Citiți textul cu atenție și caracterizați, în 100-150 de cuvinte, personajul principal:

Ușa se deschise larg și d. Ștefănescu apăru cu pardesiul pe mână; își puse pălăria înaltă pe catedră și
păși lung și cadențat până la banca întâia. Sub privirea lui directă, vie și blândă, clasa a IlI-a se purtă bine;
nu se auzi o șoaptă măcar.
D. Ștefănescu era curat și corect îmbrăcat. Nu voi uita niciodată acel cap de artist și acea atitudine
distinsă. Părul, mare, uns, sclipitor și bine pieptănat, era despărțit în două printr-o cărare subțire și trasă din
mijlocul frunții până dincolo de creștet; mustățile groase, sprâncenele negre, mari, ochii negri, mici și
scânteietori și fața sa palid arămie ne captivară dintr-o dată...
Și, după ce ne privi câtva timp, ne ținu următorul discurs:
— Băieți, să știți că așa cum veți fi voi voi fi și eu; de veți fi buni, voi fi bun, de veți fi răi, voi fi rău; de veți
munci, vă voi iubi, de veți fi leneși…
Aci se opri un moment.
— …de veți fi leneși, urmă bunul maestru, de veți fi leneși, o să vă pară rău când veți fi mari.
Acest discurs, spus blând, apăsat și rar, ne încredință pe toți de bunătatea maestrului nostru.
— Acum, la lucru, băieți! aveți planșete?
— Nu avem, d-le Ștefănescu, răspunseră toți odată.
— Aveți hârtie?
— Nu avem, d-le Ștefănescu.
— Aveți modele?
— Nu avem, d-le.
- Bine, băieți; lecția viitoare însă să veniți cu hârtie întinsă frumos pe planșetă, cu creioane Faber nr. l, 2 și 3,
frumos ascuțite; și să lucrăm frumos, ca niște băieți de treabă.
În ziua aceea ne-a împărțit modelele din biblioteca de desen a liceului, creată de d-l Stăncescu și pe
care noul maestru a îmbogățit-o mai în urmă, ca și predecesorul lui (...)
— Eu vreau p-ăsta, d-le Ștefănescu.
— Vrei tu modelul acesta? mă întrebă mirat d. Ștefănescu. Dar e greu, măi băiete, e greu de tot. Ai mai
desenat cu mîna liberă?
— Nu, d-le Ștefănescu, afară de câțiva lei, urși și tigri, în caietul de zoologie de la d. Racoviceanu.
— Ei, măi tată, dar ce vrei tu e greu, e greu de tot; ia-l, însă… să vedem!…
Bunătatea profundă a cuvintelor „măi tată” și mirarea acelei blajine îndoieli, „să vedem”, m-au
costat patru săptămâni de lucru, ziua și noaptea. De zece ori am șters contururile grupului și de două ori mi-
am stricat copia definitivă. În cele din urmă, am izbutit. Când l-am prezentat maestrului, eram plin de sepia
pe mâini, pe obraji și pe buze. Mi-aduc aminte ce binișor s-a așezat în bancă lângă mine și, după ce a privit
lung la model și la copia mea, m-a bătut pe umeri, m-a mângâiat și mi-a zis: „Dar tu poți să desenezi după
orice model; să știi că-ți aduc eu tot ce-ți trebuie, însă să nu mai ștergi pensula și condeiul pe nas și pe
tunică”.
(Barbu Ștefănescu-Delavrancea, Un om și-un maestru)