EMIGMA OTILIEI

-CARACTERIZARE OTILIA-

Enigma Otiliei, roman publicat la 28 martie 1938, este un roman interbelic, obiectiv,
citadin, realist de tip balzacian. Titlul inițial, Părinții Otiliei, ilustra tema realistă a paternității,
dar editorul i-a sugerat un alt titlu: Enigma Otiliei.
Temele literare sunt cele specifice realismului: moștenirea, banul, orfanul, paternitatea
eșuată, familia, periferia citadină, iubirea, enigma personalității feminine, burghezia
bucureșteană la începutul secolului al XX-lea. Naratorul este obiectiv, omniscient,
omniprezent, extradiegetic, creditabil, narațiunea este obiectivă, heterodiegetică de tip
auctorial, lineară, perspectiva narativă este obiectivă, dindărăt, nonfocalizată. Naratorul
recurge la utilizarea toponimelor reale ( București, strada Antim, Câmpia Bărăganului), a
indicilor temporali exacți ( iulie, 1909) și la descrieri minuțioase realizate prin tehnica
detaliului semnificativ ( descrierile interiorului și exteriorului casei Giurgiuveanu aduce un
decor ieftin, un univers degradat, devastat în care nu se schimbă nimic).
În autentică manieră balzaciană, romanul este construit pe tehnica simetriei
semnificative, între incipit și final, cu grijă specială pentru precizarea locului și a timpului
acțiunii: seara, înainte de ora 10, la începutul lui iulie, 1909, pe strada Antim și apoi pentru
descrierea detaliată a casei lui Giurgiuveanu. Romanul se sfârșește identic cu imaginea străzii
Antim și casa lui Costache. Felix rememorează seara sosirii lui de la Iași și i se pare că aude
din nou vorbele ciudate ale proprietarului: Aici nu stă nimeni! La final, casa nelocuită pare
supusă unei inerente prăbușiri, nu în primul rând fizică, ci mai ales morală.
În plus, povestirea este densă, centrată pe detalii. Subiectul romanului,
structurat în douăzeci de capitole, se sprijină pe umerii a două familii: pe de o parte Costache
Giurgiuveanu și Otilia Mărculescu, pe de alta, familia Tulea. În acest univers intră prin
diferite relații alte trei personaje: Leonida Pascalopol, moșier bogat, obișnuit al casei
Giurgiuveanu, atras aici de sentimentele indecise între paternitate și dragoste pentru Otilia,
Stănică Rațiu, avocat fără procese, aflat veșnic în urmărirea unei moșteniri, Felix Sima,
orfanul venit de la Iași la tutorele său cu dorința de a urma medicina.
Titlul este în directă relaţie cu conţinutul textului
anticipând rolul central al personajului eponim Otilia. Din punct de vedere morfologic este
alcătuit din substantivul comun enigma, sugerând misterul ce învăluie personajul şi din
substantivul propriu în genetiv Otiliei, despre care autorul însuşi mărturisea că se
întruchipează propriei ipostaze feminine. Conflictul oglindeşte, la rândul
său, tema romanului. Conflictul între clanul Tulea şi Otilia Mărculescu are la bază problema
moştenirii. Aglae Tulea, veritabilă „mater familias”, îşi urmăreşte neobosit interesele  şi pe
cele ale copiilor săi, în luptă  continuă cu toţi cei pe care  îi vede ca ameninţări . Malignitatea
personajului devine un nucleu generator al conflictelor familiei burgheze: între ea şi Costache,
pentru moştenirea pe care cel din urmă ar vrea să i-o lase Otiliei; între familia ei şi Otilia,
pentru aceeaşi moştenire ; între Aurica şi Otilia, pentru posibilii pretendenţi ai fetei sale la
măritiş; între Titi şi Felix, pentru contrastul de inteligenţă şi realizare socială. Conflictul
controlat, neostentativ, între Felix şi Pascalopol, între tânărul cu o poziţie socială care abia se
profilează la orizont, aflat la vârsta primelor experienţe erotice şi maturul bogat, rafinat ,
singur şi resemnat, subliniază tema formării ce dă caracterul de bildungsroman operei.
Alegându-l pe Pascalopol, ca posibilitate mai realistă,  Otilia îl învaţă, inconştient, pe Felix că
pasiunea fără compatibilitatea intereselor  este trecătoare. Tânărul va confirma adevărul
aceastei lecţii căsătorindu-se mai târziu într-un chip care se cheamă strălucit.
Două planuri narative
mari se concentrează în roman: un plan urmărește lupta clanului Tulea de a pune mâna pe
averea lui Costache, celălalt prezintă destinul tânărului Felix Sima, care, rămas orfan, vine la
București pentru a studia medicina, se stabilește la tutorele său Giurgiuveanu și trăiește o
iubire adolescentină pentru Otilia Mărculescu, fiica din prima căsătorie a soției lui Costache.
Planurile succesorale- dorința de căpătuială a lui Stănică, drama lui Simion, aventurile
matrimoniale ale lui Titi Tulea și ale Auricăi Tulea, singurătatea lui Pascalopol- completează
imaginea societății citadine bucureștene. În cele din urmă, Costache se îmbolnăvește, își
ascunde banii, dar chiar acești bani îi aduc moartea, fiind furați de Stănică care, îmbogățit, o
părăsește pe Olimpia. Otilia fuge cu Pascalopol, iar Felix părăsește casa. Călinescu depășește
realismul prin inserarea, neintenționată, a unor tehnici ce țin mai de grabă de modernism,
precum grefarea unui moment ce aparține genului dramatic în structura capitolului al XVIII-
lea ( scena în care familia Tulea joacă liniștită cărți în camera muribundului Giurgiuveanu,
temându-se că, dacă bătrânul ar muri, Otilia ar putea să ia tot ce este în casă). O altă noutate
pe care o aduce Călinescu este comportamentismul, pe care îl experimentează în primele
șaisprezece capitole ale romanului, când Otilia e prezentată exclusiv prin comportament. De
asemenea, putem vorbi în romanul lui Călinescu de perspectivism și relativizarea
perspectivei: fiecare personaj oferă o imagine a Otiliei ( reflectare poliedrică). Otilia
Mărculescu este cel mai modern personaj al romanului, atât prin tehnicile de realizare, cât și
prin problematica sa existențială, reprezentând tipul feminității. Otilia se conturează ca un
personaj complex, cu un comportament derutant, fiind capabilă de emoții puternice, apoi
trecând brusc la o stare inocentă, împrăștiată și visătoare uneori, lucidă. Statutul
social al acesteia este incert, ea fiind fata din prima căsătorie a celei de-a doua soții a lui
Costache Giurgiuveanu, acesta amânând adoptarea ei după moartea mamei sale. Este respinsă
de clanul Tulea, în ciuda faptului că este indiferentă față de averea lui moș Costache. Fiind
studentă la Conservator, are temperament de artistă, studiază pianul și alege să citească reviste
și cărți franțuzești.
Statutul psihologic al tinerei este marcat de faptul că a rămas orfană, și de viața ei în
casa Giurgiuveanu. Aglae o consideră o amenințare în ceea ce privește moștenirea bătrânului,
dar comportamentul frumos al Otiliei rămâne neschimbat față de clanul familiei Tulea, deși
este silită să le facă față atacurilor. Personalitatea ei este în formare, fiind sensibilă,
imprevizibilă, chiar capricioasă; o imagine a misterului feminin și, totodată, reprezintă  un
ideal de feminitate pentru Felix și Pascalopol.
Statutul moral, oscilația între Felix și Pascalopol, respectiv decizia ei finală
sunt discutabile. Otilia îl iubește pe Felix, dar îl alege pe moșier, motivându-și opțiunea ca pe
o dovadă de altruism, deoarece ea pretinde că nu dorește să stea în calea realizării
profesionale a tânărului o dragoste nepotrivită pentru marele viitor. Alege, de fapt, siguranța
și stabilitatea financiară. Este o fire foarte enigmatică, fapt susținut atât de Felix, cât și de
Pascalopol : A fost o fată delicioasă, dar ciudată. Pentru mine e o enigmă.
Trăsătura dominantă a Otiliei o reprezintă spiritul
contradictoriu, prezent pe tot parcursul romanului. Cauzat de o combinație de porniri
contradictorii: îl iubește sincer pe Felix, dar îi oferă atenții lui Pascalopol. Nebunatică, frivolă,
melancolică, meditativă, risipitoare este totuși capabilă de gesturi de devotament.
 O primă secvență relevantă este cea în care Felix îi mărturisește Otiliei că o iubește
prin intermediul unei scrisori. Fata nu reacționează în niciun fel la declarația de dragoste a lui
Felix și, într-un gest de exaltare nebunească, tânărul fuge de acasă. Otilia îl caută peste tot cu
trăsura, iar când în sfârșit îl găsește în parc, așezat pe o bancă încărcată cu zăpadă,
comportamentul ei este la fel de neclar și misterios ca întotdeauna, lăsând în sufletul lui Felix
dezamăgire și nedumerire. Conversația tinerilor evidențiază cele afirmate: -Ce copil ești! Ți-
am citit scrisoarea, dar am uitat, știi că sunt o zăpăcită.[…]/-Otilia, e adevărat? Mă iubești?/
– Ei, ei, nu ți-a spus nimeni că te urăște.
O secvență semnificativă pentru firea prietenoasă se conturează la începutul
romanului, la venirea lui Felix în casa Giurgiuveanu. Felix este întâmpinat la intrarea în casă
de Otilia și îi face cunoştiinţă cu clanul Tulea şi cu Pascalopol. Mai mult decât atât, Otilia îi
oferă camera ei până când tânărul primeşte propria cameră, declanşându-se astfel altruismul în
contrast cu membrii familiei Tulea care îi fac o primire rece, răutăcioasă.
Fiecare personaj oferă o imagine a Otiliei- pentru Costache, Otilia este fetița mea, pe
care o iubește sincer, cu toate că amână să facă un testament în favoarea ei; pentru Pascalopol,
e o persoană delicată, căreia îi satisface orice capriciu; pentru Aglae și familia Tulea, Otilia
este dezmățată, stricată, rafinată cu școala la Paris, care l-a amețit pe Costache să-i ia
averea; pentru Felix, fata rămâne o enigmă.
Caracterizarea directă făcută de alte personaje conturează portretul fizic,
relatat indirect prin ochii lui Felix, care sugerează trăsăturile sale morale de delicatețe,
tinerețe, farmec, inocență și maturitate, un cap prelung și tânăr de fată, încărcat de bucle,
căzând pană la umeri. Fată subțirică, îmbrăcată într-o rochie foarte largă pe poale, dar
strânsă tare la mijloc. Ulterior, portretul este completat de narator față măslinie, cu nasul mic
și ochi foarte albaștri. Caracterizarea indirectă o surprinde ca o ființă emancipată,
care nu respectă întru totul normele de conduită ale vremii și preferă să se manifeste așa cum
simte. Otilia se autocaracterizează ca fiind foarte capricioasă, vreau să fiu liberă!.
În concluzie, Enigma Otiliei este un roman de profundă critică socială,
în cadrul căruia este construit unul dintre personajele feminine cele mai complexe ale
literaturii noastre, cu un farmec inefabil, amestec de candoare și rafinament, de copilărie și
maturitate, de capriciu și devotament, de inconștiență și luciditate.