Cari Nagaitis & Philip Mantie

CARL NAGAITIS & PHILIP MANTLE

RĂPIRI IN SPAŢIU 9
TRADUCERE DE IOANA GHERMAN

EDITURA VREMEA BUCUREŞTI 1996

Cari Nagailis & Philip Mantie WITHOUT CONSENT
Copyright © by Cari Nagaitis & Philip Mantie
Copyright © Editura Vremea pentru traducerea în limba română.
SUPER FICTION
COPERTA DE SILVIA COLFESCU
 Mulţumiri
La scrierea unei astfel de cărţi, autorii au apelat inevitabil la rezultatele investigaţiilor
conduse de cercetători - persoane şi grupuri de cercetare - ai fenomenului OZN din Marea
Britanie şi de peste ocean. Având în vedere acest lucru, ei mulţumesc pe această cale
următorilor:
în primul rând, partenerelor lor de suferinţă Susan Mantie şi Helen Keymer. Fără
răbdarea şi indulgenţa lor, această carte nu ar fi văzut lumina tiparului.
Cercetătorilor fenomenului OZN:
Ken Phillips, Albert Budden, Andy Roberts, Jenny Randles, Peter Hough, Malcolm
Robinson, Steven Gamble, Michael Soper, Dr. John Shaw, John Spencer, Clive Potter,
David Atkins, David Kelly, Margaret Fry, Geoffrey Ambler, Andy Collins, Barry King,
Tony Dodd, Graham Birdsall, Harry Harris, David Taylor, Janet Bord, Kevin Flannery,
Margaret Westwood, Gloria Dixon, Paul Allison, David Haisell şi multor altora pe care am
uitat să-i menţionăm.
Grupurilor de ccrcetare a fenomenelor OZN:
British UFO Research Association (BUFORA), Independent UFO Network (IUN),
Contact UK, UFO Investigators Network (UFOIN). UFO Studies Information Services
(UFOIS), Midlands UFO Network, Mutual UFO Network (MUFON), J. Allen Hynek
Centre for UFO Studies (CUFOS), Manchester UFO Research Association (MUFORA),
Strânge Phenomena Investigations (SPI), Project Hassdalen-UFO Norway/UFO Sweden.
Şi la sfârşit, dar nu în ultimul rând, autorii doresc să mulţumească tuturor martorilor
care au fost interogaţi pentru a fi incluşi în această carte. Fără bunăvoinţa lor de a-şi face
cunoscute întâmplările, această carte nu ar fi existat. La momentul potrivit ci au dat dovadă
de o mare forţă lăuntrică şi curaj şi, în ciuda dispreţului şi a ridicolului, şi-au menţinut
nealterate convingerile. Sperăm ca ei să fie un exemplu pentru toţi aceia care au nevoie de
curaj pentru a se face cunoscuţi şi de ajutor în soluţionarea celui mai enigmatic fenomen:
abducţia sau răpirea în spaţiu.
 Răpirea: o enigmă
RĂPIREA (ABDUCŢIA 1). A răpi în secret. A îndepărta. A lua pe cineva fară
consimţământul acelei persoane. Definiţiile din dicţionar ne îngheaţă. Simplul cuvânt ne
aminteşte de acele evenimente neplăcute care, din păcate, sunt din ce în ce mai des întâlnite
în ziarele noastre: răpiri de copii, răpiri ale căror autori sunt teroriştii, toate cu scopul de a
câştiga avantaje politice sau financiare. Acest cuvânt este suficient pentru a inocula teama în
sufletele oamenilor.
Până mai ieri, acest cuvânt a avut un înţeles oarecum diferit. Cei mai mulţi dintre noi
nu ştim că acest cuvânt a început să descrie un alt fenomen înfricoşător, pe care un număr
din ce în ce mai mare de oameni îl experimentează... aşa zisa răpire de natură extraterestră.
Răpirea extraterestră înseamnă răpirea temporară a uneia sau mai multor persoane de
către fiinţe extraterestre. Victimele, multe la număr, relatează că au fost transportate în mod
misterios în locuri ciudate şi necunoscute, probabil nave cosmice, unde au fost supuse unei
anumite forme de examinare, bănuite a fi de natură medicală. Unele victime, sau ca să
folosim termenul mai corect, unii dintre răpiţi, sunt capabili să descrie evenimentele în
detaliu, în timp ce la alţii experienţele trăite au fost îngropate în subconştient, şi au putut
furniza detalii doar când au fost supuşi unei hipnoze.
Majoritatea răpiţilor sunt de cele mai multe ori conştienţi doar de experienţa ieşirii din
timp. Ei s-au văzut din nou acasă mult mai târziu decât anticipaseră; ultima lor amintire este
chiar dinaintea momentului răpirii, şi nu reuşesc să-şi amintească absolut nimic din ccea ce
s-a întâmplat cu ei după aceea. Câţiva dintre ci au parcă au fost şterşi pur şi simplu de pe
suprafaţa pământului în timp ce se plimbau, fără să aibă nici cea mai mică idee despre ceea
ce s-a întâmplat cu ei în timpul minutelor sau orcior în care au lipsit.
Alţii relatează răpiri nocturne - prea reale ca să fie coşmaruri - sub forma unor vizite ale
extratereştrilor sau a întâlnirilor cu nave cosmice fantastice. Dacă amnezia nu-i permite să-şi
amintească accste experienţe, martorul este supus unei regresii temporale sub hipnoză, care
furnizează detaliile evenimentelor petrecute în timpul răpirii.
Dar care este adevărul ce se află în spatele acestui fenomen chinuitor şi bizar al
secolului douăzcci? Adevăr sau ficţiune, o ultimă frontieră a cunoaşterii sau pură fantezie9
Că este bizar este clar. Dar secolul douăzeci nu poate pretinde drepturi exclusive asupra
enigmei abducţiei (răpirilor misterioase). Această enigmă datează de sute de ani. Zei şi
spiriduşi, fantome şi zâne - toţi au fost acuzaţi că au fost autorii răpirilor amintite de vechea
mitologie şi de mai recentele poveşti cu zâne.
Deci, când au devenit aceste fenomene, descrise diferit de-a lungul timpului, abducţii
extraterestre?
La 24 iunie 1947, pilotul american Kenneth Amold a folosit primul termenul farfxirii
zburătoare, pentru a descrie un grup de nouă OZN-uri pe care le-a văzut zburând deasupra
Muntelui Rainier, Washington. El a spus că au „plutit” deasupra orizontului ca farfuriile pe
apă.

1
Termenul consacrat în ufologie pentru a desemna fenomenele prin care persoane
sunt răpite în mod misterios este abducţie. Acest termen nu a intrat încă pe deplin în
limba română, în text, termenul abduction a fost tradus prin răpire.
în vocabularul amcrican există doi termeni pentru a desemna fiinţele extraterestre:
alien şi extrancan. Totuşi am optat pentru termenul care a intrat mai demult în
vocabularul limbii române şi anume extraterestru, (n. trad.).
 Acest eveniment a marcat adevăratul început al ufologiei: studiul şi cercetarea
Obiectelor Zburătoare Neidentificate (Uniden- tified Flying Objects).
La începutul anilor şaizeci, interesul faţă de aceste fenomene s-a răspândit, şi numărul
ufologilor - bărbaţi şi femei care studiază accst subiect - a crescut rapid, în spccial în
America.
Posibila legătură între răpirile misterioase şi OZN-uri a fost făcută atunci când Betty şi
Bamey Hill, doi tineri soţi americani, au relatat despre apariţia unui OZN şi despre o ieşire
din timp pc care au trăit-o de-a lungul călătoriei cu maşina din Canada spre casa lor din
New Hampshirc.
Incidentul cclor doi a avut loc în anul 1961, după care, atât Betty cât şi Bamey au
suferit de coşmaruri îngrozitoare. Ei au cerut ajutor medical şi au fost prezentaţi unui
psihiatru, care a dec is să folosească regres ia temporală sub hipnoză, pentru a descoperi ce
anume îi îngrozeşte.
Aflaţi sub hipnoză, Betty şi Bamey au dezvăluit o incredibilă poveste despre răpirea
lor de către extratereştri, poveste care i-a uluit atât pc ei, cât şi pc doctor. Ei au descris
evenimentul cu detalii grafice: o întâlnire cu extratereştrii, un tur în interiorul navei spaţiale
şi o examinare medicală.
Deşi şovăia, psihiatrul a permis celor doi să facă cunoscută întreaga poveste în 1964.
EI nu era convins că percepţia lor asupra evenimentelor a fost absolut precisă, dar totuşi
Betty şi Bamey au fost determinaţi să facă publică experienţa lor.
Când aceasta s-a întâmplat, ei au descoperit că experienţa lor nu era unică. Cam în
aceeaşi perioadă, un italian şi un sud-american au susţinut că au fost victime ale unei răpiri
extraterestre. Dacă luăm în considerare relatarea lor, răpirea a avut loc înaintea celei a
soţilor Hill.
Astfel misterioasele răpiri din trecut devin brusc cunoscute astăzi ca răpiri
extraterestre, fenomene ale secolului douăzeci.
Mai mult, până acum, numărul cazurilor relatate a crescut foarte mult.
Care este punctul de vedere al cercurilor guvernatoare? Fenomenul răpirilor de către
extratereştri a fost considerat ca lipsit de importanţă şi ca rezultat al imaginaţiei oamenilor
de rând, la fel cum în trecut oamenii din popor flecăreau la gura sobei despre fantome,
vampiri şi zâne. Faptul că o instituţie precum Asociaţia privind OZN-urile este implicată nu
face decât să-i fie subminată credibilitatea de către cinismul unora.
Oricum, ufologii sunt obişnuiţi cu acest fel de reacţie. Ca răspuns, ei au adunat un
număr impresionant de statistici pentru a dovedi realitatea fenomenului răpirilor
misterioase, pe care îl consideră o mică dar semnificativă parte a ufologiei.
începând cu anul 1947 când expresia farfurie zburătoare a intrat în vocabularul limbii
americane, au fost consemnate un număr uluitor de 40 de milioane de relatări privind
fenomenul OZN. Dintre accstea, au fost raportate mai mult de 30 de aterizări forţate ale
unor OZN-uri, iar numărul relatărilor despre răpiri a atins uimitoarea valoare de zeci de mii.
Oare ce se petrece în afara planetei noastre? Unii oameni, ufologi şi nu numai, încearcă
să descopere.
Marea majoritate a descrierilor fenomenului răpirilor misterioase provine din America,
unde ufologia este asemănătoare unei industrii în plină dezvoltare. Pe baza statisticilor, un
observator a calculat recent că nu mai puţin de UN american DIN ZECE a avut o întâlnire
cu un OZN şi că o minoritate semnificativă din aceştia au avut experienţe de tipul răpirilor.
Fenomenul este cunoscut în întreaga lume, de la Rio la Rotterdam, de al Moscova la
Memphis. Relatări despre răpiri individuale provin din toate regiunile, începând cu
îngheţatele întinderi ale nordicei Scandinavii şi sfârşind cu umedele regiuni fierbinţi ale
Bazinului Amazonian.
Ce se înţelege exact prin răpire de natură extraterestră? Prin ce întâmplări trebuie să fi
trecut un individ pentru a-1 considera o victimă a aşa-zisei răpiri extraterestre?
Varietatea scenariilor pare fară sfârşit, dar prin studii exhaustive, bazate pe rapoarte
despre răpiri provenind din întreaga lume, ufologii au ajuns la concluzia că fiecare persoană
răpită parcurge o serie de etape distincte.
Răpirile „clasice”, şi sunt câteva, decurg după cum astfel:
Martorul, sau martorii - termen ufologic desemnând pe oricine care experimentează o
întâlnire cu un OZN sau cu ocupanţii lui - se găsesc fie într-un loc izolat şi nepopulat, fie
într-un loc în mod obişnuit aglomerat, dar în acel moment pustiu, şi văd un OZN. Apariţia
OZN-ului poate fi precedată de un zgomot, frecvent de un murmur, sau de nişte lumini
ciudate, sau de amândouă 2.
Dacă martorul este într-un vehicul, poate observa defectarea motorului şi a sistemelor
electrice. Cam în acest moment el va observa semne ale activităţii extratereştrilor şi/sau va
întâlni un extraterestru care s-ar putea să-l „escorteze” până în vehiculul aerospaţial.
însoţitorul (escorta) poate folosi încurajarea, influenţa telepatică sau chiar constrângerea
pentru a-1 face pe martor să intre în nava spaţială.
O parte din martori povestesc că au fost transportaţi în interiorul navei prin mijloace
ce depăşesc puterea lor de înţelegere şi că abia acolo i-au întâlnit pe extratereştri.
Următoarea etapă constă în examinarea martorului de către fiinţele extraterestre,
deseori recurgându-se la o formă de examinare medicală, pe parcursul căreia sunt folosite
echipamente ciudate sau mijloace de investigare aparent avansate. Această examinare este
urmată de comunicarea cu fiinţele extraterestre. Interesant este că, după cum afirmă o mare
parte din martori, această comunicare nu este verbală, ci de natură telepatică.
Deseori după aceea urmează un tur al „navei”, în care martorul vizitează camerele de
control şi încăperile „motoarelor”.
Mai rar martorii sunt plimbaţi printr-o „altă lume” sau îşi dau seama că se află într-o
ambianţă ciudată.
Alte comunicări suplimentare între martori şi extratereştri constau în întrebări sau
avertismente privind viitorul şi promisiuni ale unei vizite viitoare. Martorul părăseşte apoi
nava sau îşi pierde cunoştinţa şi se regăseşte înapoi în locul unde începuse aventura.
Alteori, el poate vedea cum vehiculul aerospaţial dispare.
Aceasta nu înseamnă că toţi martorii au trecut prin toate etapele amintite mai sus, dar
toţi martorii au parcurs cel puţin una, dacă nu mai multe dintre ele.
După întoarcerea în mediul normal de viaţă, martorii pot suferi de amnezic completă
sau parţială, impresia după întâmplări fiind aceea de ieşire din timp (timp „pierdut”, care
lipseşte la o rememorare obişnuită a evenimentelor).
Amnezia, care este efectul secundar al răpirii, poate varia foarte mult de la o persoană
la alta. Arareori martorii îşi reamintesc toate experienţele prin care au trecut, fară a fi
necesară o formă de asistenţă, mai precis de hipnoză. Unii au uitat totul, nefiind conştienţi
decât doar de ieşirea din timp. Dacă sunt suficient de curioşi, ei vor apela la ajutorul unui

Recent un fenomen corespunzând cu totul acestei descrieri a avut loc la Cerţeşti, în

2

România (n. ed.).

hipnotizator, care poate să-i ajute să-şi reamintească evenimentele uitate, permiţându-le să
le „retrăiască” încă o dată. Valoarea acestor incursiuni în trecut şi pericolele inerente lor vor
fi discutate mai târziu.
Alţi martori, care şi ci nu păstrează nici o amintire a răpirii, pot avea ulterior vise
neplăcute, conţinând aspecte ale experienţei lor. Aşa s-a întâmplat în cazul Hill, unde
coşmarurile repetate i-au determinat să ceară sfatul unui medic, pentru a înţelege ce anume
îi îngrozeşte. Dacă în astfel de cazuri medicul le recomandă şi aplică hipnoza, atunci atât ei
cât şi medicul vor fi puşi în faţa unei surprize.
O parte a celor la care amintirile despre răpire au fost total şterse pot avea întoarceri
bruşte în trecut sau imagini mentale ale unor apariţii ciudate. Acestea, combinate cu alte
imagini provenite din vise - care apar în urma unei întâlniri cu extra- tereştrii - pot deveni
din ce în ce mai conştientizate cu sau fără ajutorul hipnozei.
In concluzie, nu trebuie să fi văzut un OZN sau un extraterestru pentru a fi un posibil
martor. De fapt, cel mai i înfricoşător aspect al acestei enigme este următorul: dacă ai fost
răpit dintr-un motiv necunoscut de fiinţe dintr-un spaţiu necunoscut, este cel mai probabil că
ulterior nu vei mai fi conştient de acest lucru.
Modurile în care oamenii au fost luaţi fară consimţământul lor, adică au fost răpiţi, este
practic nelimitat.
O revistă americană a provocat recent o stare de panică, atunci când unul dintre
experţii lor a exagerat ideea de mai sus. Cititorilor li s-a spus că, dacă au vreun semn sau
vreo cicatrice pe corp, pe care nu şi-o pot explica, este posibil să fi fost victimele unei răpiri.
Editura a fost asaltată de telefoane de la persoane speriate că ar putea face parte dintre cei
„răpiţi”.
In Marea Britanie, această teorie şi-a pierdut mult din credibilitate de când a avut loc
testul „genunchiului lovit”. Iată ce s-a întâmplat: la o conferinţă despre fenomenul OZN, li
s-a cerut participanţilor să-şi ridice cracul stâng al pantalonului; apoi li s-a spus să ridice
mâna toţi cei care au pe genunchi un j semn sau o cicatrice pe care nu şi-o pot explica.
Rezultatul a jfost 100 % (toate persoanele au ridicat mâna). j
Astfel, pentru ca ufologia modernă să fie luată în serios, nu trebuie să formuleze
revendicări nerealiste şi nici generalizări exhaustive.
Ce trebuie să credem în legătură cu fenomenul răpirilor misterioase (abducţiilor) ? Este
doar o parte a ufologiej, sau este un fenomen de sine-stătător? Ţinând cont că multe din
persoanele care au fost „răpite”, despre care vom citi în această carte, nu au avut nici o
legătură cu ufologia până când au început să caute să înţeleagă experienţele trăite şi că
ufologii sunt cei care au obţinut majoritatea informaţiilor asupra acestui subiect, trebuie să
privim răpirile misterioase (abducţiile) ca avându-i autori pe extratereştri.
In plus, ufologii serioşi consideră, şi noi suntem de acord, că fenomenul este o
realitate. Sunt prea multe cazuri în care sunt implicate persoane sănătoase, sobre, decente,
oneste şi în primul rând oameni obişnuiţi, pentru a nu fi luate în seamă, sau pentru ca
persoanele să fie considerate anormale.
I Dacă, poate, cauza sau cauzele experienţelor lor provin din lumea interioară
subiectivă sau din realitatea obiectivă înconjurătoare, lucrul trebuie cercetat şi discutat. Dar
un număr tot mai mare de persoane cred că au fost luate temporar din mediul familiar lor şi
că au fost introduse într-un mediu atât de ciudat şi de străin, încât deseori le-a schimbat
complet concepţia asupra vieţii.
Astfel, cei care nu consideră experienţele lor ca pe un vis urât sau o pierdere
 temporară a sănătăţii mentale, uneori se agaţă de teoria abducţiei extraterestre cu toată
puterea, pentru că cel puţin aceasta le oferă o explicaţie a unor fenomene aparent
inexplicabile.
Aşa cum am menţionat mai devreme, răpirile nu au coincis brusc cu introducerea
termenului de „farfurii zburătoare” în 1947. De secole oamenii relatează despre dispariţii
misterioase.
Demult, în trecut, extratereştrii erau descrişi ca elfi sau vrăjitori, chiar zei, cărora le
plăcea să apară în situaţii care-i înspăimântau pe pământeni. OZN-urile erau luate drept
carpete magice, castele zburătoare sau chiar drept care de luptă ale zeilor, lucruri remarcate
de scriitorul Erich von Dăniken.
în literatura veche există numeroase povestiri despre eroi transportaţi până în ceruri,
unde au văzut nespus de multe lucruri magice, minunate. în creaţiile folclorice şi în basme,
deseori copiii sunt luaţi de zâne.
Următoarea poveste datând din anul 1645, culeasă de celebrul astronom american Cari
Sagan, ilustrează acest fapt:
O adolescentă din Cornwall, Anne Jeffries, a fost găsită ameţită şi cu hainele boţite pe
podea. Mai târziu, ea şi-a amintit că a fost atacată de un omuleţ, paralizată şi cărată Ia un
castel în aer, sedusă şi apoi readusă acasă. Ea a spus că omuleţul era un elf. Anul următor a
fost arestată pentru vrăjitorie...
Este uşor de presupus că un om din Evul Mediu, confruntat cu o apariţie a unui OZN,
este prea stupefiat pentru a-1 descrie în cuvinte potrivite. In acele vremuri, o maşină zbură-
toare era ceva absurd, aşa că de ce nu i-ar fi spus „castel zburător”? O parte din descrierile
extratereştrilor întâlniţi de persoanele ce au fost răpite, şi ale căror cazuri sunt studiate în
cartea noastră, îi fac să semene cu spiriduşii şi piticii din basme. Cu timpul, povestea
noastră din Evul Mediu a făcut înconjurul comunităţii pe cale orală şi bineînţeles că a fost
îmbogăţită cu obişnuitele înfrumuseţări pe care aceste istorisiri le acumulează pe măsură ce
sunt povestite.
Dar aceste răpiri misterioase din trecut nu pot fi cercetate. Indiferent cât de uşor este să
compari abducţiile din zilele noastre cu cele din mitologie şi folclor, ultimele rămân doar
mitologic şi folclor.
Răpirile misterioase din zilele noastre pot fi obiectul unor investigaţii minuţioase.
Datorită vitezei comunicaţiilor din anii 1990, fenomenele răpirilor misterioase din prezent
pot fi, şi uneori chiar sunt cunoscute instantaneu de către toată lumea.
Omul modem nu mai poate spune că elfii şi spiriduşii sunt cauza acestor evenimente şi
apariţii pe care ştiinţa nu le poate explica. Sarcina ufologiei este de a-i veni în ajutor.
Ufologii au lansat o mulţime de teorii în încercarea de a explica atât vizitele
extratereştrilor cât şi răpirile misterioase. Aceste teorii oscilează de la explicaţii de natură
fizică la cele de natură psihologică şi chiar unele consideră că este vorba de o simplă isteric.
Mulţi ufologi se arată mai puţin interesaţi de OZN-uri şi de răpiri şi mult mai preocupaţi de
motivele oamenilor care relatează. Confidenţial, o parte cred că există o mică şansă ca
fenomenul să fie datorat vizitelor extratereştrilor pe planeta noastră. Totuşi, ei sunt pregătiţi
să ia în considerare şi alte explicaţii.
Alţi ufologi găsesc că dovezile asupra existenţei extratereştrilor sunt atât de
convingătoare, încât consideră că aceasta este singura explicaţie posibilă a răpirilor. Dar
chiar şi numai în cadrul acestui grup există mai multe teorii diferite.
Una din aceste teorii susţine că noi, pământenii, am fost vizitaţi de fiinţe inteligente
venind din imensitatea spaţiului, încă din timpuri străvechi. Susţinătorii acestei teorii cred
că evoluţia speciei umane a fost îndeaproape urmărită de-a lungul timpului şi chiar că
această evoluţie a fost îndrumată Ia momentul potrivit în direcţia bună. Acest punct de
vedere, care descrie extratereştrii ca pe nişte fiinţe filantropice cu rol de apărători ai planetei
noastre, este foarte mult susţinut de unii ufologi. Cazurile studiate în amănunţime în această
carte aduc argumente în favoarea acestei teorii.
De asemenea, ştiinţa modernă înţelege ce ar implica existenţa unei alte forme de viaţă
în univers, printre bilioanele de stele; apare întrebarea de ce astfel de forme de viaţă,
presupunând că au posibilitatea, ar străbate distanţe imense pentru a supraveghea locuitorii
unei planete atât de mici şi neimportante ca a noastră?
Ce ar însemna acest lucru pentru ei? Astfel de întrebări rămân fară răspuns.
Alţi ufologi au avansat teoria că vizitatorii extratereştri vin aici din motive egoiste.
Aceştia consideră că extratereştrii ce sunt în spatele OZN-urilor şi al răpirilor misterioase
vor să descopere o sursă bogată în material genetic, care să le asigure continuitatea propriei
lor specii.
în ultimii ani, artiştii ncw-yorkezi şi renumitul ufolog Budd Hopkins au accentuat acest
punct de vedere. Dacă aşa-zişii extratereştri sunt forţaţi să caute în altă parte mijloace
pentru reproducere, este clar că nu sunt veniţi ca oaspeţi. Hopkins şi alţii au reliefat aspecte
ale fenomenului răpirilor, care par să susţină această teorie a motivelor genetice.
Mulţi „răpiţi” au relatat că, în cursul examinărilor medicale efectuate asupra lor de
către extratereştri aceştia au manifestat un viu interes faţă de organele reproducătoare şi
sexuale. Unii au susţinut chiar că fiinţele extraterestre au avut relaţii sexuale cu vizitatorii.
La aceste declaraţii se mai adaugă acelea care spun că în cursul acestor examinări
medicale au fost prelevate ovare umane de la femei răpite şi că misterioase dispariţii ale
stării de graviditate au coincis cu evenimentul răpirii - însemnând că s-a îndepărtat ţesutul
fetal în împrejurări necunoscute - toate acestea conducând la unul din cele mai sinistre
scenarii ce se pot imagina.
O parte din britanicii care au fost răpiţi şi despre care veţi citi ulterior în această carte,
aduc prin relatările lor informaţii suplimentare în furtunoasa dezbatere asupra aspectului
sexual-re- productiv al răpirilor.
Această cea mai tulburătoare dintre teorii are legătură şi cu creşterea numărului aşa-
ziselor mutilări ale animalelor de la unele ferme din SUA, din ultimii ani. Conform
relatărilor făcute, s-au găsit cai şi vite care aveau decupate complet şi cu
o mare precizie chirurgicală organele de reproducere.
Cercetătorii afirmă că „operaţiile” ar fi fost făcute cu un instrument laser care are efect
de cauterizare asupra ţesuturilor animale. Paradoxal, dar adunarea de dovezi în examinarea
unor astfel de cazuri este extrem de dificilă. Aceasta deoarece cercetările ufologilor atrag un
număr mare de amatori, care pot să deformeze evenimentele.
Suntem conştienţi că ufologii nu vor putea demonstra veridicitatea unor astfel de teorii
dacă nu vor dovedi mai întâi existenţa extratereştrilor la bordul OZN-urilor (Obiecte Zbură-
toare Neidentificate).
Din fericire, în Marea Britanic şi în SUA sunt câţiva ufologi experimentali şi foarte
respectaţi. Ei sunt interesaţi de fapte şi nu de ficţiune.
Fie că este vorba de apariţii ale unor OZN-uri sau de aşa-zisele răpiri, ei acceptă cazul
respectiv şi îl consideră real doar dacă trece de testul unei cercetări riguroase.
Astfel, multe cazuri de pretinse răpiri sunt eliminate din start, datorită fenomenului de
„contaminare”. Nu, nu este vorba de o infectare cu vreo boală îngrozitoare a extratereştrilor.
Termenul „contaminare'’ se referă la faptul că experienţa pe care o relatează nu este decât
rodul imaginaţiei lor, stimulată de cantitatea mare de informaţii despre acest subiect sub
forma literaturii, filmelor, programelor TV.
Oricărei persoane „răpite” i se cere să descrie imaginile văzute, să-şi reamintească
sunetele şi senzaţiile trăite în cursul întâlnirii cu extratereştrii.
Astfel, dacă persoana respectivă este familiarizată cu filmul „Comunitatea” al lui
Whitley Streiber sau cu orice altă carte sau film din foarte multele existente pe această temă,
este probabil că ea va folosi un vocabular specific.
Dacă ni se descrie clasicul extraterestru al lui Streiber - subţire, cu ochi migdalaţi, nas
mic, cu ten cenuşiu - cum vom şti dacă aceasta este descrierea a ceea ce a văzut cu adevărat
sau a ceea ce-şi închipuie că a văzut persoana?
Nava metalică, lucioasă, pe care o descrie, este rezultatul unei experienţe reale, sau
doar a imaginaţiei alimentate de fotografiile cu OZN-uri din cărţile şi emisiunile TV pe
această temă? Cercetătorul serios nu trebuie să se lase impresionat de buna-credinţă a
pretinsului martor sau de elocvenţa povestirii sale. El trebuie să decidă dacă dovezile,
semnele fizice şi alţi factori sunt suficienţi pentru a înlătura bănuiala „contaminării”.
La fel ca şi apariţiile OZN-urilor, numărul de persoane care au relatat despre răpiri este
mult mai mare în SUA decât în Anglia. Populaţia mult mai numeroasă a SUA nu este
singura
explicaţie a acestui fapt. Este mai mult legată de caracterul poporului american.
Ţară relativ nouă, America este mult mai pregătită să accepte neobişnuitul, noul, şi
să fie mult mai receptivă la idei şi concepte ciudate. In plus, aşa cum am mai spus, tot un
american a folosit pentru prima dată termenul de farfurie zburătoare.
Martorii americani ai apariţiilor OZN-urilor vorbesc mult mai uşor şi mai deschis
despre experienţa lor decât englezii scorţoşi şi raţionali. în America există deja un public
format, nerăbdător să afle cele mai mici detalii despre fenomenele OZN, din revistele cu
acest profil din întreaga ţară.
Pentru populaţia unei ţări, care timp de mulţi ani a condus cursa pentru cucerirea
spaţiului, navele spaţiale sunt o realitate. Este posibil ca OZN-urile să fie doar pasul
următor.
De fapt, chiar câţiva dintre eroicii astronauţi de la NASA au adus argumente în
favoarea ufologiei.
Unul din cele mai interesante rapoarte provine de pe GEMINI 4, de la astronautul
James McDivitt. în iunie 1965, el a observat un obiect de formă cilindrică cu numeroase
braţe, zburând aparent liber deasupra Oceanului Pacific la aproximativ 90 mile 3 înălţime.
Obiectul se deplasa la o altitudine mare, pe o traiectorie paralelă cu cea a lui GEMINI şi
părea că se apropie rapid. McDivitt şi colegul său, astronautul Edward White, erau
pregătiţi să evite coliziunea când, deodată, obiectul a dispărut.
McDivitt a fotografiat şi a filmat obiectul. Versiunea oficială a fost că ar fi reperat
satelitul Pegasus. Dar, verificând, McDivitt a descoperit că aceasta era imposibil. satelitul
se afla la 12.000 mile depărtare de poziţia lor în momentul întâlnirii.
în 1974, căpitanul Ed Mitchell, cel de-al şaselea om care a păşit pe Lună, a afirmat:
„Sunt convins că o parte din apariţiile OZN-urilor sunt reale. întrebarea este nu de unde

3O milă = 1,609 Km (n. ed.).

provin, ci, , mai ales, ce sunt ele de fapt?” (
Acestea sunt doar două din cele aproximativ 30 de relatări despre OZN făcute de astronauţi.
OZN-urile au devenit nişte f apariţii atât de obişnuite, încât NASA le-a dat numele de cod
Sperietoare.
Aceste evenimente, publicate şi comentate îndelung, le-au dat ufologilor americani
o credibilitate invidiată de colegii lor de peste ocean.
La fel ca numeroşii martori ai apariţiilor OZN, miile de americani „răpiţi” au
continuat să-şi istorisească experienţele sau să-şi scrie cărţile inspirate de ele.
Acest fenomen arc legătură cu puterea nemăsurată a banului. Am spus mai
devreme.că ufologia a devenit în SUA o adevărată industrie în dezvoltare, şi un caz
interesant de răpire poate capta interesul publicului larg. în SUA, cărţile, filmele, apari-
ţiile TV şi interviurile radio aduc celebritatea, chiar dacă numai temporară, multor
martori ai apariţiilor OZN-urilor şi multora dintre „răpiţi”.
Şi dacă există vreun lucru pe care americanii să-l iubească la nebunie, acesta este
celebritatea.
La Hollywood, povestea cea mai recentă şi cea mai de succes despre un caz de
răpire, transpusă cinematografic, a fost
I „Foc în cer”. în anul 1993, când a apărut pe marile ecrane, filmul a fost un adevărat
succes de casă.
A urmat povestea americanului Travis Walton, care a fost victima unei răpiri în anul
1975. în timp ce răpirea lui a fost urmată de o adevărată urmărire, Walton, transportat în
interiorul navei, parcurge etapele unei „răpiri” clasice. în acest timp, poliţia îi
interoghează colegii de muncă, neexcluzând posibilitatea unei crime. Năucit, Walton a
reapărut tocmai la timp pentru a preveni o eroare judiciară, venind cu o poveste din cu
totul altă lume.
Walton a scris un best-seller inspirat din experienţa răpirii. Când mai marii
industriei hollyvvoodiene l-au întâlnit pe umilul Walton pentru a discuta proiectul
filmului, au fost impresionaţi
de sinceritatea lui. După această întrevedere, ci n-au ezitat să transpună povestea într-o
mare producţie cinematogrfică.
Walton a venit în Anglia pentru a face publicitate filmului său. El a declarat că multă
lume din America a fost înspăimântată la auzul poveştii lui şi că este recunoscător
ajutorului primit din partea ufologilor. Nu s-a plâns niciodată că ar fi fost primit cu
neîncredere, aşa cum mulţi dintre răpiţi afirmă că au fost trataţi.
Datorită modului deschis în care americanii abordează fenomenul răpirilor, reacţia
britanicilor cinici a fost şi mai pronunţată.
„Doar americanii pot crede prostia asta”, este obişnuitul răspuns pe care îl primeşti
atunci când abordezi în Anglia acest subiect. Orice încercare de a discuta serios despre
ufologie sau despre fenomenul răpirilor este întâmpinată cu neîncredere, ridicări de
sprâncene şi zâmbete silite.
Cu o astfel de atitudine, este greu să învinovăţeşti martorii britanici că nu-şi fac
publice experienţele.
Aceasta cxplică de cc sunt înregistrate doar 40 de cazuri în Anglia, deşi ufologii sunt
siguri că există mai multe. Celelalte persoane implicate nu au curajul să vorbească despre
experienţa lor. Unul din martori spunea recent: „Pentru mine recunoaşterea experienţei
trăite a fost ca îmbolnăvirea de o ruşinoasă boală venerică”.
De ce? Pentru că a admis că „răpitorii” lui nu erau din această lume. Acest bărbat,
căruia nu i se poate pune la îndoială cinstea, a analizat atent cine sau ce ar putea fi răspun-
zător pentru o serie de evenimente ce i s-au întâmplat cu câţiva ani înainte. EI a ajuns la
concluzia că a fost răpit de extrate- reştri, fiind transportat într-un vehicul aerospaţial. Nu
ştie de cc a fost răpit, de cc a fost supus examenului medical, sau de unde au venit fiinţele
cu care a intrat în contact.
El a eliminat toate celelalte explicaţii tradiţionale de natură să elucideze evenimentele
care i s-au întâmplat şi singura rămasă a fost cea a răpirii de către extratereştri.
Pentru cei care l-au ascultat, povestea a părut o invenţie a unui excentric scrântit, a
uneia dintre acele persoane lunatice, marginalizate, carc fabulează pe tema farfuriilor
zburătoare. El a învăţat repede că tăcerea este cea mai bună protecţie.
Astăzi lumea îl consideră domnul Normal, domnul Respectabil, cu o carieră sigură. El
neagă că ar avea cunoştinţe despre fenomenul răpirii, făcând excepţie în cazul întâlnirilor cu
persoane având aceeaşi experienţă. Chiar şi atunci este reţinut în discutarea acestui subiect,
până când nu e convins că arc un ascultător binevoitor.
Rezerva cu care privesc britanicii acest subiect nu este total negativă. Faptul că
victimele răpirii riscă să fie ridiculizate, dacă fac publică experienţa lor, face ca excentricii
să stea deoparte iar cercetătorii să fie mai atenţi.
Britanicii care au fost victimele unei răpiri au mult de pierdut şi puţin de câştigat
povestind întâmplările în public. Spre deosebire de americani, ci nu devin celebri şi nici nu
primesc un onorariu important de la vreun producător hollywoodian.
Pentru a putea scrie această carte, noi am convins martorii din întreaga ţară să-şi
relateze povestea în primul catalog britanic al cazurilor de răpire. O parte ne-au permis să
folosim numele lor real, alţii au preferat să folosească pseudonime, din motive uşor de
înţeles.
Unii şi-au oferit serviciile imediat. Alţii au fost ajutaţi să destăinuiască aspecte ale
experienţei lor despre care n-au mai vorbit niciodată.
Fiecare din cazurile cuprinse în carte au fost înregistrate şi cercetate de către ufologii
de la British UFO Research Asso- ciation (BUFORA), de către ufologii independenţi şi de
către alte grupuri de ufologi din Anglia.
Am reconstituit evenimentele după cele relatate în detaliu de martori sau folosind
sutele de pagini cu informaţii din dosarele BUFORA.
Consemnările interviurilor înregistrate şi ale şedinţelor de
 hipnoză au fost vcrificatc din nou, pentru a obţine cea mai corcctă variantă posibilă.
Fiecarc dintre persoanele intervievate are propria sa teorie despre fenomenul răpirilor
misterioase, despre extratercştri, despre OZN-uri, iar punctele lor de vedere răzbat clar din
relatările lor. Ei au fost încurajaţi să dea propria lor descriere asupra celor simţite în cursul
experienţei.
Ştim că este greu să citim despre fenomene ciudate ilustrate doar de cazuri provenind
de la mii de mile depărtare. Relatările despre răpiri provenind din SUA sau din alte părţi ale
lumii sunt numeroase, dar datorită originii lor îndepărtate, uneori avem greutăţi în a le
înţelege şi a le accepta.
In această carte vă prezentăm cazuri, petrecute în Anglia, ale unor oameni obişnuiţi
care s-au văzut puşi faţă în faţă cu situaţii extraordinare. Accştia sunt oameni reali şi pentru
ei relatările lor sunt la fel de reale.
Poziţia autorilor faţă de cele relatate este neutră.
Fenomenul răpirilor este o realitate. Extratereştrii sunt autorii accstor răpiri ? Vă lăsăm
pe dumneavoastră să decideţi.
 întâlniri de gradul IV
Cazurile în care persoane au fost răpite de extratereştri sunt cunoscute sub denumirea
de întâlniri de gradul patru, întâlnirile de gradul unu sunt în principal apariţii ale unui OZN
la o distanţă relativ mică. întâlnirile de gradul doi sunt incidente în care OZN-urile lasă
anumite semne în mediul înconjurător, urme de arsuri la suprafaţa pământului sau urme în
iarbă care indică locul de aterizare a vehiculului aerospaţial.
întâlnirile de gradul trei sunt cunoscute de cea mai mare parte a oamenilor datorită
producţiei cinematografice holly- woodiene cu acelaşi nume. Acestea indică apariţii ale unui
OZN în care este implicat şi un extraterestru.
întâlnirile de gradul patru sunt cele mai neobişnuite evenimente de acest gen, fiind cele
mai dramatice şi, invariabil, cele mai greu de investigat. Ele presupun răpirea uneia sau a
mai multor persoane. Credibilitatea acestora este un factor hotărâtor în reconstituirea cât
mai exactă a evenimentelor trăite de ei.
Ufologul confruntat cu o pretinsă răpire studiază mai întâi cu atenţie victima. Este
sănătoasă? Nu este o persoană alcoolică sau care obişnuieşte să se drogheze? Este o
persoană echilibrată? Ufologul trebuie să se asigure că experienţa trăită de martor nu a fost
efectul alcoolului sau a drogurilor, sau că nu este rodul unei minţi bolnave.
Cercetătorul ufolog trebuie, mai departe, să verifice starea de sănătate generală a
victimei. Dacă aceasta ia medicamente pentru a-şi ameliora o anumită afecţiune fizică, el
trebuie să se asigure că medicamentele folosite nu au efecte secundare de tipul
halucinaţiilor.
După verificarea stării de sănătate fizică şi psihică se poate trece la următoarea etapă a
investigaţiei. Ufologul se întreabă dacă martorul are un fond emoţional echilibrat. Din
păcate, există persoane care născoccsc poveşti pentru a atrage atenţia asupra lor. Deseori ele
ascund probleme serioase personale, iar inventarea unor astfel de întâmplări este strigătul
lor de ajutor.
Astfel, aceste persoane încearcă să atragă atenţia, pentru [ că îşi doresc ca cineva să fie
interesat de ele şi să petreacă ; împreună cu ele o parte din timp. Dacă pentru aceasta este
necesar să născocească o întâmplare ciudată, o fac.
Dorinţa de publicitate poate determina unele persoane să se dea drept martori? Speră
aceste persoane ca astfel să obţină avantaje materiale? S-a constatat că unii oameni pot
susţine că au fost martori, pentru a atrage atenţia publică. Celebritatea de care se bucură în
urma publicităţii locale este minimă, dar constituie pentru unii un motiv suficient. Alţii
cred, în mod greşit, ci ir putea să-şi vândă relatarea despre o apariţie a unui OZN sau despre
o răpire unui ziar.
Toate aceste posibilităţi îi trec prin minte cercetătorului ufolog, înainte de a începe
investigarea propriu-zisă.
Munca dc cercetare începe cu interviul. Cercetătorul petrece
o importantă perioadă de timp discutând cu martorul. El va reconstitui împreună cu
martorul întreaga experienţă a acestuia, pas cu pas, deseori insistând asupra unor detalii pe
care cel intervievat le consideră nesemnificative.
Pe parcursul acestei discuţii, cercetătorul trebuie să fie foarte atent la modul de
exprimare al martorului, la tonul vocii şi la gesturile lui. Aceste detalii pot dezvălui multe
despre caracterul martorului. Stând de vorbă într-un mediu familiar martorului, de exemplu
la el acasă, cercetătorul descoperă amănunte semnificative privind obiceiurile lui.
Astfel, atunci când indicii concreţi sunt foarte puţini, când dovezile în favoarea celor
relatate aproape lipsesc, cercetătorul poate cântări faptele şi poate ajunge la o concluzie
corectă luând în considerare şi trăsăturile de caracter şi obiceiurile care caracterizează
martorul.
Un experimentat cercetător ne-a împărtăşit următoarele din experienţa lui cu martorii:
„Abia după ce petreci un timp îndelungat cu martorul poţi să-ţi dai seama dacă spune
adevărul sau nu.'’
După ce cercetătorul şi-a încheiat intervievarea, făcută aproape întotdeauna în prezenţa
unei alte persoane şi înregistrată, el va studia din nou în amănunţime declaraţia luată.
Ufologii au cercetat în toate cazurile dacă OZN-urile au lăsat vreo urmă a trecerii lor în
mediul înconjurător, dacă presupuşii ocupanţi ai unui OZN au lăsat vreun semn fizic
martorului, sau dacă martorul a reuşit să înregistreze sau să fotografieze cele întâmplate.
Deşi nu cunoaştem nici un caz în care martorii să fi avut la ei un aparat de fotografiat sau
casetofon, una din victime, a cărei povestire este redată în paginile următoare, a reuşit să
obţină un instantaneu al unui aşa-numit vizitator extraterestru.
Astăzi, dovedirea oricărui caz de răpire este aproape imposibilă. BUFORA ştie prea
bine că a furniza dovezi convingătoare despre o întâlnire de gradul IV înseamnă să ai probe
clare ale existenţei OZN-urilor şi extratereştrilor; ori aceasta n-a reuşit încă nimeni să o
demonstreze.
Cu toate acestea, cercetătorul poate lua în considerare cazul unui martor serios. Dacă
acesta este o persoană decentă, sănătoasă psihic şi mental, şi dacă nu arc nimic de câştigat
iar uneori chiar are de pierdut vorbind despre experienţa sa, atunci această relatare va
constitui obiectul unei investigaţii.
Cele două cazuri luate în considerare mai jos nu se deosebesc cu nimic de multe alte
relatări ale răpirilor. Ele se bazează pc mărturia martorilor.
Toate cele trei persoane „răpite” au fost singure în momentul întâlnirii şi nu există
probe fizice care să le certifice relatarea, în unul din cazuri, nu există nici o altă relatare a
altor persoane carc să fi văzut şi ei ciudatul obiect, sau vreun alt eveniment care să
obiectiveze experienţa avută.
Cu toate acestea, cercetătorii au fost impresionaţi de sinceritatea martorilor şi de faptul
că nici unul n-a dorit publicitate.
Nici unul dintre cei menţionaţi nu are nimic de câştigat de pe urma povestirii celor
trăite, iar doi dintre ei s-au confruntat cu coşmaruri în lunile ce au urmat întâlnirii.
Elsie Oakensen
22 noiembrie 1978
Church Stowe
Northamptonshire
Elsie Oakensen, directoarea Centrului de perfecţionare a profesorilor din Daventry, s-
a îmbrăcat şi a părăsit biroul în jurul orei cinci şi un sfert. Era o după-amiază friguroasă de
iarnă şi femeia de 50 de ani, soţie şi mamă, a simţit vântul de nord-est ciupindu-i faţa. Şi-a
cumpărat un ziar şi s-a îndreptat spre maşină.
In maşină, a observat că farul lateral nu funcţiona, aşa că s-a hotărât să străbată cele
şapte mile cc o despărţeau de casă folosind faza mică. Femeie cu judecată, doamna
Oakensen nu era omul care să conducă riscant în înserarea care se lăsa. Făcuse drumul de la
serviciu până la casa sa din orăşelul Church Stowe, de lângă Weldon, de atâtea ori încât îi
cunoştea fiecare cotitură. Dar, ca soţie a unui inspector şef de poliţie, ştia prea bine că nu
trebuie să rişti la volanul unui automobil.
 A fost o călătorie liniştită până în momentul în care a pătruns pe aglomerata autostradă
A5, la două mile de orăşelul ei. In timp cc conducea maşina pe autostrada cu dublu sens, a
observat o apariţie pe care nu o va putea uita niciodată.
Chiar în faţa ei, la aproximativ 100 de picioare 4 deasupra suprafeţei netede a
autostrăzii A5, a văzut un obiect atât de neobişnuit, încât trebuie să facă un efort deosebit
pentru a-1 descrie.
Un obiect în formă de clopot, de culoare cenuşie, părând că e făcut din material plastic,
cu lumină roşie strălucitoare pe partea stângă a sferei şi cu o lumină verde pe partea
dreaptă... pur şi simplu plutea acolo. Nu se mişca. Pur şi simplu plutea. Din acea poziţie,
domina şoseaua eu dublu sens pe toată lăţimea ei. Elsie a estimat că acel ceva ciudat avea
cel puţin 50 de picioare lungime.
„Am fost complet fascinată de ceea ce vedeam”, a povestit Elsie mai târziu. „Dar am
condus mai departe.”
Pătrunsă de un sentiment confuz de curiozitate şi teamă, Elsie a condus hotărâtă mai
departe, direct spre şi, apoi, sub bizarul obiect.
„Trebuia să conduc mai departe şi am reuşit să-mi urmez drumul obişnuit, făcând la
dreapta pe şoseaua A5 spre Stowe Hill”, ne-a spus ea.
„îmi amintesc că iniţial m-am gândit că trebuie să fie un fel de aeroplan, că va zbâmâi
deasupra mea şi că se va pierde în spaţiu, undeva înapoia maşinii. Dar el stătea pur şi
simplu acolo în aer”, şi-a reamintit Elsie.
„îmi aduc aminte că, la un moment dat, m-am întors şi m-am uitat înapoi spre
autostrada A5, spunându-mi că probabil, între timp, a dispărut. Dar nu dispăruse, era tot
acolo, cu acele lumini sclipitoare care continuau să strălucească.”
Elsie a fost atât de absorbită de ciudata apariţie, încât nu-şi aminteşte să fi văzut alte
maşini în acea porţiune a drumului A5. Dar ar fi fost neobişnuit pentru acea şosea
aglomerată să fi fost complet pustie în acel moment al zilei, când multă lume se întorcea
acasă de la serviciu.
întunericul continua să învăluie maşina lui Elsie, în timp ce străbătea ultima parte a
drumului ce o despărţea de casă. „Ce ciudat!”, şi-a spus singură. „Oare ce-o mai fi şi asta?”
Şi-a continuat drumul de-a lungul şoselei pustii şi înguste de ţară. A făcut la dreapta la
intersecţia în T, îndreptându-se spre periferia oraşului Church Stowe. După ce a luat curba,
a comutat în viteza a treia. Ciudat, dar maşina părea că încetineşte, în loc să accclereze.
Pc moment, uitând de acel obiect misterios pe care l-a văzut deasupra autostrăzii A5,
s-a uitat să vadă dacă piciorul îi stă pe pedala de acceleraţie, după carc a trecut în viteza
întâi, în încercarea disperată de a pomi maşina.
In sfârşit, motorul a părut că răspunde, dar când a ajuns la capătul şirului dc copaci, la
intrarea în ferma de la marginea localităţii, motorul pur şi simplu s-a oprit.
S-a trezit într-un întuneric complet şi într-o tăcere nefirească. Motorul sc oprise şi nici
una din luminile maşinii nu mai funcţiona. A întors cheia de contact dar fară folos, maşina
nu funcţiona.
Elsie a privit pe geamul maşinii. Era complet întuneric. Şi-a lipit faţa de geam, a privit
cu atenţie, sperând să zărească luminile caselor şi ale fermei din apropiere. Dar n-a văzut
nimic. Nu a reuşit să ghicească nici siluetele familiare ale clădirilor pe lângă care trecea în
fiecare zi.
„Nu ştiam dc ce, dar eram înspăimântată” a spus ea. „Dar asta s-a întâmplat înainte ca
4 Un picior = 30,48 cm. (n. ed.).
lucrurile să devină şi mai ciudate.”
Deodată a apărut un cerc strălucitor de lumină albă pură. A luminat şoseaua şi maşina,
pe partea în care se afla Elsie.
„Apoi, la fel de brusc cum a apămt, lumina a dispărut şi m-am trezit din nou învăluită
de întuneric”, şi-a reamintit Elsie.
Câteva clipe mai târziu au apărut alte cercuri de lumină, având aproximativ un metru
în diametru. Au apămt mai întâi în faţa maşinii, apoi în spatele ei. iar apoi de fiecare parte.
Străpungând întunericul ca smoala, ele se aprindeau, apoi se stingeau, şi tot aşa.
La un moment dat, Elsie a crezut că zăreşte, la lumina lor, intrarea fermei, dar apoi,
singurul lucru pe carc l-a putut vedea în afara ciudatelor lumini a fost doar bezna.
Desenând găuri în noapte, cercurile de lumină dansau în jurul maşinii, respectând un
ritm, ca şi cum ar fi cercetat ceva... sau pe cineva.
„Da, ele cercetau”, spune Elsie. „Păreau că examinează întunericul. Le-aş fi numit
lumini de cercetare, dar am realizat că nu puteau proveni de la o sursă de lumină, pentru că
nu exista nici o rază.”
Brusc, Elsie s-a regăsit pe şosea, la 30 de yarzi 5 mai încolo. Motorul funcţiona, maşina
era în viteza a treia, ea era înapoia volanului şi conducea complet normal.
Era ameţită, capul i se învârtea. Câteva clipe înainte era într-o maşina carc nu
funcţiona, înconjurată dc întuneric. Acum, totul era normal, mergea spre casă. Dar nu avea
nici cea mai mică idee despre ceea ce se întâmplase între cele două momente.
Pentru a-şi veni în fire, a privit în jur şi a văzut biserica şi celelalte clădiri profilându-sc
la orizont. „Sunt aproape de casă”, şi-a spus ca. „Nu mai am mult până ajung.”
Şi-a parcat maşina în faţa casei şi a observat că farul acum funcţiona. A privit casa şi a
văzut că în bucătărie luminile erau aprinse. însemna că soţul ei, John, era acasă şi pregătea
masa. El lucra în schimburi mai scurte, aşa că era foarte normal să prepare ceaiul în timp
ce-şi aştepta soţia să se întoarcă de la serviciu.
Elsie a băgat maşina în garaj şi a intrat în casă. S-a uitat la ceas şi a rămas înmărmurită.
Cele 50 de minute ale călătoriei spre casă se transformaseră într-o oră şi jumătate, de două
ori mai mult decât făcea de la serviciu până acasă în mod normal.
„I-am spus lui John: Urc până sus să mă uit pe fereastră şi apoi îţi voi povesti ceva ce
nu vei crede.”
De la geamul dormitorului, Elsie a văzut o lumină galbenă strălucitoare în acelaşi loc
în care văzuse obiectul în formă de clopot.
„Am coborât şi i-am povestit lui John exact ce mi se întâmplase”, şi-a reamintit Elsie
mai târziu. „El n-a scos nici o vorbă. Doar a pus masa. Când i-am relatat întâmplarea, nu
am folosit cuvântul OZN. Nu cred să fi auzit până atunci de acest cuvânt.”
La ora şapte fix, în acea după-amiază, Elsie a avut senzaţia că ceva îi strânge capul.
Senzaţia de presiune era la nivelul frunţii şi mergea până la ceafa. Era ca şi cum ar fi avut
un bandaj elastic în junii capului. Durerea a durat aproximativ zecc minute, apoi a dispărut
complet. A mai avut aceeaşi senzaţie brusc în timpul mesei de seară, în aceeaşi zi.
Acesta ar fi fost sfârşitul ciudatei întâmplări a lui Elsie Oakensen, dacă nu ar fi fost un
tânăr colcg de serviciu.
A doua zi, la Daventry Centre, în timpul pauzei de cafea, unul din colegii mai tineri a
auzit-o pe Elsie povestind cele trăite de ea în ziua trecută.
„Mie mi se parc că ai văzut un OZN”, a afirmat tânărul, uimind-o pe Elsie.
5 Un yard = 0,9144 m. (n. ed ).
 „Un obiect zburător neidentificat, o farfurie zburătoare”, a adăugat el. Apoi le-a
explicat pe scurt ce înseamnă acest fenomen, spre uimirea lui Elsie şi a colegilor ei de
serviciu care nu auziseră dc el până atunci.
Bizara experienţă trăită de Elsie a devenit un subiect de discuţie la serviciu.
Timpul în care nu ştia ce se petrecuse a dat naştere la o mulţime de presupuneri,
devenind un subiect de flecăreală care a alungat monotonia vieţii de zi cu zi de la serviciu.
In curând povestea a depăşit graniţele Centrului de perfecţionare şi, ceva mai târziu, un
reporter de la Norlhampton Chronicle and Echo i-a luat un interviu lui Elsie.
Consacrând douăsprezece coloane povestirii ei, articolul a apărut pe 24 noiembrie,
relatând şi alte incidente ce s-ar fi petrecut în acea regiune în săptămâna respectivă.
O femeie din Northampton a susţinut că a văzut „o fereastră în cer”, înconjurată de
lumini sclipitoare verzi. Dar nu a menţionat nimic despre vreun obiect ciudat, în formă de
clopot, cu o lumină verde într-o parte şi una roşie de cealaltă parte.
Cercetătorii de Ia BUFORA au aflat curând de caz şi au început investigarea lui. Elsie
era acum nerăbdătoare să afle cât mai multe despre ceea ce i se întâmplase şi a fost dispusă
să coopereze.
Când investigarea a fost aproape terminată a mai rămas o singură posibilitate de a afla
mai multe, cea a hipnozei. Doamna Oakensen a fost de acord, spre bucuria echipei de
cercetător. T s-a explicat că prin hipnoză se poate întoarce în timp pâna. în momentul în
care nu ştie ce s-a întâmplat şi, în acest mod, are posibilitatea să retrăiască evenimentele de
carc acum nu-şi aminteşte.
Un hipnotizator calificat a hipnotizat-o, dirijându-i mintea înapoi la momentul plin de
teamă când maşina a fost oprită. Şedinţa de hipnoză s-a desfăşurat în august 1979, la nouă
luni de la întâlnirea ei cu ciudatul obiect. Pe toată durata transei i s-a înregistrat povestirea şi
i s-au urmărit cu atenţie reacţiile. Iată înregistrarea şedinţei:
Elsie a spus: „Motorul maşinii s-a oprit, îmi este foarte cald. O bandă îmi strânge
capul, aşa cum mi s-a mai întâmplat şi în timpul cinci. Mi-e din ce în ce mai cald şi transpir.
Mă doare capul.
O lumină albă străluceşte în faţa ochilor mei, o lumină albă, pură, foarte sclipitoare.
Cercuri de lumină strălucitoare radiază de la ea şi se apropie tot mai mult, până când pot să
zăresc doar vârful cercurilor... corpul mi-e tot mai fierbinte... durerea de cap este intensă.
Cred că stau jos. Nu-mi mai simt picioarele. Braţele îmi tremură. Mi-e foarte frică.
Cercurile de lumină s-au transformat într-un mic cerc strălucitor şi se îndepărtează de mine.
Lumina încă persistă, dar e ceţoasă şi prin ea văd două forme. Prima este lungă, o
siluetă subţire ce apare la stânga şi apoi dispare. A doua este mai mult dreptunghiulară şi
apare la dreapta - dispare - apoi apar amândouă. Strălucesc prin ceaţă,
o aură argintie delimitează cele două siluete cenuşii, care sunt netede, rotunjite, semănând
mai mult a fantome. Lumina vie străluceşte acum ca un mic cerc, în depărtare. Ard, braţele
îmi tremură tot mai tare, capul mă doare îngrozitor. Sunt înspăimântată.”
In acel moment disconfortul şi suferinţa Elsiei au ajuns atât de mari, încât
hipnotizatorul a scos-o imediat din transă. Cercetătorii au fost dezamăgiţi că amintirea celor
întâmplate nu a adus mai multe amănunte cu privire la experienţa Elsiei.
Lipsa unei descrieri mai clare nu a exclus posibilitatea răpirii de către extratereştri în
acest caz.
Apariţia OZN-ului, luminile, defectarea maşinii şi timpul scurs pentru care nu există
nici o explicaţie, face din acest episod o posibilă întâlnire de gradul IV.
 Elsie şi maşina ei au fost transportate în interiorul OZN-ulvji ?
Aceasta s-a mai întâmplat câtorva americani răpiţi, dacă ar fi să credem relatările lor.
Dacă nu reuşim să aflăm ce s-a petrecut în intervalul de timp „pierdut”, nu vom afla
probabil niciodată adevărul.
Cercetătorii sunt de acord că experienţa doamnei Oakensen este un exemplu interesant
de răpire de către extratereştri, dar nu numai datorită celor relatate, care nu au nimic în plus
faţă de alte relatări. Acest caz merită mai multă atenţie decât altele, datorită calităţii
martorului.
Doamna Oakensen este, fără îndoială, un martor demn de crezare. Este o persoană
matură, o femeie responsabilă, cu o funcţie importantă în viaţa profesională şi este
căsătorită cu un inspector de poliţie. Nu este o persoană excentrică.
Fenomenul de „contaminare’’ nu a existat deloc în acest caz. Elsie n-a auzit de OZN-
uri şi nici n-a interesat-o acest subiect. Ea nu a fost influenţată de literatura despre OZN-uri.
Niciodată nu a citit astfel de cărţi şi ignora atât de mult fenomenul farfuriilor zburătoare
încât, atunci când a văzut obiectul, nu s-a gândit decât la un avion.
Singurul regret al doamnei Oakensen legat de incident a fost reacţia pe care a
determinat-o persoanelor din jur. După ce a dat un interviu ziarului local, soţul ei a fost luat
în derâdere de unii colegi, iar unii vecini au ridiculizat relatarea lui Elsie. S-a întâmplat
odată chiar ca un bărbat să le sune la uşă, iar când i s-a deschis, să le râdă în nas.
„Am fost furioasă”, a spus Elsie. „Aceşti oameni nu înţeleg că nu am pretins că aş fi
văzut un OZN. N-am făcut decât să povestcsc sinccr cele cc mi s-au întâmplat.
A fost interesant că, atunci când John s-a pensionat, a fost vizitat de alţi foşti ofiţeri de
poliţie. O parte din ei mi-au spus cât de rău s-au simţit când John a fost luat în râs. Apoi mi-
au povestit că au observat lucruri ciudate şi că au citit şi alte relatări asemănătoare. Lc-a fost
frică să recunoască aceste lucruri, tocmai pentru a nu fi şi ei ridiculizaţi”, a adăugat Elsie.
Deşi atunci nu s-au semnalat şi alte relatări despre OZN-ul văzut de Elsie în seara zilei
de 22 noiembrie 1978, mai târziu s-a aflat că patru persoane, membre ale Institutului
femeilor, au observat acelaşi obiect ciudat, probabil, două ore mai târziu.
Cele patru doamne călătoreau cu maşina de la Byfield prin Woodford Halse spre
Preston Capes, la o aruncătură de băţ de orăşelul Church Stowe. Ele au străbătut acea
regiune în aceeaşi seară, în jurul orei şapte.
Mai întâi, cea care conducea maşina a văzut un fascicul de raze paralele venind dinspre
nori. Câteva secunde mai târziu, razele au dispărut. Apoi lumina a apărut din nou, deşi de
data aceasta doar pentru câteva clipe.
Care era direcţia fasciculului ? Credem sau nu, fasciculul părea îndreptat spre Church
Stowc.
Când maşina a intrat pe şoseaua Preston Capes, doamnele au văzut clar pe cer un
obiect straniu. Ele l-au descris ca având două lumini, una roşie şi alta verde, cam la
doisprezece inch 6 depărtare una de alta. Dacă era acelaşi obiect în formă de clopot zărit de
doamna Oakensen, atunci se afla la o distanţă considerabilă de noii lui observatori.
Apăsând acccleratorul, femeia care conducea maşina şi-a continuat drumul, încercând
să-şi înăbuşe sentimentul că ar fi fost urmărite. O privire pe fereastră a părut să confirme
cele mai rele presimţiri. Obiectul urmărea maşina. Respiraţia li s-a tăiat când motorul s-a
înecat, ameninţând să se oprească, în timp ce străbăteau ultima porţiune a drumului lor spre
Preston Capes.
6 Un inch = 2,54 cm. (n. ed ).
 Femeia de la volan a comutat pe viteza a treia şi a apăsat acceleratorul. Motorul a
răspuns energic şi vehiculul şi-a continuat drumul.
Luminile s-au îndepărtat, dispărând din câmpul lor vizual, şi au putut să străbată
ultimele mile fără probleme.
Au fost într-adevăr urmărite acele doamne? Oare reacţia promptă a şoferului le-a
salvat de la o întâlnire similară celei trăite de doamna Oakensen? Probabil că nu vom şti
niciodată.
Astăzi, la 60 de ani, Elsie continuă să caute explicaţii pentru experienţa trăită, care i-a
schimbat viaţa. Este pensionară, are trei copii şi patm nepoţi şi continuă să ajute cercetările
ufologilor. Speră că poate, într-o zi, va afla răspunsurile la întrebările pe care şi le pune.
în particular, Elsie dezvăluie credinţa ei că întâlnirea a fost mai mult de natură
spirituală decât un eveniment cauzat de fiinţe extraterestre. Această convingere i-a fost
întărită de descoperirea că a căpătat darul de a vindeca. Ea s-a alăturat Federaţiei Naţionale
a Vindecătorilor Spirituali.
„Este ceva ce mi-a apărut după experienţa avută”, a spus Elsie. „Este un dar pe care cu
siguranţă nu l-am avut înainte. Am aflat că pot ajuta oamenii şi voi continua să o fac.
Nu ştiu ce mi s-a întâmplat în acea noapte. Ceea ce ştiu sigur este că ceva mi-a rămas
de pe urma acelei experienţe. Intr-un fel, din această cauză, acum sunt o persoană mai
bogată sufleteşte.”
Graham Allen 17 iunie 1979 Newbury
Berkshire
Pictorul şi decoratorul Graham Allen avea doar 20 de ani când s-a petrecut întâmplarea
despre care el astăzi este convins că a fost o întâlnire de gradul IV.
Graham locuia în Staffordshire iar logodnica lui, Charlotte, astăzi soţia lui, locuia în
Maidenhead, Berkshire.
Cei doi îndrăgostiţi se înţeleseseră să petreacă preţioasele weekcnd-uri împreună.
Conform înţelegerii, un vveekend mergea ei în Maidenhead şi rămânea la Charlotte, urmând
ca în weekend-ul viitor să vină ea să stea la el.
în acel weekend care se va dovedi a fi special, era rândul lui Graham să călătorească
spre Maidenhead. Spre norocul lui avusese de lucru în Birmingham, ceea ce însemna că
avea de străbătut un drum mai scurt ca de obicei.
„Era o zi de vineri, înainte de cea mai lungă zi a anului 1979”, şi-a reamintit Graham.
„Era 17 iunie. Lucrasem în Birmingham, într-un loc numit Shirley. Eram mai aproape de
Maidenhead pentru că mă aflam deja pe autostrada A34, drumul meu obişnuit.”
Şi-a terminat treaba în jurul orei patru, şi-a strâns instrumentele şi şi-a făcut bagajul
pentru weekend. Când a ieşit afară, l-a izbit căldura acelei după-amiezi. Soarele strălucise
întreaga zi, astfel că atunci când s-a suit în maşină s-a simţit ca într-un cuptor.
A deschis geamul de lângă el ca să respire aer curat. Şi-a început călătoria în jurul orei
patru şi jumătate, pe un drum pe care-1 cunoştea foarte bine. Era pregătit să guste plăcerea
unei călătorii liniştite.
Soarele strălucea, era cald, şoseaua nu era aglomerată... condiţii perfecte pentru o
călătorie, mai ales că mergea să-şi
petreacă sfârşitul de săptămână cu femeia iubită.
Conducând cu radioul deschis, bucurându-se de curentul de aer care intra pe geam, a
străbătut o bună parte a lui Stratford-Upon-Avon, în ciuda traficului turistic. A ajuns repede
la drumul de centură spre Oxford. După o scurtă aşteptare, normală pentru o oră de vârf, a
luat-o spre sud, intrând în zona rurală. Se apropia de răscrucea de unde o lua spre
Maidenhead.
„îmi aduc aminte că am oprit la un refugiu. O maşină sport plină cu fete m-a depăşit.
Am ocolit refugiul şi am auzit la radio anunţul crainicului: este şase fiirâ cinci minute
Au trecut câteva clipe până au pus o altă casetă şi radioul a înccput să cânte. Apoi
muzica a început să se audă neclar, după carc s-au auzit nişte zgomote puternice şi s-a oprit
complet.
„Probabil că trec pe sub un cablu de înaltă tensiune”, s-a gândit Graham „Se va auzi
din nou într-o clipă.”
Dar radioul nu şi-a revenit. Hotărât să nu renunţe la compania muzicii, Graham s-a
aplecat şi a început să umble la butoanele aparatului, pentru a-1 face să funcţioneze.
încercarea lui a fost fară folos. Indiferent cum l-a reglat, radioul s-a încăpăţânat să rămână
tăcut. Pentru câteva scurte momente, n-a mai privit şoseaua, îndreptându-şi atenţia spre
aparat, în încercarea de a-i găsi defecţiunea. Luminile aparatului erau aprinse, aparent totul
era în ordine, dar difuzorul rămânea mut.
Intre timp, cerul senin şi însorit s-a întunecat şi a început să plouă. Nevenindu-i să
creadă, a pus în funcţiune ştergătoa- rele, pentru a înlătura uriaşele trombe de apă care îl
împiedicau să vadă clar şoseaua.
„M-am gândit că este o furtună de vară şi că fetele din maşina sport vor fi udate până
la piele.”
Lui Graham i-au trebuit câteva secunde să se obişnuiască cu ploaia şi, uşor nedumerit,
a continuat să conducă. Treptat nedumerirea s-a transformat într-o stare din ce în ce mai
pronunţată de nelinişte. Din anumite motive, nu mai reuşea să recunoască
drumul, pe care ar fi trebuit să-l cunoască foarte bine.
Bornele pe lângă care trecea, clădirile, bisericile, casele, nimic nu i se mai părea
cunoscut. Era incredibil faptul că nu mai recunoştea absolut nimic, când drumul acesta îl
parcursese de atâtea ori. Conducând maşina de-a lungul şoselei cu dublu sens, a cercetat
orizontul, pentru a-şi da seama cât mai avea de mers până la răspântie.
Apoi, deodată, teama s-a dovedit îndreptăţită. Văzuse un indicator pe care scria
Newbury trei mile.
Depăşise răspântia. Cum a putut să nu observe drumul spre Maidenhcad? Nu i se mai
întâmplase niciodată până atunci. Drumul era bine semnalizat de indicatoare şi ar fi trebuit
să-l observe. Furios pe el însuşi, a întors maşina şi a luat-o la dreapta spre intrarea unei
ferme.
Următorul lucru de care şi-a amintit a fost că stătea în maşină, motorul mergea, iar
radioul funcţiona normal. Maşina se afla la intrarea fermei, dar acum era cu faţa la
autostradă.
Ploaia se oprise; maşina şi şoseaua erau complet uscate.
Acum Graham era cu adevărat nedumerit. Avea doar un singur lucru de făcut: trebuia
să parcurgă înapoi drumul până la răspântia spre Maidehead. S-a uitat la ceas, era şase şi
cinci minute, trecuseră doar zece minute de când auzise ora anunţată la radio şi aceasta se
întâmplase cu siguranţă înainte de a depăşi răspântia. S-a gândit că nu va trebui să se
întoarcă prea mult înapoi.
Graham a fost uimit când a descoperit că drumul spre Maidenhead era la 15 mile
înapoi, iar locul unde auzise anunţul la radio era la încă 5 mile depărtare.
Parcursese 20 mile în doar 10 minute.
 Restul călătoriei spre Maidenhead l-a petrecut fără evenimente deosebite. Era aşteptat
la ora şase şi jumătate, dar a ajuns la şapte şi un sfert seara.
„Logodnica mea mă aştepta”, şi-a amintit Graham. „A venit alergând. Dar n-ain putut
ieşi din maşină. Parcă aveam picioarele legate, nu le puteam mişca şi îmi tremurau. M-am
simţit îngheţat şi lipicios. Charlotte a găsit situaţia comică.
M-a ajutat să cobor din maşină râzând. I-am spus doar atât: Nu mă vei crede ce-am
păţit. Apoi, în timp ce ne beam ceaiul, i-am povestit întreaga întâmplare.”
Următoarele câteva luni de zile, somnul lui a fost întrerupt în mod regulat de bizare
aduceri-aminte ale unor întâmplări şi evenimente ciudate, pe care avea senzaţia că le-a trăit,
dar nu ştia unde sau când.
A încercat să ignore aceste vise urâte, aşa cum le numea el, şi într-o oarecare măsură a
şi reuşit până la revelionul anului 1987. De atunci, întâlnirea din 17 iunie 1979 nu i-a mai
dat pace.
Graham şi Charlotte locuiau acum la Rugeley, Stafford- shire, cu cei patm copii ai lor.
S-au culcat ca de obicei, dar Graham a fost trezit brusc din somn la ora trei noaptea.
„Eram înapoi în maşina mea, în acea zi de vară din 1979”, ne-a povestit Graham.
„Brusc, am fost înconjurat de o lumină aurie. Maşina stătea pe loc şi am auzit un murmur
înfundat.
Apoi, am văzut pe partea cealaltă a drumului un om plimbându-şi câinele. Intrasem în
panică şi am început să strig, să-l chem să mă ajute.
Murmurul a devenit mai intens. Lumina aurie strălucea tot mai puternic, în timp ce
maşina începuse să se ridice încet deasupra pământului.
Am văzut maşina ridicându-se, după care n-am mai văzut nimic”, şi-a amintit Graham.
„Apoi am auzit un zgomot ascuţit în cap şi m-am trezit într-o cameră luminată, culcat pe o
suprafaţă netedă.”
Graham stătea întins pe spate şi nu se putea mişca. Când a deschis ochii, a văzut trei
fiinţe extraterestre uitându-se la el. Ochi mari, piele netedă, cam atât a putut să-şi
amintească Graham despre acele fiinţe. Ele păreau că-i fac ceva.
Brusc, Graham s-a trezit în patul său. De undeva de deasupra se auzea un murmur,
îndeajuns de puternic pentru a-i trezi din somn soţia şi copiii.
Graham a fost intervievat de cercetătorii ufologi. Părerea lor este că cele povestite pot
constitui o întâlnire de gradul IV. Graham le-a descris fiinţele văzute în vis. El a fost foarte
bucuros să coopereze cu cercetătorii, fenomenul OZN începând să-l intereseze foarte mult.
Experienţa trăită a avut nişte efecte ciudate asupra lui Graham, alimentată de credinţa
lui că a fost răpit de extrate- reştri. El susţine că primeşte mesaje telepatice, ce conţin infor-
maţii despre construirea unor aparate antigravitaţionale.
La momentul experienţei din 1979, martorul nu fusese „contaminat”. In acea perioadă,
fenomenul OZN îi era complet necunoscut.
Astăzi, el este foarte interesat de ufologie, luând legătura şi cu alte persoane ce au avut
experienţe similare, pentru a schimba informaţii.
David Thomas
8 februarie 1985
Pwllheli
North Wales
David Thomas cunoştea cele patru mile şi jumătate, dintre Pwllheli şi satul său, ca pe
propria-i palmă. Nu avea importanţă că era ora trei dimineaţa şi afară un întuneric beznă,
lumina stelelor îi era de ajuns pentru găsi drumul spre casă.
Era mulţumit că, deşi ninsese abundent aproape peste tot în Marea Britanie, iubita lui
peninsulă Lleyn fusese cruţată. Căldura Marii Irlandei tempera şi cea mai friguroasă iarnă.
Era bine dispus şi nu-1 deranja nici frigul tăios al nopţii, nici stratul subţire de zăpadă.
Petrecuse o noapte fierbinte, în compania muzicii şi a prietenilor săi. Băiatul de
nouăsprezece ani mai auzea încă în urechi ritmul şi acordurile muzicii.
După douăzeci de minute de mers, David ar fi putut jura că a început din nou să audă
sunetele muzicii. S-a oprit şi a ascultat atent.
Tăcere, o tăccre asurzitoare. O nemişcare stranie, o linişte netulburată de obişnuitele
zgomote ale unei nopţi la ţară. Nici un freamăt de noapte, nici măcar adierea vântului.
Totuşi, ceva se auzea. Nu era o muzică, ci un murmur. Slab, dar cu siguranţă se auzea
un murmur. Era ca bâzâitul unui generator electric. Dar David cunoştea îndeajuns de bine
acea regiune pentru a şti cu certitudine că nu exista nici un generator pe o distanţă de câteva
mile.
A scrutat întunericul spre acea parte a câmpiei de unde venea zgomotul. Ascultând cu
atenţie, a încercat să localizeze sursa acelor sunete.
Nu era îndeajuns. Trebuia să meargă să vadă ce e. A părăsit şoseaua şi a luat-o direct
prin iarba îngheţată a câmpiei. Pe măsură ce înainta, singurul zgomot care tulbura
insistentul murmur era scârţâitul propriilor paşi pe zăpada îngheţată ce acoperea iarba.
Murmurul devenea tot mai puternic. Se auzea tot mai bine pe măsură ce David
străbătea câmpia, încercând să străpungă întunericul pentru a descoperi sursa lui. Apoi,
deodată, a văzut un obiect mare, negru, cu contururi şterse. Plutea la aproximativ două
picioare şi jumătate deasupra câmpului. Abia îl observase când a sesizat că ceva atenua
lumina stelelor.
Apropiindu-se tot mai mult, David şi-a concentrat toată atenţia spre ciudata apariţie,
pentru a observa cât mai multe amănunte. Obiectul avea o cupolă şi era sub formă de disc.
Măsura aproximativ 25 de picioare în diametru şi 20 în înălţime. Avea o mulţime de antene
sau stabilizatoare, ferestre în partea de sus şi tot acolo părea că are o scară de acostare.
David nu a văzut nici o sursă de lumină, dar obiectul avea o aură nedefinită, fluorescentă.
în timp ce stătea acolo în frig şi întuneric, cercetând acel ciudat obiect plutitor, atenţia
lui David a fost atrasă de ceea ce se petrecea pe una din laturile obiectului. Mutându-şi
privirea, a văzut un grup de mici siluete îndreptându-se spre el. Grupul format din nişte
fiinţe care semănau a bărbaţi, venea cu siguranţă spre el. David a fost biruit de instinctul de
a fugi. Dar când s-a hotărât s-o facă, era deja prea târziu. Drumul îi era blocat de o altă
apariţie cu aspect umanoid. încremenit, David a simţit o mână strângându-i braţul şi
trăgându-1 spre acel ciudat obicct plutitor.
„Mi-au vorbit, dar nu aşa cum îşi vorbesc oamenii”, şi-a amintit mai târziu David „Era
ca şi cum mi-ar fi vorbit în cap. îmi spuneau că totul e în ordine, să nu mă sperii.”
David a fost dus spre navă; era straniu că nu simţea pământul sub picioare. Nu ştie
bine cum a intrat în acel obiect, dar s-a trezit într-o încăpere spaţioasă, goală. Cei care-1
capturaseră îl lăsaseră singur.
Cât timp a stat acolo, a rememorat detaliile pe care le observase când fusese în
apropierea răpitorilor. Aveau aspect umanoid, pe cap purtau nişte caschete octogonale care
nu aveau nimic caracteristic, în afara unor luminiţe slabe acolo unde ar fi trebuit să aibă
ochii. Erau îmbrăcaţi în costume cenuşii cu nişte curele de culoare aurie, care semănau cu
bretelele noastre; aveau cizme negre până la genunchi şi purtau mănuşi.
 Studiindu-i în timp ce era escortat spre navă, David s-a gândit că-i reaminteau de ceva
văzut în trecut. Apoi, brusc, asemănarea l-a izbit. Semănau cu roboţii pe care-i văzuse
deseori în filmele ştiinţifico-fantastice ale anilor ’55. Această asemănare l-a izbit probabil
datorită modului lor de a-şi mişca mâinile şi picioarele, într-un fel rapid şi pretenţios.
David estimează că a fost lăsat singur în acea încăpere în jur de cincizeci de minute.
Este convins că în acest răstimp răpitorii l-au ţinut sub observaţie. Dacă această concluzie
este rezultatul propriei lui deducţii sau i-a fost comunicată telepatic, nu este sigur. Dar, pe
parcursul experienţei, a auzit tot timpul
„voci în cap”, după cum cl însuşi s-a exprimat.
Din motive pe care nu şi le poate explica, David nu a simţit nici un fel de teamă în
timp ce se afla pe navă, deşi mai târziu a fost terorizat de frică.
După o primă examinare, David a fost introdus într-o cameră de control, după cum a
descris-o el. în încăpere erau trqi sau patru aparate TV, iar un perete întreg era ocupat de un
imens ecran. El crede că fiinţele l-au înştiinţat că a fost decontaminat şi că apoi a fost
pregătit pentru o schimbare programată la un anumit moment. Aceste informaţii i-au fost
transmise printr-o formă de telepatie.
Atunci, David şi-a dat seama că aeronava decolează. „Dar nu am simţit nici un fel de
mişcare. Stăteam doar şi mă uitam pe ecran. Am văzut că treceam pe lângă Jupiter, Saturn,
şi că ajungeam undeva dincolo de Pluto, unde nava a acostat lângă o navă-mamă.”
Pe bordul celei de-a doua nave, David a fost supus unui examen medical. în timp ce
stătea întins pe o masă de examinare, situată în centrul încăperii, una din fiinţe arăta spre el
cu un instrument lung având un capăt ascuţit. El susţine că a doua zi ar fi observat pe corp
anumite semne semănând cu nişte arsuri şi crede că i-au fost făcute chiar cu acel
instrument.
„Nu am simţit nici o arsură în momentul respectiv”, a povestit David cercetătorilor.
„N-am ştiut ce mi-au făcut până când n-am văzut în ziua următoare semnele.”
David era contrariat de un amănunt din timpul examinării medicale. El ne-a explicat:
„Mi-au studiat întregul corp dar au insistat în mod special, un timp mai îndelungat, să
cerceteze organele melc genitale. Nu ştiu dacă nu cumva încercau să-şi dea seama dacă
sunt bărbat sau femeie.”
Apoi i-au fost puse sonde la nivelul capului, toracelui, şi în jurul gâtului. Ritmul de
bătaie al inimii i-a fost accelerat, apoi i-a fost încetinit, după cum doreau examinatorii.
David îşi aminteşte de o cerere foarte bizară formulată de ei: „să le acorde permisiunea să-i
ia ochii pentru o examinare suplimentară”. Bineînţeles că a refuzat.
Una din fiinţe i-a luat o casetă muzicală din buzunar şi probabil a cercetat-o în
încăperea alăturată. David îşi aminteşte comicul situaţiei create atunci: să auzi atât de
pământescul ritm al unei melodii heavy rock pe o navă extraterestră.
David este convins că într-o altă discuţie de natură telepatică, fiinţele extraterestre i-au
spus că au venit de pe o planetă situată dincolo de constelaţia Lyra, că ei respiră oxigen pur
şi nu le place atmosfera poluată a pământului. I-au mai comunicat că îşi stabiliseră temporar
baza în Greenland, că au avut şi alte baze pe Lună, dar au fost nevoiţi să le distrugă pentru a
nu fi descoperite de sondele de cercetare sau de vizitatorii veniţi de pe Pământ. I-au declarat
lui David că studiile lor asupra planetei noastre sunt bazate pe principiul noninterferenţei.
Dar nu i-au mai explicat cum se împacă politica de neamestec cu răpirea lui.
David a povestit cercetătorilor că a fost întrebat despre SUA şi NASA. Tot el spune că
i s-ar fi adus la cunoştinţă că una din navetele spaţiale Voyager a fost capturată pentru a fi
analizată, şi că verdictul lor a fost că este foarte primitivă.
David nu ştie precis când a fost transportat de la nava-mamă înapoi pe prima navă, dar
a fost conştient de drumul de întoarcere pe Pământ. Brusc, s-a trezit pe acea câmpie pustie
din North Wales. Ultima amintire a fost cea a ciudatului obiect dispărând în cerul nopţii. El
şi-a amintit clar că a încercat senzaţia de ameţeală după ce a părăsit nava extraterestră. Apoi
a avut impresia că pluteşte, senzaţii pe care şi le-a explicat ca fiind cauzate de respirarea
unei atmosfere mult mai bogate în oxigen.
Tânărul a fost reperat pe şosea de o maşină de patrulare a poliţiei. Ofiţerul de poliţie a
oprit maşina şi, văzându-1 că se clatină l-a întrebat dacă a băut sau a consumat droguri.
Satisfăcut că nu încălcase legea, poliţistul l-a condus pe David până
acasă, unde au ajuns la cinci şi jumătate dimineaţa.
Drumul pe jos de o oră şi un sfert de la casa prietenului său la el acasă îi luase de două
ori mai mult, cu toate că o parte din drum fusese adus de maşina poliţiei.
Cum a ajuns acasă, David a fost cuprins de spaimă, probabil o reacţie întârziată
datorată impresionantei întâlniri. Deşi se afla în siguranţă în mijlocul familiei, se simţea
încă într-o stare de şoc.
După ce a aflat ce i se întâmplase, mama lui a hotărât că David are nevoie de ajutor
pentru a-şi aminti exact prin ce a trecut şi pentru a-şi completa golurile din memorie.
Două zile mai târziu, au telefonat la singurul grup de cercetători ufologi al cărui număr
l-au putut afla, Contact International.
Da, Contact era interesat să cerceteze acest caz, li s-a spus, vor fi căutaţi de ei.
Familia lui Thomas a aşteptat şapte zile, după care doamna Thomas, îngrijorată de
violentele coşmaruri ale fiului ei, s-a decis să facă ceva. în dimineaţa zilei de 17 februarie
1985 l-a suit pe fiul ei în maşina familiei şi au plecat spre îndepărtatul Oxfordshire, unde se
afla Cartierul General al organizaţiei Contact International.
Au ajuns la destinaţie încă de cu noapte şi au aşteptat în maşină ivirea zorilor. David
era palid, răvăşit şi tremura de spaimă. S-a lăsat îndelung rugat de mama lui să-şi poves-
tească experienţa trăită. A facut-o fără nici o tragere de inimă, reînnoindu-şi dorinţa de a i
se păstra anonimatul. De asemenea, nu a acceptat să vorbească cu poliţia sau să-şi facă
publică întâmplarea.
Un tânăr obişnuit, David a fost deschis şi coerent în relatarea sa. Nu a dat frâu liber
imaginaţiei şi nu ar fi avut nimic de câştigat din născocirea unei astfel de poveşti. Nu a
manifestat un interes deosebit faţă de fenomenul OZN şi se pare că nu a fost contaminat de
literatura despre răpiri.
Părea un tânăr echilibrat şi nu căuta doar să atragă atenţia asupra lui. Dar era terorizat
de frică.
Cercetătorilor le-au trebuit câteva şedinţe pentru a stabili cauza terorizantei spaime ce
ameninţa să întunece viaţa acestui om.
în timpul unui interviu, David le-a mărturisit că una din comunicările telepatice cu
fiinţele extraterestre stă la originea spaimei sale. Acestea i-ar fi spus că se vor mai întoarce
pe Pământ şi că îl vor căuta din nou.
Ne vom revedea, i-au comunicat extratereştrii.
„M-au ales, m-au instruit şi se vor întoarce să mă caute”, a spus David, cu o teamă
îngrozitoare zugrăvită pe faţă.
Cercetătorii i-au explicat că este foarte important să i se mai întâmple o a doua
întâlnire cu extratereştrii. Au căutat să-l convingă că vorbele extratereştrilor erau ambigue,
putând fi pur şi simplu o urare de rămas bun.
Cu toate acestea, a fost imposibil să-l liniştească. Tânărul a avut în continuare
coşmaruri. Pentru familia lui a devenit ccva obişnuit să-l audă trezindu-se noaptea inundat
de o transpiraţie recc şi strigând îngrozitor prin casă.
Suferinţa lui David era atât de mare, încât mama lui a contactat un psiholog. El i-a
recomandat terapie prin hipnoză. După un număr de şedinţe, David a reuşit să se împace cu
ideea celor întâmplate. A înţeles că trebuie să meargă mai departe, să-şi continue viaţa. Nu
putea trăi cu teamă tot restul vieţii.
Astăzi, el are o căsnicie reuşită şi a reuşit să depăşească efectele experienţei răpirii,
considerând-o ca aparţinând trecutului. Refuză să mai discute despre acel incident,
indiferent de împrejurare. Părerea lui despre fenomenul răpirilor şi OZN-uri rămâne un
secret.
Dar, aşa cum a subliniat într-una din discuţiile cu cercetătorii, experienţa trăită l-a
schimbat.
Când a fost întrebat ce a învăţat după cele întâmplate, David a răspuns: „Noi oamenii
ne închipuim că suntem grozavi, nu-i aşa? Dar suntem de fapt foarte mici, neînsemnaţi. De
ce oamenii vor să distrugă ceea ce e frumos în lume? Asta te pune pe gânduri.”
David este acum un înfocat susţinător al protecţiei mediului, a început să compună
muzică şi să scrie poezii.
Una din primele poezii pe care a scris-o după întâlnirea cu extratereştrii poartă un titlu
care te intrigă: Atomul.
Cercetătorii care au investigat cazul Thomas au fost unanim de acord că reprezintă un
caz clasic de întâlnire cu extratereştrii. Au adus drept argumente nu numai lanţul de
evenimente relatate, ci şi calitatea martorului implicat.
Dar un tânăr fără serviciu este un martor de calitate?
„De regulă, în investigarea unui caz, conţinutul emoţional este mai important decât
conţinutul faptic”, a afirmat un cercetător care a petrecut multe ore în discuţii cu martorul.
„Conţinutul emoţional al acestui caz a fost convingător. L-am intervievat pe David de două
ori de-a lungul anilor, prima dată imediat după eveniment, iar a doua oară câţiva ani mai
târziu. Frica întipărită pc faţa accstui tânăr nu putea fi prefăcută. Când am fost prima dată în
North Wales pentru a-1 întâlni, am discutat despre tot felul de lucruri şi mi-a răspuns foarte
liniştit. Era perfect raţional şi se simţea în largul lui. Dar s-a schimbat complet când am
abordat subicctul experienţei trăită de el. Nu-şi găsea locul, fuma ţigară după ţigară, îşi
frângea mâinile. Comportamentul lui era cel al unui om înspăimântat. Nu voi uita niciodată
frica din privirea lui. Puteai vedea broboane de sudoare apărându-i pe frunte în timp ce îl
convingeam să-mi povestească detaliile întâlnirii. Se simţea stânjenit de interesul pe care
începuse să-l aibă faţă de poezie, în aşa măsură încât m-a pus să jur că nu voi spune despre
asta prietenilor lui.” Câţiva ani mai târziu, când a fost din nou intervievat, David a avut
aceeaşi reacţie.
In acea perioadă, făcuse deja hipnoterapie pentru a scăpa de coşmaruri şi de crizele de
frică îngrozitoare.
„Era mai în vârstă, mai matur şi era hotărât să lase incidentul pe seama trecutului. Cu
adevărat nu-şi dorea să vorbească despre cele întâmplate. Dar, când am început să-l întreb
despre detaliile experienţei, pe faţă i s-a întipărit o expresie de teamă. Tânărul bărbat relaxat
şi sigur de el s-a transformat într-un pachet de nervi. Cu siguranţă, David Thomas nu se
prefăcea. Sunt convins că el credea sincer că cele petrecute i s-au întâmplat cu adevărat.
Acele întâmplări îl îngrozeau şi probabil că şi astăzi continuă să-l urmărcască. Nu poţi
simula o suferinţă atât de mare, încât cere hipnoterapie pentru a o trata.”
 Urmărirea
Oare vederea unor lumini ciudate, sau perioadele de timp pierdute inexplicabil, de care
martorii nu-şi amintesc, sau amintirea unor siluete de fiinţe extraterestre şi a unor scene
bizare, sunt toate acestea îndeajuns de reale pentru a ne face să ne gândim la „răpiri” a căror
cauză sunt extratereştrii? Chiar atunci când credibilitatea martorilor nu poate fi pusă la
îndoială, oare relatările lor nu pot fi explicate de o pierdere temporară a sănătăţii lor
mentale?
Să fie oare senzaţia de presiune resimţită în jurul capului de Elsie Oakensen, cheia
acestor trăiri? Există vreo explicaţie de natură fiziologică pentru evenimentele pe care ea
crede că le-a trăit? A fost durerea un indiciu că totul se întâmpla în capul ei, mai degrabă
decât în realitatea obiectivă?
Chiar ca înclină să creadă într-o explicaţie de natură religioasă.
Timpul pierdut inexplicabil de Graham Allen poate nu are altă cauză decât rătăcirea
datorată unei ploi torenţiale de vară. Visul pe care l-a avut cu şapte ani mai târziu a fost cu
adevărat atât de semnificativ? Desigur, poţi găsi motive de îndoială în fiecare dintre relatări.
Dar un investigator experimentat şi-a pus şi el toate aceste întrebări care se nasc în mintea
neîncrezătorului. Şi el a trebuit să găsească răspunsuri satisfăcătoare, înainte de a-şi
continua cercetarea.
Nu, nu a existat nici o dovadă că senzaţia de presiune simţită de Elsie Oakensen ar fi
fost simptomul unei boli. în plus, există mărturia celor patru doamne, membre ale Insti-
tutului Femeilor, despre apariţia unui obiect similar.
Nu, Graham Allen este convins că experienţa ieşirii din timp a fost mai mult decât o
simplă rătăcire. El cunoştea mult prea bine regiunea ca s-o fi luat pe un drum greşit.
Totodată, crede că experienţa avută şapte ani mai târziu a fost semnificativă. Cu siguranţă,
murmurul, auzit în ace moment, a fost un fapt real, pentru că i-a trezit soţia şi copiii din
somn.
Datorită faptului că pot exista atâtea semne de întrebare, investigatorul experimentat le
cere frecvent martorilor să se supună hipnozei. începând cu cazul americanilor Betty şi
Bamey Hill din anii ’60, regresia hipnotică a devenit instrumentul favorit al ufologilor. S-a
argumentat că mărturia făcută sub hipnoză nu poate fi simulată, datele obţinute pe această
cale fiind considerate valabile.
Totuşi, în 1977, americanul Alvin Lawson a realizat un experiment în scopul testării
credibilităţii relatărilor făcute sub hipnoză. Mai întâi a adunat un grup format din oameni
care credeau sincer că au fost răpiţi de fiinţe extraterestre. I-a supus hipnozei şi le-a cerut să-
şi descrie experienţa trăită.
De asemenea, el a mai alcătuit şi un al doilea grup, format din persoane cărora li s-a
explicat cum decurge un fenomen de răpire, după care li s-a cerut să născocească o astfel de
experienţă din propria lor imaginaţie. A fost hipnotizat şi cel de-al doilea grup şi li s-a cerut
să povestească experienţa trăită de fiecare în parte.
Uimitor, răpiţii închipuiţi au povestit cu mai multe amănunte experienţele lor ireale
decât adevăraţii martori. Astfel s-a ajuns la concluzia că cei care vor să mistifice adevărul
sub hipnoză au posibilitatea să o facă.
A fost foarte interesant faptul că povestirile despre falsele răpiri conţineau foarte multe
informaţii care nu fuseseră furnizate de cercetători.
Criticile aduse testului Lawson s-au bazat pe realitatea că în 1970, în California, foarte
puţine persoane nu auziseră încă de fenomenul OZN. într-adevăr, în zilele noastre, mulţi din
cei care susţin sincer că au trăit o experienţă de răpire au inevitabil deja cunoştinţe despre
OZN-uri.
Totuşi, există o mare diferenţă între relatările persoanelor de bună credinţă şi a celor
care doar îşi imaginează că au fost răpiţi: răspunsul emoţional. Persoanele care au fost
răpite cu adevărat retrăiesc emoţiile avute în timpul răpirii atunci când se află sub hipnoză.
Falşii răpiţi îşi povestesc experienţa ca şi cum ar descrie un program văzut la TV.
Dar mai există o ambiguitate în acest test, din cauza căreia nu putem fi siguri de
concluzie. Cei care susţin că au fost victimele unei răpiri sunt conştienţi de ceea ce li s-a
întâmplat şi de aceea sunt atât de înfricoşaţi. Cei care sunt conştienţi că totul c rodul
imaginaţiei lor, n-au nici un motiv de teamă.
Şi alte studii au pus la îndoială seriozitatea mărturiilor date de persoane aflate în transă
hipnotică.
Hipnoza poate avea efecte negative secundare serioase asupra unor persoane, dacă cel
care conduce experienţa nu e destul de priceput sau e rău intenţionat. Din aceste motive şi
datorită îndoielilor asupra autenticităţii mărturiilor obţinute pe această cale, BUFORA a
impus un moratoriu cu privire la regresia hipnotică cu câţiva ani în urmă, care este valabil şi
astăzi.
Experienţa acumulată a mai arătat că nu este întotdeauna uşor să convingi martorul sau
presupusul răpit să treacă printr-o încercare atât de chinuitoare, cum consideră unii hipnoza.
Iar uneori rezultatele sunt sub aşteptări.
Dar în cazul Christinei Smith rezultatele au fost uimitoare.
Christine Smith (pseudonim)
4 martie 1982
Skipton
North Yorkshire
Totul s-a petrecut în jurul orei zece şi un sfert, în noaptea zilei de joi, 4 martie 1982.
Acesta a fost momentul când viaţa atât de banală, guvernată de logică şi de raţiune a
Christinei Smith, a cunoscut o cotitură radicală.
Christine Smith, mamă a doi copii şi o strălucită femeie de afaceri, avea pe atunci 36
ani. Tocmai îşi vizitase mama în Morecambe şi acum, la volanul maşinii sale, se îndrepta
spre casă, în Skipton, North Yorkshire. Nu avea nici cea mai mică bănuială că va fi obligată
să-şi reconsidere modul de a privi viaţa şi de a înţelege universul, numai datorită
evenimentelor ce urmau să se petreacă.
Petrecuse o după-amiază plăcută în compania mamei ei, iar acum conducea de-a lungul
tăcutei şosele de ţară cu o viteză de 50 de mile pe oră. Alături de ea, în maşină, dormea pe
jos câinele ciobănesc al familiei.
Era o noapte senină şi rece. Adâncită în gânduri, abia dacă a observat că a ajuns la
graniţa dintre Lancashire şi Yorkshire, pe un drum noroios şi accidentat.
Luna strălucea pe un cer plin de stele, în timp ce maşina se deplasa acum pe autostrada
A65, străbătând ultimele 50 de mile ale călătoriei. Era un drum pe care îl făcuse de foarte
multe ori.
Era preocupată de problemele casnice ce o aşteptau acasă şi care nu puteau fi amânate
pentru a doua zi. Dar, după ce le va da de capăt, se va bucura de un somn odihnitor care o
va întări pentru o nouă zi de lucru.
Se apropia de izolatul Coniston Cutting, situat nu departe de Skipton. De aici şoseaua
străbătea o întinsă colină, de cealaltă parte a carosabilului fiind o pantă abruptă. O singură
maşină venind din direcţia opusă a depăşit-o. Christine i-a urmărit farurile până au dispărut
în depărtare.
în acest ţinut întins şi mocirlos, începând de la Coniston Cutting puteai zări de la
distanţă farurile oricărui vehicul ce s-ar fi apropiat dintr-un sens sau altul. Străbătând în
întuneric şoseaua pustie, maşina Christinei părea singură în acel moment din noapte.
Deodată, cu coada ochiului, a sesizat o lumină care venea din laterala maşinii.
întorcându-se, a văzut că întreg flancul maşinii era învăluit de o lumină blândă, albăstruie.
Abia apoi, uitându-se în oglinda retrovizoare, a zărit alte două lumini. Erau două
lumini ciudate, de mărimea farurilor maşinii, una având culoarea albastră, iar cealaltă fiind
roşie. Pluteau în spatele maşinii, puţin mai sus de capotă. Pur şi simplu urmăreau maşina,
stând una în spatele celeilalte, cea albastră în faţă, cea roşie în spate. După spusele
Christinei, luminile erau strălucitoare dar în acelaşi timp estompate, şi erau însoţite de alte
luminiţe mai mici. După câteva clipe, au dispărut din spatele maşinii ca să reapară în partea
ei laterală.
A încercat să găsească o explicaţie logică acestei apariţii. Poate erau doar farurile unui
camion de mari dimensiuni ce a ajuns-o din urmă. Totuşi, erau prea sus şi aveau culori
stranii...
Indiferent ce erau, păreau că nu deranjează deloc câinele care dormea nepăsător,
neavând habar de neliniştea crescândă a stăpânei sale.
„Revino-ţi în fire, fetiţo!”, s-a încurajat singură Christine, hotărâtă să se concentreze
asupra drumului. Mai avea doar câteva mile de străbătut.
Dar, treptat, a început să fie copleşită de frică. O rază de lumină albă, pură, a ţâşnit de
undeva de sus şi a luminat şoseaua lângă portiera maşinii.
Un cerc de lumină, cu un diametru mai mare de 15 picioare, a apărut mai întâi lângă
şosea, pe câmp, după care s-a mutat pe partea carosabilă a drumului. Pe neaşteptate, vehi-
culul a fost înconjurat de o centură de energie luminoasă.
„Am simţit că mi se face frig”, ne-a relatat ea mai târziu. „Ceva nu era în ordine,
pentru că radiatorul funcţiona.”
Ca şi alte persoane care ne-au relatat experienţele lor, Christine a fost surprinsă de
tăcerea stranie din jur. Era o linişte nefirească, se auzea doar zgomotul motorului şi acesta
turuia anormal de tare.
Adunându-şi toate puterile, Christine a apăsat acceleratorul. Trebuia să conducă,
trebuia să se concentreze, în ciuda spaimei provocate de straniile lumini ce o urmăreau. Ar
fi vrut să oprească maşina, să ţipe şi să-şi îngroape faţa în mâini, să nu mai ştie de nimic!
Dar a rezistat şi, după o perioadă care ei s-a părut o eternitate, a observat că lumina se
distanţase la aproximativ o jumătate de milă de maşină.
S-a trezit la realitate când nişte lumini de faruri, adevărate de data aceasta, au
semnalizat apropierea unui autocamion. Chiar în momentul în cai c luminile vehiculului de
mare tonaj au apărut la orizont, fasciculul s-a îndepărtat şi cele două lumini, roşie şi
albastră, au dispărut.
înfricoşată că ar putea reapărea, Christine şi-a continuat călătoria cu ultimele puteri. A
început să prindă curaj la vederea clădirilor binecunoscute şi a indicatoarelor din Skipton.
Mai avea puţin până când va fi în siguranţă acasă.
A parcat maşina în faţa casei, cu un imens sentiment de uşurare. Totuşi nu scăpase
complet de încordarea fizică şi psihică la care o supusese urmărirea. Săptămâna care a
urmat s-a simţit complet epuizată datorită efectului traumatizant pe care l-a avut întreaga
întâmplare asupra ei.
Gerry, soţul Christinei, începuse să se îngrijoreze de întârzierea ei. îi era teamă să nu fi
păţit ceva. Era deja trecut de ora
11 noaptea şi trecuse o oră şi 35 de minute de când Christine părăsise casa mamei sale.
Traficul pe acea rută nu era aglomerat şi în mod normal tot drumul nu dura mai mult
de o oră. Văzând tulburarea soţiei sale, Gerry a fost nerăbdător să afle ce i s-a întâmplat.
El a acceptat cu uşurinţă povestirea Christinei. Această femeie inteligentă a fost
puternic marcată de experienţa trăită. Ea nu a fost preocupată de fenomenul OZN şi
niciodată nu a avut înclinaţii spre născocirea unor poveşti fantastice.
Următoarea zi după incident, Christine a observat alarmată că îi apăruse o roşeaţă pe
spate şi pe piept, ceea ce nu i se mai întâmplase vreodată Dar roşeaţa i-a dispărut în câteva
zile.
Povestirea ei s-a răspândit printre prietenii de familie. Unul dintre ei a relatat-o unui
coleg implicat în cercetările asupra OZN-urilor, care a contactat-o imediat pe Christinc
Punând condiţia să nu se facă publicitate în jurul mărturisirii ei şi să i se păstreze
anonimatul, Christine a fost de acord să le descrie experienţa sa.
După cc i-au fost acceptate condiţiile, ea le-a povestit şi repovestit cu lux de amănunte
tot ceea ce i s-a întâmplat. Povestirea Christinei a fost de fiecare dată aceeaşi. Pe măsură ce
au aflat toate amănuntele întâmplării, ufologii au fost convinşi că femeia a fost victima unei
răpiri. Luminile, proasta funcţionaro a maşinii, timpul pierdut inexplicabil, toate indicau o
întâlnire de gradul IV.
Evident, hipnoza era următorul pas. Cercetătorii au fost încântaţi când Christine a
acceptat. Dar nu aveau nici cea mai mică idee de cât de relevante vor fi rezultatele şedinţei
de hipnoză.
Imediat după ce a fost hipnotizată, noi date au fost scoase la lumină. Sub hipnoză,
relatarea Christinei nu numai că a demonstrat acuratcţca celor povestite de ea, dar a
evidenţiat alte momente pe care le uitase sau le înlăturase din minte ca fiind inexplicabile.
Hipnoza i-a permis să retrăiască ceea ce poate fi numită o discuţie cu o fiinţă
extraterestră.
Hipnoterapeutul a adus-o mai întâi în stare de transă, apoi a făcut-o să rctrăiască acea
noapte importantă. Christine era din nou la volanul maşinii sale. A descris în detaliu apariţia
luminilor... şi alte noi amănunte.
H: Auzi ceva?
C: Un bâzâit slab.
H: Cum te simţi ?
C: îmi este foarte frig.
H: Cum te simţi ?
C: Sunt foarte obosită, aş vrea să dorm. (Capul i-a alunecat într-o parte, ca şi când ar fi
adormit.)
H: Cum te mai simţi?
C: Simt ceva moale şi pufos atingându-mi gleznele şi picioarele.
H: îţi provoacă durere?
C: Nu, este o senzaţie foarte plăcută. Simt furnicături urcând de la picioare spre
genunchi.
La întrebarea dacă se află încă în maşină, Christine le-a răspuns că nu ştie unde se află
sau dacă stă pe un scaun sau întinsă. Dar poate auzi o respiraţie grea şi simte că un fel de văl
îi acoperă ochii.
H: S-ar putea să fii legată la ochi ?
C: S-ar putea. Prin văl pot zări o lumină strălucitoare cc se învârteşte.
A * t

In acest moment, Christine a început să-şi mişte corpul de la talie în sus, ca şi cum ar fi
urmărit o lumină rotitoare.
H: Mai simţi lucrul acela ciudat şi pufos pe picioare?
C: Da. Pare să-mi ţină picioarele. Mă simt foarte rece cu excepţia picioarelor. Ele îmi
sunt calde.
La o serie de întrebări nu a răspuns şi, pe neaşteptate, a întins braţele în faţă, îndoite din
cot.
H: Ce faci?
C: Nu le pot mişca. Ceva mi le ţine. Ceva îmi atinge corpul... aud un bâzâit.
Aici s-a terminat prima şedinţă de hipnoză. S-a hotărât să se facă o pauză până la
următoarea, care a avut loc pe data de 20 mai 1982.
Din nou a fost adusă până în momentul din trecut în care zărise luminile şi din nou, alte
informaţii au fost dezvăluite.
Sub hipnoză şi-a reiunintit că a simţit punându-i-se ceva în spate, în timp ce încă se afla
în maşină. „Luaţi-1! Mă doare”, a ţipat ea, fără să identifice fiinţa cu care vorbea.
Pe neaşteptate au reapărut „luminile rotitoare”. Punându-şi mâinile pe faţă, ea a spus:
„Obrajii îmi ard, mâinile îmi sunt fierbinţi. Indiferent ce e, se află deasupra maşinii...”
Starea Christinei s-a schimbat brusc. A început întâi să murmure, apoi să râdă. „Mâinile au
început să mă furnice”, a spus ca, râzând tot mai tare.
C: Este amuzant, mă cuprindc o senzaţie plăcută.
H: Mai simţi ceva la nivelul spatelui ?
C: Nu, nu în acest moment. Am simţit mai înainte şi le-am spus să-l ia.
H: Cui le-ai spus ?
C: Nu ştiu.
In acest moment al şedinţei, Christine a invocat o senzaţie ciudată la nivelul capului, o
senzaţie de presiune. „A început de aici” a spus ca, indicând un punct între ochi.
Senzaţia de presiune din jurul capului a persistat. După alte întrebări despre lumini şi
fasciculul de raze, Christine a spus că are o senzaţie ciudată în braţe. Cu braţele întinse în
faţă, ea gesticula ca şi cum ar fi pipăit ceva.
H: Ce vezi ?
C: Nu ştiu, e foarte întuneric.
A spus că are impresia că stă întinsă şi că simte ceva cald în apropiere.
C: Ei doresc să afle informaţii.
H: Ce fel de informaţii ?
Ei pot avea tot ce vor.
(Christine a izbucnit în hohote de râs)
C: Ei cred că asta e amuzant.
H: Atunci înseamnă că au simţul umorului ?
C: Desigur. Ei nu au încredere în noi...
In acest punct al discuţiei, investigatorul a intervenit punând câteva întrebări:
Investigatorul: De unde vin?
C: Dintr-o galaxie îndepărtată.
I: Unde locuiesc ?
 C: în Zircon, sau cam aşa ceva.
I: Ne vor lăsa să-i vedem?
C: Ei spun că vor să ne fie prieteni.
I: Eşti importantă pentru ei ?
C: Da, da, da. Bineînţeles.
I: Pentru că eşti femeie ?
C: Contează şi asta
I: De ce?
C: Putem comunica mai bine.
Christine a explicat că „extratereştrii” au multe modalităţi de comunicare, că sunt
foarte avansaţi şi că ne protejează. „Ei sunt ocrotitorii noştri. Sunt buni”, a spus ea.
I: De cât timp vin ci aici, pe pământ?
C: De secole.
I: Sunt ei zeii noştri ?
C: Noi le spunem aşa.
I: Da?
C: Din timpuri imemoriale le-am dat diferite nume.
I: Ce nume ?
C: Zeus este primul nume. Akaber.
După spusele Christinei, „Paznicii” au venit pe pământ pentru a ne ajuta. I-au spus că
ne pot ajuta folosindu-se de „puteri speciale”.
I: Faţă de cine dau ci socoteală ?
C: Unei forţe mai mare decât ei.
I: Dumnezeu ?
C: Noi îi spunem aşa.
Pe parcursul următoarelor patru ore de hipnoză, Christine a vorbit despre forţele bune
şi rele care guvernează pământul şi-i hotărăsc viitorul. A mai pomenit şi ceva despre o
ameninţare ce planează asupra planetei. Epuizată, a fost trezită din transă şi a fost de acord
să mai participe la o viitoare şedinţă.
Cea de-a treia şedinţă de hipnoză a început ca şi primele, de la acea noapte pe şosea.
Deodată, Christine s-a ridicat în picioare, privind undeva sus. Derutat, investigatorul a
întrebat-o:
I: Vorbim cu tine, Christine ?
C: Sunt Christine, şi tu vorbeşti cu Zeus.
I: întreabă-1 cum a călătorit până aici, din îndepărtata lui galaxie.
C: Pe o undă de lumină.
I: Călătoreşte cu un vehicul ?
C: Când e vorba de distanţe mari.
I: Cât de repede se deplasează vehiculul său ?
C: Atât de repede pe cât doreşte... presiunea îl împinge în jos.
I: Este dureros ?
C: Nu, este foarte greu.
I: Iţi este teamă?
C: Nu.
I: Zircon este numele planetei lor?
C: Ei spun că noi nu le cunoaştem planeta.
 I: Intreabă-i dacă viaţa se termină odată cu moartea.
C: Nu.
I: Dacă Zeus este Dumnezeu, trebuie să ne închinăm în faţa lui ?
C: Nu.
I: Poţi să numeşti şi alţi Dumnezei ?
C: Există mulţi Dumnezei, ei sunt implicaţi în tot ceea ce există.
I: Dacă Zeus are un nume, şi ceilalţi Dumnezei presupun că au un nume, nu-i aşa‘)
C: Narcias este numele care mi s-a spus.
Investigatorul a fost şocat când a întrebat-o pe Christine ce părere are de relatările
despre vizitatori ale altor martori la apariţii ale OZN-urilor. Răspunsul lui Christine a fost
vehement:
C: Nu aparţin acestei lumi. Sunt răi, răi, răi.
Cerându-i-se o dovadă, Christine a replicat: „La timpul potrivit”.
Un martor credibil, o bizară serie de întâmplări şi o serie de şedinţe de hipnoză care dau
de gândit.
Evenimentele petrecute în timpul acelei călătorii nocturne, ciudatele lumini şi
urmărirea erau îndeajuns de stranii.
Combinate cu „timpul pierdut” inexplicabil, cu certitudine acest caz are caracteristicile unei
răpiri.
Apoi regresia hipnotică a condus la un bizar schimb de întrebări şi răspunsuri cu o
fiinţă extraterestră numită Zeus.
Un alt caz clasic de răpire? O rară ocazie de a scruta necunoscutul ? Sau este doar un
alt caz de fantezii cu tot atâta credibilitate ca şi fantomele sau spiriduşii?
Cu toate rezervele privind hipnoza, cercetătorii serioşi consideră că acest caz prezintă
câteva detalii interesante. Din nou calitatea martorului, a celui răpit, merită să fie luată în
considerare. Referirile Christinei la Dumnezei şi Zeus o fac suspectă de contaminare. A citit
ea oare cartea lui Erich von Daniken „Carele Zeilor”? Dacă a citit-o, se poate ca idei ale
acestei teorii să fi rămas îngropate în mintea ei, aşteptând în stare latentă până când au fost
trezite de hipnoză.
Conform spuselor Christinei şi soţului ei ea n-a citit această carte, iar teoriile lui
Daniken îi sunt complet necunoscute.
Totuşi, teoria conform căreia vizitele extratereştrilor pe pământ ar explica miracolele
făcute de Zei în timpuri străvechi, a fost vehiculată în numeroase cărţi, filme şi spectacole
TV, pe care Christine e posibil să le fi văzut de-a lungul anilor.
Astfel încât, dacă acest caz al Christinei nu e mană cerească, cu siguranţă că este un
subiect de gândire.
 Recunoaşterea oficială
Oare ce se petrece pe pământ? Dacă am lua în considerare numai materialele adunate
în Anglia despre răpiri de persoane de către fiinţele extraterestre, tot ar fi suficient pentru a
înţelege că se petrece ceva ciudat.
Ţinând cont de miile de cazuri din întreaga lume, pare incredibil că nu se face o
investigare ştiinţifică, globală, concertată şi competentă asupra acestui fenomen.
Este anormal să ignori milioanele de relatări despre apariţii ale OZN-urilor şi despre
întâlniri cu extratereştrii şi este inadmisibil să nu cercetezi răpirile ale căror victime sunt
unii dintre semenii noştri. Multe persoane au relatat că au fost luate şi supuse unor
examinări şi testări de către fiinţe ce par să ignore legea după bunul lor plac.
Chiar dacă lăsăm la o parte relatările provenind din ţările Lumii a treia sau din
regiunile foarte îndepărtate, în America şi în Europa există îndeajuns de multe cazuri pentru
a justifica o reală examinare ştiinţifică. în ţările lumii a treia şi în locurile izolate, răpirile
sunt considerate ca având puţine consecinţe, întreaga atenţie fiind îndreptată spre lupta
pentru supravieţuire.
Dar nici măcar în America, unde persoane importante fac parte din organizaţiile
ufologice şi unde acestea deţin fonduri financiare suficiente, Guvernul nu a putut fi convins
să iniţieze o investigare adecvată.
La începutul primăverii anului 1994, cinicii din Marea Britanie şi-au arătat adevărata
faţă, ironizând în mod zgomotos sugestia făcută de Comunitatea Europeană de a organiza
un program de cercetare al fenomenului OZN. Cu un astfel de cinism, un program de
investigare a fenomenului răpirilor extraterestre evident nu are viitor.
Dacă sunt adevărate, răpirile de natură extraterestră sunt mult mai importante decât
luminile răzleţe de pe cer. Mulţi dintre oamenii implicaţi în aceste experienţe au suferit
traume psihologice, dacă nu fizice.
Oare de ce persoanele implicate nu sunt luate în serios? Am demonstrat că martorii din
cazurile prezentate au fost verificaţi şi sunt credibili. Nu au nimic de câştigat, ci din contră,
au mai mult de pierdut, expunându-se ridicolului. Totuşi, dovezile circumstanţiale nu au
fost considerate suficiente pentru a deschide o serioasă anchetă.
Probabil că, motivul principal al acestei reţineri generale de a recunoaşte existenţa
fenomenelor răpirilor este absenţa din toate relatările provenite din întreaga lume, a
ştampilei autorităţilor.
Probabil că dacă s-ar găsi relatarea unui caz cu un martor credibil, unde vizita
extratereştrilor a lăsat anumite urme în mediul înconjurător, unde există şi dovezi fizice ale
încercării de răpire şi în care autorităţile să fie implicate, de exemplu poliţia, atunci în
sfârşit autorităţile vor acorda atenţie fenomenului OZN, sau cel puţin aşa te-ai aştepta să fie.
Dar Robert Taylor a descoperit că nu este întotdeauna aşa.
Robert Taylor
9 noiembrie 1979
Livingstone
Brigadierul silvic Robert Taylor avea 61 de ani în vremea în care era să devină victima
unei răpiri. A scăpat ca prin minune, datorită norocului şi încăpăţânării scoţiene.
Descrierea atât de convingătoare a evenimentelor şi încrederea pe carc a inspirat-o au
făcut ca poliţia şi alte autorităţi să întreprindă o investigaţie a celor întâmplate. Datorită
dovezilor furnizate şi de alţi observatori independenţi, cazul nu a fost considerat doar un
simplu „atac al unui OZN periculos”.
 De fapt, timp de 50 de ani, Robert a devenit o adevărată legendă locală. Pentru a
reaminti oamenilor de întâlnirea lui Robert cu OZN-ul, a fost ridicat chiar un monument,
singurul care a existat vreodată legat de aterizarea unei farfurii zburătoare.
Robert şi-a reamintit cu uşurinţă acea dimineaţă de iarnă a anului 1979. Era căsătorit şi
avea cinci copii mari. Dimineaţa respectivă nu era cu nimic deosebită de alte zile de muncă
la Departamentul Silviculturii din cadrul Corporaţiei Living- stone NewTown din Scoţia.
Locuia cu soţia sa, Mary, la Dean, chiar în afara Livingstonului.
Şi-a luat obişnuitul mic dejun, după care s-a urcat în camioneta sa. Avea de inspectat
câteva plantaţii silvice în pădurea Dechmont, lângă drumul M8 ce leagă Glasgow de
Edinburgh.
Om punctual, Robert a părăsit casa puţin după ora zece dimineaţa. Ştia că ultima parte
a drumului trebuia să o facă pe jos pentru că era inaccesibilă camionetei.
La ora zece şi un sfert şi-a lăsat maşina parcată lângă şosea şi, însoţit de câinele lui, a
început să străbată vegetaţia sălbatică a pădurii de pe ultima jumătate de milă care îl
despărţea de destinaţia sa.
întreaga viaţă se ocupase de pământ, iar de 16 ani de zile lucra pentru Departamentul
Forestier Livingstone. Nu exista amănunt pe carc să nu-1 cunoască referitor la bucata de
pământ roditor de care era responsabil.
Dar a fost complet nepregătit să vadă ceea ce a văzut în momentul în care a trecut dc o
cotitură a drumului forestier.
în faţa lui a apănit un obiect în formă de cupolă, de culoare gri, cu o înălţime de
aproximativ 30 de picioare. La vederea ciudatului obiect cc domina peisajul, tăcut dar
ameninţător, Robert s-a oprit uimit.
înmărmurit, Robert a observat cum suprafaţa obiectului a devenit translucidă, după
care a revenit la culoarea de gri mat, aceeaşi culoare şi aparent acelaşi material ca şi
şmirghelul, s-a gândit el. A început să se întrebe dacă acea bizară maşină, în măsura în care
era maşină, nu încerca să se camufleze.
Ciudata structură era înconjurată de o centură de la care porneau numeroase antene. In
partea de sus avea nişte rotoare care apăreau în exteriorul obiectului la intervale regulate.
încremenit locului de uimire şi încercând să dea un înţeles celor văzute, Robert a
cercetat cu atenţie suprafaţa masivului obiect. A observat că în cupola obiectului se zăreau
mai multe orificii rotunde.
în timp ce era preocupat să cerceteze bizara maşinărie, au apărut două ciudate sfere pe
care el le-a numit „mine”. Au apărut brusc, de undeva din aer.
Sferice, având şase sau mai multe picioare sau ţepuşe, s-au îndreptat spre el rotindu-se
rapid. Măsurau în jur de un yard în diametru şi aveau aceeaşi culoare şi textură ca şi
ciudatul obiect. Când ţepuşele atingeau pământul, se auzea un zgomot ca o pocnitură.
în câteva secunde, sferele au ajuns în dreptul omului încremenit de uimire, fiecare
fixându-şi una din ţepuşe de materialul pantalonilor săi. Imediat, Robert a simţit că este
propulsat în faţă, cele două sfere trăgându-1 de pantaloni, obligându-1 astfel să se îndrepte
în direcţia acelui obiect.
A văzut că materialul pantalonilor era întins în dreptul buzunarelor de puterea cu care
ţepuşele sferelor trăgeau de el.
Robert a început să opună rezistenţă. Nu a încercat să fugă, dar ferm, s-a străduit să
rămână pe loc.
Sferele au reacţionat imediat. Şi-au crescut forţa cu care îl trăgeau. La un moment dat,
Robert a putut observa că cizmele de cauciuc lăsaseră urme adânci în pământ în încercarea
lui de a nu se apropia de strălucitorul obiect.
Mirosul neplăcut şi înţepător pe care-1 simţise la apropierea „minelor”, a devenit tot
mai puternic, umplându-i nările. Intensitatea îngrozitorului miros a crescut simţitor în timp
ce se lupta cu capturatorii săi. Un fum invizibil dar sufocant l-a învăluit în timp cc sc
străduia să-şi adune toate forţele pentru a rezista la încercarea insistentă a sferelor de a-1
împinge spre obiect.
A simţit o presiune ciudată sub bărbie, iar apoi şi-a amintit că a simţit şi o senzaţie de
arsură în acelaşi loc.
Luptându-se să respire şi extenuat de lupta cu acele „mine”, Robert şi-a pierdut
cunoştinţa şi a căzut în iarba înaltă.
„Următorul lucru de care îmi amintesc este un şuierat şi lătratul câinelui care sc agita
în jurul meu”, şi-a amintit Robert. „Dar nu sunt sigur dacă asta s-a întâmplat înainte de a-mi
pierde cunoştinţa sau după ce mi-am revenit.
Când mi-am venit în fire, nu mai era nimic acolo. Obiectul dispăruse. M-am simţit
foarte obosit şi nesigur pe propriile-mi picioare. M-am ridicat în picioare şi cu greu am
reuşit să mă întorc la maşina mea, mergând încet şi clătinându-mă pe picioare.”
Cum a ajuns în camionetă, imediat a deschis radioul emisie-recepţie pentru a raporta
incidentul. Dar, în momentul în care i s-a răspuns, a constat că nu putea rosti nici un cuvânt.
Pur şi simplu nu putea vorbi.
Dar pierderea vocii era doar unul dintre motivele de îngrijorare. După ce a reuşit cu
dificultate să urce în maşină pe locul şoferului, a trebuit să încerce să-şi coordoneze
mişcările picioarelor şi mâinilor pentru a fi în stare să conducă.
După câteva încercări, a reuşit să pornească maşina şi a parcurs câţiva metri pe drumul
forestier înainte de a se împotmoli într-o mlaştină. Ameţit şi confuz, Robert a fost nevoit să
abandoneze vehiculul şi să o pornească pe jos. Treptat, puterea şi vocea i-au revenit.
Mary, soţia sa, l-a văzut apropiindu-se de casă, pe geamul bucătăriei. A observat că era
murdar pe faţă şi că hainele-i erau în dezordine.
Grăbindu-se să-l întâmpine, ea l-a întrebat: „Ce s-a întâmplat? Ai avut un accident?”
„Nu, am fost atacat ’, a fost răspunsul.
„De oameni ?”
„Nu, de o navă spaţială, cred.”
„Nu există aşa ceva... O să chem doctorul.”
Robert nu a lăsat-o să cheme medicul şi a rugat-o doar să-i pregătească baia. Voia să
scape de groaznicul miros pe care credea că-1 are, el şi hainele sale.
Mary nu a simţit nici un miros ciudat, dar a observat că bluza îi era murdară şi
pantalonii erau de asemenea murdari şi boţiţi în dreptul ambelor buzunare. Cu siguranţă
căzuse.
Mary şi-a dat seama că soţul ei nu se simţea bine. Era foarte palid. Părea ameţit şi
extenuat. Totodată se plângea de dureri la nivelul piciorului stâng şi sub bărbie.
In timp ce Robert era în baie, Mary l-a sunat pe Malcolm Drummond, şeful soţului său
şi directorul silvic. El s-a deplasat până la casa lui Robert, unde acesta i-a povestit cele
întâmplate. I-a descris ciudatul obiect sub formă de cupolă, a cărui parte superioară se rotea.
I-a spus şi despre celelalte două obiecte mai mici.
Domnul Drummond l-a ascultat atent, fără să-l întrerupă. Ştia că bătrânul Robert era în
general foarte zgârcit la vorbă şi nu obişnuia să exagereze. Dacă asta spunea el că i s-a
întâmplat, însemna că într-adevăr aşa era.
Domnul Drummond a plecat să recupereze camioneta şi să studieze locul ciudatei
întâmplări. La întoarcere, după ce i-a adus maşina, i-a spus că, deşi se uitase atent, nu
observase nimic deosebit. Robert a insistat să meargă amândoi în pădurea Dechmont pentru
a vedea dacă obiectul nu lăsase nici o urmă pe pământ. Trebuie să existe nişte semne acolo.
Intr-adevăr, au găsit nişte urme, ceea ce l-a convins încă o dată pe Robert că nu visase
şi că totul se petrecuse în realitate. Au descoperit că, pe locul unde stătuse ciudatul obiect,
erau nişte urme rotunde, adânci de 3 inch şi făcând un unghi ascuţit cu restul solului.
Sugerau că un obiect greu se aflase într-adevăr acolo. Domnul Drummond a trebuit să
admită că urmele erau stranii. Au chemat şi poliţia pentru a cerceta locul.
în raportul său asupra incidentului, P. Christine William Douglas, poliţist din
Livingstone, descria detaliat urmele văzute: Urmele din centru erau similare cu cele lăsate
de un tractor cu şenile şi erau toate de aceeaşi mărime. Indicau clar că un obiect de câteva
tone stătuse acolo, dar nu era nici o urmă care să arate cam venise sau cum plecase
obiectul din locul respectiv.
Am făcut o inspecţie completă a întregii regiuni pentru a descoperi alte urme. eventual
cele lăsate de o macara mobilă, dar nu am găsit absolut nimic.
Urmele din centru erau înconjurate de alte semne rotunde, cu diametre de aproximativ
35 inch şi având aceeaşi adâncime. Fiecare gaură avea o porţiune în care iarba fusese
tăiată, în unele locuri iarba find distrusă pe o distanţă de 4 inch. Nu există nici o explicaţie
logică a acestor urme.
P.C. Douglas a căutat semne ale prezenţei unei macarale mobile gândindu-se că
obiectul fusese adus şi ridicat în acest mod. Un obiect cântărind câteva tone, după estimarea
lui, ar fi trebuit să lase şi alte urme când s-a deplasat.
Raportul oficial al Departamentului de Investigaţii Criminale din Livingstone se
încheia astfel:
în ciuda tuturor cercetărilor întreprinse, nu s-a descoperit nici o informaţie care să
permită elucidarea misterului urmelor găsite în pământ. Domnul Taylor este un membru
respectat al comunităţii noastre, este o persoană înţeleaptă şi demnă de toată încrederea şi
cu siguranţă nu a inventat cele relatate.
Investigaţia poliţiei a inclus şi un raport al Laboratorului Ştiinţific Judiciar, unde au
fost cercetate hainele lui Robert. Nu s-a descoperit nimic semnificativ. Raportul a confirmat
că ţesătura pantalonilor era ruptă în zona de sub buzunare, de ambele părţi, şi indica faptul
că materialul fusese tras cu putere în timp ce era purtat.
Nici raportul medicului Gordon Adams nu a fost mai concludent. Nu a găsit nici un
semn al vreunei lovituri la cap sau vreun simptom al unei comoţii. Doctorul îl mai
consultase în urmă cu un an pentru o durere de cap, bănuind că s-a îmbolnăvit din nou de
meningită. Robert suferise de această boală în urmă cu 40 dc ani. Dar toate analizele au
exclus această posibilitate.
Toate articolele care au apărut cu privire la experienţa lui Robert erau ironice şi sunau
cam aşa: „Un muncitor forestier se întâlneşte cu extratereştrii”; mass-media este oricând
gata să publice astfel de întâmplări.
Tot atunci, un alt observator al celor întâmplate a explicat incidentul ca fiind o
întâlnire cu un corp ceresc luminos. Dar este foarte puţin probabil ca Robert să fi confundat
acest fenomen natural cu un obiect pe care l-a putut descrie atât de detaliat. Totodată,
această teorie nu poate explica efectele fizice ale întâlnirii.
 Dar documentele Asociaţiei Britanice de Cercetare al fenomenului OZN atestă şi alte
apariţii asemănătoare în aceeaşi regiune şi în aceeaşi perioadă de timp în care Robert s-a
întâlnit cu acele ciudate obiecte cu ţepuşe.
în seara dinaintea zilei despre care am vorbit, Peter Caldwill, în vârstă de 35 ani,
funcţionar la fabrica de lângă Uphall, a văzut un obiect rotund, alb, mat, străbătând cerul
dinspre vest spre est. înapoia obiectului era o bandă largă roşie, „ca şi cum cerul ar fi fost în
flăcări.”
în aceeaşi seară, poştaşul James Forsyth a văzut două lumini albe trecând deasupra sa.
La început s-au apropiat, după care s-au îndepărtat. La câteva minute au apărut din nou, ca
apoi să dispară. Toate acestea le-a observat în timp ce-şi plimba câinele în parcul din
Craigmillar, zonă din Edinburgh.
La ora nouă şi jumătate, în aceeaşi zi în care Robert a avut neobişnuita întâlnire, o
femeie din Edinburgh a zărit o lumină strălucitoare pc cer deplasându-se spre vest, spre
Livingstone. Ea a descris-o ca pe ceva cu contururi şterse, de culoare alb-gri, „fară aripi sau
coadă.”
Doamna Barbara Gerrard a văzut trei lumini roz-portocalii pe cer, în după-amiaza zilei
de 9 noiembrie. In aceeaşi zi, la ora
10 dimineaţa, Violet Connor din Bathgate, în vârstă de 35 de ani, a observat o lumină
strălucitoare pe cer, spre vest, lângă Armandalc, care este în apropierea drumului M8 din
Livingstone.
întâlnirea lui Robert Taylor a pus în încurcătură Corporaţia de Dezvoltare din
Livingstone, poliţia, medicii, pe soţia sa şi mai ales pe el însuşi. Până şi astăzi este subiectul
unor dezbateri aprinse printre ufologi.
Oare ocupanţii OZN-ului au încercat să-l captureze pe Robert? El crede că da şi că au
renunţat datorită rezistenţei cu care s-a opus. Este sigur că a văzut un OZN? Robert este
convins de aceasta, iar pe de altă parte nici poliţia, nici alte autorităţi nu au fost în stare să
dea o altă explicaţie. în ceea ce-i priveşte pe ceilalţi martori, nu e credibil ca măcar una din
relatări să fie descrierea aceluiaşi obiect văzut de Robert?
Din fericire, Robert care are acum 70 de ani şi este încă dispus să povestească
întâmplarea, nu a fost ridiculizat aşa cum s-a întâmplat cu alţi martori. De fapt, el şi-a
cucerit un statut de celebritate în orăşelul său. în amintirea neobişnuitului eveniment,
consiliul local a votat ridicarea unui monument care să amintească de întâlnirea cu
extratereştrii din Livingstone.
Ridicate în mai 1992, placa comemorativă şi monumentul sunt rezultatul colaborării
dintre Corporaţia de Dezvoltare din Livingstone şi Grupul de Investigare a Fenomenelor
Ciudate şi de Cercetare a Fenomenului OZN din Scoţia.
Cazul Aveley
Majoritatea relatărilor despre răpiri provin de la persoane care au avut aceste
experienţe ciudate singure, fără prezenţa altor martori. Totuşi, există cupluri şi chiar grupuri
de oameni care au avut întâlniri de gradul IV.
Avantajul prezenţei mai multor martori la evenimente este evident din punctul de
vedere al investigatorului. El arc la dispoziţie imaginile şi mărturiile văzute de două sau mai
multe persoane în loc de mărturia uneia singure. Investigatorul va intervieva toţi martorii
separat, aşa încât mai târziu el poate studia relatările lor şi le poate compara pentru a sesiza
dacă şi prin ce diferă.
Imaginile şi percepţiile vor fi diferite într-o oarecare măsură, în funcţie de fiecare
individ, dar datele din cazurile cu mai mulţi martori vor avea şi o parte importantă comună.
Atunci când două sau mai multe persoane susţin că au fost răpite, cercetătorul are două
sau mai multe puncte de vedere în aprecierea autenticităţii relatărilor.
în cazul unui singur martor, oricând de credibil ar fi acesta, se poate obiecta oricând că,
în lipsa unor dovezi materiale, relatarea este, prin natura ei, subiectivă.
Cum putem fi siguri că martorul nu a suferit o pierdere temporară a lucidităţii, sub
forma unei halucinaţii? De unde ştim că nu a născocit pur şi simplu întâmplarea, pentru a se
distra? Poate a inventat întreaga poveste pentru a câştiga un pariu sau chiar pentru a avea un
alibi.
Adevărul este că cele mai multe relatări despre răpirea unei singure persoane sunt
subiectivc. Nu putem şti cu absolută certitudine că ni s-a spus adevărul.
Este cu totul altceva când întâlnim relatări despre răpiri ale mai multor persoane.
Bineînţeles că şi doi sau mai mulţi oameni pot născoci asemenea poveste, din aceleaşi
motive ca mai sus, dar este mult mai probabil ca încercarea lor de înşelăciune să fie
descoperită comparând cu multă atenţie relatările lor.
Dacă sunt implicate mai mult de o singură persoană, informaţiile sunt mult mai
obiective şi este puţin probabil să fie vorba de o halucinaţie în grup.
Ca întotdeauna, cele mai multe rapoarte despre cazuri de răpire ale mai multor
persoane provin mai ales din SUA, şi din restul lumii.
Totuşi aici, în Marea Britanic, este cunoscut unul din cele mai cercetate cazuri de
răpire multiplă, cazul Aveley.
în acest caz, persoanele răpite au fost o familie formată din cinci membri: John şi Sue
Day, împreună cu cei trei copii ai lor.
Experienţa trăită de ei îi mai pune în încurcătură şi acum pe specialişti, deşi s-a
petrecut în urmă cu mai bine de 20 de ani.
Cazul Aveley
27 octombrie 1974
Aveley
Essex
După ce a aruncat o scurtă privire în maşină pentru a se convinge că toţi erau prezenţi,
John Day a dat semnalul de plecare. A învârtit cheia de contact şi maşina a început să
meargă. Soţia lui, Sue, s-a aplecat pe geamul din faţă pentru a face semne de rămas bun
părinţilor şi surorii ei.
John era nerăbdător să plece. Era deja ora nouă şi jumătate seara şi piesa de pc canalul
BBC2, pe care voia să o vadă, începea peste o jumătate de oră. Dacă traficul nu va fi prea
aglomerat, va reuşi să străbată distanţa spre casa lor din Aveley în 20 de minute, astfel că le
va rămâne destul timp pentru a culca copiii şi a pune ceainicul pe foc, înainte de a se instala
comod în faţa televizorului.
„Linişte”, a şoptit Sue în timp ce se întindea cu greutate pentru a ajunge la cei doi copii
din spate, care deja adormiseră. Karen, de 11 ani şi Stuart, de 7 ani, erau epuizaţi după ziua
petrecută în casa părinţilor lui Sue, la Harold Hill.
Veniseră să-i ureze bun venit acasă lui Anne, sora lui Sue, care se întorcea dintr-o
excursie de o săptămână în Belgia. Dar ea întârziase, şi John şi-a blestemat ghinionul care-1
făcea să-şi piardă timpul, aşa cum numai londonezii ştiu să o facă.
Cel puţin mai avea şanse să vadă piesa de teatru, lucru pe care i l-a spus şi lui Sue, în
timp ce dădea drumul postului local de radio.
 Kevin, în vârstă de 10 ani, era în spatele lui John, în maşină, şi privea drumul atât de
familiar, spre Homchurch.
„Nu prea e trafic, nu-i aşa, iubito?” a spus John pri- vindu-şi soţia.
Ea nu i-a răspuns, mulţumindu-se să se bucure de frumoasa şi senina noapte de
octombrie. Era o noapte potrivită pentru o călătorie.
Cam la o milă depărtare de Homchurch, îndreptându-se spre sud pe drumul străjuit de
o parte de case, iar de cealaltă parte de dealuri cu platouri înalte, Kevin a întrebat: „Ce
lumină se vede?”
Uitându-se în direcţia indicată de Kevin, John şi Sue au observat-o imediat, chiar
deasupra acoperişurilor caselor, în partea stângă. Era de formă ovală, o lumină blândă, ca o
stea mare. Dar părea că se află la aproximativ 50 de yarzi depărtare.
„Priviţi, se mişcă”, a spus Kevin.
„într-adevăr, se deplasează, iar apoi se opreşte”, a spus tatăl lui.
Sue a vmt să ştie dacă e posibil să fie lumina unui elicopter. Dar John i-a explicat că
dacă ar fi fost un elicopter ar fi trebuit să audă şi zgomotul motorului, şi oricum nu s-ar fi
mişcat în felul acela.
Câteva secunde mai târziu, lumina a fost ascunsă de o mică pădure, prin dreptul căreia
trecea maşina. Când au văzut-o din nou, se mişca în aceeaşi direcţie şi cu aceeaşi viteză.
Deodată, obiectul şi-a schimbat direcţia şi s-a apropiat de şoseaua pe care rula maşina
lor. Mărindu-şi viteza, a trecut ca o săgeată pe lângă ei, descriind un unghi ascuţit.
John a apăsat frâna, a micşorat viteza maşinii şi şi-a lipit capul de parbriz, încercând să
observe mai bine ciudatul obiect, care de data aceasta era ascuns vederii de nişte tufişuri
înalte.
Mergând în continuare, maşina a ajuns în dreptul unei pante, după care a făcut la
dreapta şi a intrat pe şoseaua Aveley. Parcurgând încă câteva mile, după aprecierea lor, au
trecut pe lângă o groapă cu pietriş şi câteva bungalouri, înainte de a se apropia de o nouă
cotitură. John a verificat viteza cu care rula, 30 de km/h, nu era nevoie să accelereze înainte
de a trece de curbă.
Brusc a simţit că îl cuprinde o senzaţie de panică. Ceva nu era în regulă. în acelaşi
moment Sue şi-a privit soţul, şi în ochii ei se oglindea frica. Li s-a părut că motorul maşinii
s-a oprit. Nu, doar nu-1 mai auzeau. Maşina încă se deplasa, radioul cânta normal, dar ei nu
reuşeau să audă zgomotul făcut de motor.
După ce maşina a trecut de curbă, au intrat într-o masă de ceaţă sau de fum gros.
Ulterior, John şi-a amintit că părea mai degrabă gaz. Dens şi verzui, ciudatul nor de ceaţă
era înalt de aproximativ 8 sau 9 picioare; învăluia complet maşina.
Vârtejul de vapori părea să provină din direcţia unor tufişuri ce se aflau pe partea
stângă a drumului. Vaporii pluteau deasupra şoselei, descriind un arc de cerc.
Deodată, radioul maşinii a început să bâzâie. Când a observat că din aparat a început
să iasă şi fum. John s-a aplecat iute şi l-a întrerupt, smulgând mănunchiul de fire de
alimentare.
în accl moment toate luminile maşinii s-au stins, şi maşina a înccput să se zdruncine
violent. Ciudatul fum verde îi înconjura din toate părţile, şi fascicule de ceaţă cercetau
parcă maşina, părând că se străduiesc să găsească o modalitate de a pătrunde înăuntru.
Ferestrele vehiculului erau bine închise, iar John continua să conducă sau cel puţin
apăsa hotărât pedala de acceleraţie şi strângea cu putere volanul. Sue îl privea speriată, iar
micul Kevin se agăţase de umerii tatălui său, căutând apărare. Din fericire, Karen şi Stuart
dormeau liniştiţi, neştiind ce se întâmplă.
Din ce şi-au amintit ulterior, pe durata acelor înfricoşătoare clipe, John şi Sue erau
înspăimântaţi şi nu puteau să-şi dea seama dacă maşina înaintează sau nu. Totuşi, ei îşi
amintesc că în interiorul maşinii se făcuse frig, ca şi cum ciudata ceaţă absorbise întreaga
căldură.
în ciuda ceţii, afară li s-a părut că este lumină, dar o lumină tulbure. Mai târziu,
amândoi şi-au amintit de totala tăcere în care s-au petrecut toate şi de faptul că au fost
cuprinşi de un sentiment de nelinişte.
După o zdruncinătură, ca şi cum maşina ar fi trecut peste un hop, au putut să-şi dea
seama că maşina se afla cu siguranţă în mişcare. Tot atunci a dispărut şi ceaţa.
John a estimat că ar fi călătorit prin bizarul fum exact o jumătate de milă din punctul în
care fumul îi învăluise.
John avea senzaţia că se găseşte singur în maşină, senzaţie care a persistat timp de încă
o jumătate de milă. Senzaţia s-a spulberat în momentul în care Sue s-a ridicat şi a întrebat:
„Este cineva aici ?”
Frigul dispăruse, maşina funcţiona normal, luminile din interior se aprinseseră, doar
firele radioului atârnau rupte în spatele lui.
Nervoşi şi speriaţi, cei doi soţi au discutat în şoaptă despre ciudata ceaţă care îi
învăluise, până când au ajuns acasă.
în timp ce Suc culca copiii - Stuart şi Karen nu s-au trezit deloc - John a încercat să
repare radioul şi a verificat dacă luminile funcţionează.
Sue s-a apropiat de el, având întipărită pe chip o expresie de nedumerire. Ea l-a
întrebat:
„John, cât crezi că e ceasul ?”
„înjur de 10:20?”
„Nu, este unu noaptea.”
Pentru a se convinge că ceasul ei mergea bine, Sue a sunat robotul şi a verificat ora
Trei ore din existenţa lor trecuseră şi nu avea nici cea mai mică idee cum.
A doua zi, John şi Sue s-au simţit foarte obosiţi, astfel încât John s-a hotărât să rămână
acasă. Simţeau doar o senzaţie de epuizare, în rest nu aveau nici un semn de boală.
Câteva săptămâni mai târziu, în timpul pregătirilor pentru Anul Nou, John a avut o
cădere psihică. Criza depresivă s-a declanşat fără nici un motiv, nu avea probleme nici
acasă şi nici la serviciu.
în vârstă de 32 de ani, John a fost nevoit să renunţe la meseria lui de tâmplar şi a rămas
fără serviciu până în luna septembrie din anul următor, îngrijindu-se doar de problemele
sale psihice.
El şi Sue nu au uitat noaptea de 27 octombrie 1974, dar n-au intrat în legătură cu
nimeni pentru a cerceta misterul acelui incident. N-au făcut-o pentru că nu ştiau că există
organizaţii care se ocupă de aşa ceva, iar pe de altă parte erau prea preocupaţi de brusca
îmbolnăvire a lui John.
Totuşi, deşi nu înţelegeau de ce, amândoi au observat că vieţile lor s-au schimbat după
acea noapte. John a devenit mai încrezător în propriile puteri, capabil să compună poezii şi
dorindu-şi o carieră în care să studieze artele.
De asemenea, Sue a devenit mai conştientă de propriile-i posibilităţi, înscriindu-se la
colegiu pentru a-şi îmbunătăţi pregătirea.
Dintre copii, Kevin, singurul care fusese treaz pe parcursul experienţei, s-a transformat
remarcabil. Dacă înainte era printre ultimii la literatură, brusc a devenit mult mai bun,
ajungând printre primii din anul său.
în săptămânile şi lunile care au urmat experienţei, întreaga familie a devenit
vegetariană, John a renunţat la fumat şi toţi au început să fie preocupaţi de problemele
protejării mediului.
După aproximativ trei ani de la incident, John a citit în ziarul local un articol despre
OZN-uri. S-a hotărât să ia legătura cu Grupul local de cercetare al fenomenului OZN,
pentru a le povesti despre ciudatul obiect pe care-1 văzuseră în acea noapte.
Cercetătorul Andy Collins a aflat de întreaga poveste în august 1977. El a stat de vorbă
cu toată familia, încercând să reînvie în cele mai mici detalii întâmplarea petrecută.
Deşi John şi Sue au reuşit să reconstituie într-o povestire clară şi detaliată experienţa
trăită în timpul călătoriei lor, Andy a insistat să descopere misterul acelor trei ore.
Luând în consideraţie toate imaginile din vise şi toate amintirile apărute treptat după
eveniment, Andy a fost convins că cei doi reprezentau o adevărată comoară de informaţii,
comoară ascunsă adânc în minţile lor. El i-a rugat să se gândească la posibilitatea hipnozei.
John şi Sue nu ştiuseră că hipnoza ar putea fi folosită pentru a-i ajuta să descopere ce
se întâmplase pe durata ieşirii din timp. Când au aflat de această posibilitate, John, animat
de dorinţa de a înţelege ce se întâmplase, a fost imediat de acord să coopereze.
Sue nu s-a simţit pregătită pentru o astfel de experienţă, şi toată lumea a fost de acord
că Kevin e prea mic pentru a fi supus hipnozei.
Hipnoterapeutul Lconard Wilder a fost de acord să conducă şedinţele de regresie
hipnotică, deşi în momentul respectiv ştia prea puţin despre fenomenul răpirilor de către
extratereştri.
Andy era nerăbdător, dornic să afle detaliile pe care hipnoza le va dezvălui. Avea
presimţirea că era pe punctul de a afla informaţii preţioase despre răpirile a căror autori sunt
fiinţe extraterestre. Interviurile din timpul hipnozei i-au ajutat pe cei doi soţi să reînvie
fragmente de informaţii de care îşi amintiseră şi pe care ulterior le uitaseră din nou.
După prima şedinţă de hipnoză, dr. Wilder a confirmat faptul că John era un bun
subiect. Relatările făcute în timpul celor trei şedinţe, combinate cu datele obţinute pe
parcursul discuţiilor anterioare, i-au permis Iui Andy să pună cap la cap o mulţime de
informaţii despre evenimentele petrecute în acel gaz verde...
Ceaţa verzuie a fost despicată de o coloană de lumină albă. John a apreciat că se afla la
aproximativ 6 picioare în faţa maşinii sale. Erau învăluiţi complet de acel fum verzui, iar
coloana de lumină se apropia de ei. Avea un diametru de 4 picioare şi se mişca spre maşină.
Coloana s-a „ancorat” de maşină după care au simţit că sunt ridicaţi în sus cu tot cu vehicul.
în acest punct al povestirii John nu şi-a mai amintit altceva, dar amintirile lui Sue au
permis aflarea altor amănunte. Ea şi-a amintit clar că maşina se înclinase mult înapoi,
facând-o să alunece pe spătarul scaunului ei. Micul Kcvin care până atunci se agăţase de
umerii tatălui, alunecase şi el pe bancheta din spate a automobilului.
Acum, John stătea într-un balcon mărginit de un grilaj. Se uita spre o maşină mare, de
culoare albastră, care aparent era undeva mai jos. Putea să vadă că în maşină se aflau un
bărbat şi o femeie cu capul dat pe spate, amândoi în stare de inconştienţă. Pe bancheta din
spate a maşinii erau şi alte persoane, dar nu le putea distinge prea bine.
în ciuda senzaţiei că se uită la el însuşi şi la familia sa, îşi dădea perfect seama că
raţional n-ar fi fost posibil aşa ceva. în plus, maşina lui era albă, un Vauxhall Victor alb, nu
albastră.
 în timp ce privea astfel, o rampă sau un fel de panou a început să se închidă în faţa
maşinii, iar apoi a constatat că Sue şi Kevin stăteau alături de el. în spatele lui a observat o
persoană înaltă, o entitate, având, după aprecierea lui, în jur de 6 picioare şi aproximativ 8
inch.
în partea sa dreaptă John observase un canal dc aerisire şi ştia sigur că prin el ajunsese
pe acea platformă. Era de fapt o luminozitate cilindrică care făcea legătura între sol şi
balconul în care se afla. în partea de jos, coloana luminoasă se termina cu o bază
hexagonală.
Apoi, John împreună cu acea entitate înaltă s-au îndreptat spre un perete. Brusc,
bărbatul a simţit că este ridicat pe o traiectorie asccndentă. In perete a apărut o gaură şi John
a trecut prin ea fară nici o dificultate. A ajuns într-o încăpere în centrul căreia se afla o masă
cu o sursă de lumină situată chiar deasupra. Fiinţa înaltă care-1 însoţea l-a atins la nivelul
umerilor şi brusc n-a mai văzut nimic, era doar întuneric în jurul lui.
Sue şi-a amintit de asemenea că a fost condusă din balcon spre un perete compact,
care, la fel, a dat la iveală o intrare spre o altă cameră. Acolo o aşteptau două fiinţe; ceea ce
a remarcat era faptul că erau mult mai mici decât noi. Apoi a văzut cum Kevin a fost luat de
un individ mult mai înalt.
Supărată că încercau să o despartă de copilul ei, Sue şi-a petrecut mâinile pe după
umerii băiatului. Fără nici un cuvânt, entitatea l-a luat pe băieţel de lângă ea şi l-a condus
într-o altă încăpere.
Când şi-a recăpătat cunoştinţa, John a constatat că se află întins pe o masă de
examinare. A simţit că este scanat de un obiect în formă de bară care trecea încet peste
corpul lui. Când ciudatul instrument îl atingea, simţea căldură şi o senzaţie de furnicături în
zona inspectată.
în jurul mesei se aflau cinci fiinţe: în partea dreaptă vedea trei entităţi înalte iar în
partea stângă se găseau două „fiinţe urâte”, cu o înălţime de 4 picioare şi purtând halate
albe.
A observat că una din fiinţele mai scunde, pe care a considerat-o ca făcând parte dintre
„examinatorii” săi, trecea peste pielea lui un obiect semănând cu un creion. Deşi, practic,
nu-1 atingea niciodată, obiectul lumina intermitent şi îi provoca o senzaţie de căldură şi de
amorţeală în regiunea deasupra căreia era ţinut.
John a privit cu atenţie fiinţa care folosea acel instrument sub formă de creion. Halatul
alb pe care îl purta cădea liber până la pământ. Mânecile erau lungi până la nivelul
palmelor. Nu avea gât şi părea uşor adusă de spate.
O blană sau un păr de culoare maro, dispus în smocuri, îi acopereau capul şi mâinile.
Avea ochi mari, oblici, de formă triunghiulară. Un nas sau un cioc de culoare maro deschis,
o fisură în locul gurii, urechi ascuţite implantate mai în spate completau figura lui.
Avea două mâini foarte mari, terminate fiecare cu câte patru degete cu unghii sau
gheare lungi. Bine legat, se deplasa cu greutate şi din când în când scotea nişte sunete
guturale.
„Examinatorii” se purtau respectuos, chiar reverenţios cu fiinţele înalte, care măsurau
clar cu două picioare şi jumătate mai mult. Ei erau îmbrăcaţi cu costume dintr-o singură
bucată, fără cusături, făcute dintr-un material asemănător lurexului.
Stofa le acoperea şi capul, încheindu-se într-un fel de glugă. Feţele fiinţelor înalte erau
complet diferite de cele ale „examinatorilor”. Aveau doi ochi mari de culoare gălbui, cu
irisul roz. Faptul că nu li se vedeau nici gura, nici nasul, te lacea să presupui că poartă
măşti.
John a observat că ei aveau mâini cu doar trei degete, acoperite de o piele palidă,
aproape translucidă.
A

In timpul examinării sale, John nu s-a putut mişca deloc. Astfel încât, după ce a
constatat că fiinţele terminaseră toate testele, le-a întrebat dacă se poate scula.
,Mai stai acolo puţin”, i s-a răspuns. Cum stătea pe masă, legănându-şi picioarele la
marginea ei, şi-a dat seama că răspunsul nu fusese rostit cu voce tare. Probabil că era vorba
de o anumită formă de telepatie pentru că avea impresia mentală că ştie ce vor să-i spună.
Stând acum într-o poziţie mult mai comodă, John putea studia mai bine încăperea în
care se găsea. Era de 20 de picioare lungime şi 12 picioare lăţime. Avea o formă ovală şi nu
existau colţuri sau margini. Parcă s-ar fi aflat într-o sferă. Camera era goală, cu excepţia
mesei pe care stătea şi a celor două lumini de deasupra ei.
John a constatat că era îmbrăcat într-un costum dintr-o bucată, asemănător cu cel purtat
de fiinţele înalte.
Prinzând curaj, a început să pună întrebări.
„Ce faceţi când vă aflaţi în afara navei voastre?”
„Folosim o mască", a fost răspunsul şi unul din cei trei indivizi a scos la iveală un
obiect emisferic prevăzut cu două tije, semănând cu ecranul de protecţie folosit de sudori în
timpul muncii lor.
Cel mai înalt dintre ei, care părea a fi cel care comunică cu el, i-a transmis: Jn general,
totuşi, nu avem nevoie de el pentru că putem să percepem realitatea înconjurătoare prin
proprii tăi ochi.
Uneori nu găsim ochi potriviţi prin care să privim; aşa că atunci ne ajutăm de această
mască pentru a ne proteja de efectele distrugătoare pe care le are lumina asupra nervilor
noştri optici. ”
încurajat de faptul că i se răspunsese la prima sa întrebare, John a îndrăznit să-i întrebe
din nou: „De ce lipsesc culorile pe nava voastră?”
pentru tine nu există culori, dar pentru noi sunt”, a fost răspunsul. „Datorită structurii
nervidui nostru optic, lumina pe care o recepţionăm este interpretată în mod diferit. Condi-
ţiile de pe navă sunt adaptate cerinţelor noastre, de aceea totul arată aşa pentru tine.”
John şi-a exprimat apoi dorinţa de a face un tur al aeronavei. Spre surprinderea sa,
cererea i-a fost îndeplinită imediat.
O fiinţă înaltă l-a condus spre un perete în care, la apropierea lor, a apărut o deschidere.
Având o înălţime de 7 picioare şi o lăţime de 3 picioare, comunicarea s-a închis imediat
după ce John împreună cu alte trei entităţi au trecut prin ea. Au străbătut un tunel care
clădea într-o cameră de aceeaşi mărime ca şi cea în care fusese examinat. încăperea avea
câteva canapele şi o singură masă cu nişte cutii pe ea. John şi-a dat seama că încăperea era
folosită pentru petrecerea timpului liber.
Au părăsit această încăpere şi străbătând din nou tunelul au intrat într-o altă cameră.
Peste tot el a fost însoţit de cele trei entităţi înalte. Destinaţia încăperii putea fi observată
imediat. Văzând sofisticatul echipament care se găsea acolo, John a fost sigur că era vorba
de un „laborator”.
„Folosim acest sector pentru cercetare’’', i-a răspuns vocea din capul lui,
confirmându-i bănuiala.
„Aveţi şi microscoape ?”, a întrebat el.
Ca răspuns, una din fiinţe l-a condus spre un dispozitiv de mari dimensiuni, având în
zona din centru o consolă. în partea de sus se aflau panouri de formă pătrată, transparente.
Apoi a luat un flacon de sticlă, plin cu lichid, şi l-a aşezat pe unul din panouri. Cu o simplă
mişcare a mâinii, entitatea a comandat deplasarea altei tăblii deasupra flaconului.
în acel moment a apărut în centrul consolei o hologramă, reprezentând imaginea mărită
a fiolei. Corectarea imaginii, stabilirea dimensiunilor erau făcute doar prin simple atingeri
ale părţii de sus a panoului.
,Acest aparat are aceleaşi calităţi şi fineţii ca cele ale unui microscop”, i s-a
comunicat telepatic lui John. „Dar acest instrument este mult mai performant decât un
microscop".
După aceste explicaţii, John şi ghizii săi au părăsit laboratorul şi, prin coridorul de
legătură, au ajuns într-o cameră despre care i s-a spus că este folosită pentru odihnă.
Era mobilată cu 4 seturi de culcuşuri, fiecare având o suprafafă uşor ondulată acoperită
cu un material pufos, umflat; paturile erau suspendate unul deasupra altuia. I s-a explicat că
sunt folosite pentru dormit, dar şi pentru călătoriile în spaţii îndepărtate, şi de aceea fiecare
pat are asigurată propria sa mini-atmosferă.
Din nou au ajuns în tunelul de legătură, apoi într-o altă încăpere, şi de acolo John a
simţit că este ridicat în sus printr-un tub vertical până într-un sector spaţios. A tras concluzia
că vizita camera de comandă a navei.
Acolo se aflau alte patru fiinţe înalte. Stăteau pe un postament, aşezaţi în faţa unui
tablou de comandă. Nu i-au acordat nici o atenţie. Erau ocupaţi cu asigurarea parametrilor
normali de funcţionare şi cu conducerea aeronavei. John a fost condus spre o canapea, pe
care s-a aşezat. Un obiect în formă de disc i-a fost fixat la câţiva centimetri deasupra capului
şi imediat după aceasta au apărut tot felul de imagini proiectate pe peretele din faţa lui.
Imagini scurte şi clare, reprezentând hărţi, diagrame, se derulau în faţa ochilor săi. Erau
prezentate într-un ritm atât de rapid, încât nu apuca să le vadă bine pe toate. John ştia că
imaginile provin de la acel instrument în formă de disc şi auzea şi comentarii legate de
fiecare imagine. Toate explicaţiile îi erau transmise direct în cap.
„Sunt proiectate mult prea repede”, a spus John.
„Nu-ţi face probleme”, i-a spus vocea. „Toate ţi se vor întipări în memorie."
Hărţi ale cerului, secţiuni ale navei spaţiale, imagini ale sistemului solar s-au derulat
rapid prin faţa sa. In timpul acesta, îi revenea mereu în minte un nume: Phobos, Phobos.
A descoperit mult mai târziu că Phobos este numele celui mai mic dintre cei doi sateliţi
ai planetei Marte.
După ce straniile imagini au dispărut, John a fost condus într-o parte întunecată a
camerei de comandă. I s-a spus să privcască într-o anumită direcţie. Instantaneu, în faţa
ochilor i-a apărut o hologramă.
Privea o planetă, o planetă aparţinând extratereştrilor. Cu cât imaginea se apropia, cu
atât părea mai ciudată, până când dimensiunile celor văzute i-au permis să distingă nişte
ciudate forme conice, metalice, aflate la nivelul solului. Ele erau grupate mai multe laolaltă,
formând bizare formaţiuni. Probabil era un oraş.
Dincolo de acele stranii formaţiuni se zăreau munţii. Cerul era brăzdat de dâre de
diferite culori. Atmosfera părea densă.
arată planeta noastră în ultimii ani", a auzit el vocea spunându-i. „E distrasă
datorită poluării şi problemelor naturale existente...''
O figură a apărut în prim-planul hologramei, îmbrăcată într-o robă cu glugă. Ţinea cu
amândouă mâinile un obiect strălucitor. Obiectul era rotund şi arunca sclipiri roşii şi
galbene. I s-a spus să-l atingă, ceea ce John a şi făcut. Când degetele i-au ajuns în contact
cu sfera a simţit o senzaţie ciudată, ca nişte furnicături.
Copleşit de sentimentul că i s-a făcut o deosebită onoare dându-i-se şansa să privească
cel mai sacru dintre sanctuare, John s-a străduit să fie atent la ceea ce îi comunicau gazdele
lui.
„Este timpul să pleci", i-a spus vocea, vorbindu-i în cap. ,JVe vom revedea."
După o bruscă hurducătură, John s-a regăsit în maşina sa, pe şosea.
După ce l-a văzut pc John părăsind platforma semănând cu un balcon, şi după ce
Kevin i-a fost luat cu forţa, Sue a fost copleşită de spaimă. Camera de examinare în care a
fost condusă conţinea două mese, una cu suprafaţa uşor concavă, cealaltă cu suprafaţa
plată. înapoia meselor erau aşezate în ordine o mulţime de instmmente şi câteva cutii.
Speriată, Sue a început să se zbată încercând să scape, dar a fost ridicată şi întinsă pe
una din mese. Braţele şi picioarele i-au fost imobilizate cu ajutorul unor curele ce o legau
strâns de masă, nepermiţându-i să facă nici o mişcare.
înnebunită de frică, a privit în jurul ei. A văzut două creaturi „urâte”, a căror descriere
a coincis cu cea făcută de John. Erau cei care-i examinaseră şi soţul.
Au început imediat să o examineze cu ajutorul unui instrument strălucitor, în formă de
creion, pe care l-au plimbat pe întreaga suprfaţă corporală a femeii. Au început de la
picioare şi au deplasat încet instrumentul în sus, până la nivelul capului. Examinatorii par
mulţumiţi de ceea ce fac, s-a gândit Sue, în timp ce auzea murmurul sau mai degrabă
sunetele melodioase pe care le scoteau cele două fiinţe.
înspăimântată şi continuând să se zbată, Sue a observat că o entitate înaltă se apropiase
de masă. Examinatorul de lângă ca s-a dat imediat la o parte, făcând loc celui care era cu
siguranţă superiorul său.
„AIu putem să facem nimic atâta timp cât opui rezistenţă”, a auzit Sue o voce în cap.
Fiinţa cea înaltă a privit-o lung, apoi şi-a pus degetul mijlociu al mâinii drepte pe fruntea ei,
iar celelalte două degete deasupra ochilor.
După care Sue n-a mai ştiut nimic.
Când şi-a revenit, se afla încă întinsă pe masă, dar legăturile de la mâini şi de la
picioare fuseseră îndepărtate. Totuşi, încă nu se putea mişca.
Una din creaturile înalte a apărut în raza ei de vedere şi femeia a ştiut dintr-o dată că
acum poate părăsi încăperea.
Deşi când fusese aşezată pe masă nu avusese nici o haină pe ea, acum a constatat că
era îmbrăcată într-un veşmânt lung cu glugă, asemănător cu cel purtat de fiinţele
extraterestre. Mânecile largi îi ajungeau până la încheieturi. îmbrăcămintea era
confecţionată dintr-un material opac, dar arăta exact ca un celofan, lucios şi consistent.
Ca şi John, Sue a fost luată la plimbare de către fiinţele înalte. Primul lucru pe care l-a
sesizat a fost că toţi pereţii navei erau acoperiţi de o structură asemănătoare cu un fagure.
La un moment dat, în timp ce făcea turul navei, l-a văzut pe John, îmbrăcat într-un
costum dintr-o bucată, mergând în direcţie opusă. El era însoţit de două fiinţe. Nici unul nu
a acordat atenţie celuilalt, atât John cât şi Sue fiind absorbiţi de ceea ce descopereau în jurul
lor.
Sue a ajuns apoi în camera de comandă a navei. Ca şi soţul ei, s-a simţit ridicată până a
ajuns într-o încăpere vastă. A ghicit imediat destinaţia camerei după activitatea febrilă care
se desfăşura acolo.
Una din creaturile înalte, aşezată pe un scaun, s-a răsucit spre ea şi a apucat-o de mână.
în timp ce o ajuta să urce la nivelul lui, i-a transmis telepatic: ,JNu a fost chiar aşa de rău,
nu-i aşa?"
Puţin neliniştită, Suc a luat loc în scaunul arătat de extraterestru. A simţit că pluteşte în
timp ce cerceta vasta încăpere, observând tot felul de pupitre şi tablouri de comandă.
Pe o tavă i s-au oferit o duzină de discuri roz. Sue s-a gândit că acele discuri semănau
cu o cremă de mentă, dar de culoare roz. Cu siguranţă era un aliment, un anumit fel de
mâncare specific fiinţelor extraterestre.
„Nu voi mânca nimic, ar putea fi amestecate cu vreun drog”, s-a gândit ea. Fiinţele i-
au citit gândurile sau i-au înţeles reţinerea, pentru că au luat imediat tăviţa din faţa ei.
Entitatea care stătea jos - Sue a considerat-o imediat conducător - a privit spre una din
creaturile ce se găseau în picioare. Sue a înţeles că i se dăduse un ordin.
Fiinţa aflată în picioare a început să-şi mişte mâinile şi să descrie în aer tot felul de
forme ciudate. Imediat încăperea a fost inundată de sunete asemănătoare celor produse de
harpă.
într-un mod pe care nu-1 poate explica, Sue a fost conştientă că toate acele sunete erau
menite să o facă să se liniştească şi să se relaxeze. Dar ea era încă tensionată şi înfricoşată.
La asta se mai adăuga şi îngrijorarea legată de soarta băieţelului şi a soţului ei.
Cel pe care îl considera drept un conducător a părut să înţeleagă sentimentele care o
preocupau.
„Copilul tău e bine, sănătos”. Din nou cuvintele i-au intrat pur şi simplu în minte. Jti
iubeşti foarte mult copilul. Noi nu ne reproducem. Noi nu avem copii. Noi ne împlinim prin
tine. Tu eşti copilul nostru. ”
După aceste cuvinte, Sue s-a simţit în siguranţă, relaxată. Mesajul era liniştitor şi abia
acum muzica a început să aibă efect asupra ei.
In timp ce privea mişcările unduitoare ale mâinilor extraterestrului, a auzit din nou:
„Fiecare are un anumit talent. Acesta este un muzician. Acesta este talentul lui.”
Ca şi până atunci, cuvintele i-au fost transmise telepatic.
Când muzica s-a oprit, Sue a fost aşezată pe un alt fotoliu, mai aproape de tabloul de
comandă. Atingând câteva din pătratele din faţa sa, Conducătorul i-a arătat modul în care se
procedează pentru a dirija aeronava. I-a explicat ce comenzi obţii prin atingerea acelor
panouri, cum trebuie să procedezi pentru a opri nava, şi altele.
După ce a stat de vorbă cu unul dintre colegii lui, Conducătorul a întrebat-o: ,Ai vrea
să vezi planeta pe care locuieşti tu?”
„Da”, a strigat ea entuziasmată. Imediat a apărut în partea sa dreaptă un ecran
rectangular. Pe el se vedeau foarte multe stele. Entitatea i-a arătat o foarte mică luminiţă, în
colţul din dreapta jos al ecranului.
„Uite, aceea este planeta ta”, i-a spus. Imaginea devenea tot mai marc, până când Sue
a recunoscut clar Soarele. Apoi imaginea planetei Pământ a apărut în prim plan, din ce în ce
mai aproape, până când a văzut chiar Europa şi apoi Marea Britanic ocupând întreg ecranul.
Imaginea era atât de mare, încât putea localiza estuarul Tamisei, apoi trotuarele,
şoselele şi luminile străzii. Vedea zona Aveley din Essex. A putut să-şi vadă chiar propria
casă, a
recunoscut-o cu uşurinţă, şi era sigură că era căminul ei.
Ecranul a dispărut iar Sue, încă sub impresia celor văzute, a fost cuprinsă de un intens
dor de casă. Fie că imaginile văzute erau reale sau nu, ele au facut-o pe Sue să se întrebe
din nou despre John şi Kevin. Unde sunt oare? N-au păţit nimic?
 Conducătorul aeronavei o asigurase că sunt în siguranţă, dar ca voia să fie împreună cu
ei. Avea nevoie de ei acum.
Gândurile i-au fost tulburate de apropierea uneia dintre fiinţe. A fost condusă într-o
zonă mai puţin luminată a încăperii. I s-a spus să se întindă şi să privească ecranul de
deasupra. La fel ca şi lui John, lui Sue i s-au arătat o serie de imagini, proiectate într-un ritm
foarte rapid şi însoţite de explicaţii. Semănau cu emisiunile de ştiri şi filmele documentare
care apăreau cu ani în urmă la cinema.
„Era ca şi cum întregul conţinut de informaţii al unei enciclopedii mi s-ar fi pompat în
cap, tot deodată”, a spus mai târziu Sue.
Spre deosebire de soţul ei, Sue şi-a adus aminte clar doar una din secvenţele prezentate
în acel ciudat spectacol audio-vi- zual, un set dc informaţii despre sistemul solar.
Şi-a adus aminte că a fost nedumerită de imaginea cu privire la sistemul planetar. Se
vedeau Soarele, planeta Saturn cu inelele ei şi masiva planetă Jupiter.
A numărat planetele din jurul Soarelui; crezând că a greşit, le-a mai numărat odată. Nu
se înşelase, erau fără îndoială 11 planete gravitând în jurul Soarelui, în loc de 9 cum ştia din
cele învăţate.
Ecranul de deasupra capului lui Sue a dispănit şi una dintre fiinţe a ajutat-o pe Sue să
se ridice de pe canapea şi a condus-o în tăcere spre o punte înclinată care dădea într-un
sector întunecat.
John şi Kevin sc aflau acolo şi priveau o hologramă. Sue a asistat la scena pe care
ulterior a povestit-o John - cea cu planeta extraterestră şi fiinţa îmbrăcată într-un veşmânt
cu
glugă - şi a primit şi o explicaţie despre cele întâmplate.
ceasta este sămânţa vieţii, trecutul şi viitorul nostru, întreaga noastră existenţă”, a
auzit clar în minte aceste cuvinte. Acceptă darul acesta din partea noastră, pentru tine,
pentru copil, şi pentru bărbatul de lângă tine. ”
în timp ce John şi Kevin stăteau cu privirea aţintită spre fiinţa ce ţinea globul (sau sfera
sclipitoare), Sue a auzit spunân- du-i-se telepatic: ,Atinge sfera, atinge sfera'". Cuvintele i se
repetau insistent în minte. John şi Kevin se îndreptaseră deja spre figura din hologramă.
Mâinile lor atingeau globul. încet, Sue a păşit în faţă şi s-a apropiat de fiinţa ce ţinea
obiectul.
îndemnul insistent de a atinge globul a copleşit-o şi mâna ei s-a întins centimetru cu
centimetru, până a ajuns la obiect, după care l-a atins. Nu a simţit nimic deosebit, nici o
senzaţie, în timp ce se întorcea şi se depărta de hologramă, mai multe cuvinte i s-au format
în minte: „Este timpul să pleci, dar ne vom revedea.”
într-o clipită, lucrurile din jurul lui Sue s-au schimbat complet.
Era învăluită de ceaţă şi se îmbrăca. „Eşti gata John, tc-ai îmbrăcat?” l-a întrebat Sue.
„Ajută-1 şi pe Kevin”, a adăugat ea.
John i-a spus că băiatul era gata.
„Ar fi cazul să plecăm de aici”, i-a spus Sue, în timp ce lua o înghiţitură dintr-un pahar,
care de fapt nu era chiar un pahar. Era asemănător unui tub. Când a lăsat recipientul jos, din
nou s-a transformat totul din jur.
Acum se găsea pe o pasarelă, uitându-se în jos spre maşina lor, ce se afla cam la 6
picioare dedesubt. Maşina era parcată pe un fel de rampă legată printr-o punte de locul unde
se găsea Sue. în faţa vehiculului era un perete în formă de potcoavă.
Alături de Sue erau Conducătorul şi cel care crea sunetele minunate de harpă pe care
Conducătorul îl numea Ceres. El s-a adresat Conducătorului cu numele de Lyra. înainte de a
pleca, cele două entităţi i-au urat drum bun, tot pe cale telepatică.
Uitându-se în jos, l-a văzut pe John intrând în maşină. Copiii se aflau deja înăuntru.
Treptat, maşina a început să se dematerializeze.
„Părea că pur şi simplu s-a micşorat şi a dispărut”, a povestit mai târziu Sue, când a
descris cum vehiculul a străbătut acel perete în formă de potcoavă, mai întâi cu partea din
faţă şi apoi cu restul.
întreaga zonă s-a luminat în timp ce maşina dispărea în linişte prin acel perete.
îngrijorată, Sue l-a privit întrebător pe Conducător. ,JVu te speria, şi tu vei pleca spre
casă”, a liniştit-o el.
Când a privit din nou în jos, Sue a zărit un Vauxhall Victor alb rulând pe drumul de
ţară, mărginit de pădure. Şi-a reamintit cu uşurinţă şi foarte clar că a urcat pur şi simplu în
automobil şi a închis uşa după ea.
A observat că lumina din interior era aprinsă, apoi a simţit
o hurducătură şi asta a fost tot.
„Toată lumea e în maşină?”, şi-a adus ea aminte că a întrebat, când a constatat că se
află în automobil alături de John. Asigurarea soţului ei: „Desigur”, a fost suficientă pentru a
scăpa de senzaţia de nelinişte care începuse să o cuprindă.
Relatarea lui John şi Sue despre întâlnirea de gradul IV este una din cele mai complete
dintre cele cunoscute în Marea Britanie. Luate la intervale repetate de timp şi cercetate cu
foarte multă atenţie, mărturiile lor au rămas mereu aceleaşi.
Unul din cele mai neobişnuite aspecte ale acestui caz este volumul marc de informaţii
despre fiinţele extraterestre.
Martorii n-au putut spune cu certitudine dacă aceste amănunte le-au fost transmise
telepatic sau pe altă cale. Cele mai multe din informaţii provin din povestirea lui John
făcută în timpul hipnozei. Alte detalii s-au aflat de la John şi Sue mult mai târziu.
Reamintirea anumitor aspecte pe parcursul transei hipnotice lc-a permis ulterior să-şi
amintească alte informaţii şi detalii, până atunci uitate.
John crede că fiinţele i-ar fi spus că evoluţia umană reprezintă doar o etapă în
dezvoltarea speciei noastre. El susţine că Pământul a fost însămânţat de către extratereştri,
cu mii de ani în urmă, şi ţinut de atunci sub observaţie. Insămânţarea s-ar părea că a
presupus şi o încrucişare între specii.
Se pare că extratercştrii au şi puterea de a modifica structurile psihice şi fizice ale
diferitelor specii, din dorinţa de a-i face mai sensibili şi mai inteligenţi.
Din spusele lui John, Observatorii, aşa cum i-a numit el, au avut multe contacte cu
pământenii. Ei pot trăi o perioadă indefinită de timp dar, când corpul încetează să mai
funcţioneze, ei trebuie să-şi transfere conştiinţa într-un nou corp.
Fiinţele extraterestre i-au destăinuit lui John cum că ei ar fi fost „Zeii” mitologiei
greceşti. In acea epocă, ei erau mult mai implicaţi în desfăşurarea evenimentelor de pe
planeta noastră.
Dar, dându-şi seama că amestecul lor a determinat stagnarea evoluţiei speciei umane,
au decis să se amestece mult mai puţin.
Dezvoltarea umanităţii şi-a urmat cursul firesc atunci când omul a devenit stăpân al
propriului destin. Extratereştrii au preferat să lase lucrurile să se desfăşoare fără intervenţia
lor, în ciuda îngrijorării că omul ar putea deveni o formă de viaţă violentă şi distructivă.
întrebarea firească pe care şi-o pune oricine este dacă într-adevăr toate aceste
informaţii provin de la extratereştri. Familia Day a fost cu adevărat răpită în momentul în
care se găsea doar la 20 de mile distanţă de Londra? Sau a fost doar un caz de isterie în
grup, dar la scară mică?
Contaminarea a fost exclusă. Cunoştinţele familiei Day asupra acestui subiect erau
minime.
Cuplul nu a căutat publicitatea sau notorietatea. Ei au contactat ufologii doar în
încercarea disperată de a descoperi şi a înţelege mai bine experienţa trăită. Nu au avut
absolut nimic de câştigat făcând cunoscută neobişnuita întâmplare.
John şi Sue au furnizat detalii şi chiar au desenat diagrame pe care erau convinşi că le-
au văzut pe aeronavă.
Investigatorul Andy Collins a fost impresionat de mărturia membrilor familiei Day.
Dar a fost pur şi simplu surprins de modul în care John a relatat cele petrecute. Deşi John
era un simplu muncitor, fără o educaţie deosebită, el a vorbit coerent şi fără întreruperi pe
marginea acestui subiect complex, timp de aproape 20 de minute.
„N-am făcut decât să dau drumul casetofonului şi l-am lăsat să povestească”, a explicat
Andy după discuţie. El nu a făcut decât să treacă cele înregistrate direct pe foaie, cuvânt cu
cuvânt. Nu a fost nevoie de nici o corectură, totul era exprimat într-o engleză gramaticală şi
foarte corectă.
Când i-a cerut lui John, om puţin educat, să repete anumite aspecte din cele dictate,
acesta nu a reuşit să o facă. De fapt, când i s-a spus că a reuşit să vorbească frumos şi
coerent aproape 20 de minute, lui John i-a venit greu să creadă.
„Era ca şi cum cineva răsucise un buton în interiorul lui şi totul ar fi fost înregistrat pe
o bandă”, a fost impresia investigatorului cu privire la declaraţia martorului.
Oare acel cineva, care reuşise să-l facă să ţină acel discurs, îl programase să relateze şi
despre aşa-zisa răpire extraterestră? Cinicii pot considera că amestecul între mitologia
greacă şi extratereştri ar fi cam greu de acceptat.
Ei se pot întreba de asemenea de ce a durat aşa de mult până când John şi Sue au
realizat că extratereştrii le-au lăsat moştenire un asemenea tezaur de informaţii.
Cea mai importantă întâlnire
Ufologii britanici care susţin că experienţele întâlnirilor secrete sunt total subiective şi
datorate unor fenomene fiziologice sau psihologice, rar vor putea fi convinşi, chiar dacă e
vorba de mai mulţi martori „răpiţi’’.
Psihologii vor găsi întotdeauna o explicaţie de natură psihică pentru multe din
întâmplări.
Majoritatea cauzelor raţionale invocate se bazează pe ipoteza halucinaţiilor.
Nu are nici o importanţă credibilitatea martorilor, cât de detaliate sunt relatările sau cât
de reală este experienţa lor. Ufologii care înclină spre o abordare de natură psihologică a
răpirilor nu vor pune sub semnul întrebării veridicitatea mărturiei martorilor sau realitatea
ei. Ei pun la îndoială modul lor de a percepe realitatea.
Cap sau pajură? Dacă e cap am câştigat, dacă e pajură ai pierdut; cam aşa se pune
problema în cazul filosofiei bazate pe premisa că nu există nici farfurii zburătoare şi nici
extratereştri.
Dacă aşa-zisa răpire nu este o farsă, atunci cu siguranţă ceva nu e în ordine cu mintea
celui care susţine asta.
Vai de bietul investigator care are de-a face cu mărturia unei singure persoane. întregul
lui caz este susţinut doar de relatarea unui singur individ. Reveniri ale memoriei pot apare
după o şedinţă bună de hipnoză, dar până şi această dovadă e discutabilă.
Cercetătorul se poate considera norocos dacă găseşte şi alte dovezi: urme pe sol care să
susţină posibilitatea aterizării OZN-ului, semne pe corpul persoanei răpite care să demon-
streze faptul că a fost supusă unor teste fizice şi medicale.
Dacă Ia toate acestea se adaugă şi un martor cu un caracter ireproşabil şi totodată credibil,
atunci este vorba, în termeni ufologici, de un caz „beton”.
Cu toate acestea, nici măcar un astfel de caz nu e suficient pentru a dovedi existenţa
GZN-urilor, cea a extratereştrilor sau a răpirilor a căror autori sunt extratereştrii.
Să spunem lucrurilor pe nume! Un şarlatan abil poate născoci povestea, îşi poate face
singur semnele descoperite ulterior şi poate realiza performanţe demne de un premiu Oscar
în timpul hipnozei, dacă vrea într-adevăr asta!
Atunci cum poate strânge un investigator destule probe pentru a demonstra că
întâlnirea a avut loc?
Ei bine, nici un cercetător nu va fi în stare să adune suficiente dovezi pentru a
convinge toţi neîncrezătorii.
în urmă cu câţiva ani, Peter Hough, directorul Asociaţiei de Cercetări a fenomenului
OZN din Manchester, a fost convins că a găsit cazul cel mare. Cazul care i-a căzut în mână
avea absolut toate elementele de care era nevoie: un fost ofiţer al Poliţiei Metropolitane, un
OZN, apariţia unei entităţi extraterestre, un caz clar de ieşire din timp... şi o
FOTOGRAFIE. Da, fotografia unui extraterestru, un omuleţ de culoare verzuie. Care, mai
mult, era făcută de un fost poliţist. Ce altceva şi-ar mai fi putut dori ?
Lui Peter nu i-a venit a crede ce noroc are atunci când martorul, după ore întregi de
interviuri, a fost de acord să fie supus hipnozei. Acesta a acceptat din dorinţa de a descoperi
mai multe lucruri despre experienţa trăită.
Şedinţa de hipnoză a avut un asemenea un succes încât această întâlnire dc gradul IV a
devenit un caz clasic, un caz ce merită să fie consemnat în cartea de istorie a OZN-urilor.
Investigatorii, Arthur Tomlinson şi Jenny Randles au fost de asemenea implicaţi în cea
mai mare măsură în acest caz, pe care l-au botezat Cea mai importantă dintre întâlniri.
Martorul a refuzat din start orice sugestie de publicitate, motivându-şi decizia cu faptul
că doreşte să reintre în cadrul forţelor de poliţie. în schimb, a fost de acord să încredinţeze
fotografia cercetătorilor, pentru a fi supusă unor teste.
El era martorul ideal al unei întâlniri: inteligent, cooperant, şi neinteresat în a obţine
vreun avantaj material de pe urma experienţei trăite.
Cu siguranţă, acest caz va trezi lumea la realitate, demonstrând în sfârşit veridicitatea
răpirilor de către extratereştri! Un poliţist britanic a fotografiat extraterestrul care l-a răpit şi
martorul trăieşte, poate să depună mărturie.
Este trist dar, în ciuda entuziasmului şi premiselor încrezătoare ale ufologilor, când
relatarea a fost făcută publică, restul lumii nu i-a acordat nici o atenţie.
Fotografia nu era falsă, dar extraterestrul care apărea în imagine putea fi foarte bine
doar un manechin. Poliţistul şi-a relatat experienţa, dar nimeni nu a vrut să-l asculte.
Pentru investigatorul Peter Hough, lipsa de impact a acestui caz epocal a fost o
adevărată dezamăgire.
Philip Spencer (pseudonim)
1 decembrie 1987
Ilkley Moor
West Yorkshire
 Soarele încă nu răsărise când fostul poliţist Philip Spencer a plecat de acasă pentru a
străbate pustiul ţinut mlăştinos din Ilkley. Era o dimineaţă întunecată şi mohorâtă de iarnă.
Privind rapid ceasul, a observat că era ora şapte şi un sfert. După ce a verificat dacă are
busola şi aparatul de fotografiat, a pomit-o în direcţia East Morton, spre satul unde locuia
socrul său.
Om foarte ordonat şi prevăzător, Philip se hotărâse deja asupra rutei pc care o va urma
pentru a traversa cea mai faimoasă mlaştină din Yorkshire. în loc să urmeze drumul turistic
de la East Morton, o va lua pe scurtătură. Va avea mai puţin de mers, dar pe un drum dificil,
cu o porţiune în pantă.
Deşi făcuse de foarte multe ori această călătorie de 5 mile, nici de data aceasta Philip
n-a uitat să-şi ia busola cu el. Ştia cât e de uşor să te dezorientezi străbătând acea zonă rece
şi ceţoasă de mlaştină. Chiar şi cel mai experimentat călător se poate rătăci acolo, mai ales
pe o vreme urâtă.
Când ploaia începe să cadă cu ropote, ceea ce se întâmplă destul de des, nu-ţi poţi zări
nici măcar propriile tale mâini. Fiind în timpul iernii, există şi riscul ca din senin să înceapă
să ningă, iar atunci ţinutul devine un tărâm alb, necunoscut. în câteva clipe, cât vezi cu
ochii, zăpada reuşeşte să acopere orice semn carc te-ar putea ajuta să te orientezi.
Mergând hotărât, Philip se gândea că, atunci când se va lumina puţin, va putea face
câteva fotografii ale oraşului. Văzut de sus, din ţinutul mlăştinos, oraşul era pentru Philip
cea mai minunată imagine. Cu gândul la fotografiile pe care le va face, şi-a pipăit încă o
dată buzunarul în carc avea aparatul de fotografiat, care-1 servea atât de bine de ani de zile.
începuse să bată un vânt pătrunzător când Philip a ajuns în dreptul pantei abrupte a
dealului, acoperit încă cu iarbă. Nu-i era frig, dar simţea gerul muşcător, în ciuda hainelor
călduroase şi trainice pe carc le purta.
înaintând cu atenţie, evitând găurile făcute de şobolani şi porţiunile alunecoase
acoperite de licheni, a reuşit să parcurgă o bună bucată de drum. Când a ajuns aproape de
platoul dealului, a apucat pe o potecă mărginită de un pâlc de copaci.
Uitându-se precaut pentru a călca pe porţiunile solide ale drumeagului, brusc a sesizat
un zgomot ca un murmur, venind de undeva de deasupra lui. A privit cerul, presupunând că
masa de nori ascundea probabil un avion.
Apoi, ceva i-a atras atenţia. S-a oprit şi s-a întors uitân- du-se uimit spre o scobitură
săpată către vârful dealului. Acolo, la o distanţă de aproximativ 30 de picioare, a văzut ceea
ce mai
târziu a descris-o ca fiind „o mică creatură de culoare verde”.
„Hei!”, a strigat Philip în timp ce o lua la fugă în direcţia ciudatei apariţii. Cu siguranţă
că nu e o fiinţă umană, deşi are cap, două picioare şi două braţe lungi. Creatura s-a oprit la
aproximativ 50 de picioare depărtare şi s-a întors, legănându-se pe picioare.
Instinctiv, cu multă prezenţă de spirit, Philip a scos rapid aparatul dc fotografiat din
buzunar şi a fotografiat entitatea.
Apoi, punându-şi aparatul în buzunar, a început din nou să alerge.
„Nu ştiu de ce”, a recunoscut el mai târziu, „dar am încercat să o ajung din urmă”.
Datorită terenului accidentat, Philip s-a împiedicat şi a mai avut timp să observe că cel
urmărit dispărea după o movilă uriaşă de bolovani.
Lac de sudoare din cauza efortului, în ciuda frigului de afară, respirând sacadat, a
ocolit blocul de pietre şi s-a trezit în faţa unei scobituri şi mai adânci făcută în versantul
dealului.
 Ceea ce a văzut acolo l-a făcut să se retragă plin de uimire înapoi.
Acolo, la baza scobiturii, era un obiect ciudat, aproape imposibil de descris.
Fostul poliţist, om cu mult bun simţ, a văzut ceea ce păreau a fi două farfurii zburătoare
argintii, gigantice. Erau situate una deasupra celeilalte. în partea lor centrală aveau o
porţiune proeminentă de formă paralelipipedică, care aparent se continua şi în interiorul
structurii.
I-a fost imposibil să aprecieze dimensiunile obiectului din cauza distanţei şi a poziţiei
pe care o avea. A sesizat că murmurul pe care îl auzise mai devreme reapăruse şi intensi-
tatea lui era mai mare.
Straniul zgomot devenea din ce în ce mai puternic, până ce a ajuns de-a dreptul
asurzitor. în acel moment, obiectul a ţâşnit dc la sol şi a dispărut în nori.
Tremurând şi confuz, Philip s-a hotărât să nu lungească călătoria şi s-a întors înapoi
spre Ilkley. Nedumerirea lui a fost şi mai mare în momentul când a ajuns în oraş.
Oraşul era în plină activitate. Magazinele erau deschise, o mulţime de pietoni populau
trotuarele, şoselele erau aglomerate, fapte foarte ciudate pentru acea oră matinală. De
obicei, în acel moment al zilei oraşul era tăcut.
Când a privit ceasul din tumul primăriei nu i-a venit să creadă... şi s-a mai uitat încă o
dată pentru a se convinge. Nu era nici o greşeală. Ceasul indica ora zece. Era convins că
trebuie să fie în jurul orei opt şi un sfert dimineaţa, nici într-un caz mai târziu.
Putea să jure că de când plecase de acasă trecuse cel mult
o oră.
„Ce-i cu mine, înnebunesc?”, s-a întrebat Philip în timp ce rememora drumul parcurs
de acasă până în zona mlaştinii şi înapoi în Ilkley. Pregătirea sa de poliţist îi dezvoltase
puterea de observaţie. Estimarea timpului, a distanţelor, a vitezelor, face parte din rutina
zilnică a unui ofiţer de poliţie, deci cum era oare posibil să nu ştie în ce fel „a pierdut” o oră
şi trei sferturi ?
Apoi şi-a amintit de poza făcută. Ştia un atelier în apropierea oraşului Keighlev care
într-o oră putea să developeze negativul.
A luat autobuzul spre oraş, iar în porţiunea pe care a mai avut-o de străbătut pe jos
până la atelier, a făcut o serie de fotografii. „M-am simţit vinovat că irosesc atât de mult
film”, şi-a reamintit Philip mai târziu.
A dat filmul fotografului, după care a început să se plimbe prin oraş în timpul cât a
durat developarea fotografiilor. A reluat în minte de mai multe ori drumul parcurs, căutând
explicaţii logice pentru timpul ..pierdut”. Dar nu exista nici una.
„Şi dacă fotografia nu va arăta nimic?”, s-a întrebat el. Ar însemna că nu va avea nici o
dovadă care să demonstreze strania lui poveste... ci. din contră, va arăta că îşi pierduse
minţile.
După o oră, s-a reîntors la atelier şi, foarte nervos şi nerăbdător, a luat setul de poze.
Cum a ajuns în stradă a început să cerceteze teancul de fotografii, căutând disperat acea
poză care demonstra că totuşi nu e nebun, că tot ce i se întâmplase era real.
Da, era acolo. Calitatea fotografiei era proastă, dar fără nici o îndoială imaginea era
acolo. Reuşise să surprindă pe peliculă acea ciudată creatură pe carc o zărise în mlaştină.
în acea noapte, acasă, Philip a rememorat pentru a mia oară ceea cc i se întâmplase.
Cunoscutul drum parcurs în acel ţinut mlăştinos, ascensiunea lentă pe panta dealului, şi
întâlnirea cu acea ciudată creatură de culoare verde. Da, lumina fusese destul de slabă, dar
era sigur că entitatea a fost verde, un verde întunecat în comparaţie cu iarba care acoperă
pământul. Acum nu mai avea nici o îndoială. Creatura există şi el o văzuse.
Nici acum nu ştia de ce încercase să o urmărească. Cedase impulsului de moment. Nu a
stat un moment să se gândească înainte de a alerga încercând să o ajungă din urmă. Slavă
Domnului că apucase să o fotografieze înainte. Dacă n-ar fi avut poza color făcută în
mlaştină, acum s-ar fi întrebat dacă e în toate minţile.
în acea noapte, întins în patul lui, nu a fost chip să adoarmă. îi revenea mereu în minte
imaginea bizarei fiinţe şi cea a ciudatului vehicul aerospaţial. întrebările nu-i dădeau pace.
Cc erau? De unde veneau? Cum era posibil să zboare atât de repede?
Cu cearcăne la ochi din cauza nopţii nedormite, a doua zi dimineaţă, în timpul micului
dejun, Philip a luat o decizie în privinţa celor întâmplate. Nu era nebun, evenimentele nu
erau rodul imaginaţiei lui, totul se petrecuse în realitate şi era ceva foarte neobişnuit. Va
merge la o bibliotecă publică şi va afla dacă există vreo organizaţie care l-ar putea ajuta.
Auzise de OZN-uri şi de toate prostiile acelea. Trebuie să existe cineva interesat să ascultc
relatarea sa.
Scrisoarea trimisă de Philip a ajuns pe biroul cercetătorului ufolog Jenny Randles.
Cuprindea descrierea clară şi concisă a celor întâmplate, limitându-se doar la enumerarea
precisă a faptelor. Menţiona existenţa fotografiei şi mai spcci- fica un lucru interesant:
busola pe care o folosise atunci, acum nu mai era bună de nimic. Cât despre cunoştinţele lui
despre OZN-uri, erau foarte vagi şi inexacte.
Din cauza legăturii sale cu politica şi datorită dorinţei de a-şi relua vechea meserie,
Philip era foarte îngrijorat că relatarea sa ar putea atrage atenţia publicului larg, lucru care
probabil i-ar fi scăzut şansele de a purta uniforma forţelor de ordine, în viitor. De aceea, în
loc să treacă propria adresă pe plic, a preferat să scrie doar numărul unei cutii poştale din
Bristol, oraşul în care locuiau părinţii lui.
Jenny a prezentat cazul lui Asociaţiei de cercetare a fenomenului OZN din
Manchester, unde a fost întâmpinat cu reţinere. De-a lungul anilor, primiseră foarte multe
scrisori conţinând tot felul de istorisiri ciudate, din care majoritatea nu au putut fi susţinute
de dovezi. Jenny a fost sfătuită să răspundă scrisorii şi să solicite informaţii mai detaliate.
între timp, Philip a înccput să regrete încercarea de a afla adevărul despre ceea ce i se
întâmplase. El dorise doar să relateze experienţa lui celor care se ocupau cu astfel de
lucruri, şi ar fi dorit să i se răspundă la scrisoare imediat. Dorea cu disperare ca şi altcineva
să confirme faptul că nu e nebun şi că nu a avut halucinaţii.
Simţea de asemenea nevoia de a afla că şi alte persoane trecuseră prin experienţe
asemănătoare cu a lui, la fel de tulburătoare.
Chiar şi soţia sa Susan a acceptat cu greu adevărul celor povestite, deşi ea îşi cunoştea
foarte bine soţul şi ştia că e un bărbat cu picioarele pe pământ, lucid, raţional, fară nici o
înclinaţie spre fabulaţie. Era totul mult prea fantastic pentru a putea fi real, s-a gândit ea, şi
nu aşa vor gândi şi ceilalţi, chiar dacă nu o vor spune cu glas tare?
Ciudăţenia inexplicabilă a experienţei sale îl înfuria pe Philip. Era obişnuit să se
confrunte cu tot felul de probleme, dar la care găsea întotdeauna soluţiile.
Pierzându-şi răbdarea, Philip a decis să telefoneze unei alte persoane al cărui nume îl
descoperise în cercetările sale de la bibliotecă. Spre sfârşitul lunii decembrie, Arthur
Tomlinson, care se ocupa de peste 30 de ani de studierea fenomenelor OZN, a primit
telefonul său.
însoţit de Steve Balon, Arthur a plecat imediat spre Ilkley pentru a se întâlni cu Philip.
Steve Balon era un alt investigator fascinat dc misterul farfuriilor zburătoare.
 Cei trei bărbaţi au refăcut pas cu pas drumul lui Philip, pentru a descoperi eventuale
urme.
Philip nu a avut absolut nimic împotrivă ca fotografia şi negativul ei să fie examinate şi
testate de specialişti. De fapt, chiar a fost încântat de entuziasmul manifestat de Arthur şi
Steve. Ei l-au ascultat cu interes şi au remarcat o serie de similitudini între experienţa sa şi
alte incidente anterioare. Pe Philip l-a mai liniştit şi faptul că investigatorii nu i-au pus la
îndoială sănătatea mentală atunci când le-a istorisit întâmplarea.
în următoarele zile, Arthur l-a informat şi pe Peter Hough, preşedintele Asociaţiei de
cercetare a fenomenului OZN din Manchcster, de cazul lui Philip. El a subliniat existenţa
probelor: fotografia şi busola.
Arthur a cercetat busola şi a constatat că polaritatea ei se inversase, indicând sud în loc
de nord.
Peter a fost de acord să-i însoţească pe Philip, Arthur şi Steve într-o expediţie
suplimentară la locul întâmplării. Au refăcut drumul pe data de 3 ianuarie 1988.
înainte de a reconstitui călătoria lui Philip, în acea dimineaţă echipa s-a adunat în casa
lui. Peter şi-a exprimat părerea de rău cu privire la proasta calitate a fotografiei. Avea un
aspect granulat şi detaliile erau puţin vizibile. Totuşi, el a fost de acord că entitatea
fotografiată părea să aibă un trunchi lung, picioare scurte şi protuberanţe de o parte şi de
alta a capului, care semănau cu nişte urechi mari.
Braţele îi erau subţiri şi lungi, cel stâng era cu siguranţă excesiv de lung, pentru că îi
ajungea până la pământ.
Philip a povestit din nou cele ce i s-au întâmplat. Versiunea din acel moment nu se
deosebea absolut deloc faţă de cele relatate la început. Totuşi, investigatorul era uşor
intrigat de atitudinea lui Philip, ţinând cont de influenţa traumatizantă a unei astfel de
experienţe.
El şi-a dat seama că Philip trata întregul episod cu un uşor amuzament. Oare acesta
născocise singur întreaga poveste, făcuse oare o marionetă pe care o fotografiase în acea
regiune pustie?
Prin urmare, investigatorul a decis să-i spună deschis îndoielile pe care le are, pentru a-
i testa reacţiile. Dacă el, ca investigator, nu îşi exprimă acum rezerva, cu siguranţă că
altcineva o va face atunci când relatarea va deveni publică.
Reacţia lui Philip a fost promptă. Perfect calm, el le-a spus: „Nu sunt în mod deosebit
interesat de ceea ce vor crede ceilalţi oameni. Ştiu exact ce am văzut, iar dacă mă vor crede
sau nu, asta rămâne la latitudinea lor.
N-aş avea nimic de câştigat din născocirea poveştii sau din fabricarea unei false dovezi
(fotografia). Nu are nici un sens, am alte lucruri mult mai bune de făcut cu timpul meu”.
De fapt, cercetătorii erau conştienţi că martorul are multe de pierdut prin povestirea
întâmplării. Pentru forţele de poliţie ar fi mult mai supărător să audă o poveste cu farfurii
zburătoare din partea unuia dintre ei, decât venind de la un şarlatan.
în timp ce grupul celor 4 se îndrepta spre locul întâmplării, cerul acoperit de nori şi
vântul tăios care te ducea cu gândul la Withering Heights i-a făcut să simtă capricioasa
vreme din acel colţ de ţară. Ciudat, tocmai această regiune mohorâtă care era des pomenită
în diverse povestiri ale literaturii clasice engleze, este acum scena unor evenimente care vor
intra în cărţile de istorie ale ufologiei.
După 20 de minute dc mers pe jos din locul unde au lăsat maşinile, ei au ajuns exact în
punctul unde Philip a făcut fotografia. Distanţa dintre locul în care se aflase şi cel în care se
găsise creatura măsura aproximativ 39 de picioare.
Terenul corespundea perfect cu descrierea făcută de Philip. N-au găsit nici un semn în
depresiunea în care văzuse ciudatul obicct şi nici alte urme.
S-au întors grăbiţi înapoi. Se apropia furtuna. Acum investigaţia se concentra asupra
fotografiei.
Aparatul de fotografiat folosit era un Dixon 35 mm original, model denumit PR1NZ
Maslermcilic, un model clasic de categorie uşoară. Era fabricat din material plastic şi avea
lentile de 45 mm. Dispozitivul lui dc măsurat intensitatea luminii nu mai funcţiona de
câţiva ani buni.
După spusele lui Philip, aparatul fusese reglat pentru condiţii de luminozitate scăzută şi
încărcat cu un film de tip 400 ASA. Ar fi trebuit să iasă o poză foarte bună. Ţinând cont de
acestea, fotografia întunecată şi cu granulaţii era totuşi interesantă. Mai degrabă fusese uşor
supraexpusă decât subexpusă.
Cercetătorii au mai observat şi altă anomalie a clişeului. Deşi Philip estimase că ar fi
făcut fotografia în jurul orei 7:45 dimineaţa, cerul de deasupra liniei orizontului era
luminos, cu toate că ar fi trebuit să fie întunecat în acel moment al zilei de
1 decembrie.
Numeroasele teste făcute pozei de diferiţi fotografi, experţi KODAK, au dus la
rezultate contradictorii şi nesemnificative.
Toţi au fost de acord că fotografia nu a fost realizată prin fotografierea altei imagini, şi
că filmul nu fusese prelucrat după expunere.
Figura, indiferent ce era, cu siguranţă fusese fotografiată şi făcea parte din cadru.
Intre timp. Institutul de Ştiinţă şi Tehnologie al Universităţii din Manchester s-a
preocupat de dezlegarea misterului busolei cu polaritatea inversată.
După câtcva zile de testare în laborator, răspunsul Institutului a venit. Da, era posibil să
inversezi polaritatea busolei fără a necesita pentru aceasta aparatură scumpă sau sofisticată.
E suficientă o sârmă din care faci un cerc. Pui busola în interiorul cercului conectat la o
sursă de energie electrică. în momentul trecerii curentului clectric prin ea, busola îşi va
schimba polaritatea.
Procedeul e însoţit de un zgomot puternic şi de mici explozii, a spus expertul, dar poate
fi făcut. Totuşi e într-un anumit grad riscant, putându-sc solda cu accidente, chiar punând
viaţa în pericol.
Oare a ştiut Philip Spencer cum să facă un astfel de experiment, potenţial primejdios,
când experţii nu au ştiut imediat soluţia?
A

In timp ce aceste variate testări erau făcute, Philip Spencer s-a trezit confruntat cu o
problemă mult mai pământească.
în ziua de 15 ianuarie 1988, Philip a telefonat furios investigatorului Pcter Hough: „Ce
ştiţi despre doi oameni ai Ministerului Apărării care tocmai mi-au făcut o vizită?”, a întrebat
Philip. Avea un ton tăios, deşi de obicei vorbea cât se poate de calm. „Mi-au arătat
legitimaţiile de serviciu şi au spus că doresc să discutăm despre experienţa mea cu OZN-
ul.”
Peter l-a asigurat că relatarea lui fusese ţinută în cel mai mare secret şi că nici o
informaţie nu fusese furnizată nimănui din afară, nici chiar Ministerului Apărării.
Conform declaraţiei lui Philip cei doi bărbaţi îmbrăcaţi în costume sobre s-au prezentat
ca fiind David Jefferson şi domnul Davies.
Circumspect, solicitat să răspundă la întrebări, Philip le-a povestit pe scurt experienţa
sa, fără să menţioneze nimic despre fotografie. Dar cei doi erau informaţi despre existenţa
pozei şi au cerut să o examineze. Philip le-a explicat că dovada se afla le un prieten şi cei
doi au plecat.
„Mi-e teamă că situaţia nc scapă de sub control”, i-a spus Philip lui Peter. „Dacă dă
mass-media de întreaga poveste? Dacă fotografia mea se pierde? Nu voi mai avea nici o
dovadă a celor petrecute.”
Pcter a înccrcat să-l liniştească şi imediat s-a adresat în scris Ministerului Apărării,
cerând informaţii despre cei doi angajaţi ai lor. Nu a primit niciodată vreun răspuns.
în ziua următoare, Peter a primit un alt telefon de la Philip. De această dată, un ziar
naţional dorea să-l intervieveze cu privire la incidentul cu OZN-ul.
De la început, fostul poliţist a subliniat clar că nu doreşte nici un fel de publicitate.
Astfel încât, în urma celor întâmplate, nu a mai vrut să colaboreze în nici un fel şi a cerut să
i se restituie fotografia şi busola.
încercările de a-i determina pe reporteri să renunţe la publicarea informaţiilor au eşuat,
dar nu au mai apărut şi alte cereri de acest fel. După multe discuţii, nu prea convins, Philip a
acceptat totuşi ca cercetarea să continue.
Modul în carc Philip a reacţionat la posibilitatea publicităţii le-a întărit cecetătorilor
părerea că nu au dc-a face cu un şarlatan. Nu exista nici un fel de motivaţie. Nu avea nici un
interes să-şi vândă relatarea sau fotografia. Nu dorea nici un fel de publicitate şi era hotărât
să rămână de profesie poliţist.
Când rezultatele testelor asupra pozei şi a busolei au venit, Philip a fost la fel de
dezamăgit ca şi cercetătorii.
Şi el sperase că examinarea ştiinţifică a probelor să descopere ceva care să aducă o
explicaţie a timpului „pierdut” inexplicabil, sau măcar să scoată la iveală alte informaţii
legate de creatura verde şi obiectul în formă de farfurie.
In acest stadiu al investigaţiei, s-a propus hipnoza. Cercetătorii s-au gândit că Philip ar
fi un subiect bun pentru a experimenta regresia hipnotică. I-au explicat ce înseamnă aceasta
şi că, astfel, fiind readus în momentul incidentului, e posibil să dezvăluie ce s-a petrceut în
perioada de o oră şi trei sferturi. Philip a acceptat. La urma urmei, nu avea nimic de pierdut.
Pe data de 6 martie 1988, doctorul Jim Singleton, psiholog consultant, fără nici un
interes deosebit în ceea ce priveşte fenomenele OZN, l-a întâlnit pe Philip şi a fost de acord
să-l hipnotizeze. Doctorul a insistat ca nici unul dintre investigatori să nu fie de faţă pe
parcursul şedinţei. A acceptat ca o persoană neutră să-l ajute la înregistrarea mărturiilor.
Odată ajuns în stare hipnotică, lui Philip i s-a cerut să retrăiască toate evenimentele din
acea mohorâtă zi de decembrie.
Următoarele declaraţii sunt rezultatul transcrierii înregistrărilor făcute pe parcursul
şedinţei de hipnoză.
P.: Merg prin ţinutul pustiu. Bate vântul şi cerul e acoperit de nori. Mă îndrept spre
copaci. Văd ceva de dimensiuni mici, nu ştiu exact ce e, dar are culoarea verde. Se apropie
de mine. Oh, nu mă pot mişca. Se apropie tot mai mult. Nu mă pot mişca... Sunt înţepenit şi
totul e foarte neclar. Plutesc prin aer. Vreau#să ajung jos. Creatura verde se deplasează prin
faţa mea şi nu-mi place de ea. Tot nu mă pot mişca. Trec de cotitura potecii şi creatura
verde este în faţa mea. O Doamne!... vreau să ajung jos.
După o pauză lungă, Philip a continuat, respirând mai repede ca înainte.
P.: E... E un obiect marc, argintiu, ca o farfurie. Are o uşă. Nu vreau să intru acolo...
Nu mai văd nimic.
 Dr. S.: Nu mai vezi nimic?
P.: Mmm. Nu pot vedea, parcă aş fi adormit. Nu aud nimic... Acum văd o lumină, nu
ştiu de unde vine. Sunt într-o încăpere foarte ciudată. Aud o voce spunându-mi să nu-mi fie
teamă. Nu îmi mai este frică. Văd din nou creatura verde, dar nu-mi mai inspiră teamă...
Sunt întins pe o masă. Nu pot să mă mai mişc. încerc, dar nu pot. Nu mi-e frică.
Deasupra mea e o tijă care seamănă cu o rază. Se apropie de mine. Are o lumină în interior.
Arată ca un tub fluorescent. Se apropie de picioarele mele. Aud din nou aceeaşi voce. îmi
spune că nu vor să-mi facă nici un rău, să nu-mi fie frică. Pe măsură ce tija trece pe lângă
mine, îmi dă o senzaţie de căldură. Se mişcă de la stomac spre cap. Am închis ochii, nu
vreau să o privesc, poate îmi răneşte ochii. A dispărut... Se întâmplă ceva... Mă deranjează
ceva la nas.
(în acest moment Philip îşi încreţeşte nasul.)
P.: Mi-a trecut. Acum stau în picioare. Nu ştiu cum am ajuns în picioare. Pot vedea
uşa. Una din creaturi se apropie de mine şi îmi spune să o însoţesc. Nu vreau să merg cu ea.
Mai bine aş rămâne aici. Aici nu-mi este frică.
(După o pauză lungă, Philip continuă.)
P.: Merg spre uşă. Văd o lumină strălucitoare. Nu-mi dau seama de unde vine. S-a
luminat întreaga încăpere. Vreau să ştiu de unde vine lumina. E lumină. Străbat un coridor.
Are o deschidere prin care trec. Am ajuns într-o cameră mare, o cameră rotundă. Sunt pe o
platformă înaltă, lângă un perete. Aparatul de fotografiat şi busola îmi ies din buzunar şi
încearcă să se îndrepte către o sferă. îmi vine greu să le fac să intre înapoi în buzunar, iar
această sferă se mişcă în jurul meu, cu tot felul de lucruri după ea. Arată straniu. Are câteva
protu- beranţe paralelipipedice pe ea. El spune că nu mai putem rămâne aici. Vreau să
ieşim. Gaura din perete se închide. Este ciudat. El spune că n-are de cc să-mi fie teamă, dar
eu vreau să plec acasă... are nişte mâini atât de mari.
(Pauză lungă)
Dr. S.: Ce se întâmplă?
P.: Merg în jos pe un coridor. E foarte strălucitor. Aş vrea să ştiu dc unde vine lumina.
Văd o altă uşă. Intru: este doar o încăpere goală. Sunt însoţit de două creaturi verzi. Văd o
imagine. începe să se mişte pe perete. Mă întreb cum oare fac imaginile?
Dr. S.: Imagini proiectate pe perete?
P.: Mmm. Creaturile par preocupate de distrugerea mediului ambiant. Imaginile se
schimbă, o altă imagine, alt film. Mă întreabă ceva. Vor să ştie dacă înţeleg. Răspund că da.
E timpul să plec. Totul devine negru. Merg pe lângă nişte copaci. Ceva sc mişcă. Văd ceva,
o creatură verde. Strig spre ea. Se întoarce. Nu ştiu ce e. O fotografiez. A fugit.
Philip a dcscris întâlnirea cu obiectul în formă de farfurie înainte de a se întoarce în
Ilkley. Aflat sub hipnoză, el spune că entitatea are în jur de patru picioare înălţime.
Examinarea fotografiei arată că într-adevăr creatura fotografiată are între patru - patru şi
jumătate picioare înălţime.
Philip a spus că are ochi mari de culoare închisă, nu are nas şi are o gură mică. Are
mâini foarte mari, terminate cu trei degete butucănoase, ca nişte „câmaţi”. Picioarele sunt în
formă de V, cu două degete mari şi pare să aibă dificultăţi la mers. „Mai mult îşi târăsc
picioarele decât merg”, a explicat Philip Philip a descris primul film văzut pc navă ca fiind
despre distrugere şi înfometare. Dar a refuzat să divulge ceva despre cel dc-al doilea,
afirmând: „Nu trebuie să vorbesc cu nimeni despre accst film. Nu trebuie să ştiţi.”
Relatarea lui Philip conţine elementele clasice ale unei experienţe de răpire: crcaturile
mici, obişnuita masă din centrul camerei şi examenul fizic, luminile fără o sursă detectabilă,
sfaturile ecologice, elemente similare tuturor cazurilor indiferent de unde provin.
Dar era Philip într-adevăr în stare de hipnoză?
„Fără îndoială”, a afirmat dr. Singleton. „Aceasta este părerea mea. Pentru a reuşi să
imite atât de convingător stările din timpul transei, Philip ar fi trebuit să vadă multe
înregistrări
ale altor şedinţe. Totodată ar fi trebuit să fie un actor deosebit.
„Sunt convins că hipnoza a fost reală. Şi-a reamintit evenimentele ca şi cum s-ar fi
petrecut chiar atunci. A descris lucrurile aşa cum se întâmplă în stare de hipnoză.
Comportamentul lui în stare de hipnoză e perfect asemănător cu cel al altor pacienţi.”
Doctorul a mai adăugat: „S-a demonstrat pe cale experimentală că oamenii pot să-şi
modifice amintirile. Aşa că, evident, nu putem avea certitudinea 100% că cele petrecute s-
au petrecut chiar aşa. Totuşi, cred că l-am ajutat să-şi recapete acele amintiri care erau
ascunse adânc în mintea sa.
De ce erau aceste amintiri ascunse?
„în termeni de specialitate, dacă individul trece prin situaţii neobişnuite, traumatizante
sau înspăimântătoare, mintea lui se autoprotejează, împingând aceste experienţe adânc în
subconştient. S-ar părea că hipnoza uşurează depăşirea acestor bariere.
Pe parcursul hipnozei, lui Philip i s-a permis să îşi reamintească tot ceea ce se
întâmplase. Când a fost apoi întrebat cât de reale i se par cele aflate, el a spus: „Totul s-a
clarificat. Nu mai am nici o problemă în a-mi reaminti ce s-a întâmplat.”
Pe parcursul şedinţei a rezultat că Philip făcuse fotografia la sfârşitul experienţei sale şi
nu la început. Ceea ce explică misterul timpului „pierdut” şi prezenţa luminii în poză.
Philip a menţionat la un moment dat că a privit pe geam din nava aerospaţială. A văzut
astronauţi aflându-se într-o misiune în spaţiul cosmic. A putut zări şi Pământul, care se
vedea foarte frumos.
Câteva săptămâni mai târziu, Peter Hough s-a interesat de Philip. Se reangajase în
poliţie. Intrând în legătură cu aceştia, el a obţinut o scrisoare cu referinţe privitoare la
Philip. Se sublinia că Philip are un caracter bun şi că e cinstit.
Philip a păstrat legătura cu investigatorii, promiţând că îi va ţine la curent cu ceea ce îşi va
reaminti. Odată ce bariera
mentală este desfiinţată prin hipnoză, este normal să-şi amintească mai târziu şi alte detalii.
Astfel, Philip şi-a mai reamintit: „Creaturile păreau că fac parte dintr-o echipă. Nu se
comportau ca individualităţi, ci mai degrabă ca părţi ale unui întreg. Era ca şi cum ar fi făcut
ceea cc ar fi programate să facă.
Simţeam în ei bunătatea. Nu cred că ar fi putut face rău cuiva. De fapt, chiar începuseră
să-mi fie simpatici.”
 Posibile cazuri de răpire
Unul din cele mai vaste capitole din documentele cercetătorilor ufologi este cel al
„posibilelor răpiri”. Aproape toate cazurile care nu conţin îndeajuns de multe detalii pentru
a fi considerate întâlniri de gradul IV, dar care sugerează această posibilitate, sunt incluse în
acest capitol.
Ele se deosebesc destul de mult de cazurile descrise până aici. Martorii, sau cel puţin o
parte dintre ei, sunt perfect credibili, dar relatările lor, de multe ori, sunt confuze şi neclare.
„Poate doar am visat”, este una din modalităţile în care ei încearcă să-şi explice
imaginile fantastice şi ciudatele evenimente existente în memoria lor. Este mult mai simplu
să consideri aceste amintiri stranii şi tulburătoare ca fiind coşmaruri, decât să încerci să le
descoperi originea.
Aceste persoane, a căror minte refuză astfel de întâmplări inexplicabile, îşi vor reaminti
doar scurte secvenţe din cele trăite. Unii dintre ei, chinuiţi dc reamintirea unor episoade
stranii, apelează la ajutorul medicilor.
Ei par să-şi dea seama că li s-a întâmplat ceva neobişnuit, dar nu reuşesc să descrie în
vorbe experienţa lor.
Cei care povestesc clar întâlnirea, iar apoi susţin că au senzaţia vagă de timp „pierdut”,
este posibil să fi fost victimele unei răpiri de către fiinţe extraterestre. Nu e obligatoriu ca ei
să aibă vise, deşi multora li se întâmplă. Aceste vise repetate pot constitui, uneori, cheia
celor întâmplate pe perioada de timp „pierdut” inexplicabil. Este de asemenea posibil să nu
dorească să se supună unei şedinţe de hipnoză.
O parte dintre ei pur şi simplu nu doresc să dezgroape amintiri ascunsc adânc în
subconştient, plecând de la premiza că au fost îngropate din motive întemeiate.
în aceste situaţii nu putem descoperi dacă ei au fost sau nu răpiţi din mediul lor de
viaţă pentru un interval de timp, sau dacă au preluat doar informaţii auzite din altă parte. Nu
se poate şti dacă într-adevăr au intrat în contact cu fiinţe de pe altă planetă.
Totuşi, experienţele lor merită să fie reţinute...
George şi Amanda Phillips (pseudonime)
30 august 1982
Redcar
Cleveland
George şi Amanda şi-au culcat fetiţa, după care s-au aşezat în faţa televizorului pentru
câteva ore, înainte de a se culca şi ei. Dar exact la ora 1:20, în acea noapte de vară, s-a
întâmplat ceva extraordinar.
Amanda şi-a amintit că a privit ceasul atunci când a auzit scâncetul copilului. Plânsul
fetiţei a speriat-o. Nu era un plâns obişnuit, părea că plânge de frică sau de durere. Cei doi
soţi au sărit repede din pat şi s-au îndreptat spre camera fetiţei lor, în vârstă de zece luni.
George a ajuns primul în micul dormitor şi a luat-o în braţe. Amanda era chiar în
spatele lui. Mai întâi a verificat dacă nu păţise ceva, apoi a luat-o în braţe şi a început să o
legene. Totul părea în ordine, aşa că cei doi s-au liniştit.
Dar, în acel moment, privirile le-au fost atrase de ceva straniu, făcându-i să se întoarcă
spre fereastră. Dinspre grădina din spatele casei venea o lumină orbitor de strălucitoare.
Apropiindu-sc de geam, lui George i s-a părut că distinge un obiect aflat în mijlocul
grădinii. „Mi-am apropiat faţa de geam şi, punându-mi mâinile în dreptul ochilor, am
observat un obiect de formă ovală”, şi-a amintit George. „Lângă obiect era ceva sau
cineva.”
 Uimit, i-a spus Amandei să privească şi ea, după care a ieşit pe palier. Ceva l-a făcut să
se uite peste balustradă în jos, spre capătul scării. A văzut două fiinţe mici urcând treptele.
„După asta nu-mi mai amintesc nimic”, a declarat George în timpul unui interviu cu un
cercetător ufolog, câţiva ani mai târziu. In timpul discuţiei cu investigatorul, discuţie ce a
avut loc la el acasă în Redcar, Cleveland, George era sincer surprins de întregul incident. în
acea perioadă, George lucra ca muncitor la fabrica ICI.
„Este ciudat. Nu-mi aduc aminte nici măcar momentul în care m-am trezit a doua zi
dimineaţă. Primul lucru ce-mi vine în minte despre ziua următoare este cum am deschis uşa
bucătăriei şi i-am spus Amandei: Noaptea trecută am avut un vis ciudat. Ea mi-a răspuns: Ei
bine, şi eu am visat ceva bizar. Apoi, vorbind aproape amândoi în acelaşi timp am spus:
Ceva cu un extraterestru.
Am întrebat-o unde l-a văzut mai întâi. în momentul acela soţia mea a cxclamat: Vai,
Doamne, ca şi cum ceea ce şi-a amintit ar fi înspăimântat-o. Mi-a spus: De la fereastra
camerei lui Sarah.”
Cei doi au mers repede în dormitorul copilului. Au căutat un indiciu care să le permită
să dezlege misterul celor întâmplate. Au găsit o dâră umedă lângă pătuţul fetiţei.
„Ne-am dat seama imediat că era urină, dar nu putea fi de la Sarah, pentru că micuţa
era în pătuţ. Am presupus că probabil unul din noi, de frică, făcuse pe el noaptea trecută.”
Puţin mai târziu, George a luat o probă din lichidul găsit în camera fetiţei. El a testat
lichidul la fabrica unde lucra. Un prieten chimist a făcut testul pH-ului şi răspunsul a fost
că, într-adevăr, era vorba despre urină umană.
în timpul discuţiilor cu cercetătorul ufolog, George şi Amanda au observat că „visele”
lor se terminau la momente diferite de timp. Amândoi şi-au reamintit limpede că fuseseră
treziţi de plânsul copilului şi că în dormitorul fetiţei au văzut o lumină puternică.
Concentrându-se, George şi-a amintit de obiectul văzut în grădină. L-a descris ca fiind
mic şi oval, cu un inel luminos în jurul lui. A mai spus că avea trei picioare pe care se
sprijinea şi o structură asemănătoare unei antene.
Dar reconstituirea sa se întrerupea brusc în punctul în care părăsise dormitorul fetiţei şi
ieşise pe palier, unde văzuse două creaturi urcând scările.
Pe parcursul interviului s-a constatat că Amanda era conştientă de ceea ce se petrecuse
pe un interval mai lung de timp.
Şi-a amintit că a ieşit şi ea din dormitor, pe palier, imediat după George.
Dar când a ajuns pe hol, George nu mai era acolo, dispăruse.
S-a uitat în jos, spre scară, şi a văzut cele două creaturi zărite şi de soţul ei. Ea le-a
descris ca fiind mici, aproape ca nişte copii ca înălţime, cu piele palidă, fară păr, fără nas.
Cât a putut ea sesiza, erau dezbrăcate.
Atât George cât şi Amanda au acceptat să fie hipnotizaţi pentru a descoperi adevărul
despre cele petrecute în acea noapte. Ceea ce povestise Amanda i-a făcut pe investigatori să
se gândească la o posibilă răpire de către extratereştri.
în transă hipnotică, Amanda a fost readusă în clipa imediat dinaintea trezirii din somn a
fetiţei. Primul lucru pe care şi l-a reamintit a fost plânsul fetiţei, apoi lumina ciudată şi
faptul că a ieşit să vadă cc face George.
A.: O aveam pe Sarah în braţe şi am ieşit pe palier după George, dar el nu mai era
acolo. Nu ştiam unde e. L-am strigat pc nume, dar nu a răspuns. Apoi am auzit un zgomot,
era cineva în josul scării. Am văzut ceva pe scară. Groaznic... nu ştiam ce era. Era ceva mic,
cu o piele ciudată. Era ca un copil, palid şi mic, foarte mic. Avea faţa lungă, foarte palidă,
fără păr. Nu avea urechi şi nu mi-am putut da seama dacă avea nas. Stătea acolo, pe trepte.
Mai întâi am văzut una, apoi am observat şi cea de-a doua creatură.
Hipnotizatorul: Eşti încă pe palier?
A.: Văd treptele scării.
H.: Vrei să cobori?
A.: Nu le mai văd, nu mai văd scările.
(Apoi, Amanda a spus că are impresia că e undeva în afara casei. în ciuda întrebărilor
puse de hipnotizator, Amanda nu a putut să spună unde se află. Nu avea nici cea mai mică
idee unde se găseşte.)
H.: Unde eşti acum ?
A.: Afară.
H.: Eşti mulţumită că te afli acolo?
A.: Nu.
H.: Cum te simţi?
A.: înspăimântată.
H.: De ce?
A.: Nu ştiu unde se află George.
H.: Te găseşti tot afară?
A.: Nu ştiu.
H.: Sarah unde e?
A.: Nu ştiu.
H.: Ce vezi ?
A.: Nimic. Nu văd... nimic.
H.: Este lumină?
A.: Nu, cred că întuneric. Nu sunt sigură, pentru că nu văd nimic.
H.: Visezi ?
A.: Nu.
A.: Unde eşti?
A.: Mă aflu din nou în pat.
(Amanda şi-a reamintit că s-a trezit lângă soţul ei şi că au discuiat despre ceea ce
visaseră.)
Ciudat este că, deşi în timpul interviului George a descris clar şi convingător lumina ce
intra pe fereastra dormitorului şi crcaturile, în stare de hipnoză n-a pomenit nimic despre aşa
ceva.
Şi-a amintit că a fost trezit de plânsul fetiţei, că s-a dus în dormitorul ei. Acolo,
uitându-se în grădină, a observat ceva mişcându-se şi s-a dus să vadă ce este. Nu a
descoperit nimic şi s-a întors în pat.
Deşi tulburaţi de cele întâmplate în timpul nopţii, cei doi soţi nu au căutat imediat
explicaţii. Nu ştiau nimic şi nu aveau nici un interes legat de OZN-uri. Erau mulţumiţi să-şi
continue viaţa lor obişnuită.
Nu au existat efecte întârziate pe care să le poată atribui luminilor sau creaturilor, nu
au fost urmăriţi de vise ciudate şi nici nu şi-au mai reamintit ceva în plus.
Totuşi, la două luni după întâmplare, George s-a îmbolnăvit de o boală foarte rară a
sângelui.
„Este o boală în care hematiile sunt atacate de propriul sistem imunitar”, explică
George. „Am fost internat 3 luni în spital. Nu mai puteam merge, mi se îmbolnăviseră şi
rinichii sau cam aşa ceva.
Nu ştiu dacă asta are vreo legătură cu cele petrecute în acea noapte.
Oricum, am fost tratat cu steroizi şi m-am vindecat. Doctorii mi-au spus că e o boală
extrem de rar întâlnită, un caz la 100.000 de oameni.”
După un timp de la incident, cei doi soţi au luat legătura cu cercetătorii ufologi.
Familia Phillips nu este decât una din familiile obişnuite care a trecut prin nişte
evenimente extrem de ciudate.
Deşi cci care au cercetat cazul nu au putut-o demonstra, părerea lor a fost că este vorba
de fenomenul răpirii de către extratereştri.
Faptul că Amanda a avut impresia că a părăsit casa, sentimentul de frică şi
imposibilitatea de a descrie unde se află, dă naştere unei întrebări „Unde se găsea ea atunci
?”
Douglas Tams
5 iunie 1974 Stoke on Trent Staffordshire
Douglas Tams îşi conducea autobuzul de la Kidsgrove spre garajul Burslem de lângă
Stoke on Trent. Era ultima lui cursă din acca noapte caldă de vară. Lucra în schimburi, iar
în ziua respectivă avusese o tură obositoare. Acum era bucuros că era singur în maşină,
nemaiavând grija nici unui pasager. Era unu şi un sfert noaptea şi străbătea Goldenhill-ul.
La acea oră şoseaua era puţin circulată şi Douglas se bucura de cerul înstelat pe care-1
vedea deasupra văii din stânga autostrăzii. Geamul din dreptul lui era deschis, curentul de
aer îl răcorea după căldura înăbuşitoare din timpul zilei.
Deodată, motorul şi toate luminile maşinii s-au oprit, în timp ce autobuzul se oprea,
Douglas s-a aplecat să cerceteze tabloul de bord. Spera că poate luminile de avertizare îi vor
permite să detecteze defecţiunea, dar toate erau stinse. „Ce ghinion, să mi se strice maşina
chiar înainte de a-mi termina tura!”, şi-a spus Douglas. „Va dura cine ştie cât timp până
când echipa de intervenţie va veni şi Dumnezeu ştie când voi reuşi să ajung acasă! S-ar
părea că voi fi nevoit să aştept şi eu un autobuz”, s-a gândit el.
îngrijorat, s-a ridicat de pe locul şoferului, gata să coboare din maşină pentru a inspecta
motorul autobuzului. Dar, brusc, a fost silit să se ascundă.
în timp ce se ghemuia între scaun şi tabloul de bord, nu-i venea să creadă ccea ce
vedea. Un obiect de dimensiuni foarte mari părea că pică din cer, îndreptându-se exact spre
maşină.
A numărat secundele, dar cum nu s-a întâmplat nimic, a presupus că ciudatul obiect
dispăruse. Altfel ar fi trebuit de mult să simtă impactul lui cu autobuzul.
Ridicându-se încet, precaut, s-a înălţat îndeajuns pentru a putea privi prin parbrizul
maşinii. Obiectul era tot acolo.
Dar acum a observat că traiectoria lui excludea ciocnirea cu maşina; plutea chiar
deasupra autobuzului.
„E uriaş”, şi-a spus singur în timp ce urmărea cu privirea mişcarea lentă şi sigură a
ciudatului obiect de formă ovală cu o lăţime de aproximativ 300 de picioare.
Gigantica, misterioasa maşină, pentru că evident era o maşină, se deplasa pe direcţia
est-vest. îi era greu să estimeze înălţimea la care zbura, dar nu putea fi prea sus, s-a gândit
Douglas.
Partea de dedesubt a ciudatului obiect era luminată de o lumină verzuie, tulbure, spre
deosebire de luminile clare şi strălucitoare de jur împrejurul navei, care-i scoteau în
evidenţă forma ovală.
 Deşi probabil că nu a durat decât 2 sau 3 minute până când obiectul a trecut pe
deasupra autobuzului, ca apoi să dispară la orizont, după linia de case, martorului i s-a părut
că a durat o veşnicie.
„Imediat după dispariţia navei, motorul maşinii a pornit, iar luminile s-au aprins”, a
spus Douglas mai târziu.
S-a urcat în autobuz, a pornit maşina, continuându-şi drumul, din care mai avea de
făcut doar 10 minute. în timpul acesta se tot gândea la ciudata apariţie la care asistase cu
câteva minute mai devreme.
„Când am ajuns la garaj, aveam o oră întârziere”, a declarat Douglas celor din echipa
de cercetare BUFORA. „Nu le-am povestit nimic colegilor, de teamă că ar putea să râdă de
mine.”
Deşi nedumerit de ceea ce i se întâmplase, şi mai ales de timpul pierdut în mod
inexplicabil, Douglas a refuzat să fie implicat într-o anchetă completă, incluzând eventual
şi hipnoza.
Acest om de rând, aparţinând păturii muncitoare, cu picioarele pe pământ, nu dorea „să
aibă de-a face cu necunoscutul”, aşa cum s-a exprimat el.
Cercetătorii BUFORA au fost dezamăgiţi de lipsa lui de cooperare. Ei îşi dădeau
seama că hipnoza le putea oferi o şansă de a descoperi ceea ce se petrccuse în timpul celor
60 de minute „pierdute”.
Cercetătorii au sperat că poate, cu timpul, vor reuşi să-l convingă pe Douglas să-şi
reconsidere hotărârea şi eventual să accepte să-i ajute într-o nouă investigaţie.
Din păcate, nu au mai avut ocazia să o facă. Doar câţiva ani mai târziu Douglas a
murit, luând cu el în mormânt şi misterul acelei ore pierdute inexplicabil.
Răpire? Posibil, pentru că întrunea toate elementele caracteristice unei răpiri: apariţia
unui OZN, defectarea pentru o perioadă de timp limitată a motorului şi a sistemelor
electrice ale maşinii, o oră pierdută inexplicabil.
Douglas nu avea absolut nici un motiv pentru a născoci o asemenea poveste. Faptul că
întârziase o oră i-a creat probleme la serviciu. în raportul său, Douglas n-a îndrăznit să
consemneze nimic altceva decât problemele apărute la motorul şi luminile autobuzului,
atunci când le-a explicat superiorilor săi cauza întârzierii.
De fapt, relatarea completă a celor întâmplate a facut-o abia peste 14 ani, când a
povestit totul investigatorilor BUFORA.
James şi Pam Millcn
6 septembrie 1990
Fleet
Dorset
James Millen, grădinar peisagist, şi-a petrecut după pensionare o parte din timpul liber
împreună cu soţia lui la West Farm, situată lângă Fleet, în Dorset. După ultima vacanţă de
la West Farm ci au devenit personaje în documentele ufologilor, la capitolul „Posibile
răpiri”.
La momentul respectiv, John avea 54 de ani. împreună cu soţia, a plecat de acasă din
Putney, Londra, pentru a se destinde câteva zile în acca regiune turistică. Au plecat cu
maşina, aşteptând cu nerăbdare să se bucure de pitorescul peisaj oferit de plaja Chesil.
Campingul de la West Farm era mai puţin aglomerat decât de obicei. Sezonul de vârf
tocmai se terminase şi de câteva zile vremea era cam mohorâtă, nu prea potrivită pentru a
locui în cort.
 Cuplul şi-a petrecut ziua plimbându-se. La puţin timp după ce s-a întunecat, s-au retras
în cortul lor încăpător.
James a povestit ulterior: „La vârsta mea, obişnuiesc să mă trezesc cam pc la miezul
nopţii să ies la closet, şi în acea noapte am făcut la fel. Am ieşit din cort şi am mers la
toaletă, la câteva corturi depărtare.
Intorcându-mă, am privit cerul înstelat. Era o noapte senină şi am admirat frumuseţea
constelaţiilor. Peste câmp, spre stânga, am văzut un cerc portocaliu strălucitor - ca o lampă
cu sodiu. Am presupus că vreun fermier se află pe câmp, păzindu-şi cireada sau poate
mulgând vacile.
Apoi m-am gândit că e ciudat. Nu observasem nici un stâlp sau par din acelea pe care
fermierii îşi agaţă lămpile când sunt pe câmp. M-am întors şi am privit cu atenţie. Am zărit
alte câteva lumini galbene-portocalii în mişcare, deplasându-se când în jos, când în sus.
Era ca şi cum cineva jongla cu nişte mingi luminoase. M-am oprit şi am încercat să-mi
dau seama ce erau. Cum eram foarte aproape de cortul nostru, am strigat-o pe Pamela să
vină şi ea să se uite.
Am întrebat-o pe Pam ce credea ea că sunt. Răspunsul ei a fost: Nu mă întreba ce sunt,
n-am nici cea mai mică idee. Indiferent ce or fi, cu siguranţă că sunt cel puţin stranii.
îmi amintesc că i-am spus soţiei mele că probabil suntem singurele persoane din sudul
Angliei care, la o oră atât de târzie, sunt afară şi asistă la un spectacol atât de neobişnuit.
Mi-am privit ceasul şi mai erau 5 minute până la ora 3.
Pam mi-a spus că intră în cort să facă un ceai. I-am răspuns că mai stau doar câteva
clipe să privesc bizarele sfere luminoase. In acel moment, mi-am amintit că în portbagajul
maşinii am aparatul de fotografiat. Am hotărât să iau Praktica şi să fotografiez acele ciudate
obiecte.”
în acest punct al relatării, povestirea lui Jack a devenit neclară şi incoerentă.
„Următorul lucru de care îmi amintesc este întoarcerea mea în cort şi discuţia avută cu
Pam: Dacă nu ne culcăm, nu vom apuca să ne odihnim până dimineaţă.
Pam m-a întrebat dacă nu vreau o ceaşcă de ceai. După ce am luat cana, ne-am aşezat
jos şi ne-am uitat unul la altul în tăcere. Era ca şi cum timpul s-ar fi oprit deodată.
Apoi Pam a vrut să ştie ce era lumina care pătrundea în cort. M-am uitat afară şi am
văzut că tocmai răsărea soarele.
Pam mi-a spus nedumerită: Nu e cam devreme? M-am uitat la ceas. Era ora 5:35
dimineaţa”
Cei doi soţi „pierduseră” două ore din viaţa lor fără să ştie cum.
„M-am uitat la soţia mea şi ea la mine. Eram uimiţi”, şi-a amintit James. „Uitându-mă
spre podea am observat o mulţime dc mucuri de ţigară. Erau cam 8-9 mucuri şi nu
obişnuiam să lăsăm mucurile pe podeaua cortului. Pam a spus că ea are vaga impresie că a
stat şi m-a aşteptat, dar nu ştie cam cât timp. Nu ştia de ce, dar îşi amintea doar că mă
aşteptase să intru în cort şi în timpul acesta fumase.”
Obosiţi şi iritaţi de această ciudată noapte, cei doi s-au hotărât să se întoarcă la Londra
chiar în ziua următoare. După ce au strâns cortul şi şi-au împachetat restul lucrurilor, au
hotărât să facă un ocol pentru a se opri la Stonehenge în Wiltshire. James dorea să facă
câteva fotografii cu ruinele din Wiltshire.
Ajunşi în zona de interes turistic, James şi-a luat aparatul de fotografiat. A constatat cu
stupoare că obiectivul aparatului era acoperit cu o peliculă dc clei sau cu ceva asemănător
amestecului de mortar.
 „Era o substanţă ciudată şi foarte greu de îndepărtat”, a spus el. „Nu am putut înţelege
cum ajunsese acolo sau dacă avea vreo legătură cu ceea ce se întâmplase cu o noapte
înainte. Atunci m-am gândit că aceasta este o altă întâmplare bizară.”
Deşi nu a fost niciodată supus regresiei hipnotice, James a avut ciudate aduceri aminte
legate de noaptea petrecută în Dorset.
„Mi-au venit în minte imagini stranii. Se făcea că mă aflam într-o cameră ciudată cu
numeroase lumini pe pereţi, lumini strălucitoare. Eram înconjurat de nişte fiinţe, unele
înalte, altele scunde. Nu ştiu cât de importante sunt aceste vise, dar ele sunt foarte ciudate.
Nu pot să-mi explic nimic din aceste imagini. Nu am avut niciodată halucinaţii şi nu
am fost niciodată înclinat să dau frâu liber imaginaţiei.”
Unde a dispărut James Millen, în timp ce soţia lui îl aştepta fumând nervoasă în cort?
Oare ciudatele imagini care l-au urmărit mai târziu - camera neobişnuită, ciudatele fiinţe -
ne indică o răpire a căror autori sunt fiinţe extraterestre?
Soţia sa Pam i-a întărit declaraţia; văzuse şi ea acele lumini ciudate. Cu siguranţă
existaseră. Nu erau pură imaginaţie, dar, din păcate, timpul „pierdut” va rămâne întotdeauna
un mister.
Cercetătorii au considerat că James nu este un martor potrivit pentru hipnoză, datorită
vârstei sale înaintate şi a ,;Contaminării”. Totuşi, ei speră că, poate în timp, el îşi va
reaminti alte secvenţe din cele petrecute, alte imagini care poate îl vor ajuta să înţeleagă ce
se întâmplase în acea noapte.
Maxine Watkins 28 noiembrie 1988
Holbury Hampshire
Maxine Watkins avea doar 20 de ani când a avut o întâlnire mai degrabă cu o Casă a
Groazei decât cu un OZN.
După o seară petrecută la clubul ei, clubul local al muncitorilor, se întorcea acasă. Se
întunecase deja, era o seară rece de noiembrie. Era ora 11:20 noaptea; Maxine mai avea de
străbătut doar câteva sute de yarzi până la locuinţa ei, când au început să se întâmple lucruri
ciudate.
în timp ce cotea spre drumul care dădea în străduţa de lângă casa ei, a observat că
ramurile copacilor ce străjuiau drumul începuseră să se mişte puternic, ca şi când un vânt
năpraznic ar fi izbucnit pe neaşteptate.
Dar nu bătea deloc vântul, nu era nici măcar o uşoară adiere.
înfricoşată, Maxine a început să meargă mai repede, nerăbdătoare să treacă de copaci.
Deodată, a apărut o lumină care pulsa. Fata s-a oprit şi şi-a aţintit privirea pe obiectul
care se vedea printre crengile în mişcare ale copacilor. Era rotund sau oval, cu numeroase
lumini, nişte lumini foarte strălucitoare, care pulsau.
„Apoi a venit chiar spre mine”, a povestit mai târziu Maxine. „Luminile m-au paralizat
şi m-am trezit în acel loc...” Se găsea într-o încăpere ciudată, în faţa unui bărbat. Era
complet chel şi purta o manta neagră cu un guler înalt; „o manta Dracula” a fost modul în
care Maxine i-a descris îmbrăcămintea.
Acea fiinţă care semăna cu Dracula, ţinea strâns cu ambele mâini o minge sau o sferă
de la care plecau două tije perpendiculare între ele.
„Eram foarte înspăimântată”, a spus Maxine. „Bărbatul ţinea acel obiect chiar în faţa
lui. Alături de el se mai aflau două fiinţe, fiecare stând de o parte a lui.”
Maxine a avut apoi impresia că se deplasează, senzaţie pe care i-a fost greu să şi-o
explice.
 „Mă mişcăm, dar nu mergeam, parcă alunecam. Am fost dusă până în dreptul unei
mese. M-au suit pe ea şi mi-au legat picioarele, aşa încât nu mă puteam mişca deloc.
Legăturile erau atât de strânse, încât a doua zi am văzut că îmi lăsaseră urme.
Mi s-a spus ceva. Era ca şi cum mi s-ar fi comunicat direct în cap. Am început să strig
să-mi dea drumul, să mă lase să plec, dar nu au vrut.
Au încercat să mă liniştească, dar nu au reuşit”.
Maxine a descris încăperea în care se aflase ca fiind ovală şi „semănând cu o sală de
conferinţe.”
în timp ce stătea întinsă pe acea masă de examinare, Maxine şi-a amintit că răpitorii ei
au adus un aparat complicat şi i l-au fixat la nivelul capului.
„Asta a fost tot. Următorul lucru pe care mi-1 amintesc este că mă aflam pe stradă şi
nu aveam nici cea mai mică idee despre felul în care ajunsesem acolo.”
Maxine s-a trezit, cu hainele în dezordine, jos pe trotuar, cam la 100 de yarzi depărtare
de locul unde văzuse OZN-ul.
„Când m-am trezit jos pe pământ, am privit în sus şi am văzut că obiectul tocmai se
depărta. Cu o viteză foarte mare şi cu un zgomot ca un fâşâit, a dispărut undeva în cer.”
Maxine şi-a dat seama că toată întâmplarea se desfăşurase într-o linişte perfectă. După
această experienţă, ea a suferit de dureri de cap şi de iritaţii ale ochilor. Fâşâitul pe care l-a
făcut obiectul pe când dispărea a fost primul zgomot de care a fost conştientă din momentul
în care s-a trezit în camera ovală.
Tulburată de ceea ce i se întâmplase, Maxine a scris pe adresa BUFORA despre experienţa
ei şi i s-a stabilit o întâlnire. Circumstanţele în care s-a desfăşurat experienţa, luminile,
deplasarea într-un loc neobişnuit, ne fac să ne gândim la răpire, dar descrierea făcută de
Maxine seamănă mai degrabă cu o secvenţă dintr-un film cu vampiri.
Prima creatură pe care a văzut-o era îmbrăcată ca Dracula şi ţinea un fel de cruce. Poate
acesta a fost singurul mod în care ea a putut să relateze scena atât de deosebită de viaţa
normală, cotidiană.
Maxine nu a fost supusă hipnozei, aşa că întâlnirea ei a fost inclusă în capitolul
„Posibilelor răpiri”.
 Anatomia unei răpiri
Toate răpirile simt la fel, sau diferă mult între ele? Motivul, pentru care se pune această
întrebare, e simplu. Dacă diferiţi oameni din diferite părţi ale lumii relatează despre răpiri
care se petrec în acelaşi mod, acesta este un argument care vine să sprijine teoria conform
căreia noi oamenii suntem cobai în laboratoarele extratereştrilor.
Dacă modul de răpire, detaliile privind examinarea victimelor şi modul de revenire
sunt aceleaşi, atunci există o şansă mai mare ca relatările să aibă un sâmbure de adevăr.
Dacă un număr atât de mare de indivizi din întreaga lume povestesc astfel de întâmplări,
cum se face că istorisirile lor sunt atât de asemănătoare?
Te-ai aştepta ca oameni diferiţi, aparţinând unor culturi diferite să-şi imagineze poveşti
diferite.
Thomas E. Bullard, care şi-a susţinut doctoratul în folclor la Universitatea Indiana, a
făcut cercetări şi a scris un studiu comparativ al răpirilor cauzate de extratereştri; acest
studiu, destinat unei fundaţii americane de cercetare a fenomenului OZN (Fundfor UFO
Research), intenţiona să clarifice legătura posibilă dintre acest fenomen şi folclor.
Cercetările ştiinţifice întreprinse de doctorul Bullard asupra a aproximativ trei sute de
cazuri de răpire, majoritatea petrecute în America, nu au adus nici o concluzie fermă cu
privire la legătura dintre răpiri şi folclor. în schimb studiul său a reuşit să dezvăluie
structura internă a fenomenului de răpire, subliniind numitorul comun al tuturor acestor
evenimente neobişnuite. Doctorul Bullard a arătat că toate aceste cazuri se caracterizează
prin aceeaşi succesiune de etape. Multe din aspectele ce sunt comunc cazurilor cercetate de
el pot fi
regăsite şi în experienţele relatate în paginile acestei cărţi.
Din momentul răpirii şi până la întoarcerea acasă a victimei, doctorul Bullard a
identificat fiecare etapă distinctă a experienţei trăite de martor. El a cuantificat frecvenţa
acestor etape în cadrul numeroaselor cazuri studiate. Nu a fost doar un simplu exerciţiu de
statistică, ci o încercare serioasă de a descoperi o explicaţie satisfăcătoare fenomenului care
îi face pe atât de mulţi oameni să descrie întâmplări atât de ciudate şi totodată atât de
similare.
„Cel mai remarcabil aspect privind răpirile este faptul că sunt relatate de indivizi din
întreaga lume”, a constatat doctorul. „Al doilea aspect semnificativ este faptul că sunt foarte
numeroase. Din punctul de vedere al calităţii şi cantităţii, răpirile extraterestre duc la
concluzia că reprezintă un necaz al celor bogaţi.
O trăsătură frapantă, dar totuşi destul de rar observată, a răpirilor este succesiunea
evenimentelor ce se derulează.”
Profesorul Bullard a identificat un număr maxim de şapte etape prin care pot trece
persoanele răpite. Acestea sunt: răpirea, discuţiile (atunci când victimele comunică cu
răpitorii lor), examinarea, vizitarea navei, călătoria într-o lume necunoscută, întâlnirea cu o
fiinţă divină, reîntoarcerea şi consecinţele experienţei trăite.
„Nu toate cazurile cuprind toate aceste etape”, a explicat profesorul. „Unele dintre
etape apar foarte rar, dar cele care apar respectă ordinea prezentată mai sus. Cu excepţia a o
sută nouăzeci şi trei de cazuri cu două sau mai multe episoade, în celelalte o sută şaizeci şi
trei lucrurile s-au petrecut respectând secvenţialitatea.
Răpirea la rândul ei prezintă patru părţi distincte: intruziunea, când apare OZN-ul şi
urmăreşte viitoarea victimă; perioada neobişnuită în care lumea fizică înconjurătoare suferă
transformări ciudate; un interval de timp în care capacitatea victimei de a înţelege ceea ce
se întâmplă este alterată; răpirea
propriu-zisă, când fiinţele extraterestre iau martorul în custodie.
Când două sau mai multe din aceste părţi apar, ele se desfăşoară în această ordine în
şaptezeci la sută dintre cazuri.
Capturarea propriu-zisă are la rândul ei complexitatea unui episod, fiind alcătuită
dintr-o secvenţă de opt subcapitole: un fascicul de lumină interceptează martorul, o forţă îl
ridică, apar acele fiinţe şi încep să comunice cu victima.
Creaturile încearcă să liniştească victima, să-i alunge teama sau îl controlează prin alte
mijloace. îl escortează spre nava lor şi îl duc până la bordul ei. Victima suferă o pierdere
temporară a memoriei sau o formă a amneziei în momentul pătrunderii pe navă.
Şaptezeci la sută din cazurile care cuprind două sau mai multe evenimente din cele
prezentate mai sus, se desfăşoară în ordinea descrisă.”
Cu foarte mare atenţie, doctorul Bullard a cercetat detaliat episodul examinării,
povestit de multe din persoanele răpite.
„Acest episod cuprinde opt activităţi distincte: fiinţele pregătesc mai întâi victima
dezbrăcând-o, spălând-o şi apoi aşezând-o pe masa de examinare. Are loc o examinare
generală, care ulterior se continuă cu una specifică fiecărei părţi separat. Victima este
cercetată iniţial manual, aparent atenţia fiind îndreptată spre caracteristicile ei externe”, a
spus doctorul.
Apoi un instrument de scanare, semănând cu un ochi sau o lumină este folosit pentru
studierea corpului uman. Urmează o investigaţie instrumentală care are probabil scopul de
a evidenţia structurile interne şi funcţiile fiziologice ale organismului uman.
Următorul pas constă în recoltarea de probe de piele, păr sau fluide umane.
Examinarea continuă cu cercetarea aparatului genital. La o cercetare atentă a relatărilor,
profesorul a constatat că şi sistemul nervos este studiat de creaturi.
Conform spuselor doctorului Bullard, şaizeci la sută din cazuri includ şi aceste
secvenţe.
Modul în care persoanele răpite descriu reîntoarcerea lor în lumea normală, a fost de
asemenea obiectul investigaţiei doctorului Bullard.
„Episodul întoarcerii începe cu urări de rămas bun, după care urmează plecarea
victimei de pe navă”, a subliniat profesoral. „Martorul părăseşte nava şi încă o dată
suferă o amnezie când fiinţele îl conduc înapoi pe Pământ.
După ce priveşte cum nava se depărtează, martorul reintră în lumea normală, timp în
care face un rezumat al activităţilor anterioare iar memoria răpirii se diminuează. Cele
patru părţi ale acestui episod sunt prezente în două treimi din cazuri.”
Doctorul Bullard a adăugat: „Totuşi, cu privire la succedarea etapelor, ordinea lor
nu este de fiecare dată mereu aceeaşi.
O discuţie între examinator şi victimă poate urma după examenul general, imediat
după capturare sau după scanare, dar aceste variante nu schimbă nimic din întregul
povestirii, sensul rămâne acelaşi.
Faptul că martorii relatează răpirea extraterestră în această ordine demonstrează că
întâmplarea în sine este structurată în acest fel.
De obicei, examinarea propriu-zisă este precedată de o discuţie, o perioadă în care
răpitorii comunică mai mult sau mai puţin cu victima.
Discuţia include patru părţi: fiinţele interoghează victima ’ asupra unor subiecte care
îi interesează; urmează o explicaţie cu privire la planeta de unde provin şi scopul venirii
lor pe Pământ; ei cer victimei să uite experienţa prin care trece, uneori îi furnizează
informaţii şi date, ajutând-o să cunoască mult mai multe lucruri; creaturile îi explică
omului că anumite comportamente şi practici umane sunt foarte periculoase. Destul de
des, ei prevestesc evenimente ce se vor petrece în viitor.
Previziunile se referă de obicei la dezastre sau chiar transformări apocaliptice, ce
vor avea loc pe Pământ, evenimente pe
care extratereştrii sau martorii în cunoştinţă de cauză le-ar putea diminua. Câteva dintre
cazuri includ şi un tur al navei extraterestre, aparent ca un gest de curtoazie faţă persoanele
răpite. în cursul vizitării vehiculului aerospaţial martorii au relatat că au văzut camera
motoarelor, unde au descris existenţa unor globuri transparente, ataşate unui dispozitiv
asemănător unui rotor.”
în studiul său Doctorul Bullard a relevat şi faptul că o parte din martori au călătorit într-
o lume necunoscută, pe care au numit-o ca fiind o altă planetă. Destul de des, ei au povestit
că au văzut oraşe şi semne ale civilizaţiei extraterestre.
Destul de rar, martorilor li s-a dezvăluit divinitatea sau le-a fost prezentat un anumit
lucru pe care extratereştrii îl consideră sacru. Consecinţele experienţei de răpire includ coş-
maruri, iritaţii ale ochilor, arsuri ale pielii, tăieturi sau răni punctiforme.
Efectele pe termen lung constau în dezvoltarea unor noi ' aptitudini, apariţia dorinţei de
a învăţa, dotarea lor cu anumite puteri extrasenzoriale, o schimbare a personalităţii, uneori
în bine. întâlniri succesive cu extratereştrii nu sunt neobişnuite.
Uneori, după răpire, victimele pot suferi experienţe paranormale, vizite ale unor
„bărbaţi în negru”, apariţii şi fenomene gen strigoi.
Interesantă este sublinierea făcută de doctorul Bullard: „Nu toate relatările cu privire la
fenomenul răpirilor extraterestre se limitează la descrierea episoadelor de mai sus.”
în o sută treizeci şi şase din o sută şaizeci şi două de cazuri, nava a fost descrisă ca fiind
discoidală. în unele cazuri, e ca un disc gros, în altele ca unul subţire, uneori un dom sau
nişte proeminenţe fac ca imaginea navei să difere de la o relatare la alta. De asemenea,
mărimea navei variază în limite foarte largi; a fost comparată cu o maşină mică şi cu
aproape orice altceva până la dimensiunile unui teren de fotbal.
Descrierea vehiculului aerospaţial diferă de la o persoană la alta, dar majoritatea l-au
prezentat ca fiind de formă discoi- dală. în cazurile cercctatc există martori care îi atribuie şi
alte forme.
Odată ajuns înăuntru, martorul se regăseşte în interiorul unei camere circularc, cu
plafonul în formă de dom şi fără colţuri. încăperea este luminată uniform de o lumină difuză
a cărei sursă nu poate fi precizată. Atmosfera este de obicei rece şi umedă, victimele
invocând o greutate în respiraţie datorată conţinutului crescut în vapori de apă şi mai rar,
justificată dc respirarea unui aer plin cu noxe.
„Creaturile au fost descrise ca fiind oameni, fiinţe umanoide sau monştri”, a completat
profesorul. „în două treimi din cele două sute trei cazuri în care apare descrierea răpitorilor,
ei sunt caracterizaţi ca fiind umanoizi, în timp ce doar în cincizeci şi două de cazuri sunt
consideraţi oameni. Imaginea tipică a umanoidului este a unei fiinţe de înălţime mică spre
medie, cu un cap mare, rotund şi având ochi enormi, fascinanţi. Are nasul şi urechile foarte
mici sau sunt doar simple vestigii ale acestora, în timp ce gura este ca o gaură sau o
crăpătură. Nu arc păr; pielea e de culoarc cenuşie. în general fiinţele sunt descrise ca fiind
îmbrăcate cu costume mulate, dintr-o singură bucată.”
în rapoartele sale, doctorul Bullard a făcut referiri şi cu privire la personalitatea şi
preocupările răpitorilor. „Majoritatea echipajelor de pe navele extraterestre au un
conducător care comunică pe calc telepatică cu victima, iar pentru a vorbi cu cei din aceeaşi
rasă cu el foloseşte nişte sunete ca un murmur.
Fiinţele vorbesc frumos şi se poartă politicos cu persoanele răpite, dar de multe ori
curtoazia lor este doar o faţadă, un mod subtil de a manipula victima şi a o convinge să
coopereze. De fapt, aceste creaturi par reci şi distante, şi poate nu pot înţelege durerea şi
frica pc care le simt oamenii sau sunt indiferente faţă de asemenea sentimente.”
Analiza minuţioasă a tuturor informaţiilor obţinute prin consultarea rapoartelor răpirilor
i-a permis doctorului Bullard să constate că un numitor comun al multor cazuri este interesul
manifestat dc ciudatele fiinţe faţă de reproducere şi fertilitate.
„Preocuparea fiinţelor pentru reproducere reiese din relatările examinării victimelor.
Dar există şi indicii ce întăresc impresia că fertilitatea şi reproducerea ocupă un loc
important în preocupările lor”, a subliniat doctorul Bullard.
„Pe parcursul discuţiilor cu martorii, creaturile le-ar fi spus că au probleme cu
reproducerea sau că nutresc dorinţa de a-şi revigora zestrea genetică prin combinarea cu
oamenii. în alte cazuri, fiinţele le-ar fi comunicat că provin de pe o planetă sterilă, pe cale
de dispariţie, fapt întărit şi dc imaginile descrisc de martori, imagini ale planetei
extratereştrilor.
Luând în atenţie vârsta victimelor, se poate observa o preferinţă pentru persoane
tinere. Interesant de notat este şi «faptul că extratereştrii au respins două victime, una
pentru că era prea bătrână, cealaltă deoarece suferise o vasectomie.
Aceste constatări capătă cu adevărat sens dacă extratereştrii sunt interesaţi de
fertilitatea specici lor. Modificările constatate la nivelul organelor genitale ale persoanelor
răpite şi etapele după carc decurge în general fenomenul răpirii sugerează că aceste creaturi
se găscsc într-un important impas biologic. Ei s-ar părea că folosesc captivii umani pentru
a reuşi să supravieţuiască.
Răpirea extraterestră este asociată cu unele fenomene mai ciudate.
Unele apar în cadrul lumii fizice, înconjurătoare, altele se petrec la nivelul psihicului
uman. Efectele fizice enumerate sunt senzaţia dc totală nemişcare şi tăcere din locul unde
se petrece răpirea, dereglări ale motoarelor autoturismelor (unele sunt obişnuitele efecte
electromagnetice atât de des menţionate în rapoartele OZN, altele sunt descrise ca
preluarea comenzilor maşinii de undeva din afara ei).
Dintre efectele mentale, cel mai des întâlnit este cel de pierdere inexplicabilă a unei
perioade de timp, un gol în memoria martorului pe toată perioada răpirii. Acest fenomen
apare în o sută şaizeci şi patru din cazuri. Alte forme de modificare mentală sunt starea de
inconştienţă sau starea de letargie care sunt de asemenea des relatate.
Martorul se comportă în mod straniu, atunci când se află sub influenţa creaturilor.
Extratereştrii par să aibă o serie de modalităţi de a controla mintea umană. Ei le folosesc
pentru a linişti victima, pentru a-i îndepărta senzaţia de durere şi pentru a o determina să se
supună cererilor lor.
Alte efecte stranii sunt cele legate de corelarea senzaţiilor fizice cu cele mentale.
Martorul pluteşte prin aer până la navă în ciuda gravitaţiei. Acest lucru chiar se întâmplă
sau doar are el o falsă impresie? Există argumente în sprijinul ambelor alternative. Aceeaşi
întrebare o ridică şi relatările cu privire la trecerea prin pereţi şi senzaţia de izolare pe care o
simt martorii în locul răpirii. Cum se face că într-o regiune obişnuită, locuită, în momentul
răpirii nu apare nimeni ?”
 Doctorul Bullard a constatat că, în ciuda faptului că a cernut un munte de informaţii,
nu a putut extrage din el decât o grămăjoară infimă de concluzii.
„Natura acestor fenomene şi explicarea lor scapă studiului şi aceasta pentru că
subiectul cercetării este de fapt răpirea şi nu experienţa în sine”, a spus el.
„Cu privire la similaritatea relatărilor există trei explicaţii posibile:
Rapoartele sunt asemănătoare pentru că toţi aceşti oameni au trăit acelaşi tip de
experienţă obiectivă.
Rapoartele sunt asemănătoare pentru că toţi aceşti oameni au trecut prin aceeaşi
experienţă, o experienţă subiectivă. Această explicaţie presupune existenţa unor fenomene
psihologice general umane, capabile să genereze senzaţii şi imagini ale unei răpiri
extraterestre.
A treia posibilitate: oameni diferiţi au preluat aceeaşi povestire. (întâmplarea a fost
auzită şi repetată din gură în gură, sau mai probabil toţi aceşti martori, sub influenţa
relatărilor auzite prin mass-media. au denaturat propria lor experienţă, pentru a o face
asemănătoare cu acestea).
Doctorul Bullard consideră că aceste explicaţii pot fi dezbătute cu privire la un caz, dar
cercetarea sa a demonstrat, fără nici o urmă de îndoială, că „relatările fenomenelor de răpire
extraterestră sunt mult prea asemănătoare pentru a fi o simplă întâmplare sau doar o
născocire. Ele nu pot fi considerate doar ca rodul imaginaţiei unor indivizi.”
El a mai adăugat: „Modul de desfăşurare şi conţinutul, până în cele mai mici detalii,
demonstrează că răpirea extraterestră este un fenomen coerent, credibil, indiferent care este
de fapt natura lui. Nici un sceptic nu poate ignora sau nega unitatea acestui fenomen, ţinând
cont de dovezile aduse.”
Ufologii şi cercetătorii fenomenului răpirii extraterestre au apreciat studiul doctorului
Bullard şi speră că vor avea loc şi alte cercetări serioase şi studii ştiinţifice ale fenomenului.
Totuşi, acea ramură a ufologiei care susţine că experienţele de răpire sunt simple părţi
ale folclorului modem, foloseşte lucrarea doctorului Bullard pentru a-şi argumenta teoria.
Oare cultura noastră modernă este atât de invadată de OZN-uri, extratereştri şi răpiri,
încât ele au ajuns o explicaţie facilă, invocată de fiecare dată când nu există explicaţii
raţionale?
Cu adevărat, suntem înconjuraţi de o mulţime de cărţi, filme şi emisiuni TV despre
apariţii OZN şi extratereştri. Până şi un important canal de televiziune din SUA a folosit în
unul din serialele lui subiectul răpirii extraterestre ca un mod bizar şi distractiv de a atrage
audienţa.
Dar, atunci când ne confruntăm cu evenimente ciudate, suntem gata să optăm pentru,
explicaţia răpirii extraterestre, dacă se potriveşte situaţiei ?
Aşa cum am putut vedea în cazurile de mai înainte, multe din cazuri sunt mai mult
decât lumini stranii pe cer şi fenomene de timp pierdut inexplicabil.
Cu siguranţă folclorul nu poate explica experienţa trăită de Philip Spencer. El a văzut o
creatură de culoare verde şi a fotografiat-o. A mai văzut o navă spaţială şi dacă acceptăm ca
veridică declaraţia lui în stare de hipnoză, a descris şi alte lucruri neobişnuite.
Cum rămâne cu cazul lui Robert Taylor? El a văzut o navă şi alte două obiecte. A simţit
un miros înţepător, a auzit zgomotul făcut de sferele cu tije, când s-au apropiat de el.
Ba mai mult, a SIMŢIT acele obiecte trăgându-1 de haine. Există şi mărturia
poliţistului că a găsit pe pământ urme ce indicau staţionarea unui obiect, cântărind tone, pe
locul în care Philip văzuse nava.
 Doctorul Bullard nu a sperat neapărat că, prin compararea atentă a relatărilor, va reuşi
să aducă răspunsuri reale, dar a fost interesat să afle câte din fazele întâlnite la răpirile din
America pot fi regăsite şi în cazurile din Anglia.
Munca sa a reuşit cel puţin să creeze un ghid al anatomiei răpirii cu autori extratereştri.
 Primele relatări de răpiri
Cu numai câţiva ani înainte de secolul XXI şi odată cu aniversarea celei de-a 15-a zi de
naştere a termenului farfurie zburătoare, a fost momentul în care OZN-ul şi ufologia au
căpătat un statut bine definit.
Aşa cum am spus şi în capitolul anterior, datorită emisiunilor TV pline de extratereştri,
nave spaţiale, Star Trek, spectacole SF şi datorită cinematografelor invadate de spectatori
avizi să vadă ET şi întâlniri cu extratereştrii, astăzi farfuriile zburătoare sunt o parte distinctă
a culturii noastre, la fel ca şi peştele şi cartofii prăjiţi.
întreabă orice adolescent ce este un extraterestra şi el îţi va da ocazia să alegi între
Darth Vader, Mr. Spoke de pe nava Enterprise sau ET- cel mai convingător personaj extra-
pămân- tesc pe care l-a scos Hollyvvoodul.
Capitolul răpirilor, ca parte integrantă a folclorului modem al zilelor noastre, nu este
chiar atât de des vehiculat cum ar părea la o primă vedere. Terminologia, descrierea navelor
aerospaţialc şi a extratereştrilor este foarte bogată, permiţân- du-ne, dacă dorim, să ne
imaginăm propria noastră poveste cu extratereştri.
De asemenea, fenomenul răpirii, aşa cum am consemnat la începutul acestei cărţi, a fost
cunoscut de multă vreme, poate cu câteva mii de ani în urmă. Relatările acelor întâmplări
foloseau o terminologie diferită, un vocabular complet diferit de cel de acum. Caleştile în
flăcări, nu farfuriile zburătoare, erau ocupate de îngeri sau zei, nu de extratereştri.
Totuşi, relatările care urmează provin de la o generaţie pentru care OZN-ul şi farfuriile
zburătoare nu erau chiar atât de familiare, cum se întâmplă în zilele noastre.
în acea epocă îndepărtată, înaintea revoluţiei tehnologiei şi informaţiei, publicul
britanic îşi avea şi el porţia lui zilnică de ştiri din ziare, din Home Service şi din jurnalele
cinematografice.
Termenul de farfurie zburătoare tocmai apăruse şi avea să dureze destul de mult până
să devină atât de popular. Nu fusese încă înregistrată nici o răpire extraterestră. Iar limbajul
ufolo- gilor era necunoscut.
E posibil ca să fi avut şi oamenii acelor vremuri filmele lor science-fiction - Războiul
lumilor de H. G. Wells a fost realizat ca un film epopeic, în perioada dintre cele două răz-
boaie - iar literatura ştiinţifico-fantastică începuse să se facă simţită în Statele Unite.
Dan Dare şi Flash Gordon începuseră să-i atragă pe copiii între 14 şi 15 ani. După cel
de-al doilea război mondial, lumea nu auzise prea multe despre fenomenul răpirilor de către
extratereştri.
OZN-ul şi farfuriile zburătoare erau privite ca ridicole... la fel de ridicole şi neadevărate
ca şi zborul în cosmos sau o călătorie pe lună.
în concluzie, cum ne putem explica cazurile amănunţite consemnate în acea perioadă?
In nici un caz nu-i putem acuza de contaminare, nu-i aşa?
Toate relatările ce urmează sunt făcute de cetăţeni de vază. Ele s-au petrecut în timpul
celui de-al doilea Război Mondial, sau imediat după terminarea lui, ceea ce le-a conferit
credibilitate.
Ca şi în cazul celorlalte interviuri prezentate în carte, martorii n-au avut nimic dc
câştigat prin povestirea acestor întâmplări, nu aveau de primit nici o recompensă. Nici unul
din cei trei martori, ale căror cazuri sunt descrise, nu aveau la momentul respectiv nici un fel
de cunoştinţe asupra acestui subiect. Abia în anii care au urmat li s-a trezit un interes
deosebit faţă de OZN-uri şi răpiri. Datorită intervalului mare de timp care a trecut de la
experienţa trăită şi datorită vârstei martorilor, relatările nu sunt foarte detaliate. Amintirile
se pot şterge odată cu trecerea timpului, dar cercetătorii sunt convinşi că adevărul străbate
timpul şi poate fi auzit clar şi acum.
Horatio Penrose
(comandant în rezervă al Marinei Regale Britanice)
13 mai 1954
Bumaston
Derbyshirc
Comandantul Horatio Penrose îşi privi maşina cu plăcere. Era un Vouxhall Wyvern
negru. Se afla pe drumul spre casa sa din Birmingham şi îşi admira maşina. încăpătoare,
elegantă ca toate maşinile marca Bristol; era bucuros că, până la urmă, se hotărâse să nu o
vândă.
Luase ceaiul în compania unor prieteni, de lângă Buxton, care erau interesaţi să-i
cumpere maşina, veche de un an. După ce au stat de vorbă până la ora zece şi jumătate
noaptea, el le-a spus că s-a răzgândit şi că vrea să-şi păstreze maşina. După care a plecat
spre casă.
Gazdele au fost dezamăgite dar, politicoase, i-au acceptat decizia de a nu vinde
frumosul automobil. Comandantul şi-a luat rămas bun şi a ieşit din casă, în întunericul
nopţii.
A luat-o pe autostrada Derby-Burton, conducând spre Birmingham. Iniţial drumul a
fost liber, puţine maşini se aflau la ora aceea din noapte. Apoi, pe măsură ce s-a apropiat de
cariera de pietriş Hilton de lângă Bumaston, brusc a zărit o lumină strălucitoare undeva în
faţa lui.
„Părea că se apropie de mine”, a scris comandantul, care şi-a notat în jurnalul său
întreaga întâmplare, la scurt timp după aceea.
La început a crezut că lumina provine de la vreo maşină care se apropie de el cu o
viteză foarte mare, aşa că a încetinit, anticipând întâlnirea apropiată.
în timp ce frâna, lumina a ajuns instantaneu deasupra lui, făcând ca maşina să se
oprească brusc, aşa că el a fost azvârlit în faţă, lovindu-se cu capul de parbriz.
„Am crezut că am făcut un accident”, a spus comandantul Penrose. Apoi, şi-a amintit
că a avut impresia că se află în mişcare. Maşina se ridicase deasupra pământului, fiind trasă
în sus de o forţă magnetică. A putut vedea cum acoperişul maşinii se îndoia sub acţiunea
acelei forţe stranii, sau ce o fi fost.
Intinzându-şi gâtul, s-a aplecat pe geamul maşinii, încercând să vadă ceea ce nu se
vedea din cauza acoperişului. N-a putut observa nici un dispozitiv de ridicare, în ciuda
atenţiei cu care a privit. Dar a zărit o lumină foarte puternică situată chiar deasupra maşinii.
In acest moment, şi-a pierdut cunoştinţa. Şi-a amintit că s-a trezit într-un pat de spital
la Derbyshire Royal Infirmary, unde sora medicală i-a spus că i s-au pus câteva fire ca să
închidă o tăietură la frunte.
In timp ce se întindea înapoi în pat, mulţumind stelei sale norocoase că a scăpat viu, şi-
a dat seama că-şi aminteşte perfect tot ceea ce se întâmplase imediat după „accident”. Un
lanţ de evenimente stranii i-au venit în minte, erau atât de neobişnuite încât nu a îndrăznit să
le povestească la nimeni.
După ce maşina lui s-a oprit brusc şi după ce a fost ridicată într-un mod curios în aer,
şi-a amintit că putea vedea şoseaua undeva jos. Un bărbat, într-un costum dintr-o singură
bucată, s-a întins prin fereastră şi l-a ridicat din scaunul maşinii, împingându-1 în aer în sus,
într-un obiect circular care plutea chiar deasupra. Toate acestea le-a făcut fără cel mai mic
efort.
„Intrarea în acel vehicul era în partea lui de jos şi prin ea răzbătea o lumină
strălucitoare”, şi-a amintit el.
Acea lumină puternică i-a permis să se uite în jos spre locul „accidentului”. Maşina se
afla la marginea şoselei, dar în afară de ea nu era absolut nici un semn că s-ar fi întâmplat
ceva deosebit acolo.
S-a trezit într-o încăpere puternic luminată, întins pe o masă. Era un fel de masă de
examinare, probabil folosită pentru acordarea ajutorului medical. A privit în jurul lui şi a
observat că pereţii încăperii erau acoperiţi de tot felul de aparate; s-a gândit că sunt aparate
de control. Ele erau manipulate de un grup de femei şi bărbaţi, vreo cinci persoane.
Nu păreau deosebiţi, doar că erau mai scunzi decât media populaţiei, cam ca nişte
japonezi. Aveau ochi migdalaţi, păml negru, scurt şi drept. Toţi erau îmbrăcaţi în costume
dintr-o singură bucată, de culoare albastră.
Una din femeile operator, bine făcută, s-a apropiat şi s-a uitat la rănile lui.
Comandantul a simţit că femeia, înjur de 20 de ani, îl privea cu simpatie în timp ce-i
examina lovitura de la frunte şi celelalte tăieturi şi zgârieturi.
în timp ce se apleca să-l examineze, el a observat pielea ei albă fără nici un cusur, dar
înainte să aibă timp să spună ceva, şi-a dat seama că ea îi vorbea despre tăieturi. Era o
anumită formă de comunicare telepatică. El părea că ştie ceea ce ea dorea să afle şi ea părea
că ştie răspunsul înainte ca el să vorbească.
Femeia i-a făcut o injecţie şi el a observat că siringa pe care o folosea era umplută cu
un fel de fluid verde.
„Am pus întrebări despre mecanismul vehiculului”, şi-a amintit comandantul mai
târziu. „Mi s-a spus că se bazează pe câmpuri magnetice.”
în timp ce el încerca să înţeleagă informaţia care i-a fost comunicată, femeia a început
să-i pună întrebări. Care este rolul lui ? l-a întrebat ea.
Comandantul a răspuns prudent. Binefăcătorii lui vin cumva din partea unei puteri
străine? Ea părea teribil de interesată de munca lui la Royal Navy, i s-a părut comandantului,
care nu uitase câtuşi de puţin că ultimul război mondial se terminase cu mai puţin de 10 ani
în urmă.
Au urmat apoi întrebări despre experienţa lui în domeniul
navigaţiei şi despre munca la radar (pe atunci o tehnologie relativ nouă).
El a încercat să devieze discuţia şi a pus întrebări despre navă şi tehnologia ei.
Dar femeia, la fel, evita răspunsurile directe.
Dintr-un anume motiv, femeia a făcut atunci o afirmaţie ciudată, care l-a lăsat
perplex pe comandant. f Cuvintele pe care ca i le-a sugerat telepatic au fost clare: „Noi nu
suntem născuţi în acelaşi fel ca şi voi.”
Cam la acest punct al discuţiei comandantul, îşi aminteşte că a simţit că adoarme.
„Injecţia trebuie să fi fost un sedativ”, a gândit el, înainte să alunece în starea de
inconştienţă.
Când şi-a revenit, era înapoi în maşina lui şi se simţea ameţit. Maşina fusese
mişcată. Acum era cocoţată pe rampa carierei de pietriş.
Era chiar înainte de miezul nopţii când o patrulă a observat maşina deteriorată şi l-a
găsit pe comandant încă sub stare de şoc stând pe locul şoferului. A chemat poliţia, care
l-a întrebat pe ofiţer cum s-a petrecut incidentul. Dar Penrose a decis să nu menţioneze
nimic nici despre navă nici despre ocupanţii ei.
 Uimit de întrebările care curgeau fără oprire de la poliţişti, el a constatat că aceştia
sunt nedumeriţi şi suspicioşi în legătură cu cantitatea anormal de mare de sânge pe care
au găsit-o în maşină. Era o cantitate mult mai mare decât aceea la care te puteai aştepta să
rezulte de la rănile relativ minore ale comandantului. Câţiva poliţişti l-au suspectat că nu
fusese singur.
După ce a ieşit din spital, ofiţerul s-a întors la locul accidentului, în speranţa că
poate găsi martori ai fenomenului a cărui victimă a fost el.
Singurul succes l-a avut cu un om care semnaliza la căile ferate şi care a spus că a
văzut o „maşină” cu o lumină extrem , de strălucitoare dedesubt, carc a ignorat semnalul
său.
Comandantul Penrose nu a vorbit nimănui despre această întâmplare timp de
douăzeci şi doi de ani. Apoi, în 1976 a luat
contact cu un grup de cercetători ai fenomenului OZN din Birmingham şi le-a povestit,
pentru prima oară, întreaga poveste.
Comandantul a spus că a evitat publicitatea, pentru că i-a fost frică să nu fie ridiculizat.
Dar, în 1976, a spus el, climatul privind cercetarea OZN-urilor s-a îmbunătăţit suficient ca
„să iasă la lumină” cu relatarea sa.
Comandantul Penrose a fost un „soldat bătrân” cu o carieră militară exemplară. Sc
poate ca ciocnirea, sau ceea s-a întâmplat în noaptea aceca, să-l fi făcut să-şi iasă din minţi?
Cercetătorii se îndoiesc.
Mai mult, descrierea navei şi a ocupanţilor nu este prea diferită de multe alte relatări
care au fost făcute în următorii ani.
Horatio Penrose, ofiţer şi gentleman, a trăit cu mult înainte ca OZN-urile şi farfuriile
zburătoare să intre în limbajul nostru, în 1954, zborul în spaţiul cosmic era de domeniul SF-
ului; OZN-urile şi extratereştrii erau pură fantezie comică.
Ce motiv ar fi avut un comandant din Royal Navy să inventeze o asemenea poveste ?
Albert Lancashire
Septembrie 1942
Newbiggin-on-Sea
Northumberland
Albert Lancashire tremura în frigul ucigător. Iama venise devreme. Santinela de
douăzeci şi şapte de ani îşi băga mâinile mai adânc în buzunarele hainei sale militare. Chiar
dacă a păzi radarul secret de forţele Luftwaffe era o muncă importantă, pentru un moment
privirile sale căutau în depărtare în direcţia Mării Nordului.
„Este greu de crezut că este doar septembrie”, şi-a spus Albert bătând din picioare ca
să şi le dezgheţe. „De vină trebuie să fie vântul aspru care vine dinspre mare.”
Nu avea idee cât este ceasul, dar era foarte întuneric. Era foarte important să respecte
ordinul primit, şi-l reamintea întruna, repetând instrucţiunile căpitanului, cu voce tare: „Este
interzis să se tragă asupra avioanelor inamice; trebuie numai să transmiţi la bază poziţia
lor.”
A trage asupra avioanelor inamice noaptea este şi mai rău, s-a gândit el. Piloţii germani
îi vor repera repede şi acesta va fi sfârşitul bazei militare.
Deodată, Albert a zărit o lumină la orizont, dar într-o secundă a fost ascunsă de un nor
negru. Atunci, o altă lumină a intrat în câmpul lui vizual. O lumină galbenă de data aceasta,
strălucind dintr-un cadru al unui ciudat obiect rotund.
Lumina galbenă, cu un diametru de un picior, s-a apropiat, izbindu-1 drept în faţă.
 Lăsând instinctiv să-i cadă arma, Albert a ridicat mâinile
sus.
„Nu-mi amintesc să-mi fi pus arma la pământ, dar cu siguranţă că aşa am făcut, pentru
că era încărcată şi avea ataşată o baionetă”, şi-a amintit Albert. „Nu am folosit-o pentru că
nu aveam voie. Doar am ridicat mâinile sus.”
Tânărul militar a resimţit o senzaţie de plutire, apoi s-a făcut întuneric.
Când şi-a revenit, şocat şi uluit, Albert a văzut că stătea întins la doar câţiva yarzi de
locul în care păzea cu câteva minute mai devreme.
„Am stat întins timp de cinci sau zece minute”, a povestit Albert. „Habar nu aveam ce
se întâmplase.”
Atunci când a avut loc întâmplarea Albert nu a numit obiectul pe care-1 văzusefarfurie
zburătoare. Termenul a apărut abia cinci ani mai târziu. Dar el a ştiut că obiectul pe care l-a
văzut a fost nenatural, ncavând nimic comun cu această lume.
Convingerea sa că i s-a întâmplat ceva neobişnuit a fost întărită de o serie de vise carc
i-au apărut în somn, în anii care au urmat. Şi-a amintit că se uita în jos spre mare printr-o
fereastră largă şi un om în alb îi spunea că trebuie să-l conducă în interiorul navei.
în alt vis s-a văzut din nou pe navă dar de data aceasta a întâlnit o femeie îmbrăcată cu
o fustă scurtă până la genunchi. Avea păr roşu şi i-a dat nişte ochelari.
Spre sfârşitul anilor şaizeci povestea lui Albert a ieşit la lumină. Citise despre întâlniri
cu OZN-uri şi apoi a scris organizaţiei BUFORA despre experienţa sa din timpul
războiului. Din nefericire intervalul mare de timp între eveniment şi momentul relatării a
făcut ca investigaţia să fie dificilă.
Albert avea şaptczeci de ani şi locuia în Denton, Man- chester, când a rememorat
ultima dată evenimentul. Pensionat de la căile ferate şi având mai mult timp la dispoziţie, el
a devorat orice carte despre OZN-uri care i-a picat în mână.
De-a lungul anilor, a manifestat un mare interes în legătură cu religia şi cu toate
fenomenele psihice.
Nu vom şti niciodată dacă el a fost primul cetăţean britanic care a trăit experienţa
răpirii, dar este semnificativ că Albert simte că singura explicaţie satisfăcătoare este cea a
răpirii de către fiinţe extraterestre... chiar şi după atâţia ani.
JuneRice
August 1956
Filey
North Yorkshire
Simpatica bunicuţă June Rice a scăpat din mână ziarul, şocată de ceea ce auzea la
radio. Era o discuţie despre OZN-uri şi răpirile de către extratereştri. Se vorbea despre
oameni care au fost răpiţi de către fiinţe ciudate care i-au luat cu ei în navele spaţiale.
June credea că ca era singura femeie din lume care a fost în interiorul unei asemenea
nave. Singura femeie care a întâlnit vizitatori din alte lumi.
A intrat grăbită în bucătăria casei sale strălucitor de curate, din Walleyes, Merseyside,
să-şi facă o ceaşcă dc ceai. Capul i se învârtea. Există într-adevăr oameni care au văzut ceea
ce văzuse ea? întotdeauna i-a fost frică să deschidă o discuţie despre ceea ce i s-a întâmplat
în urmă cu mai mulţi ani, de teamă să nu pară ridicolă.
Dar, dacă şi alţi oameni au avut o experienţă asemănătoare cu a ei, atunci probabil că
ar putea afla mai multe despre aceşti ciudaţi vizitatori. Poate există o organizaţie care să o
ajute.
 Fără să spună de ce, June s-a interesat despre organizaţiile care se ocupă de fenomenul
OZN şi, destul dc repede, a obţinut numărul dc telefon al Asociaţiei Britanice de Cercetare
a fenomenului OZN. A ridicat receptorul şi a format numărul.
Vocea de la celălalt capăt al firului părea prietenoasă, astfel încât ea a spus doar atât:
„Am fost răpită de extratereştri în anul 1956...”
Doi cercctători, între care şi unul dintre autorii acestei cărţi, au vizitat-o pc June două
zile mai târziu şi au fost surprinşi de firea ei prietenoasă. în sufragerie erau o mulţime de
poze de familie iar ea, o adevărată mamă şi bunică, era mândră să arate vizitatorilor copiii şi
nepoţii de care era vizibil mândră.
La început, a părut puţin încurcată de faptul că trebuia să povestească o întâmplare
petrecută cu mult timp înainte, când era o tânără mamă cu un copil de optsprezece luni, dar
după câteva încurajări a fost de acord să-şi spună povestea.
Era în călduroasa vară a anului 1956, când June locuia în casa mamei ei din Filey, în
North Yorkshire.
„Trebuie să fi fost în luna august”, îşi aminteşte ea. „Am fost la un film într-o noapte,
împreună cu o prietenă şi, când nc-am întors, ne-am hotărât să o luăm pe cel mai scurt drum
spre casă, traversând câmpurile.
Am mers împreună un timp, până când am ajuns aproape de locul unde locuia ea. Casa
ei era de o parte a câmpului, iar a
 mamei de cealaltă parte. Ne-am despărţit, iar eu mi-am continuat drumul.
Era linişte, o linişte neobişnuită pentru acea noapte. în mod obişnuit, poţi vedea pe
acele câmpuri lilieci, dar în acca noapte, nu se vedeau.
Mergeam înainte şi se întunecase de puţin timp, când doi oameni au apărut ca din
pământ. Un minut înainte nu era nimic iar în minutul următor accşti doi oameni erau acolo.
Păreau că se îndreaptă spre mine, apoi s-au oprit şi au stat locului.
Nici ci nici, cu nu am spus nimic. Nu eram înspăimântată. Nu-mi era frică deloc.
Erau destul de înalţi şi erau îmbrăcaţi costume albe sau argintii, dintr-o singură bucată.
E mult timp de atunci, dar îmi amintesc că am gândit că sunt foarte, foarte palizi. Aveau
ochi încântători, foarte frumoşi ochi şi un păr alb.
Nu ştiu dacă aveau barbă sau altceva, dar îmi amintesc foarte bine de părul lor alb şi
ochii frumoşi.
Apoi, s-au întors şi am ştiut că vor să merg cu ei; i-am urmat, dar după aceea nu-mi
mai amintesc nimic.”
June nu-şi poate explica golul din memoria ei, dar aici este vorba de un caz clasic de
aşa-numita amnezie de prag, întâlnită la mulţi dintre răpiţi, care rareori îşi amintesc cum au
ajuns în OZN-ul pe care l-au văzut.
June s-a trezit într-o cameră rotundă, amănunt aflat în multe relatări carc au urmat
accsteia, în care martorii descriu camerele extratereştrilor ca fiind rotunde, fără colţuri.
Deşi June nu a văzut vreun OZN, ea este convinsă că în acele momente se afla în
interiorul unei nave spaţiale, carc aparţinea străinilor pe care i-a întâlnit.
„Camera era perfect circulară şi avea peste tot, de-a lungul pereţilor, scaune pe carc
stăteau fiinţe. Mi-au spus să stau jos şi îmi amintesc că deodată am înccput să mă
neliniştesc. Aveam un copil acasă, înţelegeţi, şi am spus: Nu stau jos, vreau să merg acasă.
Nu au răspuns nimic, iar eu am spus: Nu, nu, nu. Atunci mi-am dat seama că nu-mi
foloseam gura pentru a vorbi. Era ca şi cum comunicam prin creierele noastre, înţelegeţi, şi
nu-mi prea plăcea treaba asta.
Una din acele fiinţe a venit atunci la mine, şi-a pus mâna pe capul meu şi am avut
senzaţia că mă împinge spre spate, în timp ce scaunul parcă se ducea în faţă. Tot ce îmi
amintesc de atunci încolo este o durere în coaste.
Am ţipat de durere când această fiinţă, sau ce-o fi fost ea, mi-a făcut nu ştiu cc. Nu ştiu
dacă ceva mă ciupea sau ce se întâmpla, dar m-am trezit brusc în pat acasă.
M-am repezit la copilul meu şi l-am luat în braţe, gândin- du-mă mereu: Unde am fost,
unde am fost?
Nu-mi amintesc cum am ajuns acasă sau cum am intrat în casă şi nu aveam deloc idee
cât era ceasul.”
In dimineaţa următoare, mama lui June i-a atras atenţia că a întârziat în noaptea
precedentă.
June nu a spus nimic. Nu putea. Nu îşi dădea seama cum a ajuns acasă şi cum a intrat
în pat. Dar era foarte conştientă că a plecat de la cinema la o oră rezonabilă.
June a păstrat ascuns în memorie acest incident dc-a lungul întregii vieţi, care părea că
se desfăşoară foarte normal.
Dar, când a fost chestionată atent de către cercetătorii de la BUFORA, aceştia au aflat
că June e posibil să fi avut ulterior şi alte câteva experienţe asemănătoare celei dintâi.
Amintirile ei sunt foarte vagi şi prin urmare dificil de verificat, dar sc pare că a mai
avut episoade de „timp pierdut”.
 June nu a ţinut minte datele şi timpul acestor episoade ulterioare şi, deşi cercetătorii au
fost convinşi de sinceritatea ei, nu existau date suficiente pentru a începe o cercetare.
întorcându-se la prima experienţă, ufologii au întrebat-o pe June dacă simte că
evenimentele acelei nopţi s-au petrecut în realitate.
„O da, da, a fost real”, a răspuns ea.
Ce crede că s-a întâmplat cu ea?
„Nu ştiu. Cred că m-au examinat, dar nu îmi amintesc cum au făcut aceasta. Ştiu că
atunci când mi-a pus mâna pe cap m-am simţit foarte calmă.”
Intorcându-se la descrierea camerei din interiorul navei, investigatorii au întrebat-o
dacă poate să descrie fiinţele cu aparenţă umană pe care le-a văzut stând în jurul camerei.
„îmi amintesc că am văzut acolo o soră medicală şi un pilot, dar în total erau patru sau
cinci fiinţe”, a spus ea. „Erau fiinţe umane, da. Stăteau acolo, uimiţi. Nu mi-au vorbit deloc.
Cei îmbrăcaţi în uniformă de soră medicală şi în uniformă RAF stăteau alături.”
Cum a afectat acest eveniment din 1956 viaţa sa? „Cred în OZN-uri”, a spus June.
„Cred că există un loc de unde vin. De unde anume, nu ştiu. Nu mă gândeam deloc la OZN-
uri în acele zile. Nu cred că m-am întâlnit cu ei atunci, ce credeţi ?”
în zilele carc au urmat întâlnirii, June s-a îmbolnăvit. Letargia şi greaţa ameninţau să-i
facă viaţa mizerabilă, încât a decis să consulte un doctor.
„Am descoperit că eram însărcinată”, a spus ea. „întreaga perioadă cât am fost
însărcinată a fost un coşmar. M-am simţit teribil de rău în timpul sarcinii, iar după ce am
născut am pierdut mult din greutate şi am continuat să mă simt prost încă
o perioadă.
M-am obişnuit să mă întreb de ce tocmai eu ? Nu mai ştiu pe nimeni carc să fi fost la
bordul unui OZN.”
După 9 luni de la întâlnirea cu acei străini pe câmp, June a născut o fetiţă. Deseori
glumeşte: „Nu ştiu dacă eram însărcinată atunci sau dacă ci m-au lăsat însărcinată. Fiica
mea spune că întotdeauna a ştiut că nu aparţine acestui pământ.”
Pentru anumite femei acest scenariu nu este o glumă, aşa cum veţi putea să vă daţi
seama mai târziu...
Gerry Armstrong
Iulie 1953
Home Counties
Tânărul de doisprezece ani, Gerry Armstrong, privi înapoi peste umăr, ca să se asigure
că nu mai este nimeni pe coastă, apoi pescui din buzunarul de la pantaloni un pachet nou de
Woodbines. Stând jos la umbra binefăcătoare a unui copac care îl proteja de căldura
sălbatică a soarelui de după-amiază, a scos chibriturile şi şi-a aprins o ţigară, prima pe acea
zi.
„Cui îi place să se joace de-a v-aţi ascunselea cu bătrânul Rice?” şi-a spus zâmbind. Se
gândi că a dat dovadă de inteligenţă reuşind să fugă chiar de sub nasul profesorului său, aşa
cum făcuse el.
Gerry era unul din copiii unei şcoli londoneze, aflaţi într-o tabără de vară chiar la
marginea capitalei. Profesorul lui, domnul Rice, i-a asigurat pe el şi pe tovarăşii lui că vor
avea tot timpul cu ce să se ocupe, dar jocul de-a v-aţi ascunselea era prea mult pentru
independentul Gerry.
Când profesorul s-a uitat în altă parte, băiatul s-a strecurat pur şi simplu pe lângă el şi
a fugit în direcţia zonei împădurite.
 Acum era destul de departe ca să nu mai audă ţipetele colegilor de şcoală, astfel încât
s-a întins pe iarbă, şi-a fixat privirea în seninul cer albastru şi a început să fiimezc. Căldura
zilei ajunsese la apogeu, iar pe Gerry a început să-l ia somnul. A încercat să nu moţăie, când
deodată s-a făcut întuneric.
„Trezeşte-te Armstrong, unde te crezi băiete?” Gerry a deschis brusc ochii. Faţa roşie
de furie a domnului Rice se apleca asupra lui.
De ce o fi atât de furios? Lipsea doar de câteva minute.
A urmărit privirea insistentă a profesorului. Acesta se uita la jumătatea de ţigaretă pe
carc o ţinea între două degete ale mâinii lui drepte.
„Scoală-tc, băiete”, a ţipat profesorul. „Vreau să ştiu unde ai fost până acum. Te-am
căutat toţi toată după-amiaza şi vreau să-mi răspunzi la câteva întrebări.”
Gerry a fost uimit când a aflat că era trecut de ora 8 seara. Domnul Rice şi colegii lui
l-au căutat peste tot timp de câteva ore.
II căutaseră în locul unde era acum, dar nu era nici urmă de Gerry cu puţin timp
înainte.
Gerry a încercat să sc ridice, dar pământul îi fugea de sub picioare. Ajutat de câţiva
dintre prietenii săi, a reuşit să se întoarcă la locul taberei, unde a fost consultat de un doctor.
Partea din spate a gâtului era roşie şi îi provoca dureri, pupilele îi erau dilatate şi se
simţea epuizat. Diagnostic: o uşoară insolaţic. Tânărul a fost trimis în pat.
Timp de zece ani, Gerry Armstrong a uitat complet de vâlva carc s-a făcut în jurul
misterioasei sale dispariţii. Până când el şi soţia lui au văzut un OZN lângă Londra.
Evenimentul l-a făcut să-şi amintească de acelc şapte ore din ziua de acum zecc ani
care lipsesc din viaţa sa, dar nu a putut să-şi dea seama unde a fost, sau ce a făcut în acel
interval de timp.
întâlnirile lui Gerry cu OZN-urile au continuat şi au devenit mai frecvente după ce a
emigrat în Ontario, Canada. Şi a existat şi un hipnoterapeut din Toronto, care l-a ajutat să
recupereze memoria acelei zile de vară a anului 1953.
Pe când stătea el sub copac, fumând ţigara, atenţia i-a fost atrasă de o lumină
strălucitoare de pe cer, care părea să coboare spre un punct aflat în spatele unui pâlc de
copaci.
După câteva minute, băiatul a observat mişcări în spatele copacilor şi, scânteind din
direcţia în care lumina strălucitoare se îndrepta spre pământ, a văzut două siluete ce se
îndreptau spre el.
Dintr-un motiv pe care nu şi l-a putut explica, Gerry s-a speriat. A vrut să fugă. Frica
s-a transformat în teroare când a descoperit că nu poate să se mişte. De nu ştiu câte ori a
încercat să-şi mişte picioarele, să întindă mâinile, dar membrele lui nu voiau să răspundă
mesajelor pe care creierul le trimitea spre ele.
Gerry a început să plângă. Nu înţelegea ce se întâmplă, dar era foarte înspăimântat.
Siluetele erau acum foarte aproape. Pe măsură ce se apropiau de el, băiatul a devenit
conştient de nişte voci pe care le auzea în cap. Vocile îi spuneau să nu-i fie frică, pentru că
nu
i se va întâmpla nimic rău. Acum străinii erau lângă el, unul de o parte şi altul de cealaltă
parte. L-au cules de jos şi au început să-l transporte. „Ca o plutire în aer”, a simţit copilul,
încercând să râdă zgomotos ca să arate că nu-i era frică.
în timp ce plutea printre copaci, a putut să vadă o lumină strălucitoare într-o poiană din
faţa lui, atât de strălucitoare încât i-a rănit ochii. Pe măsură ce se apropia de el, obiectul lua
o vagă formă rotundă, deşi intensitatea luminii îl împiedică să-şi dea seama ce era.
Dorind să-şi odihnească ochii după asaltul violent al luminii, Gerry s-a uitat la cei care-
1 capturaseră. Erau mici de înălţime (unul dintre ei era mai mic decât băiatul care măsura în
jur de patru picioare şi jumătate) şi aveau o piele cenuşie, guri mici şi ochi proeminenţi.
într-un sfârşit au ajuns la obiect. Gerry, care acum putea să-şi mişte picioarele şi
mâinile, a fost îndemnat să urce o scară ce părea că duce la o intrare. în timp ce începea să
facă această mişcare, a simţit un moment o presiune foarte mare în spatele gâtului, cauzată,
a presupus el, de ceea ce-i făceau cei doi străini.
Odată aflat în interiorul ciudatului obiect, s-a trezit singur într-o cameră strălucitor
luminată, care nu avea nici o sursă evidentă de lumină. în timp ce explora camera, a simţit o
senzaţie ciudată însoţită de un zgomot şi şi-a dat seama că obiectul, sau nava, înccpca să se
mişte.
După un timp, fiinţele s-au întors şi l-au condus pe Gerry de-a lungul unui coridor spre
o altă cameră, unde a întâlnit o fiinţă îmbrăcată în roşu. Băiatul s-a gândit că această
persoană pare mai bătrână decât celelalte două şi a fost amuzat de modul în care fiinţa i s-a
adresat, folosind cuvintele „fiul meu”.
Lui Gerry i s-a cerut să se uite la un ecran de pe perete. A văzut ceva pe care l-a descris
ca fiind o „mică minge”. Dar la o examinare mai atentă, a putut să vadă că era de fapt o
planetă.
ceasta este casa ta”, a spus vocea pe care o auzea în cap. Conştientizarea bruscă a
faptului că se uita spre pământ, lăsându-1 în urma lui, era prea mult pentru tânărul Gerry.
Din nou a fost stăpânit de frică la gândul că se află atât de departe de casă.
Fiinţa în roşu, părând că-şi dă seama de teama băiatului, a întins mâna şi l-a atins pe
Gerry pe frunte. Imediat, frica i-a fost înlocuită cu o stare de calm.
In accst moment şi-a dat seama că încetase zgomotul care începuse imediat după ce a
intrat în obiect. Aterizase oare nava undeva? Cei doi străini care l-au adus pe bord şi fiinţa
în roşu l-au îndemnat pe Gerry să-i urmeze, în timp ce începeau să coboare o rampă. O uşă
automată s-a deschis la capătul rampei şi, în acel moment, băiatul s-a trezit privind
înăuntrul unui dom gigantic.
„Este plin cu copii”, a spus Gerry, în timp ce vedea mai mulţi băieţi mergând prin faţa
lui. Vocea din cap i-a spus să fie liniştit şi să urmeze fiinţa în roşu.
în acest moment al povestirii, fiinţa a pus ceva în mâna lui Gerry. „Era ca o sferă”, şi-a
amintit băiatul. Dar era mai mult decât o sferă. Urmând instrucţiunile răpitorilor, Gerry s-a
uitat la dispozitivul în formă de sferă şi şi-a văzut viaţa derulându-se rapid prin faţa ochilor.
„înţelege, învaţă”, a spus vocea în capul său. Băiatul părea acum că sc află singur,
astfel că a început să exploreze noul mediu în care se afla. A studiat chiar şi clădirea şi a
observat că
domul era mov şi transparent. Prin el a putut să vadă cum ciudata navă călătorea prin
spaţiul întunecat, o navă care nu se asemăna cu obiectul cu care călătorisc până aici.
O femeie s-a apropiat de el întrerupându-1 din visare şi a luat în mână crucea de
argint agăţată de gât pe un lănţişor, pe care o luase din cutia cu bijuterii a mamei sale,
înainte de a pleca în tabără.
Femeia a arătat crucea fiinţei în roşu şi amândoi au studiat-o. Cuvintele lor s-au
format în creierul lui Gerry: ,flu este chiar un obiect de cult”.
Ei i-au spus să studieze încă o dată ccranul şi instrumentul în formă de sferă. Apoi
fiinţa în roşu a atins capul băiatului şi acesta a adormit.
 Gerry s-a trezit în momentul în care era transportat prin locul împădurit unde i-a
văzut prima oară pe străini.
Din nou s-a speriat, dar nu de străini, ci imaginându-şi reacţia pe carc o va avea
domnul Ricc.
Fiinţele l-au adus până în locul unde l-au găsit. Gerry a ( fost surprins să vadă că
ţigara era încă acolo, aprinsă, deşi între timp se întunecase. Străinii şi-au luat rămas bun,
lăsându-1 pe Gerry singur din nou.
încă obosit, Gerry a adormit iar. Până când...
„Scoală-te Armstrong”, a ţipat domnul Rice.
 Totul se petrece în minte?
Există o mulţime de explicaţii date fenomenelor răpirilor de către extratereştri, dar
marea majoritate a aşa-numitelor teorii raţionale cad sub incidenţa „explicaţiilor de natură
psihologică”.
Iar numărul de pagini despre acest subiect, scrise de psihologi din întreaga lume, carc
au dat o mulţime de teorii, atinge ordinul sutelor.
Recent, o echipă de cercetători a afirmat că persoanele victime ale răpirilor intră în
clasa oamenilor etichetaţi FPP, adică persoane cu personalitate înclinată spre fantastic
(Fantasy-Prone Personalities). Acest fel de indivizi (cercetătorii au estimat că mai mult de
patru la o sută de oameni fac parte din această categoric) au fost categorisiţi ca excelenţi
subiecţi pentru hipnoză, având înclinaţii către fantastic, atât în copilărie cât şi la maturitate,
şi carc ştiu că sunt capabili de experienţe psihice sau telepatie, care au experimentat ieşiri
din corp, vise în culori şi simt că au puteri vindecătoare.
Ei bine, ca la majoritatea explicaţiilor psihologice date răpirilor, înţelege ceea ce vrei
din cele ce vei citi în continuare.
Fenomenele de răpiri pun la încercare spiritul de fair-play al psihologilor. Ei nu trebuie
să prefere o explicaţie mai curând decât alta. Fenomenele au pentru ei o latură extrem de
fascinantă - indivizi normali, raţionali, sănătoşi relatează cele mai anormale, iraţionale
întâmplări.
Dacă o universitate ar sprijini cu fonduri cercetarea, psihologul ar petrccc multe orc
fericite chibzuind dacă martorul a întâlnit un OZN cu extratereştri sau, într-un caz mai
fericit, încercând să înţeleagă o întâlnire cu un OZN şi extratereştri. Apoi el va înşirui pe o
foaie de hârtie toate posibilele ipoteze psihologice şi va face pasul următor. Astfel, el nu
trebuie să-şi compromită reputaţia. Nu va spune că fiinţe umane au fost răpite de către
extratereştri, dar nici nu va comite greşeala să spună că oamenii nu au fost răpiţi de micii
omuleţi verzi.
Din nefericire, aceasta nu îi va ajuta cu nimic pe bietul domn sau biata doamnă X,
complet dezorientaţi de ceea ce se numeşte o adevărată răpire. Ei poate chiar au văzut un
OZN, au întâlnit extratereştri, au fost luaţi la bordul unei aeronave.
Dacă după aceea ei se confruntă cu tulburări psihologice, există o mulţime de oameni
care ar reacţiona Ia fel.
Am mai spus că numărul cunoscut de victimc ale răpirilor de către extratereştri pe care
noi îl ştim este substanţial. Numărul poate fi în realitate mult mai mare. Şi aproape în
fiecare zi, noi relatări de răpiri cer să fie studiate de cercetători.
Totuşi explicaţiile de natură psihologică sunt foarte atrăgătoare. Mulţi dintre răpiţi
pretind că au mai experimentat întâlniri cu OZN-uri după prima răpire. Un mare număr
dintre ei afirmă că au mai avut experienţe psihice în trecut iar alţii, ca Elsie Oakensen, spun
că ulterior experienţei şi-au dezvoltat anumite puteri, ca de exemplu puteri de vindecare.
Faptul că mai mulţi martori afirmă că au fost victimele mai multor răpiri, de-a lungul
unei perioade de ani, dă de înţeles că sunt înclinaţi spre a avea asemenea experienţe. Şi dacă
ei au o tendinţă spre asemenea experienţe, cu siguranţă că trebuie să-i studiem pe ei şi nu
întâmplările lor.
„Prostii”, spune Budd Hopkins, artist din New York şi renumit investigator al
fenomenului OZN, a cărui teorie a experimentelor genetice extraterestre este construită pe
constatarea că fiinţele umane au fost selectate pentru a fi supuse testelor genetice. El afirmă
că un număr de martori care au raportat mai multe răpiri se încadrează în această teorie.
 Multe asemănări între victimele răpirilor l-au făcut pe investigatorul britanic Ken
Phillips să lanseze nenorocosul Proiect al Anamnezei.
Profesor de matematică londonez şi cercetător în cadrul Asociaţiei Britanice a
Cercetărilor Fenomenului OZN, Ken Phillips a observat probabil aceste asemănări, în
timpul anilor în care a intervievat posibile victime ale răpirilor.
El a fost izbit de numărul de indivizi care au avut experienţe psihice sau care
manifestau capacitatea de a avea percepţii extrasenzoriale.
De asemenea, a fost impresionat de munca doctorului Alex Keul, psiholog şi
reprezentantul austriac în grupul de cercetare internaţional Reţeaua Reciprocă de Cercetare
a Fenomenului OZN (Mutual UFO Network). Când Keul a constatat că nu prea există
informaţii de o importanţă vitală în ceea ce priveşte martorii, a inventat un protocol numit
Anamneza - memoria vie.
Anamneza conţine şaizeci de pagini, cu un chestionar anexat care cere informaţii
despre sănătatea martorului, credinţele, visurile şi experienţe anterioare nefireşti pe care
acesta le-a avut în dorinţa de a contura un portret cât mai complet al fiecărui individ. Doar
acest mod de a cerceta poate scoate la iveală dacă acclaşi tip de experienţă a fost raportat de
acelaşi tip de persoane.
Ken Philips consideră lucrurile în modul următor: „In loc să privim afară, prin
fereastră, împreună cu martorul, în direcţia acelui obiect ce a apărut şi s-a depărtat demult,
ne uităm înăuntru prin fereastră la martor, cercetându-1 pe cel ce observă şi relatează.”
Ken a început descurajanta sarcină de a aduna informaţiile necesare Proiectului
Anamnezei.
Unul din aspectele cele mai interesante scoase la iveală de o primă analiză a datelor a
fost numărul mare de oameni nemulţumiţi de felul cum sunt trataţi de societate. Această
nemulţumire pe plan social a fost de asemenea ilustrată de numărul martorilor care aveau
tendinţe de însingurare.
Totuşi, s-a constatat repede că statisticile făcute devin relativ nefolositoare dacă nu sunt
comparate cu rezultatele obţinute pe un grup de control. Rapoartele anamnestice erau ale
unor oameni care avuseseră o întâlnire de un anume grad cu un OZN, altfel ei nu ar fi fost în
atenţia BUFORA.
în prezent, proiectul e îngheţat, în timp ce Ken şi colegii lui reconsideră modul de
abordare.
Una din cele mai noi şi interesante abordări a enigmei dispariţiei cauzate de fiinţe
extraterestre este cea a lui Albert Budden, om de ştiinţă, profesor de fizică.
Cu 14 ani în urmă el s-a alăturat unui grup de cercetători ai fenomenului OZN, după ce
experimentarea unor „întâlniri” de către soţia sa i-au trezit interesul.
„Soţia mea nu fusese răpită dar suferise de halucinaţii, diferite figuri îi apăruseră în faţa
ochilor şi aşa mai departe”, a spus Albert. „Am vrut să ştiu mai multe şi am început să
cercetez şi alte cazuri.”
Ca şi alţii înaintea lui, cl a fost impresionat de numărul de aşa-zişi „răpiţi” care
avuseseră şi experienţe paranormale, de dedublare şi alte trăiri neobişnuite.
Dar, spre deosebire de alţii, el a lansat o teorie bazată pe alergii şi de atunci au început
ani de cercetare asiduă al zecilor de documente ştiinţifice, discuţii cu experţi, până s-a
convins că ideea lui este reală.
într-un articol recent „Alergiile şi extratereştrii”, el a susţinut că victimele răpirii sunt
un grup de hipersenzitivi ce reacţionează în anumite condiţii prin halucinaţii.
 Dar grupul dc persoane pe care l-a identificat nu este format din simpli alergici la
anumite alimente sau substanţe - ci sunt alergici la o gamă întreagă de condiţii ambientale,
incluzând radiaţiile electromagnetice.
„Cred că anumiţi oameni sunt hipersenzitivi la radiaţiile electromagnetice”, a spus el
recent, vorbind de la reşedinţa lui Brantford. „Există un grad mare de poluare electronică în
lume, începând cu frecvenţele radio şi terminând cu emisiile, de tot felul, antenelor, ale
telefoanelor mobile, ale serviciilor de urgenţă legate în reţea şi aşa mai departe.
Oamenii sensibili la aceste câmpuri dc energie electromagnetică pot, în cazuri extreme,
să aibă halucinaţii. Aceştia pot astfel relata că au fost răpiţi de extratereştri, că au văzut
stafii, sau au avut alte trăiri psihice.
In timpul cercetărilor am descoperit că oamenii care relatează că au fost răpiţi de
extratereştri au fost aproape întotdeauna hipersensibili într-un mod sau altul. Un mare
număr dintre ei sufereau de diferite alergii, iar explicaţia era că erau sensibili la forţele dc
câmp electromagnetic.”
El susţine că este mai mult decât o simplă coincidenţă faptul că nu sunt relatări despre
răpiri extraterestre mai devreme de anii ’60, începutul revoluţiei comunicaţiilor. Teoria sa
urmează această cale pentru a explica de ce cea mai mare parte a relatărilor despre OZN-uri
şi despre răpiri provin din ţările vestice cu o tehnologic avansată şi sofisticată, unde
poluarea electronică este din cele mai mari.
„Gradul de activitate electromagnetică depinde de mulţi factori, dintre care şi cel
geografic”, a spus Albert, care susţine că şi celelalte forme dc poluare a mediului au
contribuţia lor.
Albert susţine, de asemenea, că expunerea la acele fenomene naturale cunoscute ca
luminiscenţe terestre, sfere de energie electromegnetică care se ridică din pământ prin
faliile scoarţei terestre, poate să aibă un efect serios asupra oamenilor.
„Modul în care oamenii se schimbă după experienţa de răpire este uimitor”, a spus
Albert. „Oamenii îşi pot schimba regimul alimentar, devin vegetarieni, nu mai fumează.
Să luăm cazul Aveley. Ceaţa verde prin care au mers era o ceaţă electrică produsă de
încărcarea electrică a apei din atmosferă, de-a lungul liniei de electrificare alăturate.
După acest incident, soţul şi soţia şi-au transformat radical modul de viaţă, iar tânărul
fiu care i-a însoţit de-a lungul evenimentelor şi-a îmbunătăţit considerabil abilităţile literare.
Argumentul meu constă în aceea că energia electromagnetică a avut efect asupra
creierului. Mai departe pot explica neurologii, pentru că noi nu ştim ce s-a produs în
interiorul corpului ca să cauzeze asemenea transformări.”
Albert susţine că mai mult de douăzeci la sută din populaţie este hipersenzitivă la
mediul ambiant. Cartea sa, apărută anul următor, OZN-urile - Efectul electromagnetismului
a cauzat agitaţie atât în cercurile academice cât şi în lumea ufologilor.
Chiar dacă teoriile lui Albert sunt corecte şi o reacţie alergică la mediul ambiant este
responsabilă de relatările despre răpiri, de ce atâţia oameni văd lucruri atât de
asemănătoare? De ce nu au halucinaţii cu marcarea golului câştigător în Cupa Finală, sau cu
naufragiul pe o insulă pustie sau un milion de alte lucruri ?
Oare influenţa OZN-urilor şi a folclorului farfuriilor zburătoare este atât de mare în
societatea noastră, încât în asemenea situaţii minţile noastre îşi construiesc pe baza lor
explicaţii ale bizarelor halucinaţii ?
Decideţi singuri dacă întâmplările care urmează pot fi explicate cu teoria lui Albert
Budden.
 Primul dintre ele este unul din cele mai cunoscute în rândul ufologilor britanici şi a fost
mult vehiculat de mass-media.
Ofiţerul de poliţe Alan Godfrey 28 noiembrie 1980
Todmorden West Yorkshire
Era cinci şi un sfert după-amiaza când ofiţerul de poliţie Alan Godfrey, care lucra în
schimburi, termina lucrul. Câteva ore mai înainte fusese chemat pe o proprietate din
Bumeley Road, de unde se raportase că o cireadă de treizeci de vaci hoinăreşte primprejur.
Nu le găsise până acum şi se pregătea să facă o ultimă căutare înainte de a se întoarce la
staţie.
Tocmai când dădea curba şi intra pe A646, principala şosea dinspre Bumley spre
Todmorden, a văzut o ciudată licărire la aproximativ două sute de yarzi mai în faţă. A
condus până acolo ca să vadă ce e.
Uimit de strălucirea intensă a unui obiect care arăta ca un diamant uriaş, şi-a parcat
maşina Ford Escort la marginea şoselei. Obiectul era acum la o distanţă de aproximativ 100
de picioare.
Ploaia care căzuse în timpul nopţii se oprise acum şi ofiţerul Godfrey putea să
privească prin aerul limpezit bizarul obiect. Era dc forma unui dom cu un vârf mai mic
decât baza. Lumina fluorescentă provenea din vârful obiectului şi se vedea un rând dc
ferestre întunecate şi pătrate, dedesubtul luminii.
Porţiunea din vârful aeronavei rămânea pe loc în timp ce baza se rotea, încât poliţistul
uluit vedea luminile maşinii sale reflectându-sc pe suprafaţa albă strălucitoare a navei.
Godfrey a rezistat tentaţiei de a se da jos din maşină, ca să meargă să vadă obiectul mai de
aproape. Simţea o siguranţă în interiorul familiar al vehiculului său şi deşi îl despărţea
numai un parbriz dc obiectul nccunoscut nu dorea să se apropie mai mult. Planând la o
distanţă de aproximativ cinci picioare deasupra suprafeţei şoselei, obiectul nu putea să aibă
mai mult de doisprezece sau paisprezece picioarc în înălţime. Ofiţerul a observat, tot mai
uluit, că frunzele unui copac din apropiere se mişcau sălbatic, în ciuda faptului că aerul
dimineţii era complet imobil, fără nici o adiere de vânt.
„Nu e nici o îndoială că priveam ceva real”, a spus el mai târziu. „Nu era o iluzie. Dacă
coboram din maşină şi aruncam cu o piatră mai mare în acel obiect, s-ar fi auzit zgomotul
produs dc ciocnire.”
Poliţistul s-a decis să raporteze prin staţie. întâi a încercat la aparatul de radio din
maşină, dar acesta nu mai funcţiona. Apoi şi-a căutat staţia de emisie-recepţie mobilă.
Undele scurte şi ultrascurte nu funcţionau, aparatul părea mort.
Vrând să înregistreze cumva imaginea din faţa lui, poliţistul a smuls caietul de bord şi a
schiţat obiectul cât de bine a putut, ca atunci când făcea schema accidentelor, pentru poliţie.
Deodată, ofiţerul a privit în direcţia obiectului, dar acesta nu mai era acolo. El însuşi se
afla la câteva sute de yarzi mai încolo de locul unde fusese până atunci, şi conducea.
Nu avea nici o idee cum ajunsese acolo, nici o amintire a modului cum pornise maşina.
Un minut mai înainte stătea în maşina sa şi desena ciudatul obiect din faţa lui. In minutul
următor conducea în dimineaţa întunecoasă şi pustie. Dar i s-a părut că-şi aminteşte auzind
o voce în cap spunând: ,JV-ar fi trebuit să vezi asta... Nu este pentru ochii tăi... Uită totul.”
Poliţistul Godfrey a oprit maşina şi s-a uitat în urma lui ca să se convingă că OZN-ul
dispăruse într-adevăr, apoi a condus înapoi spre oraşul Todmorden.
Văzând un coleg, a oprit maşina şi i-a descris totul pe scurt. împreună, au mers înapoi
în locul unde văzuse obiectul.
 Locul era gol, OZN-ul nu lăsase nici un semn. Totuşi, Godfrey şi colegul său au văzut
nişte pete pe suprafaţa deasupra căreia plutise OZN-ul, în contrast cu umezeala uniformă a
şoselei.
Era greu să le consideri dovezi ale unui eveniment neobişnuit. Evaporarea va elimina
curând petele sub formă de vârtejuri aflate chiar în locul deasupra căruia planase ciudatul
dispozitiv cu formă de dom.
Privindu-şi picioarele, ofiţerul a observat o ruptură la ghetele sale, ca şi cum ar fi fost
tras de-a lungul solului. Ghetele nu-i arătau aşa la începutul orelor de serviciu, de aceasta
era sigur.
Ofiţerul Godfrey a decis să nu facă publică relatarea sa despre uimitoarea întâlnire -
până în ziua următoare, când a descoperit că trei ofiţeri aflaţi pe câmp au raportat o lumină
strălucitoare în direcţia Todmorden, în noaptea când a avut loc incidentul.
Dornic să afle lucruri noi, s-a decis să dea publicităţii raportul său şi nu a durat mult
până când o echipă de la Asociaţia de Cercetare a fenomenului OZN din Manchester şi-a
făcut apariţia.
Povestea lui Godfrey a atras publicitatea în presa locală şi naţională şi a fost urmată de
o carte, care a redat detaliat rezultatele regresiei hipnotice a ofiţerului în vârstă de treizeci şi
trei de ani.
în timpul regresiei hipnotice, el şi-a amintit de o întâlnire cu un umanoid înalt, pc nume
Yoseph şi de o examinare medicală condusă de un grup de fiinţe mai mici, fiecare măsu-
rând mai puţin de patru picioare în înălţime.
într-o conversaţie telepatică, răpitorii săi i-au dezvăluit faptul că îl cunoşteau,
spunându-i de o altă perioadă de timp „pierdut” de care putea să-şi amintească.
Aceasta nu era prima întâlnire a lui Godfrey.
în vara aceluiaşi an, fusese implicat în alt mister, când descoperise un cadavru întins pe
o stivă de cărbuni de douăzeci picioare înălţime, într-o curte a căilor ferate din Todmorden.
Corpul a fost identificat ca fiind al minerului polonez Zygmund Adamski, care
dispăruse de acasă cu cinci zile mai devreme.
Autopsia a arătat că acesta murise din cauza unui atac de inimă, dar nu s-a putut găsi
nici o explicaţie a semnelor de arsuri de pe cap şi spate, care aparent fuseseră cauzate de un
anume lichid coroziv.
Acest mister a făcut ca unii aşa-numiţi entuziaşti observatori ai fenomenului OZN să
afirme că trupul lui Adamski nu putuse să fie lăsat în jos pe acea stivă decât de undeva de
mai sus... probabil dintr-o farfurie zburătoare.
Ufologii serioşi nu au susţinut că există ceva semnificativ în moartea lui Adamski şi au
fost sâcâiţi multă vreme după aceea cu reclamaţii nefondate.
Poliţistul Godfrey a condus investigaţia morţii lui Adams.
Dar publicitatea care a însoţit relatarea întâlnirii sale a fost prea mult pentru superiorii lui,
care s-au întrebat dacă este apt din punct de vedere al sănătăţii să-şi facă meseria.
In final, Alan Godfrey a fost forţat să se retragă din poliţie, cu onoruri.
Acesta ar fi putut să fie sfârşitul poveştii lui Godfrey, dacă un martor nu ar fi afirmat că
l-ar fi văzut pe ofiţerul de poliţie în timp ce era condus într-o navă extraterestră unsprezece
luni înainte de presupusa răpire...
Iată scrisoarea primită de Philip Mantie de la Ministerul Apărării:
Dragă domnule Mantie
Vă mulţumesc pentru scrisoarea dumneavoastră din 24 octombrie, în care ne cercaţi
copia raportului despre mărturia neobişnuită a ofiţerului de poliţie Alan Godfrey, datată 28
noiembrie 1980, Todmorden, West Yorkshire.
Deşi trebuie să recunosc că numele domnului Godfrey îmi sună cunoscut (observaţia
dânsului a fost poate menţionată într-un articol de ziar?), regret că cercetarea fişierelor
noastre nu a scos la lumină raportul menţionat.
îmi pare rău că nu vă pot fi de ajutor cu această ocazie.
Cu stimă, ss/C.R Neville
From: C R Neville
Secretariat (Air Staff)2a
MINiSTRY OF DEFENCE Room 8245 NUin Buitding WhitahaN London SW1A2HB
TctaptoM 01-21* 2140 (MM DtaKJng)
01-218 *000 (SwttohtKMrt)
 Your raferanos
Ourrafarano»
D/Sec(AS)12/3 Om
Noveraber 1989
Thank you for your letter of 24 October, in which you requested a copy of a report
of an unusual sighting witnessed by P C Alan Godfrey on 28 November 1980, in
Todmorden, Vest Yorkshire.
Although I must confesa that P C Godfrey's name rings a beli (perhaps hia sighting
was mentioned in a newspaper article?), I regret that a search throygh our files
has not revealed a copy of this particular report.
r P Mantie I am sorry that I cannot be of help on this occasion.
 William Barrett
14 ianuarie 1980
Heald Moor
Lancashirc
Şoferul de camion William Barrett avea de îndeplinit o sarcină importantă în acea zi.
Trebuia să transporte o cantitate mare de lână din Courtauld’s Mill la Hollingworth lângă
Oldham, astfel încât a plecat de acasă, din Bumlcy, înainte de ora 6 dimineaţa pentru a avea
destul timp să conducă pe înşelătoarele drumuri îngheţate care delimitează Yorkshire de
Lancashire.
William trebuia să lase un pachet la Todmorden, care îi era în drum, deci a luat-o pe
şoseaua A646 de la Bumley la Todmorden, şosea care urmează cursul râului Calder cât timp
acesta şerpuieşte printre poalele munţilor Pennini, bătute de vânturi.
Era o dimineaţă aspră şi recc, fără lună sau stele care să mai îndulcească întunericul
nopţii, doar o masă de nori negri deasupra capului ameninţa cu zăpadă.
Fostul angajat în Marina Regală, azi în vârstă de cincizeci şi cinci de ani, conducea de
vreo douăzeci de minute când a ajuns la podul de cale ferată de la Heald Moor, aproximativ
la mijlocul distanţei dintre Bumley şi Pendle. In acel moment a auzit pentru prima oară acel
zumzăit. Un zumzăit insistent, asemănător cu zgomotul făcut de un generator de curent
electric, se auzea clar. William a putut să-l distingă uşor de zgomotul destul de puternic al
motorului propriei maşini, în ciuda faptului că ferestrele camionului erau închise.
Dar William nu avea timp să-şi facă probleme din cauza ciudatului sunet. Câteva
secunde mai târziu, luminile din faţă ale camionului au început să lumineze o formă
nemaivăzută, aşezată pe o platformă situată mai în faţă pe drum.
„Ce se întâmplă aici?” s-a întrebat William în timp ce privea obiectul, care la început
îi părea că seamănă cu un uriaş grătar de prăjit. Era închis la culoare, metalic şi avea trei
„raze” roşii care se proiectau din vârf spre sol. Tot acest ceva stătea pe pământ, fără să se
mişte.
„Eram chiar relaxat în acele momente”, şi-a amintit William mai târziu. „Erau oameni
care se mişcau în jurul obiectului iar eu i-am luat drept lucrători care lucrau dis-de-
dimineaţă.
M-am gândit că aduc o maşină care să toarne gudron pe drum.”
Pe măsură cc distanţa dintre obiect şi camionul lui se micşora, William putea să
distingă din ce în ce mai bine detaliile. Maşina, dacă putem să-i spunem aşa, arăta ca o
carapace de broască ţestoasă iar cele trei raze, mai puţin roşii acum, erau proiectate din
nişte găuri aflate la o distanţă de două treimi de bază şi o treime de vârf.
în vârful ei ieşea o „ţeavă” curbată, care l-a făcut pe William să se întrebe dacă nu
cumva avea în faţă o armă secretă.
S-a uitat după oamenii pe care i-a văzut mai devreme. Două personaje, cărora le putea
vedea doar siluetele pe fondul luminii care venea dinspre obiect, se mişcau dintr-o parte în
alta, şi păreau că se uită sau inspectează luminile.
Reducând viteza încât abia se mai mişca, William a sfredelit cu privirea întunericul
încercând să zărească mai bine siluetele şi a văzut că una din ele avea pe cap o şapcă
ascuţită şi era îmbrăcată cu o uniformă din două piese. Braţele îi erau dispuse pe partea din
faţă a corpului.
A doua siluetă era îmbrăcată într-un costum dintr-o singură piesă, gri sau argintiu, şi s-
a aplecat, s-a aşezat în genunchi ca să se uite la obiect „ca şi cum ar fi avut o defecţiune în
 partea de jos”, şi-a amintit mai târziu William.
în acest moment, când se afla cel mai aproape de obiect, William a văzut că razele
devin strălucitoare. Ele licăreau sau se roteau, astfel încât siluetele celor două personaje se
vedeau cu intermitenţă în timp cc razele treceau prin faţa lor. Aceasta îi amintea şoferului
de scânteietorul cfcct al spectacolelor cu raze laser. Razele trimiteau o răsfrângere slabă pe
suprafaţa obiectului şi luminau cu un roşu viu ferigile de pe coasta dealului din apropiere.
în timp cc şoferul camionului se îndepărta de platformă William se uita înapoi dorind
să vadă ceva care să explice ceea ce se petrecea acolo.
Deodată, s-a trezit în întuneric complet. Farurile din faţă ale vehiculului său nu mai
luminau şoseaua întunecoasă şi a trebuit să frâneze din răsputeri ca să nu iasă de pe şosea.
în timp ce camionul se oprea pe marginea şoselei, lui William i s-a întunecat în faţa ochilor.
O zguduitură bruscă l-a trezit. Era în maşină, motorul mergea şi a văzut că luminile
funcţionau.
Cercetând în jurul lui, şi-a dat seama imediat că între timp se mişcase. Privind în spate,
William nu a văzut nici urmă de platformă sau de obiect. Mai târziu, şi-a dat seama că era
cu un sfert de milă mai încolo pe şoseaua A646.
„Pur şi simplu nu ştiam ce se întâmplase”, a spus William mai târziu. „Nu ştiam unde
am fost sau dacă adormisem. Tot ce puteam să-mi imaginez era că evadasem.”
Cutremurat şi zăpăcit de ceea ce i se întâmplase, a mărit viteza maşinii şi şi-a continuat
drumul spre Todmorden, unde a observat că se lumina de ziuă.
A trecut pe lângă un post dc poliţie, dar s-a decis să nu raporteze nimic. A lăsat
pachetul pentru Todmorden şi a continuat drumul spre Oldham, fără să se oprească.
Când a ajuns la destinaţie, William a rămas nedumerit când a văzut alt camion cu
marfa, care trebuia să sosească mai târziu. A întrebat pe unul dintre lucrători cât este ceasul
şi a aflat că era ora 9:10 dimineaţa.
Era şocat. O călătorie care ar fi trebuit să dureze o oră şi un sfert i-a luat trei ore şi
douăzeci de minute. Unde fusese în timpul celor două ore pierdute ?
William Barrctt a condus spre casă, simţind tot timpul o durere în piciorul stâng. A
descoperit o rană, care părea că provine dintr-o lovitură, aflată pe partea din spate şi mai sus
de genunchiul stâng, dar nu avea nici cea mai mică idee cum i-a apărut. Extrem de obosit s-
a dus la culcare şi a încercat să uite evenimentele stranii ale acelei zile.
Totuşi, un amănunt al locului unde avusese loc întâlnirea i-a atras atenţia până la
obsesie aproape doi ani mai târziu, când a citit un raport al incidentului ofiţerului de poliţie
Alan Godfrev, în ziarul naţional.
William a fost intrigat de o fotografie din ziar, care îl arăta pe ofiţer, iar în fundal se
vedea borna kilometrică Mons Mill. El trecuse pe acolo după „trezirea” din experienţa
întâlnirii sale.
Simţind acum nevoia să-şi spună povestea, William a scris diferitelor organizaţii,
precum şi unui ziar naţional, dar nu a primit nici un răspuns. Abia în 1984 cazul său a ajuns
pe biroul unui cercetător de la BUFORA.
Cercetătorii au fost stupefiaţi de faptul că William era convins că a fost martor al
răpirii poliţistului Alan Godfrey. Aceasta ar fi fost imposibil, pentru că episodul lui avusese
loc cu aproape un an mai înainte de întâlnirea ofiţerului de poliţie.
Interesul lui William faţă de acest subiect a fost trezit de articolele din presă despre
cazul Godfrey, la care a observat vagi asemănări în ceea ce priveşte geografia locului.
Ambele cazuri avuseseră loc pe şoseaua A646, dar în locuri despărţite de câteva mile, şi la
câteva luni distanţă în timp.
Cu toate acestea, descrierea făcută celor văzute de el a fost meticulos cercetată. Deşi nu
au mai fost raportate alte imagini ale vreunui OZN în zona aceea, totuşi a fost văzut un
obiect similar la Bradley, chiar peste graniţă în North Yorkshire, în următoarea seară.
Două femei au raportat că au observat un „obiect care se rotea având două deschizături
în partea de jos, care scoteau o licărire roşie”.
Ar fi dificil să tragem concluzii ferme privind cazul Barrett. Se poate ca acesta, citind
despre răpirea lui Alan Godfrey, să fi colorat până într-atâta propria mărturie încât să creadă
că figura în uniformă pe care o descrisese era ofiţerul de poliţie, totul nefiind de fapt decât o
eroare în identificarea unui detaliu.
Lăsând la o parte cazul Godfrey, William Barrett a văzut un obiect ciudat, maşina lui a
avut dcfecţiuni, provocate în aparenţă de acest obiect, şi au existat în viaţa lui două ore
despre care nu poate să spună nimic, două ore, de „timp pierdut.”
Rae Fountain
11 iulie 1957
Leighton Buzzard
Bedfordshire
Copilul în vârstă de nouă ani Rae Fountain jucase hochei în acea splendidă după-
amiază de vară. Dacă se întoarce de la meci până în ora 5 după-amiaza totul este în regulă;
nimeni nu-i simte lipsa.
Dar copilul încălcasc principala regulă a şcolii sale cu internat: niciodată să nu părăseşti
incinta şcolii fără să ceri voie. Dacă absenţa lui va fi descoperită, va trebui să plătească din
greu după aceea.
Plimbându-se agale, Rae a nimerit pe o potecuţă noroioasa, mărginită dc gherghine şi
de alte tufişuri. Răscolind plictisit pământul cu ghetele şi uitându-se din minut în minut la
noul său ceas, pe care îl primise în dar înainte cu două zile, cu ocazia celei de a noua
aniversări a zilei lui de naştere, el a zărit la un moment dat urme de paşi întipărite pe noroiul
uscat.
Băiatul a încercat să meargă pe urme, punându-şi picioarele pe semnele adâncite în
pământ. După ce a mers pe urmele de paşi, ciudat de apropiate unele de altele, pe o distanţă
de câţiva yarzi, şi-a privit ceasul din nou. Era ora trei şi jumătate după-amiază. Când şi-a
ridicat din nou privirea, a văzut doi oameni înaintea lui - probabil cei care lăsaseră urmele
de paşi în noroi.
Copilul s-a gândit că arătau ciudat, poate din cauza costumului gri dintr-o singură piesă
cu care erau îmbrăcaţi, sau poate din cauza felului în care mergeau cu paşi neobişnuit de
mici.
Incitat de mister, Rac a ţâşnit la marginea potecii şi a încercat să se ascundă în tufişuri.
Străpungând cu privirea în direcţia prăzii, a văzut că unul dintre ei măsura în jur de cinci
picioare şi şapte inch în înălţime, iar celălalt, pe carc l-a bănuit a fi femeie, era cu un picior
mai scund.
Perechea îl ignora complet, în timp ce culegea cu grijă rămurele şi fructe de pădure din
tufişuri şi le punea într-un container din faţa lor.
Rae nu putea înţelege de ce luau şi bucăţi de noroi, pietricele şi buruieni.
Rae îi urmărea furişându-sc din tufiş în tufiş, dar nu a reuşit să le vadă faţa. Tot ceea ce
a putut să vadă a fost că aveau un păr cafeniu tuns scurt. A fost nedumerit când a văzut nişte
tuburi mici, subţiri care coborau din regiunea capului spre guler. Un lichid verde părea că
circulă în sus şi în jos prin tuburi, în timp ce înaintau cu greutate.
Rae aproape că îi ajunsese din urmă pe cei doi străini, când un obiect albăstrui a apărut
brusc înaintea lor.
„A apărut dintr-o dată, de-a curmezişul cărării”, şi-a amintit mult mai târziu Rae.
„Era metalic şi aproximativ în formă de clopot, măsurând treizeci pe treizeci şi cinci de
picioare, şi plana la câteva picioare deasupra solului
O uşă s-a deschis prin alunecare în vârful rotund al obiectului şi o scară a fost lăsată în
jos pe pământ.
Rae a zărit o altă siluetă prin uşa deschisă. Cei doi străini au urcat pe scară, au intrat în
obiect şi uşa s-a închis prin alunecare în urma lor.
Următoarea scenă pe care şi-o aminteşte este figura furioasă a directorului de şcoală,
care-1 zgâlţâia să se trezească; era întins pe o movilă la marginea drumului.
„Unde ai fost băiete? Eşti conştient că este ora zece şi jumătate noaptea şi că am pus
toată şcoala să te caute?” Rae şi-a privit noul ceas. încă indica ora trei şi jumătate după-
amiaza.
După ce a fost ocărât copios de către director, colegii de şcoală ai lui Rae l-au rugat să
le povestească ce a făcut în tot timpul cât a lipsit. Liniştitul, introvertitul băiat a păstrat însă
tăcerea. Băieţii au fost convinşi că el a fost undeva într-un loc foarte interesant. Li s-a părut
că Rae arăta ca şi cum ar fi fost „ars de soare”.
Rae a păstrat tăcerea asupra experienţelor sale până în 1978, când a vorbit cu un
cercetător de la Contact UK căruia a putut să-i relateze şi alte două întâlniri.
Una a fost când a văzut trei nave în Scoţia şi cealaltă a constat din observarea unui
OZN şi a ocupanţilor lui în Kent. în nici o altă ocazie ulterioară nu s-a mai confruntat cu
fenomenul de timp pierdut, deşi ceasul său de mână s-a oprit în mod misterios în timpul
întâlnirii din Kent.
A fost răpit Rae în intervalul de timp pierdut?
„Părea foarte sincer şi mulţumit că poate să povestească întâlnirea” a spus cercetătorul.
Descrierile următoarelor întâlniri se leagă de multe din povestirile persoanelor răpite.
Rosalind Reynolds
Septembrie 1983
Sudbury
Suffolk
Rosalind Reynolds, mare admiratoare a postului de radio Citizen, împreună cu
prietenul ei de atunci, Philip, mergeau cu maşina într-o vară târzie prin Anglia de est, când
o întâlnire cu un OZN i-a schimbat viaţa.
Cuplul plecase din Clacton, Essex spre Corby în North- amptonshire, unde trebuiau să-
şi întâlnească rudele, şi aveau la dispoziţie două orc şi jumătate ca să ajungă la destinaţie,
astfel încât puteau să se bucure în linişte de călătorie.
S-au oprit să ia o mică gustare după ce au părăsit Clacton, apoi şi-au continuat drumul
spre Sudbury în acea seară călduroasă şi strălucitoare, cu geamurile maşinii lăsate în jos şi
cu aparatul de radio acordat pe frecvenţa postului favorit.
In timp ce se apropiau de periferia oraşului Sudbury, au trecut pe sub nişte cabluri de
înaltă tensiune, înşirate între stâlpii de electricitate care se învecinau cu coasta dealului din
apropiere.
Deodată, s-au văzut puşi faţă în faţă cu o ciudată configuraţie de lumini, pe măsură ce
ieşeau de sub liniile de tensiune.
 Un grup de lumini dispuse în formă de potcoavă se apropia de ei cu mare viteză. Un
obiect multicolor, mai ales portocaliu şi roşu, părea că se năpusteşte în jos spre maşina lor.
Acesta a fost momentul când Rosalind a observat liniştea şi strania nemişcare din jurul
ei. Pe măsură ce OZN-ul se mişca de-a curmezişul cerului, o senzaţională izbucnire de
lumină electrică albastră a iluminat totul în jurul ei.
„Totul se vedea ca un negativ de la o fotografie”, şi-a amintit Ros, explicând de
asemenea că nu va putea să uite niciodată felul în care cârceii uriaşi de electricitate s-au
arcuit pe stâlpii metalici. în acel moment inima i-a stat în loc.
Un miros ciudat, urât, asemănător cu cel al ouălor stricate părea că vine dinspre obiect.
Mirosul devenea mai puternic pe măsură ce acesta se apropia.
Speriaţi de ciudatul spectacol de lumini, cei doi au mărit viteza prin Sudbury şi, la
Long Melford, au intrat pe şoseaua A1092 spre Haverhill.
în timp ce Philip era atent la condusul maşinii Ford Cortina, Rosalind cuprindea cu
privirea peisajul de ţară din jurul lor. Apoi atenţia i-a fost atrasă de ceva care se zărea la
distanţă.
„Uite altul”, a ţipat ea, arătând către un obiect de formă ovală care se îndrepta spre
maşină. „Vine spre noi.”
„Probabil e un avion, sau un elicopter”, a mormăit Philip, cu ochii aţintiţi pe şosea.
„De ce să zboare un avion la acelaşi nivel cu noi?” a întrebat ea, în timp ce privea sfera
opalescentă, care acum în mod evident îşi reglase viteza după cea a maşinii. Philip nu a
răspuns nimic; a continuat pur şi simplu să conducă maşina prin întunericul învăluitor al
serii târzii.
Rosalind a încercat să nu ia în seamă obiectul care îi urmărea, dar nu a reuşit, ştia că
este acolo. Philip s-a făcut că nu vede nimic.
Mai târziu Ros a spus: „Nu ştiu cât timp a condus în felul acesta, puteau să fi fost
douăzeci de minute, sau două ore.”
Deodată s-au trezit în întuneric. Motorul maşinii şi circuitele electrice s-au stins în
acelaşi timp şi vehiculul, acum nefuncţional, s-a oprit brusc.
„Philip s-a lovit de volan, holbându-se drept înainte” îşi aminteşte Ros. Ca şi ea, a fost
şocat şi speriat de prezenţa OZN-ului.
Obiectul era acum atât de aproape de ei, încât nu puteau să nu se uite la el.
Mare, strălucitor şi rotund, oprit la aproape şaizeci de picioare în faţa maşinii lor
defecte. „Era ca o sferă marc de lumină cu o mulţime de luminiţe în jurul ei”, a povestit
Ros unui cercetător.
Cei doi au coborât şovăitor din maşină şi au ridicat capota, să vadă dacă pot găsi
defecţiunea. După modul în care se defectase maşina, parcă rămăseseră dintr-o dată fără
baterie.
în timp ce stăteau uitându-se la motor, farurile din faţă ale maşinii s-au aprins. Cei doi
s-au uitat unul la altul şi Phil a sărit în maşină pe locul şoferului şi a învârtit cheia în
contact. A mers de prima oară. Ros a urcat şi ea şi au pornit maşina cu OZN-ul încă
strălucind în apropiere.
Pe măsură ce creştea distanţa dintre ei şi ciudatul obiect, perechea părea mai relaxată.
După câteva mile de la locul întâlnirii, Ros a văzut ceva (ea crede că a fost acelaşi obiect)
ţâşnind drept înainte pe cer, lăsând în urmă o dâră subţire de lumină albastră.
Bucuroşi că şi maşina merge acum cum trebuie, li s-a părut că au străbătut distanţa
până la destinaţie într-un timp rezonabil dar, când au ajuns la Corby, gazdele nu au răspuns
la bătăile în uşă.
Deodată, o fereastră de undeva de sus s-a deschis şi un cap şi-a făcut apariţia şi a zis:
„La ce oră veniţi în vizită? Este unu şi jumătate noaptea.”
Călătoria lor de două ore şi jumătate le luase CINCI ORE ŞI JUMĂTATE.
Ros şi Phil au fost şocaţi de evenimentele acelei nopţi şi de timpul în care nu ştiau ce
s-a întâmplat cu ei, „timp pierdut”. Dar efectul întârziat al acestei întâlniri poate fi
considerat la fel de uimitor. în câteva luni, cei doi s-au despărţit, după şase ani în care
fuseseră împreună. „Era o altă persoană, nu mai era Philip pe care îl ştiam”, a spus Ros.
Rosalind s-a schimbat şi ea. A pierdut foarte mult în greutate şi, în ciuda faptului că
mânca foarte multe dulciuri, în
special ciocolată, a ajuns să cântărească doar 38 de kilograme.
S-a lăsat de băut şi de fumat şi a fost copleşită brusc de creativitate, scriind într-un
timp scurt în ziare articole pe teme ca: „Cum a fost format universul” şi „Ce este de fapt
religia”.
Dar, mai mult ca orice, a dorit să descopere de ce există în viaţa ei trei orc despre care
nu ştie nimic. Ce s-a întâmplat în acea seară de vară care i-a schimbat atât de mult viaţa?
Ros a intuit şansa de a umple golul acelor ore când a găsit un articol în ziarul local,
despre un grup de cercetători ufologi din Anglia de est. I-a contactat şi aceştia au aranjat să
aibă loc o şedinţă de hipnoză acasă la ea.
Dar şedinţa a fost dezastruoasă. „O rază strălucitoare de lumină a intrat în cameră,
înregistrarea video a fost ştearsă şi toate ceasurile s-au oprit”, a spus Ros.
După şedinţa de hipnoză ratată, Ros a fost sfătuită să intre în legătură cu un om cu
puteri psihice deosebite şi a fost prezentată celui cu care s-a căsătorit în scurt timp, Mark
Reynolds-Pamham, care susţine că are asemenea înzestrări încă din naştere.
Mark a aranjat o a doua şedinţă de hipnoză, în care Ros a fost adusă înapoi în timp în
anul 1983, anul întâlnirii. Ea şi-a amintit că, după ce li s-a defectat maşina, a fost
înconjurată de patru sau cinci fiinţe de statură mică.
Extratereştrii, pentru că asta presupune ea că erau, au forţat-o să intre în nava lor.
Au luat-o într-o cameră de examinare, unde a fost dezbrăcată şi întinsă pe o masă
goală de plexiglas, pentru a i se face diverse teste.
Ros fusese agitată, chinuită şi înfricoşată la începutul şedinţei de hipnoză. Dar, după ce
a descris cum extratereştrii au dezbrăcat-o şi au întins-o pe masă s-a liniştit.
Deodată, Ros s-a ridicat brusc în scaun şi a ţipat: „Nu, nu vreau nici un copil.”
Echipa care asista la hipnoză a fost atât de speriată de
suferinţa lui Ros din timpul transei, încât au decis să întrerupă şedinţa.
Ros e convinsă că a fost supusă unei proceduri ginecologice, dar nici acum nu-i place
să vorbească despre şedinţa de hipnoză.
începând din acea noapte, a avut dereglări de ciclu, despre care crede că sunt cauza
faptului că nu a mai putut avea copii. Testele medicale n-au reuşit să dea de cauza acestei
probleme.
Ea a raportat, de asemenea, o inexplicabilă cicatrice aflată în regiunea vaginală, pe
care o pune în strânsă legătură cu răpirea. în plus, a constatat şi un fel de „bâzâit în cap”
care îi creează probleme chiar şi azi.
Rosalind spune că efectele ulterioare ale întâlnirii au fost un adevărat dezastru pentru
ea. Pierderea iniţială în greutate a făcut ca prietenii şi familia să se îngrijoreze că ar putea să
sufere de anorexie; îşi mai făcea griji şi în legătură cu perioadele de timp pierdut
inexplicabil.
„Nu am putut să vorbesc cu nimeni despre aceste lucruri, pentru că m-am gândit că m-
ar fi considerat anormală”, a spus Ros. „Eram atât de speriată, încât ajunsesem să nu mai
vorbesc cu nimeni.”
Soţul ci Mark a ajutat-o să se împace cu experienţa aceasta, dar acum ea crede că e
posibil să fi avut întâlniri cu OZN-uri şi în trecut, scurte perioade de „timp pierdut” pe care
să le fi uitat pur şi simplu.
Ernest Jones (pseudonim)
Decembrie 1972
Marlow
Buckinghamshire
Ernest Jones, cârciumar şi fost angajat al Aviaţiei Regale, la puţin timp după miezul
nopţii, se îndrepta spre casă pe şoseaua A4155 care leagă Henley-on-Thames de Harlow
din
Buckinghamshire, când i s-a întâmplat ceva atât de misterios încât l-a marcat până în ziua
de azi.
Fusese o zi săracă în evenimente; iar traficul era foarte scăzut în acea noapte aspră de
iarnă. Pe când gonea cu maşina de-a lungul jumătăţii de milă a şoselei de lângă Mill End, a
observat o lumină strălucitoare în faţa lui.
Pe măsură ce se apropia, i s-a părut că lumina provenea de la câteva case aflate de
aceeaşi parte a şoselei ca şi el. Ajungând mai aproape, a văzut că lumina era de fapt la o
anumită distanţă de acele case şi venea de la un obiect situat la doar zece yarzi de marginea
şoselei.
Hexagonal sau octogonal, obiectul era de mărimea unei cabine telefonice şi avea un
vârf conic şi dungi de lumină puternic fluorescente, care coborau vertical.
Domnul Jones îşi aminteşte că a oprit pe şosea în dreptul obiectului, pentru a-1 vedea
mai bine; şi-a dat seama că acesta tocmai ateriza. Un sunet înalt şi intens ca un şuierat părea
că vine dinspre el.
Tot cc-şi mai aminteşte Emest Jones după aceea este că mergea cu maşina prin
Marlow, aproximativ patru mile mai departe şi, uitându-se la ceas, a constatat că era cu o
oră şi jumătate mai târziu.
Cu zece ani înainte, pe când activa în cadrul forţelor aeriene, Emest Jones avusese o
altă întâlnire în timp ce stătea în maşina lui, parcată pe câmpul care dădea spre aerodromul
Holton din Berkshire.
Stând în maşină împreună cu prietena lui, au văzut uimiţi cum un obiect mare, alb,
rotitor cobora spre sol, dispărând în spatele unei păduri. Apariţia bruscă a OZN-ului a
isterizat-o pe prietena lui, astfel încât Jones a vrut să plece de acolo.
A învârtit cheia în contact, dar sistemul electric al maşinii părea mort. In final, a reuşit
să împingă maşina la vale, pe o distanţă de patru sute de yarzi până la şosea, după care
deodată luminile şi motoml au început să funcţioneze.
 La fel ca şi în alte cazuri mai puţin dramatice, Emest Jones nu a făcut afirmaţii sau
presupuneri care să stârnească vâlvă în legătură cu ceea ce i s-a întâmplat.
Dar ufologii, fiind atât de multe cazuri asemănătoare, nu pot ignora acest caz.
Rohan Hinton Vara anului 1988 Delaware
SUA
Tânăra dc douăzeci şi trei de ani Rohan Hinton avea doar şaptesprezece ani când a avut
prima experienţă de răpire. Fusese în vacanţă la Chesapeake Bay pe coasta de est a Statelor
Unite, cu mama. mătuşa şi unchiul ei.
Rohan era familiarizată cu fenomenele OZN dc când atât mătuşa, cât şi unchiul ei,
avuseseră separat asemenea experienţe. Dar ea nu era pregătită pentru ceea ce i s-a
întâmplat în camera de motel în acea vară.
„Eram la mare şi venisem pentru câteva zile”, şi-a aminut Rohan. „împreună cu mama
şi cu mătuşa mea ne-am oprit într-un hotel şi am cerut o cameră cu două paturi duble.
Mătuşa mea şi cu mine urma să ocupăm un pat iar mama celălalt.
Nu puteam să dorm pentru că mă simţeam agitată. A fost ceva care m-a deranjat vara
trecută când eram în vacanţă în State; văzusem un OZN şi lucrul acesta mă stresa, mă
supăra.
în acea noapte eram întinsă în pat şi mă uitam lung la tavanul camerei de motel, iar
apoi am auzit o voce. Spunea: Nu-ţi fa griji, eşti în regulă, nu te vom deranja pentru că nu
eşti destul de tare ca să poţi discuta cu noi acum.
Era o voce în capul meu, mai mult masculină decât feminină care spunea: Te vom lăsa
în pace, nu eşti destul de puternică.
M-am simţit instantaneu liniştită şi am adormit. Când m-am trezit, trei ore mai târziu,
era întuneric, dar puteam să văd pentru că lumina lunii pătrundea prin ferestre. Mi-am dat
seama că pluteam...”
Rohan se afla deasupra patului şi privea în jos către formele adormite ale mamei şi
mătuşii ei. A simţit ca şi cum cineva, o anume putere o ţinea sus. „Următorul lucru pe care
mi-1 amintesc este o cameră foarte luminoasă şi pe mine spunând: Cine stinge lumina?
Ei stăteau acolo, în jurul meu, iar eu eram întinsă pe ceva ce semăna cu o foaie de metal. Ei
se uitau la mine cu o căutătură indulgentă, nu ostilă. Indulgent, ca şi cum se uitau la un
copil.” Rohan a descris vizitatorii ca fiind de culoarc gri şi având ochi uriaşi, închişi la
culoare.
„Era ca şi cum mă uitam la o fotografie alb-negru, din cauza ochilor mari şi negri şi a
pielii lor mai deschise la culoare. Fără doar şi poate ei erau ca şi oamenii, dar fără păr şi cu
capete conice.”
Brusc, Rohan a ajuns înapoi în camera de motel, plutind, ca apoi să sc prăbuşească în
pat.
„M-am izbit de pat zdruncinându-mă din cap până-n picioare şi strigând: Au minţit, au
minţit - au promis că mă lasă în pace, dar nu s-au ţinut de promisiune. M-au păcălit.”
Rohan era convinsă că experienţa ei a fost reală, nu un vis. Straniile episoade au
continuat de atunci încoace. Acum este asistenta personală a unui manager al unei companii
londoneze. Locuieşte într-un apartament în Dulwich, East London, care a fost scena
următoarelor evenimente ciudate.
„Ne întoarcem în 1992, când Rohan locuia împreună cu prietenul ci, Andy, care
obişnuia să plece la lucru la ora cinci dimineaţa. Era în decembrie sau în ianuarie când m-
am trezit în jurul orei şase dimineaţa. Ceva se mişca în hol şi am crezut că Andy uitase nişte
lucruri şi se întorsese să le ia.
Lumina pe hol era aprinsă, am ridicat capul să mă uit şi atunci acel ceva s-a mişcat
greoi, intrând în dormitor. Era slab, cu o faţă delicată şi ochi foarte mari şi şi-a târât
picioarele până Ia pat. Eram întinsă în pat şi m-a atins cu degetul lui incredibil de lung.
Am simţit cum cad undeva în spate, că leşin...”
Când s-a trezit, a constatat că vizitatorul ei dispăruse. „îmi amintesc că în momentul în
care m-a atins m-am gândit: O Doamne, se întâmplă chiar în realitate. Nu era nici o îndoială
că totul fusese real.”
Rohan avusese diferite experienţe paranormale încă din copilărie, când a spus părinţilor
ei că a văzut o misterioasă „doamnă gri”.
Nopţile următoare, când a fost deranjată în apartamentul ei, urmate de zile în care se
simţea extenuată, au facut-o să se întrebe dacă nu cumva era luată undeva pe timpul nopţii.
„Ştiu când am fost răpită într-o noapte din felul cum mă simt ziua următoare.”
Rohan s-a împăcat cu răpirile şi face acum nişte lucruri pe care unii dintre prietenii ei
le consideră ca nişte farse neplăcute.
Ea povesteşte: „Săptămâna trecută eram cu prietenul meu şi cu o fată, stăteam pe terasa
casei la un pahar şi priveam stelele, iar eu am zis: Pot să aduc un OZN aici ?
Ei au spus: Dă-i drumul! Astfel încât eu am trimis, nu ştiu cum, un gând în spaţiu şi
câteva minute mai târziu... OZN-ul a apărut. Era sclipitor şi scânteietor şi se învârtea pe
cer.”
Este Rohan Hinton o tânără ale cărei multiple experienţe de răpire denotă că
extratereştrii au un interes special pentru ea? Sau este o admiratoare exagerat de
entuziasmată a cerului, cu o imaginaţie foarte bine dezvoltată?
Teoreticienii ca Albert Budden pot specula starea ei psihică, interpretând că
experienţele cu OZN-uri ar putea fi rezultatul hipersenzitivităţii ei electromagnetice.
Psihologii pot spune că farsa de la mica petrecere cu OZN-ul este un indiciu că
încearcă să fie în centrul atenţiei. Acesta este un alt caz care merită să fie dezbătut.
Mik Burley Iunie 1978 Middlesbrough
Cleveland
Mik Burley era portarul echipei de fotbal a şcolii. în acea zi de vară călduroasă şi
umedă, colegii lui jucau cu forţă şi rapid, hotărâţi să înscrie în poarta juniorului.
Partida nu începuse de multă vreme, când unul din înaintaşii echipei adverse a alergat
şi a trimis mingea grea din piele înalt prin aer. Mik nu a văzut că vine mingea. A simţit
întreaga forţă a mingii când aceasta l-a izbit în faţă, lovindu-1 într-o parte a capului.
„Creierul mi-a zornăit în cap şi am ameţit”. A fost ajutat să ajungă la marginea terenului
unde a fost întins pe jos ca să se refacă.
„Mi-am pus capul pe braţ şi m-am uitat în jos, apoi am simţit că leşin. La început am
văzut o licărire strălucitoare şi mi-am pierdut cunoştinţa”, şi-a amintit el mai târziu.
Mik a presupus că se află în spital. A fost întins pe spate, o siluetă cu o glugă de
călugăr stătea în dreapta sa iar alte două sau trei siluete se desluşeau ca prin ceaţă, stând la
picioarele lui. Silueta mai apropiată părea preocupată, învârtindu-se de colo-colo şi mânuind
tot felul de lucruri, probabil unelte.
„La un moment dat mi-am dat seama că sunt dezbrăcat”, şi-a amintit Mik. „Nu-mi era
rece, dar am simţit curentul de aer pe tot corpul. Capul şi mâinile îmi erau legate, deci nu
puteam să mă mişc, îmi simţeam corpul ţeapăn.
Parcă-mi amintesc că mă tăiau, mă zgâriau şi mă studiau, dar nu am simţit nici un fel
de durere.”
încă ameţit, Mik şi-a răsucit ochii, încercând să înţeleagă la ce foloseau sclipirile
colorate care se aprindeau şi se stingeau în faţa lui. A numărat patru rânduri de lumini pe
ceva ce ar fi putut să fie o consolă.
 Cea mai strălucitoare lumină provenea chiar de deasupra lui. „Era ca la dentist când
doctorul ţi se uită în gură”, şi-a amintit Mik. Dar de data aceasta nu putea să vadă cine se
uita.
Tot ceea ce a putut să vadă a fost materialul cafeniu al glugilor de pe capul siluetelor
din jurul patului său.
Apoi Mik s-a regăsit cu faţa în jos, întins la marginea terenului de fotbal, cu o durere
chinuitoare de cap, care simţea că-1 macină încet.
Trăgându-şi picioarele, s-a târât până la colegii lui de şcoală. Ei credeau că fusese la
antrenor pentru tratament şi au vrut să ştie ce i-a spus. „ Nu am fost încă la şcoală”, a spus
Mik. Prietenii nu l-au crezut. II căutau de cincisprezece minute. Dispăruse din locul de la
marginea terenului unde-1 lăsaseră ei.
Mik a mers la vestiar să-şi schimbe echipamentul de fotbal şi a observat imediat un
semn roşu pe faţă. Nu fusese acolo mai devreme... dar era o cicatrice care ar fi putut să-i
rămână pentru tot restul vieţii.
întreaga viaţă a lui Mik, care acum are peste douăzeci şi cinci de ani şi este şofer de
camion, fusese plină de evenimente ciudate.
La patru ani povestea părinţilor despre o fetiţă ciudată care ar fi venit să-l viziteze în
dormitor. Viziunea, o fetiţă cu păr roşu legat la spate, ar fi apărut din spatele caloriferului
într-un colţ al camerei. Băiatul se trezea în timpul nopţii ţipând.
„îmi amintesc că nu eram speriat de fetiţă”, îşi aduce aminte Mik. „Eram speriat de
acel ceva care părea să o sperie pe ea. După expresia feţei ei, pot spune că era speriată.”
O vecină mai în vârstă a rezolvat enigma vizitatoarei de la miezul nopţii. Ea a spus că
descrierea băiatului coincidea cu o fetiţă care trăise şi murise în casă cu câţiva ani mai
înainte.
Copilul fusese epileptic şi era deseori încuiat în dormitor de o mamă vitregă rea.
Conform poveştii, într-una din zile fata a suferit un atac şi a murit sufocându-se. Corpul ei a
fost găsit lângă foc.
Mai târziu în viaţă, Mik a avut alte viziuni triste. Dar, de această dată, a fost un caz
ciudat de precogniţie. Timp de doi ani şi jumătate el a avut viziuni care îl nedumereau.
„Se facea că sunt în spatele unei biserici, slab luminată; luminile erau în faţă. Era ceva
înalt în dreapta mea şi un rând de lumini sclipitoare. Am putut să văd o lumină slabă în faţă
şi am mers spre ea. Atunci am văzut pe cineva care a căzut moale undeva în faţa mea, m-am
uitat spre el şi el s-a întors spre mine. Partea dreaptă a feţei lui lipsea... iar restul feţei eram
eu.”
Această imagine a fost similară aceleia care l-a întâmpinat pe un poliţist de circulaţie
când a ajuns la locul ciocnirii dintre un camion condus de Mik şi o macara uriaşă.
Mik a explicat: „Poliţistul a oprit în spatele remorcii mele şi a mers de-a lungul
marginii şoselei pe iarbă. Se făcuse întuneric iar farurile camionului meu luminau în faţă, ca
şi în viziunea mea. Remorca stătea răsturnată pe o parte.
Poliţistul a mers înspre în faţă şi m-a văzut atârnând afară din cabină. M-am întors să
mă uit la el, iar partea dreaptă a feţei mele nu se vedea.
Este singurul mod în care pot să descriu toate acestea. Am văzut ceca ce a văzut el,
doar că eu am văzut cu doi ani mai înainte să se întâmple.”
Cazul lui Mik nu este neobişnuit - un martor al unui OZN şi un posibil răpit cu un
trecut bogat în experienţe psihice şi precognitive.
Ca un adevărat nordic, el nu a încercat niciodată să înflorească relatările sale, iar
cercetătorii, care au petrecut un timp considerabil cu el, sunt convinşi că spune adevărul.
Oare acest caz confirmă opinia că indivizii care sunt sensibili la fenomenele psihice
sunt cel mai adesea afectaţi de activitatea OZN-urilor? Oare această teorie sugerează că
doar un anumit tip de persoane pot cunoaşte fenomenul de răpire?
Şi oare aceasta înseamnă că răpirea de către fiinţe extraterestre nu este mai mult decât
un fenomen psihologic?
A
întâlniri de natură sexuală
Despre sexualitate şi fenomenele de răpire s-ar zice că nu au nici o legătură una cu
cealaltă, dar acesta este un aspect al misterului răpirilor care merită o privire mai atentă. Am
arătat mai înainte că răpirile ciudate apar de-a lungul istoriei în relatări care abundă în
mitologia veche şi în folclor. Sexualitatea joacă un rol important în multe din aceste vechi
poveşti, de fapt în anumite cazuri pare să fie singurul motiv al răpirii.
Mitologia greacă povesteşte de zei chipeşi care se împerechează cu fecioare muritoare,
uneori fecundându-le cu sămânţa lor divină. Peste tot în lume, poveşti similare pot fi găsite
într-un număr mare.
Fireşte, sexualitatea umană şi reproducerea sunt o parte centrală a tuturor civilizaţiilor
umane. Este metoda prin care omenirea continuă să existe. Reproducerea este prima
poruncă a naturii. Ordinul „Mergeţi şi înmulţiţi-vă” a fost dat omului, şi poate şi altora.
La aceasta se poate argumenta că este aproape natural ca folclorul modem al răpirii
extraterestre să fi împrumutat unul din cele mai frecvente subiecte din religie şi mitologie -
sexualitatea. La umia urmei, răpiţii şi cei care investighează răpirile sunt oameni. Iar sexul
este unul din cele mai puternice instincte umane.
Deci unde intervine sexualitatea în ecuaţia răpirii ?
încă de la început.
Cazul Betty şi Bamey Hill, posibil prima relatare înregistrată a unei răpiri, a avut indicii
clare ale unui interes al extratereştrilor în ceea ce priveşte sexul şi reproducerea. Betty a fost
supusă la ceea ce ca a descris ca fiind o examinare ginecologică, iar lui Bamey i-a fost
recoltată spermă.
într-adevăr, în majoritatea cazurilor care au urmat pare să existe un puternic interes al
„vizitatorilor” faţă de sistemul reproducător al oamenilor.
Femeile răpite deseori descriu cum „extratereştrii” arătau un interes particular faţă de
organele lor sexuale şi reproducătoare, când le examinau. Bărbaţii, de asemenea, declară că
organele lor genitale erau de multe ori cercetate atent de răpitori. Un martor din America de
Sud a descris cum a fost excitat din punct de vedere sexual, încât capturatorii săi extra-
tereştri au putut să culeagă probe de spermă.
Multe femei, victime ale răpirii, raportează probleme ginecologice pe care le au după
întâlnirile cu fiinţele extraterestre, ccle mai întâlnite fiind întreruperea ciclului. Iar câteva
raportează că au fost violate sau chiar că au avut raporturi sexuale cu răpitorii lor.
Bărbaţii răpiţi, de asemenea, au fost înregistraţi uneori spunând că au interacţionat
sexual cu femeile extraterestre. Dar, încă o dată, aşa cum am observat în cele mai multe
cazuri de răpire, majoritatea relatărilor de acest gen provin din alte părţi ale lumii, în special
din SUA şi din America de Sud.
Pentru că această carte se ocupă doar de fenomenele de răpire din Anglia vom analiza
trei relatări din această ţară, toate implicând femei. Acestea nu sunt singurele cazuri
britanice care implică declaraţii privind activitatea sexuală dintre aşa-zişii extratereştri şi
fiinţe umane, dar toate sunt acceptate ca posibile cazuri de răpire de către Asociaţia
Britanică de Cercetare a Fenomenului OZN. Relatările acestor femei accentuează mult
aspectul sexual-reproducător - şi mai presus de toate ele au fost pregătite să vorbească
despre acest subiect sensibil.
Una dintre femei crede că a făcut dragoste cu un extraterestru, alta este convinsă că a
fost violată iar a treia a avut probleme ginecologice care sugerează faptul că s-a intervenit la
organele ei de reproducere.
Cele două femei care afirmă că extratereştrii au făcut
 dragoste cu ele nu pot da o descriere grafică a acestor evenimente, din cauza efectului
traumatizant al experienţelor lor. Dar relatări ca ale lor î-au tăcut pe cercetători să se întrebe
dacă răpirile sunt opera unor diferite rase de extratereştri. Unul din motivele acestei întrebări
este faptul că multe relatări îi descriu pe extratereştri ca fiind „cenuşii” - entităţi cu o piele
subţire cenuşie, ochi mari, gură ca o fantă şi cu un nas aproape inexistent - şi neavând
organe sexuale externe evidente.
O analiză patologică a acestor mărturii spune: „Fără aparente organe reproducătoare.
Probabil atrofiate din cauza degenerării involutive. Fără organe genitale. După părerea mea,
absenţa organelor sexuale sugerează că unii extratereştri, şi probabil toţi, nu se reproduc în
aceeaşi manieră ca Homo sapiens, că unele din corpurile studiate au fost produse probabil
printr-un sistem de donare.”
Deci dacă „fiinţele cenuşii” nu au fost responsabile de molestarea femeilor victime ale
răpirii, atunci cine?
Dar înainte de a studia detaliat aceste uimitoare cazuri, să luăm mai întâi în considerare
câteva din teoriile care pot furniza câteva explicaţii ale acestor întâlniri secrete de natură
sexuală.
„Preocuparea legată de reproducere este o temă comună începând de la cele mai vechi
răpiri până în prezent, iar câteva relatări descriu violul, activitatea sexuală şi alte
evenimente care pot fi privite ca o însămânţare artificială”, a spus Thomas E. Bullard,
bazându-se pe evidenţa cazurilor pe care o avea la dispoziţie.
Una din teorii spune că activitatea sexuală a extrate- reştrilor cu oamenii a început cu
mii de ani în urmă. Poate fi un mod prin care de introducere a unor noi gene şi noi trăsături
în rasa umană, un fel de control genetic. Acest curent de opinii susţine că o civilizaţie
extraterestră avansată şi favorabilă pământenilor ar putea folosi metode super-genetice
pentru a menţine rasa noastră pe o cale evolutivă ascendentă şi rapidă, asigurându-i o rată
sigură de dezvoltare.
Dc cealaltă parte, se află teoria conform căreia extraterestrul Frote-Mai-Mare
controlează cu stricteţe dezvoltarea genetică a omului şi se asigură că ne dezvoltăm cu o
rată şi la un nivel care le convine lor.
O altă teorie, populară în America, spune că extratereştrii sunt implicaţi în recoltarea
de material genetic, folosit pentru supravieţuirea propriei rase. Dacă o civilizaţie
extraterestră avansată a involuat din punct de vedere genetic, nu este posibil ca ci să aibă
nevoie să-şi împrospăteze stocul de gene?
Dacă ci provin dintr-o rasă a cărei înfăţişare nu este aşa de diferită dc a noastră, au
folosit ei această oportunitate ca să „împrumute” ceva material genetic?
Curentul de gândire care susţine această teorie ia ca argument controversatele mutilări
ale animalelor din SUA şi spune că decupările organelor sexuale ale animalelor, efectuate
cu precizie chirurgicală, pot fi un semn al căutărilor extrate- reştrilor pentru rezolvarea unui
coşmar genetic pe care noi nici nu ni-1 imaginăm.
Dar de ce atâta bătaie de cap cu experimentele geneticc, când pământul e plin de femei
capabilc să fie folosite ca surogate pentru procrcerea unei rase extraterestre?
Multe femei răpite s-au plâns timp de mai mulţi ani de aşa-numitele sarcini care au
dispărut, definite ca Embrion Lipsă I Sindromul Foetus.
Femeile simt că sunt însărcinate şi, după un interval între şase sau douăsprezece
săptămâni, sarcina dispare pur şi simplu. Nu au nici un semn de avort spontan, cu siguranţă
nu-şi provoacă nici un avort, deci unde e copilul ?
 Din cc în ce mai mulţi ufologi din America cred că aceste sarcini care lipsesc sunt
cauzate de intervenţia extratereştrilor. Ei cred că femeile potrivite pentru aceasta sunt lăsate
însărcinate în timpul răpirii, trimise în mediul lor obişnuit, ca apoi să fie din nou răpite
atunci când foetusul în dezvoltare poate fi preluat.
Ufologul new-yorkez Budd Hopkins nu are nici o îndoială în privinţa aceasta.
Anumitor femei, spune el, lăsate însărcinate de către extratereştri, le-a fost îndepărtat
foetusul rezultat, pentru a fi crescut altundeva. El este convins că multe femei sunt fiinţe
exploatate ca material de zămislit.
El atrage atenţia către numărul de femei care relatează „vise cu copii înţelepţi”. Aceste
femei se poate să fi trecut prin sindromul sarcinii lipsă, care a fost urmat de vise în care ele
îşi văd copiii inteligenţi... şi extratereştri.
Deci răpirile fiinţelor umane sunt folosite pentru a acoperi neputinţa unor anumite rase
extraterestre de a procrea?
„în mare măsură este improbabilă o asemenea ipoteză”, este răspunsul mai multor
oameni de ştiinţă importanţi. Dar cum ar putea ei şti care sunt valorile şi posibilităţile unei
rase atât de avansate încât a cucerit spaţiul ?
Psihoterapeutului american doctor Jean Mundy îi este limpede că cxtratereştrii fac
experimente genetice. Ea spune: „Noi nu ştim întreaga amploare a programului, ştim doar
că el există.
Aproximativ nouă la sută din femeile care afirmă că au avut contact cu extratereştrii
raportează (de obicei în luna a patra) dispariţia sarcinii confirmate medical. Nu a fost găsită
nici o dovadă de avort spontan; ele au încetat pur şi simplu să mai fie însărcinate.
Unele din accste femei întreabă dacă au fost folosite ca surogat de mamă."
Oare sperma poate fi recoltată de la bărbaţii răpiţi, pentru a fecunda ouăle
extratereştrilor, şi asta pentru a obţine ulterior un număr de hibrizi ? Se pot imagina ipoteze
până la nesfârşit.
Pilotul american John Lear din Air Force a intrat în dezbatere afirmând că un corp
secret al guvernului Statelor Unite a ajuns la o înţelegere cu o specie dc extratereştri
cunoscuţi sub numele de EBE, Entităţi Biologice Extraterestre. Acest acord prevede
trecerea cu vederea a răpirilor de oameni şi a mutilărilor de animale în schimbul unor mari
secrete tehnologice.
Se presupune că materialul genetic uman şi animal este esenţial pentru supravieţuirea
rasei EBE.
Există un număr de aşa-zise probe în mâinile ufologilor din Statele Unite, câteva sub
forma unor presupuse documente guvernamentale strict secrete pentru informarea
preşedintelui. Aceste documcnte, foarte controversate, sugerează contactul, dc-a lungul unei
lungi perioade de timp, între entităţile extraterestre şi unele organisme guvernamentale.
Documentele conţin informaţii despre vizitatori.
Este interesant că unul din aceste documente tratează despre manipularea ADN-ului -
blocuri genetice din care ia naştere viaţa - de către extratereştri la primatele terestre, pe o
perioadă de 25.000 de mii de ani.
Suntem oare cobai folosiţi în bizarele experimente ale extratereştrilor? Planeta Pământ
are rolul de a oferi surogate de mame, care să ajute o rasă sterilă de extratereştri să-şi revină
prin hibrizi? Sau aspectul sexual al fenomenului de răpire este doar o confirmare a teoriei
lui Freud într-o experienţă psihopatică ?
Următoarele cazuri ar trebui să vă dea de gândit.
 Lynda Jones
19 august 1979
Didsbury
Greater Manchester
Dimineaţa de vară începuse bine pentru soţia şi mama în vârstă de treizeci şi şase de
ani a doi copii, Lynda Jones, când un prieten în vârstă al familiei a venit în vizită la
confortabila casă pe care o împărţea cu soţul ei Trevor şi cu cei doi copii Andrew de cinci
ani şi Da\vn de cincisprezece ani.
Au luat masa în tihnă şi au discutat despre frumoasele zile dc odinioară şi despre
prietenii vechi, pierduţi din vedere, până când Trevor a trebuit să-i lase, ca să meargă la
lucru Ia o fabrică din apropiere.
Trevor lucra în schimbul dc după-masă de la ora două la ora zece seara şi a plecat
pentru câteva ore lăsându-şi soţia şi pe prietenul lor comun în grădină, uitându-se la copii
cum se joacă.
Orele au trecut pe nesimţite în timp ce Linda şi prietenul de familie s-au plimbat în
căldura arzătoare a zilei, depănând amintiri despre zilele de odinioară.
„Se şi făcuse seară şi prietenul nostru mi-a amintit că trebuie să plece înainte de a se
întuneca”, spune Lynda. „Venise cu o bicicletă veche care nu avea faruri.
I-am spus că putem să-i arătăm o scurtătură. Ar fi fost frumos să fac o plimbare cu
copiii şi era o ocazie să mă las în voia pasiunii mele pentru florile sălbatice.”
Era în jurul orei şapte şi jumătate seara când Lynda, prietenul de familie care mergea
pe lângă bicicletă, şi copiii au pornit peste câmpurile care sc învecinează cu râul Mersey, ale
cărui meandre străbat partea de sud a ţinutului Greater Manchester. Familia Jones şi-a
însoţit prietenul până la Simon’s Bridge, cincisprczece minute de mers pe jos prin iarba
înaltă, urmând ca apoi să hoinărească fară nici o grabă în drum spre casă.
După ce şi-a luat rămas bun, Lynda, ţinând în mână Dicţionarul Oxford al florilor
sălbatice, a început să se uite după plantele colorate, noul ei hobby.
Toţi trei ţopăiau prin iarbă, Lynda şi Dawn oprindu-se des ca să inspecteze o floare sau
o plantă cu un aspect mai interesant, în timp ce micul Andrew alerga pe drum, savurând
libertatea câmpului deschis. Nu se grăbeau deloc. Trevor urma să vină acasă abia peste
câteva ore. Astfel încât puteau să facă zigzaguri de-a curmezişul câmpurilor, fară să se
grăbească.
Deodată, Dawn a strigat: „Mamă, luna vine spre noi.”
Lynda a privit în sus şi a văzut un obiect ciudat zburând
de-a curmezişul cerului, aparent îndreptându-se spre ei.
„Era ca un fus dar puţin mai mare”, şi-a amintit Lynda. „Apărând din spatele copacilor
aflaţi lângă terenul de golf de pe partea cealaltă a râului, unde se zăreau câţiva jucători de
golf, a intrat în câmpul nostru vizual, aparent îndreptându-se spre noi. Nu a fost o iluzie
optică.
Obiectul parcă se învârtea ca un titirez şi părea că vine spre noi pe o traiectorie oblică.”
„Culcat”, a ordonat Lynda. „Haideţi, întindeţi-vă pe iarbă.” Era un instinct natural de a
se ascunde în iarba înaltă. Pentru o clipă, Lynda s-a gândit că obiectul ar putea fi un avion
al aeroportului Manchester, care probabil avea probleme, sau era pe calc să explodeze. I-a
fost frică să nu se prăbuşească peste ci.
In timp ce se ghemuia la sol, cu o mână în jurul fiecărui copil, Lynda aştepta nemişcată
să audă o explozie, sau zgomotul unei nave care se apropia de pământ. Dar nu a fost nimic,
doar tăcere.
Ridicând încet capul din iarbă, Lynda a văzut obiectul trecând prin faţa ochilor şi
lăsându-se în linişte în jos în spatele unui taluz, construit pentru a preveni revărsările râului.
Acesta a fost momentul când şi-a dat seama de tăcerea totală care o înconjura. „Era
mai mult decât o tăcere, era o nemişcare totală”, şi-a amintit mai târziu Lynda. „Nu se
auzea nici un zgomot dinspre obiect şi atunci am realizat că nu se auzea nici un zgomot de
niciunde. Nici un cântec de păsări şi nici un zgomot de trafic de pe şoseaua din apropiere.
Din cauza traficului aglomerat, de obicei se aude un zgomot constant de fundal ziua şi
noaptea. Dar în acel moment dispăruse complet.”
Trăgându-şi copiii din iarbă, Lynda a făcut câţiva paşi spre taluzul în spatele căruia
aterizase obiectul. Poate că se prăbuşise şi taluzul ascundea nişte rămăşiţe. Probabil era în
flăcări.
Orice ar fi fost, Lynda a simţit un imbold puternic de a se apropia de obiect, şi a
început să meargă, iar apoi să alerge, spre vârful taluzului, vrând să vadă ce ascunde acesta.
Când a ajuns în vârf, a văzut o privelişte atât de ciudată, încât şocul i-a tăiat respiraţia.
Acolo, la o depărtare de aproximativ treizeci de yarzi pe malul râului, stătea un obiect
pe care ea l-a descris ca fiind „biblic”.
„Acesta a fost primul cuvânt care mi-a venit în minte când l-am privit”, şi-a amintit
Lynda. „Era atât de ciudat, încât îmi părea supranatural. Nu ştiam nimic despre OZN-uri, nu
mă interesase aşa ceva, dar acum, amintindu-mi ceea ce am văzut, îmi dau seama că nu se
potriveşte cu descrierea standard a unei farfurii zburătoare sau a unui OZN.
„Era curbat ca luna în creştere şi colorat în gri închis, dar nu era metalic. Era făcut
dintr-un fel de zăbrele împletite, un model complicat ca o dantelă, dar nu puteam să văd
câmpul prin el.
Arăta aşa de..., de modă veche. Arăta într-adevăr ca ceva venit din Biblie.”
Cu copiii în spatele ei, Lynda stătea şi se uita la obiect, aproape incapabilă de a-şi lua
ochii de la el, încât a putut să observe oricc detaliu.
„Aş putea să spun că măsura în jur de şaizeci de picioare în diametru şi plana Ia
aproximativ două picioare deasupra solului
în timp ce ne uitam la el, cumva părea că dispare, apoi apare şi dispare din nou.
Avea o lumină în partea de sus, o strălucitoare lumină albă separată de structura de
dedesubt, rămânând totuşi o parte componentă a obiectului. Mă simţeam într-adevăr atrasă
de el. în timp ce înaintam, lumina a început să fie din ce în cc mai strălucitoare cu cât eram
mai aproape.”
în timp cc se strecura spre forma confuză din faţa ei,
Lynda a văzut o sferă portocalie de lumină apărând dinspre partea luminoasă a obiectului şi
mişcându-se spre ea, rotindu-se lent.
„în vreme ce mergeam spre obiect, m-am gândit că în câteva clipe aş putea să privesc
în interiorul lui şi să văd ce fac ei acolo”, a spus Lynda. „Nu ştiu de ce m-am gândit la asta,
dar acum acest gând îmi dă fiori.”
Deodată Dawn a ţipat: „Mamă, întoarce-te. întoarce-te...”
Frica din glasul fiicei ei a zguduit-o pe Lynda facând-o să revină la realitatea
înspăimântătoare.
„Am avut sentimentul, foarte puternic, că mai văzusem deja lucrul acela. Apoi am
simţit tot ce era în jurul meu şi m-am gândit: O, Doamne. E Ziua Judecăţii de Apoi... Nu
sunt pregătită pentru asta.”
 Lynda s-a întors şi a luat-o la goană. Apucându-şi copiii de mâini, ea a coborât de pe
taluz, stăpânită de frică, cu inima bătându-i puternic şi cu ochii aţintiţi pe drumul pe unde
voia să scape.
Alergând în jos pe pantă au prins uşor viteză. Doar micul Andrcw se clătina pe
picioare şi se străduia să ţină pasul cu mama lovită de panică şi cu sora mai mare.
„Este din nou acolo, obiectul este în spatele nostru”, a ţipat Dawn. Lyndei i se părea
că-i curge gheaţă prin vine. Prea înspăimântată ca să se uite înapoi, l-a luat în braţe pe
micul Andrcw înainte să-l lase picioarele obosite, a strâns mai tare mâna fiicei şi,
folosindu-şi din plin toate puterile corpului, s-a avântat prin iarba înaltă, ca şi cum ar fi fost
urmărită de diavol în persoană.
Ca şi în filmarea cu încetinitorul, Lynda silea picioarele să se mişte cât puteau de
repede, făcând paşi uriaşi care o cărau pe ea şi pe micuţ de-a curmezişul terenului ierbos, la
uluitoarea viteză pe care tânăra şi sănătoasa ei fiică o căpătase.
„Mamă, priveşte. Sunt două acum”, a exclamat Dawn. Aproape fără a mai respira,
transpirând şi pe pragul extenuării,
Lynda şi-a dominat impulsul de a se întoarce ca să uite la urmăritorii ei, şi cu un efort
supraomenesc a sporit ritmul alergării.
„Nu te uita în spate Dawn, aleargă doar”, a ţipat în timp ce sărea pe drumul care
mergea de-a lungul râului, bucuroasă că suprafaţa netedă o poate ajuta să mărească distanţa
între ameninţătorul obiect şi familia ei.
Micul Andrevv, prea speriat ca să vorbească, s-a lipit precaut de mama lui, în timp ce
ea alerga umăr la umăr cu fiica ei, pe ultima porţiune a drumului de coşmar. îl ţinea pe
băieţel mai strâns ca niciodată, în timp ce ciudata prezenţă a obiectului producea un efect
bizar asupra împrejurimilor.
„Era atât de straniu”, şi-a amintit Lynda. „Iarba se îndoia de la sine, ca şi cum ar fi fost
apăsată de ceva de deasupra. Aceasta s-a întâmplat în timp ce noi atingeam cărarea de lângă
râu. Toată iarba de-a lungul malului era aplecată. A fost cea mai stranie privelişte pe care
am văzut-o vreodată.”
Lynda şi fiica ei au continuat să alerge în ritmul acela drăcesc chiar şi atunci când au
ajuns pe terenul casei unde locuiau.
„Nu ne-am oprit din fugă până când nu am intrat în casă”, a spus Lynda. „Apoi m-am
dus drept la Trevor, care s-a uitat la mine şi a zis „Ce s-a întâmplat cu ochii tăi ?” M-am
privit în oglindă şi am putut să văd că sub ambii ochi pielea era roşie şi cojită. Dawn şi
Andrew erau bine amândoi.
„I-am spus lui Trevor tot ce am văzut de la început până la sfârşit. El ne-a cerut să
desenăm ceea ce am văzut.”
Fiica Lyndei era aşa de speriată încât făcuse pe ea şi a trebuit să se schimbe. Dar mai
târziu, când Trevor a studiat desenele soţiei şi fiicei sale a recunoscut că erau similare.
Brusc, Lynda şi-a dat seama că Trevor era acasă, deşi lucrase în schimbul de după-
masă de la două la zece seara şi, în mod normal, nu ar fi trebuit să fie acasă până în ora zece
şi jumătate seara.
„Cât este ceasul?” şi-a întrebat soţul. „Este trecut de zece jumătate”, a răspuns el.
Lynda „pierduse” cel puţin o oră din viaţa ei. Ea şi copiii plecaseră la plimbare la ora
şapte şi jumătate seara. Au văzut ciudatul obiect pe la ora nouă şi au alergat într-un ritm
uluitor o distanţă de zece minute de mers lejer. Şi totuşi, nu au ajuns acasă până la ora zece
şi jumătate.
 Lynda a trebuit să aştepte alte optsprezece luni ca să descopere mai multe în legătură cu
experienţa sa, atunci când a fost supusă hipnozei. In accst timp, ea şi Trevor au povestit la
foarte puţini oameni despre întâlnirea ei. Un prieten, căruia i se povestise experienţa, a sunat
la Controlul Traficului Aerian din Manchester să vadă dacă aceştia pot să elucideze
misterul. Tot ce aceştia au putut să spună a fost că nici un aparat de zbor nu corcspunde
descrierii obiectului „Biblic”!
în 1980 Lynda a urmat o serie de şedinţe de regresie hipnotică. Fiecare şedinţă a fost
înregistrată video şi în total s-au făcut zece ore de înregistrări. Dar Lynda consideră întreaga
experienţă neliniştitoare şi înspăimântătoare şi a refuzat să vadă majoritatea benzilor.
Ea a spus: „A fost foarte stresant să mă privesc sub hipnoză. Câteodată mă supărau
groaznic lucrurile care mi se întâmplaseră în acel timp. Era prea mult.”
Totuşi, în anii care au urmat de atunci, Lynda a reuşit să înjghebe o vagă dar interesantă
relatare a ceea ce s-a întâmplat cu ea în intervalul de timp de o oră sau cât a durat, bazată
parţial pe memorii retrezite de regresia hipnotică şi pe alte crâmpeie de informaţii care au
ieşit la suprafaţă de-a lungul unei perioade de timp.
„Cred ca în momentul în care eu şi copiii ne-am întors să fugim cât mai departe, am
văzut o persoană stând lângă obiect. Eram imobilizată, incapabilă să mă mişc, ca într-un vis.
Atunci am avut o senzaţie de plutire ca şi cum mă mişcăm împotriva voinţei mele.
După aceea, sunt într-o camcră şi şase fiinţe intră în ea. Seamănă cu oamenii, sunt
îmbrăcaţi în costume închise la culoare, asemănătoare costumelor motocicliştilor, cu gulere
înalte.
Fiinţele, sau ce erau ele, semănau cu orientalii. Aveau ochii oblici, păr foarte închis la
culoare şi pielea galbenă sau măslinie. Mi s-a părut că pe unul dintre ei îl ştiu, ca şi cum l-aş
mai fi văzut înainte.
Apoi m-am simţit ca şi cum aş fi fost examinată. Am simţit că am fost întinsă pe o
masă în această cameră ciudată şi ei mă examinau. îmi amintesc distinct că mi-au pus ceva
pe picioare; era ca şi cum puneau bucăţi de gheaţă pe mine. De fiecare dată când întorceam
capul să privesc ce fac, lumini strălucitoare mă orbeau.”
Lynda consideră că amintirile acelei seri ciudate sunt înspăimântătoare şi refuză să
facă speculaţii în legătură cu ceea ce i s-a făcut pc masa de examinare.
Dar efectele secundarc suferite după întâlnire, constatate medical, o fac să tremure de
frică.
Lynda, ca multe alte femei care au căzut victime răpirilor, a descoperit că i-a fost
afectat ciclul menstrual. După câteva săptămâni, s-a dus la doctorul ei ginecolog şi i-a spus
că ciclul i s-a oprit. El i-a spus că nu arc de ce să se îngrijoreze, se mai întâmplă.
„Credeam că sunt încă prea tânără pentru menopauză”, spune Lynda. „Dar nu eram cu
adevărat îngrijorată.”
Lynda a încercat să-şi reia viaţa, dar brusc, a început să găscască semne ciudate, care îi
apăreau şi îi dispăreau de pe corp.
„Am avut un semn, Trevor l-a văzut, dar a dispărut până când m-am dus la doctor. A
fost cu adevărat ciudat”, a spus Lynda.
Dar cel mai enigmatic cfect a survenit câteva săptămâni după întâlnire. Se simţea
obosită şi indiferentă. Atunci, într-o zi, a avut ceea ce ca numeşte o adevărată „dovadă”.
„Mă simt groaznic să vorbesc despre un lucru atât de intim ca acesta”, a spus ea. „Am
avut o scurgere, o materie vâscoasă. Am fost foarte îngrijorată şi m-am dus la medicul meu
ginecolog. El m-a examinat şi mi-a spus că am avut un avort. Dar nu eram însărcinată”, a
spus Lynda. „Eram şocată.”
Menstruaţia Lyndei nu a revenit şi ea a fost îndrumată de către medicul ci ginecolog
către un specialist, care a supus-o unui lung şir dc teste şi examinări pentru a o ajuta să-şi
rezolve problema.
După un timp, Lynda a fost chemată la spital de către specialistul ginecolog. Găsise
ceva.
„S-au uitat pe trompele mele şi au găsit nişte cicatrici pe ţesuturile lor. Au spus că
acest tip de cicatrice putea fi cauzată doar de o sarcină extrauterină în care ovulul este
fecundat şi lăsat să se dezvolte în trompa uterină.
„Dar nu am ştiut niciodată să fi avut o sarcină extrauterină. Aş fi ştiut pentru că o
asemenea sarcină poate fi fatală.” A fost oare Lynda racolată de extratereştri într-un expe-
riment dc testare genetică? Budd Hopkins ar considera în mod sigur cazul Lyndei ca o
confirmare a teoriilor sale neliniştitoare.
Iată ce a spus el recent: „Ceea ce noi ştim este că extra- tereştrii se preocupă să culeagă
probe şi lucrează în zona reproducătoare a corpului, fără acordul celui răpit.”
Dar Lynda nu se simte în stare să facă presupuneri. Ea a spus: „Nu ştiu ce s-a întâmplat
cu mine, dar ceva a fost. Ca să fiu sinceră, mă înfricoşează. M-a făcut să reconsider o
mulţime dc alte evenimente din viaţa mea şi să-mi pun întrebări.”
Imediat după experienţa ei, a observat un semn ciudat pe pantalonii cu care era
îmbrăcată când a traversat câmpul. Uimitor, semnul avea forma obiectului pe care ea l-a
văzut şi chiar a corespuns cu desenele pe care ea şi fiica ei le-au făcut înfăţişând obiectul.
„Pantalonii au fost testaţi la un institut universitar. Ei au spus că se poate ca imaginea
să fi fost imprimată cu cerneală, dar de ce în această formă?” a întrebat Lynda.
Şapte ani mai târziu, Lynda lucra în funcţia de consultant şi i s-a cerut să poarte o
insignă de plastic cu numele ei. Numele i-a dispărut de pe insignă în câteva ore. Acelaşi
lucru s-a întâmplat cu următorele insigne pe care le-a primit.
„Insignele au fost din nou testate de un specialist, care a presupus că ar putea fi ceva în
legătură cu undele radio”, a spus LjTida complet uluită.
Dar, mai presus de toate, ciudatele efecte ale întâlnirii au facut-o pe Lynda să
reevalueze alte evenimente stranii ale vieţii ei, pe care le uitase de mult.
„Trevor şi cu mine am avut un episod de timp pierdut în 1972”, a spus Lynda.
„Plecasem să facem un tur cu maşina lui Jaguar. Am luat-o pe drumurile de ţară care trec
prin Cheshire. Era seara devreme şi ne-am planificat să mergem să bem ceva.
Trevor s-a oprit la un stop. I-a propus Lyndei să bea ceva la barul de după colţ. Era în
jurul orei nouă seara. Deodată, maşina a început să se învârtă.
Stăteam acolo şi deodată maşina a început să se rotească. Trevor avea frâna de mână
trasă şi cu piciorul apăsa pe pedala de frână, dar maşina se rotea neîncetat, ca şi cum ar fi
fost pe gheaţă”, şi-a amintit Lynda.
„Trevor m-a întrebat dacă văd nişte lumini strălucitoare în spatele nostru. Atunci
maşina s-a oprit, el a condus mai departe şi a cotit la stânga spre bar.
N-a trebuit să ne dăm jos din maşină pentru că am văzut că barul era închis deci ne-am
întors acasă.
Dar când am ajuns acasă era ora trei noaptea. Nu se ştie cum, am pierdut şase ore.”
Unii observatori ar putea să spună că experienţele Lyndei sunt asemănătoare cu acelca
ale unor aşa-zişi răpiţi, în special în America, despre care se afirmă că sunt aleşi pentru
experimente genetice de către v izitatorii extratereştri.
 Unii ufologi susţin că aceşti indivizi sunt răpiţi şi testaţi şi apoi sunt din nou răpiţi de
mai multe ori pentru a furniza informaţii ulterioare, la fel cum zoologii şi biologii
capturează şi etichetează animale sălbatice, le lasă libere şi apoi le capturează din nou
pentru a urmări felul cum progresează şi se dezvoltă.
Părerea Lyndei? „Nu înţeleg ceea ce s-a întâmplat cu mine. Totul este de-a dreptul
supranatural. Aş vrea ca cineva să poată să-mi explice şi mic.”
Gabriella Versacci (pseudonim)
16 octombrie 1973
Langford Budville
Somerset
Gabriella Versacci avea treizeci şi trei de ani. Tocmai făcea spaghete pentru soţul ei
Alberto şi pentru fiica ei de patrusprezece ani, Maria, când nişte bătăi puternice la uşa din
faţă au făcut-o să tresară. A stins focul la aragaz şi s-a îndreptat spre uşă, unde a găsit-o pe
fiica prietenei ei.
„Bine te-am găsit Gabriella, mama mi-a cerut să vin la tine să te întreb dacă poţi veni
cu maşina lângă Wellington ca să o vezi, nu se simte prea bine”, a spus tânăra.
„Bineînţeles, bineînţeles, nu e nici o problemă”, a liniştit-o Gabriella. In cci zcce ani de
când ea şi soţul ei se stabiliseră în Anglia, plecând din oraşul lor natal Torino îşi făcuse
mulţi prieteni. „într-o ţară nouă trebuie să ne facem noi prieteni”, a spus întotdeauna
Alberto, iar natura călduroasă şi plină de bunăvoinţă a Gabriellei a facut-o să nu ducă lipsă
de solicitări.
„Tocmai pregătesc masa de seară”, a spus ea tinerei vizitatoare. „Lasă-mă o jumătate
de oră şi voi veni.”
Această promisiune a fost puţin prea optimistă. Câteva minute după ce fiica prietenei
ei a plecat, altcineva bătea la uşă.
Un adevărat şir de vizitatori au bătut la uşa familiei
Versacci din Tauton în acea noapte, iar pe Gabriella nu a lăsat-o inima să refuze pe cineva,
astfel încât trecuse de ora zece şi jumătate când Gabriella a urcat în maşina ei Mini Saloon
pentru a merge la Wellington.
Dorind să recupereze timpul pierdut, Gabriella a decis să evite centrul oraşului Tauton
şi a luat-o pe şoseaua A361 spre Milverton, de unde urma să o ia pe drumul B3187 direct
spre Wellington. In ciuda traficului redus, era în jurul orei unsprezece şi jumătate când a
intrat pe mica, şerpuita şosea B, care străbate ţinutul spre destinaţia ei.
In timp ce trccca pe lângă indicatorul rutier din Langford Budville, trei mile depărtare
de Wellington, Gabriella a observat că şoseaua era complet pustie.
Pc când conducea de-a lungul drumului de ţară, a văzut ceva strălucitor; a crezut că
este lumina unui singur far din faţă a unei maşini. Când s-a apropiat mai mult, şi-a dat
seama că lumina era prea strălucitoare pentru a proveni de la un far de maşină şi părea că
stă pe loc.
„Ciudat”, a gândit ea, „nu sunt clădiri în acel loc.”
Concentrându-se asupra drumului, a accelerat, sperând că prietena ci nu va obiecta la o
vizită atât de târzie. îi promisese fiicei ei că îi va face o vizită şi o promisiune trebuie
respectată.
Deodată maşina păru că pierde putere. Farurile din faţă clipiră, strălucirea lor slabi,
apoi se stinseră. Următorul a fost motorul, care a înccput să trepideze iar apoi a tăcut.
Cuprinsă de panică, Gabriella şi-a apropiat faţa de parbriz, încercând să străpungă
întunericul cu privirea, în căutarea unui loc în care să oprească.
Când maşina ei Mini s-a oprit la marginea şoselei, Gabriella a tras frâna de mână, a
scos-o din viteză şi a învârtit cheia în contact. Nimic.
Nervoasă, a privit spre lumina strălucitoare pe care o văzuse mai devreme de pe şosea.
Avea cumva de-a face cu oprirea bruscă a maşinii? Dintr-un anumit motiv, a simţit că aşa
este.
Gabriella a învârtit din nou cheia în contact. Dar circuitele electrice erau moarte.
Stând singură într-o maşină care nu mai funcţiona pe un drum pustiu de ţară şi
învăluită complet în întuneric, s-a simţit cuprinsă de frică. Gabriella a decis că nu putea să
stea acolo şi să nu facă nimic.
Chiar dacă nu ştia ce să facă, trebuia să se uite sub capota maşinii. Putea fi ccva
simplu, ca de exemplu un fir desfăcut. A coborât din cabina strâmtă a maşinuţei ei. La urma
urmei, trebuia să facă ceva.
Afară, în noapte, Gabriella bâjbâi pe sub capota ridicată a maşinii. în întunericul nopţii
se uita la încurcătura de piese de formă ciudată. în timp ce stătea acolo neajutorată, a auzit
un sunet ca un bâzâit, slab la început, pe urmă din ce în ce mai tare.
Lăsând în jos capota maşinii, Gabriella s-a gândit că ar trebui să încerce din nou să
vadă dacă maşina porneşte. Orice ar fi fost, poate acum era totul în regulă, s-a gândit ea în
timp ce se îndrepta spre uşa maşinii.
O mână s-a coborât pe umărul ei stâng. Mâna grea părea că o împinge la pământ.
întorcându-se încet, încercând să-şi stăpânească groaza care ameninţa să o prefacă într-o
epavă, Gabriella şi-a privit în faţă atacantul. Era înalt, închis la culoare şi metalic.
„Robot”, cuvântul i-a zdrobit creierul. Gabriella a fost acostată de un om de metal. Era
în mod sigur mai mult maşină decât om: lumina obiectului strălucitor de pe câmp era reflec-
taţi de suprafaţa lui metalică. Apoi multe lumini strălucitoare, colorate - apoi totul se
întunecă în jurul Gabriellei Versacci.
Când şi-a revenit din leşin, Gabriella stătea pe un câmp. Robotul era lângă ea şi în faţa
lor era un obiect ciudat, strălucitor. în formă de semilună, era rotund la vârf şi turtit la bază.
Strălucitor ca o lampă cu arc, obiectul era un fel de maşină. Impresia a devenit mai
puternică pe măsură ce strălucirea emisă de obiect se reducea. Era de culoare gri-argintiu,
oarecum ca aluminiul. Se sprijinea pe nişte picioare groase, Gabriclla a văzut două, dar se
poate să fi fost mai multe.
Imobilizată în acel loc, ochii Gabriellei cercetau obiectul ca să vadă la ce foloseşte.
Măsura în jur de douăzeci de picioare în înălţime şi patruzeci de picioare de-a curmezişul.
Mare, era străpuns Ia mijloc de nişte ferestre din care răzbătea o lumină galbenă.
Gabriella a înţeles abia acum că acesta era obiectul care emitea un sunet ca un bâzâit.
Imediat după asta, copleşită de toate aceste impresii, şi-a pierdut cunoştinţa pentru a doua
oară în acea noapte.
S-a trezit în interiorul unei camere ciudate, pe care a luat-o drept interiorul acelui
obiect. Se afla într-o cameră circulară, pe
o masă situată în centrul camerei. Complet dezbrăcată, Gabriella s-a întrebat cine a
dezbrăcat-o. Era recunoscătoare pentru pătura de culoare albastru deschis care o acoperea.
Gabriella a încercat în zadar să se ridice ca să se uite mai bine la „închisoarea” ei.
încheieturile mâinilor îi erau legate de masă cu ajutorul unor benzi late de cauciuc.
Picioarele ei zvelte erau legate în acelaşi mod, cu benzi care îi fixau gleznele de suprafaţa
rece a mesei.
 Gabriella a început să tremure. Pătura albastră era rece şi interiorul navei era îngheţat.
A privit spre un perete mai depărtat, unde robotul stătea inactiv. Peretele din spatele lui era
acoperit de un şir de dispozitive. La dreapta Gabriellei era o consolă acoperită cu butoane şi
cadrane.
A privit în jos şi a văzut că podeaua era acoperită cu ceva care arăta ca un covor de
cauciuc negru.
Deşi nu putea să vadă direct în spatele ei, Gabriella a simţit că acolo era intrarea în
cameră. A putut să verifice asta câteva momente mai târziu, când trei bărbaţi au apărut în
câmpul ei de vedere. Doi dintre ei s-au aşezat la stânga mesei, în timp ce al treilea a mers la
capătul mesei, unde îi erau aşezate picioarele şi a ridicat nişte cutii, sau tuburi.
El a plasat trei din aceste obiecte pe o şină care era dispusă de-a lungul mesei, unul la
capul ei, altul la picioare şi altul în mijloc. Cum au fost plasate pe şină tuburile au început
să strălucească.
Gabriella s-a uitat cu luare aminte la cei trei bărbaţi; toţi erau cam de aceeaşi înălţime,
cinci picioare şi şase inch sau cinci picioarc şi opt inch. Aveau o piele frumoasă, o siluetă
zveltă şi erau îmbrăcaţi în acelaşi fel de haine. Toţi aveau pe cap o glugă, legată la spatele
capului şi care se termina chiar deasupra ochilor. Măşti de faţă le acopereau nasul şi gura,
astfel încât doar ochii şi părţile feţei din jurul ochilor erau vizibile Gabriellei.
Nu se vedea nici un fir de păr, dar a putut să-i ghicească prezenţa după umflăturile
glugii mulate pe craniu.
Ochii, mai rotunzi decât ochii oamenilor, păreau lipsiţi de expresie.
Toţi trei erau îmbrăcaţi cu o tunică cu margini colorate în gri, mănuşi lungi care le
ajungeau la coate şi şorţuri foarte lungi, care cădcau în jos până la glezne. în picioare aveau
ghete cu talpa groasă. Fiecare piesă de îmbrăcăminte avea aceeaşi culoare - albastru
deschis.
De-a lungul acestui episod, nici unul din răpitorii Gabriellei nu a vorbit sau nu a făcut
vreun zgomot. Se uitau frecvent unul la celălalt, şi din când în când dădeau din cap în semn
de încuviinţare. Mai mult decât atât, nu păreau că respiră, nu li se auzea respiraţia.
în timpul examinării, nici una din cele trei fiinţe nu a atins-o pe Gabriella.
Examinatorul, bărbatul de la capătul patului, a luat un număr de instrumente de culoare gri,
pe care le-a folosit unul câte unul. O mică unealtă asemănătoare unui cuţit a fost folosită
pentru a tăia o bucată de unghie de la degetul arătător
 al mâinii ei drepte. O probă de sânge a fost luată cu ceva din plastic care semăna cu o
sticlă mică prevăzută cu tuburi şi fire. Un dispozitiv mic, pe care îl ţinea în palmă, a fost
trecut peste corpul ei şi strălucea cu diferite grade de intensitate în funcţie de zona corporală
a Gabriellei.
în prima etapă, examinatorul a înlăturat pătura albastră de pe corpul Gabriellei, lăsând-
o înfrigurată şi jenată.
Un instrument asemănător unui stilou subţire a fost folosit pentru a o împunge şi a-i
testa reacţiile iar o bucată mare şi absorbantă de cauciuc a fost folosită în zona abdominală.
Bucata de cauciuc a fost apăsată ferm pe piele şi apoi ridicată, operaţie care i-a cauzat
neplăcere Gabriellei, deşi restul procesului a fost total nedureros.
Tremura rău de tot de frig în prima etapă a examinării. Examinatorul a pus o altă
pătură peste ea care să-i asigure necesarul de căldură exterioară. Gabriella a crezut că
examinarea s-a terminat când bărbatul i-a pus noua pătură neagră peste întregul corp.
Observând privirile dese pe care Gabriella le arunca spre robotul acum inactiv,
examinatorul i-a explicat următoarele într-o engleză perfectă.
Robotul e un dispozitiv învăţat să efectueze operaţii de recuperare, a spus el. El face
toată munca manuală din afara navei. Aduce specimene pentru a fi examinate şi studiate. E
doar o inteligenţă non-gânditoare, programată să facă anumite lucruri. Examinatorul a
vorbit cu o voce adâncă, deşi Gabriella nu i-a văzut gura mişcându-i-se sub mască.
Examinatorul a îndepărtat cele trei tuburi sclipitoare de pe şină. în timp ce lucra, ea a
observat că avea cinci degete la fiecare mână; fiecare mişcare era exersată, bine chibzuită şi
precisă. Ochii nu i-au clipit deloc, nici măcar o dată.
Când a terminat treaba, cei trei bărbaţi au părăsit camera împreună.
Pentru câteva minute, Gabriella a rămas întinsă acolo.
Eforturile de a se mişca i-au fost zădărnicite de benzile de cauciuc care îi ţineau mâinile şi
gleznele. Când a încercat să strige, a constatat că gâtul o durea prea tare şi a avut o senzaţie
neplăcută. A încercat să vomite, dar nu a reuşit.
A privit din nou spre locul unde se afla robotul. O lumină strălucitoare de culoare
purpurie venea dinspre el. Nu s-a mişcat, rămăsese în continuare lângă zid.
Atenţia Gabriellei a fost atrasă de o mişcare din spatele ei. Unul din cei trei bărbaţi a
apărut din spatele ei şi s-a îndreptat spre capătul mai îndepărtat al mesei.
A ridicat un colţ al păturii de la picioare şi a stat nemişcat în faţa corpului ci. Nici o
emoţie nu era vizibilă în ochii săi. Fiinţa stătea, pur şi simplu, cu capătul păturii într-una din
mâini, iar ochii săi o sfredeleau cu privirea.
înspăimântată, Gabriella a simţit că ceva oribil era pe cale să se întâmple. S-a luptat
nebuneşte cu legăturile care o ţineau de mâini şi de picioare, dar fără nici un rezultat.
Benzile puternice o ţineau ferm lipită de tablă. Fiinţa a luat un ac mic şi
i l-a înfipt în coapsă. Imediat Gabriella a încetat să se mai lupte. Instrumentul i-a cauzat o
semiparalizie, amorţindu-i totul în afară de cap.
Rostogolindu-şi capul dintr-o parte în alta, Gabriella a încercat să ţipe, dar gâtul îi era
prea uscat şi dureros. A încercat să plângă, dar chiar şi acest mod de se elibera i-a fost
refuzat.
Fiinţa s-a urcat încet pe la capătul patului.
„O, Doamne”, s-a gândit ea. „Mă violează.”
Gabriella nu s-a uitat şi nu a putut să se mişte cât timp a durat recele, calculatul act de
depravare.
 Dar a simţit fiecare mişcare a fiinţei. S-a îngreţoşat de atingerile reci ale
extraterestrului, rugându-se la Dumnezeu s-o ajute. Dar nu putea face nimic. Paralizia a
facut-o să nu se mai poată lupta.
Simţea o neplăcere îngrozitoare, dar nu durere; mintea
Gabriellei s-a îndreptat spre prietena ei bolnavă din Wellington, spre soţul şi fiica ei. Ce ar
fi crezut dacă ar fi ştiut de toate acestea? s-a gândit. Când bărbatul a terminat, a coborât
încet de pe masă, a întins pătura neagră ca să-i acopere în întregime corpul şi a părăsit
camera.
Din nou singură, Gabriella a simţit că o apucă isteria gândindu-se la implicaţiile a ceea
ce tocmai se întâmplase. Nu şi-a dat seama dacă extraterestrul ejaculase, totuşi a realizat că
nu era în afara oricărei posibilităţi să rămână însărcinată. Ar putea fi copilul un extraterestru
? Cum îi va spune soţului ei ?
Cei trei bărbaţi au intrat din nou în cameră, unul a scos instrumentul-ac din coapsa ei,
în timp ce ceilalţi doi au ridicat pătura, au împăturit-o şi au pus-o cu grijă lângă consolă.
Au îndepărtat benzile de pe încheieturile mâinilor şi glezne şi au coborât-o de pc masă.
Gabriella a privit în jos şi şi-a văzut hainele pe podea lângă robot, apoi a leşinat pentru
treia oară în acea noapte.
Când şi-a venit din nou în fire, stătea, complet îmbrăcată, lângă maşină pe pustiul drum
de ţară. Uluită şi şocată, s-a urcat în vehicul, a învârtit cheia în contact şi spre surpriza ei
motorul a funcţionat de prima oară.
Gabriella nu-şi mai aminteşte călătoria spre casă. într-o stare de şoc acut, tulburată şi
extrem de supărată, a ajuns acasă la ora două şi jumătate noaptea. Alberto, îngrijorat, a
ascultat-o pe soţia înnebunită care-i spunea povestea ei tristă.
în acea noapte, cei doi Versacci au convenit să nu relateze nimănui povestea. Vor
încerca pur şi simplu să uite totul şi să-şi continue viaţa.
Patru ani mai târziu, familia Versacci nu făcuse încă publică povestea Gabriellei. Dar,
dornică să afle mai mult, ea i-a comunicat totul unui investigator ufolog, care a lansat
cercetarea cazului ci.
Verdictul său? Gabriella Versacci nu avea nimic de câştigat şi mult de pierdut cerând
ajutor prin relatarea întâlnirii sale.
A fost considerată onestă şi demnă de încredere, iar relatarea sa c asemănătoare altor multor
cazuri. De fapt, a fost atât de îngrijorată de posibila urmare a violului, încât a recurs la un
test de sarcină puţin timp după aceea. Testul s-a dovedit negativ.
Investigatorii au observat o serie de similitudini uimitoare între cazul Versacci şi cazul
şefului de poliţie Jeff Greenhaw din Statele Unite. întâlnirea lui a avut loc doar la o zi după
cea a Gabriellei, iar asemănările între „robotul” pe care l-a descris şi „robotul” care a
speriat-o pe englezoaică sunt mai mult decât
o simplă coincidenţă.
în jurul orei zecc, în noaptea de 17 Octombrie 1973, ofiţerul de poliţie Greenhaw, în
vârstă de douăzeci şi şase de ani, era singurul poliţist cu normă întreagă din oraşul
Falkville, Alabama.
Era în afara serviciului, acasă, când o femeie a sunat ca să-i spună că tocmai văzuse un
OZN cu lumini strălucitoare aterizând pe câmpul din partea de vest a oraşului. După mai
multe sesizări, Greenhaw şi-a luat aparatul de fotografiat, s-a suit în maşină şi a plecat în
direcţia indicată.
Când a ajuns în acel loc el, a luat contact cu misteriosul intrus aproape imediat. Stând
în mijlocul şoselei, era îmbrăcat într-un costum argintiu, asemănător staniolului, a spus
Greenhaw în raportul său.
El a spus că silueta părea înaltă şi avea ceva asemănător cu o antenă pe cap. După ce a
înfruntat entitatea timp de câteva momente, aceasta a început să se apropie, prilej cu care
ofiţerul de poliţie a făcut patru fotografii, folosind un bliţ. Pozele, deşi neclare, arată o
siluetă mişcându-sc spre ofiţerul înspăimântat.
Greenhaw a alergat la maşina de patrulare şi a aprins girofarul. Luminile strălucitoare
care au rezultat şi sunetul de sirenă au făcut ca silueta să se întoarcă şi să fugă.
Greenhaw afirmă că a urmărit-o, dar silueta a scăpat fugind cu o viteză mare pe drumul
acoperit cu pietriş.
„Alerga mai repede decât orice om pe care l-am văzut vreodată”, a spus poliţistul.
Cazului lui Greenhaw i s-a făcut multă publicitate, care l-a făcut faimos. Dar aceasta l-
a costat căsătoria (soţia lui nu putea suferi celebritatea), casa, carc a ars într-un mod miste-
rios, şi serviciul. Şefii de la poliţie au considerat că implicarea lui în poveşti cu OZN-uri i-a
diminuat mult credibilitatea ca ofiţer de poliţie.
Cazul a fost, de asemenea, umbrit de bănuiala că Greenhaw a fost implicat într-o marc
păcăleală.
Oricum, ar fi fost imposibil pentru doamna Versacci să-şi bazeze descrierea robotului
din întâlnirea sa pe aceea a cazului Greenhaw. Ea nu a avut legături cunoscute cu Societatea
de Ufologie, în afara căreia cazul american era virtual necunoscut. Şi i-a descris soţului ei
robotul cu siluetă de om care a „capturat-o”, înainte ca Greenhaw să întâlnească OZN-ul.
Investigatorii au căzut de asemenea de acord că doamna Versacci, o femeie liniştită, o
respectabilă gospodină şi mamă, nu ar fi avut nici un motiv să născocească o asemenea
poveste cu extratereştri, în special una în care ea era victima unui asalt sexual dintre cele
mai serioase.
Femeie religioasă, ea a fost adânc afectată de aşa-zisul atac şi până în ziua de azi a
refuzat să permită ca adevăratul ei nume să fie pus în legătură cu relatarea ei.
Jane Murphy
Martie 1981
Birstall
West Yorkshire
Jane Murphy a adormit în clipa în care a pus capul pe pernă. Pentru gospodina de
douăzeci şi doi de ani, mamă a unei fetiţe, se terminase încă o zi istovitoare. Soţul ei Mick
se suise în pat în timp ce Jane o instala confortabil pe micuţa Sharon în
pătuţul ei. Ea a mai avut puterea doar să se dezbrace şi să-şi pună cămaşa de noapte, înainte
de a se strecura între cearşafuri.
Dar somnul ei a fost întrerupt la fel de repede cum a venit. Janc se trezise, dar ţinea
ochii închişi. Din cine ştie ce motiv, nu putea să audă sforăiturile lui Mick şi avea
sentimentul că era ceva în neregulă cu camera.
Când a deschis ochii, Jane stătea pe un câmp. Putea să simtă iarba sub picioare şi să
privească în sus la cerul nopţii încărcat cu nori. Era rece dar nu se simţea incomod.
„Am ştiut unde sunt”, îşi aminteşte Jane. „Dar nu eram sigură cum am ajuns acolo. Am
avut sentimentul că am fost condusă aici, pe acest câmp, aproape de locul unde locuieşte
mama. Acolo era o fermă pe care am recunoscut-o, dar mai era un lucru pe care nu-1 mai
văzusem înainte.”
Obiectul care plutea deasupra câmpului era uriaş şi metalic, dar Jane nu a avut timp să-
l studieze. Atenţia i-a fost atrasă de mişcarea unui grup de siluete, probabil în număr de
zccc.
Siluetele semănau vag cu oamenii dar, dintr-un anumit motiv, Jane nu a putut să fie
atentă la ei.
„Ei doar veneau spre mine”, a spus Jane. „Unul avea o mască sau o pânză în mână, pe
care mi-a pus-o peste nas şi gură. Am ştiut că vor să mă aducă în starea de inconştienţă, aşa
că m-am prefăcut că dorm.
„Dar nu a mers. Cred că şi-au dat seama că eram trează şi doi dintre ei m-au ţinut, în
timp ce al treilea mi-a făcut un fel de injecţie. Presupun că a fost o injecţie, pentru că am
simţit înţepătura.”
Jane a căzut în nesimţire.
Când şi-a revenit, a presupus că fusese dusă în ciudatul obiect de către „oamenii” care
au capturat-o.
„Când m-am trezit, eram sprijinită în mâini şi în genunchi pe o masă dintr-o cameră ciudată
şi m-am speriat de-a binelea.
Mi-am îngropat capul în mâini pentru că nu voiam să privesc în jurul meu”, şi-a amintit
Jane. „Am ştiut că siluetele erau acolo, dar nu voiam să le văd. Atunci au început să-mi
spună să mă uit la ei. Nu vorbeau, cuvintele doar îmi veneau în minte.”
Stăpânindu-şi frica, Jane s-a forţat să se uite la răpitorii ei. Entitatea pe care a văzut-o
prima era foarte înaltă, aproape şapte picioare, şi arăta ca un om. Atunci Jane i-a văzut
ochii.
„Erau negri, în întregime negri”, a spus ea. „In afară de asta aş putea să spun că era
totuşi uman. Nu era un monstru în nici un caz.”
Tinerei femei i s-a spus atunci că trebuie să se spele şi i-au arătat un obiect care părea
din plastic şi nu semăna deloc cu o cadă. Ascultătoare, Jane a lăsat să-i alunece cămaşa de
noapte şi s-a aşezat în „cadă”.
„Se potrivea în jurul meu, avea aceeaşi formă ca şi corpul meu, ca şi cum ar fi fost
făcută pentru mine”, a spus Jane. „Nu era apă în ea, dar am făcut gesturi ca şi cum m-aş
spăla şi, când am ieşit, eram curată.”
Jane a fost ajutată să se întoarcă pe masa din centrul camerei şi atunci a observat că toţi
umanoizii în afară de unul au plecat. Bărbatul înalt pe care l-a văzut primul a rămas cu ea.
îrcet, fiinţa s-a îndreptat către Jane, apropiindu-şi faţa de a
ei.
„Doar m-am uitat în ochii lui mari şi negri şi am ştiut ce era pe cale să se întâmple”, îşi
aminteşte Jane.
„Deodată el s-a întins pe masă şi eu eram peste el. Era un fel de îmbrăţişare, dar foarte
liniştită. îmi amintesc că i-am observat mirosul. Nu era prea plăcut, în nici un caz nu era un
miros omenesc.
Apoi am făcut dragoste. A fost cea mai ciudată senzaţie din câte am trăit. Stăteam
întinşi împreună, fără să ne mişcăm, dar toate senzaţiile unui contact sexual omenesc erau
prezente. L-am privit în ochi şi l-am întrebat: De ce eu ?
Răspunsul a fost ciudat pentru că mi-a venit în minte ideea că el spune: Pentru că te
iubim, dar a fost spus rece, fără nici o urmă de emoţie.
Nici măcar nu pot să vă spun dacă avea sau nu haine pe el, pentru că pur şi simplu m-
am uitat doar în ochii lui. Tot ce-mi amintesc vizual sunt acci ochi gigantici negri.
Nu cred că a fost un act fizic. Nu pot spune că am fost conştientă de penisul lui, pentru
că nu am fost, dar înlăuntru, înlăuntrul meu se petrecea totul.
Cred că am ajuns la orgasm, pentru că la un moment dat am simţit că era cel mai plăcut
sex pe care l-am făcut vreodată. Părea atât de ciudat să stau întinsă pe acel străin, să nu mă
mişc, dar să fac sex şi să mă bucur de senzaţii.”
După aproximativ cinci minute, Jane şi-a dat seama că şi alţii au intrat în cameră.
Printre noii veniţi erau şi femei umanoide. Partenerul ei a coborât de pe masă şi a părăsit
camera, în timp ce umanoizii care au rămas au pregătit-o pe Jane pentru o examinare.
Câţiva dintre examinatori păreau că folosesc instrumente lungi pentru un examen
ginecologic al tinerei femei.
Jane nu a simţit durere sau vreo neplăcere majoră şi, după examinare, a fost condusă
într-un tur al ciudatei nave. I-a fost arătată o masă acoperită cu un număr de pilule
strălucitoare şi colorate care formau figuri geometrice. A fost invitată să încerce una, ceea
ce a şi făcut. Dar mai târziu, când a încercat să guste dintr-o băutură aflată într-o cupă, un
extraterestru i-a spus, folosind un puternic mesaj telepatic, să se oprească.
„Nu-mi amintesc multe din turul meu pe navă dar ştiu că am văzut şi alte fiinţe
umane”, spune ea.
Vizita lui Jane s-a sfârşit la fel de repede cum a început.
Ea s-a trezit brusc în pat, ceasul cu sonerie arăta ora 6:28, aproximativ ora la care Mick
trebuia să plece la muncă.
Sc poate ca totul să fi fost un vis? Jane şi-a pus această întrebare. Apoi şi-a amintit de
injecţie şi şi-a privit braţul. Pielea era uşor iritată în jurul micul punct făcut de ac.
„Am avut o puternică dorinţă de a mă spăla”, îşi aminteşte Jane. „îmi amintesc că m-
am gândit că trebuie să mă spăl pentru că, altfel, s-ar fi putut ca mirosul acela urât să
rămână agăţat de mine, mirosul extraterestrului.”
Apoi, în timp ce intra în baie, Jane a simţit o greutate în stomac, acel fel de greutate pe
care o cunoştea din timpul sarcinii.
Această senzaţie a fost începutul unei serii de evenimente ciudate care au urmat
întâlnirii.
Primul ciclu menstrual s-a oprit complet, într-un mod în carc doctorul ci nu l-a putut
explica. Apoi a fost îndrumată la un spital, pentru a face teste care să determine cauza
neplăcerilor ei continue legate de greutatea din stomac. Doctorii au găsit că totul e în
regulă.
în final, a fost chinuită timp de trei luni de o boală vaginală pe care doctorii au
diagnosticat-o ca fiind „o infecţie”. Speriată că aceasta ar fi putut să aibă legătură cu
extraterestrul cu care făcuse dragoste, Jane a încercat una după alta mai multe tablete, fără
succes. Din nou doctorul ei ginecolog a îndrumat-o către un spital. De această dată, un
tratament cu antibiotice puternice şi-a atins scopul.
Dar deşi efectele medicale ale întâlnirii sale au fost înlăturate, viaţa lui Jane s-a
schimbat atât de mult, încât era de nerecunoscut. Peste câteva luni, răpitorii extratereştri s-
au întors.
„Erau aici în casă”, a explicat Jane. „Nu ştiu cum au intrat în casă, erau un bărbat şi o
femeie. Arătau la fel cu cei pe care i-am văzut pe navă.
Au înccput să-i stoarcă informaţii, date. A trebuit să le spună tot ce ştia.
„Voiau să ştie cum sunt născuţi copii”, a spus Jane. „Era ridicol. Le-am spus. Oricine
ştie acest lucru, am spus. Dar ei au spus că oamenii lor nu ştiu.”
Acesta a fost doar începutul unei serii de vizite care au adus-o pe Jane pe pragul unei
căderi nervoase.
I se întâmpla să se trezească noaptea şi să găsească unul sau mai mulţi vizitatori stând
lângă patul ei, sau se trezea dimineaţa şi cumva „ştia” că fusese undeva în timpul nopţii.
Apoi au început visurile. Vise ciudate despre cum era însărcinată şi a născut. In toate
visele erau implicaţi extrate- reştrii, iar în unul din ele a visat că a dat naştere unui hibrid
extraterestru blond şi cu ochi negri.
„Nu ştiu dacă am fost într-o navă spaţială”, a spus ea. „Dar am născut copilul şi era
blond şi avea ochii închişi. Apoi m-am uitat din nou iar ci a deschis ochii şi ci erau în
întregime negri, ca cei ai extratereştrilor.”
Răpirea lui Jane şi stresul nenumăratelor vizite ulterioare au făcut ca relaţia cu soţul ei
să devină încordată. El i-a spus că nu crcde că ea a avut acele experienţe.
„Prima dată am crezut că înnebunisem”, a spus Jane. „Nu am vrut ca aceste lucruri să
mi se întâmple, dar aşa a fost. Vreau doar să fiu normală.”
Disperată, Jane a căutat ajutor la doctorul de familie. „Obişnuieşti să iei LSD?” a
întrebat-o el. Jane s-a dat bătută. Nu crede că a avut halucinaţii, totuşi singura explicaţie
care a venit de la medicul ei ginecolog a fost că ar fi luat un drog care provoacă halucinaţii.
In iulie 1987, ziarul local a publicat un articol despre Asociaţia Britanică de Cercetare
a Fenomenului OZN (BUFORA) şi a dat un număr de telefon la care martorii pot suna la
orice oră din zi şi din noapte, ca să raporteze ceea ce au văzut.
Era ultima ei şansă, s-a gândit ea, în timp ce forma numărul de telefon şi lăsa mesajul
la robot.
In câteva zile, directorul pentru investigaţii al asociaţiei, Philip Mantie, a contactat-o
pe Jane.
Seria de interviuri care au urmat au fost suficiente ca să convingă investigatorii că Jane
nu încerca o şarlatanie. Exista un element de contaminare din perspectiva faptului că ea
citise un număr dc cărţi despre răpiri după întâlnirea ei, dar nu suficient pentru a-i permite
să fabrice întreaga poveste.
Ceea ce i-a uluit pe investigatori a fost numărul foarte mare de aşa-zise vizite ale
extratereştrilor, pe care Jane le-a primit după întâlnirea ei. număr pe care ei l-au estimat ca
fiind mai mare decât o sută.
Dc fapt, ei au descoperit că prima experienţă a lui Jane cu extratereştri a avut loc pe
când avea doar şaisprezece ani. In acea perioadă, Jane locuia cu mama ei undeva lângă
Leeds. Stând în pat într-o noapte, a auzit un zgomot puternic ca un fâşâit şi a văzut că
încăperea c inundată de o lumină roşie strălucitoare. Ziua următoare a auzit la radio
rapoarte despre apariţii ale OZN-urilor în zonă şi a făcut legătura cu experienţa stranie din
dormitorul ei.
Dar acesta a fost doar un preludiu pentru aşa-numita răpire şi multele alte vizite care au
urmat.
„Am fost dusă departe de multe ori de către extratereştri”, îşi aminteşte Jane. „Afară pe
câmp sau uneori pentru a fi examinată. Apoi altă dată am avut vise în care eram însărcinată
şi o dată am visat că am născut acel copil cu păr blond şi cu ochii ca ai extraterestrului.”
Relatările lui Jane au fost aşa de asemănătoare cu cele ale unuia din martorii din cartea
lui Budd Hopkins Intruşii încât investigatorii britanici au luat legătura cu cercetătorul
american. El era interesat să obţină cât mai multe detalii posibile.
Visul lui Jane în carc dădea naştere unui copil amintea de asemenea de Visele cu Copii
înţelepţi la care se referă Hopkins în lucrările sale.
 Psihologul doctor John Shavv a studiat cazul Jane Murphy şi a făcut următoarea
observaţie: „Cel mai predominant efect al întâlnirii pare să fie un puternic sentiment de
neînţelegere. Iată ce spune ea în transcrierea înregistrării „Mi-ar plăcea să ştiu ce vor ei de
la mine şi dc ce s-au întâmplat toate acestea în cursul acestor ani.”
Instinctul uman de a găsi un sens al experienţelor avute a fost o cauză de mare frustrare
în cazul lui Jane. Faptul că ea nu este aproape deloc o persoană reflexivă, că nu-şi
examinează mai îndeaproape, aşa cum pare, emoţiile, reacţiile şi experienţele, nu a ajutat-o
deloc să-şi elimine această frustrare.
încercarea de a găsi un sens straniilor evenimente nu este întâmplătoare. în orice caz,
aceasta nu se poate face fără un ajutor calificat. Acest caz subliniază nevoia unui fel special
de ajutorare a victimelor, fie sub forma terapiilor de grup, în care oamenii sc ajută unul pc
altul, fie a consultaţiilor la un medic psiholog.
Oamenii ca Jane au o nevoie disperată de a se debarasa de frică şi de a fi ajutaţi să
dezvolte un cadru al cunoaşterii, prin care să înţeleagă ce s-a întâmplat cu ei.
Victimele nu trebuie să rămână victime. Ele pot deveni înţelepte în urma traumelor prin
care au trecut.
Vizitele făcute lui Jane sunt mai puţin frecvente astăzi şi ea este mai puţin dornică să
vorbească despre ele.
„Nu pot să înţeleg, deci încerc să nu mă mai gândesc la toate acestea”, a spus ea
 Epilog
Care este verdictul dumneavoastră? Aţi citit despre o duzină de răpiri misterioase ale
unor britanici care au fost socotite demne de investigaţiile uneia sau alteia dintre organi-
zaţiile de cercetare a fenomenului OZN, deci puteţi acum decide dacă este realitate sau
fantezie.
Am fost noi vizitaţi de civilizaţii cu tehnologii avansate care vin din spaţiu ? Ne ţin ei
sub observaţie cu o grijă paternă ca pe o rasă imatură în imensul şi foarte periculosul
univers? Sau aceste fiinţe venite din spaţiu joacă rolul Fratelui-Mai-Mare, folosind oamenii
pe post de şoareci de laborator, într-un bizar experiment genetic care condamnă anumite
femei la o viaţă în care sunt exploatate ca maşini de zămislit pentru o egoistă rasă de
extratereştri ?
Poate că totul nu este decât o mare prostie. Poate că Albert Budden are dreptate.
Halucinaţiile cauzate de reacţia alergică la câmpurilc electromagnetice şi multe alte lucruri
se află la rădăcina unor cazuri de răpire, care ne copleşesc prin numărul lor în fiecare an, iar
răpiţii sunt o minoritate semnificativă a populaţiei, sensibilă la schimbările dc mediu.
Apoi, încă o dată, nu este mai puţin probabil ca întregul fenomen să aibă cauza ascunsă
în complexa structură a minţii umane.
O explicaţie psihologică a fenomenelor de răpire a devenit foarte puţin la modă în
comparaţie cu scandalul pe care-1 fac de ufologii americani. Spiritul întreprinzător şi stilul
de viaţă cu reclame şi publicitate exagerată au făcut în SUA din răpirea extraterestră un fapt
dc viaţă, pe care oamenii îl consideră posibil şi chiar foarte probabil.
Iată ce ne-a spus recent un renumit investigator britanic: „S-a ajuns la stadiul în care,
dacă te duci la orice mare întrunire a organizaţiilor de cercetare a OZN-urilor din Statele
Unite în zilele noastre şi vii cu o teorie care se îndoieşte de existenţa OZN-urilor şi a
extratereştrilor, atunci e foarte probabil să fii stigmatizat ca eretic.”
Adevărul despre OZN-uri, farfurii zburătoare şi răpirea extraterestră este o enigmă
pentru oricine. Noi nu am avansat mult pe drumul către adevăr faţă de poziţia în care eram
în 1947, când a apărut termenul de farfurie zburătoare.
Poate vei deveni unul dintre răpiţi, care va fi pus în situaţia de a oferi lumii dovada
indiscutabilă a existenţei OZN-urilor, extratereştrilor şi a răpirilor extraterestre. Sau poate
nu vei fi pus în această situaţie.
Pentru aceir- dintre dumneavoastră care acum au căpătat poate gustul investigaţiei
răpirilor extraterestre, există literatură disponibilă carc vă permite să cercetaţi mai adânc
subiectul. Iar dacă aveţi destulă imaginaţie ca să încercaţi să deveniţi un adevărat
investigator, de ce să nu contactaţi una din organizaţiile menţionate la sfârşitul cărţii ?
Acest volum prezintă fenomenele care au avut loc în Anglia. Am dorit să prezentăm
subiectul ca pentru neiniţiaţi, pentru cei care nu au considerat niciodată OZN-urile şi
ufologia subiecte demne de a fi luate în seamă.
Există o cantitate chiar foarte mare de informaţii din diferite părţi ale lumii. Cazurile
pc care noi le-am analizat sunt doar vârful unui iceberg enorm. Iar teoriile pe care noi le-am
menţionat reprezintă doar o fracţiune, un eşantion reprezentativ, din nenumăratele explicaţii
date fenomenului răpirii extraterestre.
La începutul acestei cărţi, i-am descris pe cei mai mulţi dintre martori ca fiind oameni
obişnuiţi, sensibili, raţionali, care au trăit cel mai extraordinar eveniment din viaţa lor. Am
decis să invităm pe fiecare dintre ei să ofere o explicaţie a experienţelor lor individuale.
Extrem de puţini dintre martorii noştrii s-au simţit în măsură să spună cine cred ei că a
fost responsabil pentru întâlniri. Elsie Oakensen a lansat ideea că s-ar putea să fi fost un
fenomen spiritual. Gabriella Versacci este convinsă că a întâlnit fiinţe din alt spaţiu. Dar
marea majoritate preferă să fie deschişi faţă de orice ipoteză. Căutările lor pentru a găsi
explicaţia inexplicabilului continuă.
 ANEXE
Fro«: N C Pop«, Secretari*t(Air Staff)2a, Roo* 8245
IHNI8TRY OF DEFENCE
M«ln ButkMng WtuMhtU London SW1A 2HB
IOH: TMphooa (ONM Mingi 071-Î1-» 2140
(Sw<lch6ewd) 071-21-M000
JEg^T (Twl 071-21-i
Hr P Mantie vourr*.,**#
1 Woodhall Drive
Healey Lane Ovint***»
Batley D/Sec(AS)12/3
Vest Yorks °** 25 March 1994
VF17 7SV

fhank you for your letter dated 21 March, in vhich you asked se to set oot our policy and vievs on the UPO phenoaenon.
Vhile the Ministry of Defence does receive soae reports of UPO sightings, our only concern ia to establish vhether or not they pose a
threat to the security ol the United Kingdoa. Unless ve judge that they do, and this bas not been the case so far, ve do not atteapt to
investigate further, or to identify vhatever ■Ight have been seen.
ft is clear froa the reports ve receive that there are aany strânge things to be *een in the sky. Hovever, ve believe that explanations
could be found for «ost of the«. Possibilities that spring to aind include aircraft lights or aircraft seen froa unusual angles, kites,
heilua balloons, veatber balloons, unusual cloud formations, aatellites in orbit or satellite debris entering the ataosphere, beli
lightning, fireball* and aeteorites. Ve accept, hovever, that there vili alvays be soae sightings that appear to defy explanation, and ve
are open-ainded on these.
«ost of the reports ve receive reiate to little aore than vague lighta or shapes in the sky. Por vhatever reaaon, reporta of "close
encounters" tend to be aade to UPO groupa rather than to ouraelvei. In the absence of any hard evidence, it is not poMible to spaculate
vfcat phyaical or paychological events «ight lie behind claiaa of "cloae encounters", includlng abductions. Ve are not avare of any
evidence that vould support the existence of extraterrestrial life.
I hope this is helpful, and has explained our position.

r
9
 Dragă Philip,
Iţi mulţumesc pentru scrisoarea ta, datată 21 martie, în care mi-ai cerut să exprim
părerea noastră oficială asupra fenomenului OZN.
Atunci când Ministerul Apărării primeşte unele rapoarte despre apariţii OZN, singura
noastră atribuţie este aceea de a stabili dacă aceste fenomene reprezintă sau nu o ameninţare
a securităţii Marii Britanii. In afară de cazul în care socotim că sunt o ameninţare -- şi nu a
fost cazul până acum - noi nu încercăm să facem investigaţii mai amănunţite sau să identifi-
căm ce anume a fost văzut.
Este clar, din rapoartele primite, că pe cer se văd multe lucruri stranii. Oricum, credem
că pot fi găsite explicaţii pentru multe dintre ele. Printre posibilităţile care-mi apar în minte
putem include: lumini de semnalizare ale avioanelor sau avioane văzute din unghiuri
neobişnuite, zmee, baloane cu heliu, baloane meteorologice, formaţiuni noroase
neobişnuite, sateliţi pe orbită sau rămăşiţe de satelit pătrunzând în atmosferă, fulgere globu-
lare, meteori sau meteoriţi. Suntem de acord, totuşi, că vor exista mereu apariţii care par să
fie în afara explicaţiei, şi suntem oricând dispuşi să le considerăm cu mintea deschisă.
Multe dintre rapoartele pe care le primim vorbesc despre ceva mai mult decât lumini
sau forme vagi pe cer. Nu ştim din ce cauză, rapoartele despre întâlniri tind să fie adresate
mai ales organizaţiilor care se ocupă de fenomenul OZN şi mai puţin nouă. în absenţa unor
probe materiale, nu putem specula ce evenimente psihice sau psihologice s-ar putea afla în
spatele pretinselor „întâlniri”, inclusiv al răpirilor. Nu cunoaştem dovezi care ar sprijini
existenţa vieţii extraterestre.
Sper că aceasta îţi este de folos, şi explică poziţia noastră.
Cu respect, ss/ N.G. Pope
Grupuri de cercetare OZN
Autorii ar dori să afle amănunte de la orice persoană care a trecut prin experienţe
asemănătoare celor descrise în această carte. De asemenea, sunt interesaţi de oricine a văzut
un OZN. La cerere, ei garantează confidenţialitatea informaţiei. Autorii pot fi contactaţi la
adresa:
Brilish UFO Research Association,
BM BUFORA.
London,
WC1N3XX
MAREA BRITANI E
British UFO Research Association, BM BUFORA, London WC1N3XX
BUFORA dispune de un serviciu telefonic de informaţii la zi. Acest serviciu oferă
rapoarte la zi privitoare la toate aspectele cercetărilor OZN din lume. Serviciul poate fi
accesibil din România formând numărul 0044-891 121886.
Contact UK, 11 Ouseley Close, New Marston, Oxford, 0X3 OJS
Manchester UFO Research Association, 6 Silsden Avenue, Lowton, Warrington,
Cheshire, WA3 1EN
Strânge Phenomena Investigations, 41 The Braes, Tullibody, Clackmannanshire,
Scotland, FK10 2TT
STATELE UNITE ALE AMERICII
J. Allen Hynek Center for UFO Studies, 2457 West Peterson Avenue, Chicago, Illinois,
60659, USA
Mutual UFO NetWork, 103 Oldtowne Road, Seguin, Texas, 78155, USA.
 EUROPA
National YFO Center, Jodenstraat 66/102, B-3800 St Truiden, Belgium.
SOS OVNI, BP 324, 13611 Aix-en-Provence, France.
UFONORWAY, Rygg, N-4448, Gyland, Norway.
AUSTRALIA
UFO Research Australia, PO Box 229, Prospect, South Australia 5082.
Victorian UFO Research Society, PO Box 43, Moorabbin, Victoria 3189, Australia.
FOSTA UNIUNE SOVIETICĂ
Research Institute on Anomalous Phenomena, PO Box 4648, Kharkov 310022,
Ukraine.
Veronezh UFO Society, Box 1, 394006 Veronezh 6, Russia.
CUPRINS
Răpirea: o enigmă .......................................................................... 7
întâlniri de gradul IV .................................................................... 24
Elsie Oakensen .................................................................... 27
Graham Allen ...................................................................... 36
David Thomas...................................................................... 40
Urmărirea ..................................................................................... 49
Christine Smith (pseudonim) ............................................... 51
Recunoaşterea oficială ................................................................. 61
Robert Taylor ....................................................................... 62
Cazul Aveley................................................................................ 70
Cea mai importantă întâlnire ........................................................ 92
Philip Spencer (pseudonim) ................................................. 94
Posibile cazuri de răpire ............................................................. 110
George şi Amanda Phillips (pseudonime) ......................... 111
Douglas Tams .................................................................... 116
James şi Pam Millen .......................................................... 118
Maxine Watkins................................................................. 122
Anatomia unei răpiri .................................................................. 125
Primele relatări de răpiri ............................................................ 135
Horatio Penrose ................................................................. 137
Albert Lancashire .............................................................. 141
June Rice ........................................................................... 143
Gerry Armstrong................................................................ 148
Totul se petrece în minte? .......................................................... 153
Ofiţerul de poliţe Alan Godfrey ......................................... 158
William Barrett .................................................................. 164
Rae Fountain ...................................................................... 168
Rosalind Reynolds ............................................................. 171
Emest Jones (pseudonim) .................................................. 175
Rohan Hinton..................................................................... 177
Mik Burley......................................................................... 180
întâlniri de natură sexuală .......................................................... 183
Lynda Jones ....................................................................... 188
Gabriella Versacci (pseudonim) ........................................ 198
 Jane Murphy ...................................................................... 207
Epilog......................................................................................... 215
Anexe ......................................................................................... 218
 A.E. van Vogt - FAUNA SPAŢIULUI A.E. van Vogt - OMUL CU O MIE DE
NUME A.E. van Vogt - SOARELE SUBTERAN A.E. van Vogt - SILKIE
A.E. van Vogt - RĂTĂCITORI PRINTRE STELE
A.E. van Vogt - CASA VEŞNICIEI
A.E. van Vogt - STĂPÂNII TIMPULUI
A.E. v an Vogt - LUPTA PENTRU VEŞNICIE
A.E. van Vogt - INVADATORII
A.E. van Vogt - RĂZBOIUL ÎMPOTRIVA RULILOR
J. Brunner - TIMPURI NENUMĂRATE
R. Silverberg - OMUL STOCASTIC
CĂRŢI ÎN CURS DE APARIŢIE LA EDITURA VREMEA
A.E van Vogt - ÎNTUNERIC PE DIAMONDIA R. Barjavel - NOAPTEA TIMPURILOR R.
Heinlein - STRĂIN ÎN ŢARĂ STRĂINĂ J. Sadoul - COMOARA ALCHIMIŞTILOR J.
Sadoul - ISTORIA SF-ULUI MODERN
 Editura VREMEA Consilier editorial - Silvia Colfescu Bucureşti
Bd. I.C. Brătianu 44 bis. Bl. P7, et.3, ap.25 telefon 3.11.34.68 fax 3.11.02.19
Timbrul literar se achită de către editură la ASOCIAŢIA ROMÂNĂ a CREATORILOR
CULTURALI şi ARTIŞTILOR ARCCA
Cont nr. 4510601126 - BCR Bucureşti - Filiala sector 1
Tiparul executat la „FC)LSIB“ S.A. Sibiu sub comanda nr. 6 A 376 Coli tipar: 14 Format 16/84/5