Ucraina (în ucraineană Україна, transliterat: Ukraiina, AFI /Ukra'jina)

este o țară în Europa Orientală. Are frontieră cu Rusia - în nord-est,

Belarus - în nord, Polonia, Slovacia și Ungaria - în vest, România și
Republica Moldova - la sud-vest, Marea Neagră și Marea Azov - la sud.
Capitala Ucrainei este orașul Kiev. Suprafața Ucrainei fără Republica
Crimeea și orașul Sevastopol este de 576.683 kilometri pătrați iar
numărul locuitorilor de 46.044.000.

În timpul Evului Mediu, zona a fost centrul cheie al culturii slavilor

estici, puternicul stat Rusia Kieveană formând baza identității ucrainene.
În urma fragmentării acesteia din secolul 13, teritoriul a fost disputat,
condus și împărțit de o varietate de puteri, precum Uniunea statală
polono-lituaniană, Austro-Ungaria, Imperiul Otoman și Rusia. O
republică cazacă s-a ridicat și a prosperat în timpul secolelor 17 și 18,
dar teritoriul ei a fost împărțit între Polonia și Imperiul Rus. După Al
Doilea Război Mondial, partea occidentală a Ucrainei a devenit parte a
Republicii Sovietice Socialiste Ucrainene și întreaga țară a devenit parte
a Uniunii Sovietice ca entitate statală unică. În 1991, Ucraina a obținut
independența de la Uniunea Sovietică ca urmare a destrămării sale la
sfârșitul Războiului Rece.

Etimologie
Numele "Ucraina" provine din termenul ukraina din slava veche
răsăriteană, termen ce înseamnă "la margine", "teritoriu de graniță" sau
"în teren". Este derivat din u ("lângă") și substantivul slav krai ("regat,
ținut").[4] Teritoriul și-a primit acest nume fiindcă în momentul invaziei
tătare din secolul al XIII-lea se afla în zona de frontieră a Rusiei
medievale.[4] A fost cunoscută (mai ales în perioada țaristă) și sub
numele de "Rusia Mică", prin contrast cu "Rusia Mare", când principatul
său medieval s-a separat de restul Rusiei, în urma invaziei tătare.[4] În
limba ucraineană kraina înseamnă "țară".

Istorie
Articol principal: Istoria Ucrainei.
Preistorie și istorie antică
Cele mai vechi așezări umane de pe teritoriul Ucrainei datează din
preajma anului 4500 î.Hr., perioada de înflorire a culturii Cucuteni, din
neolitic, într-o arie largă ce acoperă părți din Ucraina de astăzi, precum
și întreaga regiune Nipru-Nistru. În timpul epocii fierului, teritoriul a
fost locuit de cimerieni, sciți și sarmați.[5] Între 700 î.Hr. și 200 î.Hr. a
făcut parte din Sciția. Mai târziu, au fost fondate colonii grecești,
romane și bizantine, cum ar fi Tyras, Olbia și Hermonassa, începând cu
secolul al VI-lea î.Hr., pe malul nord-estic al Mării Negre, și care au
înflorit până în secolul al VI-lea d.Hr.. În secolul al VII-lea, estul
Ucrainei a făcut parte din statul bulgarilor. La sfârșitul acelui secol,
majoritatea triburilor bulgare au migrat în diferite direcții, iar teritoriul
locuit de ele a căzut în mâinile hazarilor.

Epoca de Aur a Kievului

Articol principal: Rusia Kieveană.

Hartă a Rusiei Kievene în secolul al XI-lea. În timpul Epocii de Aur a

Kievului, teritoriul Rusiei Kievene ocupa mare parte din Ucraina de
astăzi, precum și vestul Rusiei, Belarusului și estul Poloniei.
În secolul al IX-lea, mare parte din Ucraina de astăzi era populată de
ruși, care formaseră statul numit astăzi Rusia Kieveană. În secolele al X-
lea și al XI-lea, acest stat a devenit cel mai mare și mai puternic din
Europa.[6] În secolele care au urmat, acesta a pus bazele identității
naționale a ucrainenilor, precum și ale identităților altor popoare slave
răsăritene.[7] Kiev, capitala Ucrainei moderne, a devenit cel mai
important oraș al Rusiei. Conform Cronicii lui Nestor, elita rusă era
constituită, inițial, din varegii din Scandinavia. Varegii au fost, ulterior,
asimilați de populația slavă locală și au devenit parte din prima dinastie
rusă, dinastia Rurik.[7] Rusia Kieveană era compusă din câteva cnezate
(principate) guvernate de cnejii înrudiți din dinastia Rurik. Cnezatul
Kievului, cel mai prestigios și influent din toate principatele, a devenit
subiectul rivalităților între rurikizi, fiind premiul cel mai de preț în lupta
lor pentru putere.

Epoca de Aur a Rusiei Kievene a început cu domnia lui Vladimir cel

Mare (Volodîmîr, 980–1014), care a îndreptat Rusia spre creștinismul
bizantin. În timpul domniei fiului acestuia, Iaroslav cel Înțelept (1019–
1054), Rusia Kieveană a atins apogeul dezvoltării culturale și al forței
militare.[7] Aceasta a fost urmată de fragmentarea progresivă a statului,
importanța puterilor regionale crescând din nou. După o ultimă
revigorare, în timpul domniilor lui Vladimir Monomah (1113–1125) și a
fiului său Mstislav (1125–1132), Rusia Kieveană s-a divizat în
principate separate. Invazia mongolă din secolul al XIII-lea a devastat
Rusia Kieveană, Kievul fiind complet distrus în 1240.[8] Pe teritoriul
Ucrainei de azi, Rusia Kieveană a fost urmată de principatele Halici și
Volînia, care au fost unite, ulterior, sub numele de Halici-Volînia.

Dominația străină
Vezi și: Marele Ducat al Lituaniei, Uniunea statală polono-lituaniană și
Imperiul Rus.
În secolele ce au urmat invaziei mongole, mare parte din Ucraina a fost
controlată de Lituania (din secolul al XIV-lea) și, după Uniunea de la
Lublin (1569), de Polonia, după cum se vede în această hartă a Uniunii
Polono-Lituaniene din 1619.

"Răspunsul Cazacilor Zaporojeni către Sultanul Mehmed al IV-lea al

Imperiului Otoman." Pictură de Ilia Repin din 1880-1891.
La jumătatea secolului al XIV-lea, Halici-Volînia a fost supusă regelui
polon Casimir cel Mare, iar centrul fostei Rusii Kievene, inclusiv
Kievul, a fost preluat de Marele Ducat al Lituaniei, după Bătălia de pe
Râul Irpen. În urma Uniunii de la Krevo din 1386, o uniune dinastică
între Polonia și Lituania, mare parte din teritoriul Ucrainei de azi a fost
controlat de nobilii lituanieni rutenizați, în contextul apartenenței de
Marele Ducat al Lituaniei. În acest moment, termenii de Rutenia și
ruteni au devenit folosiți pe scară mai largă pentru a denumi regiunile
marginei (ocraina în limba slavă) de Est a Poloniei (Ucraina nu exista ca
stat) și oamenii ce le locuiau, ca versiuni latinizate ale cuvântului "rus'"
(ex. "rusini").[9]

După 1569, Uniunea de la Lublin a format Uniunea statală polono-

lituaniană. Mulți membri ai claselor superioare rutene s-au convertit la
catolicism, devenind confundabili cu nobilii poloni.[10] Astfel, mulți
dintre țăranii de rând, lipsiți de protectorii lor din rândurile nobilimii
rutene, au recurs la protecția cazacilor, care rămăseseră permanent
ortodocși și aveau tendința de a recurge la violență împotriva celor
percepuți de ei ca dușmani, în particular, împotriva statului polon și
reprezentanților acestuia.[11]
La jumătatea secolului al XVII-lea, a fost înființat un cvasistat militar
căzăcesc de către cazacii de la Nipru, locuit și de țăranii ruteni care
fugeau de iobăgie.[12] Polonia nu controla foarte bine acest teritoriu, dar
cazacii erau o forță utilă în luptele împotriva turcilor și, în unele
momente, cele două state erau aliate în campanii militare.[13] Totuși,
continuarea iobăgirii țăranilor de către nobilimea polonă și, mai
important, suprimarea Bisericii Ortodoxe i-au împins pe cazaci departe
de Polonia.[13] Aspirațiile lor erau de a avea reprezentare în Seimul
polon, recunoaștere a tradițiilor ortodoxe și creșterea treptată a prezenței
cazacilor în armată. Aceste aspirații au fost refuzate, cu vehemență, de
regii poloni. În cele din urmă, cazacii s-au aliat cu Rusia ortodoxă și cu
hoardele tătare (păgâne), decizie ce a condus, mai târziu, la decăderea
statului polono-lituanian[12] și la păstrarea creștinismului ortodox în
Ucraina.[14]

Hatmanatul Căzăcesc
În 1648 Bohdan Hmelnițki a condus cea mai mare răscoală căzăcească
împotriva Uniunii Polono-Lituaniene și împotriva regelui polon Ioan
Cazimir al II-lea.[15] Teritoriul de pe malul stâng al Niprului a fost
integrat în Rusia, sub forma Hatmanatului Cazac, în urma Tratatului de
la Pereiaslav, din 1654, și a războiului ruso-polonez ce i-a urmat. După
împărțirile Poloniei de la sfârșitul secolului al XVIII-lea (1772, 1793,
1795) între Prusia, Austria Habsburgică și Rusia, Galiția a fost preluată
de Austria, iar restul hatmanatului cazac a fost incorporat în Imperiul
Rus.

După moartea lui Hmelnițki, hatmanatul căzăcesc decade. Fiul lui

Bogdan, Iuri, a fost numit succesor, dar el nu a fost la fel de înțelept ca
tatăl său. După domnii fără sens, "ruina" hatmanatului căzăcesc este
eliminată de Ivan Mazepa. Hatmanatul a înflorit în timpul domniei sale,
în domeniul artistic, în special. Stilul arhitectural dezvoltat în timpul
mandatului său a fost numit „barocul ucrainean”. Izbucnind Marele
Război Nordic dintre Rusia și Suedia, el rupe alianța cazacilor ucraineni
cu rușii, aliindu-se cu Suedia. Victoria rușilor a pus capăt visului de
independență al lui Mazepa, independență pe care o promiseseră
suedezii, în schimbul ajutorului acordat de cazaci. După moartea lui
Kirilo Rozumovski, ultimul hatman, teritoriul căzăcesc (nu exista
noțiunea de "Ucraina" ca stat. Exista doar "Ocraina" sau "margine" a
Poloniei sau a Rusiei) intră sub stăpânirea rusă.

Ucraina rusă
În ciuda promisiunilor de autonomie a Hatmanatului căzăcesc (Galiția
trecuse la Imperiul Habsburgic) făcute cu ocazia Tratatului de la
Pereiaslav, cazacii și rutenii (rămași în stânga Niprului) nu au primit
niciodată libertățile și autonomia pe care le așteptau de la Imperiul Rus.
Totuși, în cadrul imperiului, cazacii și rutenii au ajuns să ocupe funcții
înalte în administrația de stat rusească și în Biserica Ortodoxă Rusă.

Mai târziu, regimul țarist a dus o politică de rusificare a teritoriilor

căzăcești și rutene, suprimând folosirea dialectelor căzăcești și rutene
(rusine) în tipărituri și în public (nu a existat noțiunea de limbă
"ucraineană" în sec. XVII-XIX).[16]

Primul Război Mondial și Revoluția Rusă

Articol principal: Războiul de Independență al Ucrainei.
Vezi și: Ucraina în timpul Primului Război Mondial, Războiul Civil Rus
și Ucraina după Revoluția Rusă.
Rutenii, rusinii și cazacii au intrat în Primul Război Mondial atât de
partea Puterilor Centrale (rutenii și rusinii din Galiția și Bucovina), sub
Austria, cât și de partea Antantei (cazacii), sub Rusia. În timpul
războiului, autoritățile austro-ungare au format Legiunea Ucraineană
(galițiană) (apar pentru prima oară noțiunile de "ucrainean" și
"ucraineană" la inițiativa contelui Stadion - șeful serviciilor secrete
austro-ungare din anii 1890-1916), alături de Legiunile Poloneze, pentru
a lupta împotriva Imperiului Rus. Aceste legiuni au stat la baza armatei
polone interbelice și a armatei galițiene ucrainene ce a luptat împotriva
bolșevicilor în perioada imediat următoare Primului Război Mondial
(1919–23). Cei suspectați de sentimente filo-ruse, în Austria, au fost
tratați dur. Până la 5.000 de susținători ai Imperiului Rus din Galiția au
fost închiși în lagărele de prizonieri de la Talerhof, Styria, și în fortăreața
Terezín (astăzi în Cehia).[17]

Soldați ai Armatei Populare Ucrainene

Odată cu prăbușirea imperiilor rus și austro-ungar, în urma Primului
Război Mondial și al Revoluției Ruse, a apărut o mișcare națională
ucraineană pentru independență. În perioada 1917–20, au apărut câteva
state ucrainene: Republica Populară Ucraineană, Hatmanatul,
Directoratul și Republica Sovietică Socialistă Ucraineană (probolșevică),
state ce au ocupat teritorii din fostul Imperiu Rus; de asemenea, pe fostul
teritoriu austro-ungar s-a format Republica Populară Vest-Ucraineană.
În mijlocul Războiului Civil Rus, s-a dezvoltat și o mișcare anarhistă
ucraineană, numită Armata Neagră, condusă de Nestor Mahno.[18]
Totuși, în urma înfrângerii Ucrainei de Vest în Războiul Polono-
Ucrainean, urmat de eșecul invaziei polone respinse de forțele ruse și
ucrainene pro-sovietice, Ucraina n-a putut să se unifice și să-și câștige
independența (chiar în acest text se arată că existau mai multe republici
ucrainene în perioada 1918-1920). În urma Păcii de la Riga, tratat
semnat de Rusia Sovietică, Ucraina Sovietică și Polonia, vestul Ucrainei
de azi (atunci nu exista un stat ucrainean unificat) a fost împărțit și
încorporat în Polonia, iar părțile centrale și estice au format RSS
Ucraineană, în martie 1919, care a devenit, ulterior, republică fondatoare
a URSS, în decembrie 1922.[19]

Ucraina Sovietică Interbelică

Revoluția care a adus la putere guvernul sovietic a devastat Ucraina. 1,5
milioane de oameni au murit și sute de mii și-au pierdut casele în urma
conflictelor. În condițiile acestea, guvernul sovietic a rămas flexibil în
anii 1920.[20] Astfel, cultura și limba ucraineană au avut o perioadă de
reviriment, iar ucrainizarea a devenit o implementare locală a politicii
sovietice de korenizație (adică indigenizare).[19] Bolșevicii au introdus
și asistența medicală universală, educație și asistență socială.[21]
Drepturile femeilor au fost recunoscute iar noile legi au căutat
eliminarea vechilor inegalități.[22] Majoritatea acestor politici au fost
anulate, însă, până la începutul anilor 1930, după ce Iosif Stalin și-a
consolidat, progresiv, puterea, devenind liderul de facto al Partidului
Comunist și dictator al Uniunii Sovietice.