Caracterizarea personajului părintele Trandafir din opera

„Popa Tanda” de Ioan Slavici

Opera epică trăiește prin intermediul personajelor, acestea fiind puse în valoare din cele mai
felurite unghiuri: al naratorului, al mediului în care trăiește, al comportamentului, al relațiilor dintre
personaje, al felului în care vorbesc, al vestimentației, al atitudinii celorlalte personaje. După rolul pe
care îl au în acțiune, există personaj principale, secundare și episodice.

Părintele Trandafir este unul dintre personajele principale ale operei „Popa Tanda” de
Ioan Slavici, întrucât apare în toate secvențele acțiunii fiind caracterizat atât direct, cât și indirect, prin
mijloace specifice. Apelând la caracterizarea directă, încă din expoziție, naratorul evidențiază unele
calități ale personajului principal. El este „un om bun; a învățat multă carte și cântă mai frumos decât
chiar răposatul tatăl său (...). Vorbește drept, cumpătat, ca și când ar citi din carte!. El este „harnic și
grijitor” pentru cî este așa de priceput încât „ Aduna din multe și făcea din nimica ceva. Strânge,
drege, culege, ca să aibă pentru sine și pentru alții.” Naratorul îi găsește însă din punctul său de vedere
și „defecte” pe care le prezintă, de asemenea, direct. Este vorba de sinceritatea și corectitudinea
preotului, el fiind prea aspru în relațiile pe care le are cu semenii:„ Minunat om ar fi părintele
Trandafir dacă nu l-ar strica un lucru. Este cam greu la vorbă, cam aspru la judecată: prea de-a dreptul.
Prea verde-fățiș. El nu mai sucește vorba, ci spune drept în față, dacă i s-a pus ceva pe inimă.”

Cel mai bine este caracterizat personajul indirect, prin faptele și prin atitudinea acestuia sau
prin felul său de a vorbi. Astfel, ajuns preot în Sărăceni, analizează situația cu luciditate și își dă seama
că trebuie „ să facă din poporenii săi oameni harnici”, deoarece, „câtă vreme vor fi sărăcenenii leneși,
ei vor rămânea săraci și eu flămând”. De aceea, cu o energie ieșită din comun și cu o uimitoare
tenacitate în atingerea scopului propus își începe acțiunea prin predici care impresionează pe
ascultători, dar n-au nicio consecință practică. Atunci, preotul nu cedează și apelează cu mai multă
îndârjire la sfat, la munca de la om la om. Neobținând niciun rezultat, părintele apelează la batjocură.
Ocara, următorul mijloc la care apelează este la fel de ineficientă. Își dă seama că singura modalitate
este exemplul personal. Așadar, cu aceeași energie, cu aceeași voință și tenacitate de neînfrânt își
repară casa, își împrejmuiește curtea și își cultivă pământul, ceea ce îi uimește pe săteni. Cu o gândire
practică, cumpătat, stăpân pe sine deși are și momente de îndoială și cere sprijin lui Dumnezeu
(„Puternice Doamne! Ajută-mă!..”), preotul Trandafir atinge în final stadiul deplinei mulțumiri, fiind
prezentat în postura de bunic înconjurat de întreaga familie. El știe să se bucure de tihna și fericirea
căminului, așa cum se bucura copilărește pentru fiecare reușită a întreprinderilor sale gospădărești.

În relația cu sătenii este primit mai întâi cu toleranță, apoi privit cu ostilitate, pentru ca mai
apoi să fie acceptat și chiar admirat. Sătenii își dau seama că popa nu e „omul dracului”, ci „omul lui
Dumnezeu.” Atitudinea naratorului este una de admirație față de personaj „ Dar țină-l Dumnezeu! E
numai vorbă! Tot om bun rămâne părintele Trandafir.”

În concluzie, fiind caracterizat mai mult indirect decât direct, părintele Trandafir este un
personaj complex , bun cunoscător al sufletului omenesc care reprezintă un model de urmat pentru
enoriașii săi.