care un
martor ocular să fi cercetat întregul interior al unui OZN. Nici
descrierea exhaustivă, detaliată a vizitatorilor nu se află la
dispoziţia oamenilor de ştiinţă.
într-un cuvânt, se pot sprijini doar pe frânturi de date, motiv
pentru care au fost obligaţi să le analizeze pe rând, prin metoda
statistică. Ca prim pas, au supus atenţiei numai cazurile de răpiri
care s-au petrecut în aer liber sau pe şosele. Răpirile oamenilor
din propriile locuinţe oferă o imagine confuză, fragmentară şi au o
credibilitate discutabilă. În cursul analizei răpirilor de pe şosele,
s- au descoperit nenumărate aspecte similare. Unul dintre acestea
e faptul că, în 90% din cazuri, a apărut acelaşi tip de OZN.
S-au notat momentele din cadrul relatărilor respective, care
păreau mai importante. În acest mod, s-a conturat nu doar forma
generală a OZN-urilor, ci şi forma sau dimensiunile unei încăperi,
a dotărilor sale, respectiv amănunte care s-au dovedit esenţiale
pen-
189
tru a schiţa interiorul farfuriilor zburătoare. Aşa s-a ajuns la
imaginea de care ne vom ocupa în acest capitol. Dar, în ciuda
analizei vaste şi detaliate, forma şi funcţiunile obiectelor din
numeroase încăperi, rămân pe mai departe neclare. Unul din
marile avantaje ale analizelor este faptul că s-a dat mare atenţie
amănuntelor. În cele ce urmează, acestea pot dovedi credibilitatea
sau lipsa de credibilitate a oricărui caz de răpire analizat. Tocmai
de aceea, din relatările noastre am exclus intenţionat anumite
informaţii, nedorind ca, prin aceasta, să le dăm idei acelora care
doresc să obţină popularitate, pe baza unor experienţe reale sau
inventate, privitoare la întâlniri cu extraterestri. Aceste fragmente,
intenţionat excluse, nu afectează imaginea de ansamblu a
interiorului OZN-urilor. Ele permit însă cercetătorilor fenomenelor
OZN ca, în cazul descrierii unui loc sau instrument anume, să ne
controleze afirmaţiile.
VEHICULUL SPAŢIAL
i
în cursul studierii acestor relatări, ne-am îndreptat atenţia mai
cu seamă asupra a două lucruri interesante, respectiv am analizat
cel puţin două contradicţii vizibile.
în primul rând, cei răpiţi amintesc deseori că OZN-ul este mult
mai mare în interior decât s-ar putea presupune, atunci când e
văzut de afară. Una din cauze ar putea fi aceea că nu în toate
cazurile este descris interiorul aceluiaşi vehicul care i-a şi răpit.
Se poate imagina că vehiculul care a efectuat răpirea nu a fost
decât un modul, care s-a cuplat mai târziu cu un OZN mai mare
(aeronava-mamă) sau, de ce nu, a aterizat la o bază subterană. Se
poate presupune, de asemenea, că, în timpul călătoriei, martorul
ocular se afla în transă, ceea ce explică într-un anume fel aceste
contradicţii.
în al doilea rând, deşi în aceste relatări se descriu interioare cu
caracteristici comune, acestea sunt amenajate sau
compartimentate diferit. De exemplu, o parte a rapoartelor spun
că sistemul de comandă al OZN-ului e situat în cupolă, deci la
primul nivel, în timp
190
ÎN INTERIORUL OZN-URILOR
ce, dintr-un alt şir de rapoarte reiese că acesta se află la acelaşi
nivel cu spaţiile destinate examinărilor. Acelaşi lucru e valabil şi
în ceea ce priveşte propulsia, care se află cu un nivel mai jos,
respectiv, după o altă versiune, sistemul de propulsie se află în
centrul navei. Cauza acestui fapt trebuie să o căutăm în
dimensiunile navei cosmice. O aeronavă cu trei nivele, în care
fiecare nivel ar avea cel puţin înălţimea unui om, ar trebui să aibă
înălţimea interioară de cel puţin şase metri. În schimb, într-un
OZN în care sistemul de comandă, spaţiul de consultaţii şi
unitatea de propulsie, aflată în zona centrală, sunt la acelaşi
nivel, este suficientă o înălţime de maximum doi metri.
Cele descrise mai sus constituie o parte importantă a
cercetărilor noastre, dar trebuie să amintim şi faptul că o parte
semnificativă a rapoartelor o constituie OZN-urile cu trei nivele –
eventual două nivele, al căror sistem de comandă se află în
cupolă. Foarte mulţi martori oculari au observat vehiculul pe
dinafară, iar aprecierile lor cu privire la dimensiunile spaţiilor
interioare ale OZN-ului, s-au dovedit cât se poate de exacte.
Aproape în toate cazurile, vehiculele observate au cupolă şi formă
discoidală. Câteodată, pe cupolă sunt dispuse hublouri, iar pe
partea inferioară a vehiculului se pot vedea proeminenţe în formă
de clopot întors sau alte forme realizate artificial.
Dimensiunile exterioare ale OZN-ului cel mai des folosit în
cazurile de răpire sunt următoarele: vehiculul are formă de disc
sau lentilă, cu o cupolă în partea superioară. Diametrul total: 10-
17 metri, existând însă şi situaţii în care acesta ajunge până la 30
metri. Înălţimea totală: 8-10 metri. Diametrul cupolei: – 5-10
metri, iar înălţimea acesteia de 3-5 metri.
ÎMBARCAREA ÎN OZN
Amintim aici şi acea ipoteză considerată fantezistă, conform
căreia martorii oculari au ajuns la bordul OZN-ului care i-a răpit
sau la bordul navei-mamă, prin teleportare. Aici, pe navă, sunt
efectuate testele medicale, după care subiecţii sunt teleportaţi din
nou pe OZN- urile de dimensiuni mai mici, de unde victima răpită
este readusă în ambientul său.
191
Această ipoteză a fost avansată încă de mai demult, iar
cercetările din ultimele luni par să o confirme. Dar se cunosc, de
fapt, încă cel puţin 2-3 modalităţi în care victimele răpirilor pot fi
aduse la bordul OZN-ului.
Prima modalitate, cel mai des întâlnită, este cea în care se
ajunge în interiorul aeronavei extraterestre cu ajutorul unei
rampe, unei scări sau al unei punţi.
A doua posibilitate de îmbarcare a victimelor – mai rar întâlnită
— E cea efectuată printr-un tunel luminos, pe o platformă
mobilă vertical, în timp ce, a treia posibilitate, care apare ceva mai
frecvent decât a doua e raza de lumină care se abate asupra
victimei, transportate prin aer spre OZN, în interiorul acestui
fascicul luminos.
în cazul răpirii prin fascicul luminos, subiectul suferă de obicei
de stări amnezice, de durată sau trecătoare, sau de pierderi de
cunoştinţă, victima revenindu-şi de-abia pe, de acum
binecunoscuta, masă de consultaţii. Această rază are proprietăţi
deosebite. În primul rând, ea anihilează forţa gravitaţională. În al
doilea rând, „tractează” martorul ocular, eventual mijlocul de
transport al acestuia, dar s-au văzut şi cazuri în care acest gen de
fascicule luminoase au răpit chiar şi animale mari. În al treilea
rând, aceste raze izolează martorul de lumea exterioară. Deci, se
poate presupune că acest fascicul luminos este un canal spaţio-
dimensional, care, asemeni fulgerului globular, îşi dezvoltă efectul
într-o altă dimensiune. Conform părerii noastre, aceasta se
explică prin faptul că creierul uman, adaptat lumii noastre
tridimensionale, nu e capabil să perceapă modificarea
dimensională a mediului şi nu înregistrează evenimentele dintre
plutirea spre OZN şi momentul ajungerii pe navă. În niciunul din
cazuri nu s-a reuşit elucidarea (nici prin regresie hipnotică) a
evenimentelor petrecute între aceste două momente. De aceea, noi
denumim acest ciudat fascicul luminos rază de toleportare care,
conform părerii noastre, face posibil ca subiectul răpit să fie
teleportat, fie pe o navă-mamă mai mare, fie la o bază subterană.
Deci, tipul de navă spaţială caracteristică răpirilor a început să
prindă formă pe baza analizei mai multor sute de relatări.
Conform
192
acestora, trebuie să ne imaginăm, ca formă primă, un obiect
discoidal cu cupolă, cu diametrul de 15 metri, cu o placă
mediană sau inferioară cu diametrul de 1,5-3 metri, mobilă, care
e liftul gravitaţional, în cazul OZN-urilor de dimensiuni mai mici,
în locul acestuia se află o rampă mult înclinată, trepte sau chiar o
scară. În cazul OZN-urilor mai mari, rampa e situată într-o parte
laterală a obiectului, în funcţie de dimensiunile lui – înălţime, în
special – şi în funcţie de forma discoidală superioară sau
inferioară, însă întotdeauna înclinată, câteodată chiar foarte
înclinată. Suprafaţa rampei e acoperită cu un material
antiderapant, asemănător cauciului striat.
Unitatea tehnică de emitere a fasciculului luminos teleportant –
care, conform unor rapoarte, aminteşte de un cristal de mare
mărime
— Se află tot la nivelul inferior al OZN-ului, puţin deplasat faţă
de centrul său, uneori pe suprafaţa liftului gravitaţional.
Aparatul de emitere şi dirijare a luminii nu este mare, ci doar
puţin proeminent faţă de suprafaţa OZN-ului, dar, în strânsă
legătură cu scopul funcţionării sale, e situat în centrul părţii
inferioare a OZN-ului (poate în partea inferioară a liftului
gravitaţional?), iar întreaga sa suprafaţă este acoperită de mici
surse de lumină, divers colorate.
Deci, deocamdată, se cunosc trei modalităţi de ajungere la
bordul OZN-urilor. Dintre acestea, modalitatea despre care se
presupune a fi cea mai rapidă, dar, totodată, şi cea mai
complicată şi, din punctul nostru de vedere, şi cea mai
periculoasă, e teleportarea prin fasciculul luminos. Martorii
oculari răpiţi în acest fel îşi pierd cunoştinţa, apoi, ca urmare a
acestui lucru, sunt foarte ameţiţi atunci când îşi revin. De regulă,
primele amintiri sunt cele despre aşa-zisele mese de consultaţii,
deasupra cărora e instalat un aparat sofisticat, un fel de mini-
laborator.
Această masă de consultaţie e aceeaşi cu ceea ce vom numi de
acum încolo, în general, masă de examinare genetică. Este plasată
central într-un spaţiu mai larg al vehiculului. Aici, răpitul este
supus unor examinări genetice extrem de rapide, prelevându-i-se
probe de ţesut, sânge, păr, unghii, şi verificându-i-se reflexele. Se
efectuează şi mici operaţii şi examene fiziologice, în cursul cărora,
aparatul mul-
193
194
tifuncţional, suspendat deasupra mesei-pat, are un rol
important. Acelaşi aparat îl transferă pe martorul ocular înapoi la
locul de unde a fost luat şi unde, revenirydu-şi din amnezie sau
leşin, vede OZN-ul care se îndepărtează. Deci, acest mijloc de
transport face ca răpitul să ajungă într-un singur loc, în sala de
examinare fiziologică, genetică şi biologică.
Cealaltă cale prin care răpitul e adus la bordul OZN-ului e în
strânsă legătură cu ceea ce noi am numit liftul gravitaţional, o
placă rotundă, care se coboară din partea inferioară a OZN-ului,
printr-un aşa-numit tunel de lumină. Deşi relatările de acest fel
sunt numeroase, nu am reuşit încă să determinăm cu exactitate
dacă acest tunel luminos este un câmp gravitaţional, un fenomen
plasmatic, undă radioactivă sau e doar lumina emisă din
interiorul OZN-ului, atunci când se coboară placa circulară.
Totuşi, din descrierile privind interiorul vehiculului, se poate
desprinde ideea că ar putea fi vorba într-adevăr de un tunel
luminos de natură plasmatică.
În câteva cazuri, martorii au relatat despre faptul că au
„circulat” de la un nivel la altul al OZN-ului, într-un lift
gravitaţional asemănător, dar în majoritatea cazurilor era vorba
de o simplă scară interioară.
Deci, privitor la liftul gravitaţional, nu deţinem o imagine
corespunzătoare, tehnologică, a acestuia. Dar se ştie că această
modalitate de a „sosi” la bordul OZN-ului nu e una violentă şi se
poate urmări pas cu pas. Subiectul răpit nu are nici amnezie, nici
momente de pierdere a cunoştinţei. Există cazuri în care s-a
relatat despre OZN-uri care, cu ajutorul acestui lift gravitaţional,
au ridicat în interior autovehicule, ba chiar şi un autocar. Se
poate presupune că a- cest lucru e posibil doar în cazul OZN-
urilor de dimensiuni mari, pentru că, pentru „transportarea” unor
obiecte de asemenea dimensiuni, diametrul ar fi de cel puţin
patru metri. Dar să revenim la răpirea efectuată cu ajutorul liftul
gravitaţional.
Când liftul ajunge sus, intensitatea luminii e mult mai redusă.
Răpitul ajunge într-un spaţiu oval, din care se deschid mai multe
uşi. Pereţii încăperii ovale sunt, de fapt, pereţii unui coridor
circular,
195
de unde se deschid mai multe uşi. Martorii oculari consideră
imaginea greu descriptibilă din cauza deformărilor optice create
de peretele tunelului luminos şi a luminii puternice din interior.
Această lumină stranie pătrunde în toate spaţiile OZN-ului.
Totodată, datorită faptului că partea inferioară a liftului
gravitaţional se află mai jos decât coridorul circular, tavanul boltit
şi uşile sunt cele care sar mai degrabă în ochii privitorului. Păşind
mai departe, răpitul se află pe coridorul circular şi, la un moment
dat, printr-o uşă, trece direct în una din încăperi. Se poate
presupune că remarcarea coridorului circular depinde de punctul
în care coboară individul din liftul gravitaţional. Dacă se află
direct în faţa unei uşi, coridorul nu îi sare în Ochi. Esenţială este
uşa. Nu trebuie să uităm nici faptul că utilizarea liftului
gravitaţional se derulează în două sensuri. Răpitul fie primeşte un
fel de sugestie hipnotică să păşească pe platforma liftului şi,
astfel, să ajungă în interiorul OZN-ului, fie e condus de
extraterestri până la lift şi în interiorul OZN-ului. În cazul din
urmă, e prezent şi un fel de blocaj mental, un efect hipnotic.
Astfel, nu mai surprinde faptul că, aflându-se într-o astfel de
stare, răpitul nu va putea oferi o imagine completă a primelor sale
impresii.
Fireşte, mai târziu, amintirile vor deveni mai exacte. Ulterior,
răpitul îşi aminteşte de faptul că, ieşind din sală – deci, revenind
în centrul OZN-ului – s-a pomenit într-un coridor boltit, circular.
înainte de a aborda cea de-a treia cale, trebuie să precizăm că
liftul gravitaţional e utilizat, în general, doar de OZN-urile care
zboară sau plutesc la mică înălţime, dacă aceasta nu depăşeşte
treizeci de metri. Ufonauţii dirijează conştient martorul ocular,
pregătit psihic, adică blocat mental, spre liftul gravitaţional.
Cea de-a treia posibilitate, rampa, e coborâtă de OZN numai
atunci când aparatul zburător a aterizat sau pluteşte la foarte
mică distanţă deasupra solului. Sunt cazuri când ufonauţii îi cer
persoanei răpite să-i însoţească la bord, folosind în acest scop
telepatia sau limbajul semnelor, dar au existat şi incidente când
extraterestrii l-au împins, l-au îmbrâncit sau chiar l-au târât pe
individ pe rampa înclinată. Ajungând la capătul de jos al rampei,
mulţi au simţit că nu
196
trebuie să mai păşească, pentru că – aproape plutind – au şi
ajuns sus. De aceea, specialiştii cred că rampa e un fel de scară
rulantă sau un fel de trotuar mişcător, înclinat. Nu există date
privind dimensiunile rampei, dar se poate presupune că trebuie
să fie suficient de lată ca, în funcţie de caz, să încapă pe ea două
persoane răpite, cu câte un extraterestru de o parte şi de alta. Doi
oameni stând umăr lângă umăr necesită un spaţiu de circa un
metru. Deci, lăţimea minimă, ca să încapă şi extraterestrii,
trebuie să fie de doi metri. Cam aceasta poate fi lăţimea rampei, în
timp ce înclinaţia ei diferă, motiv pentru care nu i se poate
determina lungimea exactă. În schimb, e cert că nu depăşeşte
diametrul OZN-ului, deoarece e lăsată din interiorul obiectului.
Un capăt e coborât până la nivelul solului, iar celălalt se află la
nivelul median al OZN-ului. Înălţimea acestuia din urmă, stabilită
pe baza celor de mai sus, se află la doi-trei metri înălţime faţă de
cel mai de jos punct al OZN-ului.
Ajungând la capătul superior al rampei „la bordul OZN-ului, nu
se vede nicio uşă, iar persoana răpită se pomeneşte într-un
coridor întunecos. Pe pereţii acestui coridor, arcuiţi şi boltiţi spre
tavan, se află mici puncte luminescente sau lămpi intens
luminate. Printr-o uşă situată la capătul acestui coridor, se
ajunge într-o încăpere mică, întunecată, care are în partea opusă
o altă uşă. Pentru că uşa din faţă se deschide doar după câteva
secunde, după ce uşa din spate se închide, se poate presupune că
e vorba de o cameră-ecluză.
E foarte interesant faptul că martorii oculari relatează nu
numai despre lumina intensă, neobişnuită, ci şi despre nişte
stâlpi subţiri, transparenţi, prin care pare să urce un fascicul de
lumină albăstruie. Originea acestuia nu e încă determinată, dar
se poate presupune că e în legătură cu tunelul luminos al liftului
gravitaţional.
Din coridorul circular, pe care l-am amintit deja, se deschid
numeroase uşi.
Deci, să ne imaginăm că, ieşind din camera-ecluză, ne
întoarcem spre dreapta şi ajungem într-un coridor circular, care
coteşte spre stânga. După o vreme, ajungem de unde am plecat.
Spre dreapta e şirul de uşi, în timp ce în stânga vedem liftul
gravitaţional.
197
Dosarele 0ZN 2: EXTRATERESTRII
PLANUL OZN-ULUI
După cum am arătat anterior, în declaraţiile martorilor oculari
sunt descrise mai multe tipuri de OZN-uri implicate în cazurile de
răpiri. În majoritatea incidentelor, vehiculul are două sau trei
nivele. La primul nivel – sub cupola aflată în partea de sus a OZN-
ului – se situează sala de comandă a vehiculului, unde se poate
ajunge cu ajutorul liftului gravitaţional din centrul OZN-ului
(nivelul A din imagine). Nivelul cel mai des amintit în rapoartele
despre răpiri e cel din centrul vehiculului, cel de lucru (nivelul B).
Sub acesta, în partea inferioară a navei, se află aşa-numitul nivel
tehnic (nivelul C), unde este situat sistemul de propulsie şi
unităţile generatoare de energie ale OZN-ului. Aici au ajuns foarte
puţini martori oculari, motiv pentru care nu dispunem de o
imagine atât de exactă, ca în cazul nivelului de lucru.
Chiar dacă niciunul dintre martorii oculari nu a văzut toate
încăperile OZN-ului, s-a reuşit alcătuirea unei imagini destul de
detaliate a nivelului de lucru (vezi figura). Pereţii încăperii din
centrul vehiculului (1) nu se intersectează, excluzând punctele
unde se află uşile de acces spre alte încăperi. Din rapoarte reiese
că în spatele a- cestor pereţi se află numeroase rafturi, sertare şi
şiruri de recipiente bizare. Totodată, prin existenţa acestor
dulapuri înzidite se explică de ce interiorul OZN-ului pare pustiu.
În încăperi abia dacă se află vreun obiect de mobilier, util din
punctul de vedere al martorilor oculari. Această simplitate poate fi
motivul pentru care, multă vreme, cercetătorii au interpretat
eronat imaginea recepţionată despre interiorul OZN-urilor şi au
ajuns la concluzia că, dacă există obiecte de folosinţă curentă,
OZN-urile nu pot veni de foarte departe, deci se deplasează în
salturi spaţiale sau se desprind dintr-o navă purtătoare, o navă-
mamă. Tocmai aceste obiecte înzidite fac dovada faptului că OZN-
ul parcurge o distanţă mare şi în spaţiul cosmic pentru că, prin
retragerea respectivelor obiecte se măreşte spaţiul util şi, odată cu
acesta, spaţiul vital de pe aparatul izolat. Să ne gândim că noi,
oamenii, schimbăm de nenumărate ori locul mobilierului din
locuinţa noastră sau măcar în câte una din încăperile sale.
198
Pe scurt, nişele din spatele pereţilor fac logică amplasarea
încăperilor vehiculului. Cu siguranţă planul rotund sau oval al
încăperilor, respectiv tavanul boltit, reprezintă rezultatul unei
proiectări logice. Dacă ne imaginăm că ne aflăm în interiorul unei
camere sferice, uşor aplatizate, cu diametrul de cinci metri şi, în
plus, pustii, interiorul ar manifesta asupra noastră o puternică
senzaţie de apăsare. Totodată, dacă pe tavanul interior al
încăperii e proiectat un cer înstelat sau un cer senin cu câţiva
norişori, deja ne găsim într-un spaţiu care dă senzaţia de calm, de
întindere nesfârşită, ceea ce, în cazul îndelungatelor călătorii
cosmice, este indispensabil.
Dar, să revenim la interiorul OZN-ului.
CAMERE ŞI HOLURI
i
Urcând rampa (2), ajungem în camera-ecluză (3). În
continuarea acesteia se află coridorul circular (4), care înconjoară
tunelul luminos, protejat de un fel de izolator plasma tic al liftului
gravitaţional (5). Pe peretele exterior al coridorului circular se află
uşile înzidite, a- proape de neobservat, prin care se poate ajunge
în spaţiile de lucru (6-7-8-9-10). Dintre acestea, cea mai mare este
încăperea ovală, cu pereţi arcuiţi, care apare extrem de des în
relatările răpiţilor. Aici aceştia sunt examinaţi medical, biologic şi
genetic (6). Din aceasta, se ajunge în camera apropiată sau într-
un hol perpendicular pe centrul vehiculului. La unul din capetele
acestuia se află o cameră mică, multifuncţională (13). Această
încăpere are, conform relatărilor martorilor oculari, două
funcţiuni. Astfel, poate fi un fel de salon de aşteptare, unde
persoana răpită întâlneşte alţi răpiţi, care aşteaptă pe o banchetă
circulară, ieşită din perete, să fie examinaţi, probabil. După opinia
altor martori, încăperea ar fi un fel de baie, de decontaminare,
unde persoana răpită este spălată cu un lichid – cu siguranţă un
dezinfectant. Este un lichid asemănător cu apa, dar puţin mai
dens. De cele mai multe ori, persoanele răpite sunt îngrijorate de
faptul că trupul lor va fi udat cu acest lichid şi poate aceasta
explică şi faptul că mulţi dintre ei, după ce ajung acasă, se simt
deosebit
199
de murdari, lipicioşi, motiv pentru care fac un duş îndelungat.
De multe ori, tocmai în timpul acestor băi, martorii oculari
conştientizează faptul că s-a întâmplat ceva cu ei, întrucât
descoperă pe trup răni şi tăieturi a căror provenienţă nu şi-o pot
explica.
în locul unde acest hol perpendicular se intersectează cu
coridorul circular din mijlocul OZN-ului, pe podeaua (12) holului,
se a- flă o placă circulară cu diametrul de 1-1,5 metri. Acesta este
liftul interior, cu ajutorul căruia se poate ajunge la nivelul C al
navei, aşa- numitul nivel tehnic. Despre acest lift şi despre nivelul
C există deosebit de puţine rapoarte, deoarece doar 2-5% dintre
martorii oculari ajung până aici. Dintre încăperile aflate la nivelul
de lucru, am a- mintit deja sala de consultaţii. Uneori, în această
încăpere există două mese, iar deasupra acestora, fixat de tavan,
se află câte un aparat multifuncţional complicat de mari
dimensiuni.
Din această încăpere se deschide aşa-numita sală de examinare
a embrionilor (7), unde are loc studierea embrionilor şi în a căror
pereţi se află recipientele în care sunt ţinuţi – în funcţie de
dezvoltarea lor, probabil donaţi – embrionii. Într-un capăt al
acestei săli se află o nişă unde se derulează examinările acestor
embrioni.
Camera rotundă (8), aflată lângă camera-ecluză, este, de
asemenea, multifuncţională. Deseori, această cameră are şi un
geam mare şi e plină de monitoare şi aparate. După toate
probabilităţile, aceasta este încăperea în care martorilor oculari li
se proiectează diferite imagini holografice (pe care noi le numim
imagini spaţio- temporale) şi unde are loc conversaţia despre
Pământ, Univers, omenire şi ufonauţi, dialog derulat între
persoana răpită şi extraterestri. De aceea, vom numi această
încăpere – camera de comunicaţii.
în următoarea sală, similară ca mărime, formă şi mobilier,
martorii oculari ajung rar. De cele mai multe ori, abia dacă
reuşesc să a- runce o privire prin uşa deschisă şi, conform
relatărilor, aici se efectuează alte experienţe. Din această încăpere
sunt coordonate rampa, liftul gravitaţional, raza teleportoare,
camera-ecluză şi alte dispozitive, încă necunoscute nouă. Se poate
presupune că tot aici ajung informaţiile despre exterior,
înregistrate de senzorii externi ai OZN-u-
200
lui (presiune, temperatură, ionizare etc.). Având în vedere faptul
că în acest spaţiu sunt şi ufonauţi care au activitate, mulţi –
probabil eronat – consideră această încăpere sala de comandă a
OZN-ului.
Lângă aceasta se află cea mai terifiantă încăpere a vehiculului,
camera despre care avem doar informaţii vagi, având în vedere
faptul că foarte puţini martori oculari au reuşit să arunce o privire
înăuntru, camera de mutilare.
în spatele sălii de mutilare a oamenilor şi animalelor (10), se
află recipiente transparente, conţinând fragmente din trupuri
umane şi de animale, organe şi membre. În mijlocul încăperii se
află o masă de consultaţii, dar deasupra ei nu se află aparatul
amintit anterior.
Cabinetul medical este, probabil, sala cea mai auster mobilată,
în această încăpere, care are dimensiunile cele mai mari, se
găseşte una sau două mese de examinare, cu unităţi
multifuncţionale amplasate deasupra lor, o lumină intensă sau,
dimpotrivă, o semiobscuritate înfricoşătoare.
SALA CENTRALĂ DE CONSULTAŢII
Camerele din interiorul vehiculului sunt încăperi funcţionale,
de formă rotundă sau ovală. Sălile de comandă şi cele de cercetare
sunt separate. În acestea din urmă au loc examinarea subiecţilor
răpiţi şi discuţiile dintre aceştia şi extraterestri. O altă sală e
destinată mutilărilor, alta examinării embrionilor şi alta derulării
experienţelor. Putem denumi ansamblul – laborator ştiinţific
experimental mobil.
Cea mai mare şi, totodată, cea mai importantă încăpere din
acest laborator, pare să fie aşa-numita sală de consultaţii (6), în
care au loc examinările medicale şi genetice. Diferită de conturul
spaţiului interior al OZN-ului, această sală nu este circulară, ci
ovală, cu dimensiunile de 6x4 metri, în care se poate accede prin
trei uşi. Cea mai mare din acestea dă înspre coridorul circular (4)
din centrul vehiculului şi spre liftul gravitaţional (5), în timp ce
altele două dau spre sala de consultaţie a embrionilor (7) şi spre
sala de aşteptare – sterilizare (13).
201
r
în general, pereţii sălii de consultaţie sunt netezi, dar există şi
rapoarte conform cărora, în spatele pereţilor sunt nişe funcţionale
şi martorii relatează despre conţinutul lor. Conform acestor
informaţii, în spatele pereţilor sunt rafturi şi sertare în care se află
instrumentarul necesar diferitelor examinări, aparate medicale şi
instrumente asemănătoare acelor. În general, din spatele
despărţiturilor aflate în pereţi apare un aparat de formă cubică,
cu latura de 40 cm, care se deplasează, probabil pe role, până
lângă masa sau mesele de examinare din mijlocul încăperii. Pe
aceşti roboţi se află o mulţime de aparate, seringi şi alte
instrumente. În afara acestuia, în sala de consultaţii se mai poate
vedea doar aparatul suspendat deasupra mesei, care, în mod
vizibil, a fost proiectat pentru scopuri diverse. Conform relatărilor
câtorva martori oculari, şi pe latura mesei s-ar putea afla, ascuns,
un astfel de aparat, pentru că unul dintre ufonauţii care
efectuează examinările se comportă ca şi când ar citi temporar
datele de pe un monitor. În acelaşi timp, pentru martorul ocular,
culcat pe masa netedă şi rece, acest aparat rămâne invizibil. În
pereţii sălii de consultaţii sunt plasate banchete aşezate la o
înălţime corespunzătoare celei a oamenilor. Unii martori oculari
au fost aşezaţi pe aceste banchete, după ce au fost examinaţi şi
înainte de a fi conduşi în alte încăperi ale OZN-ului. Au existat şi
martori care au putut observa, şezând pe aceste banchete,
examinările medicale derulate de extraterestri asupra altor
oameni.
Am dori să mai amintim un singur element de mobilier din sala
de consultaţii, şi anume masa de examinare. Aceasta e înaltă de
1- 1,5 metri, cam tot atât de lată şi, în general, are o lungime de
2,5 metri. Persoana răpită culcată pe masă percepe dimensiunile
acesteia, dar i se pare ciudat că fiinţele cenuşii din jurul său,
înalte de doar 1-1,3 metri, pot să se aplece deasupra lor, căci,
dacă fiinţele ar avea doar
1 metru, abia ar putea ajunge la nivelul mesei. De aceea, mulţi
presupun că fiinţele fie plutesc, fie stau pe un podium care se
înalţă din podea sau chiar din partea inferioară a mesei. Fireşte,
în ceea ce priveşte interiorul OZN-ului, aceasta nu e singura
enigmă, căci mai e- xistă numeroase întrebări care îşi aşteaptă
încă răspunsul. Deoarece
202
i
dispunem de extrem de puţine informaţii referitoare la alte
încăperi, nu le vom prezenta încă.
Rezumând, în cursul anilor anteriori, ufologii au aflat tot mai
multe detalii despre liftul gravitaţional, coridorul circular din
centrul OZN-ului, respectiv sala de consultaţii şi încăperile legate
de aceasta. Fireşte, trebuie continuată cercetarea elementelor
cunoscute ale sălilor despre care nu există decât informaţii vagi.
Dispunem de puţine intormaţii, de exemplu, despre nivelul A
sau C al OZN-urilor. Primul nivel ar fi corespunzător \) de
comandă a navei, în timp ce al doilea e numită de noi ni\ el
tehnic, spaţiu unde se presupune că se află unităţile de propulsie,
dirijare şi generatoarele de energie. Aici au avut acces extrem de
puţini martori oculari. Totuşi, pe baza acestor rapoarte, dispunem
totuşi de câteva informaţii interesante.
NIVELUL TEHNIC
La nivelul tehnic se poate ajunge coborând cu liftul
gravitaţional^), situat în coridorul perpendicular (dintre punctul B
şi coridorul circular). Această placă rotundă coboară circa 2,5
metri, în timp ce, putem observa, grosimea planşeului nivelului de
lucru e de abia 30 cm. Nivelul tehnic cuprinde toată partea
inferioară a navei. Diametrul său e de 7-8 metri, iar înălţimea de 2
metri. Diferit de restul OZN-ului, pe pereţii săi se pot observa
elementele structurii de rezistenţă. Spre deosebire de culorile
specifice suprafeţei superioare
— Negru, alb, alb-albăstrui, galben – aici predomină culoarea
cenuşie, metalizată. Din câte se pare, ufonauţii nu acordă o
atenţie deosebită nivelului tehnic, lucru din care putem deduce că
ajung rareori aici.
în mijlocul acestui nivel, o deschizătură circulară semnalizează
casa liftului gravitaţional. Spre marea uimire a martorilor oculari
ajunşi aici, nivelul pare pustiu. Nu există aparatură, console, ţevi,
robineţi sau orice altceva pe care noi, oamenii, ne-am obişnuit să-
l vedem în sala motoarelor. Ceea ce indică totuşi funcţionarea
OZN-ului sunt trei adâncituri de formă semi-sferică, aflate în
podeaua sălii,
203
dispuse în vârfurile unui triunghi imaginar. Aceste adâncituri
au diametrul de circa 1 metru; în ele se află câte un obiect de
mari dimensiuni, de consistenţa unor cristale. Acestea sunt
acoperite de cupole transparente. Dintre cristale, la nivelul liniei
mediane a globurilor, se înalţă vertical o bară neagră, pe care se
află alte bare, dispuse în cruce, iar la capetele fiecăreia se află
câte un glob negru. Putem doar să ghicim funcţionarea acestui
ansamblu tehnic, dar e aproape sigur că întreaga mişcare a OZN-
ului e dirijată de aceste globuri. La nivelul tehnic, se mai află un
recipient negru, de forma unui chivot. Probabil, în această ladă se
află aparatura care deserveşte producerii razei de teleportare şi
dirijării OZN-ului. Un lucru e foarte straniu în legătură cu nivelul
tehnic – nu se poate atinge nimic, nici chiar pereţii! Această
avertizare ne poate conduce la presupunerea că e vorba de o
energie electrică, magnetică sau de altă natură, încă necunoscută
nouă.
Luând liftul, ce are diametrul de 1,5 metri, ne întoarcem la
nivelul de lucru, în coridorul circular şi la liftul gravitaţional. Cu
ajutorul acestuia din urmă (conform părerilor altor martori, pe
scări), putem ajunge în cea mai interesantă încăpere a
vehiculului, la nivelul de comandă (A) al OZN-ului.
SALA DE COMANDĂ
Sala de comandă a OZN-ului diferă de sala de dirijare (9), aflată
la nivelul tehnic, descris anterior. După cum am amintit, sala de
dirijare a nivelului tehnic deserveşte supravegherii rampei, liftului
gravitaţional, razei de teleportare, camerei-ecluză şi stocării
datelor cumulate în urma acţiunilor de răpire.
În schimb, sala de comandă coordonează deplasarea
vehiculului în atmosfera Pământului, respectiv în spaţiul cosmic.
Aici ne-am putea simţi ca acasă, pentru că putem observa
detalii familiare filmelor SF. Printre monitoarele cât peretele şi
console mai mici, putem recunoaşte panoul cu aparate de pe
peretele circular al cupolei, cu diametrul de 5-6 metri, în faţa
căruia se află câteva scaune.
204
Putem observa senzori, semnalizatoare, lămpi divers colorate,
a- parate multiple, manete în formă de T, panouri şi ufonauţi care
se ocupă de dirijarea aparaturii. În general, nava e condusă de 2-
4 extraterestri.
Monitorul imens, care acoperă jumătate din peretele sălii de
comandă, ar putea fi şi un geam, pentru că pe acesta se vede
permanent imaginea exterioară, ale cărei amănunte pot fi
observate şi studiate pe monitoarele mai mici, cu ecran rotund
sau oval. În pofida semnalizatoarelor verzi, galbene, roşii şi albe,
sala de comandă e colorată în roşu închis, negru, respectiv
combinări ale acestora.
Pupitrul cu aparate iese circa 1 metru în afara peretelui şi,
poate, e doar o întâmplare faptul că acesta corespunde perfect
pupitrului ergonomie, recunoscut în filmul „Venirea
extraterestrului”, referitor la evenimentele de la Roswell.
Fireşte, în cadrul restrâns al acestui capitol, nu e loc pentru
prezentarea completă a datelor referitoare la pupitrul de comandă
şi aparatele din sala de comandă.
Mai degrabă, am dori să supunem atenţiei cititorilor domeniile
încă nedezvăluite din cadrul cercetărilor fenomenului. După cum
s-a putut vedea, prin analizarea şi îmbinarea diferitelor amănunte
din relatările martorilor oculari, ajungem la cunoştinţe tot mai
profunde, mai exacte, nu numai despre OZN-uri şi forma
ufonauţilor, activitatea lor, ţelurile lor şi despre interiorul
vehiculelor lor, dar descoperim informaţii importante despre viaţa
şi genul de activităţi desfăşurate de extraterestri.
205
PE URMELE EXTRATERESTRILOR
EUROPA
Unul dintre cele mai mici continente ale Pământului este
Europa, o regiune cu 800 milioane de locuitori. Ea deţine locul
întâi în privinţa densităţii populaţiei, care este de 80
locuitori/kmp, pe când în A- merica de Nord, aceasta este de 13
locuitori/kmp. În toate ţările Europei au fost observate OZN-uri
sau raportate întâlniri de gradul trei şi patru. Ufologia e prezentă
în zeci de reviste de specialitate.
Primele OZN-uri au fost semnalate încă din timpul celui de-al
doilea război mondial, fiind cunoscute sub denumirea de foo-figh-
ters. În vreme ce în Statele Unite febra OZN a erupt după 1947,
Suedia a fost invadată încă din 1946 de aşa-numitele „rachete
fantomă” a căror provenienţă rămâne neelucidată până azi. În
Italia şi Anglia s-a semnalat prezenţa OZN-urilor încă din 1940,
iar în alte ţări au fost consemnate relatări despre umanoizi, chiar
înainte de această dată.
Având în vedere influenţa culturii americane, asiatice şi nord-
africane asupra celei europene, ne-am fi putut aştepta ca
descrierea fiinţelor extraterestre să poarte amprenta acestei
influenţe, iar martorii să relateze că au văzut fiinţe cenuşii sau
siluete înalte, asemănătoare unor roboţi, despre care se relatase
deja în fosta Uniune Sovietică şi în ţările fostului bloc socialist.
Acest lucru nu este în totalitate valabil, întrucât în cazul
„Zanfretta”, de exemplu, a fost văzut un extraterestru asemănător
unui robot, înalt de trei metri. Tot în Italia, conform unui raport
din 1947, un geolog amator a observat prezenţa unor extraterestri
cenuşii. O englezoaică relata la 16 octombrie 1973, că văzuse o
creatură ca un robot, cêa ce creează similitudini cu dosarul
„Zanfretta”. Diferenţa constă în faptul că femeia a văzut nişte
extraterestri umanoizi. (Trebuie precizat că, în aceeaşi perioadă,
în America au fost fotografiate astfel de creaturi).
Apariţia extraterestrilor în Europa este frecventă, un exemplu
în acest sens fiind cel din cazul Cynthia Appleton. În numeroase
rapoarte se precizează că extraterestrii umanoizi şi cei cenuşii
apar
207
deseori împreună (vezi cazul Allan Godfrey sau cel petrecut în
1968, la Budapesta). Şi aici, ca de altfel în aproape toate cazurile,
activitatea i extraterestrilor se reduce la examinarea medicală a
oamenilor. Acest tip de teste prezintă un mare grad de discomfort,
motiv pentru care una dintre victime, Alfred Burto, a încercat să
se opună. Se pare că extraterestrii sunt foarte interesaţi de două
aspecte: procreerea şi structura psihicului uman. Din relatările
martorilor reiese că extraterestrii văzuţi în Europa sunt interesaţi
de examinarea viitoarelor mame, nu a embrionilor.
Deseori, după apariţia vizitatorilor umanoizi, oamenii
dobândesc capacităţi de percepţie extrasenzorială (ESP).
în Europa au fost văzuţi extraterestri de mici dimensiuni,
îmbrăcaţi în costume asemănătoare cu cele de scafandru, cu
căşti. Aceştia nu semănau nici cu „omuleţii” cenuşii, nici cu
roboţii metalici sau cu uriaşii blonzi. Acest tip de extraterestri a
fost fotografiat în Italia, de un inginer pe nume Manguzzi. Într-un
alt caz, datând din ianuarie 1970, doi tineri schiori finlandezi au
fost atacaţi de un extraterestru micuţ, cu o armă laser. Datorită
rănilor, una dintre victime a decedat.
Din fericire, acest tip de întâlniri de gradul cinci, întâlniri fatale
pentru oameni, nu sunt atât de frecvente în Europa ca în
America. Azi, în această regiune a globului, ufologia are numeroşi
adepţi. În plus, de când aparatele de vânătoare ale forţelor aeriene
belgiene cooptate în NATO au urmărit timp de luni întregi OZN-uri
triunghiulare, guvernele şi instituţiile implicate au devenit mai
deschise faţă de cercetările în domeniu.
ASIA
Cel mai mare şi mai populat continent al Pământului este Asia.
Eddie Bullard şi cercetătoarea engleză Jenny Randles, dispun de
un mic număr de informaţii referitoare la întâlniri de gradul trei şi
patru pe continentul asiatic.
în China, fondarea organizaţiei OZN, la sfârşitul anilor ’70, a
reprezentat un moment crucial în dezvoltarea ufologiei. În scurt
timp,
208
această organizaţie şi-a deschis filiale în multe oraşe mari. În
1981, această organizaţie şi-a înfiinţat propria publicaţie „Revista
de Cercetare a fenomenului OZN” – CUB, cu un tiraj de 800.000
de exemplare. Azi, rezultatele cercetărilor ufologice chineze sunt
cunoscute în Occident, graţie muncii depuse de doi cercetători –
Shi Bo, ziarist din Shanghai şi Paul Dong, scriitor şi cercetător,
stabilit în Oakland, California (numele său original fiind Lin Wen
Wei). Cei doi au analizat peste trei mii de cazuri.
Japonia e, de asemenea, cunoscută pentru cercetările extinse
din domeniul ufologiei. Unul dintre ufologii japonezi de excepţie
este Jun-Ichi Takanashi, preşedinte al Japan UFO Science
Society. Conform cercetărilor sale, cazurile de răpiri din Japonia
prezintă asemănări izbitoare cu cele americane şi europene.
Se pare că cele mai multe apariţii ale extraterestrilor pe
continentul asiatic au avut loc în zonele mai puţin populate,
respectiv în Himalaya şi deşertul Gobi. Astfel, primul OZN
discoidal a fost observat în Himalaya, de către membrii expediţiei
Roerich, la 5 august 1927. Expediţia era organizată de Muzeul
American de Ştiinţe Naturale. Cazurile semnalate în deşertul Gobi
reprezintă 6,5% din cazuistica ufologiei chineze.
Nu trebuie uitat nici faptul că o mare parte din Rusia este
situată pe continentul asiatic. Aici se află şi două din cele mai
mari întinse şi izolate locuri de pe Pământ: stepa rusească şi
taigaua siberiană.
Ahmad Jamaludin, unul din cercetătorii asiatici care îşi
desfăşoară activitatea la Pahang, în Malaezia, a atras atenţia
cercetătorilor asupra altor aspecte interesante. El relatează despre
întâlnirile băştinaşilor cu vizitatori neobişnuiţi. Ei îi numesc pe
vizitatori „oameni Bunisi”. Au aspect umanoid, dar sunt mult mai
scunzi.
Numărul rapoartelor cu privire lâ vizitele extraterestrilor este,
totuşi, extrem de redus şi, oricât ar părea de absurdă supoziţia lui
Jenny Randles, cum că extraterestrii ar prefera, dintr-un oarecare
motiv, rasa albă, nu avem destule argumente s-o contrazicem. O
astfel de excepţie de la teoria formulată de Randles o reprezintă
răpirea unui negru şi a soţiei acestuia. Teoria lui Ahmad, conform
căreia ex-
209
tratereştrii preferă rasa albă, ar putea fi o explicaţie pentru
numărul redus de întâlniri de gradul patru de pe continentul
african şi asiatic..
AMERICA DE NORD
Deşi e al treilea ca mărime, continentul nord-american se
situează în urma Europei, Asiei, Americii de Sud şi Africii, din
punctul de vedere al densităţii populaţiei, cu doar 13
locuitori/kmp. În ceea ce priveşte ufologia, totul începe în
America. Chiar şi originea termenului „OZN” se află aici.
Sunt demne de atenţie numărul şi frecvenţa apariţiilor OZN-
urilor pe acest continent. Guvernul SUA finanţează de peste
douăzeci de ani cercetarea în domeniul ufologiei. Având în vedere
că în decursul acestei perioade s-a înregistrat de 12.000 de ori
prezenţa OZN-urilor pe teritoriul SUA, ajungem la concluzia
şocantă că s-au înregistrat trei astfel de apariţii pe zi.
Să nu uităm că, în mare parte, prezenţa OZN-urilor e
semnalată de martorii oculari, astfel că e posibil să fi existat un
număr mult mai mare de vizite ale extraterestrilor. Bob Hopkins,
un renumit cercetător al întâlnirilor de gradul patru afirma
următoarele: „Cazurile devenite cunoscute sunt doar vârful
icebergului şi putem doar bănui cât de mare este acest
icebergului”.
Desigur, am putea şti mult mai multe despre OZN-uri şi
extraterestri dacă guvernul american s-ar hotărî să facă publice
dosarele secrete referitoare la acest subiect. Mulţi sunt de părere
că între guvernul SUA şi extraterestri s-a stabilit, cu decenii în
urmă, un fel de acord, în care se stipula că, în schimbul
informaţiilor privind tehnologia extraterestră, guvernul SUA îşi dă
acordul tacit ca extraterestrii să efectueze teste pe subiecţi umani.
E greu de spus dacă în aceste afirmaţii există vreun sâmbure de
adevăr, un lucru, însă, e cert: cercetările ufologice au fost deseori
împiedicate de organele guvernamentale, mai ales de CIA. Dacă,
în pofida ameninţărilor, ufologii se interesează de câte un caz
OZN, deseori li se spune că ancheta s-a încheiat, cazul respectiv
fiind clasat.
210
Dacă analizăm rapoartele în care sunt descrişi extraterestrii, se
observă faptul că, asemenea raselor umane, şi aceştia au diferite
culori ale epidermei. În Statele Unite, spre deosebire de America
de Sud, s-a semnalat prezenţa omuleţilor cenuşiil.
S-ar putea spune că aceştia au invadat continentul, pentru că
în majoritatea relatărilor se face referire la acest tip de
extraterestri. Printre cei care au fost răpiţi de extraterestrii cenuşii
figurează: Betty şi Bamey Hill, Betty Andreasson, un anume Jack,
Judy Doraty, Charles Moody, Travis şi Walton. În mod uimitor, în
rapoarte figurează foarte rar sau chiar deloc extraterestrii
prietenoşi şi umanoizii înalţi şi blonzi, care apar atât de des pe
alte continente. E posibil, oare, ca, omuleţii cenuşii să-şi fi
delimitat, deja, atât de strict, teritoriul de vânătoare încât alţii nu
mai au acces? Dar, în acest caz, cum se explică prezenţa pe
continentul american a unor fiinţe de genul omuleţilor pomeniţi
de Lonnie Zamora, a fiinţelor cu urechi mari din Hopkinsville, a
ciudatului aparat care i-a răpit pe pescarii din Pascagoula, a
robotului din Falkville sau a fiinţelor de cristal, care au răpit-o pe
Sarah H.? Să fi încheiat, oare, ceilalţi extraterestri o înţelegere cu
omuleţii cenuşii?
AMERICA DE SUD
întâlnirile cu extraterestrii, ce au avut loc pe continentul sud-a-
merican, sunt demne de interes, întrucât aici a fost semnalat
primul caz de răpire, cel al lui Villas Boas. Deşi, ca suprafaţă,
continentul se situează pe locul patru (după Asia, Africa şi
America de Nord), iar din punctul de vedere al densităţii
populaţiei se află pe locul trei (după Europa şi Asia), în ceea ce
priveşte răpirile şi întâlnirile cu extraterestri, este zona în care au
fost semnalate foarte multe astfel de cazuri. Numărul mare de
răpiri situează continentul pe locul doi, după SUA. În schimb,
dacă luăm ca punct de plecare multitudinea întâlnirilor de gradul
trei şi patru, America de Sud se află în frunte.
Din cele douăsprezece tari ale continentului, cele mai multe
relatări despre vizitatorii extraterestri provin din Brazilia,
Argentina
211
şi Venezuela, în timp ce, în restul ţărilor au fost semnalate
puţine cazuri de acest gen.
în 1954, în Venezuela, au existat foarte multe relatări despre
întâlnirile cu extraterestri, între 1966-1967. Acest lucru s-a
întâmplat în Brazilia şi între 1975-1978, în partea sud-vestică a
continentului, mai exact în Argentina şi Chile. Întâlnirile de
gradul trei se derulează ca în alte părţi ale lumii, dar America de
Sud e continentul unde apar în număr mare vizitatori diferiţi de
cei cenuşii şi de umanoizii amintiţi până acum. Vizitatorii sunt
toţi violenţi, duri şi se pare că nu se dau în lături de la a ataca
oamenii, după cum confirmă cazurile. E adevărat că, dacă le
comparăm cu cazurile semnalate pe alte continente, acestea pot fi
considerate excepţii.
Violenţa extraterestrilor observaţi în ţările Americii de Sud este
destul de evidentă. O bună dovadă în acest sens e cazul lui Villas
Boas, care a fost răpit cu violenţă de nişte extraterestri, fiind
obligat să întreţină raporturi sexuale cu o ufonaută. Un caz
asemănător a fost semnalat după douăzeci de ani, în august
1962, când un bărbat a fost răpit de lângă propriul fiu. În 1974,
extraterestrii au răpit-o pe soţia unui pescar.
Nici continentul sud-american nu e scutit, însă, de răpiri de pe
şosele, de apariţia extraterestrilor în casele celor „vizitaţi”, de tele-
portări misterioase sau autovehicule zburătoare.
Oricât de apropiat ar fi continentul nord-american, relatările
despre OZN-uri diferă de cazurile sud-americane. În rapoartele
cercetătorilor sud-americani se precizează că extraterestrii
umanoizi sunt preocupaţi de răpiri.
O primă relatare despre omuleţii cenuşii se întâlneşte doar în
raportul lui Luli Oswald, din 15 octombrie 1979. Deşi în
rapoartele anterioare mai sunt consemnate astfel de fiinţe micuţe,
acestea nu sunt atât de amănunţit descrise ca în relatarea lui
Luli. În schimb, majoritatea vizitatorilor umanoizi par să confirme
teoria, conform căreia Pământul e vizitat de două rase diferite,
care şi-au delimitat teritoriile, deşi, se pare că în zilele noastre,
ambele părţi încalcă această înţelegere.
212
AFRICA
Aşa cum am văzut în capitolele anterioare, în majoritatea
rapoartelor despre extraterestri e vorba de omuleţii cenuşii sau de
extraterestri. Ambele specii aveau în comun scopul răpirii:
supuneau oamenii unor teste minuţioase. Dacă verificăm originea
faptelor, toate acestea par secundare. Asemănarea dintre cazuri
dovedeşte faptul că avem de-a face cu evenimente reale,
neinventate.
Dar există oare întâlniri de gradul trei şi patru, pe un continent
precum Africa? Relatări despre OZN-uri, vizitatori nocturni sau
incidente petrecute pe şosele nu lipsesc din cazuistica celui de-al
doilea mare continent al Terrei.
E adevărat, cercetătorii validează foarte puţine cazuri, dar acest
lucru are numeroase explicaţii. Eddie Bullard, cunoscut ufolog, a
găsit doar trei cazuri, în vreme ce, Jenny Randles a descoperit
şase. În schimb, coordonatorul african al organizaţiei MUFON-
HUMCAT, fondate de Cynthia Hind, dispune de numeroase
rapoarte despre întâlniri de gradul trei şi despre răpiri datorate
extraterestrilor.
Cu câţiva ani în urmă, în împrejurimile oraşului Dar-es Salaam
din Tanzania, unde au mai fost observaţi extraterestri, o
englezoaică a văzut nişte mici fiinţe umanoide.
Spre marea sa uimire, Cynthia Hind a descoperit şi relatări ale
unor cazuri de răpire în care victimele au fost luate din propria
casă. Un extraterestru cu aspect umanoid a răpit o femeie care îşi
făcea o cafea. A târât-o spre uşă, de unde au pătruns împreună
într-un tunel, iar apoi într-un loc care semăna cu un spital. Aici,
cu ajutorul unui fascicul luminos (element repetitiv în cazuistica
răpirilor de pe teritoriul african), a paralizat-o şi a culcat-o pe o
masă; femeia a leşinat. Şi-a revenit a doua zi, în camera sa şi a
descoperit că avea vâ- nătăi pe braţe şi pe picioare, acolo de unde
o apucase extraterestrul. Nu trebuie să depunem un efort prea
mare ca să ne dăm seama că femeia a fost răpită. Şi pe acest
continent există svibiecţi aleşi cu anticipaţie, pe care extraterestrii
îi vizitează periodic sau prin care ne transmit mesaje. De exemplu,
soţia unui ofiţer, susţine că printr-un
213
mesaj telepatic, extraterestrii i-au comunicat faptul că sunt
dirijaţi în toate acţiunile pe care le întreprind. Putem deduce că
extraterestrii sunt efectiv constrânşi să acţioneze ca nişte roboţi.
Există şi rapoarte mai detaliate decât cele de mai sus, ca de
exemplu cazul lui Peter şi Francis petrecut în 1974, sau
incidentul Muchena, din 1981, devenit cunoscut în toată lumea.
Ambele au fost prezentate anterior, fără a explica, însă, de ce sunt
atât de puţine cazuri de extraterestri care vizitează pământul
Africii. Cynthia Hind consideră că o primă cauză este faptul că în
Africa sunt greu de stabilit contacte, datorită distanţelor mari
dintre comunităţile umane. În plus, majoritatea oamenilor nu
cunosc accepţia unor cuvinte ca: umanoizi, OZN-uri şi
extraterestri. De aceea, orice lucru neobişnuit care s-ar întâmpla
este explicat făcându-se referire la fantome, la spiritele
strămoşilor sau la intervenţia unor forţe supranaturale. Respectul
şi teama fată de forţele necunoscute e atât de mare, încât oamenii
nu vorbesc despre astfel de experienţe, nici măcar între ei. Părerea
Cynthiei Hind cuprinde mult adevăr; nu trebuie să uităm că
putem procura informaţii despre cazurile de răpiri folosind
cazuistica europeană mult mai bogată.
AUSTRALIA – NOUA-ZEELANDĂ
în raport cu dimensiunile continentului, populaţia Australiei şi
Noii-Zeelande este relativ redusă. Densitatea populaţiei este de 3
locuitori /kmp, faţă de 74 locuitori/kmp, cât este în Europa. În
schimb, cazuistica nu oglindeşte acest lucru, deoarece cele două
ţări se situează undeva pe la mijlocul listei în privinţa numărului
de observaţii legate de fenomenul OZN.
întrucât regresia hipnotică nu a fost folosită în multe cazuri, s-a
pierdut un material faptic valoros, legat de întâlnirile de grâdul
patru. Un mare număr de cazuri devenite publice conţin elemente
comune, cum ar fi: existenţa unui fascicul luminos, prezenţa
factorului Oz, efectul Poppins sau date despre fiinţe umanoide şi
teste medicale. În aceste cazuri de întâlniri de gradul patru e
posibil ca ex-
214
tratereştrii să fi blocat profund conştiinţa subiecţilor umani,
ceea ce ar explica sărăcia de informaţii.
Cele mai semnificative rămân întâlnirile de gradul trei, care
sunt mai numeroase decât răpirile.
O privire de ansamblu ne demonstrează că incidentele OZN de
pe teritoriul australian nu diferă cu nimic de întâlnirile care au
fost înregistrate în America sau Europa.
EFECTELE RĂPIRILOR
Ca să putem analiza efectele fenomenului OZN, este necesar să
studiem tipul de întâlnire şi să stabilim cât de credibilă este
aceasta.
Ştim că întâlnirile de gradul întâi induc subiectului uman o
stare de dezorientare, dublată de labilitate afectivă. Cei care îşi
păstrează echilibrul emoţional caută să observe cât mai multe
amănunte, pentru ca, mai târziu, să poată descrie exact forma
obiectului, culoarea, mişcările lui etc. De obicei, însă, atunci când
farfuria zburătoare se pune în mişcare, martorul se sperie, fără să
mai poată reţine vreun detaliu semnificativ. În cazul întâlnirilor de
gradul doi, s-au semnalat numeroase efecte ale prezenţei OZN-
urilor asupra martorilor, care au fost afectaţi şi la nivel fizic. De
asemenea, şi mediul înconjurător suferă influenţe mecanice,
adeseori observându-se plante arse, iradieri etc.
în cazul întâlnirilor de gradul trei, martorul ocular este
conştient şi încearcă să observe detaliile cu atenţie sau, panicat,
fuge ca să se protejeze. Întâlnirea durează câteva secunde sau
maxim câteva minute. Sunt deosebit de rare cazurile în care
întâlnirea durează câteva zeci de minute, ca în cazul „Gill” din
Noua Guinee sau „Lonnie Za- mora”, deşi, în acesta din urmă,
poliţistul din Soccoro i-a văzut pe extraterestri doar preţ de câteva
secunde. Ca să putem analiza efectele întâlnirilor de gradul patru,
trebuie să explicăm „scenariul” după care se desfăşoară un astfel
de caz. După cum am mai spus, răpirile se derulează urmând o
schemă aproape identică. Cele mai frecvente răpiri de pe şosele se
petrec astfel: martorul sau martorii oculari se
215
deplasează cu maşina pe o şosea puţin circulată, când la un
moment dat, atenţia le este atrasă de un sunet, un fascicul
luminos sau chiar de o farfurie zburătoare. Există apoi situaţiile
în care interiorul maşinii este brusc inundat de o lumină
orbitoare, după care maşina este ridicată în aer şi tractată de o
undă energetică spre OZN; în tot acest timp, martorii oculari îşi
pierd cunoştinţa, revenindu-şi doar la bordul navei extraterestre.
Alteori, motorul maşinii se opreşte, iar efectul Oz nu întârzie să
apară, alterând starea de veghe a subiecţilor. Apoi îşi fac apariţia
extraterestrii, care sunt descrişi în 60% din cazuri ca fiind cenuşii
şi scunzi, în 20% din relatări fiinţe umanoide înalte şi blonde, în
1% – roboţi metalici, iar în 19% din cazuri sunt prezenţi cei care
au o înfăţişare complet diferită. Martorul sau martorii oculari sunt
ameţiţi sau îşi pierd cunoştinţa, sub efectul unui fascicul
luminos. Urmează efectul Poppins, plutirea, de care oamenii îşi a-
mintesc în general doar sub hipnoză. E interesant că, deşi această
ultimă modalitate de răpire e mult mai complicată decât cea a
subiecţilor aflaţi într-o maşină, aceasta este totuşi preferată de
extraterestri. Poate că e o modalitate mai sigură. După ce
martorul ocular ajunge la bordul OZN-ului, îşi revine şi se
pomeneşte pe o masă plasată în mijlocul încăperii. Aici,
extraterestrii supun subiectul răpit unor teste medicale
minuţioase, care includ şi nivelul psihic. Examinările încep
aproape întotdeauna cu testarea la nivelul fiziologic, adică
prelevarea unor fragmente de epidermă, de unghii, a unei a-
numite cantităţi de sânge, a unor fire de păr, şi continuă cu
examinarea urechilor, danturii, ochilor. În 20% din cazuri aceste
examinări sunt efectuate cu un instrument care emite fie o rază
luminoasă, un fascicul luminos sau o lumină de formă sferică. În
5% din cazuri subiectul este obligat să întreţină relaţii sexuale cu
straniile fiinţe, dar în 50% din cazuri, testele se efectuează la nivel
ginecologic, prelevându-se probe anatomice şi studiindu-se
modalitatea de reproducere. În acest ultim tip de cazuri, în
minimum 50% din situaţiile date, extraterestrii iau probe de ovule
cu ajutorul unui instrument în formă de ac. Apoi, în 15% din
cazuri, examinările medicale sunt urmate de teste psihologice.
Astfel, martorul simte că îi este manipulată
216
conştiinţa, vede imagini legate de trecutul sau viitorul său, e
interogat etc. După aceste examinări, extraterestrii devin mai
sociabili şi, în 80% din cazuri, comunică cu persoana răpită.
După întâlnirea cu extraterestrii, aceste persoane se simt slăbite,
ameţite şi îşi revin cu greu din această stare. În 80% din cazuri,
între momentul întâlnirii cu extraterestrii şi cel în care martorii
oculari îşi revin, trece o perioadă de timp de care aceştia din urmă
nu-şi amintesc.
în cursul întâlnirilor de gradul întâi, observarea OZN-ului le
provoacă martorilor oculari o reacţie euforică. Cei care au fost
martori ai vizitelor extraterestrilor devin mai deschişi faţă de alte
enigme, precum: teleportarea, telekinezia etc.
întâlnirile de gradul doi sunt considerate a fi cazurile în care
OZN-urile lasă urme la aterizare. În majoritatea incidentelor,
aceste urme reprezintă iradieri radioactive de mică intensitate,
deşi uneori nivelul radiaţiilor poate fi periculos. O altă
caracteristică a întâlnirilor de gradul doi o reprezintă aşa-numitul
efect electromagnetic (EM). Din acest motiv, apariţiile OZN-urilor
sunt corelate cu defectarea anumitor aparate electrice precum
radiouri sau ceasuri şi a motoarelor maşinilor. Conform opiniei
unor cercetători, efectul EM este provocat de câmpul
electromagnetic al sistemului de propulsie al OZN-ului. Alte teorii
susţin că OZN-urile utilizează electromagnetismul aparatelor
electrice pământene pentru a-şi atinge scopul. Astfel s-ar explica
frecventele căderi de tensiune constatate în zonele unde au
aterizat OZN-uri.
Conform altor cercetători, extraterestrii se folosesc de
electromagnetism pentru a opri motoarele maşinilor sau, aşa cum
s-a întâmplat în septembrie 1976 în Iran, pentru a împiedica
avioanele de vânătoare să le distrugă.
Cele întâmplate italianului Fortunato Zanfretta şi braziliencei
Lu- li Oswald, aventura fantastică a sud-africanilor Peter şi
Francis sau peripeţiile familiei Knowles, din Australia, confirmă că
extraterestrii pot prelua controlul asupra vehiculelor.
De multe ori, OZN-urile emit unde radioactive, care le provoacă
martorilor oculari afecţiuni uşoare, trecătoare, deşi uneori aceste
răni
217
pot ti permanente. Din această categorie fac parte, de exemplu,
in- flamaţiile oculare, reducerea acuităţii vizuale, înroşirea sau
arderea pielii, hipotensiunea, leucemia, plăgile etc. Aceste efecte
au fost constatate în cazul lui Fortunato Zanfretta, Villas Boas,
Luli Oswald, Antonio Tesca, Antonio Severin, Charles Moody,
Mona Stafford şi prietenele sale sau în cazul membrilor familiei
Knowles.
Aceste afecţiuni nu mai sunt atât de frecvente în cazul
întâlnirilor de gradul trei, întrucât martorii oculari îi observă pe
vizitatori în plină activitate, aşa cum s-a întâmplat în cazul Lonnie
Zamora, al poliţistului din Soccoro, cel al poliţiştilor din Pretoria
sau cel al d-nei Sylvester şi al copiilor săi, în Australia. I
E adevărat, şi aici există excepţii. Una dintre ele este atacul
violent din 1954 al unor fiinţe ciudate, caz petrecut în America de
Sud. În unele cazuri, extraterestrii au folosit arme laser, dar se
presupune că acestea au fost utilizate doar pentru autoapărare.
Folosirea acestor arme pare a fi fost cauza decesului tragic al
tânărului schior finlandez sau al lui Ignacio de Soussa, în 13
august 1967. În ambele cazuri, decesul s-a datorat iradierii. În
ceea ce priveşte întâlnirile de gradul patru, s-a constatat că
acestea au două tipuri de efecte: directe şi indirecte, tardive.
Efectele directe sunt cele fizice, biologice şi psihice, provocate
înainte de răpire, în timp ce efectele indirecte, tardive, sunt de
factură psihologică.
în general, efectul fizic direct e perceput imediat după ce
răpirea a sfârşit. Aici se poate include, de exemplu, teleportarea,
când cel care a fost răpit îşi revine la zeci de kilometri depărtare
de locul unde ar fi trebuit să fie.
Cel mai bun exemplu în acest sens e cazul petrecut în 1974 în
Iran când extraterestrii l-au abandonat pe un tânăr de 19 ani la
distanţă de 500 km faţă de locul unde l-au răpit. ~
Tot în categoria efectelor fizice directe pot fi încadrate şi iritaţiile
apărute în cazul întâlnirilor de gradul doi.
Efectul psihologic direct se poate rezuma într-un singur cuvânt:
GROAZA! Acest efect apare numai în cazul celor care sunt
conştienţi
218
de faptul că sunt răpiţi, cărora extraterestrii nu le blochează
memoria şi care, deci, îşi amintesc că au fost protagoniştii unei
întâlniri de gradul trei sau patru.
Fenomenul apariţiilor unor falii temporale trebuie considerat
un efect psihologic pentru că martorii oculari constată imediat că
a trecut
O perioadă de timp în care nu îşi amintesc ce au făcut. Acest
lucru
1 s-a întâmplat în 25 iulie 1979 lui Shari N., o tânără de circa
treizeci de ani, în Canoga Park, California.
Conform opiniei lui Budd Hopkins, unul din cei mai pasionaţi
cercetători ai răpirilor efectuater de către extratereştrii şi a
pierderilor temporale, numărul celor care recunosc că au fost
protagoniştii unor întâlniri de gradul patru reprezintă doar o mică
parte din numărul real al celor care au avut o astfel de experienţă,
care e de ordinul miilor.
Efectele indirecte, tardive, sunt percepute de martorii oculari
după câteva săptămâni, chiar luni, de la întâlnirea cu
extraterestrii. Printre altele, aceste efecte se manifestă în felul
următor:
— Teamă şi aversiune. În mod inexplicabil, martori oculari
încep să se teamă de lucruri până atunci familiare, precum: acul
seringii, instrumentele medicale etc.
— Senzaţii de nelinişte. Acestea pot fi legate de locul în care a
avut loc răpirea, pe şosea sau în dormitor. În primul caz, pe o
anumită porţiune a şoselei, individul se confruntă cu o senzaţie
de nelinişte, de îngrijorare.
— Vise obsesive. Individul visează OZN-uri, extraterestri şi se
trezeşte cu senzaţia că acest vis are legătură, în mod inexplicabil,
cu un eveniment petrecut anterior.
— Capacităţi mentale ieşite din comun, precum vise
premonitorii şi acutizarea percepţiilor extrasenzoriale.
— Insomnii
Există, însă, multe alte efecte, care, până acum nu s-a stabilit
dacă au într-adevăr legătură cu răpirile.
Din această categorie fac parte schimbările de comportament,
a- pariţia unor deprinderi noi, de obicei pozitive, ca: renunţarea la
fumat, optarea pentru un mod de viaţă vegetarian etc.
219
Printre efectele sesizate mai târziu se numără şi dobândirea de
capacităţi paranormale, tămăduitoare.
În orice caz, fenomenul OZN este unul ale cărui implicaţii sunt
mult mai numeroase, explicaţiile pe care le cere existenţa sa fiind
imposibil de cuprins în paginile unei singure cărţi. La acestea se
adaugă şi faptul că multe dintre aspectele care caracterizează
existenţa acestui fenomen sunt, la ora actuală foarte greu, dacă
nu chiar imposibil de explicat, pe baza datelor pe care le avem la
îndemână.
Dar, oare, vom putea spune vreodată că am elucidat într-adevăr
acest mister?
220
X
/v
În atenţia cititorilor noştri
/
Pentru cei care intenţionează să-şi completeze colecţia, editura
noastră le oferă posibilitatea să achiziţioneze titlurile dorite,
completând acest talon de comandă şi trimiţându-l la următoarea
adresă:
S.C. Seso Hipparion S.R.L. Str. Mureşului nr. 14 3400 Cluj-
Napoca
Menţionăm că plata se va face ramburs, la primirea cărţilor, iar
taxele poştale sunt suportate de către editură (preţul u- nei cărţi
este de 15.900 lei).
Talon de comandă
Nume:
Prenume:
Adresa:
Doresc să comand următoarele titluri din colecţia:
Misterele lumii
Maniaci sexuali şi victimele lor La limita dintre real şi fantastic
Ozn-urile: legendă şi adevăr întâmplări bizare pe mapamond
Scandal în lumea vedetelor Cei mai mari criminali ai lumii
Creaturi ciudate Mări misterioase Vindecări miraculoase Cei mai
bogaţi oameni Filme celebre
Mari catastrofe în istoria omenirii Dosarele OZN 1: Farfuriile
zburătoare Crime neelucidate
Pentru informaţii suplimentare, contactaţi-ne la tel: 064-
414004/414478/414479 int. 127
□□□□□□□□□□□□
CELE MAI MARI

Aproape fără excepţii, de ani şi ani, omul s-a dovedit lipsit de
apârare, în faţa orgiilor naturii. Iar catastrofele nucleare, aviatice
şi maritime au lăsat în urma lor mii şi mii de victime, marcând
irevocabil omenirea vulnerabilâ.
Cinefilii (şi nu numai) vor fi probabil încântaţi de această incur
siune în lumea celei
— ^1 1 _ *
ştiinfifico-fantastice) de la începuturile cinematografiei, până în
zilele noastre.
da
E j | VI r | j V!

(Dosarele OZN) 02 Extraterestrii 0.2 5

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

(Dosarele OZN) 02 Extraterestrii 0.2 5

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

MISTERELE

Dosarele OZN 02 Extraterestrii

Protagoniştii relatărilor despre ufonauţi sunt de cele mai multe

Vizitatorii aveau înălţimea de 1 m şi purtau haine argintii.

15 octombrie 1979, Ponta Negro, Brazilia

CELE MAI MARI

S-ar putea să vă placă și