VASILE STROESCU – RIDICAREA SUFLETULUI NOSTRU

Vasile Stroescu a fost un cărturar de frunte, susținător al învățământului

școlar și om politic român basarabean, filantrop și membru de onoare al
Academiei Române, care a promovat cultura națională și valorile spirituale ale
neamului românesc – idealurile unității naționale a românilor. Vasile Stroescu
era descendent dintr-o veche familie boierească, strămoși fiindu-i jitnicerul Ioan
Stroescu din Transilvania, menționat într-un act de danie al lui Duca Vodă, din
02 iulie 1682, prin care i se atribuie târgușorul Dumitrașcov, de dincolo de
Nistru, astfel acesta ajungând, pe la sfârșitul secolului al XVII-lea, cu turmele de
oi pe meleagurile basarabene.
Părinții lui Vasile Stroescu, comisul Vasile Stroescu și Profira Manuel
Guțu, dețineau în Basarabia mai multe moșii: la Trinca, Brânzeni, Grițeni,
Nesvoia, Grumăzeni, în ținutul Hotinului la Zăhăicani, Stolniceni, Bechir și
Pociumbăuți, iar unchiul său deținea moșii la Ruseni, Mereșeuca și Dămășcani.
Vasile Stroescu se naște la 11 noiembrie 1845, în satul Trinca, județul Hotin și
era ultimul din cei cinsprezece copii ai familiei. Membrii familiei Stroescu a fost
cunoscuți în epocă, în ținuturile românești, ca mari luptători pentru românism,
mari mecenați, care au realizat numeroase acte de binefacere, au construit școli
(în special la sate), biserici și spitale, au ajutat mii de familii sărace, au acordat
sute de burse unor tineri talentați, care, ulterior, au devenit personalități
importante ale vieții publice. Vasile Stroescu a avut studii din cele mai bune în
epocă: la liceul din Kameneț-Podolsk și la liceul din Odessa, apoi a studiat
dreptul la universitățile din Moscova, Sankt Petersburg și Berlin. În 1875, la
moartea tatălui săi, renunță la carieră și se stabilește în satul Brânzeni, (acum
raionul Edineț). Se dedică, de-aici încolo, administrării averii moștenite și
acțiunilor de binefacere în favoarea românilor. Terenurile moștenite aveau o
suprafață totală de 9 000 de hectare. Vasile Stroescu și-a administrat moșiile
într-o manieră exemplară, astfel că, spre sfârșitul vieții, ajunsese să dețină peste
25.000 de hectare, numeroase conace, mari cirezi de vite, herghelii de cai și
turme de oi. Vasile Stroescu vorbea doar românește cu țăranii și partenerii săi,
sfătuindu-i „să nu fie luxoși și risipitori, ci să fie chivernisitori cu banii și să-i
întrebuințeze pentru cumpărarea de pământ, pentru ca atunci când va veni mama
noastră România vom avea cu toții pământ și o să fim cu toții unu".
Exemplul său de slujire țării rămâne unul demn de urmat: și-a pus toate
averile în serviciul neamului românesc, a dat, după anul 1900, moșiile în arendă
țăranilor, ajutându-i să se organizeze în obști țărănești, a făcut donații
cooperativelor agricole și forestiere, și-a vândut unul câte unul conacele,
finanțând fondurile caritabile pentru construirea de școli, spitale, biserici și
cămine culturale în toate provinciile românești (dar mai ales în Transilvania,
unde școlile confesionale românești erau în pericol să fie maghiarizate, și în
Basarabia, confruntată cu o diabolică politică de rusificare), editând manuale,
finanțând ziare, acordând burse de studii fiilor de țărani. Valoarea acestor burse
anuale, acordate tuturor studenților români înscriși la Universitățile din Iași şi
București sau la cele din Budapesta, Viena, Berlin, Paris, Moscova, Derpt sau
Sankt-Petersburg, era impresionantă: 300 de ruble aur sau 825 de lei. Banii nu
trebuiau restituiți sub nicio formă, Vasile Stroescu condiționând acordarea
burselor doar prin angajamentul tinerilor să învețe cât mai bine, să nu uite că
sunt români şi, la terminarea studiilor, dacă le permiteau mijloacele materiale, să
ajute, la rândul lor, alți studenți români.
„Eu îs cu totul la dispozițiunea Țării și a Neamului Românesc, cu
mintea cât mi-a dat Dumnezeu, cu toată inima şi cu toată averea mea. Eu țin la
folosul națiunii, nu la fala mea. Soarta poporului român din Basarabia, se află în
mâinile noastre, să voim și vom face totul". - a fost crezul lui Vasile Stroescu,
confirmat prin toate faptele vieții sale, care au fost de natură să schimbe cursul
istoriei și să contribuie în mod substanțial la realizarea dezideratului de unitate
națională românească. „Carte și iară carte! Școli și iară școli! Biserici și iară
biserici! Prin ele ne vom ridica sufletul și vom fi stăpâni pe cunoștințe, bogății
ce nu se pot fura și nu se pot gâtui". – spunea Vasile Stroescu.
 În 1899 el le propune autorităților țariste din Basarabia bani pentru
crearea unor școli cu predare în limba română, dar oferta este refuzată de
autoritățile ruse, fără a fi discutată. Confruntat cu acest refuz, Vasile Stroescu își
orientează activitățile în susținerea învățământului din Vechiul Regat și din
Transilvania. Călătorește incognito prin provinciile românești din Vechiul
Regat, prin Transilvania și Maramureș, pentru a comunica mai ușor cu țăranii,
preoții și învățătorii din sate, a cunoaște problemele ce-i confruntă și a vedea
cum poate să-i ajute. Astfel, călătorind, în 1902, prin județele Suceava,
Botoșani, Neamț și Dorohoi din nordul Moldovei, Vasile Stroescu îi trimite
Ministrului de Instrucție Publică din România o scrisoare prin care îi propune să
primească suma de 200 000 de lei pentru construirea unor școli în aceste sate
sărace și se adresează conducerii acestor județe, cerându-le să întocmească
devizul pentru construirea a 10 școli sătești, din fondurile pe care el le donează.
Din banii dăruiți de Vasile Stroescu în anul 1902 au fost construite șapte școli
primare cu dotările necesare unei bune funcționări, astfel că în anul 1908, Vasile
Stroescu îi dăruiește Ministerului Instrucției Publice din București încă 100 000
de lei pentru continuarea construcțiilor de școli în Vechiul Regat.
Dar cele mai multe donații Vasile Stroescu le face în Transilvania, unde
cu banii săi sunt construite și reparate 216 biserici şi 96 de școli sătești în limba
română, pentru a contracara efectele unei legi a învățământului din 1907 (aşa-
zisa reformă școlară a contelui Aponny), prin care se urmărea maghiarizarea
învățământului confesional românesc. Astfel, doar în județul Alba, în anii 1910
– 1913, Vasile Stroescu a sprijinit construirea și reparația a 27 de biserici şi 13
școli românești, la acestea adăugându-se donațiile financiare pentru Mitropolia
Greco-Catolică românească din Blaj și pentru pedagogii din Blaj.
În martie 1910, el trimite Mitropoliei primele 10 000 de coroane din
imensa sumă de 100 000 de coroane pe care o va dona pe parcursul anului 1910
în sprijinul școlilor românești, acestea fiind doar unele din activitățile de
mecenat ale lui Vasile Stroescu.
 În 1917 a participat și a contribuit la realizarea marilor prefaceri a
visului său, Unirea Românilor. El a trimis o scrisoare la Partidul Național de la
Chișinău, în care-și exprima disponibilitatea de a susține lupta pentru dezrobirea
Basarabiei. A acordat ziarului „Cuvânt Moldovenesc” 10 000 de ruble și un
vagon de hârtie. Toate scrierile naționale s-au făcut din mijloacele alocate de
Vasile Stroescu. La 18 aprilie 1917, cca. 10 000 de români moldoveni au
manifestat la Odesa, solicitând autonomia Basarabiei. Manifestația s-a
desfäşurat şi prin fața Hotelului „Londra”, unde se afla bolnav Vasile Stroescu și
care a fost salutat în asemenea mod de demonstrația respectivă. In aprilie 1917
s-a constituit Partidul Național Moldovenesc, al cărui preşedinte de onoare a fost
ales Vasile Stroescu.
Vestea reunirii Basarabiei cu țara la 27 martie 1918 şi evenimentele ce au
urmat – Unirea Bucovinei și a Transilvaniei, Banatului, Crișanei şi
Maramureșului – îl vor ajuta să-și întremeze puterile. Își vedea împlinit visul de
unitate națională, astfel că, la începutul anului 1919, revenea în țară plin de
entuziasm, fiind ales deputat în Parlamentul României Mari din partea județelor
Tighina, Orhei, Lăpuşna şi Bălți. Fiind decanul de vârstă al parlamentarilor
aleși, considerat pe bună dreptate un mare înțelept român, care a luptat pentru
realizarea idealului național, Vasile Stroescu a deschis ședința primului
Parlament al României reîntregite, ținând un impresionant discurs: „De acum a
venit timpul ca să ne așezăm treburile înlăuntrul țării. După obiceiul care a
devenit a doua natură, ne uităm împrejur - cine ne-a ajuta ca noi de-a gata să
gustăm fructele muncii altora. Nu, Domnilor aşa nu mai merge! Trebuie să
muncim și să ne îngrijim singuri de binele nostru. Este o vorbă: cu mâna
străinilor e bine numai foc să ei. Poate că e bine, dar nu e creșctinește și nici
omenește! În viața noastră, în lucrările noastre, trebuie să avem inimă, gânduri şi
mâini curate. În incinta acestui lăcaș (Parlamentul) trebuie să intrăm ca în
biserică în fața sfintei cuminecături. Toate patimile, gândurile egoiste, urile să le
lăsăm la pragul intrării şi să intrăm cu gândul numai la binele şi propășirea
neamului românesc şi a țării noastre. Să zicem cu toții: Aşa o voim, aşa
Dumnezeu să ne ajute!"
În opinia mea, Vasile Stroescu a fost o personalitate de o cultură
mecenatistă, civică, filantropică și politică aleasă. Cred că găsim cu greu, în
întreaga istorie, un om care să se fi jertfit neamului său și binelui în modul atât
de complet în care a făcut-o Vasile Stroescu. Viața lui a devenit o jertfă prin
fapte, cu un devotament nemaipomenit față de idealul unității naționale, față de
cei în mâinele cărora curge același sânge de român. Toate activitățile ctitorești și
filantropice ale lui Vasile Stroescu nu se pot încadra nici în volumul a 10 pagini.
În testamentul său a trecut proprietățile funciare, precum și o sumă de 850 000
de franci într-un fond pentru școlile populare din Basarabia, cu condiția ca
predarea să fie în limba română. Vasile Stroescu nu a lăsat urmași, el s-a dedicat
în totalitate slujirii neamului român. Dar pot afirma că urmașii săi suntem noi,
toți cei ce astăzi, în regiunile din Basarabia și Transilvania, vorbesc graiul
românesc, graiul strămoșilor noștri, deoarece fără sprijinul acestui pilon al
identității noastre naționale devenea mai probabil scenariul în care am fi fost
șterși din realitate și istorie și dați uitării.
Iar datoria noastră, ca urmași, este de a continua lupta căreia strămoșii
noștri și-au dedicat viața. Datoria noastră este să nu uităm că suntem români,
datoria noastră este să nu lăsăm în negura uitării astfel de oameni ca Vasile
Stroescu și mulți alții, ci să luăm un exemplu, deoarece, atât timp cât în inimile,
pe buzele și în faptele noastre vom păstra memoria acestor oameni și atât timp
cât urmașii noștri o să facă la fel, națiunea noastră este nemuritoare și imposibil
de învins.

Bibliografie:
1. „Vasile Stroescu – un sol al altei lumi, un om din alte timpuri. Materiale
ale Universității Populare de Vară „Vasile Stroescu” ediția I, Edineț, 20-
21 august 2016”, Tipografia Balacron, Chișinău, 2016, pp. 26-37.