ION

LIVIU REBREANU
ROMAN REALIST, OBIECTIV, INTERBELIC
-PARTICULARITĂȚILE TEXTULUI NARATIV-

Apărut în anul 1920, Ion răspunde cerinței modernismului lovinescian de sincronizare

a literaturii române cu cea europeană.
Primele aprecieri notabile asupra romanului le face Eugen Lovinescu, care consideră
că romanul se detașează de idilismul sămănătorist, constituind o dată istorică în procesul de
obiectivare a literaturii noastre epice [...] prima mare creație obiectivă.
Romanul este o frescă a vieții în curgerea ei nesfârșită. Rebreanu este un prozator
realist de factură dură, comparabil cu Emile Zola prin modul de oglindire a vieții rurale
(Pământul) sau cu Stendhal din Roșu și negru, prin dorința de parvenire a personajului
principal. Ion este un roman obiectiv și realist, în sensul prezentării fără strălucire
artistică a vieții satului ardelenesc în toate dimensiunile ei.
Opera se înscrie în estetica realismului datorită următoarelor
particularități: geneza romanului este bazată pe trei elemente reale care susțin veridicitatea.
Într-o duminică, L. Rebreanu a văzut un țăran din Prislop care săruta pământul. Un alt țăran
văduv din satul natal și-a bătut fata care rămăsese însărcinată cu un flăcău sărac, întâmplare ce
a devenit subiectul nuvelei Rușinea. Un alt flăcău din sat, Ion Pop al Glanetașului, i s-a plâns
odată de lipsa de pământ, cu atâta lăcomie și pasiune, de parcă ar fi fost vorba de o ființă vie
și adorată. O altă particularitate a realismului este verosimilitatea textului. În
realizarea tabloului satului transilvănean înainte de război, considerată o adevărată epopee a
satului dintre munți, un rol important îl joacă creionarea ierarhiilor sociale după locul unde
stau, cu cine vorbesc oamenii: primarul stă cu bătrânii fruntași, bărbații își scot pălăriile la
apropierea preotului Belciug și a domnului Herdelea, învățătorul satului. Astfel, sunt surprinse
în mod realist, verosimil și complex toate straturile lumii țărănești: intelectualitatea
țărănească- învățătorul, preotul, primarul, notarul, politicienii aflați în goană după voturi.
Rebreanu acordă horei un rol esențial pentru că ea coagulează viața satului, fiind nu numai loc
de întâlnire și de petrecere, dar și de confruntări: duminică, în curtea Todosiei, văduva lui
Maxim Oprea. În acest roman, perspectiva narativă este obiectivă deoarece
naratorul este omniscient, omniprezent și ubicuu. Naratorul oferă o viziune globală asupra
lumii, dirijează destinele personajelor, narează la persoana a III-a. De asemenea, focalizarea
este zero, iar viziunea dindărăt.
Tehnica narativă este tipic realistă. Prin tehnica planurilor
paralele, se prezintă viața țărănimii și a intelectualității sătești, dar si diverse momente
esențiale sau conflicte puternice. Procedeul anticipării este evident în grija pentru elementele
de decor. Astfel, crucea strâmbă de la marginea satului, cu un Hristos de tinichea ruginită
anticipează destinul tragic al personajelor.
Mesajul romanului are o mare încărcătură de valori
etice, dominantă fiind ideea că dorința de pământ duce inevitabil la dezintegrarea morală a
individului, în condițiile depășirii limitelor normalului.
 Romanul Ion este structurat în două părți, corespunzătoare celor două pasiuni care
domină viața personajului eponim, dar și celor două teme majore ale romanului, tema
pământului și tema iubirii: Glasul pământului (6 capitole) și Glasul iubirii ( 7 capitole).
Cele două părți semnifică aspirațiile personajului principal, forțele contrare care îl stăpânesc:
cea demonică, de posedare a pământului și cea angelică, dragostea pentru Florica. În această
luptă a contrariilor ce se atrag, personajul este distrus în final.
Timpul romanului curge, în general cronologic. Romanul durează aproximativ
doi ani. Începe într-o duminică și se termină la fel. Există un indice biologic: cele nouă luni
de sarcină ale Anei. Apar și analepse care cuprind istoria membrilor Herdelea, a familiei
Glanetașu care pierduseră pământul de zestre.
Spațiul romanului este satul Pripas, un spațiu închis, securizant, dar și
micul oraș de provincie ( Jidovița, Armadia).
Compozițional, acțiunea este dispusă pe două planuri: planul vieții
țărănești și planul intelectualității. Cele două se derulează paralel sau se intersectează, tehnica
folosită fiind cea a contrapunctului.
Conflictul central din roman este lupta pentru pământ din satul
tradițional, unde averea condiționează respectul comunității. Drama lui Ion este drama
țăranului sărac. Mândru și orgolios, conștient de calitățile sale, nu-și acceptă condiția și este
pus în situația de a alege între iubirea pentru Florica și averea Anei. Conflictul exterior,
social, între Ion al Glanetașului și Vasile Baciu, este dublat de conflictul interior, intre glasul
pământului și glasul iubirii. Cele două chemări lăuntrice nu îl pun într-o situație- limită,
pentru că se manifestă succesiv, nu simultan.
Conflictele secundare au loc intre Ion și Simion
Lungu, pentru o brazdă de pământ, sau între Ion și George Bulbuc, pentru Ana. Conflictul
tragic dintre om și pământul- stihie este provocat de iubirea pătimașă a personajului pentru
pământ și de iluzia că-l poate stăpâni, dar se încheie ca orice destin uman, prin întoarcerea în
această matrice universală. Incipitul romanului îl constituie drumul alb ce duce spre
Pripas, la locul acțiunii, pe scena unde se desfășoară jocul personajelor. Tot drumul ne va
scoate din spațiul ficțiunii și ne va reda realității la final. În construcția romanului, se observă
cu ușurință o anumită simetrie. Acesta începe cu cinci imagini care vor fi reluate, la final în
sens invers: drumul spre satul Pripas, crucea înfățișând un Iisus răstignit, hora, înfruntarea
verbală dintre preot și Vasile Baciu, bătaia dintre Ion și George.
Prima scenă consistentă a romanului este scena
colectivă a horei care se ține în curtea Todosiei, văduva lui Maxim Oprea. Tineri sau bătrâni,
intelectuali sau nu, bogați sau mai puțin bogați, toți ai satului își fac simțită prezența. Doar
tinerii se prind încă în joc. Învârtita bătută de ei ține de vreun ceas, fără întrerupere, și tinerii
nu se mai satură. Așadar, chiar de la început, devine evidentă simbolistica cercului și a
mișcărilor concentrice sugerată de dansul popular în timpul căruia diferențele de orice natură
ce există între dansatori se suspendă temporar. În subsidiar, învârtita trimite însă spre o
mișcare imuabilă, fără început și fără sfârșit, ce poate simboliza timpul însuși. Sugestia pe
care o aduce această imagine de început este a unei rotiri căreia personajele nu i se vor putea
sustrage și care va termina a-i neantiza. Este evidentă strădania
romancierului de a trata scena finală a istorisirii( hora din bătătura Todosiei cu ocazia sfințirii
bisericii celei noi) în așa fel încât ea să facă ecou scenei inițiale ( hora duminicală obișnuită).
Hora cu care se deschide și apoi se închide romanul, la care participă toate personajele din sat
sugerează, așadar, roata timpului, cursul său impecabil, dar și reluarea eternului ciclu al
existenței în spațiul satului tradițional.
 Primul plan narativ al romanului urmărește destinul lui Ion, fiul lui Alexandru
Glanetașu, care a risipit zestrea soției sale, Zenobia, lăsându-i moștenire tânărului foarte puțin
pământ. Fecior harnic și mândru, Ion, îndrăgostit de Florica- fată frumoasă, dar săracă, la fel
ca el- își va călca pe suflet și o seduce, lăsând-o însărcinată pe Ana- fiica lui Vasile Baciu,
numai pentru a pune mâna pe zestrea ei. Tatăl acceptă într-un târziu căsătoria celor doi și Ion
va intra în posesia pământului mult râvnit. Ana își dă însă curând seama de cursa în care a fost
prinsă și, după ce dă naștere unui băiețel, se spânzură. Rămas singur după moartea fiului său,
Petrișor, dar cu o impresionantă suprafață de pământ, Ion va încerca să o recucerească pe
Florica, măritată între timp cu George. Va fi asasinat de acesta, când, într-o noapte, încearcă
să pătrundă să pătrundă în casa lui, crezând-o pe Florica singură. Pământul lui Ion va intra în
posesia bisericii celei noi, în curtea căreia va fi înmormântat eroul. Așadar, conflictul exterior,
social, este dublat de un puternic conflict interior.
Al doilea plan urmărește destinul familiei Herdelea, alcătuită din învățătorul
Herdelea, doamna Herdelea și cei trei copii ai lor: fetele- Laura și Ghighi, ce-și caută
împlinirea în căsătorie și maternitate, adesea renunțând la dragoste, băiatul- Titu, urmărit în
strategiile lui amoroase și regăsindu-se în pornirile naționale ale românilor din Ardeal.
Cele două lumi rămân în contact, comunică, cooperează, dar nu coincid,
nu se confundă. Preotul Belciug și familia Herdelea asistă, în calitate de spectatori, la hora
sătenilor, dar nu acceptă, ba chiar sunt contrariați de posibilitatea de a se amesteca printre
țărani. Hora, ca și nunta, capătă în prezentarea lui Rebreanu, statutul unor forme separatoare
ale unor mărci care semnalizează și delimitează marile diviziuni al formației sociale.
Relația protagonistului cu pământul este puternic evidențiată
de două scene simbolice și cu semnificații contrare în roman.
Cea dintâi apare în prima parte, Glasul pământului, în capitolul
Zvârcolirea, și îl prezintă pe Ion contemplând, în zorii zilei, fostele pământuri ale familiei.
Pământul apare ca un stăpân, ca o divinitate mitologică ( glasul pământului pătrundea
năvalnic în sufletul flăcăului, ca o chemare, copleșindu-l ), iar Ion, în ipostaza ființei umile (
se simțea mic și slab, cât un vierme pe care-l calci în picioare). Exclamă: Cât pământ,
Doamne!... . A doua scenă apare în capitolul Sărutarea din Glasul
iubirii. Ion posesorul pământurilor mult râvnite, este acum un uriaș ( Se vedea acum mare și
puternic ca un uriaș din basme care a biruit ... o ceată de balauri îngrozitori), venit la câmp
în straie de sărbătoare, să le mângâie ca pe niște ibovnice credincioase. Pământul este o sursă
a vieții și o patimă. Pentru Ion, a fi înseamnă a avea, a poseda.
Felul în care este tratată tema pământului și viziunea
realist- naturalistă asupra vieții fac din acest roman o capodoperă, în care tragismul existenței
este insurmontabil. În opinia mea, prezentarea verosimilă a evenimentelor
prin care trec personajele atât în plan social, cât și în plan individual oferă iluzia realității, fapt
susținut și de stilul neutru și impersonal.
În concluzie, prin romanul Ion, Liviu Rebreanu a dat
literaturii române întâia creație epică de mari dimensiuni în care se simte pulsația vieții,
scriitorul dovedind că are vocația construcțiilor monumentale.