Stewart Swerdlow

&
Peter Moon

MONTAUK – CONEXIUNEA
EXTRATERESTRĂ

Carte publicată de Peter Moon

Ilustraţii de Nina Anue
Copertă: Fluturele primordial

CUPRINS

Capitolul unu ......................................................................................................... 12

Experimentul Philadelphia ................................................................................ 12
Capitolul doi .......................................................................................................... 17
O copilărie ciudată ............................................................................................ 17
Capitolul trei ......................................................................................................... 23
Menajeria .......................................................................................................... 23
Capitolul patru ...................................................................................................... 33
Pubertatea ........................................................................................................ 33
Capitolul cinci ........................................................................................................ 38
Teroare la Montauk .......................................................................................... 38
Capitolul şase ........................................................................................................ 44
Peste ocean ....................................................................................................... 44
Capitolul şapte ...................................................................................................... 54
La Kibbutz .......................................................................................................... 54
Capitolul opt.......................................................................................................... 57
Siriusienii ........................................................................................................... 57
Capitolul nouă ....................................................................................................... 64
Flăcările gemene ............................................................................................... 64
Capitolul zece ........................................................................................................ 67
Căsătoria ........................................................................................................... 67
Capitolul unsprezece............................................................................................. 72
Fenomene ciudate ............................................................................................ 72
Capitolul doisprezece ............................................................................................ 78
Copiii mei .......................................................................................................... 78
Capitolul treisprezece ........................................................................................... 83
Recrutarea de către CIA .................................................................................... 83
Capitolul paisprezece ............................................................................................ 87
Risc de securitate .............................................................................................. 87
Capitolul cincisprezece.......................................................................................... 91
Îl cunosc pe Preston .......................................................................................... 91
Capitolul şaisprezece .......................................................................................... 102
În Caraibe ........................................................................................................ 102
Capitolul şaptesprezece ...................................................................................... 105
Revelaţia ......................................................................................................... 105
Capitolul optsprezece ......................................................................................... 111
Christos ........................................................................................................... 111
Capitolul nouăsprezece....................................................................................... 116
Agende politice ............................................................................................... 116
Capitolul douăzeci ............................................................................................... 121
Noi capacităţi .................................................................................................. 121
Capitolul douăzeci şi unu .................................................................................... 126
Sentinţa ........................................................................................................... 126
Capitolul douăzeci şi doi ..................................................................................... 131
Închisoarea ...................................................................................................... 131
Capitolul douăzeci şi trei ..................................................................................... 137
Eliberarea ........................................................................................................ 137
Capitolul douăzeci şi patru.................................................................................. 143
Viaţa merge mai departe ................................................................................ 143
Capitolul douăzeci şi cinci ................................................................................... 148
Janet ................................................................................................................ 148
Capitolul douăzeci şi şase ................................................................................... 156
Paradisul regăsit .............................................................................................. 156
Postfaţă ............................................................................................................... 159
De Peter Moon ................................................................................................ 159
Limbajul hiperspaţiului ....................................................................................... 162
De Stewart Swerdlow...................................................................................... 162
Anexă .................................................................................................................. 167
Glosar .................................................................................................................. 179

Viziunea artistului asupra prototipului fluturelui primordial care a

donat ADN pentru Proiectul Terra, pentru a crea pe pământ fiinţe
cunoscute sub numele de fluturi.
În partea dreaptă de sus a arcadei apare un simbol arhetipal care
semnifică deschiderea ADN-ului. Simbolul din partea stângă de sus
descrie perfecţiunea realităţii fizice. În acest desen, fluturele şi-a
amestecat ADN-ul cu cel al unei creaturi umane. Fluturii de pe
pământ monitorizează magnetismul planetei şi ştiu să îl modifice
astfel încât acesta să aibă un efect benefic asupra mediului.
 Pe măsură ce avansăm în noul mileniu, poveştile legate de răpiri
ale oamenilor de către extratereştri s-au înmulţit considerabil,
penetrând conştiinţa colectivă a umanităţii. Deşi s-a ajuns astfel la o
nouă viziune asupra condiţiei umane, foarte puţine asemenea
relatări sunt acceptate şi înţelese de cititorul mediu.
„Montauk: Conexiunea extraterestră” prezintă povestea
remarcabilă a lui Stewart Swerdlow, un medium înzestrat care a
cunoscut percepţiile extrasenzoriale încă de la naştere. Această
capacitate ieşită din comun l-a transformat pe Stewart într-un
veritabil magnet pentru supravegherea guvernamentală, în timp ce
structura lui genetică unică a atras diferite rase extraterestre, care
au încercat să-l folosească în funcţie de propriile lor interese. Aceste
planuri sinistre au scăpat de sub control după ce Stewart a început o
procedură de deprogramare împreună cu Preston Nichols, special
concepută pentru a-i curăţa memoria şi influenţele de control care
i-au fost inoculate în ea. Au urmat diferite ameninţări pentru
Stewart. În final, după ce acesta a refuzat în repetate rânduri să
întrerupă legăturile cu Nichols, a fost aruncat în închisoare. În pofida
acestor evenimente, adevărul a început treptat să iasă la iveală,
schimbându-i viaţa.
Înstrăinat de familie, Stewart a fost trimis la închisoare pe motiv
de fraudă financiară. Făcând eforturi supraomeneşti, el a reuşit în
cele din urmă, folosindu-se inclusiv de înzestrarea primită de la
Dumnezeu, să îşi reevalueze viaţa şi să scape de sub influenţa
diferitelor agenţii şi entităţi care au încercat să se folosească de el.
După ce a şters influenţele negative din memoria sa, Stewart a
început să îşi recupereze anumite amintiri cheie, scăpând de sub
controlul forţelor care au încercat să îl transforme într-un instrument,
aşa cum procedează cu întreaga umanitate. Aspectul cel mai uluitor
al incredibilei sale poveşti este însuşi faptul că doreşte să ne
împărtăşească tuturor această cunoaştere ieşită din comun.
Această carte este dedicată lui Janet Swerdlow, pentru
devoţiunea, tenacitatea, bunătatea şi iubirea ei necondiţionată. O
dedic de asemenea copiilor mei, care mi-au dăruit puterea şi
speranţa de a merge mai departe în timpul orelor mele cele mai
întunecate.

Chiar în timp ce scriu această introducere, viziunea umanităţii

asupra timpului şi spaţiului se schimbă radical. Considerat cândva
domeniul exclusiv al fizicienilor şi matematicienilor de geniu,
umanitatea a aflat că instituţiile şi universităţile sale „sacre” au
minţit în această privinţă. Ca să fim delicaţi, putem spune că au
interpretat greşit realitatea.
Din fericire (sau din nefericire), secretele timpului şi spaţiului nu
ne-au fost servite pe un platou de argint. Dimpotrivă, am învăţat
despre ele pe pielea noastră, ca nişte ucenici vrăjitori care încearcă
să-i fure maestrului său secretele cunoaşterii.
Magicianul care deţine aceste secrete nu doreşte să renunţe la
supremaţia sa! De aceea, suntem nevoiţi să ne descurcăm cu
puţinele informaţii care se scurg şi nu suntem lăsaţi să ne înscriem
la „Universitatea Controlului Conştiinţei asupra Timpului şi
Spaţiului”.
Cel mai mare secret al timpului şi spaţiului care a ajuns până la
noi este acela că aceste componente fundamentale ale dimensiunii
noastre fizice pot fi manipulate.
Această idee este încă nouă pentru savanţii convenţionali şi
pentru mas-media controlată direct. Manipularea conştiinţei este
cunoscută sub numele de „controlul minţii”, sintagmă pe care
principalele organe ale mas-mediei refuză în continuare să o
accepte.

Din păcate, orice formă de manipulare a aspectelor

spaţio-temporale este sinonimă cu o modificare în planul
conştiinţei, şi deci cu o formă de control al minţii.
Explicaţia este simplă: răspunsurile noastre la ideea de timp şi
de spaţiu sunt în mare măsură condiţionate. Puţini sunt cei care
pun la îndoială în mod serios şi conştient structura realităţii fizice
aşa cum o cunoaştem noi. Deşi, la prima vedere, vinovată de
această stare de lucruri pare să fie evoluţia naturii umane şi a
creierului oamenilor, lucrurile nu sunt chiar atât de simple. În
realitate, creierul uman este un computer perfect, capabil să îi
servească posesorului său ca un instrument în vederea atingerii
iluminării cosmice. Din păcate, această capacitate a sa a fost
scurtcircuitată la nivelul întregii umanităţi de diferiţi factori.
Printre aceştia am putea enumera: extratereştrii, preoţimea din
Antichitate, îndoctrinarea religioasă, găştile tinerilor şi programul
CIA de control al minţii cunoscut sub numele de MK-Ultra.
MK-Ultra nu este altceva decât o „modernizare” făcută cu
mijloacele secolului XX a unor tehnici străvechi, cum erau cele
folosite de gruparea medievală intitulată Asasinii, un cult provenit
din Orientul Mijlociu care îşi programa victimele să ucidă cu
ajutorul haşişului. După cel de-al Doilea Război Mondial, guvernul
a început să facă experimente cu drogurile de sinteză de genul
aşa-numitului „ser al adevărului”. Acest fapt este atestat de dovezi
şi nici măcar nu este negat deschis de către guvern. Tot ce au
încercat oficialii a fost să minimalizeze la maxim adevărata
semnificaţie a experimentelor făcute. Cărţile care descriu acest
subiect se limitează să vorbească despre tratamentul aplicat
prizonierilor de război, încercând să acrediteze ideea că aceste
metode au drept unic scop obţinerea secretelor militare de la
duşmani.
Din când în când, câte o abordare mai îndrăzneaţă încearcă să
investigheze potenţialul criminal al metodelor de control al minţii şi
posibilitatea transformării oamenilor în simpli roboţi programaţi.
Deşi reprezintă un pas în direcţia cea bună, această viziune nu
merge suficient de departe.

Dacă putem accepta premisa incontestabilă că diferiţi oameni

lipsiţi de scrupule au participat la proiectul guvernamental al
„serului adevărului”, faptele ne permit să alcătuim un scenariu din
ce în ce mai incredibil. Când un om este supus procedurii de
narcosinteză, subconştientul său poate fi accesat fără ca el să fie
conştient de acest lucru. De cele mai multe ori, el va spune
adevărul, răspunzând sincer la întrebările puse de anchetatori.
Ceea ce este şi mai remarcabil este faptul că el poate spune
adevărul despre anumite lucruri pe care nu le conştientizează în
stare de veghe. Din această perspectivă, el poate fi folosit ca
instrument de sondare a subconştientului colectiv.
Evident, orice cercetător curios şi serios nu se va limita să pună
întrebări referitoare exclusiv la secretele de război. El va profita de
prilej şi îi va pune subiectului întrebări legate de Dumnezeu, de
istoria evoluţiei şi de natura ultimă a realităţii. Cu siguranţă, unii
subiecţi supuşi narcosintezei se vor dovedi mai înzestraţi decât alţii
pentru acest tip de cercetare, aşa că se vor face un număr cât mai
mare de studii clinice. Folosind psihicul uman, cercetarea ar putea
avansa către zone neatinse vreodată până atunci de cunoaşterea
umană. De pildă, dacă supui un om ca Einstein unor experimente
cu serul adevărului, ai putea obţine informaţii extrem de
interesante referitoare la dilema universului. La un moment dat, un
investigator va fi tentat să afle principiile creaţiei care rămân
ascunse în faţa percepţiei noastre asupra „realităţii de zi cu zi”.
Orice om care pătrunde în aceste zone ascunse de control al
conştiinţei trăieşte practic ceea ce se numeşte o „iniţiere în
ocultism”.
Scenariul de mai sus este cât se poate de simplu şi nu îţi trebuie
altceva decât un banal simţ al logicii pentru a-l accepta. În ceea ce
priveşte istoria reală a acestui tip de cercetări, aceasta este o cu
totul altă chestiune. Din păcate, deşi s-a aflat câte ceva, partea cea
mai savuroasă a acestei istorii rămâne în continuare ascunsă. Ceea
ce ştim sigur este că prin anii 50 s-au făcut nenumărate
experimente cu LSD şi că a fost iniţiat un proiect de control al
minţii prin tortură, condus de dr. Ewen Cameron. O mare parte din
studiile referitoare la LSD s-au făcut sub conducerea dr. Timothy
Leary, un profesor de la Harvard, discreditat public prin anii 60.
Deşi Leary a pretins că s-a folosit de CIA pentru a obţine fondurile
necesare investigaţiilor sale, serviciile secrete s-au folosit la rândul
lor de el. Oricare ar fi adevărul, cert este că Leary a fost unul din cei
doi piloni ai Proiectului Monarch, un proiect de control al minţii
iniţiat şi condus în anii 50. Nu întâmplător, Leary şi colegii săi erau
cunoscuţi sub numele de „Băieţii Monarch”. Ulterior, evoluţia
proiectului de control al minţii a continuat în unitatea militară
dezafectată de la Camp Hero, în Montauk Point, New York.
Cele mai multe informaţii revelate public în legătură cu
cercetările făcute la Montauk au fost furnizate de Preston Nichols,
care a participat la acest proiect în calitate atât de anchetator cât şi
de victimă. Preston a scris mai multe cărţi pe acest subiect,
împreună cu mine. Am inclus în anexă o sinteză a operei sale,
pentru cei care nu au avut ocazia să le citească până acum. Între
altele, el a vorbit foarte mult de „băieţii din Montauk”, o expresie
generală care se referă la toţi cei programaţi din punct de vedere
mental prin intermediul psihicului lor sexual. Recent, el a început
să aplice această sintagmă inclusiv femeilor, pe care le numeşte
„fetele din Montauk”.
Cel mai tulburător este faptul că aceşti oameni programaţi sunt
foarte numeroşi. Numai în Long Island trăiesc probabil sute, şi
aceasta nu este decât o picătură într-un ocean. Tot mai mulţi
oameni atestă că au fost supuşi unor experimente ciudate de
control al minţii. Ei au amintiri fragmentate ale unor evenimente
cel puţin bizare. Vieţile lor sunt dovada cea mai vie a manipulării la
care au fost supuşi prin tehnici de control al minţii.
 Ajungem astfel la subiectul cărţii de faţă: un individ care a suferit
din cauza acestor experimente şi care a supravieţuit, putându-şi
spune povestea. Numele său este Stewart Swerdlow.

Am auzit pentru prima oară de Stewart Swerdlow în anul 1992,

când lucram încă la manuscrisul cărţii Proiectul Montauk:
Experimente legate de timp. Cel care mi-a povestit despre el a fost
Preston, care mi-a relatat nişte lucruri incredibile legate de
deprogramarea acestuia. Istoria era atât de neverosimilă încât am
ajuns chiar să mă întreb dacă Stewart există cu adevărat.
Mai târziu, am văzut o mărturie video a lui Stewart, în care
acesta povestea implicarea sa în experimentele de control al minţii,
din care o parte erau incluse în Proiectul Montauk. Cel puţin, m-am
convins că personajul era real.
Următorul eveniment legat de Stewart pe care l-am aflat a fost
încarcerarea lui, în circumstanţe dintre cele mai bizare. După ce a
început să lucreze cu Preston Nichols, în încercarea de a-şi
recupera memoria, guvernul l-a acuzat de crime pe care nu-şi
amintea să le fi comis. Fiind controlor financiar, numele său apărea
pe cecuri emise cu cunoştinţa angajaţilor săi. Acuzaţia era de
fraudă financiară, dar adevărata sa crimă era trădarea.
După emiterea acestor acuzaţii, am auzit că Geraldo Rivera urma
să facă o emisiune de televiziune pe tema răpirilor de către
extratereştri, avându-l drept invitat principal pe Stewart. În ultima
clipă, Stewart a anulat participarea sa la emisiune, căci fusese
ameninţat că i se va spori pedeapsa cu închisoarea dacă va apărea
pe post.
Deşi nu a apărut la televiziune, Stewart a primit o sentinţă foarte
grea. Judecătorul părea să-l simpatizeze şi să creadă sincer că
vinovăţia lui era limitată, dar a declarat că nu avea de ales şi că
aceasta era cea mai mică pedeapsă pe care i-o putea da, potrivit
legislaţiei în vigoare. Stewart a fost condamnat la trei ani de
închisoare.
După ce a fost închis, am început să scriu O nouă vizită la
Montauk. Scopul acestei cărţi era să demonstrez cu argumente că
Proiectul Montauk a existat cu adevărat. Existau diferite dovezi în
această direcţie, dar trebuia să fac cercetări.
Implicarea lui Stewart a devenit evidentă după ce am primit un
telefon de la o femeie pe care o voi numi Elaine Donald. Stewart face
referire la ea în această carte, numind-o femeia cu accent de
Brooklyn. Elaine m-a rugat să îi fac o vizită şi să discut despre
Stewart cu ea. A adăugat că nu-mi putea spune nimic concret la
telefon. Când i-am relatat lui Preston de această conversaţie, mi-a
spus că Elaine era un medium care colabora cu FBI. Altfel spus,
făcea lecturi psihice, spunându-le oamenilor că îi va căuta ea ca să
le comunice rezultatele. Între timp, îi verifica şi le consulta dosarul
FBI printr-un contact pe care îl avea la agenţie. Aşa cum bănuiţi,
aceste dosare nu se referă în nici un caz la cazuri criminale. Se
crede că există dosare ascunse pentru fiecare american, de care se
foloseşte guvernul atunci când are nevoie. Poate că nici nu sunt
deţinute de FBI, ci chiar de CIA. Nu ştiu nici astăzi dacă Preston a
avut dreptate, dar m-am convins de un lucru: Elaine face
într-adevăr lecturi psihice după investigarea clientului, spunându-i
că revine ea pentru a-i comunica rezultatele.
Elaine era absolut convinsă că Stewart nu avea nimic de-a face
cu Proiectul Montauk şi că toate relele i s-au tras de la ideile pe care
i le-a băgat în cap Preston. Mi s-a prezentat ca o prietenă personală
a lui Stewart. Mi s-a părut absurd că m-a făcut să bat atâta cale,
cerându-mi să o cred pur şi simplu pe cuvânt. Erau eu însumi
destul de sceptic în ceea ce îl priveşte pe Stewart, dar cuvintele ei
m-au convins că se petrece ceva ciudat. Totul a devenit şi mai
ciudat când i-a dat un telefon unei prietene din Massachussetts, pe
care o voi numi Mary Snodgrass. Aceasta a încercat la rândul ei să
mă convingă de faptul că Stewart nu era implicat în Proiectul
Montauk. Comentariile acestei femei erau încă şi mai absurde.
Când mi-a spus că Stewart a negat orice implicare în Proiectul
Montauk după ce a fost închis, i-am prezentat o contra-teorie. I-am
spus că nu putem fi siguri că nu a fost programat din nou în
închisoare. M-a asigurat că nu era cazul, aducându-mi ca dovadă
supremă faptul că ştia acest lucru chiar de la paznicii închisorii.
Era ca şi cum aş fi ascultat jurământul unei vulpi care spunea că
găinile sunt bine încuiate şi că sunt în siguranţă. Culmea este că
femeia chiar se aştepta ca eu să o cred. Probabil mă credea cam
tâmpit. Mai târziu, Preston mi-a spus că Mary Snodgrass făcea
parte din Aquarius Group, o grupare afiliată la CIA. Când Mary a
citit relatarea mea referitoare la ea din cartea O nouă vizită la
Montauk, s-a supărat, deşi am prezentat-o fără nici o exagerare.
Am discutat despre toate aceste lucruri cu Preston şi ne-am
consultat dacă pot fi incluse în carte. Am decis de comun acord că
cel mai bine ar fi să îi scriem lui Stewart şi să îi cerem acordul.
După câteva săptămâni, am primit de la el o scrisoare bătută la
maşină, în care nega că ar fi participat vreodată la Proiectul
Montauk şi denunţa colaborarea cu Preston. La prima vedere,
părea un simplu răspuns negativ.
Ceea ce nu ştiam la vremea respectivă era faptul că înainte de a fi
închis, Stewart făcuse un jurământ în care atesta că era de partea
lui Preston în revelarea Proiectului Montauk şi că nu va da
niciodată înapoi. A instituit chiar un cod secret: orice scrisoare pe
care urma să i-o trimită lui Preston din închisoare, bătută la
maşină, nu va descrie adevăratele sale intenţii, ci va fi scrisă sub
influenţa anchetatorilor. Scrisoarea nu trebuia considerată
autentică decât dacă era scrisă de mână.
Dat fiind că scrisoarea primită îmi era adresată mie, nu lui
Preston, nu eram absolut sigur dacă regula se aplica şi în acest caz.
De aceea, Preston a luat decizia să folosim un nume fictiv pentru a-l
descrie pe Stewart. Numele pe care l-am ales şi sub care apare în O
nouă vizită la Montauk este Stan Campbell.
Nu l-am întâlnit personal pe Stewart decât pe data de 12 august
1996, când am făcut împreună o excursie la Montauk Point. De la
bun început, mi-a cerut opinia în legătură cu Elaine Donald. Când
i-am spus că impresia mea în legătură cu ea era negativă, mi-a
confirmat că nu nici el avea încredere în ea şi că femeia nu a
acţionat în interesul lui. A vorbit în aceiaşi termeni şi în legătură cu
Mary Snodgrass, spunându-mi că aceasta manipulează oamenii şi
că ea a fost aceea care i-a dictat cuvânt cu cuvânt scrisoarea pe
care mi-a trimis-o din închisoare. Nici unul din cuvintele scrise aici
nu i-a aparţinut personal. Nu a făcut decât să se conformeze,
pentru a fi considerat un „prizonier model”. A adăugat că are să-mi
spună foarte multe lucruri interesante. Cel mai important lucru era
acela că s-au făcut eforturi concertate pentru a minimaliza ideea că
experienţele prin care a trecut aveau ceva de-a face cu proiectul de
control al minţii de la Montauk.
Aşa l-am cunoscut pe Stewart Swerdlow. Întreaga sa existenţă
părea să aibă de-a face cu infrastructura proiectului
guvernamental de control al minţii. Cartea de faţă va descrie de
asemenea felul în care i-a cunoscut el pe Duncan Cameron, Preston
Nichols şi Al Bielek. Înainte de a-i da cuvântul, aş mai dori să adaug
ceva interesant în legătură cu Stewart.
Înainte de a-l întâlni, Duncan mi l-a descris pe Stewart ca fiind
mai avansat psihic decât el. Ca să folosesc propria sa terminologie
metafizică, Duncan susţine că marea majoritate a oamenilor sunt
„de ordinul şapte”, ceea ce înseamnă că au o structură aurică în
formă de salată, alcătuită din şapte straturi suprapuse, cu şapte
frecvenţe de vibraţie diferite ale câmpului magnetic, concentrate în
şapte nuclee (chakra-e), etc. Duncan mi-a spus că el este „de
ordinul paisprezece”, având o aură cu dublă structură (14 straturi
succesive, etc.). În viziunea lui, Stewart este „de ordinul 21”, având
o triplă structură aurică.
Duncan mi-a explicat că cei care aparţin acestei din urmă
categorii reprezintă interferenţe ale unor alte dimensiuni
superioare în realitatea noastră fizică. Acest lucru explică anumite
fenomene ciudate sau paranormale despre care auzim, citim, sau
chiar le experimentăm noi înşine. Ideea este că întreaga realitate
manifestă este rezultatul unei conştiinţe a priori, care a creat
materia, energia, timpul şi spaţiul.
Dacă cei care se ascund în spatele experimentelor legate de
controlul minţii se aflau în căutarea unui subiect ideal pentru
explorarea dimensiunilor ascunse ale subconştientului colectiv, cu
siguranţă Stewart era candidatul perfect. Experienţele prin care a
trecut demonstrează din plin acest lucru. Aceasta este perspectiva
din care ar trebui să citiţi această carte. Chiar dacă nu toate
experienţele prin care a trecut Stewart s-au petrecut în realitatea
fizică, putând fi dovedite ştiinţific, majoritatea au lăsat totuşi urme
incontestabile, care pot fi verificate cu rigoare. Dar cel mai
important mi se pare faptul că el este un individ extrem de
inteligent şi de înzestrat, cu o capacitate uluitoare de a pătrunde în
domeniul subconştientului. Povestea sa incredibilă ne oferă o
perspectivă nouă asupra secretelor extraterestre, dar şi asupra
conştiinţei care stă la baza lor. Încă şi mai important este faptul că
doreşte să ne împărtăşească tuturor această cunoaştere.

Capitolul unu
Experimentul Philadelphia
La bordul navei din oţel, marinarii îşi vedeau agitaţi de treabă,
emoţionaţi şi îngrijoraţi. Li se spusese că vor face parte dintr-un
exerciţiu secret, care va fi decisiv pentru rezultatul războiului
dintre Europa şi Asia. Unii erau voluntari, alţii fuseseră
consemnaţi. Tuturor li s-a spus că dacă vor avea succes, vor intra
în istorie ca cei care au salvat America şi lumea întreagă.
Ancorată în port, ascunsă ochilor curioşi, nava era monitorizată
de toate celelalte vase din baza navală. Numeroşi ingineri şi savanţi
lucrau cu înfrigurare pentru a finaliza conexiunile unui echipament
cât se poate de ciudat, situat în centrul de control de pe puntea
superioară. Un al doilea centru de control, situat pe uscat, în
imediata apropiere, era plin cu observatori ştiinţifici proveniţi din
eşaloanele superioare ale guvernului. Comunicarea între cele două
centre nu înceta nici o clipă.
Johannes von Grüber a urcat fără zgomot pe navă şi s-a
îndreptat direct către centrul de control, în care echipamentul era
în sfârşit pregătit. El i-a observat pe tinerii marinari care îşi vedeau
de treabă la posturile lor, în aşteptarea evenimentului care urma să
se producă. „Dacă ar şti care este adevărata misiune a acestei nave,
s-ar gândi de două ori înainte să rămână la bord, şi-a spus el. În
întreaga istorie a umanităţii nu s-a încercat niciodată până acum
un asemenea experiment, la o scară atât de mare şi cu fiinţe vii.
Sper ca Tesla să aibă dreptate, căci altminteri se va dezlănţui
iadul… la propriu!”
Şi-a amintit apoi subit de călătoria care l-a adus în America.
Fusese un drum lent şi obositor. Ca ofiţer de rang înalt decorat în
Primul Război Mondial, von Grüber avea acces la multe surse de
obţinere a unor documente false. Acestea i-au permis să
călătorească în vara anului 1943, mai întâi în Elveţia, pentru a se
întâlni cu câţiva indivizi foarte secretoşi, apoi în Spania, cu avionul,
apoi în Portugalia, şi în cele din urmă în Statele Unite. Misiunea sa
era personală, fiind considerată de o importanţă extremă de toate
puterile care se ascundeau în culisele istoriei. Această călătorie era
atât de secretă încât nici chiar rudele şi prietenii săi apropiaţi nu
ştiau de ea. Dacă misiunea sa ar fi dat greş, tuturor li s-ar fi spus că
a căzut în război.
Nu mai avea însă uniforma de ofiţer al celui de-al Treilea Reich. O
privire aruncată noii sale uniforme americane, de culoare kaki, cu
cizme negre, l-a readus subit la realitate. Implicaţiile
experimentului erau tot ce îl interesa la acel moment. În testele
anterioare, obiecte de dimensiuni mici deveniseră invizibile timp de
câteva secunde. Ce-i drept, nu toate animalele de laborator supuse
testelor s-au întors la faza vizibilă, dar se presupunea că aceste
erori au fost corectate. Mai întâi, oamenii de ştiinţă urmau să facă
nava USS Eldridge complet invizibilă, iar apoi trebuiau să o readucă
la starea normală. În continuare, ar fi trebuit să transporte pur şi
simplu nava, cu tot cu echipaj, într-o locaţie diferită – probabil în
Norfolk Harbor. O asemenea realizare ar fi eliminat definitiv
războiul de pe pământ, căci cei care ar fi controlat această
tehnologie ar fi devenit invincibili. Principalele guverne ale lumii –
cele din Statele Unite, Germania, Marea Britanie, Rusia şi Franţa –
s-ar fi unit între ele pentru a elimina puterile mai mici şi rasele care
le incomodau. Intenţia lor era să trimită apoi armate vaste
pretutindeni în univers. Noul guvern mondial ar fi domnit astfel
asupra întregului univers! Pentru un asemenea obiectiv, Reich-ul
era dispus chiar să se alieze cu Statele Unite. Datorită contactelor
guvernului german cu anumiţi „vizitatori”, şi Statele Unite erau
dispuse să lase deoparte diferenţele ideologice.
Fiecare parte credea că, în final, va ajunge să controleze întregul
plan.
La momentul stabilit, echipamentul a fost pornit, mai întâi la
putere mică.
După ce piesele au intrat în vibraţie, luminile de pe navă şi de la
centrul terestru au început clipească. Totul a fost scufundat într-o
lumină verde. Johannes a simţit un fior de gheaţă de-a lungul
coloanei vertebrale şi senzaţia că i se face greaţă. A continuat să
privească, în timp ce cei de la bază transmiteau ordine să crească
puterea la nivelul maxim, pentru a încheia astfel experimentul.
Sistemul de comunicare cu nava a transmis un semnal de alertă,
cerându-le tuturor să rămână pe poziţii până la încheierea
experimentului.
Oamenii de ştiinţă de la sol priveau scânteile electrice care ieşeau
din navă.
Aceasta a căpătat culoarea galben muştar, apoi verde strălucitor,
şi în final, chiar înainte să dispară în hiperspaţiu, o nuanţă
albastru electric. În acel moment, camerele de luat vederi de la sol
au înregistrat două obiecte zburătoare neidentificate, care pluteau
deasupra navei. Odată cu dispariţia acesteia din câmpul vizual, au
dispărut şi ele.

La bordul navei Eldridge, von Grüber a simţit cum întregul corp îi

este străbătut de valuri intense de energie. Deşi continua să simtă
podeaua sub picioare, avea senzaţia că se prăbuşeşte. În jur vedea
culori albastre, verzi şi violete. În aer se auzea un zgomot puternic,
un fel de vâjâit ca de transformator. Întreaga navă a căpătat o
aparenţă de vis. Oamenii din jurul său ţipau şi se văitau. Însăşi
structura de metal a navei părea că vălureşte, ca şi cum ar fi făcut
parte din ocean. În final, Johannes a renunţat la gândurile sale şi a
privit cu atenţie în jur. I-a văzut pe unii membri ai echipajului
alergând şi pe alţii dând ordine, cu vocile bolborosite, ca şi cum s-ar
fi aflat sub apă. Acele aparatelor de pe panourile de comandă o
luaseră razna, rotindu-se în toate direcţiile. Încet, Johannes a ieşit
din cabina de comandă.
A privit către ţărm şi a rămas şocat. Portul dispăruse. În locul lui
a văzut impulsuri electrice, câmpuri energetice care pulsau în tot
felul de culori, lumini care se roteau şi două nave ciudate care
pluteau în apropiere. Von Grüber i-a văzut pe marinari strigând şi
sărind peste bord. Le-a strigat să se oprească, dar fie nu l-au auzit,
fie nu i-au acordat nici o atenţie. De îndată ce treceau de bord,
corpurile oamenilor păreau să se dizolve în curenţii energetici.
S-a uitat înapoi, către camera de control, şi a văzut oameni
încercând să distrugă cu ciocanele echipamentul. A asistat inclusiv
la imaginea oribilă a unor marinari dizolvându-se parţial în
structurile de metal ale navei, ca şi cum totul îşi pierduse
soliditatea. În jur nu mai exista decât energie fluidă. Imaginea era
atât de înspăimântătoare încât însuşi Johannes a intrat în panică.
Dacă rămânea pe punte, nava ar fi putut exploda sau s-ar fi putut
transforma în energie. Dacă sărea peste bord, ar fi încetat să existe.
Prin minte i-au trecut imagini cu soţia şi cu copiii săi. S-au
succedat apoi gânduri cu superiorii săi din organizaţiile secrete.
Aceştia nu i-au spus niciodată că s-ar putea întâmpla aşa ceva. La
naiba cu cauza lor şi cu acest experiment nebunesc. Drept care, s-a
aruncat el însuşi peste bord.
La început, i s-a părut că zboară rapid prin aer. În jur se auzeau
zgomote: un bâzâit puternic însoţit de păcănituri. Lui Johannes i-a
trecut prin cap că poate aceasta este moartea. O stare de pace
intensă a coborât asupra lui şi nu şi-a mai simţit corpul.
Nu au rămas decât senzaţiile electrice. A început să audă
zgomote ca de sonerie în urechi. Pe măsură ce acestea deveneau
mai puternice, a simţit o presiune puternică, iar corpul său a
început să capete din nou formă. Fiecare celulă a trupului părea să
fie în vibraţie. Culorile au devenit din ce în ce mai cenuşii şi a simţit
ceva solid sub picioare. Din ceaţa cenuşie care îl înconjura au
început să apară forme şi culori naturale.
Ameţit şi confuz, Johannes nu ştia unde se află. A văzut în jur o
apă întunecată, înconjurată de stânci şi de pietre. Privind în jos,
şi-a dat seama că se află într-un fel de peşteră făcută de om, chiar
în peretele stâncos de pe malul apei. Deşi era bine luminată, nu se
vedea nici un fel de instalaţie de iluminat.
Subit, de el s-au apropiat trei persoane. Una purta o uniformă
militară albastră, cu însemnele SUA. Celelalte erau două fiinţe mici
şi cenuşii, cu ochii mari.
Acestea i-au fluturat prin faţă nişte baghete lungi, confecţionate
dintr-un material metalic. Văzându-le, lui Johannes i-a venit să
ţipe, dar din gură nu i-a ieşit nici un sunet. Nu se putea mişca, şi
totuşi a început să le urmeze de-a lungul unor scări sculptate în
stâncă, care conduceau undeva în sus. În mintea sa s-a auzit o
voce, care îi repeta continuu: „Nu-ţi fie teamă. Urmează-ne”. Omul
îmbrăcat în uniformă militară le urma la rândul lui.
Al doilea lucru pe care şi l-a amintit Johannes a fost o cameră
întunecată plină cu echipament. Fiinţele l-au aşezat pe un scaun,
i-au prins corpul cu curele şi i-au fixat capul pe un fel de suport.
Speriat, era incapabil să vorbească sau să se mişte.
După câteva ore, de el s-a apropiat un om îndesat şi mic de
statură, îmbrăcat într-o salopetă verde, care i s-a adresat în
germană:
—Înţelegem că ţi-e frică, dar această senzaţie va dispărea în
curând. Te afli într-o bază subterană americană. Locaţia precisă nu
este importantă pentru tine acum. Ai ajuns aici din greşeală, dar
vom avea grijă să corectăm acest lucru.
Subit, poate din cauza şocului, Johannes şi-a recăpătat glasul.
El a început să vorbească, rostind greu cuvintele:
—Unde mă aflu, vă rog?
—Acest lucru nu este important pentru tine.
—Vă rog, lăsaţi-mă să mă întorc la familia mea. Vă spun tot ce
doriţi să aflaţi.
—Familia ta a murit. Suntem în anul 1960. Tot ce cunoşti a
dispărut. Germania a pierdut războiul şi toţi superiorii tăi au fost
executaţi.
Johannes şi-a închis ochii şi a gemut. Cu siguranţă, trăia un
coşmar îngrozitor. Din păcate, coşmarul a continuat, devenind
chiar mai ameninţător odată cu apariţia unei fiinţe înalte, fără păr,
cu ochii mari, albaştri, care i-a luat locul omului scund. Avea o
înălţime de aproximativ 2,30 metri. Era foarte suplă, avea bărbia
ascuţită şi pielea extraordinar de albă. Creatura nu i-a vorbit, dar i
s-a adresat telepatic, direct în mintea sa.
—Nu te teme. Te vom trimite într-un loc unde te vei simţi mai
bine.
În continuare, creatura a atins nişte butoane pe un panou de
control. Prin corpul lui von Grüber au trecut curenţi electrici cu o
intensitate ce părea să depăşească câteva mii de volţi. A intrat în
convulsii violente, după care s-a liniştit. A simţit cum alunecă
printr-un tunel de lumină, la capătul căruia a fost întâmpinat de
nişte fiinţe angelice, absolut minunate, care i-au strâns mâinile. A
urmat o recapitulare a vieţii sale, şi-a adus aminte de vieţile
anterioare şi a simţit un regret profund pentru faptele rele pe care
le-a făcut, dar şi o mare fericire pentru cele bune. I s-a spus apoi că
trebuie să încheie o misiune importantă pe pământ. I s-a arătat o
femeie care năştea într-un spital recent construit. Până să-şi dea
seama ce se întâmplă, s-a trezit din nou în tunelul de lumină,
îndreptându-se în viteză către femeie.

Capitolul doi
O copilărie ciudată
Eleanor a reuşit să dea naştere primului ei copil ceva mai târziu
decât anticipase. Ajunsă la spital, a aşteptat multe ore, văitându-se
de durere, în timp ce alte femei care veniseră după ea năşteau una
după alta. Îngrijorat, medicul a început să o consulte. I-a spus că
trebuie să i se facă o operaţie de cezariană pentru ca pruncul să se
poată naşte, căci canalul prin care copilul ar fi trebuit să iasă la
lumină era complet blocat. Medicul se afla într-o adevărată stare de
şoc, întrebându-se cum a putut fi conceput copilul în aceste
condiţii! Părea un veritabil miracol. Eleanor a fost transportată
într-o altă aripă a spitalului, încă nedeschisă pentru public. Deşi
era începutul lui noiembrie, sistemul de încălzire nu fusese încă
instalat. Din fericire, chiar în ziua respectivă s-a întâmplat ca un
specialist în domeniul naşterilor să viziteze spitalul. Acest medic
urma să îl asiste pe doctorul ei în timpul operaţiei. Fiind atât de
frig, femeia s-a simţit recunoscătoare când totul s-a terminat.
Întrucât gâtul copilului era prins cumva în jurul osului pubian al
mamei, medicii au fost nevoiţi să folosească forcepsul,
deconectându-i cu atenţie capul. Au fost nevoiţi să-l extragă apoi
prin canalul recent creat prin mijloace chirurgicale. Când am
apărut în sfârşit pe lume, la data de 5 noiembrie 1956, eram plin de
vânătăi. Aveam o greutate de 4,5 kilograme.
Fratele bunicului meu a fost primul preşedinte al Uniunii
Sovietice, Yakov Sverdlov. A fost un mare orator şi unul din
principalii lideri ai mişcării bolşevice care tocmai lua naştere. Pe
vremea când ţarul Nicolai se mai afla încă la putere, el l-a
întemniţat pe Yakov în Siberia, în încercarea de a înăbuşi din faşă
noua mişcare.
Acolo, a fost coleg de celulă cu Stalin. Din cauza acestei
nedreptăţi, Yakov a căpătat o mare ură împotriva ţarului şi a
sistemului pe care îl reprezenta. Mai târziu, când familia imperială
a fost pusă sub arest în oraşul Ekaterinburg din Munţii Urali,
Yakov a ordonat executarea ţarului şi a familiei sale. În semn de
recunoştinţă, noul guvern comunist a numit oraşul în care au fost
executaţi aceştia Sverdlovsk. Aici s-a născut, între altele, actualul
lider rus, Boris Yelţîn. Ucraina, o ţară care şi-a recăpătat de curând
independenţa, şi-a numit la rândul ei un oraş (din partea de răsărit
a ţării) Sverdlovsk. În Moscova există chiar un cartier numit
Sverdlov.
Bunicul meu a fost cel care a fondat Partidul Comunist din
Statele Unite, prin anii 30. În timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, oficialităţile americane erau convinse că mama tatălui
meu era spioană a URSS în Europa, împotriva germanilor.
Când m-am născut eu, tata tocmai părăsise armata, după ce
lucrase la anumite proiecte secrete de mare importanţă pentru
guvern, undeva prin sud-vestul ţării.
Înainte de a fi fost angajat să lucreze la aceste proiecte secrete,
fusese supus de militari unor interogatorii extinse. M-am întrebat
de multe ori de ce l-au ales pe el. Acum îmi dau seama că, fiind un
inginer de geniu, guvernul dorea să se asigure de loialitatea lui.
Tata nu vorbeşte niciodată despre părinţii săi sau de familia din
care provine. Am adunat cea mai mare parte din informaţiile pe
care le-am cules în legătură cu unchiul meu dinspre bunic, Yakov
Sverdlov, citind cărţile de istorie rusă.
Mama este o femeie foarte drăguţă, generoasă, plină de bunătate
şi foarte devotată familiei sale. Bunica mea (mama ei) a colindat
prin toată Europa Centrală însoţind caravanele de ţigani. Pe când
era doar o fetiţă mică din Austria, ea se juca odată cu nişte veri,
când a privit în sus şi a văzut imaginea unui bărbat care arăta exact
ca şi Cavalerul de Spade din cărţile de joc. Le-a spus imediat verilor
să privească în sus, dar aceştia au căzut ca seceraţi la pământ. La
scurt timp după acest incident, bunica a fost trimisă la rudele ei din
America. În mod incredibil, aproape un secol mai târziu am fost
implicat într-un grup guvernamental alcătuit din indivizi care
încercau să înţeleagă semnificaţia unui anumit mesaj primit din
hiperspaţiu. Primit de undeva din afara pământului, acest mesaj
nu reprezenta altceva decât imaginea unei fiinţe care semăna cu
Cavalerul de Spade!
Pe vremea când eram copil, vedeam spiritele celor morţi
bântuind prin apartamentele altor oameni. În urechi auzeam tot
timpul un ţiuit. Prin faţa ochilor deschişi îmi treceau lumini
colorate şi aveam viziuni ale unor scene din viitor care se adevereau
de fiecare dată. Din cauza coşmarurilor continue pe care le aveam,
părinţii mei petreceau mai mult timp la mine în cameră decât în
propriul lor pat. Am fost un copil ciudat şi plângăcios. Deşi eram
foarte bun la şcoală, aceasta mi s-a părut mult sub nivelul meu şi
foarte plictisitoare. De regulă, stăteam acasă pretinzând că sunt
bolnav şi mă distram cu tot felul de jocuri psihice şi mentale. Nu
aveam practic nici un prieten. Copiii de vârsta mea mi se păreau
naivi şi stupizi. În locul lor, preferam compania adulţilor, îndeosebi
a celor mai vârstnici. Dintr-un motiv sau altul, îmi plăcea să ascult
poveşti de demult, în special din anii 30-40. Eram nebun după
filmele de război, dar mi-era ruşine să îmi declar simpatia faţă de
nemţi, din cauza originii mele evreieşti. La fel de interesantă era şi
simpatia mea pentru indieni atunci când urmăream un western.
În coşmarurile mele din copilărie aveam deseori vise cu
extratereştri. După ce mă capturau şi mă examinau, aceştia mă
îndoctrinau, alimentându-mi mintea cu cantităţi uriaşe de
informaţii. Deşi mă temeam de ei, îmi plăceau filmele de
science-fiction cu extratereştri şi ţineam întotdeauna cu ei. Sunt
convins că psihoterapeuţii care citesc aceste rânduri cred că şi-ar
putea da doctoratul cu mine. Diagnosticul standard ar fi fost
probabil un abuz în copilărie, care a provocat acele stări de teamă şi
de mânie care ieşeau la suprafaţa minţii prin intermediul
coşmarurilor. Dincolo de aceste aparenţe, am fost examinat de
patru terapeuţi diferiţi, care m-au declarat absolut sănătos,
stabilind că nu am fost victima unui abuz.
Îmi place să afirm că nu am avut niciodată copilărie, că m-am
născut direct ca adult. Nu m-am simţit niciodată copil, nu mi-am
dorit să particip la jocurile celor de vârsta mea, să mă duc la
petreceri sau să fac toate acele lucruri pe care le fac copiii.
Ori de câte ori încercam să le explic altora experienţele mele din
timpul zilelor, dar mai ales al nopţilor, aceştia mă luau peste picior,
spunându-mi că doar mi le imaginez.
După o vreme, m-am închis în mine şi am devenit un băieţel
nefericit şi foarte introvertit. Profesorii notau pe fişele lor în dreptul
numelui meu: „Foarte inteligent, dar nu zâmbeşte niciodată”. Dar
eu gândeam: „De ce aş zâmbi când ştiu ce lucruri îngrozitoare se
vor întâmpla pe acest pământ?”
În copilărie am avut probleme cu văzul şi auzul. Deşi mi-au făcut
analize, medicii nu au găsit nici o boală. Mi-au dat oricum ochelari
de vedere şi au încercat să-mi îmbunătăţească starea de sănătate
extirpându-mi amigdalele şi adenoizii. Din păcate, nu au avut
succes. Chiar şi la ora actuală am probleme cu aceste două simţuri.
În schimb, văd aurele şi simbolurile arhetipale care emană din
structurile subconştiente ale oamenilor. De asemenea, aud tot felul
de zgomote subtile.
Cele mai negre coşmaruri pe care le-am avut în copilărie au fost
întotdeauna legate de „răpirea mea de către extratereştri”. La ora
actuală ştiu că doar puţine din acele experienţe au fost reale, în
timp ce celelalte nu erau decât experienţe în hiperspaţiu, multe
dintre ele fiind generate de experimentele guvernului. Îmi mai
amintesc încă foarte bine teroarea pe care o simţeam atunci când
eram răpit din patul meu în mijlocul nopţii de nişte fiinţe mici,
îmbrăcate cu nişte combinezoane închise la culoare şi care nu
rosteau niciodată cuvintele cu voce tare.
Copil fiind, mă temeam să mă duc seara la culcare, speriat să nu
fiu răpit din nou, de data aceasta pentru totdeauna, pentru a-mi
face acele operaţii dureroase pe corp. Îmi spuneau întotdeauna că
sunt înrudit cu ei şi că va veni o vreme când mă vor păstra pentru
totdeauna. Deşi nu-mi păsa în mod deosebit de planeta pământ şi
de populaţia crudă care trăia pe ea, îmi iubeam totuşi familia şi nu
doream să o părăsesc.
Îmi amintesc şi acum cât de insistent le rugam pe acele fiinţe să
îmi dea drumul. În cele din urmă, o făceau, dar asta nu mă făcea să
capăt mai multă încredere în ele.
Ori de câte ori mă răpeau, îmi era foarte frig. Deşi am avut
nenumărate experienţe de acest fel, nu pot spune cu siguranţă
dacă mă aflam la bordul unei nave spaţiale, cu excepţia a două
cazuri când am văzut că nu mă mai aflam pe pământ.
Complet lipsite de inimă şi de emoţii, acele fiinţe îşi făceau
testele, fără să le pese în vreun fel de mine, după care îmi dădeau
drumul. Îmi amintesc că de câteva ori am coborât rapid cu un
ascensor. Când am ajuns la destinaţie, am văzut inclusiv oameni
îmbrăcaţi în uniforme de culoare albastru închis, fără ecusoane.
Unii dintre ei erau înarmaţi. Alţii conduceau diferiţi copii sau adulţi
către o încăpere sau alta din respectivul complex. Nu existau
nicăieri ferestre. Pereţii şi podelele erau netede şi perfect şlefuite.
Vehicule de dimensiuni mici se plimbau silenţios pe culoarele
înguste ale complexului. De câteva ori, am fost condus în nişte
încăperi asemănătoare unor peşteri, în care erau depozitate cutii.
De atunci, nu mai suport să mă aflu într-un depozit uriaş. Îmi
amintesc că odată am scăpat din camera în care fusesem închis şi
că alergam gol pe coridoare. La un moment dat, m-am ascuns sub o
masă dintr-o încăpere micuţă. Câţiva oameni au venit în căutarea
mea. Când m-au găsit, am făcut pe mine de frică.
Evenimentul cel mai spectaculos din viaţa mea s-a petrecut când
aveam şase ani. Îmi amintesc că mă aflam la bordul unei nave
micuţe care zbura prin aer. Avea forma unei camere rotunde, cu
pereţi argintii. În interior exista o scăriţă care ducea către o cameră
în formă de dom. Nava nu avea alte încăperi. Lângă mine se afla o
creatură cu o tentă cenuşiu-verzuie, cu capul în formă de inimă şi
ochii rotunzi, de culoare neagră. Avea aceeaşi înălţime ca şi mine,
nu purta haine şi nu avea decât patru degete la fiecare mână.
Picioarele sale mici se terminau cu două degete de lungime egală.
Pielea umedă a creaturii îmi amintea de frunzele care înfăşoară
ştiuleţii de porumb. Mi-a vorbit mental, dar lent, şi mi-a arătat o
fereastră în perete, indicându-mi să mă uit afară. Am constatat că
ne aflam deasupra plafonului de nori. Nu departe de noi zburau
alte nave, identice cu a noastră. Atmosfera din interior era umedă şi
neplăcută. Deşi nu era deloc cald, transpiram abundent. Când am
urcat scăriţa pentru a urma creatura în camera în formă de dom,
aceasta a devenit dintr-o dată transparentă. Era ca şi cum am fi
zburat pe acoperişul navei, fără pereţi în jurul nostru!
Văzând viteza cu care călătoream, mi s-a făcut pielea de găină.
Nasul îmi ardea, ochii îmi lăcrimau şi simţeam o senzaţie puternică
de greaţă. Din când în când, nava îşi încetinea viteza şi putem
vedea diferite locuri de pe pământ, pe deasupra cărora zburam. Îmi
amintesc că am zburat o vreme foarte jos, pe deasupra unui ocean,
apoi deasupra unor oraşe foarte mari, pe care le vedeam dincolo de
nori. Acum ştiu că unul din aceste oraşe era Parisul. Un altul a fost
cu siguranţă Roma, apoi Atena. Am văzut piramidele din Egipt şi
întinderea deşertului. Au urmat nişte munţi foarte înalţi, înzăpeziţi,
despre care acum cred că erau Himalaya. Îmi amintesc că am
zburat o vreme cu viteză mică deasupra unui drum de ţară,
probabil din India, apoi deasupra Chinei şi Japoniei. Uneori,
numele ţării deasupra căreia ne aflam îmi trecea fulgerător prin
minte, fără să ştiu de ce. Alteori, îl puteam vizualiza pe o hartă a
lumii care îmi apărea distinct în minte. Alaska şi Antarctica mi s-au
părut regiunile cele mai interesante, căci am o afinitate înnăscută
faţă de locurile acoperite cu gheaţă sau cu zăpadă, dar despre acest
subiect voi vorbi pe larg mai târziu.
Creatura mi-a spus că am făcut înconjurul pământului de trei ori
de la vest către est, şi de alte trei ori de la nord către sud, şi că a
existat un motiv precis pentru această călătorie şi pentru alegerea
locurilor pe care le-am văzut. În final, pe când am început să
zburăm în sus, i-am spus că doresc să mă întorc acasă. Eram încă
în pijamale şi nu doream să îmi sperii părinţii. Creatura nu mi-a
răspuns, dar am început să coborâm atât de rapid încât am căzut la
podea şi mi s-a făcut rău.
În cele din urmă, nava spaţială şi-a încetinit viteza. Subit, am
putut vedea pământul prin zidul transparent. Spaţiul cosmic era
absolut întunecat. Nu se vedea nici o stea. Luna părea uriaşă. La
mare distanţă am văzut un glob uriaş şi strălucitor; mi s-a spus că
acela era soarele nostru. Creatura mi-a poruncit apoi să mă întorc
şi să mă apropii de celălalt perete al navei. Am văzut cu uimire că
ne apropiam de o uriaşă platformă metalică ce plutea prin spaţiu.
Pe ea se aflau diferite tipuri de nave; altele zburau deasupra ei.
Unele aveau formă de disc, în timp ce altele arătau ca nişte globuri,
dar cele mai ciudate semănau cu nişte tuburi sau cu nişte
triunghiuri. Nu-mi mai puteam ţine ochii deschişi, căci m-a cuprins
brusc o stare de somnolenţă teribilă.
Mi-am dat seama că nu mă mai pot mişca deloc.
Când m-am trezit, pluteam prin aer într-un loc puternic luminat.
În jurul meu pluteau în cerc tot felul de fiinţe, de toate speciile
imaginabile. Uşor, am coborât la sol. Inima îmi bătea cu putere în
piept, dar nu-mi era frică. Teama a apărut abia mai târziu, când
mi-am dat seama că nu visez! Acela a fost momentul în care a
început adevărata mea educaţie.

Capitolul trei
Menajeria
Aşezat în centrul acestui cerc, eram înconjurat de pretutindeni
de o sumedenie de fiinţe, de toate tipurile posibile. Cel mai frumos
şi mai impunător între toate era un fluture gigantic. Părea să
plutească prin aer, în faţa unei ferestre uriaşe, prin care puteam
vedea pământul. În mintea mea de copil de şase ani, eram convins
că am ajuns pe un tărâm de basm. Mult prea entuziasmat pentru a
fi speriat, simţeam că nu-mi pot închide gura căscată în faţa
tuturor acestor minuni. După câteva minute, gândurile acestor
fiinţe mi-au inundat mintea. Vorbeau cu toţii simultan (telepatic),
aşa că tot ce auzeam era un fel de vuiet colectiv. La un moment dat,
mi-am dat seama că mă pot pune la unison cu oricine doresc,
ascultând ce zice.
M-am concentrat mai întâi asupra fluturelui, pentru că mi se
părea de o măreţie sublimă. Mi-ar fi plăcut să plutesc prin aer la fel
de uşor ca şi el. La început, fluturele a părut uimit că l-am ales pe el
între atâtea fiinţe. Surpriza lui m-a uimit în egală măsură!
Crezusem că doreşte să vorbească cu mine. Auzeam în fundal voci
care mă implorau să le acord atenţia mea. Văzând că îmi manifest
intenţia de a vorbi cu fluturele, acestea au tăcut.
M-am apropiat de fereastră şi de frumoasa creatură, fără să-mi
simt deloc picioarele mişcându-se. Nu am făcut decât să mă
gândesc că mă apropii de ea, şi acest lucru s-a produs! Camera era
extrem de friguroasă, dar, dintr-un motiv sau altul, acest lucru nu
mă deranja. Probabil mă aflam într-o stare de şoc. În cele din urmă,
fluturele mi s-a adresat telepatic. Nu am auzit nici un cuvânt, dar
ştiam ce dorea să-mi spună. Mi-a explicat că structurile noastre de
comunicaţie erau extrem de diferite, motiv pentru care îi era foarte
dificil să-mi vorbească. În timp ce încerca din greu să îmi traducă
gândurile şi să îmi răspundă într-o manieră pe care să o înţeleg,
mi-a spus că nu era nici mascul, nici femelă, şi că nu avea un
nume, ca mine. În schimb, fiecare membru al speciei sale era
identificat de ceilalţi în funcţie de tonalităţile frecvenţei sale
individuale de vibraţie. La începutul istoriei pământului, această
specie a donat din ADN-ul ei pentru Proiectul Terra, pentru a crea
acele creaturi de pe planeta noastră cărora noi le spunem fluturi. A
continuat spunându-mă că fluturii de pe pământ monitorizează
magnetismul planetei şi ştiu să îl modifice astfel încât să aibă efecte
benefice asupra mediul înconjurător. Moliile au fost create ca o
contrapondere (ca un aspect negativ al fluturilor) de către partea
întunecată. Pentru orice lucru bun de pe pământ, partea
întunecată a creat un aspect opus, în vederea echilibrării situaţiei.
Fluturele mi-a spus că specia sa nu construieşte nave spaţiale.
Dacă doresc să călătorească în afara sistemului lor solar, o fac
însoţind grupurile de humanoizi.
Luxuriantă şi verde, planeta sa natală este plină de flori minunat
colorate, care nu există pe pământ. Ea este localizată într-un sector
îndepărtat al galaxiei, dar speciile lor au fost luate pentru a popula
alte lumi din alte universuri, mai potrivite pentru nevoile lor.
Oriunde s-ar afla în univers, fluturii pot comunica unii cu alţii la
voinţă.
Nu prea au contacte fizice cu alte specii aflate în alte lumi, dar le
face plăcere să le trimită mesaje spirituale telepatice umanoizilor.
În anumite cazuri, „adoptă” chiar câte un humanoid ca adept
spiritual. De altfel, acesta era motivul pentru care venise el însuşi la
această întâlnire. Se pare că eram adeptul lui! În final, mi-a spus că
a sosit timpul să comunic şi cu alte fiinţe, dar a adăugat că atât
timp cât voi rămâne pe acest pământ, îmi va trimite fluturi de pe
Monarch pentru a mă saluta şi pentru a-mi da sfaturi. Ori de câte
ori voi vedea un fluture alb într-un moment crucial, să ştiu că
acesta avea un mesaj pentru mine. În timp ce fluturele gigantic
comunica cu mine, din aripile sale superbe ieşeau scântei colorate.
În continuare, m-am întors cu faţa către restul ciudatului grup.
Aceştia au început să se rotească din nou în jurul meu. Următoarea
creatură care a încercat să comunice cu mine era o călugăriţă albă
(o insectă), de dimensiuni uriaşe. În timp ce mă apropiam de ea, am
îngheţat de frică. Am încercat să ţip, dar din gură nu mi-a ieşit nici
un sunet. Călugăriţa emitea nişte sunete ciudate, care mă iritau
îngrozitor. Pur şi simplu nu puteam rezista în prezenţa ei. Dându-şi
seama de acest lucru, a dat imediat înapoi. Călugăriţa nu era o
creatură malefică. Pur şi simplu, avea o structură mentală
neconvenţională (ne-umanoidă). În raport cu realitatea noastră,
speciile de insecte sunt cu adevărat extraterestre.
Următoarea creatură care s-a aşezat în faţa mea avea o înălţime
de aproximativ 1,75 m şi un cap mare, în formă de con. Purta o
robă lungă, de culoare argintiu-cenuşie, şi avea pielea umedă,
părând să imite culoarea robei. Ochii mari, ca de caracatiţă, erau
opaci şi negri. Nu avea un nas vizibil, iar gura ei semăna cu cea a
unui peşte. Mi-am dat imediat seama că era o creatură amfibie şi că
în scurt timp va trebui să se întoarcă în apă. Mi-a spus telepatic că
era de sex masculin şi că ADN-ul meu era de origine marină. Părea
cumsecade şi a adăugat că va veni o vreme când îmi voi da seama
de originea noastră comună.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc a fost o senzaţie de
ameţeală şi de greaţă. Am căzut la pământ, după care m-am trezit
pe un scaun. În faţa mea stăteau şapte persoane. Mult prea mare
pentru mine, scaunul părea un fel de tron. Abia ajungeam cu
umerii la nivelul braţelor laterale, iar picioarele mele nu atingeau
solul.
Ori de câte ori una din fiinţe îmi vorbea, scaunul se rotea astfel
încât să o pot privi în faţă.
Au luat cuvântul pe rând, de la dreapta la stânga. Prima creatură
avea o formă reptiliană şi semăna cu o şopârlă îmbrăcată cu o
uniformă neagră. Vorbea cu un fel de sâsâit, într-un limbaj gutural
şi greoi. Simultan, puteam auzi în minte traducerea cuvintelor sale.
Mi-a spus că făcea parte dintr-un imperiu vast, care se întindea pe
o mare porţiune a galaxiei, şi că membrii speciei sale încearcă să
cucerească toate sistemele solare de la frontierele acestei galaxii. El
însuşi era un trădător şi dorea să îi avertizeze pe membrii acestui
consiliu de intenţiile acestor forţe invadatoare.
Şopârla mi-a povestit că pământul a fost invadat cu mii de ani în
urmă de o armată a poporului său, sosită cu o navă spaţială care
staţionează la ora actuală pe o bază selenară. O altă asemenea navă
urma să sosească, trebuind să ajungă până la sfârşitul acestui
secol (XX), conform manierei noastre de a calcula timpul. După ce
au fost alungaţi de pe pământ de către alţi invadatori proveniţi din
Imperiul Lirian, s-au retras în interiorul pământului, unde au
intrat într-o stare narcoleptică, din care vor fi reactivaţi la sosirea
noii nave. Aceşti reptilieni au baze inclusiv pe Venus şi pe lunile
altor planete din sistemul nostru solar. Poporul său este alcătuit
exclusiv din membri de sex masculin, aşa că au fost nevoiţi să îşi
creeze femele, cu scopul de a se reproduce.
Totuşi, principala metodă de reproducere rămâne clonarea. În
final, şopârla mi-a spus că va veni o zi când îi voi converti poporul la
Lumină, căci sufletul meu a fost cândva un emisar coborât printre
ei, cu mulţi ani în urmă. Îşi mai aduceau încă aminte de mine şi ar
fi respectat cuvintele mele.
Următoarea creatură cu care am vorbit era o fiinţă amfibie, care
semăna perfect cu „Creatura din Laguna Neagră”. Avea un corp
umed şi subţire, acoperit cu o piele solzoasă, de culoare
verde-cenuşie. În timp ce încerca să-mi vorbească, respira greu.
I-am auzit imediat gândurile intrându-mi în minte. Mi-a spus că
civilizaţia sa a fost prima specie care a locuit pe acest pământ
înainte de sosirea celorlalţi invadatori.
La vremea respectivă, pământul era acoperit aproape în totalitate
de ape şi mlaştini.
Decimaţi de oameni şi de extratereştri, din specia sa nu au mai
rămas la ora actuală decât o mână de membri, ascunşi în
profunzimile oceanului. Din când în când, ies la ţărm ca să stea la
soare (aşa au apărut de altfel legendele despre sirene). Această
specie a lucrat foarte mult cu atlanţii, înainte de scufundarea
continentului. Ei le-au servit acestora drept punţi de legătură cu
delfinii şi cu balenele. A adăugat că aceste mamifere reprezintă rase
avansate venite dintr-o altă galaxie. Cei mai mulţi dintre membrii
speciei sale au părăsit planeta şi au plecat în oceanele subterane de
pe Neptun, cu ajutorul unor nave de extratereştri binevoitori. Mi-a
mai spus că am un ADN de delfin. De aceea, puteam învăţa să
comunic cu această specie, pentru a ajuta astfel deopotrivă
umanitatea şi comunitatea acestor mamifere (inclusiv cea a
balenelor).
Următoarea fiinţă care mi-a adresat cuvântul semăna cu un om
mititel, cu părul şi ochii atât de negri, încât aproape că străluceau.
Privirea sa părea să pătrundă prin mine şi mi s-a părut extrem de
greu să i-o susţin. Afirma că reprezintă Federaţia de Planete din
această galaxie, care include peste 120 de civilizaţii diferite. Va veni
o zi când i se va cere şi pământului să intre în ea, dar numai dacă
vor reuşi să alunge forţa invadatoare care controlează la ora actuală
planeta noastră. În caz contrar, pământul ar putea fi atacat de
Federaţie, până la alungarea reptilienilor.
Omul cu părul negru mi-a mai spus că am fost ales pentru a
vorbi cu toţi aceşti extratereştri deoarece fiecare specie a contribuit
la crearea ADN-ului meu. Am fost creat genetic cu scopul precis de
a aparţine unui număr cât mai mare de grupuri.
De aceea, fiecare din acestea era dispus să stea de vorbă cu mine
şi să îmi accepte ideile, căci – până la un punct – aparţineam speciei
lor. A adăugat că personalitatea sufletului meu a fost de acord cu
această misiune încă cu foarte mult timp în urmă, încarnându-se
în diferite galaxii şi universuri alternative, cu scopul de a se
antrena.
Mi-a mai spus că cea mai mare parte a informaţiilor care mi-au
fost dezvăluite cu ocazia acestor antrenamente au rămas ascunse
în memoria mea celulară, de unde nu vor ieşi la suprafaţă decât
atunci când vor deveni necesare pentru a-mi îndeplini misiunea.
Până atunci voi avea de luptat însă cu multe greutăţi şi voi avea un
destin trist. Nedorind să mai aud nimic în această privinţă, mi s-a
făcut rău, fiind pe punctul de a vomita. Următorul lucru pe care
mi-l amintesc era că mă aflam în continuare pe scaun, vorbind cu o
altă fiinţă.
Această creatură era foarte palidă, având o culoare cenuşiu
deschis. Avea ochii negri, rotunzi şi mari, şi un nas lung. Spatele
capului îi era acoperit cu un fel de material. Avea gura subţire, care
nu se mişca deloc atunci când vorbea, lucru care nu mă împiedica
să îi aud telepatic cuvintele. Cu o atitudine rigidă, această fiinţă
mi-a spus că venea din sistemul solar Rigel. Deşi nu şi-a dorit să ia
parte la această întâlnire, superiorii lui i-au ordonat să vină.
Misiunea sa era de a monitoriza întregul proces, căci am făcut
cândva parte din rasa lor. Demult, lumea sa natală era parte
integrantă din civilizaţia liriană. După ce s-a destrămat, reptilienii
le-au invadat planeta. La ora actuală, membrii speciei sale au fost
asimilaţi imperiului acestora, fiind nevoiţi să le asculte ordinele.
Mi-a mai spus că îşi va trimite din când în când subalternii, nişte
creaturi cenuşii micuţe, să mă controleze. De cele mai multe ori nu
îmi voi aminti de aceste întâlniri, decât cel mult ca de nişte
coşmaruri.
A adăugat că va veni o vreme când aceşti cenuşii vor intra în
război cu o parte din lumile reprezentate la această întrunire.
Misiunea mea era să le monitorizez activităţile şi să le raportez
superiorilor mei tot ce descopăr în legătură cu ei. Corpul meu
conţine substanţele chimice necesare rasei sale. Mi-a mai spus că
membrii rasei sale au avut şi ei o formă umanoidă, până când
războiul le-a contaminat mediul şi au degenerat genetic. Corpul
meu le-a fost prezentat ca un simbol al speranţei şi al păcii.
Li s-a permis să îmi folosească sistemul genetic pentru a-şi
actualiza propriul ADN muribund, dar nu-mi vor putea face rău cu
bună ştiinţă, nu mă vor putea răpi permanent şi nu-mi vor permite
să-mi aduc aminte de ceea ce îmi făceau pentru a preleva
substanţele de care aveau nevoie. Acestea erau regulile pe care erau
siliţi să le asculte pentru a putea beneficia de pe urma creaţiei mele,
păstrând în acelaşi timp status quo-ul.
Dacă misiunea mea ar fi eşuat sau dacă vreunul din participanţii
la acest proiect nu ar mai fi dorit să continue, urma să fiu dus
într-un loc sigur cât timp se vor lupta ceilalţi între ei, eventual chiar
la suprafaţa planetei pământ. În final, mi-a spus că membrii speciei
sale nu doreau decât să corecteze erorile comise împotriva lor,
pentru a putea evolua. Doreau să devină independenţi de reptilieni
şi să îşi recreeze vechea civilizaţie, înainte de a fi prea târziu.
Dilema în care se aflau era legată de faptul că dacă încercau
prematur acest lucru, ar fi fost distruşi complet de cei care îi
guvernau. Pe de altă parte, dacă ar fi continuat să asculte de
aceştia, ar fi devenit ţinta atacurilor membrilor Federaţiei de
planete. Simţindu-se neputincioşi în faţa acestei dileme, nu mai
erau interesaţi decât să se salveze cu orice preţ.
În acest moment, ultima fiinţă aflată la masa consiliului, chiar la
mijloc, l-a întrerupt pe rigelian. Era o creatură foarte înaltă. S-a
ridicat în picioare şi şi-a întins lateral mâinile. Purta o robă albă,
frumoasă, ornată cu nişte modele de un albastru cum nu mai
văzusem până atunci. Capul său mare era rotund în partea de sus
şi avea o bărbie ascuţită. Stând cu braţele întinse, părea o statuie
vie. Ochii săi ovali erau de un albastru strălucitor. Pielea îi era albă,
la fel ca fildeşul. Era de departe cea mai impresionantă creatură de
la această masă de consiliu. Când gândurile sale mi-au invadat
mintea, nu mi-am mai putut aminti nici măcar propriul meu nume!
Vedeam pur şi simplu cuvintele limbii sale ciudate învârtindu-se în
aura eterică din jurul capului său.
Mi-a spus cum îl cheamă, dar nu-mi pot aduce aminte. Venea de
pe planeta Khoom din sistemul solar binar Sirius. Semenii săi erau
descendenţi ai unor fiinţe ne-fizice care populau hiperspaţiul, o
lume situată în afara conştiinţei timpului şi spaţiului. Ei au fost cei
care au creat vechea civilizaţie egipteană şi poporul evreu, căruia
i-a dăruit Tora. Craniul de cristal era creaţia lor şi erau responsabili
de foarte multe evenimente care s-au petrecut în galaxia noastră şi
dincolo de graniţele ei.
Personalitatea sufletului meu aparţinea acestui popor, singurul
suficient de avansat pentru a putea crea un corp hibrid ca al meu.
Întrucât siriusienii dispun de cea mai avansată tehnologie din
univers, toate celelalte specii apelează la ei pentru a obţine
informaţii. Acum, când am ajuns în stadiul de adult, îmi dau seama
că acest grup este cel care animă inclusiv războaiele între civilizaţii,
pentru a le determina astfel să evolueze, dar şi în propriul lor
interes.
Cu cât voi îmbătrâni mai mult, a continuat fiinţa, cu atât mai
multe amintiri îmi vor reveni în memorie. Nu îmi voi aminti doar ce
se întâmplă acum, ci şi existenţiale mele din alte sisteme solare şi
din alte universuri. Voi fi un maestru pentru foarte multe rase şi
specii. Tot în interiorul meu se găseşte şi un program de
auto-distrugere, care mi-ar putea anula misiunea pentru
totdeauna. Mi-a mai spus că deocamdată nu am cum să înţeleg
semnificaţia misiunii mele, dar aşa trebuie să stea lucrurile. În
acest fel, nu am cum să mă joc cu ea sau cu programarea mea.
Sunt mulţi cei care vor încerca să mă păcălească – chiar şi cei pe
care îi consider aliaţii mei cei mai apropiaţi. Siriusianul a adăugat
că mă va ghida ori de câte ori voi avea nevoie, afirmând că
personalităţile sufletelor noastre sunt conectate într-un mod pe
care nu îl voi putea înţelege decât când voi fi mai matur. Adevărata
mea misiune nu va începe decât atunci când mai multe fragmente
ale eurilor mele alternative se vor unifica.
Până atunci, situaţia în care mă voi afla va fi destul de precară.
Voi înţelege motivele necesităţii acestui lucru, dar mult mai târziu.
A început apoi să emită o lumină alb strălucitoare, cu nuanţe
violete, aurii şi argintii. În final a dispărut în centrul propriei sale
lumini, iar eu m-am trezit ţipând în patul meu de acasă, simţind o
teroare greu de imaginat. Ţipetele mele au trezit-o pe surioara mea
mai mică, iar părinţii au alergat speriaţi să vadă dacă mă atacă
cineva.
Nu mi-am putut trage sufletul decât după o vreme îndelungată.
Nici chiar atunci nu i- am lăsat însă pe părinţi să iasă afară din
camera mea. Deşi mi-aş fi dorit din inimă, nu le puteam spune ce se
întâmplase. Pur şi simplu, cuvintele nu s-ar fi potrivit în acest caz.
În anii care au urmat, am avut coşmaruri repetate în legătură cu
acest eveniment. Cu fiecare nou vis, îmi aminteam tot mai multe
detalii. Cam la doi ani de la această experienţă, am început să văd
imagini ale oamenilor morţi care bântuiau în jurul celor vii. În plus,
primeam informaţii mentale despre starea de sănătate a celor care
se aflau în faţa mea. Simpla auzire a numelui unei persoane îmi
permitea să mă pun în rezonanţă cu aura ei şi să ofer un tablou
complet al stării sale de sănătate.
Cu cât înaintam în vârstă, coşmarurile deveneau tot mai intense.
La fel şi preocupările mele legate de extratereştri şi de OZN-uri.
Exista un impuls interior care mă făcea să privesc fiecare film de
science-fiction şi fiecare spectacol de televiziune pe această temă.
Citeam de asemenea tot ce îmi cădea în mână despre explorarea
spaţiului cosmic. Intuitiv, îmi dădeam pe loc seama dacă o poveste
era adevărată sau falsă.
Frustrarea mea a devenit din ce în ce mai mare pe măsură ce
începeam să-mi dau seama că nu există nimeni pe suprafaţa
pământului cu care să pot conversa despre aceste lucruri. Aş fi
dorit să le împărtăşesc şi altora cunoaşterea mea legată de celelalte
dimensiuni, dar mă temeam de reacţiile lor. În acele zile (sfârşitul
anilor 50 şi începutul anilor 60), OZN-urile erau considerate încă de
domeniul bolilor psihice.
Când am ajuns la vârsta pubertăţii, schimbările produse în fiinţa
mea au fost ceva mai profunde decât în cazul celorlalţi copii. Ele nu
mi-au afectat numai trupul.
Experienţele mele nocturne au devenit încă şi mai ciudate.
Aproape în fiecare noapte, simţeam cum conştiinţa mea se
desprinde de trupul fizic şi pătrunde într-o cameră puternic
luminată în care primeşte numeroase instrucţiuni. Subiectele care
îmi erau predate variau de la originea mea şi până la natura
realităţii fizice şi călătoriile în timp. Reveneam întotdeauna în
interiorul corpului fizic înainte de ivirea zorilor, epuizat şi tulburat.
Mă simţeam de parcă aş fi alergat 80 de kilometri fără oprire.
Prea obosit ca să mai doresc să merg la şcoală, mă prefăceam
bolnav. Am repetat de atâtea ori această procedură încât am primit
de vreo două ori vizita unui consultant din partea şcolii. Atunci
când mă duceam totuşi la şcoală, întregul proces de învăţământ mi
se părea extrem de plictisitor. Eram mai bun decât colegii mei la
toate materiile şi simţeam că mă trag în jos. Mintea mea era
preocupată tot timpul de stele, în care ştiam că există adevăratul
meu cămin. Pământul îmi era la fel de străin cum i se pare unui om
obişnuit o stea îndepărtată din galaxie. Nu îmi plăceau oamenii de
pe această planetă, căci nu gândeam şi nu simţeam ca ei. Eram
atât de singuratic încât părinţii mei au încercat cu disperare să îmi
facă prieteni printre ceilalţi copii. Oricât de arogant ar putea suna,
simplul gând de a juca nişte jocuri stupide cu alţi copii mi se părea
aberant, în condiţiile în care aş fi putut foarte bine să lucrez la un
program NASA.
Noapte de noapte, îi imploram pe oamenii din stele să vină şi să
mă ia acasă, pentru totdeauna. De ce a trebuit să vin pe această
planetă primitivă? Deşi mă temeam întotdeauna de răpirile
extratereştrilor, ceva mă făcea să mă simt mai apropiat de ei decât
de oamenii de pe planeta mea. Într-o noapte, pe când aveam 11 ani,
am trăit o altă experienţă interesantă.
La miezul nopţii, m-am trezit în dormitorul meu cu senzaţia
stranie că cineva mă priveşte. Am încercat să îmi strig părinţii, dar
din gură nu mi-a ieşit nici un cuvânt. Doar corpul mi s-a înfiorat.
Pe neaşteptate, m-am trezit în faţă cu trei fiinţe de culoare cenuşiu
deschis. Brusc, corpul meu a luat o poziţie verticală şi a început să
zboare, trecând prin fereastra închisă. M-am trezit într-o cameră
micuţă, cu pereţii metalizaţi, alături de un extraterestru. Pe perete
exista un ecran, în spatele căruia se afla o bandă transportoare,
care trecea prin perete printr-o deschizătură. Micul cenuşiu mi-a
spus telepatic să privesc imaginile de pe ecran şi să le corelez cu
alimentele care vor trece cât de curând prin faţa mea pe banda
transportoare.
În timp ce identificam imaginile cu alimentele, trebuia să
răspund dacă aş putea mânca aşa ceva. Pe ecran a apărut mai întâi
imaginea unui rinocer în mişcare.
Simultan, banda transportoare a început să se mişte, aducând o
bucată de carne, despre care am înţeles că era de rinocer. Am
strigat imediat (mental): „Cu siguranţă nu!” Pe ecran a apărut apoi
imaginea unei vaci, iar banda transportoare a adus o friptură.
M-am gândit: „Asta da”, şi instantaneu, am simţit în gură gustul
cărnii – negătită însă! Imaginile şi alimentele au continuat să se
succede o vreme. Astfel, prin faţă mi-au trecut pui, capre, elefanţi,
insecte, viermi, păsări, animale marine şi diferite plante.
 În final, am început să obosesc şi mi s-a făcut rău la stomac.
Micuţa fiinţă a oprit atunci ecranul, escortându-mă abrupt înapoi
în camera mea. Oricât de ciudat ar putea părea, m-a trecut
simultan prin pereţii navei şi ai camerei mele. Am fost pur şi simplu
aruncat înapoi în pat. Mi-am dat seama că sunt furioşi pe mine
pentru că nu am încheiat testele sau studiile pe care le făceau. Era
aproape dimineaţă. Mă simţeam cu adevărat rău, dar după ce îi
spusesem de atâtea ori mamei că nu pot merge la şcoală, m-am
forţat să mă ridic din pat. Amintirea acestei experienţe m-a bântuit
zile la rând. Nu mă puteam opri să nu mă gândesc la acele imagini,
conştient că extratereştrii omorâseră toate acele animale pentru a
le obţine carnea. Acest lucru mi se părea cel mai îngrozitor între
toate. Oroarea mea a devenit şi mai intensă când mi- am adus
aminte că ultima imagine pe care o văzusem pe ecran (chiar înainte
de a mi se face rău) era aceea a unui om!
 Capitolul patru
Pubertatea

Din punct de vedere exterior, anii adolescenţei s-au derulat în

maniera tipică, dar viaţa mea interioară continua să fie la fel de
ieşită din comun. Eram răpit de 2-3 ori pe săptămână. La ora
actuală, îmi dau seama că nu toate aceste răpiri erau fizice.
De fapt, nu am avut parte decât de 2-3 răpiri fizice pe an. În
restul timpului era vorba de răpiri astrale ale sufletului meu, în
vederea instruirii şi îndoctrinării sale.
De regulă, mă culcam în patul meu şi mă „trezeam” într-o
cameră micuţă, cu pereţii metalizaţi, în care totul părea construit
dintr-o singură bucată, fără muchii sau încastrări. Pereţii nu aveau
colţuri, ci erau rotunjiţi. Pe margine se aflau bănci, pe care stăteam
gol, alături de alţi oameni. Pe ecran apăreau tot felul de imagini
colorate, iar în minte auzeam cu toţii instrucţiunile pe care trebuia
să le urmăm.
Cea mai mare parte a învăţăturilor primite se referea la rolul pe
care urma să-l joace în viitor planeta pământ. Se pare că eram un
fel de brigadă sau de armată programată să îndeplinim anumite
funcţii atunci când va sosi timpul. Nu ne puteam aminti aceste
funcţii până când nu urmau să fie activate. În inima mea simţeam
însă că era o programare malefică, dar nu ştiam cum să scap de ea.
Faptul că purtam în interiorul meu asemenea lucruri teribile mă
înspăimânta, cu atât mai mult cu cât nu ştiam exact despre ce este
vorba. După mai multe ore de instrucţiuni, ne ridicam cu toţii, ne
întorceam cu spatele la ecran şi eram escortaţi la casele noastre.
Pe când aveam 13 ani, familia mea s-a mutat din Brooklyn în
Suffolk County, Long Island. Faptul că eram atât de departe de
aglomeraţia şi înghesuiala oraşului mă făcea să mă simt mult mai
liber. Ne-am mutat într-o zi friguroasă de iarnă. Noua casă era
uriaşă şi avea multe locuri în care mă puteam ascunde. Am primit o
cameră personală, cu propria sa baie. Casa era despărţită printr-o
curte interioară şi un gard de lemn de un cinematograf deschis.
Iarna, când copacii rămâneau fără frunze, puteam vedea filmele
proiectate de la fereastra celui de-al doilea etaj al casei. Îmi
amintesc că am văzut astfel Cowboy-ul de la miezul nopţii, cu
Dustin Hoffman şi cu Jon Voight, în anul 1970. Sora mea şi cu
mine râdeam văzând scenele erotice, făcându-i pe părinţi să strige
la noi de jos, dar acest lucru nu a făcut decât să ne amplifice
amuzamentul.
Primele săptămâni petrecute în noua casă nu au fost deloc rele.
Visele mele erau normale, dar ceva mă neliniştea. Mă culcam
întotdeauna purtând pijamale şi acoperit cu o pătură, dar
dimineaţa mă trezeam gol şi cu pătura aruncată pe jos.
Alteori, eram proiectat în afara corpului fizic şi pluteam prin
casă, într-o dimensiune diferită, în care totul pulsa şi strălucea.
De câteva ori am avut coşmaruri recurente. În aceste vise,
fugeam de nişte oameni în uniforme, într-un fel de depozit foarte
mare, fără ferestre. Mă ascundeam întotdeauna sub o masă dintr-o
cameră micuţă care dădea într-un coridor. În cele din urmă,
bărbaţii dădeau buzna în camera mea, se uitau după mine fără să
mă găsească şi ieşeau pentru a-şi continua căutarea. Ieşeam
atunci de sub masă, dar chiar în acel moment intrau alţi oameni,
care mă capturau. Începeam să ţip şi mă trezeam din somn, cu o
senzaţie de sufocare. Ori de câte ori mă trezeam din aceste
coşmaruri şi priveam pe fereastra dormitorului, vedeam faţa unui
om blond înconjurată de o lumină roşiatică. De fiecare dată ţipam,
iar omul blond începea să râdă de mine. Cu cât ţipam mai tare, cu
atât mai puternice deveneau hohotele sale de râs. Simţeam atunci
cum mi se scurge întreaga energie din corp. Invariabil, mama intra
în cameră să vadă ce se întâmplă cu mine. Când priveam din nou
pe fereastră, faţa nu mai era acolo. Acest coşmar s-a repetat ani la
rând. Cel mai straniu mi se părea faptul că aveam senzaţia că îl
cunosc pe omul acela. Aproape că mi se părea un prieten sau o
rudă apropiată.
Cu alte ocazii s-au întâmplat lucruri chiar mai rele. Cel puţin o
dată sau de două ori pe lună, mă trezeam într-o cameră ciudată şi
răcoroasă. Complet gol, mă simţeam paralizat şi incapabil să
vorbesc. În jurul mesei pe care eram aşezat se aflau întotdeauna
mici fiinţe cenuşii, care refuzau să răspundă gândurilor şi privirilor
mele temătoare. Uneori, auzeam o voce în minte care îmi spunea că
în curând totul se va termina şi că nu îmi voi mai aminti nimic.
Drama era că îmi aminteam de fiecare dată totul. Îmi introduceau
întotdeauna un tub prin penis, care era de regulă erect, şi îmi
prindeau cu un aparat testiculele şi sfârcurile. Uneori, îmi băgau
inclusiv un tub în rect. Întregul proces era extrem de dureros şi
aveam tot timpul lacrimi în ochi.
Aceste fiinţe erau reci şi neprietenoase. Odată, una dintre ele
mi-a spus că făceam parte dintr-un proiect al lor, despre care ştiam
şi cu care fusesem de acord. Ce mai, mi-a spus să tac din gură, căci
eram unul dintre ai lor. La sfârşitul acestor experienţe, ejaculam
întotdeauna dureros. Eram convins că lichidul seminal care ieşea
era amestecat cu sânge. În final, îmi scoteau tuburile şi aparatele,
lăsându-mă să zac multă vreme pe masa rece, fără nici un cuvânt.
În continuare, unul dintre ei îmi examina ochii, nasul şi urechile.
Prin nări îmi erau introduse nişte obiecte lungi, care arătau
îngrozitor. De fiecare dată când făceau acest lucru, mă trezeam
dimineaţa în patul meu cu o hemoragie nazală. La un moment dat,
părinţii m-au dus chiar la un specialist, pentru a-mi cauteriza
nările şi pentru a-mi face o spălătură în urechi.
Hemoragiile nu s-au oprit însă.
Ori de câte ori eram răpit de cenuşii, aveam un fel de reacţie
fizică. De multe ori, ochii îmi erau iritaţi, căci îmi băgau în ei un fel
de lentile de contact. Odată, mi-au extras o bucată mare de masă
gelatinoasă din gât. Am vomat instantaneu.
Efectul emoţional al acestor experienţe asupra mea ca adolescent
era cât se poate de interesant: îmi doream cu disperare copii!
Ciudată reacţie pentru un băiat adolescent. Mă simţeam exact ca
un tată care şi-a pierdut copiii. Nu ştiam cine erau aceştia, unde
erau; nu ştiam nici măcar dacă existau cu adevărat. Mintea mea
logică îmi spunea că nu putea fi adevărat, dar emoţiile continuau să
se manifeste.
La vârsta de 17 ani, am primit o confirmare. M-am trezit într-o
navă de-a lor, stând pe un scaun, complet îmbrăcat. Acest lucru
era ieşit din comun, căci până atunci fusesem întotdeauna răpit
gol. În jurul meu roiau micii cenuşii, în mijlocul cărora se afla însă
şi o fiinţă înaltă şi blondă, îmbrăcată într-o uniformă albastră. Ceva
mai în spate stăteau doi bărbaţi (oameni) îmbrăcaţi în uniforme
militare. Se pare că erau simpli observatori, în timp ce fiinţa blondă
era cea care controla direct situaţia.
După câteva minute, cenuşiii m-au dus într-o cameră mică,
iluminată diferit.
În interior se afla un bebeluş legănat în braţe de un alt cenuşiu
cu vagi caracteristici feminine. Acest lucru m-a surprins la culme,
căci îmi spuseseră întotdeauna că nu aveau sex (cel puţin, aşa cum
îl înţelegem noi). Poate că femeia era un fel de hibrid.
Când extraterestra mi-a pus copilul în braţe, mi s-a părut că nu
avea deloc greutate. I-am privit faţa osoasă şi am văzut că avea
pielea palidă şi moale. Avea ochii deschişi, închişi la culoare şi
migdalaţi. Capul avea o formă alungită şi era lipsit de păr. Nu
scotea nici un sunet. Ştiind că era prea slăbit pentru a scoate vreun
zgomot sau pentru a se mişca, am simţit cum inima mi se umple de
compasiune. Mi s-a spus apoi că era copilul meu şi că s-au folosit
de materialul meu genetic pentru a produce mai mulţi asemenea
copii. Câţiva dintre ei muriseră, iar cei mai puternici au fost duşi
într-o altă locaţie, pe o planetă sigură (nu ştiu exact la ce se referau
atunci când spuneau acest lucru). Prin actualul experiment,
cenuşiii doreau să ştie în ce măsură răspundeau copiii mici (în
special cei umani) la atingerea părintească şi dacă între ei şi părinţi
se stabilea astfel o legătură sufletească. Îmi amintesc că m-am
simţit fericit că aveam un copil, dar şi furios pentru că era bolnav şi
pentru că nu era complet uman.
Ştiam că nu voi putea spune nimănui de existenţa lui şi că nu voi
asista la creşterea şi educarea lui.
Fiinţa înaltă şi blondă părea mulţumită de felul în care s-a
desfăşurat această întâlnire. Mi-au luat copilul din braţe şi l-au
scos din cameră. I-am întrebat pe extratereştri dacă micuţul va trăi
şi dacă îl voi mai putea vedea vreodată. Mi-am luat chiar inima în
dinţi şi i-am întrebat dacă nu aş putea sta tot timpul cu el.
Întrebările mele au rămas fără răspuns şi am fost trimis imediat
acasă. M-am trezit câteva ore mai târziu, cu ochii în lacrimi. Dorul
de copiii mei era mai puternic ca oricând.
La scurt timp după această întâlnire, mi-am schimbat brusc
obişnuinţele. Am simţit subit nevoia să îmi menţin corpul fizic
într-o condiţie cât mai bună. Am început să fac exerciţii fizice
dificile şi să ţin post de câteva ori pe săptămână. Nu mâncam decât
o singură dată pe zi, exclusiv alimente foarte sărace în grăsime, şi
beam foarte multă apă. Când vremea era frumoasă, am început de
asemenea să fac multă plajă.
Aveam tot timpul senzaţia ciudată că ochii mei erau folosiţi ca
nişte camere de luat vederi. Ori de câte ori priveam ceva interesant,
simţeam că o altă conştiinţă se uită prin ei, alături de mine. De
câteva ori mi-am întors chiar capul ca şi cum aş fi dorit să surprind
pe imagine întreaga panoramă. Cealaltă pereche de ochi din capul
meu era interesată în special de călătoriile în interiorul vehiculelor
aflate în mişcare, de cumpărăturile efectuate în mall-uri şi în
magazine, şi era absolut fascinată de scenele de iarnă (care
includeau zăpada şi gheaţa). Ori de câte ori ningea, ochii mei
scanau întregul peisaj, urmărind să surprindă toate formele şi
culorile mediului înconjurător, până la ultimul detaliu. Dându-mi
seama că posesorul celorlalţi ochi din mintea mea nu era
familiarizat cu zăpada şi cu frigul, am înţeles intuitiv că ochii mei le
dădeau posibilitatea să recepteze impresii la prima mână, pe care
nu le-ar fi putut obţine altfel. M-am întrebat chiar dacă acest
fenomen nu era legat de capacitatea mea vizuală redusă. Oare îmi
fusese introdus un aparat în globii oculari care le permitea celorlalţi
să privească prin ei? Sau se foloseau doar de capacităţile lor
mentale pentru a privi prin ochii mei? Când i-am întrebat în sfârşit,
mi-au răspuns că se focalizau mental asupra unui mic cip pe care
mi-l introduseseră în corneea celor doi ochi. Da, mi-au confirmat ei
cu răceală, este posibil ca acest lucru să îmi diminueze capacitatea
vizuală. Nu erau deloc nişte fiinţe pline de compasiune.
În timpul uneia din răpirile ulterioare, am fost dus într-o cameră
în care m-au aşezat cu spatele la zidul metalizat. Camera era
complet goală. Doar în stânga mea se afla unul dintre extratereştrii
cenuşii. Subit, zidul din spatele meu a devenit un ecran uriaş, care
îmi proiecta toate gândurile sub forma unor imagini vizuale. Nu
ştiu dacă doar descărcau imaginile înregistrate prin ochii mei de-a
lungul timpului sau chiar îmi prezentau gândurile actuale. Ca să
verific, am început să fac un test. M-am gândit la un cal.
Într-adevăr, imaginea de pe ecran s-a transformat într-un cal aflat
în galop.
Acest experiment a părut să îl enerveze pe tovarăşul meu, care
mi-a cerut cu asprime să încetez.
În mod evident, mintea mea putea influenţa aparatul. Privind
imaginile din copilăria mea şi altele care urmau – se pare – să se
deruleze în viitor, am înţeles că acest exerciţiu era o proiecţie a vieţii
mele pornind de la structurile mele mentale.
Extratereştrii au înregistrat tot ce făcusem până atunci în viaţă şi
calculatorul proiecta viitorul către care mă îndreptam. Acest lucru
m-a speriat, căci m-am întrebat dacă nu cumva îmi pot influenţa
viitorul, astfel încât acesta să corespundă intenţiilor lor, nu
propriilor mele interese. Această experienţă s-a repetat de câteva,
ori, după care a încetat brusc. Fie au obţinut toate informaţiile care
îi interesau, fie au reuşit să îmi reprogrameze viaţa aşa cum
doreau. Nu ştiu nici astăzi care este răspunsul corect.
Răpirile au continuat până la sfârşitul adolescenţei şi în primii
ani ai tinereţii mele. Cele mai multe serveau unor scopuri genetice,
dar au mai existat câteva ocazii în care am fost îndoctrinat, folosit
pentru drenaj energetic (ocazii cu care îmi foloseau energiile
personale în scopurile care îi interesau), iar uneori pur şi simplu
interogat.
Aspectul cel mai hidos al acestor experienţe era legat de ceea ce
doreau să le fac altor copii umani. Pe la mijlocul anilor 70, acest
aspect a devenit din ce în ce mai evident.
Eram de multe ori dus într-un sediu subteran, cu pereţi de
stâncă, prin care se simţea umezeala. Uneori vedeam chiar picături
de apă prelingându-se pe la colţuri. Nu existau ferestre, dar se
auzeau în schimb zgomote. Erau ţipete de copii care plângeau.

Capitolul cinci
Teroare la Montauk

Nici până în ziua de azi nu pot suporta ţipetele copiilor care plâng
sau vocile înspăimântate. În plus, simt dorinţa copleşitoare de a
avea grijă de toţi copiii abandonaţi din lume. Poate că este o
penitenţă; poate că nu voi reuşi niciodată să îmi scot aceste imagini
din minte. Poate aşa se explică de ce am avut atât de mulţi copii în
această viaţă. Oricare ar fi adevărul, povestea pe care am să v-o
spun în continuare prezintă adevărul curat, aşa cum s-a petrecut
în realitate.
Amintirile mele legate de Proiectul Montauk nu sunt deloc
plăcute. Pe vremea când eram doar un copil în stadiul prepuber,
rolul meu era de cobai. Aşezat pe o masă şi legat cu curele, eram
examinat, scanat mental pentru identificarea semnăturii mele
cerebrale sau abuzat sexual pentru stabilirea structurii mele
energetice, care era redată apoi pe un computer. Aceste
experimente au continuat până am ajuns în faza de pubertate.
Întrucât nu încercasem să evadez decât o singură dată, eram
considerat cooperant de către supraveghetorii mei adulţi. În plus,
nu murisem din cauza testelor la care fusesem supus, aşa că mi s-a
„oferit” posibilitatea unei promovări.
Administratorii m-au pus să îi disciplinez pe copiii mai mici care
erau aduşi în continuare, pregătindu-i astfel pentru testele fizice şi
mentale care urmau.
Pregătirea copiilor includea un proces educativ prin care aceştia
erau învăţaţi să asculte orbeşte ordinele, fără să pună vreodată
întrebări. I-am învăţat cum să se focalizeze mental la comandă
astfel încât energiile lor corporale să poată fi folosite de mediumul
care răspundea de ei, ce culori şi simboluri trebuiau să folosească
mental pentru a facilita un anumit experiment, şi cum să
depăşească mecanismul de auto- apărare inerent oricărei fiinţe vii
pentru a putea muri în caz de necesitate.
Mediumii sunt de mai multe feluri: unii se folosesc de energiile
psihice, iar alţii de cele mentale. Mediumii psihici nu fac decât să
observe şi să descrie structurile subtile ale realităţii. Cei mentali
pătrund efectiv în aceste structuri şi le manipulează, creând
manifestări diferite ale realităţii. Ei reprezintă principalul obiect de
interes al guvernului. Oamenii pot crea maşinării sau computere
care să citească structurile subtile ale realităţii, dar acestea nu pot
fi modificate decât de mintea umană.
Lucrul mediumilor mentali cu copiii nu este deloc uşor, căci
ancora care stabilizează personalitatea sufletului de trup este
extrem de fragilă în cazul acestora din urmă. Din nefericire, copiii
mici de sex masculin au structura mentală şi psihică necesară
pentru ca un medium mental să le poată folosi energia cu ajutorul
unui computer. Dorinţele şi temerile acestor copii se opun însă
direct acestei sarcini, provocând daune la toate nivelele. De multe
ori, în asociere cu presiunile fizice şi mentale generate de aceste
operaţiuni, teama îi ucide definitiv pe copii.
Cei mai vulnerabili erau pre-adolescenţii cu vârste cuprinse între
3-12 ani.
Foarte preţuiţi din cauza materialului lor genetic şi a tiparelor
mentale perfecte pentru proiectele lor, acest grup era considerat
pur şi necontaminat. Din păcate, teama copleşitoare a copiilor,
combinată cu dorinţa arzătoare de a se întoarce acasă, conducea la
blocaje şi scurgeri energetice care îi încurcau teribil pe oamenii de
ştiinţă care se ocupau de ei. Peste toate, erau adeseori ţinta unor
abuzuri sexuale făcute de anumiţi membri lipsiţi de scrupule ai
proiectului. Din cauza lor, mulţi băieţi înnebuneau şi trebuiau
lichidaţi, căci nu mai erau de nici un folos. Ar fi fost imposibil ca ei
să fie returnaţi societăţii sau familiilor lor în acea stare, căci minţile
lor erau prăjite şi nu mai putea fi reprogramate. Singura soluţie era
moartea. Cel mai adesea, erau înfometaţi până la moarte şi lăsaţi să
se descompună în anumite peşteri subterane. În final, rămăşiţele le
erau aruncat în mare, unde erau consumate de animalele marine.
În cazuri excepţionale, anumiţi savanţi sau alţi lucrători care nu
aveau copii şi care se mutau în alte regiuni ale globului luau cu ei
câte un copil preferat, făcându-i acte false, ca şi cum ar fi fost
copilul lor. De multe ori, îi schimbau inclusiv culoarea părului şi
amprentele digitale.
Unii băieţi erau răpiţi, aşa cum a fost cazul meu, chiar din
paturile lor.
Timpul şi spaţiul erau manipulate apoi, într-o manieră care
sfidează orice imaginaţie, pentru a ascunde dispariţia lor. Aceşti
băieţi erau consideraţi speciali, în sensul că proveneau din familii
care aveau conexiuni politice sau militare cu guvernul secret.
Trataţi complet diferit de băieţii „obişnuiţi”, ei erau returnaţi fără
excepţie căminelor din care au provenit.
Pre-programaţi pentru anumite scopuri specifice, noi eram elita
grupurilor de copii, aşa că primeam sarcini speciale. Unii dintre noi
erau folosiţi pentru a ieşi în afară şi a găsi alţi băieţi care urmau să
fie răpiţi şi folosiţi în proiect. Din câte mi-am dat seama, cu toţii
aveam implanturi în interiorul ochilor. Era o tehnologie
extraterestră pe care supraveghetorii noştri o aveau de la
colaboratorii lor şi pe care o foloseau pentru a obţine informaţiile
care îi interesau. Minţile noastre erau programate să ne vedem de
treabă la şcoală, la cumpărături, etc., fără să ne dăm seama ce
facem. Mă întreb câte asemenea victime nevinovate am desemnat
eu însumi în vederea răpirii, fără măcar să-mi dau seama că îi
condamn pe mulţi la moarte sigură!
Îmi amintesc de poveştile cu doctorul Mengele din lagărul de
concentrare de la Auschwitz. Se spune că atunci când sosea un
transport nou cu deţinuţi, dr. Mengele îi tria de la bun început pe
aceştia, stabilind cine urma să trăiască şi cine nu. El era cel care
stabilea cine urma să fie pus la muncă silnică şi cine trebuia să facă
parte din bizarele sale experimente. În ce fel eram eu diferit de acest
monstru? La urma urmei, Johannes von Grüber nu a fost nazist?
Nu a fost el implicat în varianta germană a Proiectului Montauk?
Chiar şi astăzi, aceste sentimente de vinovăţie mă împiedică să am
o imagine de sine pozitivă, făcându-mă să fiu excesiv de autocritic
şi să mă pedepsesc frecvent. Poate că încerc astfel să răscumpăr o
parte din răul pe care l-am făcut.
Cea mai mare parte a băieţilor erau din afara zonei New
York-ului, căci dispariţia unui număr atât de mare de copii
dintr-un singur loc ar fi trezit suspiciuni.
De aceea, băieţii „obişnuiţi”, consideraţi „consumabili”, erau
aduşi din alte părţi ale ţării. Răpiţi din familii care nu aveau să le
simtă prea mult lipsa, aveau părinţi alcoolici, prostituate,
dependenţi de droguri, sau proveneau din mediul rural, din familii
cu mulţi copii. Dacă experimentatorii îşi doreau foarte tare un copil
care nu corespundea acestui profil de familie, ei înscenau pur şi
simplu un accident. Copilul era astfel luat sub prezumţia că a
murit în accident şi nimeni nu se mai interesa de soarta lui. Aceste
accidente includeau prăbuşiri ale unor maşini în râuri, incendii în
urma cărora rămâneau corpuri de nerecunoscut şi dezastre
naturale, de genul uraganelor, tornadelor şi cutremurelor. Pe scurt,
erau folosite toate locurile în care se produceau catastrofe şi în
urma cărora dispăreau foarte mulţi oameni, care puteau fi
consideraţi morţi.
Pe de altă parte, erau răpiţi foarte mulţi oameni care fugeau de
acasă şi care bântuiau pe străzi, despre care se ştia că nu vor lipsi
nimănui. Majoritatea erau adulţi, folosiţi în călătoriile în timp din
cadrul Proiectului. Oamenii vii erau necesari pentru a observa
efectele vortexului asupra trupului uman, precum şi pentru a afla
cum poate fi mutată o persoană dintr-un punct spaţio-temporal în
altul. Copiii nu erau folosiţi niciodată în aceste scopuri, căci
semnătura lor energetică este complet diferită de cea a unui adult.
De altfel, cei pe care doreau să îi folosească în ultimă instanţă în
manipulările lor asupra timpului şi spaţiului erau adulţi.
De multe ori, atunci când răpeau pe cineva din patul său sau
dintr-o altă locaţie pentru a-l folosi în Proiect, trimiţându-l în final
înapoi în mediul său, cercetătorii de la Montauk modificau timpul
şi spaţiul astfel încât nici victima şi nici cei din jurul acesteia să
nu-şi dea seama că a lipsit vreo clipă. Alteori, ei lăsau o structură
energetică în camera victimei care îi împiedica pe cei din jur să intre
în ea şi să-şi dea seama de dispariţiei ei. Vă reamintesc că aveau
echipamente care le permiteau să trimită oameni în diferite locaţii
în aceeaşi perioadă a „prezentului” şi să modifice timpul în anumite
locuri geografice terestre. Puteau stabili cu uşurinţă vibraţia
fiecărui loc de pe planetă, modificând astfel prezentul după cum
doreau.
Singurele probleme apăreau atunci când doreau să trimită pe
cineva în alte lumi sau în momente îndepărtate din timp (din trecut
sau din viitor). Până când reuşeau să descopere frecvenţele corecte,
erau nevoiţi să facă tot felul de încercări, folosind în acest scop
cobai umani (adulţi). Mulţi dintre aceştia s-au pierdut în timp sau
în spaţiu, aşa cum s-a întâmplat cu cei de pe Eldridge. În cele din
urmă, savanţii au reuşit să facă o hartă a punctelor
spaţio-temporale care îi interesau, putând să călătorească cu
uşurinţă între ele. La destinaţiile cele mai comune plasau
întotdeauna un receptor pentru a fixa semnalul şi a uşura astfel
conexiunile.
Rolul meu era să îi pregătesc pe băieţi pentru lucrul cu
mediumii, în special cu Duncan Cameron, mediumul-şef folosit în
experiment. Utilizată ca baterie de alimentare a energiei mentale a
mediumului, creativitatea unui copil mic este fără egal. Această
energie era receptată, amplificată şi focalizată asupra lui Duncan
pentru a-i mări acestuia puterea mentală de care avea nevoie
pentru a deschide porţi către alte dimensiuni, creând astfel căi de
acces către acestea. Capacităţile sale erau folosite pentru a face
legătura cu hiperspaţiul şi cu planul astral, locul în care sunt
înmagazinate toate materialele şi tiparele pre-fizice ale realităţii
materiale. În final, acesta aducea informaţiile necesare în forme pe
structura cărora puteau fi construite tehnologii.
Băieţii erau rapid goliţi de energie şi trebuiau să se odihnească
foarte mult timp. Atunci când unul dintre ei se simţea epuizat, îi era
indus un program de teamă, pentru a crea astfel un val de
adrenalină care să-i trezească din nou energia. Acest procedeu îi
golea complet de energie pe mulţi dintre ei, care nu mai puteau fi
folosiţi.
Inimile lor fragile cedau. Alţii înnebuneau, sau aveau un atac
cerebral.
Atunci când pentru alimentarea cu energie erau folosiţi
adolescenţi sau tineri, erau folosite programe combinate de teamă
şi excitaţie sexuală, pentru a le dinamiza astfel energia. De multe
ori, cadavrele care rămâneau în urma experienţelor le erau cedate
extratereştrilor cenuşii, care aveau nevoie de ele pentru sânge şi
prelevări de ţesuturi. Cenuşiii nu se hrănesc la fel ca oamenii. Ei
folosesc hormonii depozitaţi în organele şi ţesuturile diferitelor
specii, dar mai ales ale oamenilor, căci au fost creaţi cu mii de ani în
urmă dintr-un material genetic uman.
Rasele micilor cenuşii nu sunt înzestrate cu sisteme digestive.
Membrii lor absorb substanţele nutritive şi elimină deşeurile prin
piele. După ce colectează diferite organe şi fluide corporale, ei le
depozitează în recipiente uriaşe, în care se scaldă apoi ore întregi
pentru a absorbi substanţele de care au nevoie. Acest procedeu le
alimentează trupurile cu o energie care le ajunge timp de câteva
zile. Altminteri, „foamea” îi face deosebit de nervoşi.
Cu câteva secole în urmă, cenuşiii au creat genetic anumite fiinţe
pe care le lăsau să crească pe pământ şi cărora le colectau fluidele
corporale pentru a se hrăni, evitând astfel să fie detectaţi de
oameni. Aceste fiinţe au devenit cunoscute sub numele de vampiri,
incubi şi sucubi. Ele evită lumina soarelui, care anihilează energia
fluidelor colectate. În vremurile moderne, extratereştrii se folosesc
de o creatură din America Latină, cunoscută sub numele de
chupacabra, sau „cea care suge sângele caprelor”.
Alte grupuri de extratereştri sunt interesate exclusiv de
experimentele legate de controlul minţii. Aceştia doresc să
controleze grupuri largi de oameni, fără a crea o armată în acest
scop. Din această categorie fac parte îndeosebi reptilienii mari
veniţi din sistemul solar Draco.

Cea mai dureroasă experienţă pe care am trăit-o, dincolo de

suferinţele personale, a fost să aud ţipetele de teamă şi agonia
copiilor şi adolescenţilor care erau folosiţi în experimentele de la
Montauk. Deşi eram parţial responsabil de aducerea lor în această
stare, nu puteam face nimic pentru a-i ajuta. Mă gândeam deseori
la părinţii şi la rudele care nu vor şti niciodată adevărul în privinţa
celor întâmplate cu copiii lor. Mă gândeam de asemenea la copiii
cărora le era dor de părinţii lor. Simţeam atunci o mare apăsare pe
piept. Chiar şi astăzi mă trezesc uneori în miez de noapte,
sufocându-mă şi ţipând în urma coşmarurilor legate de aceşti copii.
Privindu-mi propriii fii, mă jur că nimeni nu-i va supune vreodată
unui asemenea tratament. Deşi îmi dau seama că nu am fost
personal responsabil de faptele mele de atunci, nu pot să nu
realizez că un anumit aspect al personalităţii sufletului meu a
simţit nevoia să experimenteze aceste realităţi, lucru care mă
înspăimântă. Mă rog frecvent ca Dumnezeu să aibă milă de acele
sărmane victime, dar şi de sufletele torţionarilor lor.

Capitolul şase
Peste ocean

Perioada pe care am petrecut-o la colegiu a fost marcată de

confuzie. Am început şcoala la Universitatea Mcgill din Montreal,
dar m-am simţit atât de neadaptat încât m-am întors în scurt timp
în Statele Unite. Mă simţeam de mulţi ani atras de Canada, unde
aveam rude la care îmi petreceam vacanţele de vară. Plănuiam
chiar să emigrez în această ţară şi să devin cetăţean al ei, dar oricât
de mult încercam să părăsesc Long Island-ul, ceva mă atrăgea
înapoi.
În cele din urmă, m-am înscris la un colegiu local din sudul Long
Island, unde am studiat contabilitatea, o materie pe care o uram cu
convingere. Bănuiesc că am fost împins să urmez acest curs pentru
a ţine gestiunea băieţilor din Montauk. O parte a implicării mele în
Proiect consta în păstrarea echilibrului între computerul care
controla emisfera stângă şi cel care controla emisfera dreaptă a
mediumului mental.
Cele două coloane ale contabilităţii (debitul şi creditul) m-au
învăţat să fac acelaşi lucru (ele trebuie menţinute tot timpul în
echilibru). De altfel, fiecare aspect al vieţii mele mă obligă să repet
acest model (să menţin echilibrul). La vremea respectivă nici nu-mi
dădeam seama cât de dezechilibrată era viaţa mea.
În timpul ultimului meu an de colegiu mi-a apărut o alergie
interesantă. În vacanţa de Crăciun, eram programat să îmi scot
patru măsele de minte şi un molar. În timpul operaţiei, mi-a apărut
o reacţie severă la anestezicul folosit, pentatolul de sodiu. Inima şi
respiraţia mea s-au oprit. Inspirat, chirurgul dentar mi-a
administrat oxigen şi mi-a făcut şocuri electrice pentru a-mi
resuscita inima. După ce mi-am revenit, a continuat operaţia
chirurgicală.
Ani mai târziu, diferiţi medici mi-au spus că este foarte
neobişnuit să fii alergic la pentatolul de sodiu. De regulă, numai cei
asupra cărora s-a folosit excesiv această substanţă dezvoltă
asemenea reacţii severe. Pentatolul de sodiu mai este cunoscut şi
sub numele de „serul adevărului”. Administrat spionilor în timpul
interogărilor, aceştia dezvăluie toate informaţiile secrete pe care le
ascund. Mi-a fost oare injectată această substanţă pe vremea când
mă aflam la Montauk Point? Îmi amintesc perfect că mi-au fost
injectate ace, dar nu ştiu ce substanţă au folosit. Poate că
pentatolul de sodiu este folosit inclusiv pentru controlul minţii
umane (şi extraterestre).
Tot în timpul anilor de colegiu am făcut şi una din primele mele
excursii peste ocean. Am fost sponsorizat de o organizaţie sionistă
care dorea să atragă voluntari în Israel, promovând astfel
colonizarea deşertului de acolo. Aceştia recrutau oameni din toată
lumea, îi îndoctrinau şi îi trimiteau în nişte ferme colective numite
kibbutz-uri.
Un kibbutz este probabil forma cea mai pură de comunism care a
existat vreodată în lume. Nici un membru al colectivităţii nu
primeşte mai mult sau mai puţin din produsele rezultate decât
ceilalţi membri. Deasupra fiecărui kibbutz flutură steagul roşu
sovietic, cu secera şi ciocanul. Chiar şi pământul este deţinut în
proprietate de către guvern. Nici un individ nu are dreptul la
proprietate. Singurul stimulent pentru a produce este loialitatea
faţă de patrie şi faptul că ţi se asigură toate necesităţile. Deşi nu
doream deloc să merg în această excursie, am fost obligat de un
impuls interior, mai puternic decât logica mea şi decât
avertismentele familiei mele.
 Călătoria în Orientul Mijlociu a fost lungă şi interesantă. Am ales
un traseu care includea Franţa, Italia şi Grecia, ocazie cu care am
descoperit frumuseţea fără seamăn a insulei Creta şi a vulcanului
din Stromboli, în Sicilia. Deşi vulcanul Pompeii din Napoli părea
să-mi aducă aminte de o existenţă anterioară, m-am focalizat
îndeosebi asupra viitorului. În timpul călătoriei, o franţuzoaică cu
cetăţenie italiană a încercat să mă convingă să mă fac medic şi să
mă însor cu fiica ei. Ideea mi s-a părut absurdă la vremea
respectivă, dar privind retrospectiv, mă gândesc că poate aş fi făcut
mai bine să îi accept oferta!
Când am ajuns în Israel, am fost cuprins de o emoţie
copleşitoare. În timp ce avionul cobora pe aeroportul Lod, deasupra
Tel Avivului, ochii mi s-au umezit de lacrimi. Mă simţeam de parcă
aş fi ajuns în sfârşit acasă. Nu îmi pot explica aceste emoţii, căci mă
simţeam cuprins de frică şi neîncredere. Intenţia mea era să ajung
pe aeroport, iar apoi să mă întorc imediat în Statele Unite.
De acum înainte, îl rog pe cititor să urmărească cu cea mai mare
atenţie firul evenimentelor. Deşi pasajele care urmează pot părea
confuze, le voi povesti exact aşa cum mi le amintesc. Nu uitaţi că
aceste evenimente mi-au indus inclusiv mie o stare de confuzie. Am
făcut totuşi tot ce mi-a stat în puteri pentru a reda aceste secvenţe
ilogice în maniera cea mai raţională cu putinţă.
Când am ajuns, s-a petrecut un lucru ciudat şi inexplicabil.
După ce am părăsit avionul, m-am trezit rătăcind prin zona porţilor
de intrare, încercând să ajung la banda care transporta bagajele,
pentru a mi le recupera şi a mă întoarce acasă.
Ridicându-mi privirea către panoul de afişaj al zborurilor, am
văzut o cursă care urma să plece către Teheran, în Iran. Am simţit
imediat că trebuie să mă urc în ea. Am rămas astfel, transfigurat,
până când cineva mi-a cerut să mă dau la o parte. Deşi credeam că
nu trecuseră decât câteva secunde, mi-am dat seama privindu-mi
ceasul că se scursese aproape o oră!
S-a petrecut apoi un al doilea eveniment neobişnuit. Pe când
încercam să ajung în zona bagajelor, am privit din nou către panoul
de afişaj şi am sesizat o cursă care urma să plece către
Johannesburg, Africa de Sud, cu escale în Addis Abeba, Etiopia, şi
Nairobi, Kenya. Din nou, am rămas transfigurat, imaginându-mi că
mă aflu la bordul acestei curse, împreună cu alţi oameni, dar ştiind
că mă voi întoarce în Israel fără ca cineva să-şi dea seama de faptul
că am fost plecat. Am fost trezit din această stare de un alt student,
care venise cu mine în zborul iniţial şi care mi-a spus că ştie cum să
ne retragem mai repede bagajele. Tânărul susţinea că era un
student din Georgia venit să vadă Ţara Sfântă şi să lucreze la un
kibbutz. Nu-mi plăcea de el, căci era arogant şi făcea tot timpul
comentarii răutăcioase. De altfel, un al şaselea simţ îmi şoptea că
nu spune tot adevărul.
După ce ne-am luat bagajele, am ajuns într-o zonă a
aeroportului în care trebuia să fim aşteptaţi de un reprezentant al
Fundaţiei Tineretului Sionist din SUA, care urma să ne preia şi să
ne ducă în kibbutz-ul în care urma să lucrăm în următoarele două
luni. Alături de noi mai aşteptau trei femei.
Au trecut mai multe ore, dar nimeni nu a venit să ne întâmpine.
Nu-mi amintesc ce s-a petrecut în acest interval de timp, cu
excepţia faptului că stăteam pe bagaj. La un moment dat, a apărut
un israelian negricios. Acesta ne-a spus că în loc să mergem direct
la kibbutz, urma să rămânem peste noapte în Ierusalim. Înghesuiţi
în micul său Renault, ne-am îndreptat către acest străvechi oraş.
Eram atât de epuizat încât nu mai puteam admira peisajul istoric
pe lângă care treceam în timp ce urcam munţii Iudeei,
îndreptându-ne către oraşul sfânt. Pe drum, am trecut pe lângă tot
felul de clădiri moderne, construite printre ruine şi rămăşiţe ale
unor tancuri şi piese de artilerie iordaniene. Oraşul Ierusalim este
construit – conform legii – exclusiv din pietrele luate din munţii din
jur. De aceea, este greu să spui de la distanţă unde începe oraşul şi
unde se termină regiunea rurală care îi precede. Oricum, priveliştea
este magnifică. Semnificaţia cuvântului Ierusalim este „Oraşul
Păcii”.
Prea obosit ca să mai mănânc, tot ce îmi mai doream era să fac
un duş şi să mă trântesc într-un pat confortabil. Femeile care ne
însoţeau au fost lăsate la un motel exclusiv pentru femei. Şoferul
ne-a dus apoi pe mine şi pe tovarăşul meu către un loc care semăna
cu o închisoare. Era o clădire mare, din piatră, cu porţi de metal şi
fortificaţii, complet neluminată. Şoferul a menţionat în treacăt că
era o fostă baracă a armatei britanice. Avea mărimea unui castel,
dar nu era nimeni în ea decât noi! După ce ne-a scos bagajele,
şoferul ne-a cerut să-l urmăm şi a descuiat poarta grea din metal.
Interiorul era întunecat, umed şi îţi dădea fiori pe şira spinării. Am
aşteptat în vestibul până când şoferul a aprins luminile, după care
l-am urmat de-a lungul unei scări înguste până la un etaj unde se
aflau tot felul de dormitoare. Ne-a introdus într-o cameră mică,
asemănătoare cu o celulă de închisoare, cu două paturi de metal şi
două scaune din lemn. Un singur bec atârna din tavan, agăţat de
un fir. Ne-a arătat apoi cum putem ajunge printr-un coridor la o
sală de duşuri, care arăta de parcă nimeni nu se mai spălase acolo
din timpul celui de-al Doilea Război Mondial. Ne-a spus apoi că se
va întoarce dimineaţa, după care a mormăit ceva din care rezulta că
îşi va petrece noaptea la Tel Aviv şi că avea un drum lung de făcut.
A plecat brusc.
Tovarăşul meu nu a scos aproape nici un cuvânt. Am făcut duş
pe rând, după care ne-am culcat în paturile neconfortabile de
metal. Când am stins unicul bec, camera s-a scufundat într-o
beznă desăvârşită. Aproape că puteam simţi gândurile soldaţilor
care staţionaseră cândva aici. Le simţeam singurătatea şi dorul de
casă.
Amintindu-mi de propria mea familie şi de confortul de acasă,
m-am gândit că am fost nebun să vin aici. Lătratul câinilor de afară
mi-a adus aminte de alte zgomote familiare de acasă. M-am simţit
astfel şi mai însingurat. Când am auzit un muezin (un cleric
musulman) făcând apelul pentru rugăciunile de noapte din
minaretul unei moschei din apropiere, am realizat mai clar ca
oricând că „nu mă mai aflam în Kansas!”
Următoarea experienţă nu pare să se încadreze în această suită
logică. Înclin să cred că ea a fost „înghesuită” în timpul liniar.
Urmăriţi-mă cu atenţie.
Privind în sus, am observat nişte mici sfere luminoase care
apăreau pe tavan.
Se învârteau şi îşi schimbau culorile de la alb la galben, apoi la
albastru şi verde.
Simţeam că mă învârt odată cu ele. Le-am urmărit cu privirea
până când am simţit că nu îmi mai pot ţine ochii deschişi. Pe
neaşteptate, m-am trezit înapoi pe aeroportul din Tel Aviv, în ziua
când am aterizat pe el. Am urcat în avionul de Teheran. Nu aveam
alt bagaj decât o mică geantă de mână care nu îmi aparţinea. Deşi
mi s-a părut ciudat, ştiam exact ce fac.
Îmi amintesc că am decolat şi ne-am îndreptat către nord-vest,
nu către est, unde se afla Iranul. Cel care stătea alături de mine
mi-a spus într-o ebraică perfectă că, fiind israelian, aparatul nu
putea zbura deasupra teritoriilor arabe. De aceea, ne îndreptam
către spaţiul aerian turcesc. Urma apoi să ne îndreptăm către est şi
să intrăm astfel în spaţiul teritorial iranian. Totul se petrecea în
anul 1975, când nu exista un tratat de pace în regiune. Dimpotrivă,
se vorbea de un nou război. În timp ce munţii Anatoliei apăreau la
orizont, o voce ne-a anunţat că trebuie să tragem storurile
geamurilor în timp ce treceam pe deasupra spaţiului aerian
iranian. Urma să fim însoţiţi de avioane de luptă iraniene, care ar fi
tras fără ezitare dacă ar fi observat storurile netrase. Ni s-a mai
spus că acest procedeu se aplica doar avioanelor care nu zburau pe
rute regulate, suspectate de spionaj.
Îmi amintesc apoi că am zburat pe deasupra Teheranului, cu
praful şi cu minaretele sale. Câţiva zgârie-nori stăteau mărturie a
programului de modernizare iniţiat de şah. După ce am aterizat,
am părăsit avionul. Am intrat singur într-o maşină neagră, micuţă
şi strălucitoare, care m-a condus pe străzile înguste ale oraşului,
apoi pe nişte bulevarde largi, care dădeau într-o autostradă ce ieşea
din oraş şi se îndrepta către munţii acoperiţi cu zăpadă. Şoferul a
luat-o pe un drum de ţară, după care am cotit brusc la stânga şi am
ajuns la o peşteră în stânca muntelui. În timp ce intram în peşteră,
mi-am amintit ca prin ceaţă de Johannes von Grüber, apărând
brusc în peştera subterană.
Doresc să-i reamintesc cititorului că majoritatea amintirilor sunt
liniare, adică urmează una după cealaltă, într-o ordine secvenţială.
În cazul de faţă, conştiinţa mea pare să fi urmat însă mai multe linii
temporale, pătrunzând în realităţile lor corespondente. Fiecare
univers alternativ se întrepătrunde cu celelalte, iar conştiinţa mea
avea un acces simultan la toate datorită unui proces de activare a
lui kundalini 1 , care mi-a trezit integral puterea minţii. Pentru a
putea înţelege un anumit eveniment, trebuie să mă focalizez asupra
lui. Ceea ce încerc în capitolul de faţă este să enumăr evenimentele
în ordinea în care le-am experimentat. Deşi ele s-au petrecut
simultan, mintea umană nu le poate percepe decât unul câte unul.
Din restul timpului petrecut în Iran nu am reţinut decât frânturi
de amintiri.
Am auzit voci vorbind în limba ebraică, în farsi (persană) şi în
germană, şi ocazional în rusă. În cea mai mare parte a timpului mă
simţeam drogat şi dezorientat. Îmi amintesc de doi oameni de

1
Activarea lui kundalini se referă la trezirea energiei fundamentale situate (de regulă latent) la
baza coloanei vertebrale şi la trezirea succesivă a centrilor de forţă (chakra-elor), permiţând astfel
folosirea integrală a minţii şi conştientizarea simultană a mai multor realităţi.
ştiinţă îmbrăcaţi în halate albe, care au intrat în camera mea. Mi
s-au adresat în germană. Îmi mai amintesc de o examinare
dureroasă, în timpul căreia am fost complet dezbrăcat. În final, pe
cap mi-a fost aşezată o cască metalică ce părea să îi transmită
creierului meu tot felul de informaţii. Tot ce ştiu este că am fost
programat să fac ceva, ce nu trebuia să conştientizez. Am fost dus
apoi cu un lift care a coborât cu o viteză ameţitoare. Cu această
ocazie, mi-am adus aminte de excursia cu OZN-ul pe care am
făcut-o pe vremea când eram doar un băieţel de şase ani şi când am
coborât cu o viteză atât de mare încât mi s-a făcut rău. Eram însoţit
atunci de un extraterestru asemănător unei plante. Presiunea
datorată vitezei era atât de mare încât pielea mi s-a lipit de oase şi
dinţii mi s-au încleştat. Când liftul s-a oprit pentru o clipă, mi s-a
făcut din nou rău.
Îmi simţeam picioarele atât de grele încât îmi era greu să mi le
mişc. Peste toate, mi-am dat seama că făcusem pe mine. Am fost
introdus într-un vehicul alungit, în forma unui diamant, care
aştepta pe un peron asemănător celor din gări. Atât în faţă cât şi în
spate se întindea un tunel care părea infinit. În timp ce uşa
vehiculului se închidea în urma mea, am remarcat că în interior se
aflau deja doi bărbaţi mai în vârstă decât mine, îmbrăcaţi în
costume negre, cu cămăşi albe. Vehiculul a pornit şi a început să
meargă cu o viteză atât de mare încât a început să vibreze. Unul din
cei doi bărbaţi mi-a zâmbit şi mi-a spus că ne aflăm într-un metrou
care înconjoară întregul glob, călătorind prin hiperspaţiu. „Nimeni
nu ştie cine l-a construit, a adăugat el, dar prietenii noştri
extratereştri ne-au arătat cum îl putem folosi şi cum putem
construi noi tronsoane”.
Probabil am adormit. Cert este că atunci când m-am trezit, mă
aflam din nou pe aeroport. De data aceasta, am urcat în cursa de
Johannesburg, cu escală în Addis Abeba şi Nairobi. Cei doi bărbaţi
mă însoţeau şi de această dată, susţinându-mă de o parte şi de
alta. Deşi mi s-a părut ciudat, o parte din mine accepta situaţia şi
ştia ce se petrece. Era ca o experienţă „deja-vu” a vizitei mele în
Iran. Mă simţeam confuz, dar viaţa mea este alcătuită în principal
din evenimente neconvenţionale.
După ce am decolat şi am luat-o către sud, pe deasupra
deşertului Negev, avionul a zburat o vreme pe deasupra Mării Roşii.
La stânga se vedea coasta Arabiei Saudite. La dreapta se întindea
Egiptul, apoi Sudanul. Tovarăşii mei mi-au spus că de-a lungul
întregului traseu, asupra noastră erau îndreptate arme
antiaeriene. La cea mai mică schimbare a cursului de zbor, acestea
ar fi deschis focul asupra noastră – un gând foarte liniştitor atunci
când călătoreşti neajutorat prin aer! M-am rugat ca pilotul să aibă
mâinile sigure pe manşă.
Pe când treceam de graniţa Sudanului, am făcut un viraj brusc
către vest. Mi-am îndreptat coloana, dar nu am reuşit să scot nici
un cuvânt; nu ştiu dacă din teamă, pentru că mi se uscase gâtul,
sau din ambele motive. Unul dintre tovarăşii mei mi-a spus că ne
îndreptam către coasta Etiopiei şi către centrul Africii, ceea ce
însemna că eram în siguranţă. Stăteam aşezat la fereastră. Una
dintre escorte era aşezată pe acelaşi rând cu mine, dar către
culoarul din mijloc. Scaunul dintre noi era gol.
Cealaltă escortă stătea pe un scaun dincolo de culoarul
despărţitor. Am aterizat la Addis Abeba, dar nu am stat decât cât să
alimentăm avionul. Câţiva pasageri au coborât. Nu mi-am părăsit
nici o clipă locul, nici măcar ca să mă duc la toaletă.
Etiopia mi s-a părut murdară şi urâtă. Aerul era uscat şi mă
făcea să tuşesc. Oraşul era înconjurat de deşert.
Următoarea escală a fost la Nairobi şi a durat puţin peste o oră.
Ţinutul mi s-a părut mai verde şi existau mai multe rezervaţii
naturale. Oricum, aeroportul era primitiv, supraîncălzit şi lipsit de
aer condiţionat. Aici, mi s-a permit să merg la baie, însoţit de una
din escorte. Toaletele erau murdare şi podeaua era acoperită cu
nisip şi cu murdărie. Pe pereţi se mişcau şopârle. M-am simţit
neconfortabil şi nelalocul meu.
Ne-am întors în avion şi am zburat pe deasupra unor păduri
tropicale luxuriante, de o mare frumuseţe. Am văzut în zare un
munte superb, acoperit cu zăpadă, despre care mi s-a spus că era
Kilimanjaro. Locul părea înconjurat de o aură ciudată. Nu m-ar
mira deloc dacă aş afla că sub el există o bază subterană de un fel
sau altul.
Am continuat să zburăm pe deasupra unor munţi de o mare
frumuseţe. La un moment dat am văzut un vulcan. Mi s-a spus că
ne aflăm deasupra Zairului. Peisajul verde de sub noi a căpătat
treptat nuanţe de galben şi maro, şi am fost informat că ne aflăm
deasupra Zimbabwe (care se numea Rhodesia la vremea respectivă)
şi a Africii de Sud. După ce am ajuns la Johannesburg, tovarăşul
meu mi-a spus să mă pregătesc pentru o experienţă interesantă.
Avionul a fost oprit înainte de a ajunge la terminal. Soldaţi în
uniforme maronii, care îmi aminteau de imaginile cu nazişti, ne-au
pus să coborâm din avion şi ne-au îmbarcat într-un jeep, cu care
ne-au dus până la un alt avion mai mic, care aştepta pe o pajişte
din apropiere. Privind cursa cu care veniserăm, El Al 707, care îşi
continua drumul către terminal, i-am spus celui care mă escorta că
îmi era frică să zbor cu avioane mici. A fost o greşeală, căci m-a lovit
imediat în biceps cu un obiect extrem de ascuţit. Următorul lucru
pe care mi-l amintesc este că m-am trezit pe un scaun, cu cureaua
ataşată, privind pe un hublou. Dedesubt se vedea un peisaj de ţară.
Mi s-a spus că mergem la o întrunire foarte importantă din
Capetown.
Probabil că am adormit din nou. Când m-am trezit, am văzut
nişte plaje superbe şi un oraş foarte frumos. Când am aterizat, am
căzut din nou în inconştienţă.
La trezire, eram gol şi legat de un scaun rece şi dur, într-o
cameră fără ferestre, cu ziduri din cărămizi. Am văzut mai mulţi
soldaţi îmbrăcaţi în uniforme care aminteau de cele ale naziştilor,
un om mai în vârstă într-o uniformă albastră, care părea
americană, şi un extraterestru cenuşiu, mic şi hidos, îmbrăcat în
alb, care îmi amintea de personajul de desene animate Gumby.
Neavând ochelarii la mine, trebuia să îmi mijesc ochii pentru a
vedea cât de cât.
Simţind o durere în zona inghinală, m-am uitat în jos şi am
constatat că aveam un tub introdus în penis. Testiculele îmi erau
prinse în nişte cleşti. Durerea era greu de suportat şi orice mişcare
nu făcea decât să o amplifice. Deşi camera era friguroasă,
transpiram abundent. Mi-aş fi dorit să plâng, dar lacrimile refuzau
să îmi iasă din ochi. Mi-aş fi dorit să ţip, dar nu aveam voce.
Celelalte persoane din cameră şi-au dat seama că m-am trezit.
Adresându-mi-se într-o engleză perfectă, omul îmbrăcat într-o
uniformă albastră mi-a spus să nu mă tem. A adăugat că făceam
parte dintr-un plan măreţ, de care depindea soarta umanităţii din
mai multe lumi paralele – dacă supravieţuiam. Mulţumesc frumos!
Probabil că am leşinat din nou. Când mi-am revenit, eram aşezat pe
o bancă, cu spatele la zid. Eram în continuare gol, dar aveam un
prosop în jurul coapselor. În faţa mea se aflau mai mulţi bărbaţi
care îmi vorbeau în ebraică. Aveau voci blânde, dar îmi displăceau
teribil. Mă simţeam foarte stânjenit.
Când m-au întrebat cum mă simt, le-am răspuns scurt: „Bine”.
Ceva mai încolo se afla siriusianul înalt despre care am vorbit
mai devreme în această carte. Mi-a spus telepatic că era un
ambasador al ţării sale trimis la israeliţi şi la aliaţii acestora de pe
planeta Khoom din Sirius A. Făcând eu însumi parte din rasa lor,
aveam o misiune de îndeplinit. În timp, o voi înţelege şi îi voi ierta
pentru tot ce mi-au făcut. Anumite celule ale trupului meu fuseseră
programate să-şi amintească diferite informaţii în viitor. Aceste
informaţii nu puteau fi extrase însă decât prin metode specifice,
aplicate la momentul potrivit. Corpul meu era construit special în
acest scop, având o structură energetică unică. Va veni o zi când
mă voi întoarce pe Khoom pentru a-mi ajuta poporul să îşi
depăşească anumite tipare mentale distructive. Experienţele pe
care le trăiam aici, ca şi cele avute în alte sisteme solare, aveau o
importanţă vitală pentru această misiune.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am trezit din
nou în vehiculul tubular care călătorea cu mare viteză prin canalul
hiperspaţiului. Când am deschis ochii, i-am regăsit pe cei doi
tovarăşi ai mei, care îmi zâmbeau. În acel moment simţeam că îi
urăsc şi, dacă aş fi putut, i-aş fi ucis. Nu puteam face însă nici cea
mai mică mişcare. Tot ce puteam face era să-i privesc şi să-i urăsc.
Câteva clipe mai târziu, m-am trezit pe patul metalic din baraca din
Ierusalim. Eram gol şi transpirat. Mă simţeam epuizat mai presus
de orice închipuire. Studentul arogant se afla deja la duş.
Ceasul arăta orele 8:00 dimineaţa. Când m-am dat jos din pat,
m-am simţit de parcă aş fi fost îngropat sub câteva sute de tone de
ciment. Trebuia totuşi să mă pregătesc şi să plec la kibbutz. Nu
ştiam exact dacă ceea ce trăisem fusese o halucinaţie, sau un
eveniment real. Mintea logică îmi spunea că aşa ceva nu se putea
întâmpla. Corpul meu era însă categoric în această privinţă.
 Capitolul şapte
La Kibbutz

Când am coborât, aducându-ne bagajele, femeile ne aşteptau

deja în interiorul unui mic microbuz. Ni s-a spus că s-a produs o
schimbare de planuri.
Kibbutz-ul bogat din nordul Galileii în care ar fi trebuit să
mergem era plin, aşa că urma să ne ducem într-un kibbutz sărac
numit Gvar Am, care înseamnă puterea poporului. Acest kibbutz
era localizat chiar lângă Fâşia Gaza, în deşertul Negev.
Următorul oraş israelian prin care urma să trecem era Ashkelon.
Călătoria până la Gvar Am a fost îngrozitoare. Când ne-am oprit la
Ashkelon, l-am aşteptat pe reprezentantul kibbutz-ului, care urma
să ne conducă mai departe. Zona era plină de muncitori
palestinieni veniţi la muncă, pentru a-şi câştiga traiul de zi cu zi. Ni
s-a spus să ne ferim de ei, căci erau puşi pe furtişaguri şi tâlhării.
Oraşul arăta la fel ca orice localitate din Orientul Mijlociu: cu
drumuri aglomerate, veritabile furnicare de oameni, şi cu tot felul
de mirosuri care îţi tăiau orice apetit.
Când reprezentantul kibbutz-ului a ajuns, acesta ne-a condus la
noul nostru cămin. Am fost cazaţi în cele mai vechi clădiri de pe
proprietate, construite cândva de primii colonişti germani stabiliţi
în această regiune, prin anii 30. Podelele din piatră ale clădirii nu
erau bine netezite, având suişuri şi coborâşuri care îmi aminteau
de valurile oceanului. Pereţii şi acoperişul erau din lemn. Deasupra
porţii era o inscripţie cu un vers dintr-un vechi cântec ebraic:
„Heenay ma tov u ma nayim shevet achim gom yachad („Iată cât de
bine şi de minunat este atunci când fraţii trăiesc împreună”). M-am
întrebat dacă prin „fraţi” înţelegeau viespile şi gândacii de mărimea
unor şobolani, care mişunau prin încăpere!
Aerul era uscat şi fierbinte; nativii nu păreau deloc prietenoşi.
Bănuiesc că îi priveau cu dispreţ pe străinii care veneau să lucreze
în kibbutz-ul lor, apoi se întorceau în ţările lor bogate pentru a
spune poveşti despre vizita pe care au făcut-o în patria-mamă, în
timp ce ei rămâneau şi îşi duceau mai departe existenţa mizerabilă.
Nu a trecut mult până când tinerii din zonă ne-au asaltat cu
întrebări despre proprietăţile noastre. Vă reamintesc că mă aflam
într-o societate pur comunistă, în care nimeni nu avea voie să aibă
alte bunuri decât restul comunităţii.
În fiecare zi ne trezeam la 4:30 dimineaţa şi începeam să lucrăm
la livezile de peri de la 5:00 la 8:00, când se servea micul dejun, dar
nu înainte ca o bună parte din voluntarii scoţieni să leşine deja din
cauza epuizării şi a căldurii. După micul dejun, ne înclinam
capetele înaintea drapelului roşu cu secera şi ciocanul, după care
ne întorceam la lucru. La amiază era prea cald ca să putem lucra,
aşa că ne întorceam la sediu ca să luăm prânzul. După-amiaza era
liberă, dar nu aveam unde să ne ducem.
Cât timp am stat la acest kibbutz, m-am împrietenit cu un englez.
Ne făcea plăcere să lucrăm împreună şi am rămas în contact mulţi
ani după această experienţă, ba chiar ne-am vizitat reciproc. Câţiva
ani mai târziu, am aflat că era dublu agent, atât al serviciilor
secrete britanice, cât şi al celor sovietice.
În scurt timp, m-am săturat de regimul spartan comunist şi
m-am decis să fug din kibbutz. Pentru a putea pleca oficial, trebuia
să primesc aprobarea consiliului local. Am preferat să nu risc, aşa
că într-o dimineaţă devreme, cu mult înainte de răsăritul soarelui,
mi-am împachetat lucrurile şi am plecat. Intenţia mea era să îmi
caut rudele din cartierul Holon. M-am trezit însă angrenat într-o
altă aventură, pe care nu o planificasem.
Drumul cu autobuzul până la Tel Aviv era lung şi încins. De-a
lungul coastei, aerul era umed, nu uscat, ca cel din interior. Aşezat
în autobuz cu bagajul (destul de voluminos) alături, am constatat
că sunt măsurat din cap până în picioare de ceilalţi pasageri, care
se temeau să nu fiu un eventual terorist. Un străin cu un bagaj
voluminos în autobuz era ceva destul de suspect.
La sosirea în staţia centrală din Tel Aviv, m-am trezit că nu ştiu
ce să fac.
Păreau să existe o mie de autobuze care plecau în toate direcţiile.
Oamenii alcătuiau un adevărat furnicar. După ce m-am agitat
îndelung, am reuşit să găsesc un autobuz care părea să ducă la
Holon. Când mi-am plătit biletul, l-am rugat pe şofer, care avea o
figură părintească şi bună, să mă anunţe unde trebuia să cobor. Mi
s-a părut că am călătorit câteva ore. În cele din urmă, am rămas
singura persoană din autobuz. Când i-am reamintit şoferului de
promisiunea pe care mi-a făcut-o, a răspuns că a uitat să mă
anunţe, aşa că mă va conduce personal cu autobuzul până la
adresa dorită. Din păcate, nu cunoşteam decât strada şi oraşul.
Şoferul nu auzise niciodată de strada respectivă, aşa că m-a dus
până la un fel de iarmaroc, în speranţa că voi găsi acolo pe cineva
care să mă ajute. Oricum, a fost deosebit de amabil. Nu vei găsi
niciodată aşa ceva în New York!
M-a lăsat la un colţ de stradă, cu puţin timp înainte să se
însereze. I-am mulţumit şi a plecat. Singur, obosit, înfometat şi
speriat, am început să merg pe străzile înguste, perfect conştient de
faptul că habar n-am încotro mă îndrept. În final, m-am decis să
îmi caut un loc de dormit pe stradă, urmând ca a doua zi să mă duc
la aeroport şi să mă întorc acasă. Nici un loc nu mi se părea
suficient de sigur, aşa că am continuat să rătăcesc fără ţintă.
Subit, m-am oprit în faţa unei clădiri vechi din piatră, care s-ar fi
integrat perfect într-un film despre Casbah. Deşi nu existau lumini
la intrare, m-am simţit ispitit să intru în ea. Urcând pe scările vechi
ale clădirii, am auzit vocile locatarilor care sporovăiau în ebraică şi
în arabă. Mirosurile atât de caracteristice Orientului Mijlociu mă
asaltau din toate părţile. În cele din urmă, m-am oprit la etajul
cinci, m-am îndreptat către o poartă şi am bătut la uşă. Intenţia
mea era să cer un sfat, sau chiar un loc de dormit peste noapte.
Mi-a răspuns un bătrânel pe nume Leon, care nu vorbea decât în
ebraică şi în poloneză. Când i-am spus numele meu, mi-a zâmbit şi
mi-a răspuns că mă aştepta!
Cum vă spuneam mai devreme, regula de aur a vieţii mele este
neprevăzutul.
În cele din urmă, s-a dovedit că bătrânelul era nimeni altul decât
soţul verişoarei bunicii mele. Forţe invizibile mă conduseseră la
poarta lui. Bătrânul i-a telefonat fiicei sale, care şi-a adus întreaga
familie să mă cunoască. În final, m-am dus acasă la ea, unde am şi
rămas în următoarele două luni. Nu mă întâlniseră niciodată şi nu
le cunoşteam nici măcar numele. Întreaga întâmplare mi s-a părut
un miracol, ce-i drept, unul binevenit.
 Capitolul opt
Siriusienii

Apartamentul din Holon a devenit sediul meu permanent, din

care făceam excursii frecvente prin regiune, care dureau uneori mai
multe zile.
Una din aventurile care au urmat s-a petrecut pe când mă aflam
în deşertul Negev, în sudul Israelului. Tocmai trecusem de zona
interzisă din jurul oraşului Dimona, o localitate în care se afla o
uzină nucleară secretă. Locul era păzit de Falasha, Evreii Negri din
Etiopia, care pretind că sunt descendenţii regelui Solomon şi ai
reginei din Sheba. Se presupune că regina s-a înapoiat în cele din
urmă în Etiopia, ducând cu ea Arca Conventului, care a şi rămas în
această ţară, unde a fost păzită cu stricteţe până recent.
Se spune că regele Solomon a fost un mistic cu puteri
remarcabile. Sfetnicii săi discutau adeseori cu el despre viitor.
Legenda afirmă că regele a fost avertizat că vor veni vremuri când
Israelul va fi cucerit de duşmani, principala ţintă fiind chiar Arca
Sfântă a Conventului.
 Bănuiala mea este că, în înţelepciunea lui, Solomon a încercat să
ascundă Arca într-un loc în care nimeni nu s-ar fi gândit să o caute.
Din fericire, regina din Sheba tocmai îi ceruse amantului ei regal un
semn de afecţiune şi credinţă. De aceea, Solomon a trimis Arca în
Etiopia, cu suita reginei, făcând un duplicat pe care l-a expus
public.
Pentru a-şi asigura şi mai mult devoţiunea reginei, Solomon a
avut grijă ca aceasta să-i poarte copilul în pântec, astfel încât să
simtă o obligaţie faţă de poporul copilului ei. Planul s-a dovedit
perfect.
Descendenţii reginei au devenit cunoscuţi sub numele de
Falasha, o facţiune numeroasă din Etiopia. Se crede că la un
moment dat au existat peste 500.000 de Falasha în această ţară.
Însuşi Haile Salassie, liderul Etiopiei până la detronarea sa printr-o
lovitură de stat militară, s-a auto-numit „Leul Iudeilor”. Mossad-ul
israelian (agenţia serviciilor secrete din această ţară) a sprijinit
provincia Eritreea să scape de tutela Etiopiei, deoarece aici se afla
ascunsă Arca, iar guvernul militar a refuzat să coopereze cu
israeliţii. De aceea, aceştia din urmă nu s-au sfiit să creeze o ţară de
sine stătătoare cu care să negocieze. Arca a fost transferată cu
succes în Ţara Sfântă, iar guvernul militar din Etiopia le-a permis
comunităţii Falasha să emigreze în Israel. A fost o suită ciudată de
evenimente, despre care se crede că anunţă venirea lui Mesia al
evreilor.
Ajuns lângă Dimona, am fost răpit de siriusieni şi am trăit o nouă
aventură incredibilă. Tocmai mă plimbam printre formaţiunile
stâncoase care ieşeau din deşert.
Soarele era puternic, iar atmosfera extrem de uscată.
Transpiram abundent, dar apa mi se evapora de pe corp în numai
câteva secunde. Brusc, am fost orbit de o lumină puternică.
Acoperindu-mi ochii cu mâinile, mi-am dat seama că nu se auzea
nici un zgomot; de fapt, tăcerea era atât de deplină încât părea
neverosimilă.
Când mi-am descoperit ochii, m-am trezit în faţa unei camere
uriaşe ce părea un fel de sală a tronului greacă sau romană,
mărginită de coloane uriaşe şi având pe perete un ecran. Lumina
era iminentă şi nu părea să provină dintr-o sursă. Nu existau
ferestre sau uşi. Un siriusian îmbrăcat într-o robă albă cu
ornamente albastre a apărut dintr-o nişă ascunsă lângă ecran. Era
aproape identic cu cel pe care îl văzusem în copilărie. Avea pielea
palidă şi o înălţime de aproximativ 2,30 metri. Urechile îi erau
ascuţite şi mari, nasul lung şi la fel de ascuţit, iar ochii migdalaţi
erau mari şi albaştri.
Gura şi buzele erau foarte subţiri. Avea degete lungi şi delicate.
Stătea în faţa mea cu braţele deschise. Roba îi atingea pământul.
Era o privelişte minunată. Parcă era o statuie vie! Nu simţeam nici
un fel de teamă, în prezenţa lui, căci mai cunoscusem o fiinţă
asemănătoare şi încă de prima dată m-am simţit „acasă” împreună
cu ea.
Ecranul s-a închis în urma lui şi am văzut pe el imaginea
pământului, de care ne îndepărtam într-o navă spaţială care se
îndrepta lin către Marte. În camera în care ne aflam nu exista nici o
senzaţie de mişcare. Atmosfera era caldă şi primitoare, chiar mai
confortabilă decât acasă.
Fiinţa a avansat şi mi-a zâmbit, spunându-mi telepatic „Bun
venit”. Mi-a confirmat – prin gândurile sale – că ne îndreptăm către
Marte, pentru a vedea ceva care îmi va fi de folos mai târziu. A
continuat spunându-mi că specia sa a creat un popor din oamenii
care fuseseră aduşi pe pământ de pe o altă planetă. Aceste creaturi
sunt cunoscute sub numele de ebraici, aşa cum îşi spun inclusiv
cei de pe pământ. O mare parte din moştenirea lor genetică a fost
distorsionată însă din cauza mileniilor care s-au scurs. Specia sa se
afla la ora actuală în contact cu urmaşii acestor creaturi originale,
încercând să-i purifice şi să le corecteze defectele înainte de a se
declanşa următorul val de erori. Concluzia era că siriusienii nu
considerau că actualii evrei mai au structura genetică pe care au
creat-o cândva ei. Întrucât este prea târziu pentru a le mai schimba
structura fizică, tot ce se mai poate face era să le fie schimbate
tiparele mentale, permiţându-le astfel să ia contact cu ale fiinţe
extraterestre. În timp ce comunica telepatic cu mine, imaginile
cuvintelor sale apăreau pe ecranul din spatele său. Am putut vedea
astfel istoria acelor perioade îndepărtate ca şi cum s-ar desfăşura în
prezent.
M-am trezit apoi pe o masă, într-o cameră puternic luminată, cu
aspect de clinică. Siriusianul era de faţă, însoţit de un cenuşiu cu
ochi rotunzi şi negri, şi o înfăţişare amuzantă. Mi-a fost prezentat
ca un vegan (un membru al populaţiei de pe Vega), o altă creaţie a
siriusienilor din propriul lor material genetic, amestecat cu puţin
material genetic prelevat de la cenuşii. Deşi nu eram legat, nu mă
puteam mişca.
 Mi-am dat seama că sunt gol. Pentru prima dată în viaţa mea, mi
s-a făcut frică inclusiv de siriusieni. În faţa mea se afla un aparat
strălucitor, în timp ce cei doi mi-au verificat organele genitale,
stomacul şi pieptul. Siriusianul mi-a spus că trebuie să verifice
eventualele reziduuri care să ateste rezonanţa genetică a corpului
meu cu al lor. A adăugat că mi-au creat corpul folosindu-se de
anumite forţe terestre, pentru a-şi putea duce la bun sfârşit planul.
Se pare că eram un fel de cobai într-un joc interstelar.
Pentru a complica şi mai mult lucrurile, mi-a spus că
personalitatea sufletului meu era un fel de entitate provenită
dintr-un sistem nefizic aparţinând constelaţiei Sirius, care avea un
nivel de conştiinţă chiar mai înalt decât al lui. Corpul meu conţinea
ADN siriusian, absolut necesar pentru ca personalitatea sufletului
meu să poată opera cu el. În timp ce vorbea, am început să am
crâmpeie de viziuni în care îmi era revelată adevărata mea
identitate. Erau imagini deopotrivă magnifice şi înspăimântătoare.
Pe faţă au început să-mi curgă lacrimi pe care îmi era imposibil să
le controlez. Siriusianul şi veganul păreau amuzaţi de acest lucru.
M-am gândit în sinea mea: „Dacă aş arăta la fel ca unul dintre voi,
nu aş râde!”
M-am trezit apoi că sunt ridicat instantaneu într-o poziţie
verticală. Purtam o robă siriusiană şi nu îmi simţeam deloc
picioarele. Trăiam o senzaţie de mare exaltare, imposibil de descris
pentru cineva care nu a trăit-o personal. Simţeam că ştiu totul, că
sunt una cu întregul univers şi cu toate fiinţele, fără a-mi pierde
însă identitatea individuală. L-am urmat pe siriusian prin perete şi
am ajuns într-un fel de peşteră maronie, cu un tavan foarte înalt,
care părea să se întindă pe kilometri întregi. Privind înapoi, am
văzut nava care ne transportase. Semăna cu o perlă gigantică. Avea
o culoare albă, cu o uşoară tentă violet, şi nu scotea nici un zgomot.
Mi-am dat seama instantaneu că am călătorit prin spaţiu la fel ca
un electron atunci când se transformă în undă, într-o realitate
situată între lumea fizică şi cea spirituală.
În faţa mea se afla un grup mare de oameni. Majoritatea păreau
de 20 şi ceva de ani, câţiva erau adolescenţi, iar alţii erau mai în
vârstă. Săpau la unison, folosind lopeţi, şi se mişcau ca nişte
roboţi. Nişte fiinţe mari, cu capetele ca nişte pepeni, îi
supravegheau. Printre ei se mişcau şi câţiva cenuşii, cu o înălţime
de 1,30 m. Am văzut o sumedenie de tuneluri şi foarte multe nave
de forma unor discuri. Brusc, toţi oamenii s-au oprit din lucru şi au
privit în sus, unde se afla o platformă. O voce puternică a strigat:
„Va vorbi emisarul venit din Rigel”.
În acel moment, o fiinţă cu o înălţime de 1,65 metri a apărut pe
platformă.
Avea ochii negri şi rotunzi. Capul său mare era acoperit la spate.
Purta un fel de uniformă neagră şi părea destul de ameninţător.
Avea în mână un baston care părea simultan metalic şi cristalin.
Toţi cei de faţă păreau să îi înţeleagă comunicarea mentală. După
ce a explicat că actualul grup de oameni şi-a încheiat misiunea pe
pământ şi pe avanpostul de pe Marte, el le-a spus că urmează să fie
examinaţi în vederea unui transport pe Rigel, pentru a fi folosiţi la
diferite experimente. Cei cărora nu li se va găsi o întrebuinţare vor fi
eliminaţi. Bărbaţii au fost conduşi apoi într-un disc zburător. Am
remarcat în treacăt că aveau lanţuri la picioare. Întreaga scenă
părea orchestrată numai pentru mine. Nu ştiu dacă acest lucru era
adevărat, şi care era scopul. Poate că întregul incident nu
reprezintă altceva decât o amintire implantată în memoria mea.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că m-am trezit din
nou pe nava siriusiană. Călătorind prin hiperspaţiu, eram aşezat
într-o cameră întunecoasă, direct pe podea, alături de vegan şi de
siriusian. Lumina slabă îmi permitea să văd simultan atât în
interiorul navei, cât şi în afara ei. Hiperspaţiul avea nuanţe
minunate de albastru închis şi violet. În timp ce călătorea, nava
părea să aibă forma unui diamant.
Siriusianul mi-a spus că ne îndreptăm către ţara noastră natală,
Khoom, o planetă care orbitează în jurul lui Sirius A în sistemul lor
binar. Ulterior, puteam să iau singur decizia dacă doream să mă
întorc pe pământ. Mi-am dat seama că noi trei suntem singurele
fiinţe de la bordul navei, care era operată exclusiv de voinţa
noastră. M-am simţit într-o stare de pace şi siguranţă totală. Ştiam
că mă îndrept spre casă.
Nu-mi amintesc mare lucru despre şederea mea pe Khoom. Mi
s-a spus că memoria îmi va reveni la momentul potrivit. Era o lume
îngheţată, acoperită cu zăpadă şi gheţuri. Strălucirea soarelui la
suprafaţa planetei era orbitoare. De aceea, locuitorii săi trăiau în
subteran. Planeta era protejată de un sistem de apărare extrem de
elaborat şi absolut impenetrabil. Deşi a fost cândva o lume cu o
climă subtropicală, Khoom a fost împinsă de pe orbita ei
primordială cu mulţi eoni în urmă din cauza războaielor. Din
spaţiu, pare o planetă alb-albăstrie. Nu are luni. Victimă a bătăliei
între forţele binelui şi cele ale răului, planeta a fost scoasă de pe
orbita ei de cei care au creat rasa draconiană, reptilienii care
încearcă să domine galaxia şi spaţiul de dincolo de ea. Creatorii
acestei rase au venit dintr-un alt timp şi spaţiu. Ilustrând prima
geneză a lui Lucifer, numele lor denotă răul suprem.
În acelaşi spaţiu fizic ca şi Khoom, dar pe o frecvenţă de vibraţie
diferită, se află o altă lume, nefizică, guvernată de un consiliu
alcătuit din nouă fiinţe, numit Consiliul Ohalu. Deşi nu sunt
identici cu „Cei Nouă” de care vorbeşte un anumit gen de literatură,
ei comunică într-adevăr cu aceştia. Primul care a scris despre „Cei
Nouă” a fost dr. Adreja Puharich. Acest savant a lucrat cu diferiţi
mediumi, între care a întâlnit câţiva care pretindeau că se află în
contact cu acest grup extraterestru.
Primul care i-a identificat ca foste fiinţe fizice care şi-au
transferat minţile şi esenţele sufleteşti în nouă computere avansate
a fost Uri Geller. Fiecare din aceste nouă computere reprezintă un
aspect diferit al Minţii lui Dumnezeu. „Cei Nouă” comunică cu
câţiva indivizi atent selectaţi de pe pământ, încercând să ridice
astfel nivelul de conştiinţă planetar.
Consiliul Ohalu guvernează inclusiv planeta Khoom din sistemul
solar Sirius, căci siriusienii nu sunt altceva decât vibraţiile
inferioare corespondente acestui consiliu, la fel cum oamenii de pe
pământ nu sunt altceva decât vibraţiile inferioare corespondente
ale sufletelor lor.
Se pare că cel care m-a trimis pe pământ a fost Consiliul Ohalu,
care i-a învăţat pe siriusieni cum să-mi creeze corpul fizic. Mi-au
spus că pe pământ există nouă fiinţe asemenea mie. Fiecare dintre
ele este sub controlul unui membru al consiliului. Cât timp am stat
pe Khoom, mi s-au arătat trecutul şi viitorul. Am fost dus apoi pe o
altă planetă, care orbitează în jurul lui Sirius B. Era o lume
acoperită cu o junglă tropicală şi mlăştinoasă, în care trăiau nişte
fiinţe scunde, care locuiesc în colibe. Extrem de avansate, aceste
creaturi se pot proiecta astral oriunde doresc.
Atunci când doresc să călătorească fizic într-o altă lume, preferă
să apeleze la alţii.
Rareori se întâmplă însă să o facă, întrucât nu-şi prea doresc să
plece din locul lor de baştină. Nu au un limbaj vorbit, căci
comunică exclusiv mental.
Sirisienii mi-au povestit – între altele – de iminenta invazie a
draconienilor asupra pământului, însoţiţi de aliaţii lor, cei din
Confederaţia Orion. Au adăugat că cei din Orion şi cei din sistemul
solar Sirius se află la ora actuală în război. Negustorii supremi ai
universului, siriusienii le-au furnizat celor din Orion arme pe care
aceştia le folosesc acum împotriva lor. Oricum, siriusienii îşi
păstrează întotdeauna armele cele mai bune pentru ei înşişi, aşa că
nu pierd niciodată o bătălie. De fapt, ei îi privesc pe cei din Orion ca
pe nişte copii neascultători care se joacă cu chibriturile. Nu
încearcă în nici un fel să-i distrugă, ci doar să-i ţină sub control. În
general, nu intervin în destinul oamenilor şi al celorlalte fiinţe din
univers, lăsându-le să îşi urmeze destinul.
Deşi nu doream să mă întorc pe pământ, Consiliul Ohalu m-a
convins să o fac. Ajuns înapoi în Israel, am constatat că nu au
trecut decât trei zile. Îmi era tot timpul sete, slăbisem cinci
kilograme şi eram atât de obosit că nu mai vedeam clar.
Întors la Holon, am dormit încontinuu aproape o săptămână, cu
mici pauze pentru a mânca ceva.
În timpul acestei perioade de „odihnă”, am înţeles că Arca
Conventului nu era altceva decât un aparat de comunicare între
lumea fizică şi hiperspaţiu. Se pare că siriusienii le-au dat evreilor
instrucţiuni, spunându-le cum să o construiască. Cu câţiva ani în
urmă, aparatul a fost reconstruit de cei de la Universitatea din
Minnesota, urmând cu precizie instrucţiunile din Biblie. Aparatul
s-a dovedit însă atât de puternic încărcat cu energie încât a fost
considerat periculos şi a trebuit distrus.
După părerea mea, siriusienii încearcă să contracareze planurile
celorlalte facţiuni implicate pe pământ: cei din aşa-numita Nouă
Ordine Mondială, draconienii, cenuşiii, blonzii înalţi, etc. Scopul lor
este să lase evenimentele să se deruleze până când ajung la apogeu,
iar apoi să uzurpe orice putere existentă pe pământ, eventual prin
intermediul israelienilor. Aceasta este doar o speculaţie personală.
Timpul ne va spune mai multe.
 Capitolul nouă
Flăcările gemene

După vacanţă, m-am întors în Statele Unite pentru a-mi

continua studiile universitare. Chipurile care îmi apăreau noaptea
la fereastră şi răpirile nocturne efectuate de extratereştrii cenuşii
au continuat cu o frecvenţă chiar mai mare. Dorinţa mea de a avea
copii şi o tovarăşă de viaţă a devenit aproape o obsesie. Într-o
noapte, am fost dus într-un loc în care am cunoscut cea mai
frumoasă fată pe care am văzut-o vreodată. La vremea respectivă,
nu ştiam că nu are decât 16 ani. O mai văzusem o dată, mai
demult, la o întrunire pe care am avut-o noi, băieţii, cu
supraveghetorii noştri. Ni s-a spus atunci că aceia dintre noi care
eram implicaţi în experimente genetice trebuia să fim împerecheaţi
cu anumite femei, pentru a produce un tip particular de
progenituri. Proiectul era cunoscut sub numele de „Proiectul
Căsătoriei” sau „Proiectul Primei Soţii”.
Personal, am fost împerecheat cu o fată de 14 ani din
Massachusetts, a cărei structură energetică arăta faptul că avea
aceeaşi frecvenţă ca şi mine, lucru cunoscut în literatura metafizică
prin expresia „suflete pereche”. Numele fetei era Mia, ceea ce mi s-a
părut foarte relevant, căci o simţeam într-adevăr a mea. Au fost
efectuate ceremonii false, pe care noi le-am luat foarte în serios. Ni
s-au eliberat chiar certificate care atestau faptul că am fost uniţi
prin căsătorie cu scopul precis al împerecherii. În acea seară, toate
perechile căsătorite au primit câte o masă într-o cameră albă, în
care au fost nevoite să îşi ducă la bun sfârşit sarcina (să îşi
consume căsătoria). Pentru Mia, experienţa a fost destul de
neconfortabilă, pe de o parte pentru că era virgină, iar pe de altă
parte pentru că eram priviţi de numeroase perechi de ochi de
dincolo de un panou de sticlă.
În următorii doi ani, Mia şi cu mine nu am avut nici un fel de
contact fizic. Nu mi-o puteam scoate însă din gânduri şi din vise.
Ştiam că în curând ne vom reuni şi speram ca de data aceasta să fie
pentru totdeauna. Am pierdut foarte mult timp şi am făcut mari
eforturi căutând o femeie care să semene cu Mia, dar în zadar.
Inima mea îi aparţinea definitiv acesteia. În mai multe ocazii, pe
când călătoream prin hiperspaţiu, Mia era prezentă. Îmbrăcată în
alb, avea câmpul energetic al unui înger. Era suficient să mă
gândesc la ea pentru a mă vindeca de orice boală. Bănuiesc că şi ea
trăia experienţe asemănătoare în ceea ce mă priveşte, dar era foarte
tânără şi probabil nu înţelegea sau nu accepta ceea ce se petrecea.
Într-o seară, când Mia avea 16 ani şi eu 24, am fost reuniţi într-o
clinică, sub privirile atente ale oamenilor de ştiinţă. Ni s-a explicat
aici că genetica noastră era perfect aliniată, având secvenţe care se
completau reciproc. Mia avea o genetică mai mult pleiadiană, în
timp ce genetica mea era mai mult siriusiană. Această combinaţie
ar fi produs un copil cu capacităţi absolut neobişnuite. După ce
ne-au dezbrăcat, ne-au introdus într-o cameră albă şi am fost puşi
să facem dragoste de trei ori la rând.
Întregul episod a fost asemănător unui vis. În final, am ştiut că
Mia a rămas însărcinată. Zăcea pe masă, ameţită şi nemişcată. În
ceea ce mă priveşte, am fost dus într-o altă cameră, pentru o
examinare amănunţită. Bănuiesc că au făcut acelaşi lucru cu ea.
Un an mai târziu, am fost informat că aveam un copil pe nume
Jaime. Când fetiţa avea câteva luni, mi s-a permis să o văd. Mi s-a
spus că nu mă pot implica în educaţia ei, pentru a evita astfel
contaminarea tiparelor sale mentale. Urma să fie supravegheată şi
monitorizată îndeaproape pe întreaga durată a procesului de
creştere. Am văzut-o din nou la vârsta de doi ani, după care nu am
revăzut-o timp de 12 ani. M-am concentrat adeseori pentru a-i
cunoaşte gândurile, dar am suferit intens că nu pot face parte din
viaţa ei. Ştiu că Mia şi Jaime au avut parte de multe greutăţi în
timpul acestor ani. Mi-aş fi dorit să le pot ajuta.
Deşi îmi doream cu atâta disperare copii, ştiam că aceştia îmi vor
fi întotdeauna luaţi. Nu eram considerat un părinte potrivit pentru
un copil cu capacităţi speciale, căci eram prea dominator şi înclinat
către control. În plus, se temeau să nu îmi educ copilul în spiritul
convingerilor mele, împiedicând astfel fluxul natural al
informaţiilor pe care ar fi trebuit să le primească.
Mia a avut parte de greutăţi din partea familiei sale, cu care a
sfârşit prin a întrerupe complet orice comunicare. Interesant este
faptul că una din vecinele ei din copilărie avea să joace mai târziu
un rol esenţial în viaţa mea. Voi scrie despre acest lucru într-un
capitol ulterior.
 Într-adevăr, Mia şi cu mine suntem ca două flăcări gemene.
Cândva, personalităţile sufletelor noastre au fost una. Ne-am
despărţit în urmă cu mai mulţi eoni, în timpul unei călătorii pe
Arcturus. Ea şi-a dorit să trăiască în Pleiade, iar eu am preferat să
merg în Sirius. În final, amândoi am ajuns pe pământ, dar
niciodată nu ne-am întrupat în acelaşi timp, până în actuala viaţă.
Când două flăcări gemene se întrupează în acelaşi timp, înseamnă
una din două: fie au o misiune uluitor de importantă pe care
trebuie să o ducă la bun sfârşit pentru civilizaţia din care provin, fie
urmează sfârşitul unui ciclu temporal. Istoria noastră pre-terestră
mi-a fost povestită în timpul unei şedinţe de deprogramare de la
începutul anilor 90. De altfel, amintirea personalităţii sufletului ei a
fost întotdeauna extrem de puternică în memoria mea, chiar şi
înainte să o cunosc în actuala viaţă fizică.
Jaime are un potenţial cu totul special. Fetiţa are capacitatea de
a vedea viitorul şi toate realităţile alternative posibile, stabilind
astfel care este calea de urmat cea mai avantajoasă. Imaginaţi-vă ce
ar însemna acest lucru pentru cei care deţin puterea pe pământ.
Mi-am petrecut mult timp pentru a o ajuta pe Jaime în hiperspaţiu,
vindecând-o de orice dezechilibru ar fi suferit. La ora actuală este
adolescentă şi nu îşi realizează încă potenţialul de care dispune.
Am scris o carte exclusiv despre Jaime, dar până acum nu a citit-o.
Mama ei o împiedică deocamdată, aşteptând ca Jaime să mai
crească şi să se maturizeze suficient pentru a putea cunoaşte
adevărul. Nu mi-ar plăcea să văd că fetiţa mea repetă aceleaşi
greşeli pe care le-am făcut eu şi mama ei. Oricum, întotdeauna va fi
protejată, căci puteri mult mai înalte decât a mea sau a guvernului
veghează asupra ei.
În anii din urmă, Mia şi cu mine ne-am reîntâlnit. Ne ocupăm
acum cu vindecarea vechilor răni. Mia a venit la mine pentru
consiliere şi pentru a o ajuta să îşi aducă aminte experienţele
noastre din trecut. Întotdeauna voi fi alături de ea.
La ora actuală, Mia trece printr-o perioadă dificilă, căci
negativitatea trebuie eliminată definitiv din tiparele ei mentale.
Trebuie să aleagă o cale – fie cea a luminii, fie cea întunecată. Dacă
va alege corect, capacităţile ei vor creşte.
Jaime este şi ea foarte dificilă şi încăpăţânată, amintindu-mi în
multe privinţe de mine însumi. Deşi în clipa de faţă nu avem o
relaţie foarte strânsă, timpul în care va avea nevoie de mine pentru
a se pregăti în vederea aventurii vieţii se apropie.
 Capitolul zece
Căsătoria

După ce am absolvit colegiul, un prieten de familie mi-a găsit o

slujbă în New York City. Ca să ajung la serviciu, trebuia să parcurg
zilnic 160 de kilometri, lucru pe care l-am detestat de la bun
început. În plus, trebuia să mă scol foarte devreme pentru a mă
pregăti în vederea unui drum atât de lung. Programarea care îmi
fusese inoculată mă silea să fac o oră de exerciţii fizice în fiecare
dimineaţă şi alta seara.
Dimineaţa ridicam greutăţi, iar seara făceam aerobic (uneori, şi
body-building). Nu mâncam la micul dejun sau la prânz decât
mâncarea pregătită de mama. În timpul pauzei de masă de la prânz
făceam marşuri (mers rapid) pe o distanţă de cinci kilometri în jurul
clădirii în care lucram. Vara, mă întorceam în clădirea dotată cu aer
condiţionat din Park Avenue scăldat în sudoare. Iarna, nu
renunţam la acest exerciţiu, deşi eram nevoit să-l practic pe un frig
de crăpau pietrele. Eram pur şi simplu condiţionat de necesitatea
de a face exerciţii fizice. Nu puteam controla acest proces.
Nu aveam un gram de grăsime corporală, dar chiar şi aşa, toată
lumea credea că sunt nebun.
În timpul acestei perioade, coşmarurile mele s-au înrăutăţit.
Visul în care încercam să scap din acea bază subterană devenea din
ce în ce mai obsesiv. Eram întotdeauna prins şi mă trezeam mereu
ţipând. În alte vise o vedeam pe Mia. Eram dus într-o cameră cu
pereţi argintii, în care o puteam vedea pe Mia gravidă, cu imaginea
fătului pe ecranul din spatele ei. Ce nu ştiam la vremea respectivă
era că aceasta era o sonogramă.
Experienţele cele mai neplăcute erau cele în care eram prins în
curele pe o masă, gol puşcă, ataşat la o maşinărie. La un moment
dat, mi-am putut vedea interiorul trupului pe un ecran, în timp ce
alţii îmi făceau o operaţie chirurgicală. M-aţi putea întreba cine
erau aceşti „alţii”. Nu ştiu cu precizie nici acum. Uneori era vorba
de extratereştri de diferite specii. Alteori erau oameni îmbrăcaţi în
halate albe.
Odată, am fost legat cu spatele la zid, cu organele genitale şi
sfârcurile prinse cu fire de un aparat care scotea lumini verzi şi
violete. După o vreme, am fost dezlegat şi îmbrăcat cu un fel de togă
albă. Am fost condus într-o cameră austeră şi slab luminată, în
care nu se aflau decât o măsuţă din lemn şi un scaun pe care
trebuia să mă aşez. La un moment dat, în cameră au intrat o femeie
şi un bărbat îmbrăcaţi în nişte uniforme medicale. Bărbatul s-a
aşezat la masă, în faţa mea, în timp ce femeia, care avea părul
roşcat, a rămas în picioare, cu un clipboard în mână. Mi s-a adresat
în limba rusă. Bărbatul vorbea germana. Le-am răspuns în
respectivele limbi. M-au întrebat cum mă simt şi mi-au comunicat
rezultatul testelor pe care mi le făcuseră.
Au părăsit apoi camera, iar eu am rămas singur. Deşi eram
extrem de obosit, înţelegeam perfect de ce mă aflam acolo şi ce
trebuia să fac. Gândurile care îmi treceau prin cap erau că a doua zi
trebuia să mă duc la lucru şi că mi-aş fi dorit să fiu în patul meu.
Ceasul de pe perete arăta orele 2:00 dimineaţa.
Când cei doi s-au întors, femeia mi-a pus o serie de întrebări
despre viaţa mea sexuală. M-am simţit stânjenit. Avea circa 50 de
ani. Prin minte mi-a trecut gândul că dacă ar fi fost bărbat, mi-ar fi
fost mai uşor să-i răspund. De aceea, ori de câte ori îi răspundeam,
mă uitam la bărbatul de alături. Mi-au spus că experimentele vor fi
repetate în viitor, folosind acelaşi tip de donatori. Când i-am
întrebat despre ce vorbesc, mi-au răspuns că se referă la copilul pe
care îl aveam cu Mia. Au adăugat apoi că mariajul meu cu ea s-a
destrămat şi că trebuia să mă integrez pentru o vreme în lumea
exterioară, ducând o viaţă cât mai convenţională cu putinţă.
Confuz, le-am spus că doresc să îmi văd copilul. Următorul lucru
pe care mi-l amintesc era ceasul deşteptător din dormitorul meu şi
gândul că trebuie să plec la slujbă. Eram gol şi epuizat, iar pătura
era trântită pe jos. Încă mahmur, mi-am pus halatul şi m-am dus la
baie. Am constatat că am penisul roşu şi că mă ustură atunci când
urinez. Spatele mă durea şi gâtul îmi era foarte rigid. Nu mi i-am
putut scoate toată ziua din cap pe cei doi doctori. Chiar şi astăzi,
încă mai sunt obsedat de ei.
La vremea aceea, eram auditor intern la o companie
farmaceutică. Eram nevoit să călătoresc foarte mult (săptămâni la
rând), aşa că nu îmi rămânea prea mult timp pentru viaţa socială.
Am cunoscut-o pe Michele, prima mea soţie, după ce am cerut şi
am primit transferul la o divizie cu sediul permanent în New York.
Michele lucra ca secretară pentru unul din cercetătorii companiei.
Prezentarea ne-a făcut-o o altă colegă de-a ei, care spera să
rămânem împreună, căci locuiam amândoi în Long Island.
Adevărul este că nu-mi păsa prea tare de Michele, căci era
răutăcioasă şi cu nasul pe sus, dar ceva m-a făcut să o invit să
petrecem împreună un week-end. Absolut convins că nu ne vom
potrivi, mi-am aranjat alte două întâlniri (cu alte femei). Eram sigur
că prima întâlnire cu Michele va fi şi ultima.
Ne-am dus la un restaurant, după care am făcut o plimbare prin
Port Jefferson, oraşul meu favorit din Long Island. Am vizitat
magazinele pentru turişti, am privit feribotul care pleca spre
Bridgeport, după care am vorbit de planurile noastre de viitor. Spre
surpriza mea, am constatat că avea idei asemănătoare cu ale mele.
Amândoi doream să ne căsătorim, să avem copii, să ne bucurăm de
vacanţe; pe scurt, să ducem vieţi cât mai convenţionale.
Seara, când ne-am întors acasă, ştiam deja foarte multe lucruri
despre Michele şi familia ei. Nu îmi plăcea tot ce aflasem, dar erau
cu siguranţă multe lucruri pe care le aveam în comun. De teamă,
nu i-am spus nimic despre viaţa mea secretă şi despre
experimentele la care eram supus. Ştiam că o asemenea poveste ar
fi pus pe fugă chiar şi pe cea mai curajoasă dintre femei.
Am continuat să mă văd cu Michele, deşi inima îmi spunea că fac
o greşeală.
Pur şi simplu, avea ceva care mă scotea din minţi. Poate că era
vorba de temperamentul ei, sau poate felul în care vorbea cu
oamenii. Poate că nu era vorba decât de familia ei disfuncţională. Ar
fi trebuit să-mi ascult sentimentele, dar, ca de atâtea ori, am fost
nevoit să ascult de un ordin interior pe care nu îl puteam controla.
Michele nu era idealul meu de femeie. Îmi era dor de Mia, dar
până la urmă ne-am căsătorit.
 Logodna noastră a luat pe toată lumea prin surprindere, inclusiv
pe mine! Nu o cunoşteam decât de o lună. De fapt, nici măcar nu
am întrebat-o dacă doreşte să se mărite cu mine. Într-o
după-amiază, pe când stăteam în maşina ei, pe docurile din
Babylon, s-a făcut o linişte mormântală. Am întrerupt conversaţia
banală în care eram angrenaţi şi ne-am privit timp de câteva clipe
care ne-au părut o eternitate. Apoi, la fel de brusc, lucrurile au
revenit la normal. Respirând profund, am căzut amândoi de acord
să ne grăbim către casă ca să le anunţăm tuturor fericita veste. În
realitate, nu doream să mă însor cu ea; nici ea să se mărite cu
mine. Probabil nu vom şti niciodată ce s-a întâmplat cu adevărat,
dar lucrurile nu mai puteau fi desfăcute.
Când le-am spus părinţilor mei, aceştia nu au manifestat nici o
reacţie.
Părinţii ei nici atât. I-am cumpărat un inel şi am făcut publică
intenţia noastră la aniversarea tatălui meu, care împlinea 50 de
ani. Cu o noapte înaintea acestei aniversări, am făcut pentru prima
oară dragoste fără să ne protejăm. În urma acestei nopţi, Michele a
rămas însărcinată. Decizia ei a fost să facă un avort, căci nu dorea
să arate că este însărcinată când este dusă la altar; am fost de
acord.
Privind retrospectiv lucrurile, acum îmi pare rău că nu am
încercat să o opresc. La ora actuală, sunt convins că avortul este un
act greşit, exceptând cazul în care viaţa mamei este în pericol sau în
care sarcina a fost rezultatul unui viol. Ştiu acum că personalitatea
sufletului nu pătrunde în noul trup decât odată cu prima respiraţie
a acestuia, dar consider că cea care trebuie să decidă dacă doreşte
sau nu să îşi continue viaţa fizică este exclusiv ea. Oamenii care nu
îşi doresc copii ar trebui să îşi ia măsurile de precauţie necesare
înainte de sarcină, nu să distrugă o viaţă potenţială după ce au
creat-o. Deşi aceste cuvinte pot părea fundamentaliste unora, ştiu
cu siguranţă că aceasta este calea cea dreaptă.
Logodna ar fi trebuit să ne deschidă ochii în privinţa viitoarei
căsătorii. Ne- am certat de multe ori şi au fost multe neînţelegeri
între noi. La un moment dat, Michele dorea să renunţe, căci nu era
îndrăgostită de mine. Nici eu nu eram îndrăgostit de ea, dar,
dintr-un motiv sau altul, simţeam că trebuie să mă însor neapărat
în acel moment. Practic, nu mai aveam timp să caut pe altcineva!
Drept urmare, am convins-o să continuăm.
Într-o seară, după ce ne-am dus la culcare, am primit o vizită
mentală de la o fiinţă pe care nu o pot descrie decât ca o pulsaţie
energetică. Nu avea formă, dar îmi era foarte familiară. Nu avea sex,
dar o percepeam mai degrabă ca pe un bărbat decât ca pe o femeie.
Părând că înţelege disconfortul meu în faţa alegerii unei asemenea
partenere de căsătorie, m-a reconfortat trimiţându-mi valuri de
energie luminoasă.
Vorbindu-mi telepatic, mi-a spus că totul se desfăşoară conform
planului. Această femeie fusese de acord să fie canalul de intrare în
planul fizic al copiilor mei. De altfel, căsătoria nu va fi permanentă.
Se pare că fusesem eu însumi de acord cu acest plan.
Trebuia să mă consider norocos că nu am împărtăşit destinul
celorlalţi copii implicaţi în Proiectul Montauk. Majoritatea nu aveau
să cunoască niciodată sentimentul de a fi părinte. Mulţi dintre ei
nu vor avea nici măcar relaţii amoroase în lumea exterioară.
Într-o bună zi, a continuat entitatea, aveam să cunosc adevărul
despre mine însumi, dar până atunci, mă aflam sub controlul
deplin al celor care îmi controlau viaţa.
După această experienţă, am acţionat cu o hotărâre nouă, ca şi
cum aş fi avut o misiune de îndeplinit. Nunta a fost frumoasă şi
scumpă, după care am plecat la Acapulco, pentru a ne petrece luna
de miere. La întoarcere, am închiriat un apartament spaţios în
Bayside, Queens, de la ferestrele căruia puteam vedea zgârie-norii
din Manhattan. Aveam amândoi slujbe bine plătite şi păream
angrenaţi într-o spirală ascendentă, dar numai Dumnezeu şi
supraveghetorii mei ştiau ce mă aşteaptă în viitor. Mi-ar fi plăcut să
ştiu şi eu…
 Capitolul unsprezece
Fenomene ciudate

La un an după ce ne-am căsătorit, am cumpărat un lot de teren

pe coasta sudică a Long Island, lângă Patchogue, cu scopul de a ne
construi o casă pe el. Două luni mai târziu, Michele a rămas pe
neaşteptate însărcinată. Planurile noastre de plată a ipotecii
presupuneau ca amândoi să lucrăm cu normă întreagă. Era o
perioadă în care ratele de ipotecă ajungeau până la 20%.
Iniţial, situaţia noastră financiară părea destul de sumbră. Spre
uimirea noastră, constructorul casei a fost de acord să reducă cu
trei procente ipoteca. În plus, ne-a oferit tot felul de alte facilităţi,
căci casa noastră era una din ultimele pe care le avea de construit
în zonă şi dorea să scape de ea. Şi mai incredibil, atât mie cât şi lui
Michele ni s-a oferit o promovare la slujbă, însoţită de o creştere
substanţială de salariu. Ne-am putut astfel plăti rata lunară mult
mai uşor. În continuare, Michele a primit un concediu prelungit de
maternitate, plătit integral. În pofida sorţilor care păreau
nefavorabili, „puterile” care vegheau asupra noastră au făcut totul
pentru a ne muta în acea casă. În final, Michele a necesitat o
operaţie de cezariană, care a făcut să nu se poată duce la lucru alte
câteva săptămâni, dar a continuat să fie plătită. Deşi ne iubeam
casa, întâmplările care s-au petrecut în ea ne-au depăşit cu mult
aşteptările.
Era o casă în stil ranch, localizată deasupra unuia din tunelurile
subterane ale metroului care călătorea prin hiperspaţiu şi care
făcea legătura între continentul american şi Long Island, având ca
destinaţie finală Montauk Point. De la casa noastră şi până la
Montauk Point era o distanţă de 90 de minute de mers cu maşina.
De mai multe ori, am văzut lumini ciudate plutind pe deasupra
casei noastre şi îndreptându-se fie către ocean, fie către Montauk
Point.
 La exact o lună după ce ne-am instalat, ne-au vizitat părinţii lui
Michele, veniţi din New Mexico. Urmau să stea la noi până la
naşterea copilului. Într-o noapte geroasă de ianuarie, ne aflam cu
toţii în vizită la părinţii mei, unde fuseserăm invitaţi la cină.
Michele şi cu mine ne-am simţit tot timpul prost. Când ne-am
întors acasă, ştiam că ceva nu era în regulă. La plecare, lăsasem
luminile aprinse; acum erau stinse.
Întreaga casă era scufundată într-o beznă ciudată, care îţi dădea
fiori pe şira spinării.
Când am intrat, am găsit geamul de la uşa din spate spart. Din
casă lipseau un televizor micuţ şi nişte bijuterii. În schimb, arma şi
banii socrului meu erau la locul lor!
Am anunţat poliţia, care a trimis doi detectivi la faţa locului.
Aceştia au căutat amprente, dar nu au găsit. Zăpada de afară era
prea îngheţată pentru a putea lăsa urme de paşi pe ea. La plecare,
cei doi detectivi ne-au spus că spargerea a fost dată probabil de
puştii din vecini, în căutare de bani pentru droguri. Mi se părea
greu de crezut. A doua zi, am găsit mâzgălit pe o porţiune a
geamului spart cuvântul „Hello”.
Indiferent cine a fost, ştia exact ce face. Se pare că dorinţa
spărgătorilor a fost ca noi să ştim că se află prin apropiere. Nu ne-a
fost luat nimic de valoare şi nu au distrus nimic, cu excepţia
geamului de la uşa din spate. Oricum, am luat avertismentul în
serios.
După ce s-a născut primul nostru fiu, Matthew, socrii mei s-au
întors acasă.
În timpul zilei, viaţa noastră se derula relativ normal, dar în
timpul nopţilor era cu totul altceva. Auzeam zgomote ciudate în
casă şi în jurul ei, sau chiar paşi pe acoperiş.
La început, am crezut că sunt zgomote specifice lemnăriei care se
usucă, dar apoi ne-am dat seama că paşii apăreau întotdeauna
lângă garaj, la capătul casei, se îndreptau spre dormitorul nostru,
se opreau, după care se întorceau şi o luau în direcţia opusă!
Ne-am gândit că poate era vorba de un animal, dar zgomotele au
continuat chiar şi într-o zi în care a nins abundent. Nici un animal
nu ar fi putut avea picioare atât de lungi pentru a se urca pe
acoperiş trecând prin stratul acela gros de zăpadă.
De mai multe ori, ne-a trezit din somn un bocănit suficient de
puternic pentru a muta patul din loc şi pentru a zgâlţâi întregul
tavan. A treia oară când s-a întâmplat, am alergat afară şi m-am
uitat pe acoperiş, dar nu am văzut nimic acolo. Cerul era senin şi
vântul nu bătea deloc. Aceste fenomene ne-au scos din minţi. Oare
ce putea fi?
Cu o altă ocazie, la puţin timp după ce ne-am dus la culcare, am
auzit cheile de la casă scoţând un clinchet. Erau puse pe un panou
în bucătărie, dar nu m-am putut duce să le verific, căci trupul meu
refuza să se mişte. Următorul lucru pe care mi-l amintesc a fost că
m-am trezit dimineaţa, după un vis în care fusesem răpit.
Prezenţa extratereştrilor în visele şi coşmarurile mele a continuat
cu o intensitate şi mai mare. De două-trei ori pe săptămână eram
vizitat chiar în patul meu, deşi îmi ţineam ochii deschişi. Dacă
încercam să ţip, pe gură nu îmi ieşea nici un sunet.
Michele era imposibil de trezit în asemenea momente, părând
complet moartă faţă de lumea exterioară.
Într-o altă noapte, imediat după culcare, am auzit ceva
spărgându-se în bucătărie, cu un zgomot înfiorător. Convins că
s-au întors hoţii, i-am spus lui Michele să sune la poliţie, în timp ce
eu urma să verific ce se întâmplă. Tot ce am găsit în bucătărie a fost
coşul de gunoi răsturnat. Uşile şi ferestrele erau încuiate. Când au
sosit poliţiştii, au căutat în exterior cu lanternele. În final, ne-au
spus că nu au găsit altceva decât urmele de paşi ale copiilor noştri.
Le-am răspuns că nu aveam decât un singur copil, care nu mergea
încă. Urmându-i pe poliţişti afară, am văzut într-adevăr nişte urme
ca de copii sub vârsta de zece ani. Începeau de sub fereastra
dormitorului nostru şi continuau prin întregul perimetru al casei.
Câteva zile mai târziu, am instalat un sistem de alarmă şi am
construit un gard cu o înălţime de doi metri în jurul proprietăţii.
Într-o seară, Michele era plecată şi copilul dormea. Tocmai mă
uitam la televizorul de la subsol, când privirea periferică mi-a fost
atrasă de o mişcare în bucătărie. Privind în sus, am văzut o licărire
mişcându-se rapid dincolo de uşa cuptorului. La început am crezut
că este doar o reflexie a farurilor unei maşini care trecea pe afară,
dar mi-am dat seama că cuptorul era orientat în direcţia opusă, şi
oricum, storurile de la ferestre erau trase. O oră mai târziu, am
văzut din nou aceeaşi licărire. Am auzit apoi un scaun din
bucătărie trântit la pământ. Aproape că mi-a sărit inima din piept.
M-am îndreptat încet către bucătărie. Toate luminile erau
aprinse. Unul din taburetele de la masă era tras mai departe, dar
era în picioare. Aveam nişte taburete grele, din metal, pe care le
ţineam întotdeauna trase lângă masă atunci când nu le foloseam.
Întreaga poveste mi-a dat o stare de nervozitate, şi când
nevastă-mea s-a întors acasă, i-am spus ce s-a întâmplat.
Mi-a mărturisit la rândul ei că de când s-a născut Matthew, s-a
simţit în permanenţă supravegheată, în special când se afla la
subsol. Ori de câte ori se uita în sus, vedea o siluetă scundă,
acoperită cu o manta, ascunzându-se după colţ. De îndată ce îşi
dădea seama că a fost văzută, fugea repede către dormitoare. Acest
fenomen s-a repetat zi şi noapte. Cine era acea figură micuţă şi de
ce ne supraveghea? Se pare că nu dorea să ne facă rău, ci doar să
ne sperie. Avea o formă umanoidă şi nu se lăsa văzută decât atât
cât să ne dăm seama că este lângă noi.
Coşmarurile mele nocturne au crescut din nou în intensitate. În
fiecare seară mă duceam la culcare cu teamă. Cel puţin de două ori
pe săptămână mă trezeam în altă parte. Uneori mă aflam în
prezenţa unor extratereştri; alteori, într-un laborator, înconjurat de
tot felul de echipamente şi de oameni de ştiinţă care lucrau. De
fiecare dată, eram absolut gol, zăceam pe o masă sau pe o
platformă, cu tot felul de fire şi de aparate ataşate de mine.
Odată, m-am trezit într-un tub negru şi lung, extrem de rece.
Prin ferestrele laterale i-am putut vedea pe cenuşii lucrând cu nişte
echipamente. Eram ţintuit de o masă metalică, la fel de rece, cu tot
felul de fire şi de obiecte ascuţite înfipte în corp.
Când am urlat că îmi este frig şi mă doare, unul din cenuşii mi-a
făcut semn prin fereastră. Mi-a transmis telepatic că nu contează,
căci oricum nu îmi voi mai aminti nimic după aceea. A continuat
apoi să-şi vadă de treabă, fără nici un semn de compasiune. Unul
din tuburi îmi era înfipt în penis şi pătrundea adânc în interior,
până la testicule. Am încercat să ţip din nou, dar mi-am dat seama
că nu mai aveam voce. Când m-am trezit înapoi în patul meu,
tremuram din toate încheieturile, îmi era greaţă şi simţeam nevoia
să urinez de urgenţă. Văzând puroiul albicios care îmi ieşea din
corp, mi s-au înmuiat genunchii.
Cu o altă ocazie, m-am trezit în mijlocul nopţii din cauza unei
luminozităţi stranii. Privind în sus, am văzut două capete care
pluteau deasupra patului meu, fără corpuri. Nu erau umane, dar
nici extraterestre. Păreau mai degrabă nişte roboţi.
Vorbeau unul cu celălalt într-o limbă ciudată şi trebuiau să se
întoarcă faţă în faţă atunci când comunicau. Din când în când,
priveau în jos către mine. Am vrut să ţip, dar nu aveam voce. Am
încercat să o trezesc pe nevastă-mea, dar nu m-am putut mişca. În
cele din urmă, cele două capete au dispărut. Camera a redevenit
întunecoasă şi mi-am recăpătat instantaneu vocea. Am trezit-o
imediat pe Michele, care era deja obişnuită cu coşmarurile mele.
De mai multe ori, nevastă-mea a visat la rândul ei că este răpită
de oameni care o pun pe o masă şi o examinează în faţa unui
auditoriu alcătuit din figuri orientale. De fiecare dată, aceştia o
verificau dacă este însărcinată. Ori de câte ori avea acest vis,
descoperea în scurt timp că era într-adevăr gravidă.
Odată, după ce ne-am trezit, ne-am povestit reciproc acelaşi vis.
Eram urmăriţi de oameni înalţi, cu părul blond şi feţe ciudate,
îmbrăcaţi în halate medicale.
Ne-au aşezat pe un pat, în vederea examinării, dar ne-am ridicat
amândoi şi am luat-o la goană. Ne-au prins în scurt timp şi ne-au
adus înapoi. Mi-au spus că aveam implantat în corp un aparat care
îmi stimula producţia de spermatozoizi, pentru a fi cât mai fertil.
Am într-adevăr un nodul subcutanat în regiunea scrotului, care
mi-a apărut brusc pe vremea când eram adolescent, prin anii 70. În
perioada cât am stat la Montauk, un medic mi-a spus că sunt
folosit nu doar ca baterie pentru mediumii care aveau nevoie de
energie, ci îndeosebi în scopuri de procreare. Extratereştrii erau
extrem de mulţumiţi de calitatea spermei mele.
Într-o noapte, am auzit în salon un zgomot, chiar când eram pe
punctul de a adormi. Câteva clipe mai târziu, în cameră au intrat
tot felul de oameni graşi, scunzi şi albaştri, conduşi de un cenuşiu
ce părea liderul lor. Complet paralizat, nu mă puteam mişca sau
vorbi. De teamă, ochii îmi ieşeau din orbite. Am văzut cum mă
ridică şi mă transportă pe deasupra capetelor lor, ca pe un buştean.
În timp ce priveam tavanul dormitorului, imaginea acestuia s-a
schimbat, căpătând o textură metalică, cu inflexiuni de bronz auriu
şi cu diferite gravuri. Când am fost pus pe picioare, am simţit cum
corpul meu revine la normal. A fost unica experienţă de acest fel, şi
nu pot spune că a fost propriu-zis neplăcută.
Am fost condus apoi către o poartă care se deschidea ca o spirală
dintr-un punct central, făcând trecerea către o cameră rotundă cu
o depresiune circulară în mijloc. În jurul depresiunii se afla o
balustradă pe care stătea o fetiţă cu părul blond, cu spatele la
mine. Pe pereţii circulari ai camerei se aflau panouri de control,
dincolo de care priveau nişte extratereştri cenuşii. Doi bărbaţi în
uniforme militare au intrat şi m-au încadrat de o parte şi de alta.
Mi-au spus să mă duc la fetiţă, căci mă aşteaptă.
 Un cenuşiu m-a luat de braţ şi m-a condus la fetiţă. Când m-am
apropiat, am văzut că avea un cap destul de mare raportat la restul
corpului. Braţele îi erau în schimb foarte subţiri. Purta o rochiţă
fără mâneci. M-a luat de gât şi m-a îmbrăţişat. Am simţit
instantaneu o senzaţie copleşitoare de iubire şi de pace. Aş fi vrut
să pot rămâne cu ea pentru totdeauna.
Unul dintre bărbaţii îmbrăcaţi în uniforme militare mi-a spus că
era fetiţa mea, dar că nu era umană. Urma să fie trimisă undeva
departe şi dorea să mă vadă încă o dată, căci era posibil să fie
ultima oară. Cenuşiul ne-a despărţit şi fetiţa s-a uitat în sfârşit la
mine. Ochii îi erau ovali şi aveau cea mai pură culoare albastră pe
care am văzut-o în viaţa mea. Nările îi erau doar nişte deschizături
minuscule, şi avea buzele foarte subţiri. Părea atât de speriată şi de
tristă încât îmi venea să plâng. Din păcate, nu-mi mai amintesc
altceva. M-am trezit dimineaţa în patul meu, cu o senzaţie de
tristeţe, dar şi de afecţiune. Mi se părea că am descoperit în sfârşit
iubirea.
Casa mea a căpătat o tristă celebritate pentru atacurile din
partea elicopterelor negre care zboară de regulă către est,
îndreptându-se către Montauk Point. În mijlocul nopţii, acestea
zboară la numai câţiva metri deasupra acoperişului casei mele,
declanşând toate alarmele, ale căror baterii se termină rapid. De
multe ori, în timpul acestor „atacuri cu elicoptere” sună telefonul,
dar când răspund linia este moartă sau nu se aude decât un bâzâit
la celălalt capăt. Posturile de radio se schimbă misterios, obiectele
dispar zile întregi, după care revin în casă, dar nu la locul lor.
Cu toate aceste fenomene ciudate şi cu toate problemele
financiare pe care le aveam, îmi iubeam casa şi eram hotărât să
rămân în ea. Obsesia mea faţă de exerciţiile fizice s-a amplificat,
căci trupul meu trebuia să fie perfect sănătos în vederea
experimentelor la care eram supus. Ironia sorţii a făcut însă ca
temerile provocate de coşmarurile din timpul nopţii să mă
determine să beau cam mult, şi chiar să fumez din când în când
câte o ţigară. Ori de câte ori fumam sau beam, extratereştrii nu
făceau experimente cu mine, dar oamenii de ştiinţă nu se lăsau
impresionaţi de atâta lucru.
Viaţa mea continua să fie o aventură continuă, marcată din
păcate de foarte multă confuzie. Încercam să descopăr răspunsuri
la întrebările mele şi o cale către Dumnezeu. Ori de câte ori mi se
părea că am descoperit calea cea dreaptă, o nouă experienţă mă
arunca din nou în confuzie. Simţeam că mintea mea nu îmi
aparţine, motiv pentru care eram nefericit şi mă simţeam adeseori
deprimat. Pe scurt, nu eram deloc satisfăcut de direcţia pe care o
lua viaţa mea.

Capitolul doisprezece
Copiii mei

Cât timp am trăit în casa din Patchogue, am avut împreună cu

soţia mea trei băieţei minunaţi. Toţi s-au născut prin operaţie
cezariană. Între aceste naşteri, lui Michele i-au apărut nişte
chisturi ovariene mari, care au necesitat extirpare chirurgicală.
Medicul i-a recomandat să rămână din nou însărcinată, pentru a
lăsa ovarele să se odihnească o vreme.
La scurt timp după ce ne-am mutat în casa cea nouă, în anul
1983 s-a născut Matthew, exact la data aşteptată. Michele a avut o
naştere cu probleme; după 12 ore de contracţii fără nici o evoluţie,
medicii au considerat necesar să-i facă o operaţie cezariană. Am
fost amândoi foarte dezamăgiţi, căci urmaserăm cursuri pentru o
naştere naturală. Cu o greutate de aproape cinci kilograme,
Matthew avea obrajii rumeni, ochii mari şi albaştri, şi un păr
incredibil de negru.
De mic, Matthew a avut probleme cu colicii. Timp de 18 luni, a
plâns în toate nopţile şi a refuzat să doarmă. Singurul care putea
să-l legene ca să adoarmă eram eu.
În tot acest timp, soţia mea şi cu mine am avut amândoi vise
despre răpirea lui Matthew de către nişte necunoscuţi. Mult timp,
am preferat să nu ne povestim reciproc visele. Personal, am
continuat să am coşmarurile mele obişnuite despre răpiri şi
experimente. Noutatea era că Michele a început să aibă şi ea
asemenea vise. Îmi spunea că sunt contagios! Visam amândoi că
oameni necunoscuţi ni-l luau pe Matthew, spunându-ne apoi că a
murit. Îmi amintesc că plângeam isteric în somn, înainte să mă
trezesc, după care alergam în camera copilului să verific dacă visul
era adevărat sau nu. Alteori o auzeam pe Michele făcând acelaşi
lucru. Îmi spunea de fiecare dată că nu face decât să verifice cum se
simte copilul.
Într-o dimineaţă, pe când ne uitam cum micuţul se joacă, am
discutat dacă să-i luăm o îngrijitoare. I-am spus lui Michele că
mi-ar fi frică să-l las cu o străină. A izbucnit în lacrimi şi mi-a spus
că este de aceeaşi părere, după care mi-a povestit pentru prima
oară de visele pe care le avea. Simţind că îmi îngheaţă sângele în
vine, i le-am împărtăşit şi eu pe ale mele. Am stabilit de comun
acord să nu-l lăsăm niciodată singur cu altcineva decât cu un
membru al familiei.
În timpul uneia din excursiile mele nocturne, mi s-a spus că, de
fapt, copiii mei nu erau ai mei. Fiind simple experimente, ei nu se
aflau sub jurisdicţia mea. De aceea, dacă va fi necesar, va trebui
să-i predau. Mi s-a părut absolut inacceptabil şi m-am decis să nu
permit niciodată ca acest lucru să se întâmple. M-am jurat că nu
voi mai renunţa niciodată la un copil al meu. Experimentatorii ar fi
trebuit să mă ucidă mai întâi pe mine, dacă doreau să îmi ia copilul.
Nu-mi dădeam seama la vremea respectivă că acest lucru nu ar fi
contat prea mult pentru ei!
25 de luni mai târziu s-a născut Jeremy. A urmat apoi Daniel,
peste alţi doi ani şi jumătate. Îi iubeam pe toţi trei mai presus de
propria mea viaţă. Refuzam chiar şi să mă gândesc că vreunul
dintre ei ar putea trece vreodată prin torturile fizice şi mentale prin
care am fost nevoit să trec eu. Hotărât să-i învăţ cum să se apere
împotriva acestor atacuri din exterior, mi-am dat seama odată cu
trecerea timpului că duceam o bătălie pierdută din start.
Matthew era un copil inteligent. A început să meargă la vârsta de
opt luni şi jumătate şi a vorbit la scurt timp după aceea. Pe măsură
ce trecea timpul, ochii i se făceau din ce în ce mai negri, semănând
dureros de mult cu cei ai unui extraterestru.
La vârsta de patru ani, mi-a vorbit de un bărbat înalt cu ochii
roşii strălucitori. Mi-a spus că acesta purta haine negre, trăia în
subteran şi venea noaptea în camera lui.
Întrucât nu am discutat niciodată cu copiii mei despre
experienţele pe care le-am trăit, ar fi fost imposibil să preia aceste
informaţii de la mine. În plus, îi monitorizam atent orele petrecute
în faţa televizorului şi nu îi dădeam voie să se uite la filme de
groază.
Când a mai crescut, am observat că ori de câte ori la televizor
venea vorba de extratereştri într-o formă sau alta, Matthew fugea
din cameră. Cel mai mult îi displăceau micii cenuşii. Când pe ecran
apăreau asemenea imagini, îşi acoperea ochii şi urechile cu o pernă
şi mă ruga să-i spun când se termina programul. Altminteri, refuza
să discute cu mine despre acest subiect.
Într-o după-amiază de vară, după ce băieţii s-au dat cu
bicicletele prin curtea din spate, ne-am aşezat cu toţii sub un
copac, pentru a ne odihni la umbra lui.
Matthew a făcut o observaţie referitoare la albastrul cerului,
după care ne-a indicat un nor circular, aflat chiar deasupra
noastră. Fiind singurul nor de pe cer, ne-am uitat cu toţii la el cu
un sentiment de tulburare. Subit, norul a dispărut în numai câteva
secunde, ca şi cum ar fi fost şters cu guma de la un capăt la altul.
După ce a dispărut, copiii au alergat în casă şi au refuzat să mai
iasă la joacă, deşi afară era o vreme minunată.
Câteva luni mai târziu, adunam frunze în curte. Matthew, care
avea şapte ani la acea vreme, m-a întrebat dacă poate să mă ajute.
După ce am discutat despre şcoală şi despre alte subiecte
obişnuite, Matthew m-a întrebat pe neaşteptate dacă ştiu ceva
despre subteranele pământului. Când i-am povestit despre
versiunea oficială a ştiinţei despre interiorul pământului, a insistat
să-mi spună că acolo există oraşe mari. A adăugat că omul
îmbrăcat în negru venea noaptea la el în cameră ca să-l înveţe
despre aceste lucruri. Omul i-a spus că vine din acea lume şi că
Matthew însuşi era unul de-al lor. I-a mai spus că a fost trimis la
suprafaţă pentru a o supraveghea pe soţia mea şi pe mine, ca să nu
facem greşeli. Să fi fost vorba de fiinţa pe care am văzut-o împreună
cu Michele după naşterea lui Matthew, din subsolul care dădea în
bucătărie? Matthew a continuat spunându-mi că energia este
distribuită în galeriile subterane prin intermediul unor relee care
trimit raze energetice unul către celălalt. Descrierea era atât de
precisă încât mi-am dat seama că nu putea proveni din imaginaţia
unui copil de şapte ani!
În continuare, Matthew mi-a povestit că „omul în negru” scoate
un fel de bâzâit de frecvenţă joasă, care se traduce în mintea lui
prin cuvinte. Fiinţa i-a spus lui Matthew că sub Long Island, la fel
ca sub toate regiunile din lume, trăiesc oameni.
Cândva, au trăit la suprafaţă, dar acum se ascund.
Cu cât treceau anii, cu atât mai multe îmi destăinuia Matthew
despre vizitele sale nocturne. De două ori pe săptămână era luat
din corpul său, trecând printr-un vortex. Mai întâi, îşi vedea corpul
adormit pe pat. În continuare, simţea că pluteşte către acoperiş,
trecea prin acesta şi se simţea atras de o lumină strălucitoare. În
final, se trezea într-un loc în care se aflau mai mulţi extratereştri
cenuşii, care îl priveau. Îi dădeau tot felul de lucruri cu care să se
joace, dar i-au arătat şi diferite tehnologii, inclusiv dispozitivul
energetic care le alimentează nava. Avea forma rotundă a unei
mingi de fotbal şi i s-a dat voie să-l ţină în mâini. I-au mai arătat
nişte arme, care arătau ca nişte lansatoare portabile de rachete, şi
i-au spus că va veni o zi când va folosi el însuşi aceste arme în
bătălia pentru pământ. Au adăugat că atunci când va fi mai mare,
va face experimente cu materiale genetice ale diferitor fiinţe, pentru
a crea altele mai bune. De atunci, Matthew a rămas cu o fascinaţie
aparte pentru bătăliile în spaţiu şi pentru armele atotputernice cu
laser. A avut chiar o viziune cu el însuşi rănit într-o bătălie
împotriva extratereştrilor, în timp ce apăra o anumită zonă de pe
această planetă. La fel ca şi mine, Matthew vede aurele şi
arhetipurile care se învârt în jurul capetelor oamenilor. Se poate
focaliza la dorinţă asupra frecvenţei individuale şi poate citi
gândurile oamenilor.
Cel de-al doilea fiu al meu, Jeremy, este un copil de excepţie,
fiind antrenat în şcoli speciale pentru copii avansaţi. Spre deosebire
de fratele său, nu este deloc interesat de extratereştri sau de
fenomenele psihice. Singura dată când a făcut o menţiune despre
ceva ieşit din comun s-a întâmplat pe când avea doi ani. Lăsasem
cartea Comuniune pe măsuţa pentru cafea. Cartea are pe copertă
imaginea unui extraterestru cenuşiu. Jeremy a comentat că
imaginea era a unui om rău. Îl cunoştea, căci a venit noaptea în
camera lui, i-a luat jucăriile şi nu i le-a mai dat înapoi de atunci.
Trebuie să recunosc că jucăriile lui Jeremy dispăreau adeseori din
camera lui, dar am presupus întotdeauna că el era cel care le
rătăcea. În realitate, prin anii 80 multe articole dispăreau pur şi
simplu din casă, reapărând uneori (în cel mai bun caz) câteva
săptămâni sau luni mai târziu. De cele mai multe ori dispăreau
pentru totdeauna, dar dacă reapăreau, erau plasate în locuri dintre
cele mai ciudate, precum congelatorul, colţul din spate al unui
dulap sau în spatele cuptorului.
Fiul meu cel mai mic, Daniel, a pătruns în această lume într-o
manieră interesantă. Când soţia mea era gravidă în patru luni, o
analiză a sângelui a scos la iveală existenţa unei proteine ciudate,
care indica posibilitatea ca fătul să fie afectat de Sindromul Down
sau de spina bifida. Am fost foarte îngrijoraţi, până când am primit
rezultatele amniocentezei, care arăta că fătul este normal. Totuşi, la
scurt timp înainte de a primi rezultatele analizei, am trăit o
experienţă de răpire absolut terifiantă.
Luat din pat în mijlocul nopţii de către cenuşii, am ţipat, dar nu
am putut-o trezi pe soţia mea. Am fost dus într-o navă, mai precis
într-o cameră argintie, puternic luminată şi fără piese de mobilier.
În cameră a intrat un extraterestru cenuşiu, despre care am intuit
că este femeie. Avea în braţe o mică mogâldeaţă. În timp ce se
apropia de mine, o voce masculină mi-a spus că dorea să-mi arate
ceva. Trăgând uşor pătura care acoperea mogâldeaţa, extraterestra
a scos la iveală un copilaş adorabil, cu părul blond. Vocea
masculină mi-a spus că micuţul este al meu şi m-a întrebat dacă
doresc să-l ţin în braţe. Când am răspuns că vreau, extraterestra a
tras complet pătura care acoperea copilul. S-a dovedit că acesta
avea capul prins de un trup de caracatiţă, cu mai multe tentacule.
Ţipând de oroare, am strigat să îl ia de la mine. Vocea mi-a spus că
micuţul urma să fie dus într-o lume acvatică şi că nu îl voi mai
vedea vreodată.
Trezindu-mă în patul meu, m-am rugat din inimă ca Danny să fie
un copil normal. Nu vă pot descrie uşurarea pe care am simţit-o
când medicul ne-a spus că analizele au ieşit perfecte.
 Când Danny a început să vorbească, mi-a povestit de un bărbat
cu o faţă de clovn care venea noaptea în camera lui şi îl ducea să
zboare. Mi-a spus că atunci când omul îi punea o baghetă magică
pe frunte, se trezea imediat într-un loc în care existau lumini
colorate, ca nişte baloane.
Odată, Danny s-a trezit având faţa plină de zgârieturi. Când l-am
întrebat cum a reuşit să se zgârie astfel, mi-a răspuns că omul cu
faţa de clovn l-a dus să îşi cunoască surioara. Când a încercat să îi
atingă faţa, aceasta l-a zgâriat pe faţă, căci avea cleşti în loc de
mâini! Una dintre zgârieturi, situată la baza nasului, s-a
concretizat într-o cicatrice care a rămas până astăzi. De altfel, el
mai are o cicatrice pe piept, care indică faptul că a suferit o operaţie
chirurgicală cusută în final cu copci, deşi noi nu ştim nimic de o
asemenea operaţie.
Danny are capacitatea de a vedea şi de a comunica cu îngerii. Ori
de câte ori le pune întrebări despre viitor, aceştia îi răspund cu o
precizie uimitoare. Nu este vorba de fiinţe extraterestre, ci de
entităţi angelice, care vin la el în timpul nopţii, când nu doarme. Nu
îl duc nicăieri, nu îl ating şi nu îl sperie.

Capitolul treisprezece
Recrutarea de către CIA

În timpul anilor pe care i-am petrecut la Patchogue, am făcut mai

multe excursii la Montauk Point. În mod paradoxal, abia aşteptam
să merg acolo, dar când ajungeam, simţeam o senzaţie de teamă şi
de nelinişte. Îmi manifestam imediat dorinţa de a ne întoarce acasă,
lucru care nu părea să-i încânte deloc pe ai mei, care abia aşteptau
să exploreze zona după o călătorie de o oră şi jumătate.
Aveam întotdeauna coşmaruri cu o zi înainte şi după o excursie
la Montauk.
Îmi aminteam tot timpul de acea noapte din anul 1976, când un
OZN ne-a urmărit până acasă, după ce am luat cina în oraşul
Montauk. Din punct de vedere fizic, simţeam fiori reci de la baza
şirei spinării până în creştetul capului. Părul mi se încărca
întotdeauna cu electricitate statică. Pielea mi se făcea ca de găină şi
simţeam nevoia continuă de a urina şi o senzaţie de răceală în
stomac. Pe scurt, mă simţeam de parcă prin corp mi-ar fi trecut un
curent electric de voltaj mediu.
În mod ciudat, după ce vizitam Montauk-ul vedeam întotdeauna
în minte scrisori scrise în caractere evreieşti. Acestea apăreau sub
formă de crâmpeie în faţa ochilor, sau în gândurile mele. Uneori,
mă trezeam dintr-un somn adânc şi îmi aminteam diferite
informaţii din aceste scrisori. Am devenit fascinat de piramide şi de
relaţia lor cu Egiptul şi cu Atlantida. Am aflat chiar (intuitiv) că o
rămăşiţă din Atlantida era localizată în Long Island.
Îmi doream să scap de toată această poveste. Căsnicia mea nu
mergea prea bine. Mă certam tot timpul cu Michele, insultându-ne
adeseori în faţa copiilor. Îmi uram slujba şi am început chiar să
urăsc ceea ce reprezint: un om cu un trecut obscur, care nu poate
vorbi nimănui despre acesta, şi cu un viitor marcat de aceleaşi
răpiri, coşmaruri şi obsesii. Nu este o imagine tocmai încântătoare.
Din toate aceste motive, citeam cu religiozitate pagina cu
anunţuri din ziarul de duminică, încercând să descopăr o cale de
ieşire din impas. Într-o zi, un anunţ mititel dintr-un colţ al paginii
mi-a atras atenţia, obsedându-mă atât de tare încât am simţit
nevoia să fac ceva. Anunţul spunea că CIA caută agenţi pentru
intern şi extern.
Doritorii trebuiau să scrie o scrisoare de intenţie şi să o trimită la
o adresă din Maryland. Am scris câteva cuvinte pe o bucată de
hârtie şi am pus-o la poştă. Nevastă- mea mi-a spus că sunt nebun,
dar în ultima vreme îmi spunea tot timpul acest lucru…
Nu am văzut niciodată un asemenea anunţ, nici până atunci,
nici de atunci încoace. Părându-mi-se atât de ciudat, le-am vorbit
despre el câtorva prieteni despre care ştiam că citesc pagina de
anunţuri cu aceeaşi fervoare ca şi mine. Nici unul dintre ei nu îl
remarcase! Am început să mă întreb dacă nu cumva chiar sunt
nebun.
Au trecut mai multe săptămâni, dar nu am primit nici un
răspuns. Într-o noapte, la 2:00 dimineaţa, a sunat telefonul. Am
auzit-o pe Michele răspunzând: „Nu vă daţi seama cât e ceasul?”
Apoi mi-a înmânat brusc receptorul, spunându-mi: „E pentru tine –
prietenii tăi de la Washington!”
Am auzit în receptor vocea unui bărbat care mi-a spus că au
primit scrisoarea mea şi că este prietenul meu din Washington.
Înţelegeam despre ce vorbeşte? „Da”, am răspuns eu. A continuat
spunându-mi că voi primi în curând un pachet mare prin poştă, cu
nişte teste psihologice importante, pe care trebuie să le completez
atât eu cât şi soţia mea. Dacă vom termina testele în intervalul de
timp specificat, trebuia să le trimit înapoi prin poştă, apoi să aştept
alte instrucţiuni.
La scurt timp după această conversaţie mi-a fost livrat un plic,
care conţinea două seturi foarte ample de teste pentru Michele şi
pentru mine. Erau incluse de asemenea nişte formulare în care
trebuia să completez diferite informaţii referitoare la rude, prietenii
recenţi şi cei din copilărie, felul în care reacţionez în diferite
circumstanţe, precum şi preferinţe şi antipatii. În sfârşit, plicul
conţinea un formular de examinare fizică completă, care conţinea
inclusiv o analiză complexă a sângelui pe care trebuia să mi-o fac la
un medic. Intervalul de timp în care trebuia să completăm aceste
formulare sau să le returnăm era de zece zile. Alergând încolo şi
încoace ca un nebun, am reuşit să completez toate formularele şi
să-mi fac toate analizele. De câteva ori, am primit nişte telefoane
noaptea, în care eram întrebat dacă am nelămuriri. De fiecare dată,
la celălalt capăt al firului era o altă persoană, care se recomanda cu
un nume fictiv.
Am primit în curând o altă scrisoare adresată confidenţial în care
era menţionat numele fictiv pe care trebuia să-l folosesc ori de câte
ori îi contactam: Nathan Diton. Instrucţiunile îmi cereau să distrug
scrisoarea şi să nu deconspir nimănui acest nume, nici măcar
soţiei mele. Mi s-a dat apoi un număr de telefon sigur, la care
trebuia să sun de la un telefon public, între anumite ore. Apelul
meu urma să fie direcţionat apoi către un agent de legătură.
Următorul telefon nocturn pe care l-am primit m-a trimis la
Hyatt Regency Hotel din New York City. Mi s-a spus că mă prezint
într-o anumită zi, la o anumită oră, şi să sun de la telefonul din
recepţie la o anumită cameră din hotel. După ce îmi spuneam
numele fictiv, urma să aştept returnarea apelului. Am făcut ce mi
s-a spus, după care am aşteptat aproape o oră, înainte să fiu
chemat de recepţioner. Acesta mi-a spus să folosesc din nou
telefonul pentru oaspeţi. Am format numărul camerei şi mi s-a
spus să urc, dar la un alt etaj şi la o cameră diferită. Scăldat în
sudoare, am bătut la uşă, după care am observat că aceasta era
situată în imediata vecinătate a unei magazii pentru ustensile.
 După câteva clipe, mi-a deschis un bărbat scund, destul de
vârstnic, cu o faţă pătrăţoasă. Purta un costum negru, o cămaşă
albă şi o cravată neagră, arătând ca un spion din filmele anilor 30.
După ce mi-a strâns mâna, mi-a spus cum îl cheamă, cu un
puternic accent britanic. Extrem de politicos, m-a rugat să iau loc
pe un scaun aşezat cu faţa la o oglindă aflată pe peretele care dădea
în magazia de alături. Când am remarcat şi servieta neagră de pe
pat, m-am simţit foarte stânjenit şi a început să-mi pară rău că am
venit.
Stând lângă mine, bărbatul mi-a vorbit pe un ton prietenos, dar
plin de forţă.
Cu un zâmbet discret, mi-a spus că organizaţia sa este foarte
interesată de mine. În finalul chestionarului pe care îl completasem
cu informaţii despre rude şi hobby-uri, am menţionat că ar putea fi
o problemă legată de activităţile unchiului meu dinspre bunic din
Uniunea Sovietică. Zâmbind, mi-a spus să nu-mi fac probleme. Se
pare că guvernul era interesat de mine pentru că vorbeam zece
limbi străine. Căutau un asemenea lingvist care să poată călători
prin lume sub acoperirea unui om de afaceri, pentru a colecta
informaţii de la anumite persoane. La fel de bine, aş fi putut fi
folosit ca ataşat la o ambasadă, pentru a aduna informaţii din
această ipostază. Urma să mi se pună la dispoziţie tot ce aş fi cerut.
Altfel spus, aş fi devenit aproape un om bogat.
Pentru antrenament, aveam două posibilităţi: fie să fiu pregătit la
o şcoală a lor, cu toate cheltuielile plătite, şi apoi să fiu mutat în
Virginia, fie să fiu antrenat într-o casă sigură dintr-o locaţie
nedivulgată, astfel încât nimeni să nu ştie că am participat la şcoala
lor.
La sfârşitul întâlnirii, mi-a strâns din nou mâna şi mi-a dat nişte
materiale ca să le citesc. Mi-a cerut apoi să mă înscriu la un test de
opt ore care se ţinea în week-end-ul următor la Institutul de
Tehnologie din New York. Mi-a dat o parolă alcătuită din cifre,
menţionând că intrarea se făcea exclusiv pe bază de invitaţie. În
final, m-a privit în ochi şi mi-a spus cu răceală: „Să fii acolo!”
Am părăsit oraşul şi m-am îndreptat către casă. Capul îmi
pleznea, gura îmi era uscată şi nu mă puteam împiedica să nu
transpir abundent. Dintr-un motiv sau altul, am simţit nevoia să
mă duc la plajă. Mi-am luat familia şi ne-am îndreptat cu toţii către
plaja Smith Point, din partea sudică a insulei. Ajuns acolo, îmi
amintesc că am privit lung către est, unde se afla Montauk Point.
 Capitolul paisprezece
Risc de securitate

Testul se dădea la etajul doi al unei clădiri situate la capătul

campusului. Am fost printre primii care au sosit. Pe măsură ce
soseau şi alţii, am constatat că nimeni nu vorbea cu ceilalţi, aşa
cum primiserăm instrucţiuni. Eram în total circa 20 de persoane,
toţi cu vârste între 25 şi 30 de ani. Marea majoritate erau bărbaţi
albi.
Fiecare secţiune a testului a fost cronometrată şi supravegheată
de altcineva. Nu ni s-a permis să punem întrebări. Printre subiecte
se numărau: matematica, evenimentele de zi cu zi, ştiinţa şi chiar
muzica. Erau probleme cu opţiuni multiple, eseuri, probleme de
logică, întrebări la care trebuia să completăm răspunsul, etc.
Părând interminabil, testul a durat de la 8:00 dimineaţa până la
4:00 după-amiaza. Nu am primit decât ceva frugal de mâncare şi
câteva pauze scurte pentru toaletă.
Când am plecat, de-abia mai puteam conduce maşina. Faţa îmi
era contorsionată. Îmi simţeam dureros fiecare muşchi, aveam o
migrenă cumplită, iar încheieturile mă chinuiau îngrozitor. Chiar şi
dinţii mă dureau, astfel încât nu puteam vorbi. Mă simţeam de
parcă aş fi fost călcat de tren. Au trecut 48 de ore până când mi-am
revenit la normal.

Câteva săptămâni mai târziu, am primit un nou apel telefonic, în

care mi s-a spus că testul meu a fost atât de bun încât şefii mă
doreau imediat la Washington.
Odată ajuns acolo, urma să stau la un hotel sigur. Trebuia să
dau un test cu poligraful, să fiu evaluat mental la Langley şi să mi
se facă un nou examen medical. Am făcut rezervări pentru un zbor
la Washington în săptămâna care urma.
Zborul TWA de la Laguardia la Aeroportul Naţional din
Washington a fost lipsit de evenimente, ba chiar reuşit, dat fiind că
am trecut peste Chesapeake Bay pe o vreme excepţional de
frumoasă. Apa era de un albastru ireal şi conturul ţărmului era
încântător. Nu-mi luasem cu mine decât un bagaj de mână, căci nu
suport să aştept pe aeroport la bagaje. Când avionul a aterizat, am
trecut direct în sala de aşteptare. Aici, am fost preluat de cineva
fără prea multă ceremonie şi înghesuit într-un taxi. Maşina a plecat
înainte de a apuca să-i spun şoferului unde să mă ducă.
Acesta era un bărbat de origine indiană. Cu un zâmbet larg pe
buze, era excesiv de prietenos şi mi-a pus tot felul de întrebări
despre mine. Când a auzit că sunt din Long Island, a devenit agitat
şi mi-a spus că şi el este tot de acolo, şi că mai are încă rude în
zonă. Când i-am spus că îmi plac îndeosebi parcurile şi plajele,
mi-a răspuns că locul său favorit a fost întotdeauna Montauk Point
şi că era de părere că indienii nativi din acea zonă era foarte
interesanţi. În acest punct al conversaţiei, mi-am dat seama că
ieşiserăm din districtul Washington şi că ne îndreptam către
Virginia. Nici măcar nu-i spusesem şoferului care este destinaţia
mea! De aceea, l-am întrebat cum se face că ştie încotro mă îndrept.
Brusc, s-a prefăcut surprins şi m-a întrebat la ce hotel doresc să
mă cazez. Nu-i spusesem însă că doresc să merg la un hotel.
I-am răspuns că aveam rezervare la hotelul Holiday Inn din
Tyson’s Corners.
A dat din cap şi nu a mai avut multe de comentat în restul
drumului. Câţiva ani mai târziu, aveam să aflu că acest hotel era de
fapt o casă de siguranţă care aparţinea CIA-ului şi că fusese folosit
pentru a prinde în capcană şi a captura un agent sovietic.
Aşa cum fusesem instruit, m-am cazat la hotel sub numele meu
fals, Nathan Diton. Hotelul avea mai multe etaje. Camera mea se
afla cam la jumătatea înălţimii sale. Văzând că sunt cazat tot într-o
cameră vecină cu debaraua, m-am amuzat, convins că sunt
supravegheat în permanenţă. Mai puţin încântat am fost când am
constatat că până şi oglinda din baie era plasată tot pe peretele care
dădea în debara.
La câteva secunde după ce am intrat în cameră, a sunat
telefonul. O voce de bărbat mi-a urat bun venit în Virginia şi mi-a
spus să nu părăsesc hotelul sub nici un motiv.
Urma să primesc un telefon a doua zi, dimineaţa devreme, în
care voi primi informaţiile necesare referitoare la examinarea cu
poligraful.
În continuare, m-am dus jos, la sala de forţă şi la piscină. Spre
uimirea mea, nu am văzut mai mult de cinci oameni în toată
clădirea, lucru destul de straniu pentru un hotel de dimensiunea
acestuia. La restaurant, am rămas la fel de şocat să constat că sunt
singurul client. M-a servit o femeie frumoasă de origine arabă, care
mi-a spus că era din Iordania. Am vorbit o vreme despre Orientul
Mijlociu şi i-am povestit că am făcut o excursie în ţara ei. Mă
simţeam extrem de stingher şi de singur. Am mâncat rapid. Pe când
mă pregăteam să plec, am văzut un grup alcătuit din trei japonezi
aşezându-se la bar. Păreau foarte bine dispuşi. Râdeau şi făceau
glume în japoneză.
M-am ridicat, am plătit nota şi m-am întors în camera mea,
anticipând o noapte lungă, petrecută în solitudine.
După ce am făcut un duş, am dat drumul la televizor, am
verificat dacă uşa era închisă şi m-am trântit în pat, acoperindu-mă
cu pătura până sub bărbie. Am aprins apoi lampa de lângă pat.
Acesta a fost ultimul lucru pe care mi-l amintesc, până când a
sunat telefonul. Când m-am trezit, eram gol şi cu faţa în jos, cu
posteriorul ridicat. Pătura zăcea aruncată pe jos. Televizorul era tot
aprins, la fel ca şi lampa de lângă pat. Ceasul arăta ora 8:00. Nu
m-am trezit niciodată în viaţă atât de târziu! O voce diferită de
bărbat mi-a spus să cobor la micul dejun, apoi să mă prezint într-o
altă cameră la ora 10:00.
În timp ce aşezam receptorul la loc în furcă, prin minte îmi
treceau zeci de întrebări. Cine mă dezbrăcase? Cum de m-am trezit
la ora 8:00 după ce mă pusesem în pat la ora 9:00 seara, fără să
ştiu cum s-a scurs timpul? De ce îmi ardeau testiculele şi de ce
aveam dureri în rect? Speriat, mi-aş fi dorit să plec, dar unde aş fi
putut merge? Ochii mă usturau şi pieptul îmi pulsa nebuneşte.
Oare avusesem parte de o experienţă sinistră în noaptea
precedentă?
După un mic dejun frugal, am început să mă plimb prin
perimetrul hotelului, aşteptând să treacă timpul. În tot acest timp,
prin minte îmi treceau crâmpeie de amintiri legate de o femeie
blondă şi înaltă. Era legată cu curele pe o masă. Lângă ea eram
legat eu. De câte ori îmi treceau asemenea imagini prin minte,
simţeam o durere de stomac şi o senzaţie de neajutorare. Peste
toate, în aer plutea un miros de gaz care îmi dădea o stare de leşin.
Simţeam cum mi se învârte capul. Să fi fost o simplă stare de
nervozitate? Mi-am dorit din nou să fiu acasă.
La ora 10:00, m-am prezentat în camera care îmi fusese indicată.
Am fost întâmpinat de o femeie brunetă, cu o înfăţişare plăcută,
care punea în funcţiune un echipament. Avea mai puţin de 30 de
ani. Era durdulie, dar foarte prietenoasă, şi mi-a explicat cum se va
derula testul. Mi-a spus dinainte toate întrebările care urmau
să-mi fie puse, ca să nu avem surprize. Doreau cu orice preţ să trec
testul. Mi-a spus că va dura circa două ore. M-am aşezat pe un
scaun, în timp ce ea îmi citea întrebările stând pe pat. Unele erau
întrebări foarte simple, cum ar fi cele despre mediul în care am
crescut sau despre preferinţe şi antipatii. Altele erau foarte directe
şi personale. Se refereau la apetitul meu sexual şi la modalitatea în
care folosesc baia! Când mi-a prins firele cu care m-a conectat la
poligraf eram deja lac de sudoare. Am început testul la ora 11:30.
M-am mai uitat o dată la ceas la ora 12:00.
Următorul lucru pe care mi-l amintesc este că se făcuse ora 3:00
după-amiază. Şocat, mi-am dat seama că nu-mi amintesc nimic din
ceea ce s-a petrecut în cele trei ore! Femeia îmi scotea firele. Mi-a
spus că mă voi simţi bine în Virginia, după care m-a rugat să aştept
timp de 15 minute după plecarea ei, apoi să fac curat în cameră, ca
şi cum nu ar fi fost nimeni în ea. În final, trebuia să las cheia la
recepţie, să mă întorc în camera mea, să aştept instrucţiuni şi să
nu vorbesc cu nimeni. Am făcut tot ce mi s-a cerut.
La ora 4:00 după-amiaza, un bărbat îmbrăcat în costum a intrat
în camera mea. Mi-a decontat banii pe care îi plătisem pe biletul de
avion şi mi-a spus că urma să primesc instrucţiunile referitoare la
evaluarea mentală de la Langley a doua zi dimineaţă. În acea
noapte am preferat să nu dorm deloc. M-am uitat toată noaptea la
televizor şi am citit ceva. Dimineaţa, am primit un telefon în care mi
s-a spus că mă întorc la New York, fără nici o altă explicaţie. Am
luat primul zbor înapoi. Câteva săptămâni mai târziu, cineva m-a
sunat la serviciu. O voce de bărbat mi-a spus că cererea mea a fost
respinsă, din cauza unui risc de securitate. Când i-am cerut detalii,
mi-a răspuns doar să mai încerc peste câţiva ani.

Capitolul cincisprezece
Îl cunosc pe Preston

Privind retrospectiv, ceea ce s-a întâmplat în continuare în viaţa

mea pare un vis, dar s-a petrecut cu adevărat. Încă îmi vine greu să
discut despre aceste lucruri.
Totul a început atunci când patronul meu s-a mutat într-un alt
sediu, iar eu am decis să nu mai lucrez pentru el. În timp ce îmi
căutam de lucru, am văzut pe spatele unui camion de distribuţie a
alimentelor în spatele căruia mă aflam un număr care începea cu
800. Acest număr m-a obsedat săptămâni la rând, până când
m-am decis în sfârşit să sun.
M-au angajat pe loc şi am început să lucrez în mai puţin de două
săptămâni.
Eram încântat că am o slujbă atât de aproape de casă, încât
puteam merge chiar pe jos până la serviciu, dacă doream. Totuşi,
încă din primele zile de lucru mi-am dat seama că era ceva în
neregulă. Patronii erau patru fraţi, extrem de aroganţi şi de
încrezuţi. Ţineau tot timpul şedinţe între ei, cu porţile închise, după
care le dădeau angajaţilor ordine pe un ton aspru. Am aflat în scurt
timp că aveau legături cu crima organizată, dar şi cu diferiţi
bancheri, politicieni şi oameni de afaceri de mare anvergură.
Duminicile, când nu era nimeni prin preajmă, aveau întruniri cu
liderul unui sindicat al crimei, o figură dintre cele mai cunoscute în
New York City. Din când în când, preşedintele unei mari bănci
locale venea cu elicopterul şi discuta ore întregi afaceri cu ei. În
depozitele lor erau depozitate mari sume de bani. Aveau afaceri cu
alţi distribuitori şi producători, de mare anvergură, cu care nu se
puteau compara, deşi conturile lor măsurau opt cifre.
La scurt timp după ce am fost promovat auditor al companiei,
unul din cei patru fraţi mi-a cerut să îi imit vocea şi să vorbesc în
locul lui la telefon cu diferiţi clienţi, şi chiar cu profesorii de la
şcoala fiicei sale. Toţi patru aveau copii răsfăţaţi, cu probleme de
comportament. Mi s-a cerut de asemenea să scriu scrisori adresate
altor companii, pretinzând că sunt unul dintre ei. Nu-mi plăceau
aceste lucruri, dar nu doream să-mi pierd slujba. Cei patru fraţi
erau bogaţi, puternici, şi nu se sfiau să îşi ameninţe duşmanii
atunci când era cazul, sau chiar să se ameninţe între ei. Unul
dintre ei a cumpărat casa lui Ferdinand Marcos de pe coasta sudică
a Long Island. Un altul şi-a construit o casă uriaşă pe coasta
nordică. Ceea ce nu ştiam la vremea respectivă era că Duncan
Cameron, mediumul principal folosit în Proiectul Montauk, era
angajat la ei ca tâmplar!
Într-o zi, cam la doi ani de la angajare, patronul mi-a cerut să
răspund la un telefon, în locul lui. Când l-am întrebat despre ce
este vorba, mi-a spus că are legătură cu piaţa şi cu stocurile. Mi-a
cerut apoi să fac tot ce dorea interlocutorul meu, după care a
părăsit clădirea. Mi s-a transferat apelul telefonic. O voce ciudată
s-a recomandat şi mi-a spus numele unei companii din Colorado
care se ocupa cu investiţiile. Când i-am spus că firma mea nu avea
legături de afaceri cu ei, şi-a schimbat tonalitatea vocii şi am simţit
o stare de ceaţă mentală. Nu îmi mai amintesc decât că era vorba de
o companie din Austria care vindea echipamente speciale pentru
protecţia clădirilor împotriva cutremurelor şi a furtunilor.
Compania dorea să intre pe piaţa americană şi avea nevoie de
investitori.
Ceea ce s-a întâmplat în următoarele 18 luni a fost deopotrivă
oribil, şocant şi foarte tulburător pentru mine şi pentru familia
mea. Cum-necum, am reuşit să cumpăr stocul respectiv de
produse, folosindu-mă de fondurile corporaţiei şi de sigiliul păstrat
într-un seif a cărui combinaţie nu o aveam. În anul care a urmat, se
spune că am delapidat peste 300.000 de dolari! Fac această
afirmaţie: „se spune”, deoarece personal nu-mi amintesc nimic de
acest fel. Chiar şi ancheta FBI a stabilit că scrisul de mână de pe
cecurile emise nu-mi aparţinea. În plus, nimeni nu a putut găsi
dovezi în calculator că aş fi umblat la coduri pentru a scrie cecurile.
La ora actuală, sunt convins că am fost manipulat fizic, într-un
fel sau altul, şi silit să comit această crimă. Tot ce îmi amintesc este
că am fost într-adevăr la băncile locale pentru a deschide conturi
pentru anumite corporaţii fictive. De asemenea, am folosit o parte
din fonduri pentru mine, pentru simplul motiv că mi s-a spus că
pot face acest lucru. O parte din cecurile cu pricina erau chiar
ştampilate de cei patru fraţi. Deşi ştiau tot ce se întâmplă în
conturi, contabilii şi auditorii firmei nu au spus nimic timp de un
an de zile. Conturile fictive au fost deschise chiar la banca folosită
de patronul meu. Dacă aceste activităţi s-ar fi derulat împotriva
voinţei acestuia, cum credeţi că aş fi putut să continui
„delapidarea” o perioadă atât de lungă de timp?
Privind retrospectiv, îmi dau seama că în toată acea perioadă am
acţionat mai degrabă ca un observator care priveşte de la distanţă,
decât ca un participant activ.
Ştiu că la vremea respectivă mă gândeam că toată povestea
aceasta trebuie să se oprească, dar nu puteam face nimic. Pur şi
simplu, nu îmi puteam controla propriile gânduri şi acţiuni. Aş fi
dorit să fug, dar gândul la copiii mei m-a împiedicat să fac acest
lucru. În anumite zile mă gândeam chiar să mă sinucid.
Odată, m-am dus să deschid alte conturi fictive la Banca de
Economii din Long Island, şi îmi amintesc că era coadă la ghişeu.
Dincolo de acesta se afla o femeie roşcată, care s-a sculat şi a venit
la mine. Mi-a vorbit cu un puternic accent rusesc şi mi-a spus să o
iau în faţa cozii şi să mă aşez la ghişeul ei. De acum înainte, urma
să vin direct la ea ori de câte ori aveam nevoie de serviciile băncii.
Deşi în mod normal ar fi trebuit să îmi prezint actele pentru a putea
deschide aceste conturi false, mi-a spus că nu are nevoie de ele. A
acceptat imediat să încaseze cecurile, în timp ce eu aşteptam.
Privindu-mă ciudat, mi-a spus că este din Leningrad şi mi-a
vorbit de unchiul meu dinspre bunic şi de familia acestuia din
Uniunea Sovietică. Mi-a spus că numele real al acestuia nu era
Sverdlov şi că şi-l crease singur. El a fost cel care a ordonat
uciderea ţarului şi a familiei sale, la Ekaterinsburg, motiv pentru
care oraşul a fost numit mai târziu în onoarea lui: Sverdlovsk. Mi-a
povestit de asemenea că soţul ei era redactor la Radio Europa
Liberă şi că acesta ar putea fi interesat să-mi ia un interviu care să
fie difuzat în Rusia. Într-un mod extrem de straniu, în următoarele
luni am continuat să mă lovesc de această femeie oriunde m-aş fi
dus. Chiar şi maşina ei, pe care flutura un steguleţ al Rusiei,
apărea adeseori subit în faţa sau în spatele maşinii mele, când
eram în trafic. Într-o zi, după ce au început problemele cu justiţia,
m-am dus la bancă să închid conturile. O altă femeie mi-a spus
iritată că prietena mea rusoaică nu mai lucra la ei. A refuzat să îmi
spună mai multe, iar eu nu am mai revăzut-o niciodată pe femeia
roşcată.
Tot în această perioadă am devenit obsedat de OZN-uri şi de
extratereştri.
Aceştia îmi apăreau în vise aproape în fiecare noapte. De aceea,
când am văzut în ziar un anunţ despre formarea unui grup de
sprijin pentru cei răpiţi de extratereştri, am sunat imediat. Am fost
sunat înapoi de o femeie cu o voce prietenoasă şi deschisă.
Întrucât aveam o casă mare, chiar în centrul insulei, am căzut de
acord să o folosim ca loc pentru întâlnirile noastre săptămânale.
Deşi acest lucru a indispus-o foarte tare pe nevastă-mea, am
acceptat.
Am devenit extrem de încăpăţânat şi de agresiv, îndeosebi cu
familia şi cu prietenii. Cu toţii mi-au spus că m-am transformat
peste noapte într-un om rău.
Foarte sever cu copiii, ţipam tot timpul la ei. Le spuneam să îşi
strângă jucăriile, chiar şi atunci când se jucau cu ele. Din păcate, la
ora actuală îmi dau seama că acel comportament avea să stea la
baza anilor de terapie la care urmau să fie supuşi. Chiar şi propria
mea mamă a început să-mi spună Hitler. Culmea este că la vremea
respectivă aproape că îmi plăcea porecla.
Când am constatat că grupul de sprijin era un pretext pentru ca
tot felul de ciudaţi să se perinde prin casa mea, am decis să pun
capăt acestui experiment. La ultima noastră întrunire, ne-am dus
împreună să vedem filmul Comuniune, pe care eu îl consideram o
farsă. În noaptea prăbuşirii acelui avion în Long Island, m-a sunat
lidera grupului, care mi-a spus că doreşte o nouă întrunire,
întrucât şi-a dat seama „despre ce este vorba”. Când a ajuns, m-a
prins de mâini şi a început să vorbească.
Abia aşteptam să ascult răspunsurile pe care le aşteptam de
atâta vreme.
Iată ce mi-a spus: „Totul este numai din vina lui Satan. Acesta ne
controlează minţile şi ne spune tot felul de poveşti ciudate. Îşi pune
demonii să ia chipul unor extratereştri, pentru a ne amăgi. M-am
dus la biserică şi i-am spus preotului ce cred.
M-a aşezat pe un scaun şi a început să se roage pentru mine. Am
auzit atunci voci ciudate şi am vorbit în limbi străine”.
Când preotul i-a spus în sfârşit că a fost eliberată, s-a dus acasă
şi a distrus toate cărţile, benzile şi notele despre OZN-uri. I-am
mulţumit pentru vizită şi am condus-o rapid către uşă. Eram
convins că era nebună de legat, chiar mai nebună decât credeau
oamenii că sunt eu. Cel puţin, pentru ea totul s-a terminat. De
acum înainte, nu va mai avea îndoieli sau întrebări fără răspuns.
Îşi găsise calea.
În timpul acestei perioade de nebunie temporară, am primit un
telefon la slujbă de la un alt bărbat. Vorbind cu un accent
franţuzesc, acesta mi-a spus că lucra pentru o altă companie de
investiţii, de data aceasta din New York. Când a adăugat că este din
Madagascar, în mintea mea s-a făcut din nou ceaţă! Nu-mi
amintesc restul conversaţiei, cu excepţia faptului că am fost de
acord să mă întâlnesc cu un prieten de-al lui, foarte bogat, fost
angajat la NASA.
În săptămâna care a urmat, în biroul meu a intrat un bărbat
înalt şi subţire, care s-a recomandat ca lucrând pentru compania
„Real World One”. Numele său era John Giovanelli şi avea foarte
multe particularităţi. Mai întâi de toate, vorbea întotdeauna cu o
voce foarte joasă şi monotonă. Avea pielea extrem de palidă, şi
indiferent de temperatura de afară, purta întotdeauna cămăşi cu
mânecă lungă şi un pulover. În anul care a urmat, acest om m-a
convins să intru în afaceri alături de el şi să construim împreună
case ieftine pe coasta de est a Long Island. După ce i-am dat câteva
mii de dolari, a dispărut complet de pe suprafaţa pământului.
Odată, înainte să dispară, a venit acasă la mine, însoţit de soţia
sa cubaneză, şi mi-a povestit de planurile sale de a deschide o
afacere în Madagascar. Mai târziu, când ne-am întâlnit în oraş, era
însoţit de „prietena lui” din Washington, D.C. Mi-a spus că aceasta
lucra pentru o Organizaţie a Statelor Africane, aşa că putea fi
persoana noastră de legătură cu aceste ţări. Ca să nu lungesc
vorba, în final bărbatul a fost arestat pentru că încerca să cumpere
green-card-uri la negru, fiind acuzat inclusiv de propuneri
indecente făcute femeii procuror care îl ancheta! Halal prieteni mai
aveam…
Între timp, problemele mele au continuat să devină din ce în ce
mai complicate. Aproape în fiecare zi, pe acoperişul casei mele
aterizau elicoptere negre.
Coşmarurile despre răpiri şi vizite în subteran au devenit atât de
intense încât a ajuns să-mi fie frică să mai stau în propria mea
casă. În anul 1990, de Valentine Day, am sunat la Autoritatea
Federală pentru Aviaţie pentru a face o plângere din cauza
elicopterelor. Chiar a doua zi am primit un telefon de la inspectorii
Poliţiei Federale.
Aceştia mi-au spus că eram supus unei investigaţii. Am simţit că
mi se opreşte inima.
Atât mi-a fost! Am fost convins că totul se va sfârşi. Mă simţeam
simultan uşurat şi deprimat.

Avocatul care o ajutase pe sora mea să divorţeze mi-a

recomandat un avocat specializat în cazuri penale. La vremea
respectivă nu prea ştiam mare lucru despre sistemul legal şi aveam
mare încredere în avocatul meu. Deşi i-am plătit o sumă mare de
bani, mi-am dat seama în scurt timp că nu era deloc de partea mea.
De fapt, era prieten bun cu procurorul care mă ancheta, cu care
lucrase înainte la Agenţia împotriva Drogurilor. După ce mi s-au
făcut două teste cu poligraful, mi-au spus că am trecut la unul, dar
am picat la celălalt. Investigatorii mi-au comunicat că, după
părerea lor, sunt vinovat, dar eu ştiam că fusesem manipulat. Ori
de câte ori încercam să le redau varianta mea, îmi spuneau pe un
ton răstit să tac din gură.
În timpul acestei perioade cumplite, m-am izolat în casă. Mă
temeam chiar şi să mă duc la fereastră, căci ştiam că sunt
supravegheat. Uneori suna telefonul, dar când ridicam receptorul
nu auzeam decât o respiraţie de cealaltă parte sau ţiuitul unui
computer. Într-o zi, am răspuns la un apel împotriva voinţei mele şi
am auzit în aparat vocea unei femei cu un puternic accent de
Brooklyn. Mi-a spus că era prietena unui amic comun şi că dorea
să îmi publice povestea, astfel încât să le fie de folos şi altora.
M-a invitat apoi în casa ei din Brooklyn, unde urma să cunosc pe
cineva pe nume Preston Nichols. Acesta urma să ţină un discurs
despre Proiectul Montauk. Când am auzit care era tema discuţiei,
mi-a îngheţat sângele în vine, dar am acceptat să vin. Tot ea a
aranjat mai târziu ca Preston să mă conducă acasă. La scurt timp
după ce am vorbit cu ea, femeia mi-a trimis o bandă video despre
OZN-uri şi despre Montauk. A inclus de asemenea în pachet şi o
cutie plină cu documente despre proiectul Majestic-12. Erau acolo
hărţi ale unor tuneluri subterane, rapoarte de autopsie ale unor
extratereştri, şi chiar fotografia unui extraterestru mort! De ce îmi
trimitea oare toate aceste informaţii?
Întrunirea a avut loc în seara în care sărbătoream a zecea
aniversare a căsătoriei noastre. Nu conta prea mult, căci avusesem
o căsnicie foarte nereuşită. Mi se părea chiar mai potrivit să nu fiu
acasă în seara respectivă. Atunci când am ajuns, am rămas şocat
să constat cât de mulţi oameni se strânseseră. Nu bănuisem până
atunci că existau atât de mulţi oameni interesaţi de aceste
subiecte; nici nu-mi imaginasem că ar putea exista oameni care să
ţină conferinţe pe aceste teme. Gazda a fost amabilă, dar era în mod
evident o persoană pusă pe făcut bani. Mi-a spus că este
co-autoarea unei cărţi, că este medium psihic şi primeşte informaţii
de la o entitate pe care o cunoaşte din copilărie, şi că un
extraterestru reptilian şi-a manifestat interesul amoros pentru ea.

În drum spre casă, Preston mi-a povestit ceva mai multe despre
experienţa de la Montauk şi a adăugat că bănuieşte că sunt unul
din „băieţii din Montauk”. Era vorba de copiii folosiţi în experimente
îngrozitoare, genetice şi de control al minţii, precum şi legate de
călătoriile în timp. În timp ce îmi povestea de evenimentele de la
Montauk, pe şira spinării îmi treceau fiori reci. Părea să îmi
povestească propria mea viaţă. M-am întrebat chiar cum de putuse
afla de experienţele mele. Preston a continuat şi mi-a spus că nu
eram singurul. Existau şi alţii ca mine. I-am răspuns că doream
să-i cunosc, ca să mă conving că nu sunt nebun. A aranjat să ne
întâlnim odată în săptămâna următoare, acasă la mine, într-o zi
când soţia mea lipsea de acasă şi la o oră când copiii mei dormeau.
Când a sosit, ne-am retras în biroul meu particular. Eram nervos
şi nu ştiam la ce să mă aştept. Când Preston a început să-mi aplice
tehnica sa psihotronică (bazată pe tehnologia inventată de Wilhelm
Reich2, am intrat imediat în transă. Corpul meu a devenit rigid.
Când am început să retrăiesc acele experienţe, mi-am pierdut
vocea.
Auzeam întrebările lui Preston, dar nu puteam răspunde la ele.
Nu mi-a spus nici o clipă ce anume să vizualizez sau să retrăiesc.
Subit, m-am trezit din nou în anii îndepărtaţi ai adolescenţei,
legat de o masă, într-o cameră puternic luminată. Mai mulţi bărbaţi
îmbrăcaţi în medici lucrau asupra trupului meu. Eram în stare de
conştienţă şi simţeam durerile aferente operaţiei. În plus, îi auzeam
ce vorbesc. Spuneau că îmi vor folosi materialul genetic şi că îmi vor
introduce un dispozitiv în zona inghinală, pentru a mă face extrem
de fertil. Am vizualizat în continuare o scenă în care eram
înconjurat de cenuşii, care mi-au cerut să fac ceva, dar nu ştiu ce
anume. Din când în când, simţeam că plutesc prin nişte câmpuri
de energie colorată şi extrem de strălucitoare; alteori, mă învârteam
printr- un vortex, apoi mă deplasam în sus cu o viteză ameţitoare.
În final, am simţit că mă întorc în interiorul corpului, dar nu m-am
putut mişca, deşi am încercat să revin la poziţia verticală.
L-am auzit pe Preston încercând să mă trezească, dar tot nu mă
puteam mişca. Foarte lent, corpul meu a început să răspundă din
nou la comenzi, dar îmi era extrem de frig. Mă simţeam ameţit şi
dezorientat. După ce i-am povestit lui Preston tot ce mi-am amintit,
acesta mi-a spus că în timpul experienţei, corpul meu a devenit
rigid ca o piatră. Se pare că cineva mă antrenase foarte mult timp
să am o asemenea reacţie.
Deşi de-abia aşteptam să mă întâlnesc din nou cu Preston, mă şi
temeam de ceea ce mi-ar putea aduce deblocarea amintirilor. La
următoarea întâlnire, Preston i-a adus cu el pe Al Bielek (fratele lui
Duncan Cameron din timpul Experimentului Philadelphia), care se
afla chiar în spatele lui, şi pe încă un bărbat. Faţa acestuia mi-a
amintit instantaneu de faţa care râdea de mine la fereastra
dormitorului în copilăria mea. Cine putea fi acest om? Ce însemna

2
Această tehnică presupune creşterea cantităţii de energie orgonică (energia vieţii) în corp,
pentru ca mintea să o poată utiliza în scopuri psihice sau pentru proiecţii în hiperspaţiu. O parte din
acest echipament a fost descris în primele două cărţi din seria Montauk. Psihotronica este o ştiinţă
care asigură interfaţa între spirit, minte şi corp, punând un accent particular pe influenţa
tehnologiei asupra acestora.
acest coşmar care prinsese viaţă? Privindu- mă la fel de uimit,
Duncan Cameron mi-a zâmbit şi a intrat în casă. DUMNEZEULE!
Era chiar omul de la fereastra dormitorului meu! Era o persoană
reală… Nu fusese un vis! Era faţa celui care îmi terorizase anii
adolescenţei.
Când Duncan mi-a fost prezentat, am simţit un curent electric
trecându-mi pe şira spinării. Era o senzaţie pe care aveam să o simt
de multe ori în timp ce îmi erau eliberate amintirile reprimate. Era
aceeaşi senzaţie pe care o simţeam când eram copil, atunci când
împotriva mea era folosit la Montauk instrumentul electric cu care
obişnuiau să supună voinţa copiilor, silindu-i să devină ascultători.
Prietenos şi politicos, Duncan nu semăna deloc cu cel pe care mi-l
imaginam eu. Avea o voce blândă, care nu amintea cu nimic de
mediumul malefic pe care îl cunoscusem în timpul coşmarurilor
mele din adolescenţă. Pe de altă parte, am fost încântat să pot vorbi
în sfârşit despre aceste experienţe cu oameni care înţelegeau
despre ce este vorba, fără să mă tem că voi fi considerat nebun.
Peste toate, aceştia îmi puteau aduce dovezi care să ateste
veridicitatea sau falsitatea acestor experienţe.
Şedinţa din acea noapte a fost extrem de interesantă. După ce
am intrat în starea de transă, în corpul meu a intrat o mică fiinţă
albă, care semăna cu un cenuşiu clasic. La început a vorbit într-o
limbă stranie, pe care numai Duncan o înţelegea, după care a vorbit
în engleză, căpătând accente ameninţătoare. Entitatea a spus că
avea tot dreptul să îmi posede corpul, căci eram unul de-al lor!
Contestând această afirmaţie, Preston i-a spus că sunt o fiinţă
umană, cu un suflet primit de la Dumnezeu, şi că nimeni nu are
dreptul să folosească trupul meu decât numai eu însumi. Entitatea
l-a blestemat pe Preston şi i-a spus că lucram pentru ei şi că
îndeplineam o misiune vitală pentru succesul programului lor pe
pământ.
Atât Preston cât şi Duncan au văzut cum forma corpului meu se
schimbă, transformându-se în forma unui extraterestru cenuşiu.
Trăsăturile feţei mele s-au modificat la rândul lor. Fiinţa a început
apoi să îmi mişte corpul. Ea s-a sculat în picioare (în corpul meu) şi
a început să se plimbe încolo şi încoace, făcând comentarii
maliţioase la adresa celor prezenţi. Deşi aveam ochii închişi, corpul
meu se plimba prin cameră de parcă i-aş fi ţinut deschişi.
Când Preston a început să-i pună întrebări referitoare la
planurile lor, creatura a ezitat să răspundă. În continuare, o
entitate infinit mai puternică a expulzat literalmente micul cenuşiu
din corpul meu şi a preluat controlul. S-a recomandat ca fiind un
comandant draconian, pe nume Gengeeko. Preston l-a recunoscut
imediat ca fiind unul din războinicii reptilieni, extrem de puternici.
Creatura i-a spus lui Preston că o forţă de invazie se afla în drum
spre pământ şi că nimic nu o putea opri din cale.
Prima lor navă era chiar luna care orbitează în jurul pământului.
Aceasta a sosit în jurul planetei noastre cu mulţi eoni în urmă, cu
scopul de a controla planeta. După ce au creat civilizaţia
lemuriană, draconienii au fost alungaţi de pe pământ de atlanţi şi
de descendenţii Imperiului dezmembrat Lirian, cu ajutorul
pleiadienilor. Acum, se întorceau să pună stăpânire pe ceea ce era
al lor, urmând să folosească pământul ca bază militară pentru
intrarea în galaxie. Abia acum am înţeles de ce erau interesate
atâtea rase de planeta noastră. Dacă acest punct strategic cădea,
restul galaxiei ar fi fost în pericol.
În continuare, draconianul s-a ridicat şi l-a avertizat pe Preston
să nu îşi folosească echipamentul şi contactele pleiadiene pentru a
încerca să-i oprească. Ceea ce a urmat a fost de necrezut. El l-a
atacat fizic pe Preston! Ajutat de Duncan, Preston a fost nevoit să
respingă atacul (făcut în corpul meu), până când entitatea s-a
liniştit şi a continuat să vorbească. Pretinzând că oamenii sunt
slabi, el a spus că aceştia au nevoie de ordinea pe care invazia lor o
va impune pe pământ. În acest fel, toată lumea va avea de profitat.
Draconienii vor primi materialele, forţa de muncă şi hrana de care
au nevoie pentru a putea invada restul galaxiei, iar pământul va fi
protejat de-a pururi de ei.

Liderii politici ai umanităţii ştiu de invazia care se pregăteşte,

pregătind treptat populaţia prin intermediul spectacolelor de
televiziune şi al filmelor artistice.
Există chiar lideri ai unor ţări care sunt oameni cu suflete de
draconieni. Reptilianul a continuat să vorbească prin gura mea,
afirmând că Naţiunile Unite urmau să devină un forum al
guvernului central mondial. Conducătorii Statelor Unite respectau
întru totul planurile draconienilor, adeseori fără să ştie acest lucru.
Unii lideri şi-au pregătit refugii pe Marte, unde aveau deja
echipamente activate, precum şi pe alte planete şi luni din sistemul
solar. Pe Marte există o bază subterană uriaşă, construită de
siriusieni cu 500.000 de ani în urmă.
 Gengeeko a mai spus că îmi putea folosi trupul deoarece am fost
cândva un ambasador în ţara lor trimis de Consiliul Ohalu,
formaţiunea care conduce sistemul solar siriusian. Din acest punct
de vedere, eram neutru şi nu-mi păsa prea mult cine se află la
putere. Acest lucru corespunde într-adevăr naturii mele cele mai
intime; nu am nimic de politician în mine. Ceea ce mă interesează
este să-i ajut pe indivizi să avanseze pe calea evoluţiei mentale şi
sufleteşti. Continuând, Gengeeko a afirmat că am fost creat prin
tehnologii genetice extraterestre şi că personalitatea sufletului meu
nu este umană; ea nu aparţine nici măcar acestui sistem solar. Aşa
se explică de ce posed atât de multe capacităţi considerate
neconvenţionale pe pământ.
Când am ieşit din această transă, câteva ore mai târziu, corpul
meu era deshidratat şi îmi era foarte frig. Dezorientat şi confuz, nu
mi-am revenit la starea normală decât două zile mai târziu. Peste
toate, am rămas cu o hemoragie rectală, dificultăţi respiratorii şi
frisoane puternice. Una peste alta, nu a fost deloc o experienţă
plăcută.
 Capitolul şaisprezece
În Caraibe

În noaptea care a urmat vizitei lui Gengeeko, am început să-mi

amintesc detalii legate de o croazieră pe care am făcut-o cu doi ani
înainte, împreună cu Michele. În cea de-a doua zi, pe când navigam
de-a lungul coastei Cubei, am fost cuprins de o senzaţie ciudată în
timp ce priveam munţii înalţi şi sătucurile de pescari de pe ţărm.
Când am ajuns în Havana, am făcut fotografii, dar mai târziu, când
le-am developat, pe acestea nu se vedea nimic, decât un fel de ceaţă
sau de fum. Am intuit că motivul avea de-a face cu mine şi că voi
juca probabil un anumit rol într-un eveniment care se va petrece în
Cuba chiar a doua zi.
În noaptea respectivă a plouat şi marea era destul de agitată. În
timp ce dormeam, am fost trezit de o voce care striga „David”. Am
deschis ochii şi am întrebat-o pe nevastă-mea ce dorea. Nu mi-a
răspuns nimic. Când m-am întors către ea, am văzut în locul lui
Michele o femeie frumoasă, îmbrăcată într-o rochie vaporoasă albă,
care flutura într-un curent de aer imaginar. Şi-a unit palmele ca şi
cum m-ar fi implorat şi a continuat să strige: „David”. Subit, a
devenit din ce în ce mai mică şi a ieşit plutind pe fereastra din
spatele cabinei (altminteri, închisă). Mi-am dat seama că sunt
scăldat în sudoare şi că mi-e rău de la stomac. După ce m-am
întins din nou pe spate, am intrat într-un fel de transă.
Prin faţa ochilor mei a apărut viziunea unui avion care circula pe
o pistă.
Personal, stăteam dincolo de gardul aeroportului, alături de alţi
oameni. În mâini aveam un aparat care a emis o undă de energie.
Când avionul s-a ridicat în aer, cineva mi-a spus să îl dobor. Am
pornit aparatul printr-o comandă mentală. Din acesta a ieşit o rază
de lumină roşie, care a lovit în plin avionul, deşi acesta era acum
ascuns de rafalele de ploaie. Am auzit o explozie şi vocea unui
bărbat care îmi spunea:
„Excelent!”
A doua zi, m-am trezit cu o durere îngrozitoare de cap şi de
stomac. Soţia mea nu-şi amintea nimic din noaptea trecută. Mi-a
spus chiar că a dormit foarte adânc.
În ziua respectivă am ajuns în peninsula Yucatan, în Mexic,
unde am făcut o excursie minunată la ruinele mayaşe. Am rămas
extrem de impresionat de sculpturile în piatră care înfăţişau şerpi
zburători şi fiinţe care păreau să controleze nave spaţiale.
Urcarea treptelor care duceau către vârful piramidelor mi-a făcut
o plăcere imensă.
Când m-am întors pe navă, am luat unul din ziarele locale. Spre
marea mea uimire, am văzut pe prima pagină poza unui avion care
căzuse cu o noapte înainte lângă aeroportul Havana, datorită
furtunii. Toţi cei de la bord muriseră. Majoritatea victimelor erau
turişti italieni care se întorceau la Roma! Ce făcusem? Cum era
posibil? Oare chiar am fost la aeroport în timpul acelei viziuni? Să fi
fost mai mult decât o simplă viziune?
În restul zilei aproape că nu am vorbit cu nimeni. A doua zi,
m-am certat cu Michele, în timp ce ne îndreptam către insulele
Cayman. Noaptea, mi s-a făcut frică să mă culc. De aceea, am ieşit
împreună cu Michele să luăm o gură de aer. Cerul era senin şi
stelele magnifice. Am început să mă relaxez, simţind că tensiunea
începe să mă părăsească. Subit, un arc de lumină strălucitoare a
iluminat întreaga navă. Începea de undeva, din sud, şi se întindea
până spre Cuba. Toţi cei aflaţi pe punte la ora aceea au rămas
sideraţi. Fenomenul s-a repetat apoi din nou. De data aceasta,
lumina avea o tentă albăstrui-verzuie. În timp ce majoritatea
cuplurilor se grăbeau să intre în cabine, m-am gândit că poate
întregul fenomen nu era altceva decât un fulger. Într-adevăr, părea
să fie un curent de energie. Sprijinindu-ne de balustrada din faţă a
vasului de croazieră, am constatat, împreună cu Michele, că cerul
devenise complet negru. Pe neaşteptate, o sferă de culoare argintie
a venit rapid dinspre dreapta, ieşind din mare, a trecut la câţiva
centimetri de feţele noastre, după care şi-a continuat călătoria pe
deasupra mării. Ne-am privit unul pe celălalt. Am întrebat-o pe
Michele:
„Ai văzut?” Nevastă-mea a dat din cap uluită, când un al doilea
obiect argintiu a ieşit din mare, a trecut pe deasupra capetelor
noastre într-o fracţiune de secundă, după care a continuat să
plutească într-o altă direcţie. Ne-am întors instantaneu şi am
alergat în cabinele noastre!
Următoarea escală era Haiti. În timp ce mă plimbam pe coasta
nordică a insulei, am fost copleşit de un val de căldură şi lumină.
Nu ştiu ce anume l-a provocat, dar după ce m-am întors acasă,
m-am trezit că sufăr de un caz sever de arsură provocată de
radiaţii. Pielea mi s-a înroşit, am făcut febră şi pe piele mi-au
apărut băşici. Buzele îmi erau arse şi gâtul blocat. Din penis îmi
ieşea o pastă albicioasă. Nu puteam să mă mişc, să beau sau să
mănânc. Speriat şi în delir, am pierdut patru kilograme zilnic.
Medicul a refuzat să mă atingă şi chiar să ia mostre din fluidele
mele corporale. Practic, eram pe moarte. Mi-a spus că dacă
simptomele vor continua timp de trei zile, fără să beau apă, mă va
interna în spitalul pentru boli exotice.
În noaptea respectivă, m-am pregătit pentru moarte. Eram atât
de slăbit încât eram chiar recunoscător că voi muri. Am închis ochii
şi m-am aşteptat la tot ce putea fi mai rău. Ştiam că nu voi rezista
niciodată într-un spital. Când mi-am deschis în sfârşit ochii, eram
înconjurat de cenuşii. Sângele meu curgea prin nişte tuburi care
îmi fuseseră înfipte în braţe. Eram înfăşurat cu un cearşaf argintiu.
Incapabil să mă mişc sau să vorbesc, pur şi simplu nu-mi păsa ce
se întâmplă. Mi-am amintit atunci de un alt moment în care
stăteam pe o masă, într-o cameră strălucitor de albă. Aveam şi
atunci tuburi introduse în mâini şi priveam cum sângele îmi curge
printr-un aparat manevrat de doi cenuşii. Prin hubloul din faţa mea
puteam vedea nişte stânci albe. Pe cer se vedea… pământul! Eram
într-o clinică pe lună! M-am trezit gândindu-mă cât de ciudat este
să ai o amintire în timpul unei viziuni – sau poate nu era o viziune?
În continuare, am observat că băşicile şi febra îmi dispăruseră.
Puteam să mă dau jos din pat! Privindu-mă în oglindă, am remarcat
că faţa mea revenise la normal.
Gâtul nu mă mai durea şi am putut bea în sfârşit apa pe care
mi-o doream atât de mult. Chiar şi urina îmi devenise clară.
Evident, nimeni nu m-a crezut când le-am spus ce s-a întâmplat.
Practic, nici nu există o explicaţie logică. Tot ce ştiu este că aşa s-au
petrecut lucrurile. Chiar şi fişa medicală dovedeşte acest lucru. Nu
ştiu nici astăzi ce fel de radiaţie a fost cea la care am fost expus.
Nimeni nu mi-a explicat nimic. Oricum ar fi, nu doresc să mai
trăiesc vreodată o suferinţă atât de atroce.

Capitolul şaptesprezece
Revelaţia

Următoarea dată când Preston a adus aparatul care folosea

tehnologia lui Wilhelm Reich, el a venit şi cu un reportofon. De data
aceasta, în trupul meu a intrat o entitate pe nume „Tubor”, cu o
forţă atât de mare încât m-am clătinat şi aproape am căzut la
pământ. Tubor pretindea că este unul din draconienii care aveau
misiunea de a pregăti pământul în vederea ocupaţiei. Sarcina lui
era de a veghea ca alte influenţe umane sau extraterestre asupra
populaţiei să nu le afecteze planurile. Aceşti reptilieni sunt foarte
obraznici şi extrem de ostili faţă de oricine încearcă să-i
interogheze. Tot ce a comentat Tubor a fost că era dezgustat de
corpul meu şi că îi displace profund ceea ce simt oamenii. Nu
întâmplător ne consideră ei o rasă slabă, fragilă şi predispusă către
reacţii emoţionale excesive.
Insistând că aveau un contract cu mine care le permitea să îmi
folosească oricând doresc trupul înainte de sosirea oficială, Tubor a
mai spus că eu urma să fiu omul de legătură în timpul invaziei.
Folosirea unui intermediar uman ar fi permis ambelor părţi să
înţeleagă mai bine structura mentală a celeilalte părţi. A confirmat
şi el că am fost cândva de acord cu acest plan, pe vremea când eram
ambasadorul siriusian în ţara lor, precum şi în Arcturus şi într-o
planetă numită Umo. În această calitate de diplomat, negociasem
cu succes un contract pentru un schimb de tehnologie între
draconieni şi siriusieni. Cei de pe Sirius A au fost de acord să le
livreze înalta tehnologie în schimbul permisiunii de a călători
oriunde doreau cu navele lor prin Imperiul Draco, fără a plăti vreun
fel de taxe. Acest contract i-a supărat pe cei din Confederaţia Orion,
care, fiind controlaţi de draconieni, nu-şi puteau cuceri libertatea.
Semnarea contractului a provocat chiar un război între
Confederaţia Orion şi Sirius A, care continuă până în prezent.
Tubor ne-a mai spus că Proiectul Montauk a utilizat tehnologie
siriusiană.
Draconienii controlau toate experimentele, dar erau cu deosebire
interesaţi de cele care implicau manipularea genetică. Fiind o rasă
androgină, ei sunt extrem de interesaţi de rasele care procreează
sexual. Faptul că sexualitatea poate fi folosită pentru programarea
oamenilor şi dobândirea controlului asupra minţii lor îi fascinează
de-a dreptul.
Când Preston a încercat să-i pună întrebări sau să îşi exprime
anumite opinii, Tubor s-a enervat. El l-a numit în bătaie de joc pe
Preston – Pripitul3, iar pe Duncan – Cutia cu Bălegar4. Din când în
când, Tubor şuiera şi îşi întindea braţele către cei doi. A încercat
chiar să îmi rănească trupul lovindu-l şi răsucindu-mi membrele. O
oră mai târziu, o altă entitate a intrat în corpul meu, scoţându-l
afară cu forţa pe Tubor. După ce a căzut la pământ ca o cârpă,
corpul meu s-a ridicat din nou.
Noua entitate a pretins că este un siriusian pe nume Mishka.
Ne-a spus că a intrat forţat în trupul meu numai pentru a-mi arăta
cum trebuie să procedez de acum înainte pentru a nu mai permite
folosirea ostilă a corpului meu. Având ADN siriusian, puteam
învăţa cu uşurinţă cum să mă apăr de agresiuni folosindu-mi
capacităţile.
Mishka ne-a spus că locuieşte pe o mare staţie spaţială
siriusiană numită Calumba, care orbitează între Marte şi Terra.
Scopul ei este să monitorizeze interferenţele cu pământul şi cu
planetele din apropiere. Siriusienii sunt extrem de independenţi şi
sunt consideraţi negustorii universului. Având cea mai înaltă

3
Joc de cuvinte: Pressed On (Pripitul, în traducere aproximativă), se pronunţă identic ca Preston.
4
Joc de cuvinte: Dunk Can (asemănător cu Dung Can – Cutie cu Bălegar), se pronunţă identic cu
Duncan.
tehnologie din univers, multe rase apelează la ei pentru ajutor.
Chiar şi armele folosite de draconieni au provenit de pe Sirius.
Când Preston a remarcat că acest lucru îi face vinovaţi de răul pe
care draconienii îl fac altora, Mishka a replicat că fără aceste arme,
ei s-ar folosi de forţe mult mai brutale pentru a-şi doborî victimele.
Pe scurt, siriusienii se consideră forţa de echilibru din galaxia
noastră.
În următoarele luni, Mishka, asistentul acestuia, Marshak,
Tubor şi Gengeeko s-au folosit în repetate rânduri de corpul meu
pentru a lansa avertismente şi ultimatumuri. Mi s-a transmis astfel
informaţia că URSS-ul era aliat cu draconienii şi că le permitea să
folosească bazele ruseşti pentru diferite operaţiuni. La un moment
dat, URSS-ul se va diviza însă în naţiuni mai mici şi va rupe
înţelegerea cu ei. Când acest lucru s-a şi întâmplat, mi s-a spus că
această poveste era doar un pretext pentru a da restului lumii
sentimentul unei false păci. Guvernele sovietice care se succedau
respectau cu stricteţe această linie directoare. Când ocazia potrivită
se va ivi, ei nu vor ezita să atace din nou ţările din jur, care nu
suspectează nimic. În acest fel, draconienii aveau un aliat puternic
pe pământ, care îi ajuta să îşi rezolve treburile murdare.
În timpul uneia din aceste şedinţe, la suprafaţa minţii mele a
ieşit o amintire îngropată foarte adânc. Mi-am amintit că în timp ce
dormeam în camera hotelului din Virginia, patru bărbaţi au venit şi
mi-au injectat o substanţă care m-a paralizat complet. Mi-au
înfăşurat corpul într-o pânză de cort, m-au pus într-un cărucior şi
m-au dus astfel până la lift. După ce m-au scos din hotel, m-au
aşezat în portbagajul unei maşini şi au condus timp de cel puţin
două ore, pe nişte drumuri în serpentină ce părea să urce. Îmi
amintesc că eram sufocat din cauza gazelor de eşapament, dar nu
puteam face nimic.
Când maşina s-a oprit brusc, am fost scos din portbagaj şi dus în
vestibulul unei case mari cu un frontispiciu din piatră. Mi-am dat
seama că sunt gol. În continuare, am fost dezlegat şi dus de nişte
oameni în uniforme militare într-un subsol răcoros, din piatră.
Acolo, m-au legat din nou şi m-au aşezat pe o masă în formă de Y.
Mi s-a aşezat un dispozitiv pe tâmple şi mi s-a inserat ceva lung
în anus. Un bărbat în uniformă medicală mi-a injectat apoi un ac
lung şi dureros sub penis, chiar deasupra scrotului, şi a spus:
„Nimeni nu va găsi urme aici”.
Unul dintre militari l-a numit pe acest bărbat „Dr. Hans”. Mai
erau şi alţii în cameră. Am mai auzit nume şi apelative precum Jim,
Jesse sau Colonelul. După ce mi-au ataşat nişte electrozi pe
sfârcuri, penis şi scrot, mi-au injectat ceva în ombilic. Am văzut tot
felul de maşinării, dar nu mi-am dat seama la ce folosesc. În
continuare, s-a deschis o uşă şi în cameră a intrat un cenuşiu. M-a
atins cu un deget care părea murdar şi lipicios. M-am strâmbat şi
am vrut să ţip.
Cineva a spus că trebuie să fiu returnat la hotel până la ora 4:30.
Au căzut cu toţii de acord să mă ducă în camera mea prin
bucătărie. Următoarea amintire a fost că m-am trezit în patul meu,
gol, cu faţa în jos şi cu posteriorul ridicat. Preston a emis ipoteza că
fie încercau să obţină informaţii stocate în celulele mele, fie
depozitau ei înşişi asemenea informaţii pentru un scop viitor.
Oricare ar fi adevărul, experienţa a fost una dintre cele mai
neplăcute.
Şedinţele cu Preston au continuat acasă la mine, o dată sau de
două ori pe săptămână. Aveam nevoie de intervalele de pauză
pentru a mă odihni şi pentru a-mi relaxa trupul. Într-un fel,
scufundarea în experienţele de zi cu zi îmi aducea o mare uşurare.
Rutina mea zilnică părea să contracareze toate aceste contacte atât
de bizare.
Într-o noapte, mi-am fixat ceasul să sune la ora obişnuită: 4:45
dimineaţa.
Alarma m-a trezit însă la ora 2:00. Când m-am uitat la ceas, am
constatat că alarma era setată corect. Am auzit atunci o voce în
minte care mi-a spus să vin în linişte până în sufragerie. Dintr-un
motiv sau altul, nu mă temeam şi nu mi s-a părut nimic neobişnuit.
În timp ce treceam prin hol, am văzut că sufrageria era scăldată
într-o lumină gălbuie, blândă, deşi nici o lampă nu era aprinsă.
M-am aşezat într-un fotoliu şi am aşteptat. În colţul opus al
camerei, a apărut subit o lumină albastru închis, care părea să
emane din tavan şi care a coborât până când a atins solul. Din
această lumină au apărut două fiinţe înalte, suple, dar puternice,
acoperite cu pelerine negre care le acopereau în întregime trupurile.
Nu aveau decât capul descoperit. Pelerinele aveau gulere înalte, stil
Dracula. Ambele entităţi aveau capete prelungite şi lipsite de păr,
cu ochi migdalaţi şi albaştri. Nasurile şi bărbiile erau ascuţite. În
timp ce una dintre ele s-a apropiat de mine, am observat că avea
pielea foarte palidă. Având o înălţime de aproximativ 2,40 metri,
aproape că atingea tavanul. Pe măsură ce se apropia, în jurul
capului meu au început să se învârtă tot felul de litere şi de
simboluri. Fiinţa a spus: „Acum ne înţelegi în sfârşit limbajul”.
S-a recomandat ca fiind Mishka şi mi-a spus că a adus pe cineva
special care dorea să mă cunoască. Cealaltă fiinţă s-a apropiat şi
ea. Era puţin mai scundă. Nu avea decât 2,15 metri. Trăsăturile
sale semănau ceva mai mult cu cele ale oamenilor.
Mishka mi-a spus că ne va lăsa singuri, după care a dispărut
într-o străfulgerare albastră. Cealaltă fiinţă s-a apropiat de mine şi
mi-a întins o mână, cu toate cele cinci degete întinse.
„Bună, tată”, mi-a spus el. Şocat, l-am întrebat ce vrea să spună
cu asta. Mi-a răspuns că numele său era Elsinob şi că, echivalată
în ani pământeşti, vârsta sa ar fi de 400 de ani. Pe la jumătatea
secolului al XVI-lea, a continuat el, personalitatea sufletului meu
era întrupată ca profesor la o universitate din centrul Germaniei. La
vremea respectivă, am fost răpit de cenuşii. Aceştia au luat o
mostră genetică din trupul meu şi le-au vândut sperma mea
siriusienilor, care au folosit-o pentru un experiment de hibridizare.
Rezultatul a fost Elsinob, care şi-a dorit întotdeauna să îşi
cunoască tatăl biologic. De aceea, mi-a monitorizat personalitatea
sufletului în timp şi spaţiu, aşteptând până când am devenit
capabil să înţeleg şi să accept ce anume s-a întâmplat.
ADN-ul său era practic identic cu al meu, căci structurile de ADN
se formează în jurul tiparelor mentale ale personalităţii sufleteşti.
De aceea, i se pare normal să-mi spună „tată”. Dorea de asemenea
să ştiu că apreciază contribuţia mea la crearea sa. A adăugat că
minţile noastre sunt legate şi că într-o bună zi vom avea o misiune
comună pe acest pământ. La ora actuală trăieşte pe Calumba,
staţia spaţială dintre pământ şi Marte, de unde călătoreşte în
sistemul solar Sirius şi în alte lumi atunci când este cazul. Ţara
noastră natală este planeta Khoom. Chiar dacă la ora actuală este
acoperită cu gheaţă, îşi păstrează încă frumuseţea excepţională.
Femeile siriusiene, a continuat el, sunt mult mai mici şi mai
subţiri ca bărbaţii. Fiind integrate într-o societate numai a lor, nu
prea călătoresc prin spaţiu.
Mi-a mai spus că în testiculele mele fusese implantat un aparat
pentru creşterea numărului de spermatozoizi, care mă făcea să fiu
extrem de fertil. De aceea, foarte multe rase erau interesate de
mine, pentru a obţine materialul meu genetic. Deşi era mândru de
asta, a adăugat că nu ar mai trebui să accept să fiu folosit fără
discriminare, de către oricine.
 Restul conversaţiei a inclus o serie de informaţii despre
interesele siriusienilor legate de Israel şi de poporul evreu. Mi-a
spus că evreii au fost creaţi printr-un efort comun de către
siriusieni şi draconieni. Materialul genetic original a provenit de la
Ebraici, o rasă de sorginte siriusiană. Liderii civilizaţiei siriusiene,
cei care alcătuiesc Consiliul Ohalu, le-au dat evreilor Tora (primele
cinci cărţi ale lui Moise, respectiv Vechiul Testament din Biblie),
care era plină de informaţii codificate pe care ar trebui să învăţ să le
descifrez. De fapt, ohalienii sunt fiinţe nefizice, care trăiesc în
hiperspaţiu. Siriusienii nu sunt altceva decât descendenţii lor în
planul fizic. Limba pe care o vorbesc membrii consiliului este
ebraica veche. Este o limbă sfântă, care provine direct din mintea
lui Dumnezeu. Fiecare literă a ei reprezintă un simbol, un număr,
un arhetip şi o formă geometrică ce traduce voinţa spirituală în
planul fizic.
De aceea, fiecare capitol din Vechiul Testament poate fi
decodificat pornind de la structurile alcătuite de litere. Atunci când
mai multe tipare recurente se suprapun, ele dau naştere unor
forme geometrice, printre care cea de gogoaşă, de diamant, de
triunghi tridimensional, etc. Prin înfăşurarea acestor structuri se
obţine forma unui tetraedru multidimensional. Altfel spus,
proiecţia sa în planul tridimensional este cea de tetraedru, dar
adevărata sa formă transcende orice formă grafică ce ar putea fi
desenată cu actuala tehnologie de care dispunem. Toate literele din
alfabetul ebraic pot fi găsite în forma tetraedrului.
În vechiul alfabet ebraic există patru litere care au deasupra o
„coroană” stilizată. Nimeni nu ştie de ce. Un lucru este cert: chiar
dacă toate celelalte litere ar fi uitate, dintr-un motiv sau altul,
acestea patru sunt suficiente pentru a reconstrui forma
tetraedrului, din care ar putea fi apoi din nou derivate celelalte
litere.
Oamenii de ştiinţă din Ierusalim şi New York au început abia
recent să-şi dea seama de informaţiile codificate în Vechiul
Testament, pe care le studiază cu ajutorul computerului. Ce tip de
minte a putut crea acest document care transcende timpul?
Cu siguranţă, nu una umană.
În concluzia conversaţiei noastre, Elsinob mi-a spus să mă întorc
în pat. În timp ce mă îndreptam către dormitor, am observat că
strălucirea din sufragerie a dispărut. În clipa când am pus capul pe
pernă, am adormit. Ceasul a sunat apoi ca de obicei, la ora 4:45. La
trezire, mi-am amintit totul. Abia acum mi s-a făcut frică.

Capitolul optsprezece
Christos

Având în sfârşit acces la informaţii şi amintiri personale, au

început să-mi displacă şedinţele cu Preston. Nu mai simţeam
nevoia să aplic procedeul lui Wilhelm Reich, pe care îl percepeam ca
pe o invazie în sfera intimităţii mele. Între timp, unul din prietenii
lui Preston mi-a dat numărul de telefon al unei femei din New
England, despre care spunea că m-ar putea ajuta să îmi fac publică
povestea. Răpită de mic copil, aceasta a rămas oarbă în urma
experimentelor la care a fost supusă. Din fericire, avea capacitatea
vederii psihice, de care se folosea pentru a deprograma alte
persoane traumatizate de evenimente considerate neconvenţionale.
În timpul lunilor care au precedat încarcerarea mea, am lucrat
numai cu ea.
Am aflat astfel foarte multe lucruri despre mine şi despre
capacităţile cu care sunt înzestrat. Chiar şi după ce am fost închis,
vorbeam ore întregi cu această femeie de la telefonul închisorii.
Lucram împreună pentru a vindeca alte persoane de boli şi
accidente grave. Am învăţat multe lucruri despre trecutul meu, dar
şi despre viitor. De aceea, le-am prezentat-o lui Preston şi unui
binecunoscut antrenor de fotbal. La început, au părut să se
înţeleagă, dar, în timp, a încercat să mă despartă de prietenii mei.
M-a avertizat că Preston şi Duncan au o reputaţie proastă în
domeniile lor de referinţă şi mi-a spus că nu crede că Proiectul
Montauk şi în Experimentul Philadelphia au avut cu adevărat loc.
Întrucât devenise mentorul meu, am ascultat-o şi m-am despărţit
de aceşti oameni. Treptat, a început să mă înveţe ce să spun, cu
cine să vorbesc, ce să studiez şi cum să acţionez. Factura ei de
telefon şi toată „educaţia” mea erau plătite de preşedintele unei
mari companii petroliere. M-am împrietenit cu acesta încercând
să-l vindec de un cancer foarte avansat. După ce a murit, plăţile au
încetat. Deşi nu-mi dădeam seama la vremea respectivă, femeia nu
făcea altceva decât să mă transforme într-un robot care asculta
numai de ea. Peste toate, mi-a făcut diferite promisiuni pe care nu
şi le-a respectat.
Cel mai recunoscător îi sunt pentru faptul că mi-a făcut din nou
legătura cu Mia şi cu fiica mea, pe care nu o văzusem de foarte
mulţi ani. Aproape instantaneu, Mia a devenit punctul meu de
echilibru în hiperspaţiu. Capacităţile mele extrasenzoriale s-au
îmbunătăţit dramatic. Puteam acum să transcend timpul şi spaţiul
la voinţă. Am învăţat cum să îi ajut pe cei răpiţi să se vindece şi cum
să citesc minţile oamenilor. Atunci când aveam urgenţe, puteam
comunica direct cu extratereştrii.
Pe măsură ce data sentinţei se apropia, am început să mă simt
din ce în ce mai arogant şi mai pus pe harţă. M-am certat cu
părinţii şi cu sora mea. Căsnicia mea era pe punctul de a se
destrăma de tot. Copiilor le era teamă de mine. Chiar şi mie însumi
îmi era teamă de mine. Eram tot timpul obsedat de gândul de a fugi
sau de a mă sinucide. Îl întrebam de multe ori pe Dumnezeu care
este rostul vieţii mele şi am decis mai degrabă să mor decât să
ajung la închisoare. De aceea, într-o zi, am ieşit cu jeep-ul de pe
şosea şi am încercat să intru într-un copac. Am apăsat pe
accelerator, am orientat volanul astfel încât să mă îndrept direct
spre copac, şi am închis ochii, aşteptând impactul. Au trecut câteva
momente, dar nu s-a întâmplat nimic. Când am deschis ochii, am
constatat că mă aflu pe un alt drum, conducând lent! Cum a fost
posibil?
Starea continuă de anxietate a condus la apariţia unor dureri de
piept.
Medicul pe care l-am consultat mi-a prescris Prozac, un
antidepresiv. În urma ingerării acestuia, am devenit anorexic şi
insomniac. De aceea, medicul mi-a prescris noi medicamente, care
să mă ajute să dorm. Ziua mă simţeam foarte bine, dar nopţile erau
groaznice. Când a auzit aceste simptome, mi-a dublat dozele. În
scurt timp, am început să leşin din cauza faptului că nu mâncam
nimic şi am pierdut într-o asemenea măsură simţul realităţii că,
într-o zi fierbinte de vară, am ieşit afară fără haină, cu intenţia de a
muri îngheţat! Când nevastă-mea m-a tras înapoi în casă, am fugit
în baie şi am încercat să-mi tai venele cu o foarfecă. Michele a spart
uşa şi a intrat peste mine. Mi l-a arătat pe Danny (copilul meu cel
mic) şi mi-a spus să mă gândesc la viitorul lui. Am suspinat,
simţindu-mă mai rău ca oricând până atunci.
 La scurt timp după acest incident, hotărârea de a părăsi această
lume mi-a revenit. Refuzam să mai accept legile şi decepţiile
specific umane. Am aflat că până şi soţia mea colaborează cu
procurorul, ca să nu mai vorbim de avocatul pe care îl plăteam. Cu
toţii doreau să mă convingă să mărturisesc singur că am comis
crima de delapidare. Procurorul şi avocatul m-au ameninţat chiar
că o vor arunca şi pe Michele la închisoare dacă nu voi mărturisi ce
doresc de la mine, sub pretextul că a fost complicea mea. Fără
ştirea mea, au sunat-o pe nevastă-mea şi au silit-o să mă convingă
să scriu scrisori din care să rezulte că sunt vinovat. Nimeni nu
dorea să creadă ce aveam eu de spus. Când i-am dat avocatului să
citească un text pe care l-am scris şi în care îmi descriam propria
viaţă, mi-a spus că voi fi închis pe viaţă dacă voi publica aşa ceva. A
adăugat că voi fi etichetat drept nebun şi închis pentru totdeauna
într-un azil. Ori de câte ori eram la el în birou, elicopterele negre îi
acopereau literalmente fereastra, zburând în imediata ei apropiere.
Disperat şi deprimat la culme, l-am sunat pe Duncan şi i-am
lăsat un mesaj de adio pe robot. În noaptea care urma,
nevastă-mea urma să iasă în oraş cu nişte prietene. Intenţia mea
era să-mi curm viaţa imediat ce băieţii s-ar fi dus la culcare. L-am
sunat pe Duncan pentru simplul motiv că eram convins că era
singurul om din lume care îmi putea înţelege durerea şi suferinţa,
singurul care ştia ce înseamnă să nu aparţii acestei lumi, să fii
folosit de toţi, dar să nu fii apreciat de nimeni. Gata, eram decis să
pun capăt acestui coşmar.
De aceea, după ce băieţii s-au dus la culcare, i-am sărutat pe
frunte, în semn de rămas bun. M-am gândit apoi la ce intenţionez
să fac, la durerea pe care o vor simţi părinţii şi copiii mei. Michele
s-ar fi simţit cu siguranţă uşurată; nu mă putuse suporta
niciodată. De altfel, eram convins că avea o relaţie cu şeful ei.
După toată această trecere în revistă, m-am decis să trec la
treabă. La urma urmei, după ce mă vor plânge o vreme, părinţii şi
sora mea îşi vor vedea în continuare de vieţile lor. Oricum, îi aveau
pe nepoţi. Băieţii mei erau suficient de tineri pentru a mă uita după
o vreme. Gândindu-mă la cel care aş fi putut să fiu şi la ceea ce
eram de fapt, am început să plâng. Nu aveam nici o garanţie că pe
lumea cealaltă îmi va fi mai bine, dar m-am rugat ca Dumnezeu şi
îngerii săi să mă protejeze şi să mă ghideze. I-am cerut iertare,
incapabil totuşi să-i iert la rândul meu pe cei care m-au adus în
această situaţie.
 Am deschis o sticlă de votcă şi am luat cutia de Prozac. Am
continuat să beau şi să iau pastilă după pastilă, până când n-am
mai ştiut ce fac. Am alunecat lent într-o stare de somnolenţă, aşa
că mi-am pus capul pe masa din bucătărie. Îmi era frig, dar nu-mi
mai păsa. Nu ştiu cât timp a trecut până când am simţit mâini grele
scuturându-mă şi voci îngrijorate în jurul meu. Nu doream decât să
fiu lăsat în pace.
Prin ochii înceţoşaţi, i-am văzut în bucătăria mea pe Preston,
Duncan şi Al Bielek. Se pare că Duncan a venit acasă seara şi a
auzit mesajul meu. I-a chemat imediat pe ceilalţi şi au venit să mă
salveze.
Au sunat la spitalul local şi la centrul de control al otrăvurilor din
Atlanta, cerând ajutor. Eram încă suficient de conştient pentru a le
spune că nu merg la nici un spital. I-am rugat să mă lase să mor.
M-au dus la subsol şi m-au aşezat pe canapea.
Cineva m-a silit să beau o cafea şi să mănânc o prăjitură. Au
rămas multă vreme cu mine şi au vorbit încontinuu. Treptat, am
devenit din ce în ce mai conştient. Mă simţeam stânjenit, dar o
parte din mine era fericită că au venit. La ora actuală, îmi dau
seama că mesajul pe care i l-am lăsat lui Duncan a fost o tentativă
a subconştientului meu de a fi salvat. Acesta nu dorea să mor, ci
doar să îmi schimb modul de viaţă. Într-un fel, doream să aflu dacă
exista cineva pe lume căruia îi păsa de mine. De aceea, le sunt
recunoscător celor trei pentru că mi-au salvat viaţa.
Sinuciderea nu reprezintă niciodată o soluţie. Sunt atâtea
experienţe pentru care merită totuşi să trăieşti.
Dată fiind starea mea psihică şi faptul că data sentinţei se
apropia, Preston a început să vină de mai multe ori pe săptămână,
pentru a mă ajuta să descarc informaţiile înmagazinate în mine.
Duncan mă suna aproape în fiecare zi pentru a se asigura că mă
simt bine. Am început să am viziuni în care mă aflam la Ierusalim
în perioada în care Iisus urca pe Muntele Templului. Mă simţeam
din ce în ce mai copleşit de prezenţa Lui.
În timpul uneia din cele mai intense şedinţe pe care le-am făcut
cu Preston şi cu Duncan, am intrat în transa indusă de aparatul lui
Wilhelm Reich. Mi-am amintit brusc de unul din momentele de la
Montauk, când eram legat pe o masă, iar un bărbat aflat în spatele
unui perete de sticlă îmi administra şocuri electrice. Altcineva, pe
nume Jesse (să fi fost oare şoferul maşinii din perioada cât m-am
aflat în Virginia?), se afla lângă mine şi îmi injecta ceva cu un ac.
Deasupra mea se afla un ecran dreptunghiular, pe care se vedea o
scenă petrecută într-un oraş din vechime. Oamenii erau îmbrăcaţi
în robe. Instantaneu, m-am trezit atras în acea imagine, cu o viteză
uluitoare.
Tranziţia s-a produs printr-o mişcare în spirală, care m-a ameţit
şi mi-a dat o stare de greaţă. Am ajuns astfel pe treptele unei clădiri
romane, construită din piatră galbenă, cu coloane în faţă. Poarta
clădirii s-a deschis şi pe ea a ieşit un om îmbrăcat cu o robă.
Am ştiut imediat că acest om era Iisus. O voce din mintea mea a
spus: „Ucide-l! Ucide- l!” Am simţit lângă piciorul stâng un pistol.
Nu mai folosisem niciodată până atunci o armă. Deşi întreaga mea
fiinţă se revolta împotriva acestei comenzi, am ţintit arma către acel
om minunat. Aflat sus, la capătul treptelor, Iisus s-a uitat la mine
cu o privire calmă şi intensă. Părea complet împăcat. Am aruncat
arma şi am fugit după colţ. Nu am putut să trag! Alergam însă de
parcă aş fi comis crima. Oare fugeam de propria mea latură
spirituală? Un lucru ştiam sigur: că El mă iertase.
În continuare, m-am trezit la picioarele unei cruci uriaşe din
lemn. Privind în sus, am văzut aceeaşi faţă nobilă privind în jos
către mine. Din frunte îi curgea sânge, iar în partea dreaptă a
corpului avea o rană urâtă. Am simţit apoi că am ceva în mâini. Am
privit în jos şi am constatat că în mâna stângă aveam o eprubetă de
sticlă, iar în cea dreaptă un ac. Oare de unde apăruseră? Intuitiv,
am ştiut că trebuie să umplu eprubeta cu sângele acestui om.
Întrucât nu puteam ajunge până la fruntea sau la rana sa laterală,
i-am înţepat cu acul degetul mare de la piciorul stâng. Nici măcar
nu a tresărit. A continuat să mă privească, cu capul căzut în piept.
Am umplut eprubeta cu sânge. Deşi era o rană mică, sângera
abundent. Privind din nou în sus, am văzut că îmi zâmbea. Oare
ştia că nu acţionez din propria mea voinţă? Că eram obligat să fac
acest lucru? Mi-am dorit să fi fost eu pe cruce, în locul Lui.
Am astupat capătul de sus al eprubetei cu degetul şi m-am trezit
instantaneu într-un deşert friguros, cu un relief roşiatic. În jurul
meu domnea tăcerea. Cerul avea o nuanţă rozalie şi era dificil să
respir în acea atmosferă. Mi-am dat seama că mă aflu pe Marte.
Continuând să ţin în mână eprubeta, am început să merg prin
deşert, afundându-mă uşor în nisipul moale. În vârful unei coline
din apropiere, am văzut o figură înaltă, îmbrăcată cu o robă strânsă
pe talie cu o frânghie, cu capul acoperit de o glugă. Pe fundalul
roşiatic, figura părea cenuşie. Ştiam că trebuia să-i dau eprubeta.
 În timp ce şi-a întins mâna stângă către eprubetă, cu dreapta
şi-a tras gluga. În faţa mea se afla Duncan, care îmi zâmbea! M-a
prins de braţ şi am plecat împreună către o peşteră care se
deschidea în interiorul peretelui de stâncă.
Ieşind brusc din transă, am simţit cum pe obraji îmi curg lacrimi.
Corpul îmi era ca de gheaţă. Duncan m-a liniştit, spunându-mi că
şi el era la fel de afectat de acel experiment. Îmi amintesc să sângele
lui Christos trebuia folosit pentru a clona un corp cu un creier
android, un fel de copie a lui Iisus, dar cu o minte controlată de
guvern!
Sângele său s-ar fi potrivit perfect cu cel de pe Giulgiul din
Torino, şi nimeni nu s-ar mai fi putut îndoi că acesta era adevăratul
Christos. Era un plan perfect de control al maselor. Locul ideal
pentru ascunderea mostrei de sânge era Marte. Guvernul folosea
baza abandonată de pe această planetă încă din anii 50. Nava
Aurora, construită de guvernul secret cu tehnologie OZN (obţinută
la acea vreme în urma capturării OZN-urilor prăbuşite la sol), zbura
pe Marte în fiecare săptămână, pornind de la baza sa din Nevada,
celebra Zonă 51.
Guvernul secret spera de asemenea să poată activa sistemele de
apărare de pe Marte şi de pe lună înainte de invazia draconiană.
Era însă o cursă contra cronometru. De aceea, oficialii doreau ca
masele să aibă o încredere oarbă în ei şi să creadă orice le-ar fi
spus. Şi în cine altcineva ar fi avut încredere oamenii dacă nu în
Christos însuşi?

Capitolul nouăsprezece
Agende politice

După ce mi-am reamintit episodul cu Iisus, am început să simt o

stare de vinovăţie pentru toate acţiunile mele în slujba guvernului.
Mi-am dat seama că majoritatea copiilor cu care lucrasem erau fie
morţi, fie nebuni. Ştiam de asemenea că cei care au supravieţuit
torturilor şi acţiunilor de control al minţii erau „adormiţi”.
Altfel spus, erau programaţi să facă anumite lucruri în anumite
momente în care vor fi activaţi. Marea majoritate nu ştiau ce anume
se ascunde în mintea lor.
Unii dintre aceşti „somnambuli” erau programaţi să acţioneze ca
grupuri vigilente pentru a elimina opoziţia împotriva guvernului în
perioade de haos. Alţii trebuiau să creeze enclave sataniste, pentru
a atrage noi victime pentru experimentele care continuau să se
deruleze. Mai erau şi unii programaţi să conducă acte de sabotaj
împotriva forţelor invadatoare şi să întrerupă sistemele acestora de
comunicaţie ori de câte ori acest lucru era posibil. La ora actuală,
îmi dau seama că unele dintre aceste grupuri au fost activate
prematur, sau poate au fost testate în funcţie de evenimentele
curente. Sunt absolut convins că programatorii lor doresc să se
asigure că totul funcţionează la parametrii doriţi. În acest scop, ei
selectează un grup-ţintă şi transmit membrilor acestuia un semnal
care activează un anumit software inoculat în mintea lor. Aceste
programe sunt îngropate adânc în subconştientul acestora. La
primirea semnalului, programul începe să se deruleze. Este ca şi
cum ai introduce temporar o dischetă în computerul minţii, care
începe să ruleze un program diferit. Indivizii acţionează potrivit
acelui program. Când experimentul se încheie, discheta este scoasă
şi softul original se activează din nou. Sunt şi cazuri în care noul
software este activat prematur. În altele, el nu mai poate fi
dezactivat.
Aşa se explică evenimente de genul bombei din Oklahoma City,
exploziile de la metroul din Paris, atacurile împotriva civililor din
Orientul Mijlociu, şi chiar atacul cu bombă de la Jocurile Olimpice
din Atlanta, din anul 1996. Luate în parte, aceste atacuri nu
înseamnă nimic pentru publicul inocent. Dacă le privim însă în
totalitatea lor, ele îşi revelează faţa hidoasă.
În timpul antrenamentului la care am fost supus, am fost învăţat
cum să mă amestec printre oameni, cum să acţionez şi ce să spun
pentru a evita orice suspiciune, şi cum să atrag încrederea celor din
jur. Am fost învăţat chiar cum să mă infiltrez în orice organizaţie,
dispărând apoi fără urmă. Dacă aş fi dorit, aş fi putut deveni fără
probleme un actor, şi probabil că aş fi luat cu uşurinţă premiul
Oscar. De altfel, am şi fost trimis la Hollywood pentru câteva zile,
pentru a juca rolul unui turist în autobuz.
Nu v-ar veni să credeţi dacă aţi şti câte contacte am reuşit să-mi
creez în numai câteva zile.

O mare parte din informaţiile primite mi-au fost inoculate de

către instructori cu care mă antrenam ore întregi pe teren.
Majoritatea antrenamentelor se făceau în Orientul Mijlociu şi în
Hawaii. Spre exemplu, o tânără japoneză din Honolulu, care făcea
pe ghidul turistic, m-a dus odată într-un apartament din Kuhio
Boulevard, în care se aflau mai mulţi agenţi. Aceştia erau
eurasiatici cu numeroase contacte în Japonia. Timp de câteva zile,
m-au îndoctrinat învăţându-mă care sunt jocurile de interese între
puterile zonei. Cea mai mare parte a sumelor imense de bani care
curgeau către băncile japoneze proveneau de fapt din SUA şi Marea
Britanie, fiind transferaţi prin terţe canale, pentru a nu le putea fi
identificată sursa. În schimb, guvernul japonez este controlat de
puterea de la Beijing, care se consideră încă urmaşa dinastiilor de
acum câteva mii de ani.
Chinezii au avut întotdeauna legături secrete, dar durabile, cu
Ierusalimul.
Există legende care atestă existenţa unor evrei chinezi încă din
perioada invaziilor romane în vechiul Israel. Refugiaţii evrei au
ajuns la graniţa de vest a Chinei, unde au convertit mii de oameni
la credinţa lor. Deşi evreii nu sunt cunoscuţi pentru prozelitismul
lor, nu trebuie să uităm că regele Solomon a convertit-o pe regina
din Shaba la credinţa iudaică, creând astfel o întreagă cultură a
evreilor negri etiopieni. În plus, evreii refuză de regulă căsătoriile
inter-confesiuni, cu excepţia cazului în care partenerul sau
partenera acceptă convertirea la iudaism. Aşa se explică de ce
există atâţia evrei blonzi şi cu ochi albaştri, proveniţi din Europa
centrală şi de nord. O asemenea convertire în masă s-a produs lent,
dar sistematic, şi în partea centrală şi de vest a Chinei, acum mai
bine de o mie de ani.
La sfârşitul Evului Mediu, se crede că existau milioane de evrei
chinezi, care controlau majoritatea comerţului în regiune. Această
realitate istorică a fost păstrată în secret de-a lungul secolelor.
Chiar şi astăzi, israelienii îi ajută frecvent pe chinezi cu tehnologie
şi cu sfaturi.
În schimb, chinezii le-au promis ajutor în invazia planificată
pentru viitorul apropiat asupra ţărilor musulmane
fundamentaliste. Intenţia lor este să atace din est, în timp ce
israelienii vor ataca dinspre vest. Dacă sute de milioane de chinezi
vor ataca Iranul şi Irakul, este puţin probabil că vor întâmpina vreo
rezistenţă. Israelienii ar putea anihila la fel de uşor Siria, Iordania
şi statele din Golf, cu ajutorul armelor lor nucleare. Dispun de
asemenea de arme sonice şi cu laser, pe care le-au primit de la
siriusieni. Fundamentaliştii musulmani reprezintă singura forţă de
rezistenţă care s-ar opune deschis invaziei draconiene la sosirea
acestora. De aceea, draconienii îşi doresc eliminarea lor anticipată,
pentru a-şi asigura o tranziţie a puterii cât mai lină.
Un alt interes comun al chinezilor şi al israelienilor este
menţinerea disensiunilor dintre India şi Pakistan, pentru ca nici
una din cele două ţări să nu devină prea puternică în regiune. Aşa
se explică inclusiv revolta cecenilor împotriva fostei Uniuni
Sovietice. Toate aceste revolte nu sunt altceva decât diversiuni
inteligente puse la cale pentru a slăbi armatele respectivelor ţări,
astfel încât la momentul potrivit nimeni să nu fie capabil să ajute
ţările musulmane atacate.
Am primit de asemenea informaţii legate de viitorul negrilor din
Africa şi al descendenţilor acestora. Rasa neagră a fost creată cu
mai mulţi eoni în urmă de un grup de extratereştri care aveau
nevoie de sclavi pentru a munci în minele din Africa şi din Asia. Aşa
se explică folosirea negrilor ca sclavi de diferite naţiuni ale
pământului, întrucât aceştia au programat genetic un statut
inferior. Celelalte rase au la rândul lor amintiri genetice care le
determină să îi considere sclavi. Această stare de lucruri trebuie
însă să se schimbe, căci rasa neagră a evoluat de-a lungul timpului,
trecând pe un nivel superior de conştiinţă. De altfel, la ora actuală
există o întreagă planetă pregătită exclusiv pentru ea, pentru a se
evita astfel interferenţele în evoluţia lor ulterioară. Lideri precum
Louis Farrakhan sau Jesse Jackson au rolul de a pregăti
subconştientul colectiv al negrilor, învăţându-i că sunt diferiţi şi că
trebuie să rămână separaţi de restul societăţii. Personal, nu concep
ideea de separaţie, dar nu pot să nu recunosc cât de abuziv a fost
tratată în trecut această rasă. De aceea, nu exclud ca negrii să
întâmpine cu entuziasm şansa de a-şi crea o civilizaţie proprie, în
care să aibă parte de toată frumuseţea, abundenţa şi naturaleţea
care le-au lipsit până acum.
Am mai aflat că, la origini, pe pământ au existat douăsprezece
rase extraterestre primordiale, care s-au înţeles între ele să
însămânţeze viaţa umană pe această planetă cu ajutorul
manipulărilor genetice, ca parte a unui mare experiment.
Scopul lor era să stabilească dacă toate principalele frecvenţe
care există în galaxie pot trăi armonios împreună, sau vor avea
tendinţa să se distrugă reciproc.
Cele douăsprezece rase de extratereştri şi-au supravegheat atent
creaţiile de-a lungul mileniilor. Unele şi-au pierdut interesul, în
timp ce altele şi-au modificat fundamental ideile originale. Oricum,
fiecare dintre ele are la ora actuală interesul de a-şi ajuta rasele
umane corespondente înainte de sosirea forţelor invadatoare pe
pământ, care îi vor afecta pe toţi deopotrivă. Rezultatul invaziei nu
poate fi încă prevăzut.
Multe din aceste rase primordiale păstrează încă baze în sistemul
nostru solar, pentru a supraveghea pământul. Baza siriusiană de
pe Marte există de mii de ani. Amfibienii au baze pe Neptun şi pe
Titan, una din lunile lui Saturn. Draconienii, respectiv reptilienii
care se pregătesc să ne atace, au baze pe Venus, dar şi în interiorul
pământului. Pleiadienii au o bază pe o lună a lui Jupiter. Alţii îşi
menţin platforme sau staţii orbitale în jurul pământului şi al altor
planete din sistemul nostru solar. Mulţi dintre ei nu doresc (încă) să
fie descoperiţi.
Pe la începutul anilor 90, am fost contactat de un om din Los
Angeles în numele Marinei Popovici, cosmonauta sovietică, care
tocmai făcea un turneu de conferinţe în ţara noastră. În secret, ea
investiga dispariţia unei nave sovietice plecată în misiune de
recunoaştere pe Marte. În timp ce se apropia de Phobos, una din
lunile marţiene, din spatele acesteia a apărut o navă străină, cu o
formă ciudată, care a emis un fel de undă către nava sovietică, de
care nu se mai ştia nimic de atunci.
Doamna Popovici cunoştea istoria familiei mele în Rusia (vă
reamintesc că unchiul meu dinspre bunic a fost primul preşedinte
al Uniunii Sovietice) şi ştia de trecutul şi de pregătirea mea. De
aceea, era interesată să afle ce ştiam de dispariţia navei sovietice.
După mai multe tentative de a discuta cu mine la telefon, Marina
a fost trimisă brusc înapoi la Moscova. Din câte ştiu, nu s-a mai
întors niciodată în SUA. Nu am avut niciodată şansa să-i spun că
nava sovietică fusese distrusă de una siriusiană, cu aprobarea
guvernului american şi a celui israelian! Se pare că aceşti lideri nu
doreau ca lumea să afle de monumentele care există pe Marte, sau
că americanii lucrează deja în bazele subterane de pe această
planetă, încercând să activeze tehnologia extraterestră. Ruşii
lucrează cu fiinţele din Tau Ceti, care au creat rasele slave. Deşi în
teorie atât siriusienii, cât şi ruşii, cei din Tau Ceti, israelienii şi
americanii lucrează împreună împotriva Confederaţiei Orion şi a
Imperiului Draco, fiecare are propria sa agendă politică, ascunzând
informaţii de aliaţii lor. Americanii şi israelienii doresc controlul
suprem, pentru a putea domina în final întreaga lume.
Premisa lor este simplă: guvernul care va deţine în final cele mai
multe informaţii şi tehnologia cea mai înaltă va învinge.
Cât timp a stat în SUA, Marina Popovici a apărut la multe
spectacole de televiziune, explicând că guvernul rus ştie de
existenţa OZN-urilor şi a extratereştrilor.
Din păcate, agenda ei nu s-a potrivit deloc cu cea a guvernului
american, care doreşte să ascundă aceste informaţii prin
dezinformare. De aceea, a fost obstrucţionată discret, iar în final
silită să se întoarcă acasă. Despre aceste subiecte sensibile nu au
voie să vorbească decât oamenii autorizaţi de guvernul SUA, dar
mai ales de cei care controlează acest guvern din culise. Ceilalţi
oameni nu pot decât să repete ceea ce li se spune. Un asemenea om
a fost Carl Sagan. Tot în această categorie intră şi anumiţi
producători celebri de la Hollywood, care scriu scenarii politice şi de
science-fiction pentru filmele lor.

Capitolul douăzeci
Noi capacităţi

Antrenamentul meu personal, care mi-a amplificat capacitatea

de a vedea aurele şi de a citi gândurile, a început încă de pe vremea
când eram copil. După prima mea întâlnire cu un extraterestru,
mi-am dat seama că am dobândit o „cunoaştere”.
Puteam citi literalmente gândurile oamenilor care se aflau lângă
mine doar privindu-i.
La vremea respectivă, nu-mi dădeam seama că acest lucru era
ciudat; eram convins că toată lumea face acelaşi lucru. Când le-am
povestit mamei şi bunicii mele, acestea au crezut că fabulez. De
aceea, am renunţat imediat să mai pomenesc de acest subiect şi nu
m-am mai folosit de acea putere.
Cu fiecare nouă întâlnire cu extratereştrii, capacităţile mele se
amplificau din ce în ce mai mult. La vârsta de zece ani, puteam privi
aura oamenilor, dându-mi seama ce anume funcţionează greşit în
corpul lor. Puteam privi chiar şi în propriul meu corp, corectând şi
vindecând orice durere sau boală. Am dobândit această cunoaştere
în mod natural, ca şi cum mi-ar fi fost pre-programată. Altfel spus,
era rezultatul activării succesive a anumitor secvenţe de ADN din
corpul meu, care corespunde unei treziri parţiale a energiei
fundamentale kundalini, proces prin care toată lumea trece, într-un
grad mai mare sau mai mic. Codurile ADN nu sunt altceva decât
nişte instrucţiuni care îi spun corpului ce trebuie să facă sau să
devină. Unele devin operative încă de la naştere. Acestea ne fac să
avem ochi albaştri, două mâini şi două picioare, etc. Altele nu se
activează decât mai târziu în viaţă, cum ar fi: anumite stări de
boală, talentul de a cânta la un instrument sau din voce, etc. De-a
lungul coloanei vertebrale există o serie de centri nervoşi, numiţi
ganglioni, cărora le corespund nişte centri energetici numiţi
chakra-e, cuvânt care înseamnă „roată” în sanscrită. Ei se succed
de-a lungul coloanei vertebrale, care este curbată şi are forma unui
„S” sau a unui şarpe. În limba sanscrită, kundalini înseamnă chiar
„şarpe”.
Activarea acestei energii se referă la deschiderea tuturor
chakra-elor situate de-a lungul coloanei. Această trezire activează
la rândul ei toate secvenţele de ADN din corp. Dacă energia este
trezită prematur, ea poate conduce la nebunie, boală şi chiar la
moarte.

Îmi amintesc că în timpul răpirilor mele de către extratereştri,

aceştia mi-au vorbit despre diferite subiecte, inclusiv despre
viitorul umanităţii. Mi-au fost predate de asemenea tehnici de
control al minţii şi de vindecare. Aceste îndoctrinări nu se făceau
verbal. De regulă, eram un grup de oameni care stăteam pe o bancă
curbată într-una din navele lor. În spatele nostru se afla un aparat
mare, dotat cu ecran, prin care se făcea transferul informaţiilor în
minţile noastre. Nu îmi aminteam niciodată informaţiile exacte
până când nu aveam nevoie de ele. În asemenea momente, ele îmi
apăreau în partea frontală a minţii mele. Era suficient un cuvânt, o
imagine, un miros, o culoare sau un eveniment pentru a declanşa
activarea informaţiilor, după care puteam avea acces oricând
doream la ele. Este ca şi cum ai găsi subit un cont bancar secret
despre care nu ştiai că îl ai. De îndată ce descoperi numărul
contului, poţi face retrageri de numerar oricând doreşti.
Când am devenit adolescent, procesul de învăţare a luat o
turnură nouă. În afara îndoctrinării practicate de extratereştri,
„visam” uneori că mă aflu într-o şcoală, dar nu de felul celor de pe
pământ. Era un fel de „academie în hiperspaţiu”. Nu eram niciodată
singur, ci participam la cursuri împreună cu alţi oameni. Eram
instruiţi în tot felul de domenii, de la vindecare la schimbările
planetare şi ale universului sau vechea istorie a pământului şi a
galaxiei. Instructorii ne testau scanându-ne minţile, pentru a vedea
dacă informaţiile au fost asimilate. De cele mai multe ori erau buni
şi blânzi, dar atunci când doreau puteau fi foarte severi şi
înspăimântători. În cea mai mare parte, erau fiinţe angelice; unii
nici nu aveau o înfăţişare fizică, apărând doar ca nişte sfere de
lumină. Existau şi câţiva profesori care arătau exact ca
extratereştrii. O mică parte dintre ei aveau chipuri umane. Aceştia
erau suflete ale unor oameni decedaţi care îşi făceau datoria pentru
a avansa mai sus pe scara nivelului de conştiinţă. Erau evaluaţi şi
primeau note de la fiinţele angelice, la fel cum făceau ei cu studenţii
lor. În cazul meu, acest proces de învăţare a durat circa 20 de ani.
Spre deosebire de această etapă din viaţa mea, sarcinile pe care
le aveam de îndeplinit pentru guvern nu erau deloc plăcute. Multe
dintre ele aveau chiar efecte negative asupra corpului meu. La
Montauk, o mare parte din antrenamentul la care am fost supus
avea la bază metoda condiţionării prin reacţii adverse. Aceasta
consta în primirea unor pedepse corporale sau mentale pentru
fiecare răspuns greşit.
„Educaţia” noastră (a băieţilor de la Montauk) se făcea într-o
cameră friguroasă şi goală, în care eram ţinuţi în pielea goală şi
bătuţi fără milă de un torţionar. Dacă cineva crâcnea în timpul unei
şedinţe, instructorii îi prindeau organele genitale cu mâna şi le
strângeau foarte tare. În plus, ne înţepau cu instrumente ascuţite
şi ne aplicau şocuri electrice. Scopul era să învăţăm astfel să
răspundem la un interogatoriu şi să ne ascundem în timpul unei
misiuni. Din când în când, ni se spunea cine suntem şi ce rol vom
avea după ce vom fi reintegraţi în familiile noastre. Am aflat astfel
că SUA nu erau decât o faţadă a adevăratei puteri de pe pământ şi
că trebuia să manifestăm o supunere necondiţionată faţă de
această putere reală din spatele guvernului. Erau zile în care lecţiile
ni se predau în întregime într-o altă limbă, precum germana, rusa
sau ebraica. Personal, înţelegeam cu uşurinţă aceste limbi, dar nu
eram sigur dacă şi ceilalţi înţeleg ceva. Acestea erau zilele bune…
Lecţiile cele mai brutale constau în legarea noastră de nişte mese
şi injectarea cu nişte substanţe care ne modificau starea de
conştiinţă. Când mă aflam într-o asemenea stare, la tâmple şi la
organele genitale mi se ataşa un aparat. Acesta scotea un fel de
bâzâit, însoţit de o vibraţie pe care o simţeam în întregul corp. De
regulă, era o senzaţie dureroasă, care mă speria şi mă făcea să-mi
fie greaţă. De-abia aşteptam ca aceste şedinţe să se termine. La ora
actuală, bănuiesc că în acest fel îmi inoculau în corp informaţii
codificate, la fel cum au procedat extratereştrii cu mintea mea.
Foloseau metode bazate pe aceeaşi tehnologie a lui Wilhelm
Reich (la fel ca cea pe care mi-a aplicat-o Preston), prin care
introduceau sau anulau anumite informaţii. În acest fel, se
asigurau că nici un interogatoriu nu ar fi putut scoate la iveală
informaţiile ascunse în corpul subiectului dacă nu ar fi avut la
dispoziţie un aparat similar de modificare a stării sale de conştiinţă
şi de activare a secvenţelor celulare corespunzătoare. Stocarea sau
scoaterea informaţiilor prin această metodă era un proces extrem
de delicat, căci activarea unei secvenţe greşite putea ucide
persoana sau o putea face să înnebunească.
Tot la Montauk, am fost învăţat să alimentez cu energie şi cu
informaţii un medium aflat pe un scaun şi conectat la diferite
computere de control al minţii. Eram legat la rândul meu de un
scaun şi ascultam instrucţiunile în căşti. După ce mă conectam
telepatic şi energetic cu mediumul, continuam să primesc
instrucţiunile, dar numai pe cale mentală. Îi transferam energie
direct din mintea şi din corpul meu, pentru a-i amplifica astfel la
maxim puterea în timpul experimentului. În schimb, computerele
îmi dinamizau propriile mele capacităţi, permiţându-mi să
călătoresc în planul astral sau în hiperspaţiu. În timp, am învăţat
să fac acest lucru şi fără ajutorul computerului sau al altor
influenţe străine. Când cei care mă monitorizau au descoperit acest
lucru, au început să mă supravegheze şi mai îndeaproape. Ştiau că
am un temperament puternic şi că mă folosesc uneori de puterile
mele pentru a le da peste cap experimentele.
Pentru a mă împiedica să mai fac astfel de lucruri, mi-au dat
sarcina de a-i pregăti pe copiii începători. Intenţia lor era să mă
determine să îmi folosesc capacităţile împotriva unor oameni aleşi
de ei, nu împotriva lor. Sarcina era ingrată, dar înclin să cred că
mi-a oferit o oarecare plăcere sadică, căci ceva din Johannes von
Grüber continua să existe în mine. Eram foarte strict cu copiii care
îmi fuseseră daţi în grijă. Am început cu grupe de băieţi cu vârste
între 4 şi 10 ani, dar am avansat rapid la grupe de adolescenţi şi
tineri cu vârste de până la 25 de ani. Rareori mi-a fost dat să văd
oameni cu vârste mai mari de 25 de ani. Se considera că dincolo de
această vârstă, tiparele mentale devin prea rigide, iar spargerea lor
ar putea ucide rapid victima. De altfel, marea majoritatea a băieţilor
de care vorbesc au murit sau au înnebunit ei înşişi. Cei mai
puternici dintre ei au fost trimişi ca sclavi pentru cenuşii, în alte
lumi. Uneori, trupurile lor erau folosite în experimente legate de
călătoriile în timp, pentru a alinia frecvenţele între diferitele
câmpuri temporale. Pierderea unui trup în hiperspaţiu nu era
considerată de nimeni ceva deosebit.
Am primit de asemenea numeroase cărţi şi broşuri cu tehnici de
vindecare şi de control al minţii. În continuare, mi s-au dat diferite
exerciţii, pentru a-mi testa astfel capacitatea practică. Am obţinut
cele mai bune rezultate la testele de modificare a culorilor aurice.
Din cauza acestor abuzuri, vederea şi auzul mi-au fost afectate
pentru totdeauna. În loc să privească şi să asculte la fel ca în cazul
celorlalţi oameni, creierul meu s-a obişnuit să culeagă îndeosebi
informaţii din câmpurile energetice. De pildă, în loc să privesc
corpul fizic al persoanei aflate în faţa mea, eu primesc în primul
rând informaţii legate de tiparele sale mentale şi de secvenţele ADN.
Aparatele electromagnetice de tipul telefoanelor, computerelor şi
televizoarelor amplifică aceste câmpuri energetice, permiţându-mi
să îi „citesc” şi mai uşor pe oameni.
Fluxurile energetice masive care au trecut prin corpul meu la o
vârstă încă fragedă mi-au afectat definitiv sistemul nervos,
făcându-mă iritabil şi greu de suportat. Sistemul meu digestiv s-a
deteriorat. Am ulceraţii de-a lungul întregului tract stomacal şi
intestinal, care îmi provoacă hemoragii interne şi o stare aproape
continuă de slăbiciune. Am de asemenea dureri abdominale severe
şi migrene îngrozitoare. Nu pare deloc o imagine plăcută, ceea ce nu
mă împiedică să pun un diagnostic asupra altei persoane aflată în
partea opusă a globului sau să simt un cutremur care se petrece la
câteva mii de kilometri depărtare. În plus, pot comunica cu fiinţe
aflate în alte dimensiuni sau galaxii. Fiecare capacitate
extrasenzorială de care dispun a avut însă preţul ei.
Mai trebuie să precizez că femeia din New England (care m-a
deprogramat timp de câţiva ani) mi-a activat şi capacitatea
înnăscută de a citi şi de a înţelege arhetipurile mentale. Măcar
pentru asta îi sunt recunoscător. Apreciez de asemenea procedura
pe care mi-o aplică Preston, de scoatere la lumină a amintirilor
îngropate adânc, odată cu care mi s-au activat şi o parte din aceste
capacităţi. Mi-ar fi plăcut să pot învăţa aceste lucruri pe o cale mai
uşoară, dar se pare că personalitatea sufletului meu a acceptat
cândva această cale dificilă. Nu aveam de ales decât să acţionez aşa
cum m-am auto-programat sau să mor. De aceea, sunt
recunoscător că am supravieţuit pentru a-mi spune povestea şi
pentru a le fi de folos altora prin cunoştinţele mele.

Capitolul douăzeci şi unu

Sentinţa

În tot acest timp, procesul meu se apropia de sfârşit. Cu o

întârziere de doi ani, sentinţa a fost dată la data de 27 februarie
1992. Avocatul mi-a promis că dacă voi accepta să fac o confesiune,
voi primi o sentinţă privativă de libertate de patru luni la o tabără
de detenţie din apropiere, cu condiţii foarte bune, asemănătoare
unui club de ţară, din care aş putea petrece două luni într-o casă de
corecţie din New York.
Cu două săptămâni înainte de data sentinţei, am primit
informaţii că una din principalele puteri ale lumii intenţiona să
trimită o rachetă nucleară într-o ţară micuţă din Orientul Mijlociu.
Având anumite canale în ţara respectivă, am avertizat guvernul
acesteia împotriva atacului iminent. Îmi place să cred că am jucat
un anumit rol în salvarea cetăţenilor acelei ţări. Din păcate, această
acţiune a avut repercusiuni tragice asupra libertăţii mele
personale.
La o săptămână după ce am trimis avertismentul, avocatul mi-a
spus că data sentinţei a fost schimbată şi mi-a cerut să scriu o
scrisoare de regret pe care să o citesc în faţa judecătorului. Eram
într-o stare de şoc, căci nu mă aşteptam ca sentinţa să fie
pronunţată atât de curând. Deşi i-am dat şi ultimii mei bani, acest
avocat continua să ia şapte piei de pe mine. Îmi spunea tot timpul
că mă va reprezenta chiar dacă aş mărturisi că am comis cele mai
atroce crime. Pur şi simplu, nu înţelegeam ce doreşte de la mine. Se
pare că procurorul, care îi era prieten, şi agenţii guvernamentali,
împreună cu nevastă-mea, îl convinseseră să mă facă să plătesc
până când nu voi mai rămâne cu nimic, după care urma să mă
părăsească. Bănuiesc că acest comportament că nu este ieşit din
comun în profesiunea avocăţească.
Tot el m-a pus să folosesc un contabil care era prieten de-al lui.
Acesta mi-a rearanjat dosarele astfel încât să nu pot fi acuzat de
evaziune fiscală. A încercat astfel să justifice toţi banii luaţi de la
compania pentru care am lucrat, inclusiv sumele returnate. Din
păcate, datorită acestor aranjamente, s-a creat o asemenea
încurcătură încât nu cred că voi mai scăpa vreodată de hărţuiala
fiscului. Se pare că intenţia a fost de a mă ţine într-o stare continuă
de sărăcie, la cheremul companiilor de credit şi al agenţiilor de
colectare. Cei aflaţi în această situaţie nu prea îşi pot permite să
facă probleme guvernului.
În ziua în care s-a dat sentinţa, la tribunal s-au prezentat părinţii
mei, sora, soţia, Preston şi Duncan. Chiar şi antrenorul de fotbal pe
care l-am ajutat cândva a fost prezent. Întrucât judecătorul avea
multe cazuri în acea zi, a durat câteva ore până s-a ajuns la dosarul
meu. Deşi procurorul îmi promisese că va cere clemenţă, a ţinut o
pledoarie de încheiere în care nu a pronunţat nici un cuvânt în
favoarea mea.
În cele din urmă, am fost condamnat la 33 de luni de detenţie
într-o închisoare federală şi mi s-a cerut să mă prezint în termen de
30 de zile. Judecătorul mi-a spus că nu crede în vinovăţia mea şi că
mi-a dat sentinţa cea mai blândă pe care o permitea legea. A
adăugat că are mâinile legate şi că ar trebui să fac apel. Slavă
cerului că sala era plină cu martori, căci cuvintele sale au dispărut
ulterior în mod misterios din procesul verbal!
Nu-mi venea să cred că voi putea supravieţui o perioadă atât de
lungă în închisoare. În mod evident, avocatul mă minţise. De altfel,
am aflat mai târziu că mi-a ascuns în mod intenţionat anumite
informaţii pe care le cunoştea. Spre exemplu, am fost condamnat
sub incidenţa unei legi noi, aprobată în anul 1987, în care se
preciza clar că perioada de încarcerare nu poate fi mai mică de 85%
din pedeapsa acordată.
Înainte de anul 1987, legea preciza că perioada de încarcerare
poate fi redusă la 33,3% din pedeapsă. Avocatul m-a informat în
mod greşit că voi fi liber în 11 luni. În realitate, am fost nevoit să
stau aproape 23 de luni în închisoare, plus încă şase într-o casă de
corecţie.
Cu o săptămână înainte de ziua în care trebuia să mă predau,
i-am sunat pe şerifii federali pentru a afla unde voi fi dus. Am fost
şocat să aflu că urma să fiu trimis la Ashland, Kentucky! Nu am
auzit în viaţa mea de acest loc. De altfel, era situat în afara regiunii
federale la care eram arondat, şi, oricum, este împotriva legii să
trimiţi un deţinut la o distanţă mai mare de 500 de mile de casă, cu
excepţia cazului în care viaţa sa este pusă în pericol sau în care
reprezintă o ameninţare pentru comunitatea locală. În mod evident,
cineva dorea să mă pedepsească inclusiv emoţional, trimiţându-mă
cât mai departe de familia mea. Mi-am dat seama că îmi va fi greu
să îmi mai văd copiii în timpul perioadei de detenţie. În acel
moment, aş fi preferat mai degrabă să fiu executat. Îi uram în egală
măsură atât pe guvernanţi cât şi pe avocatul meu. Deşi mi-a fost
foarte dificil, între timp i-am iertat, ştiind că prin acţiunile lor, au
ales o cale care se va dovedi foarte dificilă pentru ei.
Mi-am rezervat un bilet de avion fără retur pentru o dimineaţă de
vineri.
Trebuia să mă prezint la închisoare la ora 2:00 după-amiaza. În
caz contrar, aş fi fost considerat un fugar. Programul era
următorul: trebuia să zbor mai întâi de la Islip, New York, până la
Pittsburgh, Pennsylvania, apoi să mă transfer într-un avion către
Huntington, West Virginia, de unde trebuia să iau un taxi către
Kentucky. Nu uitaţi că acceptasem să mă predau singur. Niciodată
nu am fost însoţit de paznici sau de forţe de ordine; nici chiar când
m-au transferat la o altă închisoare, sau când am fost mutat în
casa de corecţie.
 Mi-am petrecut ultimele 30 de zile de închisoare închis în casă.
Am stat aproape de copii, am mâncat felurile mele preferate de
mâncare şi am băut multă votcă. În zilele în care mă simţeam
deosebit de deprimat, acceptam vizitele mamei sau ale lui Duncan,
care veneau să îmi ridice moralul. De cele mai multe ori, preferam
însă să fiu lăsat în pace şi să mă scufund într-o stare de beţie. În
ultimul an făcusem chiar şi şedinţe de terapie, dar psihiatrul meu
era mai interesat de poveştile mele despre răpiri din timpul stărilor
de hipnoză, decât de starea mea psihică propriu-zisă.
În cea mai mare parte a timpului, după ce băieţii plecau la şcoală
şi Michele la slujbă, mă retrăgeam la subsol şi plângeam până când
nu mai eram capabil să produc vreo lacrimă. Între timp, continuam
să lucrez zilnic la telefon cu prietena mea din New England, care mă
deprograma. Mi-a adus multă alinare, dar şi-a exercitat excesiv de
puternic capacitatea de control asupra mea. Mai târziu, aveam să
aflu că a avut anumite motive, nu tocmai dezinteresate. Facturile
telefonice îi erau plătite de un fost preşedinte al companiei Sunoco
Oil, care locuia în Toronto. Aşa cum am povestit într-un capitol
anterior, acest om era bolnav de cancer, într-o fază terminală. Una
din condiţiile deprogramării mele era să lucrez cu el pentru
vindecare. Era un om bun şi generos, de care am să-mi amintesc
întotdeauna cu mare plăcere.
În dimineaţa în care trebuia să plec la închisoare, am suferit o
cădere nervoasă. Pur şi simplu nu mă puteam da jos din pat!
Refuzam să mă dau jos din el, căci ştiam că nu mă voi mai întoarce
vreodată înapoi. Eram sigur că voi muri, dacă nu în închisoare, cel
puţin în avionul care trebuia să mă ducă acolo. Văzând că refuz să
plec, nevastă-mea a sunat-o imediat pe deprogramatoare şi mi-a
dat-o la telefon.
Aceasta mi-a spus că puteam face lucruri deosebite în
închisoare, căci acolo se aflau oameni care aveau o nevoie disperată
de ajutorul meu. A adăugat că aceasta era o misiune din partea
extratereştrilor cu care lucra, pe care trebuia să o duc la bun
sfârşit.
Există o diferenţă între alien şi extraterestru5 (ET). Un alien este

5
N. Tr. Atât alien cât şi extraterrestrial se traduc în limba română prin „extraterestru”. Nu există
în limba noastră un cuvânt corespondent pentru fiecare dintre ele. De aceea, pentru a păstra
distincţia făcută în acest paragraf, am păstrat cuvântul alien în original. În restul textului, cuvântul
alien este peste tot tradus prin extraterestru.
o fiinţă ce trăieşte într-o altă lume fizică. Un ET este o fiinţă care
trăieşte într-o stare superioară de existenţă, la limita dintre lumea
fizică şi cea angelică. Extratereştrii (ET) sunt fiinţe foarte avansate,
care îşi pot asuma forme fizice, dacă acest lucru se dovedeşte
necesar.
De pildă, Consiliul Ohalu este alcătuit din ET. Grupul cu care
lucra deprogramatoarea mea se numea EI, deoarece nu şi-au dat
un nume şi au preferat această denumire generică (Extraterrestrial
Inteligences).
Femeia mi-a mai spus că dacă voi privi pe fereastra avionului, EI
îmi vor da un semn. Asigurându-mă din nou că totul va fi bine,
mi-a mai spus că avionul nu se va prăbuşi, căci acest lucru nu ar fi
corect faţă de ceilalţi pasageri din el. Mi-a cerut apoi să vizualizez
nişte mâini violet susţinând avionul în aer.
Ajuns pe aeroport, am trăit cele mai traumatice momente din
întreaga mea viaţă. Nu îmi venea să le dau drumul copiilor. I-am
îmbrăţişat atât de strâns încât aproape că i-am sufocat. Privindu-le
feţele inocente, lacrimile au început să îmi curgă necontrolat pe
obraji. Îmi simţeam inima ca de plumb. Tristeţea pe care o simţeam
era insuportabilă. Pur şi simplu, nu-mi venea să urc treptele care
duceau la uşa avionului.
Cred că am provocat o adevărată scenă, căci nevastă-mea a
început să ţipe la mine să plec odată. M-am întors încă o dată să le
văd feţele dragi.
În timp ce avionul a început să ruleze pe pistă, o parte din
sufletul meu m-a părăsit şi nu s-a mai întors niciodată în acest
trup. În acele momente, mi-am imaginat dramatismul victimelor
din lagărele de concentrare atunci când trebuiau să îşi ia rămas
bun pentru totdeauna de la cei dragi. Am urcat foarte rapid
deasupra norilor şi lumina puternică a soarelui m-a trezit din nou
la realitate. Nu-mi venea să cred că mă predam voluntar şi
acceptam să intru la închisoare pentru ceea ce mi se ceruse să fac
pentru guvernul meu.
Am încercat să uit de toate citind o carte, dar am descoperit că
nu mă pot concentra. În timp ce priveam pe fereastră, m-am
întrebat când îmi voi revedea copiii.
Voi rata atât de multe evenimente din viaţa lor. Mi se părea atât
de nedrept! Eu nu am răpit pe nimeni din mijlocul familiei sale!
Atunci, de ce eram pedepsit în acest fel?
Apoi mi-am amintit de băieţii din Montauk. Câţi dintre părinţii
lor nu i-au mai revăzut niciodată? Poate că era un act de justiţie
divină, deşi nu m-am considerat niciodată vinovat de ceea ce s-a
întâmplat atunci. La urma urmei, eu însumi am fost o victimă.
Privind plafonul de nori, am văzut reflexele luminii solare. Apoi
mi-a sărit în ochi mesajul. Norii alcătuiau două litere majuscule:
„EI”!
Când am aterizat la Pittsburgh, m-am gândit în mod serios să iau
o altă cursă şi să fug din ţară. Am avut nevoie de întreaga mea
voinţă pentru a mă urca în avionul de Huntington. Vederea
iniţialelor pe cer mi-a redat într-o oarecare măsură starea de calm
interior, dar eram încă într-o stare emoţională extrem de intensă.
Zborul a fost scurt, după care am aterizat în West Virginia. Parcă
m-aş fi întors în timp. Mă simţeam de parcă aş fi aterizat într-un
film despre Beverly Hillbillies. Pur şi simplu, nu-mi venea să cred că
asemenea oameni existau în realitate, şi nu doar ca eroi de film.
Şocul cultural a fost imens.
Taximetristul m-a dus în Kentucky, dar mai întâi a vrut să mă
lase la un penitenciar de stat din apropiere. Văzând clădirea
sumbră, aproape că am făcut un atac de cord. Dându-şi seama de
greşeală, şoferul a râs. Când am ajuns la intrarea în tabăra federală
de detenţie, mi s-a părut că seamănă cu un campus universitar.
Am apăsat apoi pe sonerie.

Capitolul douăzeci şi doi

Închisoarea

Un paznic morocănos, între două vârste, mi-a dat drumul să

intru. Era prietenos şi m-a condus într-o cameră în care o femeie
mi-a făcut inventarul obiectelor personale. Mi-am amintit din nou
de victimele Holocaustului. De data aceasta, mi-am imaginat
prizonierii care soseau la Dachau şi la Auschwitz, unde erau puşi
să se dezbrace şi li se luau obiectele personale. Deşi scenariul nu
era absolut identic, premisele erau asemănătoare.
Un alt paznic m-a dus într-o cameră din spate, m-a pus să mă
dezbrac şi mi-a examinat orificiile corpului, după care mi-a dat o
uniformă verde, de tip militar. Am fost dus apoi într-o altă cameră,
pentru evaluare psihologică. Se pare că cineva de la procuratură a
scris pe dosarul meu că eram predispus către sinucidere. Când
psihologul a intrat în cameră, am cedat nervos, fără să mă mai pot
controla. Nu puteam vorbi şi răspunde la întrebări. Nu mă
gândeam decât la felul în care arătau feţele copiiilor mei atunci
când am urcat în avion. Nu credeam că am să-i mai văd vreodată.
Singura mea alinare era promisiunea neveste-mi că avea să-i aducă
în vacanţa de Paşti, ca să mă viziteze. Nu mai erau până atunci
decât trei săptămâni.
După ce am suspinat timp de câteva ore, am fost dus în tabăra
de detenţie şi prezentat unui alt deţinut, care trebuia să-mi arate
locul. Amabil şi înţelegător, acesta mi-a spus că avea o soţie şi o
fiică de care îi era teribil de dor. Am intrat în dormitor şi i-am
cunoscut pe colegii mei de detenţie. S-au adunat în jurul meu ca
muştele în jurul unui borcan cu miere. Aveau un accent puternic
sudist, pe care nu reuşeam să-l înţeleg decât cu mare greutate. Ei
au fost cei care mi-au explicat diferenţa dintre vechea lege şi cea
actuală, sub incidenţa căreia am fost condamnat. Auzind că va
trebui să-mi ispăşesc 85% din pedeapsă, nu 33%, aşa cum îmi
spusese ticălosul pe care l-am angajat drept avocat, m-am simţit
încă şi mai devastat, dacă puteţi crede acest lucru.
Nici unul din aceşti băieţi de la ţară nu văzuse până atunci vreun
new-yorkez.
Întrucât legea interzicea să fiu deportat atât de departe de casă,
erau convinşi că eram un mafiot. Marea majoritate erau închişi
pentru trafic de droguri sau pentru alte motive, şi aveau pedepse pe
termen lung. Ca să fii încarcerat într-o închisoare federală, trebuia
să mai ai cel puţin zece ani de detenţie. Unul dintre prizonieri era
un fost miner într-o mină de cărbuni. A primit şase ani de
închisoare pentru că tocmai îşi vizita fiul când Brigada Antidrog a
făcut un raid în casa acestuia. Erau şi câţiva oameni în vârstă care
fuseseră închişi pentru evaziune fiscală. Nici unul din colegii mei
nu era violent. Nici unul nu ar fi trebuit despărţit de familia sa.
Faptele de care se făceau vinovaţi nu ar fi justificat pedepse mai
mari decât munca pentru comunitate.
Majoritatea căsniciilor lor aveau să se destrame din cauza acestei
despărţiri. Mulţi nu-şi vor mai găsi niciodată slujbe decente. Pur şi
simplu, nu-mi venea să cred ce inimi bune aveau şi cât de amabili
erau aceşti oameni. De ce cheltuia guvernul nostru sume atât de
mari de bani din taxele contribuabililor pentru a-i ţine închişi?
Nu-mi propun să descriu în acest capitol tot ce am trăit în tabăra
de detenţie.
 Singurul lucru pe care vreau să-l subliniez este că am învăţat
foarte multe lucruri despre aşa-zisul nostru sistem juridic. Am
văzut oameni murind din cauza lipsei de îngrijiri medicale sau de
medicamente. Am văzut cu ochii mei risipa care se face pentru a le
construi ofiţerilor şi paznicilor birouri luxoase şi cluburi de
recreaţie care semănau cu staţiunile de odihnă. Am mâncat din
conserve de alimente pe care scria:
„A nu fi consumate de oameni”. Aceasta nu era justiţie; era o
farsă. Marea majoritate a celor închişi erau vinovaţi de crime
minore şi nu ar fi trebuit să stea în închisoare!
După părerea mea, procurorii lor erau mai vinovaţi decât ei.
Fiind unul din puţinii prizonieri care aveau toţi dinţii în gură,
dentistul închisorii m-a programat de mai multe ori. Nu mai văzuse
niciodată atât de mulţi dinţi sănătoşi într-o singură gură. Asistenta
sa fusese vecină cu Billy Ray Cyrus, vestitul cântăreţ de muzică
country, aşa că am fost nevoit să ascult ore întregi poveştile ei
despre acesta, cu gura plină de pansament dentar.
Dată fiind educaţia mea, am fost promovat rapid ca profesor
principal în Programul pentru obţinerea Gradului General de
Echivalare a Studiilor (GGES), fiind nevoit să îi scriu supervizorului
meu rapoarte săptămânale. Am devenit astfel veriga de legătură
între închisoare şi cursurile prin corespondenţă pe care le ţineau
colegiile locale. Psihologul închisorii mă ruga adeseori să îi consiliez
pe prizonierii noi care aveau probleme de adaptare. Era convins că
dacă eu am reuşit să mă adaptez acolo, oricine altcineva putea face
acelaşi lucru. M-am înscris de asemenea într-un grup spiritual,
condus de un preot care fusese înainte pilot de elicopter şi lucrase
pentru John F. Kennedy. Acesta vizita închisoarea o dată sau de
două ori pe săptămână, pentru a-i ajuta pe deţinuţi. Am scris chiar
un articol, care a fost publicat de el în revista Gideon. Îi sunt
recunoscător acestui om pentru sprijinul său şi pentru inspiraţia
pe care mi-a transmis-o.
Dar cea mai mare realizare a mea a fost propunerea de a ţine un
curs în interiorul închisorii, pe care directorul departamentului
educativ mi-a aprobat-o. Le-am predat astfel colegilor mei tehnici
de reducere a stresului şi metode terapeutice cu ajutorul culorilor.
Eram nevoit să predau înaintea fiecărei lecţii o copie a cursului pe
care urma să-l predau supraveghetorului meu, dar mă
împrietenisem cu acesta. Aceste lecţii au avut un succes uriaş.
Practic, întreaga tabără de detenţie a învăţat să descifreze limbajul
culorilor, arhetipurile şi tiparele mentale. Am făcut de asemenea
analize extensive ale viselor. În scurt timp, deţinuţii au început să
stea la coadă în faţa celulei mele, pentru a obţine analize private ale
viselor lor. Colegul meu de celulă a trebuit să facă rezervări, ba
chiar să-i trimită pe mulţi dintre ei înapoi la celulele lor, ca să pot
dormi şi eu câteva ore. La curs, i-am învăţat pe deţinuţi să se
vindece singuri de toate tipurile de boli, inclusiv de hipertensiune,
obezitate, diabet, artrită, sau de banala răceală.
Pe de altă parte, petreceam în fiecare zi ore întregi la telefon cu
deprogramatoarea mea. Aceasta m-a ajutat enorm, îndeosebi în
zilele în care eram foarte stresat. Mi-a cerut să îmi folosesc
capacităţile mentale pentru a vindeca diferiţi pacienţi de cancer,
SIDA şi de alte boli grave. Am lucrat inclusiv pentru faimosul
medium israelian Uri Geller (la cererea lui). Îmi făceam fişe detaliate
în legătură cu fiecare pacient, pentru a-mi da seama care tratament
este cel mai benefic dintre toate.
Cea mai mare parte a muncii de cercetare pe care am făcut-o s-a
desfăşurat în tabăra de detenţie.
Nopţile, şi uneori chiar în timpul zilei, primeam mesaje de la un
consiliu numit „Cei Nouă”. Acesta reprezintă nouă aspecte diferite
ale Minţii lui Dumnezeu, extrem de aplicate, proiectate în realitatea
fizică cu scopul de a ajuta umanitatea. În toată perioada cât am fost
închis am primit aproape zilnic mesaje de la ei. Astăzi, deşi sunt
liber, nu mai am aproape nici un contact cu ei.
Am primit de asemenea mesaje înscrise pe formaţiunile noroase.
Ori de câte ori priveam cerul, vedeam simboluri sau arhetipuri
venite din hiperspaţiu, de o claritate perfectă. De îndată ce le
citeam, dispăreau! Pentru a-mi dovedi că nu sunt nebun, i-am
rugat şi pe ceilalţi să-mi spună ce văd. Au rămas trăsniţi când au
văzut aceleaşi mesaje. Dar cel mai tare îi uimea faptul că puteam
şterge mesajele prin simpla lor lectură!
Preston a încercat să îmi trimită anumite mesaje prin poştă, dar
nu primeam decât plicurile goale. Toate scrisorile erau citite înainte
de alţii şi toate telefoanele erau monitorizate şi înregistrate. Uneori,
rosteam la telefon ameninţări la adresa guvernului, dar nimeni nu
m-a băgat în seamă. Într-o zi, am provocat chiar un cutremur de
mică intensitate în Kentucky, căci nu mi-am mai putut controla
mânia.
Cel mai tare mă înfuria felul în care administraţia se juca cu
minţile deţinuţilor. Le promiteau tot felul de lucruri, fără să-şi
respecte apoi promisiunile, trimiteau oameni în izolare fără motive
serioase şi făceau raiduri neaşteptate în celule pentru a găsi
materiale de contrabandă. Şi aşa ne eram greu pentru că eram
închişi.
Ce rost avea să ne mai şi tortureze psihic prin asemenea metode?
Un alt lucru care mă înfuria era convingerea că soţia mea avea o
afacere amoroasă cu şeful ei. De îndată ce am plecat de acasă, a
început să-l invite frecvent la masă. De asemenea, făcea deseori
excursii cu acesta pe iahtul lui. Michele mi-a spus apoi că şeful ei
intenţiona să ne cumpere casa. A început să bântuie prin baruri şi
cluburi de noapte, şi mi-a dat de înţeles că nu mai sunt binevenit
acasă. Nu mă mir că a colaborat cu procurorul pentru a scăpa de
mine. Cel mai rău a fost faptul că a refuzat să îmi facă vizita
promisă, împreună cu copiii, în timpul vacanţei de Paşti a acestora.
Am fost devastat. Până la urmă, mi-a făcut totuşi trei vizite la
Kentucky, cât timp am fost închis, şi mi-a trimis chiar nişte bani
pentru telefoane şi pentru diferite cumpărături. Oricum, bunica
mea avea o vorbă, şi s-a dovedit că avea mare dreptate:
„La ce foloseşte o vacă ce dă o găleată de lapte, dacă apoi îi dă cu
piciorul şi o răstoarnă?”
Ca să fiu sincer, nu o condamn deloc pentru că nu a mai dorit
să-şi petreacă restul vieţii împreună cu mine. Pur şi simplu nu ne
înţelegeam, iar capacităţile cu care eram înzestrat şi convingerile
mele mi-au atras numeroase necazuri. Deşi, personal, aş fi fost
dispus să continuăm relaţia, de dragul copiilor, aceasta nu mergea.
Ceea ce nu înseamnă că nu m-a ajutat din când în când. Spre
exemplu, a reuşit să-mi obţină un transfer într-o altă închisoare,
situată în Pennsylvania, pe un vârf de munte. Guvernul ar fi dorit
să mă trimită în zona Marilor Lacuri, căci ştiam deja prea multe
lucruri.
Cât timp am stat la închisoare, am învăţat foarte multe lucruri
despre Noua Ordine Mondială. De pildă, am învăţat că taberele de
detenţie reprezentau un model pentru felul în care va arăta această
lume a viitorului: oamenii vor trăi în tabere de muncă silnică,
pentru care nu vor primi decât hrană şi adăpost. Am aflat de
asemenea faptul că marile bănci japoneze erau doar o acoperire
pentru deturnarea banilor americani şi germani, ba chiar şi faptul
că existau deja oameni clonaţi, unii dintre ei chiar integraţi în
societate pentru a fi testaţi.
Un prieten mi-a demonstrat că Serviciul Poştal american nu era
altceva decât o acoperire pentru o bancă britanică şi că trimiterea
unei scrisori nu costă în realitate mai mult de doi cenţi, dacă scrii
adevăratul cod legal pe ea. Am aflat, între altele, că trupe străine
erau deja antrenate în secret în SUA în aşteptarea acelui moment în
care toate naţiunile se vor supune Consiliului Naţiunilor Unite, pe
care îl vor recunoaşte ca unic guvern al pământului. Mi s-a spus că
SIDA a fost creată într-un laborator american şi că a fost testată în
anul 1967 pe un pacient care nu bănuia nimic, dintr-un spital din
St. Louis, Missouri.
Pe scurt, am aflat atât de multe lucruri încât, după ce am fost
transferat, am fost închis în biroul supraveghetorului şi interogat
timp de două zile şi două nopţi. Mi s-au pus extrem de multe
întrebări. Pe cine sprijin? Dacă Statele Unite ar fi invadate, cu cine
aş ţine? Mi-aş folosi vreodată capacităţile împotriva Statelor Unite?
Intenţionez să dezvălui vreodată ce am aflat opiniei publice?
Susţin invazia extratereştrilor pe această planetă?
M-au ameninţat că dacă voi vorbi vreodată public despre această
interogare sau despre convingerile mele, guvernul mă va declara
nebun şi mă va închide pe viaţă.
Evident, am dat răspunsuri diplomatice la toate aceste întrebări!
Cert este că ele mi-au cimentat convingerile pe care le aveam despre
guvernul care ne conduce. Am mai aflat din folclorul închisorilor că
în munţi există deja rebeli înzestraţi cu vaste arsenale de
armament. Nu aşteaptă decât un semn pentru a se revolta. Acest
semn se simte deja pretutindeni.
 Capitolul douăzeci şi trei
Eliberarea

Călătoria în Pennsylvania mi-a reamintit pentru o clipă de

libertate. Am luat mai multe autobuze care m-au transportat din
Kentucky în Ohio, apoi în West Virginia şi Pennsylvania. Vă
reamintesc că nu am fost însoţit nici o clipă de paznici sau forţe de
ordine şi că aş fi putut scăpa oricând aş fi dorit. Nu am făcut-o, căci
nu doream să devin un fugar pentru tot restul vieţii şi să nu-mi mai
pot vedea astfel familia. În timpul călătoriilor cu autobuzul,
stăteam lângă diferiţi cetăţeni americani şi mă amuzam la gândul
reacţiei pe care ar fi avut-o dacă ar fi ştiut că eram transferat
dintr-o închisoare în alta. Păream la fel de liber ca şi ei, dar eram un
prizonier al guvernului Statelor Unite.
Când am ajuns în sfârşit la Minersville, am căutat o cabină de
telefon pentru a chema un taxi. Nu am văzut nici o cabină, aşa că
i-am întrebat pe cei de la banca locală dacă aveau telefoane publice.
Doamnele din spatele ghişeului s-au dovedit extrem de amabile şi
m-au lăsat să folosesc telefonul lor. M-au întrebat dacă eram nou
venit în oraşul lor şi le-am răspuns afirmativ. Au vrut să ştie dacă
am o slujbă; le-am răspuns din nou afirmativ. Când m-au întrebat
unde merg, le-am răspuns senin: „La închisoarea federală din
munţi”. Feţele li s-au golit instantaneu de sânge. La urma urmei,
erau singure în bancă, alături de un deţinut. Le-am putut citi cu
uşurinţă teama de jaf sau de viol, în timp ce se îndepărtau nervos,
dar politicos, de mine. De aceea, am adăugat rapid că eram profesor
şi le predam cursuri deţinuţilor, dar nu le-am mai putut recâştiga
încrederea. Mi-am luat bagajul şi am aşteptat în stradă timp de trei
ore venirea singurului taxi din oraş.
Această tabără de detenţie era foarte diferită de cea din
Kentucky. Părea mai degrabă o bază secretă a guvernului. Tabăra
din Kentucky era situată în centrul oraşului. Copiii se duceau la
şcoala de peste drum. Aici, clădirile erau sumbre şi înconjurate de
pretutindeni de pereţii stâncoşi ai munţilor. Încă de la primul
contact mi-am dat seama că paznicii de aici erau mai apatici decât
colegii lor din Kentucky, şi chiar mai stupizi, dacă acest lucru poate
fi imaginat. Poate că era vina cărbunelui din mină, care le amorţise
complet simţurile.
Dormitoarele erau mai compacte aici, clădirea semănând cu un
bloc de apartamente. Majoritatea deţinuţilor proveneau din nord şi
erau neprietenoşi, aroganţi şi bogaţi. Mulţi dintre ei erau avocaţi,
lucru care m-a încântat. Mi se părea că acesta este locul pe care îl
merită orice avocat. Păcat că erau în viaţă!
Locul era situat la doar cinci ore de mers cu maşina de casa mea.
De aceea, Michele a început să mă viziteze mai des. Nu făceam însă
decât să ne certăm; mi-am dat seama o dată în plus că nu puteam
face casă comună împreună. Mi-am amintit însă din nou de copii,
aşa că m-am decis să perseverez.
La fel ca dincolo, am fost rapid numit şef al departamentului
educativ. Le-am predat deţinuţilor cursuri de GGES şi de EDL
(engleză ca a doua limbă). Majoritatea cursanţilor erau imigranţi
ilegali din America Latină. Aveam şi câţiva cursanţi arabi, chinezi şi
europeni. Din când în când, treceam de la lecţiile de engleză la
adevărurile care se ascund în spatele guvernului american. Unii
dintre cursanţii mei erau foşti terorişti, aşa că au rămas şocaţi de
ce le-am spus.
Când gărzile se apropiau, reveneam imediat la lecţia obişnuită.
În mod normal, nu ar fi trebuit să predau cursuri fără un paznic
sau un supraveghetor de faţă. Aceştia au căpătat însă atâta
încredere în mine încât m-au lăsat să îmi ţin cursurile aşa cum
doream. De fapt, supraveghetorul-şef al închisorii mă ruga adesea
să le predau inclusiv celorlalţi supraveghetori! Evident, o parte din
deţinuţi a interpretat acest lucru ca pe un semn că eram un spion
în slujba administraţiei. Nu mi-a păsat. Aveam un post bun, şi
chiar am scris o carte despre metoda de predare a GGES şi EDL, pe
care guvernul şi-a arogat-o rapid, pretinzând că a fost scrisă de
experţii săi. Aveam printre colegi foşti preşedinţi şi vicepreşedinţi ai
unor mari corporaţii. Am aflat foarte multe lucruri de la ei, motiv
pentru care le sunt recunoscător.
În închisoarea din Pennsylvania am cunoscut un om care avea să
devină cel mai bun prieten al meu: Peter Filatov. La început nu l-am
simpatizat deloc. Părea distant şi arogant, dar el a continuat să
insiste. Într-o zi, când m-am întors în dormitor, am aflat că patul şi
lucrurile mele fuseseră mutate în celula lui Peter. M-am simţit
iritat, dar am stat toată noaptea de vorbă şi am descoperit că aveam
multe lucruri în comun. El era de origine ucraineană, iar eu de
origine rusă. Ne plăcea la amândoi să facem exerciţii fizice. Ne-am
simţit amândoi trădaţi de cei în care avuseserăm încredere. I-am
relatat povestea mea, convins că mă va crede nebun, dar a dat
semne că mă înţelege şi mi-a cerut să afle mai multe. De aceea,
l-am învăţat despre tiparele mentale, terapiile prin culori şi analiza
viselor. În timp, i-am povestit de capacităţile mele extrasenzoriale şi
a insistat să scriu o carte, pentru a împărtăşi şi altor oameni
această cunoaştere. La început am refuzat, dar Peter ştia să fie
foarte convingător.
Rezultatul acestei colaborări a fost o carte intitulată Vei culege
ceea ce ai semănat, însoţită de un manual practic, Vindecarea
minţii. De atunci, Peter a devenit cel mai bun prieten al meu. El a
fost primul om care a suspectat că femeia care mă deprograma nu
era complet dezinteresată, având anumite interese personale. Mie
mi se părea un suflet cu adevărat bun, dar Peter şi-a dat seama în
ce măsură îmi controla viaţa şi fiecare mişcare pe care o făceam.
Într-o zi, am primit de la Peter Moon o scrisoare în care acesta îmi
cerea permisiunea să îmi publice povestea vieţii în cărţile sale din
seria Montauk. Când i-am spus deprogramatoarei acest lucru, a
avut o explozie de mânie şi mi-a dictat imediat o scrisoare pe care
m-a pus să i-o trimit domnului Moon. De aceea, vă imaginaţi
surpriza pe care am trăit-o când un coleg deţinut, Craig, a venit în
celula mea şi m-a rugat să-i dau un autograf. Avea în mână o carte
pe care i-o trimisese mama sa din Florida. Era prima carte din seria
Montauk şi avea numele meu trecut la referinţe! În scurt timp, am
devenit o celebritate în rândul deţinuţilor. Toţi erau convinşi că
eram spion. Nu-şi puteau imagina în nici un fel experimentele la
care fusesem supus, legate de călătoriile în timp şi de manipularea
genetică. Craig mi-a spus că maică-sa era practicantă a radionicii şi
că dorea să stea de vorbă cu mine, dar am preferat să nu mă implic.
Voi reveni mai târziu la această conexiune.
Gardiana care tria scrisorile venite prin poştă era o femeie
frumoasă, căreia îi voi spune Jane. Era un fost puşcaş marin şi
avea un corp care ar fi putut ucide mai rapid decât o grenadă.
Ne-am împrietenit, aşa că a început să-mi dea poşta în particular.
Se furişa adesea în sala de gimnastică atunci când făceam exerciţii
şi făcea comentarii la adresa corpului meu. Era cea mai drăgălaşă
creatură pe care am văzut-o vreodată. Îmi plăcea să-mi petrec
timpul alături de ea, dar am fi putut avea amândoi necazuri
serioase dacă s-ar fi aflat. De dragul meu, Jane a permis anumitor
articole de contrabandă să intre în tabără şi mi-a permis să
expediez anumite lucruri prin poştă fără permisiunea superiorilor
mei. În final, mi-a mărturisit că singurele scrisori pe care trebuia să
le citească erau ale mele. A adăugat că mă găsea fascinant, iar
scrisorile primite de la diferiţi oameni i se păreau absolut exotice.
La un moment dat, am lucrat cu un actor pe nume Dack Rambo,
binecunoscut din serialul de televiziune Dallas. Dack contractase
SIDA, şi un prieten californian al deprogramatoarei mele m-a rugat
să lucrez cu el. În scurt timp, Dack mi-a devenit nu doar client, ci şi
prieten. Era ţinut sub papuc de maică-sa şi de sora lui, care îi
făceau din viaţă un calvar. Din păcate, deşi boala i-a intrat o vreme
în remisiune, a murit, lucru care m-a întristat teribil. Când medicii
săi din Los Angeles au insistat să facă radiaţii şi chimioterapie
contra sindromului Karposi, l-am avertizat să nu accepte acest
lucru. Din nefericire, nu m-a ascultat. Aceste tratamente i-au slăbit
într-o asemenea măsură inima încât, la un moment dat, aceasta
s-a oprit. Continui să am contacte cu Dack în hiperspaţiu, şi din
când în când îmi dă diferite sfaturi. I-am promis că îi voi împlini
visul de a deschide cândva un centru de vindecare pentru pacienţii
care suferă de boli terminale. Sper să îmi pot onora în viitor această
promisiune.

Şeful soţiei mele era prieten cu un congresman din Long Island.

Michele a vorbit cu acesta şi l-a rugat să aranjeze transferul meu
într-o bază militară din Philadelphia. Folosind instrucţiunile ei,
i-am scris congresmanului o scrisoare în care i-am spus ce doresc
de la el, menţionând că avem o alimentaţie neadecvată, un serviciu
de asistenţă medicală complet ineficient, şi că guvernul cheltuieşte
banii aiurea pentru tot felul de proiecte minore, în detrimentul
deţinuţilor. Imaginaţi-vă surpriza mea când congresmanul i-a
transmis scrisoarea supraveghetorului meu! De atunci, am început
să fiu monitorizat foarte atent, ca să nu mai vorbesc de mustrările
pe care le-am primit din partea administratorului închisorii. Acesta
mi-a spus că l-am făcut de râs în faţa Congresului. De teama
consecinţelor, am informat-o rapid pe Michele de situaţia creată.
Congresmanul l-a sunat imediat pe supraveghetor, care l-a
asigurat că mă aflu într-o deplină siguranţă. În decurs de câteva
săptămâni, am fost transferat la baza militară din Philadelphia.
Aceasta era situată chiar în vecinătatea portului în care fusese
ancorat cândva USS Eldridge! Într-un fel, cercul s-a închis.
Perioada pe care am petrecut-o în Philadelphia a fost scurtă, de
numai patru luni şi jumătate. În acest interval, am aflat că
guvernul deţine stocuri uriaşe de materiale ascunse prin toată ţara,
pentru a fi folosite în caz de urgenţă naţională sau globală. Mi s-a
spus de asemenea că sub şantierul naval şi sub baza militară se
afla un imens complex de tuneluri şi drumuri, cu o lungime de mai
mulţi kilometri.
M-am întrebat dacă nu cumva acestea făceau legătura cu
tunelurile subterane folosite pentru trenuri de mare viteză, precum
cele pe care le văzusem şi le folosisem la Montauk. Aceste vehicule
sunt atât de rapide încât sfidează pur şi simplu timpul şi spaţiul.
Ele intră într-un hiperspaţiu subteran, care le permite să
călătorească între California de Sud şi Maine în mai puţin de o oră!
Aceste tuneluri şi tuburi acoperă practic întreaga planetă. Au fost
descoperite la începutul acestui secol, dar nimeni nu ştie cine le-a
construit. Extratereştrii le folosesc pentru a călători între bazele lor
subterane. Reprezintă puncte secrete de intrare în Statele Unite, şi
guvernul deţine o hartă cu toate aceste locaţii. Una din aceste rute
are ca punct de destinaţie Montauk Point.

Am continuat să îmi petrec săptămânal câteva ore la telefon,

vorbind cu deprogramatoarea mea. De pildă, am lucrat împreună
cu Richard Hoagland şi cu NASA asupra unei imagini misterioase
emise de cometa numită „Şirag de Perle”, care se apropia de
Jupiter. Mi s-a spus că imaginea semănă cu cea a Cavalerului de
Spade din cărţile de joc. Imaginaţi-vă surpriza mea când am auzit
acest lucru, căci aceasta era imaginea pe care a văzut-o bunica mea
când era doar o fetiţă în munţii Austriei! Aşa cum am povestit în
primul capitol, când bunica le-a spus verilor ei să privească pe cer,
aceştia au căzut ca seceraţi şi au murit. Hoagland era extrem de
interesat de această poveste, inclusiv de capacitatea mea de a
înţelege vechile hieroglife şi caractere ebraice. Se pare că aceste
semne erau de asemenea transmise către pământ de pe respectiva
cometă, dar nimeni nu înţelegea care este mesajul lor. Peste toate,
literele erau intercalate cu anumite simboluri venite din
hiperspaţiu. Combinaţiile de numere şi de arhetipuri erau
considerate indescifrabile de NASA şi de alte agenţii care le studiau.

Îmi sunam în fiecare zi deprogramatoarea şi îi comunicam

semnificaţia ultimului set de transmisiuni. În cea mai mare parte,
era vorba de instrucţiuni pentru upgradarea ADN-ului uman şi a
tiparelor mentale actuale. Pe lângă acestea, mai erau şi o serie de
avertismente legate de extratereştri şi de anumite catastrofe care se
vor petrece pe pământ. Am înţeles că aceste mesaje proveneau de la
o civilizaţie ET avansată, similară Consiliului Ohalu cu care
comunicam eu. Potrivit mesajelor, cometa „Şirag de Perle” era un
eveniment creat de anumite fiinţe cu scopul de a transforma
planeta Jupiter într-un soare, care ar fi trebuit apoi să topească
gheaţa de pe lunile lui Jupiter şi ale lui Saturn. În acest fel, s-ar fi
creat mai multe planete mici, asemănătoare pământului, care ar fi
putut fi colonizate. Mi s-a dat chiar o listă cu populaţia care ar
putea locui pe fiecare asemenea lună, odată dezgheţată.
Perioada de încarcerare s-a scurs astfel în totalitate,
nemairămânându-mi de ispăşit decât cele şase luni pe care trebuia
să le petrec „într-o frumoasă casă de corecţie din
Bedford-Stuyvesant, cartierul Brooklyn, New York”. Ca de obicei,
am fost trimis la noul loc de detenţie fără să fiu însoţit. Mergând pe
străzile New York-ului, am avut mare grijă să nu mă las atras în
vreo confruntare între găştile de cartier. Casa de corecţie era
situată chiar lângă o clădire din care se auzeau continuu focuri de
armă. Ni s-a spus să nu ne apropiem de ferestre în timpul nopţii.
Regimul de detenţie era într-adevăr mult mai uşor aici. Ziua mă
puteam chiar plimba pe afară, dar noaptea eram obligat să dorm în
clădirea casei de corecţie. În timpul unui control de rutină dintr-o
noapte, un gardian m-a băgat într-o toaletă, sub pretextul unei
probe de urină necesară pentru a depista eventualele droguri pe
care le-aş fi consumat. După ce a închis uşa cu cheia, mi-a arătat
nişte fotografii ale Zonei 51, luate dintr-un satelit sovietic, şi mi-a
cerut să identific clădirile şi căile de acces. A continuat să vină şi
după aceea în camera mea, de câteva ori pe săptămână, pentru a
discuta despre OZN-uri şi despre planurile guvernului. Odată, a
intrat într-o stare necontrolată de emoţie, şi chiar a plâns. Mi-a
spus că subiectul îl sperie şi că era fericit că poate discuta cu cineva
despre el. După ce am părăsit instituţia şi m-am întors acasă, m-a
sunat şi m-a întrebat dacă poate aduce la mine acasă un grup de
oameni ca să discutăm despre OZN-uri, dar nu a venit niciodată.
La scurt timp după aceea, deprogramatoarea mi l-a prezentat pe
autorul cărţii Omul care ştia prea multe. Acesta a rămas un
week-end întreg acasă la mine şi mi-a luat un interviu pentru un
spectacol special care urma să fie difuzat pe HBO. Mi-a cerut chiar
notiţele personale, pe care mi le-a ţinut timp de câteva luni. Până la
urmă, spectacolul nu s-a mai ţinut, iar relaţia mea cu
deprogramatoarea s-a deteriorat. Începuse să îşi asume
informaţiile pe care i le transmiteam, spunându-le altor persoane
că le introdusese personal în mintea mea, pe vremea când mi-a
făcut o vizită la închisoare. În curând, mi-am dat seama cât de mult
mă manipulase. Se pare că a încercat chiar să se bage în căsnicia
mea. De aceea, am început să o sun mult mai rar. La rândul ei, nu
m-a mai sunat decât atunci când dorea să obţină anumite
informaţii referitoare la mesajele pe care le primeam sau pentru a-i
critica pe Preston şi pe Duncan. Dincolo de aceste amănunte, mă
bucuram că sunt din nou acasă, alături de copiii mei, şi am
încercat să fac tot ce puteam pentru a-mi pune căsnicia pe roate.
Nu am reuşit.

Capitolul douăzeci şi patru

Viaţa merge mai departe

Când m-am întors acasă, am constatat că nu prea erau multe

slujbe disponibile în Long Island. În cele din urmă, am acceptat o
slujbă prost plătită de instructor într-o instituţie de tratament a
persoanelor retardate mental şi a adulţilor cu handicapuri psihice.
Aveam imediat acces la informaţiile din ADN-ul şi din tiparele lor
mentale, şi îmi dădeam seama că marea majoritate au fost
diagnosticaţi şi trataţi greşit încă din copilărie. Acest lucru mi-a
creat o stare îngrozitoare de stres, căci nu mi se permitea să fac
comentarii cu privire la pacienţi sau la tratamentul care li se
acorda. Mi-ar fi plăcut să îi pot trata cu ajutorul culorilor, sau să le
modific tiparele mentale, îmbunătăţindu-le astfel starea de
sănătate.
Lucrul în această instituţie era mai rău decât detenţia într-o
închisoare.
Oamenii trebuiau să raporteze tot ce vedeau. Supraveghetorii nu
erau cu mult mai vârstnici decât copiii mei şi nu aveau nici un fel
de experienţă în lumea reală. Scriau de multe ori rapoarte
defavorabile despre angajaţii lor, nu pentru că aceştia le-ar fi dat
motive, ci pur şi simplu din răutate. Trebuia să fii extrem de atent
cum te comportai şi ce spuneai în faţa unui pacient, căci orice
putea fi interpretat greşit şi considerat un abuz. Această experienţă
mi-a amintit de zilele petrecute la Montauk, când copiii de vârste
mici erau învăţaţi cum să lucreze cu mediumul principal, Duncan.
Nici acolo nu exista nimeni care să îi supravegheze pe torţionari,
împiedicându-i să comită toate acele atrocităţi. Poate că o putere
superioară m-a plasat în acest loc, cu scopul de a învăţa o lecţie
despre umilinţă şi iertare.
Pacienţii instituţiei în care lucram erau oameni neajutoraţi, care
depindeau întru totul de cei din jur, chiar şi pentru cele mai mici
nevoi. Au existat anumite momente în viaţa mea când m-am simţit
şi eu la fel. Am înţeles cu această ocazie că aşa trebuie să ne
privească îngerii şi extratereştrii avansaţi (ET): ca pe nişte retardaţi
şi handicapaţi psihici. Oamenii speră tot timpul că puterile
superioare îi vor ajuta să avanseze şi îi vor trata cu compasiune.
Pornind de la această imagine, mi-am propus ca ţel să procedez la
fel cu pacienţii din clasa mea. Am iniţiat chiar un curs avansat
pentru pacienţii vârstnici sau bolnavi. Din fericire, nici unul dintre
cursanţii mei nu era violent, dar pe holurile instituţiei erau mulţi
pacienţi periculoşi. Chiar dacă personalul era instruit cum să se
comporte în cazul unor izbucniri violente, mulţi din cei aflaţi în
preajma bolnavilor în criză aveau de suferit.
Am rămas uimit să constat ce sume uriaşe de bani risipeşte
aiurea statul pentru a-i îngriji pe aceşti oameni. Bănuiesc că scopul
oficialităţilor era să evite cu orice preţ o nouă situaţie de genul celei
petrecute la Willowbrook. Dacă vă mai aduceţi aminte, Willowbrook
a fost o instituţie pentru bolnavi mintali din Long Island. Faptele
petrecute aici au fost expuse public de Geraldo Rivera, la începutul
anilor 70. Acesta s-a infiltrat în interior ca un angajat oarecare şi a
filmat cu o cameră ascunsă toate abuzurile făcute de angajaţii
instituţiei asupra unor copii şi adulţi handicapaţi.
Geraldo a devenit astfel faimos şi s-a îmbogăţit. Perpetuând şi
tolerând asemenea abuzuri, statul a creat un mediu terapeutic
complet neadecvat, în care lucrează oameni necalificaţi, care nu fac
decât să risipească aiurea banii adunaţi de la contribuabili. Sub
faţada oricărei instituţii de îngrijire a bolnavilor cu handicapuri
psiho-mentale se ascunde de regulă o afacere cât se poate de
rentabilă, condusă de indivizi preocupaţi de cu totul altceva decât
de sănătatea pacienţilor lor. Patronii acestor afaceri câştigă sume
uriaşe de bani, în timp ce îşi plătesc angajaţii cu sume la limita
supravieţuirii.
În tot acest timp, viaţa mea personală a continuat să se
destrame. Soţia mea refuza să facă vreun efort cât de mic pentru a
face căsnicia noastră să meargă. A devenit din ce în ce mai ostilă
faţă de mine. De pildă, deşi gătea şi spăla pentru ea şi pentru copii,
refuza să facă acelaşi lucru şi pentru mine. Trebuia să-mi fac curat
şi să-mi gătesc singur.
Privind retrospectiv lucrurile, îmi dau acum seama că Michele
s-a bucurat de absenţa mea de acasă în timpul anilor de detenţie şi
că a devenit foarte independentă în această perioadă de timp.
Singurul lucru de care nu şi-a dat seama era că acest independenţă
era susţinută de şeful ei, un avocat bogat, care îi dădea bani în plus
pentru ea şi pentru copii. De pildă, i-a dat bani pentru o maşină
nouă şi chiar ne-a cumpărat casa, sub pretextul că o salvează pe
Michele de riscul de a fi declarată în incapacitate de plată (ceea ce
ar fi condus oricum la vânzarea casei). Îşi dădeau diferite întâlniri şi
participau la tot felul de mese private. Pretindea că îmi ajută
familia, dar nu încerca decât să mă dea afară din casa mea şi să
câştige afecţiunea copiilor mei cumpărându-le daruri. Soţia lui era
genul lui Joan Rivers sau Barbra Streisand: refuza să vadă
realitatea în faţă. Incapabilă să renunţe la statutul ei social şi la
stilul de viaţă pe care îl avea, îi permitea bărbatului ei să facă ce
vrea. Când am încercat să vorbesc cu ea, m-a acuzat că sunt
instabil psihic şi chiar nebun, folosindu-se de experienţele pe care
le-am trăit la Montauk. La fel ca în cazul tuturor oamenilor, sunt
convins că şi aceştia doi vor fi nevoiţi mai devreme sau mai târziu să
facă faţă unor lecţii dificile, care îi vor sili să se privească aşa cum
sunt în realitate.
În tot acest timp, m-am mutat într-un fost garaj, situat în partea
laterală a casei şi transformat într-o locuinţă. Am refuzat să
părăsesc definitiv casa până la definitivarea actelor de divorţ. În
acest fel, soţia mea nu mă putea acuza că aş fi părăsit-o.
Am fost întotdeauna fascinat de aparatele cu ajutorul cărora am
fost programat, iar mai târziu deprogramat de către Preston. De
aceea, m-am folosit de faptul că am rămas singur pentru a studia
amănunţit radionica, şi în curând am devenit chiar profesor şi
consultant de radionică. Instructoare mi-a fost mama amicului
meu din închisoare, Craig, o doamnă foarte prietenoasă din Florida.
Caroline m-a instruit la telefon, dar mi-a trimis şi numeroase
benzi video şi audio.
Împreună, am creat tipare vibratorii pe frecvenţa delfinilor,
asociată cu frecvenţa vechilor arhetipuri ebraice, urmărind să
vindecăm astfel structurile mentale cu ajutorul aparaturii
radionice. La ora actuală, sunt singurele tipare vibratorii de acest
tip din lume. Pentru cei care nu ştiu ce sunt tiparele radionice,
acestea reprezintă desene schematice folosite ca bază pentru
crearea unui concept nou. În radionică, sunt folosite ca sursă
pentru o transmisiune vibratorie emisă către o ţintă, cu scopul de a
o vindeca sau de a-i schimba tiparele mentale.
Am putut continua astfel experimentele terapeutice începute în
închisoare. I-am fotografiat pe pacienţii din instituţia la care
lucram, după care am folosit fotografiile pentru a face tratament
radionic asupra lor (la mine acasă). Rezultatele au fost
impresionante. Folosindu-mi aparatele, am reuşit să ţin întreaga
clădire sub control, astfel încât nimeni să nu mai fie vreodată rănit.
După ce am învăţat să recunosc furtuna electrică ce se declanşează
în minţile epilepticilor în timpul crizelor, am creat o serie de tipare
radionice pentru a opri crizele de epilepsie. Am inventat chiar un fel
de pălărie (sau un fel de cască, dacă doriţi) care poate fi purtată de
epileptici şi care înlătură curenţii electrici în exces din creierele lor,
prevenind astfel crizele.
Văzând structurile aurice bizare care îi înconjoară pe bolnavii
mintali, am învăţat cum pot fi schimbate acestea pentru a fi
transformate în structuri mai funcţionale. Această tehnică mi-a
permis să elimin în numeroase ocazii comportamentele agresive. De
fapt, am învăţat această metodă în timpul experimentelor de la
Montauk. Unul dintre acestea presupunea schimbarea câmpului
auric al unei ţinte de către mediumul care se concentra, pentru a
vedea în ce măsură se schimbă tiparele mentale ale victimei.
Experimentatorii doreau să stabilească astfel dacă tiparul mental
este primul care trebuie să se schimbe pentru modificarea aurei,
sau invers. În final, experimentul a demonstrat că schimbarea
câmpului auric echivalează cu tratarea unui simptom (nu a cauzei).
Adevărata transformare se produce numai dacă este schimbat
tiparul mental. Rezultatele au arătat însă că manipularea culorilor
şi a simbolurilor din câmpul auric conduce la o schimbare
temporară a tiparului mental, suficientă pentru a putea induce
ţintei programarea dorită. Schimbările permanente nu se produc
însă decât dacă se umblă mai întâi la transformarea tiparelor
mentale. Câmpul auric este apoi imediat influenţat.
Într-o zi m-a sunat Caroline pentru a-mi povesti de o femeie pe
care tocmai o cunoscuse la telefon. Era convinsă că această femeie
avea multe în comun cu mine şi că vom fi la fel ca un frate şi o soră.
Femeia era căsătorită şi trăia în Oregon, la graniţa cu Idaho. Locuia
aşadar la 4500 de kilometri de mine! Ce, Doamne iartă-mă, aş fi
avut să-i spun? Nu doream însă să o refuz pe Caroline, care a fost
atât de bună cu mine. De aceea, într-o seară am sunat-o pe
necunoscută. Din fericire, mi-a răspuns robotul. Am lăsat un mesaj
scurt pentru Janet Dian şi m-am rugat ca totul să se termine aici.
Am sunat-o apoi pe Caroline şi i-am spus că i-am lăsat un mesaj
femeii de care mi-a spus, dar este puţin probabil că îmi va întoarce
apelul.
Între timp, am cunoscut un model profesionist feminin la unul
din cursurile pe care le predam în New Jersey. Când această femeie
a intrat în clasă, întreaga încăpere s-a luminat. Deşi Mia şi Jaime
au venit tocmai din Massachussets ca să mă vadă, atenţia mea era
împărţită între ele şi această femeie.
 Capitolul douăzeci şi cinci
Janet

După ce am petrecut câteva zile alături de acest model, mi-am

dat seama că nu ar fi o mamă vitregă bună pentru copiii mei. Chiar
şi aşa, am continuat să mă întâlnesc cu ea, fascinat de frumuseţea
ei. Între timp, doream să menţin contactul cu Mia şi cu Jaime. În
sufletul meu se întâmplau foarte multe lucruri, din care nu lipseau
frustrarea şi disperarea datorate faptului că îmi pierdeam familia.
Într-o noapte, pe când stăteam în pat şi mă gândeam, a sunat
telefonul.
Am auzit pentru prima oară vocea lui Janet. Era atât de blândă şi
de dulce, încât părea o şoaptă. Avea indiscutabil o calitate angelică,
fără nici cea mai mică urmă de mânie sau de ostilitate, aşa cum
eram obişnuit să reacţioneze femeile. Extrem de sfioasă în timpul
primei părţi a conversaţiei noastre, mi-a spus că nu a fost niciodată
la New York şi că a fost căsătorită cu acelaşi bărbat timp de 22 de
ani. După ce am schimbat informaţiile de rigoare, prin care ne-am
spus cine suntem şi cu ce ne ocupăm, am început să discutăm de
situaţia în care ne aflăm în prezent. Realitatea nu era deloc
încurajatoare: eram fiecare căsătorit cu o altă persoană şi ne
despărţeau 4500 de kilometri. În sinea mea, mă gândeam că nu
mai am nevoie de o altă prietenă prin telefon.
Conversaţia a trecut apoi la subiectul implicării mele în Proiectul
Montauk.
Mi-a spus că nu a auzit decât vag de acest proiect, dar că va face
rost de cărţile în care era prezentat şi se va informa pentru a afla
mai multe. În timp ce îi povesteam experienţele de la Montauk, am
început să-mi aduc aminte de anumite lucruri legate de Janet, deşi
nu am cunoscut-o niciodată conştient în această viaţă. Astfel,
mi-am adus aminte că am fost împreună cu ea într-un alt timp şi
într-un alt spaţiu, pe o altă planetă, în urmă cu circa un mileniu.
Am încercat să alung această imagine din minte, dar nu am reuşit
decât să atrag din ce în ce mai multe detalii. Astfel, prin minte mi-a
trecut imaginea ei părăsindu-şi soţul, mutându-se pe coasta estică
a SUA şi căsătorindu-se cu mine. Am avut chiar şi un copil.
Dintr-un motiv sau altul, am simţit nevoia să-i spun toate aceste
lucruri la telefon. Timp de câteva secunde, la celălalt capăt al firului
s-a lăsat o tăcere care a părut să dureze o eternitate. M-am gândit
că iar m-a luat gura pe dinainte, stricând din start o prietenie care
ar fi putut fi minunată. De necrezut însă, Janet s-a dovedit
receptivă la aceste planuri. Am discutat chiar de o eventuală vizită
a ei la New York, de îndată ce se întorcea din excursia pe care şi-o
programase în Peru.
După ce am închis telefonul, mi-am dat seama că am fost
deplasat. La urma urmei, era o femeie cu care nu vorbisem
niciodată până în seara respectivă, căreia i-am spus să îşi
părăsească soţul şi viaţa actuală, să renunţe la slujba care o
satisfăcea şi să traverseze jumătate din continent pentru a se
mărita cu mine şi pentru a-mi face un copil! Cred că am exagerat
puţin cu graba. În fond, nu am avut nici măcar ocazia de a ne
întâlni!
Eram convins că după ce se va gândi mai bine, va stabili că sunt
nebun şi nu mă va mai suna niciodată. În mod surprinzător, mi-a
scris mai multe scrisori, în care mi-a relatat că îşi aduce şi ea
aminte de trecutul nostru comun. Mi-a trimis de asemenea produse
vindecătoare pentru a-mi calma nervii şi pentru a-mi purifica
trupul. Ori de câte ori mă suna de la biroul ei din Idaho, ştiam
dinainte că este ea. La fel, ori de câte ori o sunam eu, îmi răspundea
înainte să apuc să scot un sunet: „Bună, Stewart”. Nopţile, zburam
prin hiperspaţiu pentru a mă întâlni cu energia sufletului ei.
Făceam dragoste cu ea în fiecare noapte în această stare energetică,
lucru care a contribuit la crearea unei fuziuni cu totul speciale a
tiparelor noastre mentale. Mă gândeam la ea în fiecare secundă.
Părinţii şi sora mea îmi spuneau că sunt nebun dacă m-am
îndrăgostit de o femeie măritată care locuieşte la 4500 de kilometri
de mine. Vă reamintesc că la acea vreme locuiam încă în garajul
casei ocupate de soţia şi copiii mei. Nimeni nu părea să mă ia în
serios. Ca de atâtea ori până atunci, am început să mă îndoiesc eu
însumi de sănătatea mea mintală.
La circa o lună după ce am sunat-o pentru prima oară pe Janet,
de Ziua Mamei, m-am certat îngrozitor cu nevastă-mea. Aceasta a
dus băieţii în maşină, după care s-a întors în casă şi a început să
mă lovească în mod repetat cu pumnii în cap.
Ultimul lucru pe care mi-l amintesc a fost un scaun care zbura
prin aer, îndreptându-se către capul meu, în timp ce încercam să
dau un telefon la poliţie. Când mi-am revenit, după două ore şi
jumătate, am constatat că în camera mea se aflau mai mulţi
asistenţi medicali, care încercau să mă readucă la viaţă. M-au luat
în ambulanţă şi m-au dus în camera de urgenţă a spitalului, unde
mi-au tratat contuzia şi rănile din zona gâtului. În sfârşit, mi-a
devenit absolut evident că nu îmi mai puteam salva căsnicia.
Între mine şi Michele totul murise de mult timp, dar pur şi
simplu nu dorisem până atunci să iau din nou lucrurile de la capăt
cu altcineva. Aceasta era principala teamă care m-a făcut atâta
timp să încerc să mă împac cu ea. Adevărul este că nu ar fi trebuit
să mă însor cu această femeie de la bun început.
La scurt timp după acest incident, divorţul s-a finalizat şi m-am
mutat în casa părinţilor mei. Cu o noapte înainte de a pleca
definitiv din casa lui Michele, am mai trăit o ultimă experienţă
stranie. Pe la miezul nopţii m-am trezit paralizat şi am văzut în
camera mea un vârtej de energie neagră. Am leşinat aproape
instantaneu. Când m-am trezit a doua zi dimineaţă, îmi era atât de
rău de la stomac încât aproape că eram incapabil să mă mişc. Din
fericire, ca de obicei, bunul meu prieten Peter m-a ajutat şi de
această dată. A condus aproape 160 de kilometri cu maşina ca să
ajungă la mine, m-a ajutat să-mi strâng lucrurile şi a dus totul
acasă la părinţii mei. Nu m-aş fi descurcat niciodată fără ajutorul
lui.
În prima noapte petrecută în dormitorul din casa părinţilor mei,
m-am simţit mai singur şi mai trist ca oricând până atunci. Nu-i
mai aveam alături pe copii. Tot timpul cât am stat la închisoare am
rezistat la gândul că voi ieşi şi îmi voi relua viaţa alături de familia
mea. Acum ştiam că nu mai există nici o speranţă în acest sens. Îmi
simţeam inima grea. Eram neajutorat şi rătăcit. Am plâns toată
noaptea.
Mi-aş fi dorit să pot vorbi cu Janet, dar aceasta era în Peru, şi
oricum, avea propriile ei probleme cu soţul ei. După ce i-a povestit
de mine şi de intenţia ei de a-l părăsi, acesta a implorat-o să nu
plece. Apoi, i-a chemat pe toţi membrii familiei şi pe prietenii lor şi
le-a spus că Janet este instabilă psihic şi că ar trebui internată
într-un azil. A uitat să le spună însă de câte ori a bătut-o,
punându-i în pericol chiar viaţa.
Janet se temea că soţul ei nu o va lăsa să plece. Deşi s-a mutat în
casa de oaspeţi, şi-a luat toate armele la el. Mama lui Janet a venit
din Misouri, încercând să calmeze situaţia şi să îşi protejeze fiica.
Până la urmă, Janet a părăsit Oregonul doar cu câteva lucruri pe
care şi le-a putut împacheta rapid. Urma ca mama ei să i le trimită
şi pe celelalte. Janet i-a spus soţului ei că se va întoarce din
călătoria în Peru şi va încerca să rezolve lucrurile. Ştia că altfel ar fi
împiedicat-o să plece. Adevărata ei intenţie era însă să vină din
Peru direct în Misouri, la mama ei, iar apoi să se mute permanent la
New York, pentru a locui cu mine. Era un mare act de curaj şi de
credinţă, dar era mânată înainte de viziunile ei despre viitor şi de
amintirea celor 22 de ani de abuzuri fizice şi emoţionale, de care
dorea să uite.
Cât timp am corespondat prin scrisori, ne-am dat seama că avem
amândoi aceleaşi amintiri dintr-un trecut îndepărtat, în care
locuiam pe o planetă diferită. La acea vreme, eu eram diplomat şi
om de ştiinţă, iar Janet era profesoară. Deşi eram humanoizi, nu
aveam înfăţişări 100% umane. Alcătuiam un cuplu, dar nu eram
căsătoriţi, căci pe acea planetă nu exista acest ritual. Lumea în care
trăiam era întunecată şi cenuşie. Temperatura era în permanenţă
scăzută, din cauza norilor care acopereau tot timpul cerul. Mai
târziu, am aflat că acest lucru se datora unui atac masiv al unor
extratereştri agresivi şi malefici.
Între două bătălii cu aceştia, am decis să părăsesc planeta şi să
caut ajutor şi provizii, absolut necesare pentru a susţine războiul.
Intenţia mea era să mă întorc înainte de următorul atac şi să le fac
o ofertă invadatorilor printr-o terţă parte neutră.
Janet s-a opus acestei călătorii, temându-se că nava mea va fi
atacată în spaţiu. De aceea, a refuzat să mă însoţească. Ne-am
spus la revedere pe platforma de lansare a navelor cosmice. Afară
era întuneric şi frig. După ce i-am atins mâna, am intrat în navă,
împreună cu alţi oameni. Până aici, amintirile noastre sunt
comune. Din acest punct, ele se despart. Janet îşi aminteşte că a
privit lansarea navei, care a explodat în aer, omorându-i pe toţi cei
de la bord. Eu îmi amintesc doar o lumină galben-portocalie care a
învăluit întreaga navă, după care s-a făcut beznă.
Cred că acest incident a stat la baza despărţirii noastre fizice în
acest univers.
A trebuit să treacă un mileniu ca să ne putem reîntâlni din nou,
timp în care am învăţat amândoi foarte multe lecţii, care ne-au
permis să ne regăsim din nou în final.
Aşa îmi explic inclusiv teama de nu fi abandonată de care suferă
Janet, dar şi teroarea mea în faţa gândului că o aeronavă ar putea
exploda. În plus, amândoi ne temem că nu fim părăsiţi de celălalt,
oricare ar fi motivul.
În ziua în care trebuia să sosească Janet, m-am dus ca de obicei
la lucru, dar eram nervos şi nu mă puteam concentra decât cu
mare dificultate. Am decis încă de la telefon că dacă prima impresie
nu va fi una favorabilă, nu ne vom considera ataşaţi unul de celălalt
şi ne vom vedea fiecare de drum. În ceea ce mă priveşte, mă
simţeam condus de o forţă pe care nu o puteam controla. Cu câteva
zile în urmă, mi-am găsit singurul card de credit pe care îl mai
aveam. Am folosit întregul credit la care aveam dreptul pentru a
cumpăra un inel de logodnă. De asemenea, am făcut rezervări la un
hotel local, pentru a putea petrece ceva timp împreună înainte de a
le-o prezenta pe Janet părinţilor mei.
După ce am ieşit de la slujbă, am cumpărat un buchet de flori,
m-am dus acasă şi mi-am împachetat câteva lucruri, după care
m-am îndreptat emoţionat către aeroport. Când am ajuns acolo,
avionul era pe punctul de a ateriza. Ca de obicei în stări emoţionale
intense, am început să transpir abundent, iar mâinile au început
să-mi tremure. În timp ce mă îndreptam către poarta de intrare cu
florile în mână, câteva stewardese au făcut comentarii în legătură
cu ele. Mi se părea că toată lumea se uită la mine. Gâtul mi s-a
uscat instantaneu, iar pantofii mi se păreau ca de plumb. M-am
sprijinit de un zid, tremurând transpirat şi deshidratat. M-am
gândit o clipă să plec. Dacă era urâtă? Sau nebună?
Avionul s-a oprit şi uşa s-a deschis. Dacă plecam acum, nu m-ar
fi putut găsi niciodată. Inima îmi bătea atât de tare încât eram sigur
că trăiesc un atac de cord.
Pasagerii au început să coboare. Toţi mi se păreau ciudaţi. Poate
că una dintre femei era ea şi eu nu-mi dădeam seama. Dacă trecuse
pe lângă mine, găsindu-mă neatrăgător, sau bizar? Aş fi fost
distrus. În sfârşit, a apărut o femeie roşcată, subţire şi palidă, care
ducea nişte bagaje grele. Îi ştiam faţa de pe coperta cărţilor pe care
mi le trimisese6.
Era foarte drăgălaşă şi purta o rochiţă albă; părea un înger.
Înainte să-mi dau seama ce fac, picioarele mele s-au pus în
mişcare. M-am îndreptat spre ea şi i-am înmânat florile. În timp ce
mi le lua din mână, mi-am dat seama că le strânsesem atât de tare
încât muşchii îmi amorţiseră de tot. Când am îmbrăţişat-o şi am
sărutat-o, s-a topit pur şi simplu în braţele mele. S-a aşezat apoi pe

6
Janet Dian este autoarea celor trei cărţi din seria „În căutarea de sine”, care reprezintă un ghid
pentru descoperirea Sinelui Suprem.
un bagaj, ca să-şi revină din emoţie. Cât despre mine, eram
incapabil să rostesc vreun cuvânt şi mă simţeam absolut stupid.
Orice aş fi spus, mi se părea nelalocul lui. Janet era mai înaltă
decât arăta în poze şi era foarte delicată. După ce i-am luat şi restul
de bagaje şi am ajuns la maşină, mă simţeam mult mai în largul
meu. Mi se părea că o cunosc de o viaţă.
Aceeaşi senzaţie o avea şi ea. Desigur, pe un nivel subconştient,
contactul mental şi spiritual dintre noi a fost permanent, de la
ultima noastră întâlnire, petrecută acum un mileniu, şi până
astăzi.
Am petrecut împreună un week-end minunat la hotel. În final,
le-am prezentat-o părinţilor mei, care au plăcut-o instantaneu.
Chiar şi copiii mei au simpatizat-o spontan. Pe de altă parte, mama
mi-a spus că nu înţelege cum putem fi atât de apropiaţi de vreme ce
nu ne-am întâlnit niciodată în persoană. A continuat spunându-mi
că din respect pentru copiii mei, Janet nu putea locui acasă la noi
la un interval de timp atât de scurt după despărţirea mea. Divorţul
nu era încă finalizat.
Deşi eram amândoi dezamăgiţi, am decis să lăsăm timpul să
lucreze, până când circumstanţele ne vor fi mai favorabile. Janet
urma să se întoarcă în Misouri, la mama ei, până când vom putea
locui permanent împreună.
După ce ne-am întors la hotel, i-am povestit de experienţele mele
de la Montauk. Janet s-a folosit de capacităţile ei pentru a-mi
înlătura un obiect eteric implantat în regiunea plexului solar.
Instantaneu, am simţit că spiritul meu se înalţă pe un nivel
superior. Nici măcar nu ştiusem de existenţa acelui obiect. Janet
mi-a explicat că obiectul mi-a fost implantat de deprogramatoarea
din Massachussets. Prin înlăturarea lui, acea femeie avea să-şi
piardă puterea asupra mea. Într-adevăr, de atunci nu m-a mai
sunat niciodată! A început în schimb o campanie negativă
împotriva mea, spunând tuturor că îi foloseam materialele în nume
personal şi că îi distorsionam învăţătura. Mă întreb în acest caz de
ce mi-a cerut tot timpul sfatul şi ajutorul, până în ziua în care în
viaţa mea a apărut Janet? Bănuiesc că şi-a dat seama că Janet mă
va ajuta să văd cu claritate adevărul, pentru prima dată în viaţa
mea, şi că nu mă va mai putea controla ca până atunci. Oricare ar
fi motivul, cert este că a dispărut complet din viaţa mea.
În ziua în care Janet a plecat înapoi în Misouri, am plâns ca un
copil.
 Incapabil să mă dau jos din pat, mă simţeam distrus, căci nu
ştiam când o voi putea revedea. Am petrecut următoarele două
săptămâni vorbind cu ea la telefon şi scriindu-i scrisori de dragoste.
Mama ei nu era mulţumită de relaţia noastră, dar încerca să se
adapteze la situaţie. Într-o dimineaţă devreme, Janet m-a sunat şi
mi-a spus că şi-a făcut un test de sarcină, care i-a indicat faptul că
urma să fim părinţi.
Maică-sa pur şi simplu a explodat, nefiind de acord cu calea
aleasă de fiica ei. I-a spus că trebuie să se întoarcă la New York,
indiferent ce spun ceilalţi.
Dintre toate locurile din lume, părinţii mei s-au decis să-şi
petreacă vacanţa tocmai la Montauk Point. Când s-au întors acasă,
a trebuit să le spun că a doua zi soseşte Janet. Nervos, am solicitat
o şedinţă de familie în sufragerie imediat ce au intrat pe uşă. Ai mei
erau obosiţi şi flămânzi. Soră-mea avea un rânjet satisfăcut pe faţă.
O rugasem să le spună ea de sosirea lui Janet, dar m-a refuzat şi
mi-a spus că nu este treaba ei.
Am început prin a le mulţumi pentru ospitalitate şi pentru faptul
că m-au acceptat la ei în casă după divorţul meu. După o respiraţie
profundă, le-am spus că mama lui Janet nu mai era de acord cu
prezenţa ei în casa sa, aşa că aceasta urma să sosească a doua zi.
Nu avea unde altundeva să se ducă, aşa că va veni la mine. Nu-şi va
aduce decât o valijoară. Restul lucrurilor îi vor fi trimise de
maică-sa. Janet spera ca divorţul ei să se finalizeze în două-trei
luni. În scurt timp, speram să ne putem muta într-o casă a noastră.
Aşadar, vizita ei în casa părinţilor mei urma să fie doar temporară.
Mama şi tata mi-au ascultat discursul fără să scoată un cuvânt.
Când am terminat, mama m-a întrebat calmă: „O, să înţeleg că
Janet este gravidă?” Am simţit că gura mi se deschide de la sine.
Nu-mi venea să cred. Am întrebat-o de unde ştie acest lucru. Mi-a
răspuns că soră-mea i-a spus încă de acum o săptămână! De unde
putea şti soră-mea aşa ceva, când eu însumi nu primisem vestea
decât cu o zi în urmă?
Am aflat cu această ocazie că soră-mea primea mesaje telepatice
de la rudele noastre decedate. Este vestită pentru rapiditatea cu
care punea în mişcare orice tablă Quija, obţinând informaţii care se
verificau de fiecare dată.
Am scos un oftat de uşurare. Ca de obicei, părinţii mei au fost
politicoşi şi amabili. Mi-au spus că Janet poate sta oricât de mult
doreşte, cu condiţia ca atunci când copiii mei vin în vizită, să
dormim în camere separate, pentru a nu se simţi ofensaţi sau
confuzi în această perioadă dificilă de după divorţ. Deşi la vremea
respectivă nu prea am fost de acord cu cererea mamei, între timp
am înţeles-o. Chiar şi simplul fapt că au acceptat acest aranjament
a fost un gest de nobleţe din partea părinţilor mei.
Am sunat-o imediat pe Janet şi i-am spus că totul este în regulă.
Îmi era atât de dor de ea încât mă durea inima. Week-end-ul pe care
l-am petrecut împreună a fost atât de perfect încât nu îl voi uita
niciodată. Nu trăisem niciodată până atunci o dragoste atât de
intensă şi de necondiţionată. O parte din mine refuza chiar să
creadă că totul este real. Janet era de o bunătate rară şi nu rostea
niciodată cuvinte grele. Nu am văzut-o niciodată furioasă sau
supărată. Avea întotdeauna o stare de calm pe care le-o transmitea
şi celor din jur. Din cauza experienţelor mele trecute, am aşteptat
multă vreme să se întâmple ceva rău, dar nu s-a întâmplat
niciodată nimic. Pur şi simplu nu-mi venea să cred că putea exista
pe lume o fiinţă care să mă iubească atât de mult şi din toată inima.
După atâţia ani de abuzuri, manipulări, jocuri ale minţii şi restricţii
de toate felurile, mă simţeam de parcă m-aş fi trezit dintr-o lungă
stare de comă!
 Capitolul douăzeci şi şase
Paradisul regăsit

Cele două luni pe care urma să le mai petrecem în casa părinţilor

mei s-au transformat într-un an. Fostul soţ al lui Janet era un om
dificil şi a refuzat să-i acorde divorţul pe care îl merita din plin,
după tot ce îi făcuse. În cele din urmă, Janet a preferat să accepte
nişte condiţii financiare absolut dezavantajoase, numai ca să
încheie odată acest capitol din viaţa ei.
Nici sarcina nu a fost uşoară. La şase luni, Janet a intrat în
durerile unei naşteri premature. După atâtea vizite la spital, a fost
nevoită să stea zece săptămâni la pat, pentru a se odihni. Din
fericire, mama şi soră-mea au tratat-o regeşte. Am fost întotdeauna
binecuvântat cu o familie minunată, care m-a sprijinit ori de câte
ori am avut nevoie, chiar şi atunci când părinţii mei considerau că
sunt nebun sau pripit.
La început, Janet ar fi vrut să nască asistată de o moaşă
holistică, fiind complet împotriva medicamentelor. Din păcate,
naşterea prematură s-a dovedit extrem de dureroasă. În final, i-a
fost chiar recunoscătoare ginecologului ei, care folosea metode
tradiţionale şi i-a furnizat o cantitate impresionantă de
medicamente pentru a o ajuta să suporte naşterea şi perioada
post-natală.
Canalul lui Janet refuza să se dilate, iar monitorul fetal începea
să indice probleme. Când Zachary s-a născut în sfârşit, la ora 6:05
dimineaţa (cântărind, incredibil, 3,4 kilograme), în urma unei
operaţii de cezariană, medicii au constatat că avea cordonul
ombilical înfăşurat de două ori în jurul gâtului. Fără cezariană,
Zachary ar fi fost strangulat. Doctoriţa, o femeie excepţională, a fost
foarte atentă şi răbdătoare cu Janet.
La câteva ore de la naştere, Zachary putea fi deja alăptat şi îşi
ţinea capul drept. Era cam devreme pentru aşa ceva, dar s-a
dovedit rapid că era un suflet bătrân, care nu avea intenţia să
rămână prea multă vreme copil. A acţionat la fel ca un adult încă de
la bun început. La vârsta de trei luni bea apă din pahar (nu cu
biberonul), la şapte luni şi jumătate a început să meargă, iar la opt
luni a scos primul cuvânt.
Pentru Janet, Zachary reprezintă un dar nesperat. Este o mamă
înnăscută.
Chiar şi după multe nopţi nedormite, nu îşi pierde niciodată
răbdarea cu micuţul. Îi admir enorm tenacitatea, calmul, energia şi
devoţiunea. Ar putea fi un model pentru orice mamă din lume. Încă
tot nu înţeleg cum de mă iubeşte şi pe mine atât de mult.
La ora actuală, avem în sfârşit propria locuinţă, ceea ce îmi
permite să vorbesc mult cu ea despre amintirile şi experienţele
mele. Este o excelentă ascultătoare, căci nu ia tot ce îi spun ad
literam, ci îmi pune o sumedenie de întrebări, iar atunci când este
cazul îşi manifestă îndoiala. Janet m-a ajutat astfel să îmi clarific
amintirile şi să îmi explic anumite circumstanţe care, în caz
contrar, ar fi rămas ascunse într-o ceaţă a confuziei.
Fiind „cealaltă jumătate a mea”, Janet simte la fel ca mine şi
poate să trezească prin anumite cuvinte-cheie diferite segmente
ascunse ale memoriei mele.
Oamenii fac o confuzie între cele două expresii: „cealaltă
jumătate” şi „suflete surori”.
Două suflete surori sunt diviziuni ale aceleiaşi scântei ieşite din
acelaşi Spirit (Suprasuflet 7 ). Deşi separate, cele două diviziuni
reprezintă aceeaşi entitate. De regulă, două suflete surori nu se
încarnează în acelaşi timp, decât în circumstanţe cu totul
excepţionale. „Jumătatea cealaltă” se referă exact la ceea ce afirmă

7
Un suprasuflet este „Tatăl/Mama” copiilor săi. El reprezintă maestrul care tutelează numeroasele
sale subdiviziuni (aflate în diferite realităţi). Totalitatea Suprasufletelor alcătuieşte Conştiinţa
Christică.
această expresie: la energiile polar opuse ale aceleiaşi entităţi. Cele
două aspecte se încarnează întotdeauna în acelaşi timp, căci au
nevoie de aceleaşi experienţe. Două „jumătăţi” împart aceeaşi minte
şi au personalităţi aproape identice. De regulă, ele se căsătoresc.
Una reprezintă emisfera cerebrală dreaptă (masculină), iar
cealaltă emisfera cerebrală stângă (feminină) ale aceleiaşi
personalităţi ieşită dintr-un Suprasuflet.
Două suflete surori pot fi comparate cu două mlădiţe ieşite din
aceeaşi rădăcină (sămânţă). „Jumătăţile polar opuse” apar atunci
când una dintre mlădiţe se împarte în două, crescând din aceeaşi
tulpină. Aşa se explică referinţele din Biblie la Copacul Vieţii şi
metaforele lui Iisus cu privire la proprietarul viei.
Uneori, calmul şi seninătatea lui Janet aproape că mă scot din
minţi, căci nu sunt obişnuit cu aşa ceva. Trebuie tot timpul să mă
controlez, căci am fost condiţionat să mă aştept tot timpul la ceva
rău. Janet m-a învăţat altceva: că merit toate darurile pe care mi le
oferă universul şi că Dumnezeu îmi dă întotdeauna tot ce am nevoie
pentru a evolua. Nu este o cunoaştere nouă pentru mine, dar am
învăţat în sfârşit cum să o transpun în practică. Ea mi-a permis să
trăiesc la ora actuală într-o casă nouă, să am o maşină nouă şi să
mă bucur plenar de relaţia cu copiii mei. Am inclusiv o slujbă nouă,
la care mă duc cu mare plăcere. Cu puţin timp în urmă nu aş fi
crezut niciodată că aş mai putea avea o asemenea viaţă. Nu-mi pot
compara existenţa de până acum decât cu un computer puternic,
înzestrat cu toate accesoriile necesare, dar necuplat la sursa de
putere. Acum, am descoperit şi sursa de putere. A fost întotdeauna
prezentă, dar nu am ştiut s-o localizez.
Decizia mea este să îmi petrec restul vieţii ajutându-i pe cei din
jur în toate felurile posibile. Mă folosesc de capacităţile mele
mentale pentru a face lecturi psihice, care includ întotdeauna
sfaturi pentru sănătate şi analiza tiparelor mentale. Îi ajut pe cei
care au trăit experienţe traumatice de natură neconvenţională şi
care nu ştiu să se ajute singuri. Printre aceştia se numără
supervizori care au participat la Proiectul Montauk sau la alte
proiecte asemănătoare, oameni cărora li s-a activat prematur
energia kundalini, posedaţi, răpiţi, contactaţi, suferinzi de cancer
sau de SIDA, deţinuţi, victime ale abuzului de droguri şi bolnavi
mintal.
Dorinţa mea cea mai mare este să îmi utilizez cunoaşterea
dobândită prin experienţe atât de dureroase în folosul întregii
umanităţi. Îi invit pe toţi cititorii acestei cărţi să se unească cu mine
în efortul de a salva umanitatea de pe această planetă de la
autodistrugere. Viaţa m-a învăţat că nimic nu este imposibil.
Proiectul Montauk m-a învăţat că mintea are puteri creatoare
nelimitate. Vă propun să ne unim cu toţii pentru a construi o lume
mai bună, în care să nu mai existe decât armonie şi pace. Vă
mulţumesc pentru că mi-aţi ascultat povestea.

Postfaţă
De Peter Moon

Ceea ce tocmai aţi citit este povestea incredibilă a unui individ cu

totul ieşit din comun. Deşi nu suntem în poziţia de a judeca
adevărul obiectiv al experienţelor personale ale lui Stewart, putem
trage anumite concluzii evidente.
Mai întâi de toate, sunt fericit să constat că epoca în care trăim şi
climatul moral modern ne permite să nu etichetăm din start aceste
experienţe ca fiind elucubraţiile unui nebun. În trecut, aceste
informaţii ar fi fost respinse pentru simplul motiv că mentalitatea
general acceptată nu ar fi putut admite niciodată implicaţiile lor.
 O altă concluzie absolut indubitabilă este că Stewart este un
individ cu o inteligenţă ieşită din comun, care vorbeşte fluent zece
limbi străine. Orice om care îl cunoaşte personal îşi poate da seama
nu numai că are un IQ remarcabil, dar şi capacităţile
extrasenzoriale pe care le descrie în carte.
La fel de evident este faptul că s-au făcut numeroase încercări de
a-i manipula viaţa pentru a-i folosi talentele excepţionale în diferite
scopuri şi interese.
Adevărul relativ al istoriilor prezentate în carte este mai puţin
important ca faptul că a supravieţuit acestor încercări. De multe
ori, nici chiar el nu înţelege mai mult ca dumneavoastră sau ca
mine ce anume i s-a întâmplat cu exactitate şi cum pot fi suprapuse
aceste poveşti cu „realitatea obiectivă”.
Firul roşu care i-a marcat întreaga viaţă a fost perseverenţa forţei
vieţii, care a reuşit în final să ajungă la iubirea de care avea nevoie
pentru a se putea elibera din capcanele manipulării. Mai presus de
orice, povestea vieţii lui Stewart este o relatare dramatică a evoluţiei
sale către principiul suprem al iubirii. Mai devreme sau mai târziu,
acesta va fi salvarea fiecăruia dintre noi. Nu există o altă cale. De
aceea, cel mai bine ar fi să începem de pe acum să învăţăm acest
principiu.
Aspectul cel mai remarcabil al lui Stewart este capacitatea sa
uluitoare de a intra în contact cu energii şi fenomene considerate în
mod curent drept paranormale sau interdimensionale. Deşi aceste
fenomene nu sunt întotdeauna uşor de tradus în concepte umane,
Stewart reuşeşte să le transpună într-un cadru ştiinţific, organizat.
El numeşte acest cadru limbajul hiperspaţiului. Prin acest concept,
se referă la acele simboluri şi arhetipuri subconştiente de care
depind toate cuvintele, gândurile şi acţiunile noastre. Orice om
foloseşte în mod curent şi continuu acest limbaj al hiperspaţiului,
dar puţini o fac la nivel conştient. Atât timp cât ne aflăm în starea
obişnuită de veghe, noi nu folosim decât fragmente din limbajul
primordial al umanităţii, cunoscut şi sub denumiri precum „Limba
Babilonului” sau „Vril”. Stewart are capacitatea unică de a
recunoaşte acest limbaj şi de a ni-l împărtăşi. Unul din ţelurile pe
care şi le-a propus este să ofere umanităţii un manual care să-i
ajute pe oameni să înţeleagă aceste simboluri care există în psihicul
lor individual, influenţându-le viaţa de zi cu zi. Cine reuşeşte să
interacţioneze astfel cu subconştientul său ajunge să îşi elimine
obstacolele existenţiale şi să separe lumina de întuneric. Şi, mai
important decât toate, aşa-numitele zone gri devin mai puţin
neclare. Învăţarea acestui limbaj permite ridicarea nivelului de
conştiinţă cu o octavă.
Spun acest lucru din experienţa mea personală, căci, lucrând cu
Stewart, am devenit unul din adepţii lui. De atunci am
experimentat multe schimbări dramatice în viaţa mea personală, şi
cred că acesta este doar începutul. În majoritatea cazurilor, Stewart
a întrecut toate aşteptările celor care au apelat la el pentru ajutor.
De aceea, el scrie la ora actuală o carte, cu scopul nu doar de a-i
învăţa pe oameni acest limbaj, dar şi de a-i ajuta să îşi repare sau
să îşi reorganizeze propria viaţă. Titlul provizoriu ales pentru
această carte este Manual de cultivare a capacităţilor
extrasenzoriale.
Informaţiile pe care ni le poate împărtăşi sunt atât de vaste încât
mi-am propus, alături de Janet Swerdlow, să edităm această carte
în acest fel încât să poată fi uşor citită şi înţeleasă de individul
mediu. Deşi ne aşteptăm să aibă mai multe volume, prima sarcină
pe care ne-am propus-o este să facem o sinteză a imensei
cunoaşteri teoretice şi practice a lui Stewart, într-o carte a cărei
lectură să permită fiecărui cititor să avanseze rapid către noi
orizonturi şi culmi ale conştiinţei. În ultimă instanţă, acest lucru
poate fi tradus printr-o mai mare armonie şi prin mai multă fericire
în viaţa noastră de zi cu zi. Indiferent dacă aţi fost răpit de
extratereştri, dacă aţi fost abuzat de un membru al familiei sau
dacă sunteţi pur şi simplu plictisit, există undeva o realitate nouă,
palpitantă, care vă aşteaptă.
Aşa cum ştiţi, primesc foarte multe scrisori şi solicitări de la
oameni care doresc să-i ajut în diferite proiecte. De aceea, sunt
nevoit să aleg doar o parte dintre ele, pe care le analizez cu cea mai
mare atenţie. Principalul proiect în care doresc să mă implic la ora
actuală este următoarea carte a lui Stewart. Lucrul cu el mi-a făcut
o plăcere imensă şi de-abia aştept să aflu ce surprize ne va mai
rezerva în viitor.
Capitolul următor este o scurtă prezentare făcută de Stewart
Swerdlow referitoare la limbajul hiperspaţiului.
 Limbajul hiperspaţiului
De Stewart Swerdlow

Calea pe care am parcurs-o ca să ajung în locul în care mă aflu la

ora actuală a fost lungă şi dificilă. Mi-ar fi plăcut să pot urma o cale
mai uşoară, dar se pare că aceasta a fost intenţia sufletului meu: să
învăţ lecţii dure şi neconvenţionale.
Experienţele pe care le-am trăit m-au făcut să caut răspunsul la
două întrebări: mai întâi, ce am de făcut în continuare, pornind de
la aceste experienţe? Şi în al doilea rând: la ce foloseşte
experimentarea unor dificultăţi atât de mari?
La ora actuală am înţeles că ţelul meu este acela de a-i ajuta pe
toţi oamenii care trăiesc în această lume, poate chiar şi în alte lumi,
împiedicându-i să trăiască la rândul lor asemenea experienţe
traumatice sau vindecându-i. Scopul meu este să elimin nevoia de
medici, psihiatri şi terapeuţi de toate felurile, învăţându-i pe
oameni cum să se vindece singuri prin analizarea propriilor tipare
mentale. Dacă veţi învăţa să descoperiţi cauzele şi motivele
proceselor dumneavoastră mentale, le veţi putea şterge efectele
negative, care atrag după sine experienţe negative.
Procesul nu este uşor şi nu poate fi făcut de nimeni altcineva în
locul dumneavoastră. Dacă o altă persoană încearcă să vă vindece
sau să vă transforme cu forţa, fără să vă înveţe însă să corectaţi
tiparele mentale care au stat la baza dezechilibrului de care suferiţi,
acesta se va întoarce din nou, uneori în condiţii chiar mai
neplăcute, pentru a vă motiva astfel să iniţiaţi adevărata vindecare
şi transformare de sine. Orice impuls negativ promovează de fapt o
acţiune de corectare.
Scopul pe care mi l-am propus în viaţă este acela de a-i motiva pe
oameni să se vindece singuri. Intenţionez să scriu chiar o carte în
acest scop, care să îi inspire şi să îi ajute să ducă la bun sfârşit
acest proces. Voi include în ea informaţii despre valorile numerice
şi despre simboluri, despre felul în care pot fi receptate şi traduse
datele primite din hiperspaţiu, despre analiza viselor, analiza
tiparelor mentale, câmpurile aurice, tehnici de vindecare, modele
radionice, călătoriile în timp, lectura ADN-ului, Ierarhia Îngerilor,
comunicarea cu cei decedaţi, călătoriile în planul astral şi în
hiperspaţiu, precum şi un dicţionar al hiperspaţiului. Toate aceste
tehnici de vindecare fizică şi mentală se vor focaliza asupra
eliminării tiparelor mentale negative care vă împiedică să vă
conectaţi la sinele dumneavoastră real şi să comunicaţi cu el.
Mintea lui Dumnezeu nu gândeşte în concepte inferioare precum
limbajul scris sau vorbit de oameni. Ea se foloseşte de culori,
tonalităţi şi arhetipuri, cu ajutorul cărora creează Triada
comunicării şi înţelegerii. Cosmic-interdimensional- interuniversal
– aceasta este triada care stă la baza întregii creaţii. Cei care înţeleg
limbajul hiperspaţiului pot comunica cu orice minte, oriunde s-a
afla aceasta în timp sau în spaţiu. Limbajul hiperspaţiului
transcende cu mult limitele timpului şi spaţiului. Înţelegerea
terapiei prin culori, care face parte integrantă din limbajul
hiperspaţiului, reprezintă un aspect fundamental al procesului de
învăţare şi de control asupra tiparelor noastre mentale.

Imaginaţi-vă că aţipiţi în pat sau în fotoliu şi că vă treziţi că

zburaţi cu o viteză incredibilă deasupra unui ţinut străin. Cerul are
o altă culoare şi pe el luminează mai mulţi sori. Pe măsură ce scena
continuă să se deruleze, începeţi să vedeţi simboluri geometrice şi
hieroglife ciudate, care strălucesc în diferite culori şi se aranjează în
secvenţe ciudate. Informaţiile pulsează în întreaga dumneavoastră
fiinţă, creându-vă probabil o stare de confuzie şi de agitaţie. Pentru
o clipă, experimentaţi o atotcunoaştere universală. Totul pare să
capete sens. Trăiţi o stare de fericire absolută.
Subit, vă treziţi cu o senzaţie de lumină, dar uitaţi instantaneu
toate informaţiile la care aveaţi acces cu numai o clipă în urmă. Vă
simţiţi capul, maxilarele şi ceafa tensionate, ca şi cum aţi fi trecut
printr-o situaţie extrem de stresantă.
Să fi fost un coşmar? Să vi se fi tras de la hot-dog-ul cu chili pe
care l-aţi mâncat la cină? Oare vă pierdeţi minţile? Răspunsul la
toate aceste întrebări este:
„Nu”. Pur şi simplu, aţi experimentat o călătorie în hiperspaţiu –
într-un plan în care nu există timp şi spaţiu şi în care totul se
întâmplă simultan.
Acest nivel al realităţii scoate întotdeauna la lumină tiparele
mentale ale conştiinţei dumneavoastră. Acestea iau forma unor
simboluri geometrice colorate şi sunt numite „arhetipuri”.
Arhetipurile sunt reprezentări vizuale ale structurii mentale a unui
individ. Ori de câte ori acesta gândeşte, ideile, emoţiile şi
convingerile sale iau forma unor structuri arhetipale colorate.
Starea de fericire şi de omniscienţă se explică prin faptul că accesul
la aceste structuri vă permite să „citiţi” şi să descoperiţi cine sunteţi
cu adevărat! Revenirea la starea de veghe conduce de regulă la
uitarea acestor informaţii, pentru simplul motiv că acestea nu pot fi
accesate cu uşurinţă de creier, care nu este antrenat să descifreze
decât aspectele fizice ale vieţii pe pământ.
La baza realităţii fizice stau nivele energetice care manipulează
structurile atomice ale existenţei. Aceste energii sunt controlate de
MINTE. Altfel spus, orice gând direcţionează energia către crearea
respectivei realităţi. Oamenii sunt angrenaţi automat în acest
proces creator, atât la nivel individual, cât şi ca familii, grupuri
rasiale, naţiuni, şi în ansamblul lor, ca umanitate. În mod evident,
cu cât grupul care gândeşte în mod similar este mai mare, cu atât
mai puternică şi mai rapidă devine manifestarea gândurilor sale în
planul fizic. Acesta este nivelul pe care se joacă destinelor
popoarelor şi ale naţiunilor.
Arhetipurile şi culorile lor asociate reprezintă simboluri ale
tiparelor mentale, fiind forma cea mai pură de limbaj şi comunicare
care există. Ele se manifestă pe frecvenţa divină, care este
omniprezentă şi comună tuturor fiinţelor create. Prin folosirea
limbajului hiperspaţiului, omul poate înţelege şi comunica cu orice
creatură, oriunde s-ar afla aceasta. Cu cât conştiinţa coboară mai
jos în manifestare, ajungând până în straturile dense ale realităţii
fizice, cu atât mai distorsionat devine acest limbaj. Culorile şi
arhetipurile sunt traduse de creier în imagini picturale pe care le
percepe mintea individului sau subconştientul colectiv (conştiinţa
de grup). Pe o frecvenţă încă şi mai joasă, ele se transformă în
cuvinte verbale, apoi în cuvinte scrise, şi în sfârşit în gesturi fizice
(în cazul societăţilor cele mai primitive).
De cele mai multe ori, starea de vis conţine arhetipuri care nu pot
fi comunicate de regulă de mintea supraconştientă sau
subconştientă celei conştiente, pentru simplul motiv că aceasta din
urmă este supusă regulilor societăţii, care resping atenţia acordată
formelor neconvenţionale. Oamenii care „văd” simboluri sau care
au viziuni sunt consideraţi (în cel mai bun caz) la limita
„normalităţii”. De aceea, simbolurile din vise sunt extrem de
importante. Păstrarea unui jurnal al viselor reprezintă o tehnică de
primire a unor mesaje sau informaţii importante, care pot fi traduse
prin învăţarea semnificaţiei acestor simboluri. Unul din
principalele motive pentru care doresc să scriu manualul de
cultivare a capacităţilor extrasenzoriale este chiar acesta: de a vă
ajuta să interpretaţi simbolurile pe care le vedeţi în vise.
Arhetipurile tiparelor mentale sunt strâns asociate cu corpul
fizic. Energiile emanate de gânduri (şi manifestate prin arhetipuri)
sunt cele care creează secvenţele de ADN, care structurează apoi
corpul. De aceea, este corect să afirmi că omul este ceea ce
gândeşte! Tiparele mentale dau naştere unor „propoziţii” alcătuite
din arhetipuri, grupate câte patru. În mod similar, ADN-ul oricărui
om este alcătuit din patru proteine. De aceea, cei care înţeleg
semnificaţia arhetipurilor şi a secvenţelor lor se pot transforma prin
simpla manipulare a acestora, prin intermediul gândurilor lor şi
folosind tehnici de vizualizare a culorilor. Există anumite coduri
alcătuite din arhetipuri şi culori care pot debloca secvenţele de
ADN. Voi vorbi şi despre acestea în cartea pe care intenţionez să o
scriu.
Procesul trebuie să se desfăşoare sub supravegherea unui
maestru, pentru a preveni activarea necontrolată a energiei
kundalini, sau deschiderea prematură a principalelor secvenţe de
ADN, înainte de a le fi sosit timpul. Fără această supraveghere,
omul poate înnebuni, se poate îmbolnăvi de boli terminale, poate
ajunge posedat, predispus către sinucidere sau dependent de
diferite substanţe chimice. De aceea, antrenamentul
necorespunzător este extrem de periculos şi este interzis de legile
cosmice. Este ca şi cum i-ai da unui copil cheile unei maşini
puternice, spunându-i că poate să o conducă! Aşa ceva pur şi
simplu nu se face! În realitatea fizică, vehiculul de care ne folosim
este corpul, iar mintea este şoferul. Cheile maşinii nu trebuie date
decât unui şofer lucid, matur şi bine antrenat.
Orice om care a văzut cercurile făcute în lanurile de grâu a văzut
practic arhetipurile de care vorbesc. Majoritatea acestor cercuri
sunt extrem de complexe, fiind alcătuite din mai multe arhetipuri
sau simboluri universale, care trebuie analizate pentru a fi înţelese.
Fiecare cerc reprezintă o frază, iar uneori un paragraf întreg. Voi
discuta şi despre semnificaţia lor în cartea mea, şi voi arăta cine
sunt cei care le creează.
 Speranţa mea este ca lucrarea pe care intenţionez să o public să
le fie de folos tuturor cititorilor care doresc să se transforme,
cultivându-şi discernământul, luciditatea şi cunoaşterea.
Stewart Swerdlow

Ţine conferinţe, ateliere de lucru şi şedinţe de consiliere.

Printre serviciile pe care le asigură se numără:
•Terapia prin culori
•Analiza tiparelor mentale şi a ADN-ului
•Analiza viselor
•Analiza numelui
•Programe de vindecare alternativă
•Programe speciale pentru epileptici şi persoane cu handicapuri
mentale
•Programe personalizate de reducere a greutăţii corporale
•Programe de antrenament pentru corp, suflet şi minte
•Programe radionice

Persoanele interesate îi pot scrie pe adresa

PO Box 1473

Lake Grove, New York 11755-1473

Sau pot suna la numărul de telefon 516-447-6919
E-mail: expansions&aol.com
Web site: http://www.dreams-are-us.com
 Anexă
Scopul acestei anexe este de a-i familiariza cu acest subiect pe
cei care nu ştiu nimic despre Proiectul Montauk şi despre cărţile
anterioare scrise pe această temă, astfel încât să poată înţelege
referinţele care se fac la acest proiect în lucrarea de faţă.
Cartea Proiectul Montauk: experimente în timp a fost lansată pe
piaţă în iunie 1992, ca o prezentare concisă şi sintetică a unuia din
cele mai secrete şi mai uluitoare proiecte de cercetare efectuate în
întreaga istorie a umanităţii. Proiectul Montauk (după cum este
cunoscut în folclorul popular) îşi are originea în anul 1943, când
s-au făcut experimente legate de invizibilitatea pe radar la bordul
navei USS Eldridge, un distrugător recent construit. Întrucât nava
era staţionată în acea vreme la baza navală din Philadelphia,
evenimentele legate de ea au devenit generic cunoscute sub numele
de „Experimentul Philadelphia”. Scopul acestui experiment a fost
acela de a face ca nava să devină nedetectabilă de către radar, dar
efectele sale secundare au fost cu totul dramatice şi neaşteptate.
Nava a devenit invizibilă nu doar pentru radar, ci şi pentru ochiul
uman, fiind dislocată din timpul şi spaţiul cu care suntem
familiarizaţi!
Deşi realizarea era remarcabilă din punct de vedere tehnologic,
pentru oamenii implicaţi în experiment ea a avut efecte
catastrofale. Marinarii aflaţi pe navă au fost transportaţi într-o altă
dimensiune, din care s-au întors îngroziţi, într-o stare de mare
confuzie mentală. Unii dintre ei au murit, iar cei care au
supravieţuit au fost lăsaţi la vatră, fiind consideraţi „instabili
psihic” sau discreditaţi, şi întreaga afacere a fost îngropată.
După război, cercetările au continuat sub conducerea doctorului
John von Neumann, cel care coordonase şi aspectele tehnice ale
Experimentului Philadelphia.
Acestuia i s-a ordonat să descopere de ce vibrează mintea omului
şi de ce nu pot fi supuşi oamenii unor fenomene interdimensionale
fără a fi afectaţi. A început astfel un proiect masiv de studiere a
factorilor psihici umani, realizat la Brookhaven National
Laboratories din Long Island, New York şi cunoscut sub numele de
Proiectul Phoenix.
 Laboratoarele Brookhaven au fost înfiinţate imediat după cel
de-al Doilea Război Mondial, fiind primul centru de cercetare a
energiei atomice din lume. Înainte de război, zona respectivă a fost
folosită ca sediu al celei mai mari organizaţii de nazişti din Statele
Unite, cunoscuţi sub numele de Bund.
Von Neumann a fost ales pe bună dreptate pentru a conduce
noul proiect. El nu a fost doar inventatorul calculatorului modern
şi un geniu matematic recunoscut, dar a avut şi acces la uriaşele
resurse ale complexului militar industrial care includea incredibila
bază de date a naziştilor referitoare la cercetările psihologice
desfăşurate de aceştia şi pe care aliaţii au capturat-o după cel de-al
Doilea Război Mondial.
Folosindu-se de toate aceste resurse, von Neumann a încercat să
asocieze tehnologia computerelor cu echipamentul radio din ce în
ce mai sofisticat, în încercarea de a lega între ele minţile oamenilor
şi maşinile. În cele din urmă, eforturile lui au fost încununate de
succes. După ani de experimente empirice, gândurile oamenilor au
putut fi înregistrate de receptoare radio ezoterice, pe bază de
cristale, fiind stocate apoi în computere sub formă de biţi.
Structura gândurilor putea fi afişată apoi pe un ecran de calculator
şi tipărită la o imprimantă. Metoda a fost ulterior dezvoltată, până
când s-a putut crea o maşină virtuală de citire a minţii. Între timp,
tehnologia a evoluat, astfel încât s-a putut crea un aparat de
receptare a gândului unui medium şi de redirecţionare a lui astfel
încât să afecteze potenţial mintea unei alte persoane. În final,
Proiectul Phoenix a permis mai buna înţelegere a manierei în care
funcţionează mintea umană, generând un potenţial uriaş de
control al minţii. Proiectul s-a concretizat într-un raport către
Congres, care a dispus abandonarea sa, inclusiv de teama ca
senatorii şi congresmenii să nu fie controlaţi ei înşişi.
Interesele private care au contribuit la susţinerea proiectului nu
au ascultat însă de decizia Congresului, încercând să convingă
armata de ideea că această tehnologie putea fi folosită în timp de
război pentru a controla minţile inamicilor. Un grup restrâns, dar
cu resurse financiare nelimitate, a luat decizia în secret, se pare în
legătură cu responsabilii armatei, de a crea o nouă bază de
cercetare la Camp Hero, o bază militară dezafectată care aparţinuse
cândva forţelor aeriene, localizată la Montauk Point, în statul New
York. Locaţia a fost aleasă deoarece aici exista o uriaşă antenă
radar Sage care putea emite pe frecvenţa de aproximativ 400-425
MHz, întâmplător sau nu, exact frecvenţa pe care se putea
pătrunde în conştiinţa minţii umane. Reactivarea bazei militare de
la Camp Hero a început pe la sfârşitul anilor 60, deşi fără fonduri
aparţinând bugetului armatei. Proiectul Montauk a continuat până
în anul 1972, incluzând experimente masive de control al minţii
efectuate pe oameni, animale şi alte forme de conştiinţă despre care
se credea că există.
De-a lungul anilor, cercetătorii de la Montauk şi-au perfecţionat
tehnicile de control al minţii şi au continuat să sape din ce în ce mai
adânc în căutarea limitelor potenţialului uman. Dezvoltându-se
capacităţile psihice ale mediumurilor, s-a ajuns la amplificarea
gândurilor acestora cu ajutorul unor echipamente tehnice până la
punctul susţinerii unor iluzii subiective sau obiective. Printre
acestea se număra şi crearea unei materii virtuale. Realizările au
depăşit tot ce se cunoştea în materie de „experienţă umană
obişnuită”, dar cercetătorii nu s-au oprit aici. Ei şi-au propus să
pătrundă încă şi mai adânc în universul misterelor. După ce s-a
descoperit că un medium putea crea materie, ei au observat că
aceasta putea apărea în momente diferite, în funcţie de ceea ce
gândea mediumul. S-a pus problema ce s-ar întâmpla dacă
mediumul s-ar gândi să manifeste o carte, dar nu astăzi, ci ieri?
Experimentele făcute cu condus la ideea că timpul poate fi
controlat. După ani de cercetări empirice, s-au putut deschide
portaluri temporale, printr-o serie de experimente masive şi absolut
cutremurătoare. Apogeul a fost atins prin deschiderea unui portal
temporal care a condus la anul 1943 şi la Experimentul
Philadelphia.
Toate aceste informaţii nu ar fi cunoscut niciodată lumina
tiparului dacă nu ar fi existat Preston B. Nichols, un geniu al
electronicii care a descoperit într-o zi că a fost victima acestor
experimente. În timp ce lucra pentru un contractor din Long Island
în domeniul apărării, studiind telepatia la mediumurile psihice,
Preston a descoperit existenţa unor unde radio de mare putere
transmise de undeva, care îi blocau pe cei cu care lucra. Fiind un
expert în electronică şi în aparatură radio, lui Preston nu i-a fost
greu să localizeze sursa undelor, care era situată în baza aeriană de
la Montauk. Descoperirea l-a determinat să înceapă un studiu care
a durat mai bine de un deceniu. A cumpărat o mare parte din
echipamentul folosit anterior în cadrul
Proiectului Montauk şi, spre marea sa uimire, a aflat că foarte
mulţi oameni din Montauk îşi aminteau că ar fi lucrat şi el la
proiect. Punctul culminant s-a produs atunci când soţul verii sale a
susţinut acelaşi lucru. Cei doi bărbaţi aproape că s-au încăierat pe
această temă, Preston susţinând că nu a lucrat niciodată la
Montauk. La scurt timp după această ceartă, el a început să
perceapă crâmpeie dintr-o viaţă despre care anterior nu fusese
conştient. După ce a vorbit cu mai mulţi oameni de ştiinţă şi
ingineri asociaţi într-un fel sau altul cu Proiectul Montauk, Preston
a înţeles ce s-a întâmplat de fapt. Se pare că era supravieţuitorul
unei vieţi duble, în care a lucrat în acelaşi timp în Montauk şi într-o
altă locaţie.
Descoperirile lui Preston au fost confirmate de un bărbat ciudat,
pe nume Duncan Cameron, care a apărut la poarta sa în anul 1985.
Duncan avea o aptitudine ieşită din comun pentru analiza psihică
şi susţinea chiar că ar fi fost antrenat în acest domeniu de NSA
(National Security Agency). Fără să-i spună nimic despre legăturile
sale personale cu Montauk, Preston l-a dus pe Duncan să viziteze
zona şi a rămas uimit să constate că acesta cunoştea perfect baza
militară (acum dezafectată), amintindu-şi că ar fi lucrat el însuşi
acolo. Se pare că Duncan fusese principalul medium folosit pentru
experimentele legate de călătoriile în timp, amintindu-şi chiar că
fusese la bordul navei USS Eldridge în timpul Experimentului
Philadelphia, împreună cu fratele său Edward (cunoscut astăzi sub
numele de Al Bielek).
Din spusele lui Preston şi Duncan, se pare că Proiectul Montauk
a atins punctul culminant la data de 12 august 1983, când s-a
deschis un portal temporal, dar lucrurile au scăpat de sub control,
aşa că Duncan a convocat mai multe persoane şi au luat hotărârea
să boicoteze proiectul. În timp ce se afla pe Scaunul de la Montauk
(un aparat conectat la receptorii radio ezoterici pe bază de cristale
care transmiteau gândurile unui transmiţător gigantic), Duncan a
eliberat o bestie uriaşă din subconştientul său, care a distrus
literalmente proiectul. După acest dezastru, supraveghetorii
proiectului au luat subit decizia să îl abandoneze. În consecinţă,
gurile de aer şi intrările către încăperile subterane în care se
derulau experimentele au fost cimentate. Ce s-a petrecut cu
exactitate a rămas însă până astăzi un mister.
Deşi a existat un film video neautorizat distribuit pe scară largă
şi s-au ţinut mai multe conferinţe legate de Proiectul Montauk, pe
piaţă nu apăruse nici o carte referitoare la acest subiect. Au existat
autori care au încercat să-şi asume această sarcină, dar care s-au
dovedit incapabili să o ducă la bun sfârşit, ori au fost speriaţi
într-un fel sau altul de anumite forţe oculte. Un reporter care lucra
pentru New York Times a făcut investigaţii legate de acest subiect,
convins că era vorba de o fraudă, dar când a descoperit că totul era
real a dat înapoi.
Personal, m-am întâlnit cu Preston într-o perioadă în care eram
interesat de un sistem sonor complex pe care îl inventase el. În
scurt timp, m-am trezit că ascult una dintre cele mai fascinante
poveşti pe care le-am auzit vreodată, mai bună decât orice
science-fiction. După câteva luni, m-am decis să scriu o carte pe
această temă, intitulată Proiectul Montauk: experimente în timp.
Singura persoană cu care m-am consultat în timpul acestui demers
a fost Preston (care dorea să-şi protejeze sursele).
Nu mi-am propus să fac investigaţii personale costisitoare, care
m-ar fi făcut să pierd foarte mult timp, ci mi-am propus să scot mai
întâi cartea, folosindu-mă apoi de ea pentru a aduna alte indicii
care să le completeze pe cele existente şi eventual chiar să
dovedească această poveste incredibilă.
Într-adevăr, după publicarea cărţii Proiectul Montauk au apărut
numeroase fapte şi dovezi care au demonstrat că în spatele
informaţiilor neverosimile oferite de Preston se ascundea un
scenariu real. Am colectat aceste dovezi în cea de-a doua lucrare a
seriei, O nouă călătorie la Montauk. Cea mai spectaculoasă
informaţie primită a fost descoperirea potrivit căreia Proiectul
Montauk era legat într-un mod misterios, dar indubitabil, de cel
mai mare ocultist al tuturor timpurilor: Aleister Crowley, descris
uneori prin apelativul: „cel mai malefic om din lume”. Potrivit
rapoartelor, Crowley a folosit el însuşi anumite practici de magie
sexuală în scopul de a manipula timpul, de a comunica cu diferite
entităţi dezîncarnate şi de a călători în alte dimensiuni. Au existat
chiar ipoteze potrivit cărora natura interedimensională a
Experimentului Philadelphia nu ar fi fost altceva decât expresia
exterioară a operaţiunilor magice ale lui Crowley.
Dovezile cele mai convingătoare referitoare la legătura cu
Crowley au apărut după mult timp, dar descoperirea a început să
prindă contur chiar de la prima mea conversaţie cu Preston, care a
afirmat din senin că era înrudit cu magicianul Aleister Crowley. Era
convins că într-o viaţă anterioară el şi Duncan au fost Preston şi
Marcus Wilson, doi fraţi gemeni care au fost primii producători de
instrumente ştiinţifice din Marea Britanie, prieteni şi asociaţi în
afaceri cu familia lui Aleister Crowley.
Deşi povestea părea neverosimilă, am început să caut referinţe
legate de fraţii Wilson în cărţile lui Aleister Crowley, dar nu am găsit
nimic. Totuşi, spre surpriza mea, am aflat nu numai că magicianul
a vizitat Montauk-ul în anul 1918, dar chiar menţionează un
anume „Duncan Cameron” în autobiografia sa. A urmat apoi un
lung şir de sincronicităţi legate de familiile Cameron şi Crowley
(despre care am vorbit pe larg în O nouă călătorie la Montauk), dar
nici o informaţie legată de fraţii Wilson nu a ieşit la iveală.
Semnificaţia acestor sincronicităţi (legate de numele Cameron şi
Crowley) mi- a devenit mai clară după ce am aflat de existenţa unei
femei care îşi spunea „Cameron”, faimoasă pentru că s-a măritat cu
Jack Parsons, inventatorul rachetei propulsate cu combustibil
solid şi discipol al lui Crowley. Cei doi soţi au participat la un
proiect interdimensional cunoscut sub numele de Proiectul
Babalon (o ceremonie care includea acte de magie sexuală, pe care
unii o consideră cel mai mare proiect magic al secolului XX).
A urmat o nouă serie de sincronicităţi incredibile, care m-au
condus la cunoaşterea „accidentală” a unui prieten al lui Cameron
în timpul unei călătorii de afaceri în California. Am aflat astfel că
femeia locuieşte în partea de vest a Hollywood- ului şi în scurt timp
am ajuns să-i povestesc personal despre Experimentul
Philadelphia, despre Proiectul Montauk şi despre relaţia dintre
numele lui Crowley şi cel de Cameron. Spre marea mea surpriză,
m-a informat că numele ei real nu era Cameron, ci Wilson!
În sfârşit, aveam dovada că povestea lui Preston nu era o simplă
invenţie, ci avea o bază reală. Mai mult, am aflat astfel, dincolo de
orice îndoială, că existau o serie de corespondenţe ciudate legate de
interdimensionalitate.
Câteva luni mai târziu aveam să primesc o scrisoare uluitoare,
semnată Amado Crowley, un bărbat care pretindea că era fiul
nelegitim al lui Aleister Crowley.
Acesta nu numai că mi-a mărturisit că îşi amintea de faptul că
tatăl său a vorbit despre fraţii Wilson, dar mi-a furnizat şi dovezi
irefutabile că era într-adevăr fiul lui Aleister Crowley.
Amado a verificat existenţa familiei Wilson şi, în plus, mi-a oferit
o spectaculoasă relatare legată de ce a făcut tatăl său în ziua de 12
august 1943 (ziua în care s-a desfăşurat Experimentul
Philadelphia). Se pare că în acea zi, Aleister a condus o ceremonie
magică la Men-an-Tol, în Cornwall, Anglia, un loc în care există o
stâncă mare care iese din apă. Potrivit relatării lui Amado, Aleister
l-ar fi aşezat pe acesta într-o gaură din stâncă, a cărei direcţie
indica cu precizie Long Island, în statul New York. În trecut, stânca
de la Men-an-Tol era utilizată pentru ritualuri similare, pentru a o
invoca pe Marea Zeiţă. În mod evident, aveam de-a face cu o
corespondenţă ocultă majoră.
Chiar în perioada în care am trimis la tipar lucrarea O nouă
călătorie la Montauk am făcut o nouă descoperire. Am găsit într-o
carte o fotografie făcută la începutul secolului care demonstra
faptul că, pe timpuri, la Montauk Point au existat piramide.
Continuarea investigaţiei mi-a permis să aflu că baza militară
Camp Hero, în care s-a desfăşurat Proiectul Montauk, era situată
pe unul din locurile sacre ale indienilor Montauk sau Montaukets,
tribul nativilor care au locuit dintotdeauna în Long Island, cărora le
aparţinea de drept. Din păcate pentru indieni, un tribunal din New
York a declarat tribul lor dispărut din punct de vedere legal, decizia
fiind considerată de numeroşi experţi drept cel mai flagrant caz de
injustiţie din istoria relaţiilor cu nativii americani. Printr-o nouă
sincronicitate, am descoperit că numele de familie al familiei regale
care conducea tribul Montauk era Pharoah.
Informaţiile de mai sus au fost incluse în cea de-a treia carte a
seriei, intitulată Piramidele din Montauk. Am stabilit aici noi
conexiuni între clanul Pharoah din Montauk şi faraonii din Egiptul
Antic. Un studiu mai aprofundat al cărţilor lui Aleister Crowley şi al
ştiinţei geometriei sacre mi-au permis să descopăr că Montauk
Point este un punct nodal al reţelei morfogenetice a pământului, de
o importanţă majoră, comparabilă cu cea a ansamblului de la
Stonehenge sau a piramidelor din Gizeh. Operatorii Proiectului
Montauk şi-au propus să controleze în acest punct nodal
„programul soft” al evoluţiei pe planeta Pământ, încercând să
influenţeze felul în care gândesc, simt şi trăiesc diferitele forme de
viaţă de pe acesta, inclusiv oamenii. Am numit acest „sistem de tip
computer” al evoluţiei: reţeaua morfogenetică, definindu-l ca un
program de adaptare continuă al naşterii, creşterii, morţii şi
reciclării continue a forţei vieţii pe planeta noastră. Această reţea a
evoluţiei este obiectivul major pe care încearcă să-l controleze
diferitele şcoli ale misterelor. Există la ora actuală numeroase
facţiuni care încearcă să obţină rolul principal în această luptă de
dominaţie a planetei. Nenumărate dovezi demonstrează dincolo de
orice îndoială că la Montauk se desfăşoară operaţiuni clandestine.
Avem nu doar mărturii ale unor persoane care au participat la
proiect, ci şi înregistrări ale unor transmisiuni radio ciudate, uneori
chiar ilegale, care continuă să emită din Montauk Point. Mas-media
locală din Long Island refuză să investigheze aceste probleme.
Publicarea lucrării Piramidele din Montauk a adus la cunoştinţa
opiniei publice din întreaga lume cererile indienilor Montauk.
Speranţa mea a fost ca acest scandal să pună în mişcare roţile
puterii, astfel încât Montauk Point să fie redat proprietarilor săi de
drept. Din păcate, deşi s-au realizat anumite progrese, la ora
actuală există două facţiuni rivale chiar în cadrul tribului care nu
reuşesc să se pună de acord, lucru care a împiedicat rezolvarea
cazului, întrucât guvernul nu este dispus să recunoască ambele
grupări. Scenariul este foarte complex, iar eu nu mă pot implica în
el, căci ţine de treburile interne ale tribului. Întreaga poveste este şi
mai mult complicată de scandalurile şi dezvăluirile politice din
Suffolk County şi East Hampton, districtul şi oraşul în care este
situat Montauk.
Unul din aceste scandaluri a izbucnit odată cu atacarea în presă
şi în justiţie a lui Robert Cooper, unul din liderii tribului Montauk şi
consilier al oraşului East Hampton. Cel care l-a atacat în justiţie, pe
motiv de calomnie, a fost Tom Scott, şeful poliţiei locale. Deşi tot ce
a făcut Cooper a fost să solicite „cercetarea” anumitor acuzaţii care
implicau poliţia locală, Scott a declanşat o uriaşă bătălie juridică,
cu costuri enorme pentru oraşul East Hampton. După declanşarea
unui scandal de mari proporţii, Scott de renunţat la proces,
întrucât era evident că nu are nici o şansă.
Detaliile acestui caz au fost descrise în revista noastră, The
Montauk Pulse.
Alte dovezi scandaloase legate de acest caz mi-au fost prezentate
de unul din juriştii tribunalului, care cunoştea bine cazul Cooper.
Acesta mi-a povestit că în timpul procesului, unul din judecători i-a
cerut procurorului districtual al districtului Suffolk County, James
Catterson Jr., să realizeze o investigaţie oficială pentru a determina
dacă au existat abuzuri ale poliţiei din oraşul East Hampton.
Investigaţia a fost manipulată şi s-a condus la concluzia că nu s-au
făcut asemenea abuzuri ale poliţiei.
Ascunderea adevărului era evidentă şi a fost demonstrată
ulterior în articolele presei locale. Am făcut personal anumite
cercetări, care mi-au permis să descopăr anumite informaţii extrem
de interesante legate de persoana care a condus investigaţia oficială
în numele procurorului districtual şi care a muşamalizat cazul. Era
vorba de aceeaşi persoană care a prezentat anterior „dovezi”
referitoare la abandonarea bazei aeriene de la Montauk. Ironia mi
s-a părut extremă.
Procurorul districtual Catterson a intrat la rândul lui în acţiune
şi a dispus arestarea lui John Ford, fondatorul şi preşedintele Long
Island UFO Network8. John mi-a făcut o vizită în martie 1996 şi
mi-a spus că intenţionează să scrie o carte în care va prezenta
informaţii extinse referitoare la industria de apărare din Long
Island şi la conexiunile dubioase ale acesteia cu forţele politice.
Jurist ieşit la pensie (nu cel care mi-a dezvăluit informaţiile legate
de procesul lui Cooper), John Ford are o reputaţie excelentă, fiind
vestit pentru felul în care s-a folosit întotdeauna de lege pentru a
îndrepta diferite nedreptăţi şi abuzuri. Este şi un cercetător foarte
meticulos, cu cunoştinţe largi în toate domeniile. În luna iunie,
John a fost arestat sub pretextul unei conspiraţii la uciderea a trei
directori de companii din Suffolk County prin injectarea de radiu în
pastele lor de dinţi. Deşi acuzaţiile erau de un ridicol absolut,
mas-media din New York şi din Long Island a prezentat subiectul pe
prima pagină, cu titluri de o şchioapă. Au existat chiar experţi care
au afirmat că radiul în această doză nu are efecte letale şi ar fi fost
nevoie de mai mulţi ani pentru ca el să producă un eventual efect.
Ford a fost acuzat de asemenea de posesie de arme ilegale, dar s-a
renunţat rapid la această acuzaţie din lipsă de probe.
Informaţiile care ar fi demonstrat conspiraţia lui John Ford au
fost declarate „din surse acoperite” şi rămâne ca ele să fie
demonstrate în faţa tribunalului. Însuşi mandatul de percheziţie a
fost emis după cercetarea apartamentului lui John Ford, unde s-a
găsit o anumită cantitate de radiu. Apropiaţii lui John susţin că
acesta foloseşte din când în când radiul pentru a-şi calibra contorul
Geiger. Se pare că întregul scenariu al arestării a avut la bază
declaraţiile unui „prieten” al lui Ford, care i-a cerut acestuia să-i
dea nişte radiu. Întâmplător, acesta lucra pentru marină şi a fost
arestat la rândul lui pentru implicare în conspiraţie.
Din iunie 1996 şi până în aprilie 1997, John Ford a lâncezit în
închisoare fără să fie judecat. A trecut aproape un an de la arestare
şi încă nu există dovezi care să ateste vinovăţia sa. Ford susţine că

8
Organizaţie care se ocupa cu cercetarea OZN-urilor din Long Island.
însuşi avocatul său lucrează împotriva intereselor sale. Un prim
exemplu îl constituie faptul că acesta a cerut şi a obţinut o
examinare psihică a clientului său, care l-a declarat incompetent.
Din această cauză, se pare că procesul nu va mai avea loc. Am
publicat aceste informaţii pentru a atrage atenţia opiniei publice
internaţionale asupra acestui abuz, dar şi pentru a demonstra cât
de sensibil este climatul politic în tot ceea ce priveşte cazul
Montauk.
Din perspectiva acestor informaţii, tragedia provocată de
prăbuşirea avionului din cursa TWA Flight 800, în care au murit
sute de oameni ca urmare a unei greşeli inexplicabile de pilotaj,
capătă o lumină nouă. Deşi s-au avansat multe teorii, mijloacele
mas-media au refuzat cu îndârjire să investigheze cauza cea mai
probabilă a catastrofei: emiterea unui flux de particule de la
Laboratoarele Brookhaven care a activat din greşeală o rachetă
nucleară. Anumite surse din serviciile secrete au dezvăluit că în
acea perioadă de-a lungul coastei Long Island se făceau exerciţii
militare, în urma cărora dintr-un aparat de zbor a fost trimisă o
rachetă nucleară dezactivată. Fiind un simplu exerciţiu militar,
încărcătura nucleară a rachetei nu era activată, aceasta fiind în
căutarea unei ţinte purtătoare de căldură pentru a i se verifica
sistemul de operare. Pe scurt, racheta trebuia să urmărească o
ţintă generatoare de căldură ce atârna în urma unui avion C-130,
urmând să orbiteze în cerc în jurul acesteia. Ţinta nu a funcţionat,
aşa că racheta a căutat sursa cea mai apropiată de căldură, care
s-a dovedit a fi avionul din cursa TWA Flight 800. Aşa cum era
programată, ea a orbitat în cerc în jurul acestuia. Se pare însă că
un flux de particule emis fie de Laboratoarele Brookhaven, fie de un
satelit SDI (Strategic Defense Initiative – Iniţiativa de Apărare
Strategică, cunoscută şi sub numele de „Războiul Stelelor”), a
activat bomba. Ce s-a întâmplat mai departe se cunoaşte. Deşi
sursa mea din serviciile de contrainformaţii mi-a cerut în mod
oficial să afirm că această teorie reprezintă doar un „zvon”, sunt cât
se poate de convins că aceasta este realitatea. Refuzul insistent al
mas-mediei de a recunoaşte posibilitatea implicării unui
accelerator de particule mi se pare o dovadă în sine.
Toate aceste informaţii demonstrează că situaţia politică în Long
Island este foarte încinsă. Catastrofa s-a soldat cu foarte mulţi
morţi, dintre care o mare parte francezi. Am vorbit cu ziariştii
francezi despre Cursa 800, iar aceştia l-au intervievat detaliat şi pe
Preston Nichols. Nu ştiu exact ce a publicat presa franceză, dar este
cert că oamenii încep să se apropie din ce în ce mai tare de adevăr.
Situaţia referitoare la procesul Montauk este încă şi mai
dramatică. Un consultant care lucrează pentru Bill Clinton mi-a
spus că acest subiect este cel mai sensibil de pe agenda politică a
Statelor Unite. Prinşi între potenţialul de control al minţii şi
drepturile indienilor Montauk, politicienii sunt cu ochii pe proces,
dar nimeni nu spune nimic. Întrucât anomaliile electronice legate
de controlul minţii pot fi verificate cu uşurinţă, membrii
Congresului nu mai au de ales, fiind nevoiţi să trateze chestiunea
cu toată seriozitatea. Dreptul indienilor Montauk de a-şi recupera
pământul sacru este inalienabil şi nici o putere nu li-l poate
contesta. De aceea, întregul spectru politic se află în cumpănă.
Acest lucru este vizibil inclusiv în zona militară, îndeosebi după
acuzaţiile care au fost aduse armatei pentru rolul pe care l-a jucat
în prăbuşirea Cursei TWA Flight 800.
La începutul anului 1997 s-au produs mai multe incidente
aviatice legate de apropierea avioanelor militare de luptă de diferite
avioane comerciale. Surse din serviciile secrete mi-au dezvăluit că
aceste incidente au fost provocate intenţionat de armată, pentru ca
spaţiul lor aerian să fie mai bine definit. Nimeni nu a fost rănit, dar
piloţii aparatelor comerciale au trecut prin mari emoţii şi au fost
nevoiţi să execute manevre riscante. Se pare că explozia Cursei 800
s-a datorat unei asemenea încurcături a culoarelor de zbor. Nu este
exclus ca dacă fluxul de particule a fost emis intenţionat, militarilor
să li se fi făcut o înscenare. La fel de posibilă este şi varianta unui
simplu accident. Cert este că oficialii armatei doresc să se
distanţeze de asemenea incidente, întrucât nu vor să fie traşi la
răspundere pentru ceea ce s-a întâmplat.
Există în toată această ecuaţie o variabilă misterioasă, legată se
pare de aparatul C-130.

Scenariul de mai sus dezvăluie o adevărată breşă în puterea

politică de la Washington. În trecut, lucrurile erau clare: guvernul
american reprezenta un front unit împotriva Rusiei sau a oricărui
alt duşman al patriei. La ora actuală avem de-a face cu elicoptere
negre fără indicatoare, trupe ONU de menţinere a păcii şi tot felul
de facţiuni grupate în miliţii care ameninţă suveranitatea
guvernului central aşa cum o ştiam până acum. Diferite grupări din
zona armatei, a serviciilor secrete şi a comunităţii politice se luptă
deschis pentru putere. Există forţe politice care doresc renunţarea
la principiile Constituţiei Statelor Unite. Militarii, a căror putere se
trage direct din Constituţia SUA, nu doresc să fie înlocuiţi de
diferite miliţii ONU de menţinere a păcii. Problema devine din ce în
ce mai complexă şi ar putea constitui un subiect de-sine-stătăor al
unei cărţi. Aşa cum am arătat în lucrarea Proiectul Montauk,
drama este că forţele care au stat la baza acestui proiect nu au
operat în limitele cadrului legal al Statelor Unite sau ale legii
marţiale a armatei, preferând să se infiltreze sub forma unor
grupuri oculte în orice instituţii sau organizaţii care le permit acest
lucru. Dacă dorim să înţelegem din cine sunt alcătuite aceste
grupuri şi care este sursa lor de putere, este necesar să privim
dincolo de aparenţe, căci dacă ne vom limita să le înfruntăm cu
mijloacele legilor aflate în vigoare ne vor distruge cu uşurinţă.
Toate aceste evenimente m-au determinat să împing şi mai
departe investigaţia legată de puterile oculte care se ascund în
spatele Proiectului Montauk.
Mergând pe firul conexiunilor descoperite anterior, în special al
celei naziste, am descoperit o serie de revelaţii uluitoare care
demonstrau că aceste puteri oculte există într-adevăr,
manifestându-şi direct influenţa. Am publicat toate aceste
informaţii în lucrarea Soarele Negru: conexiunea nazist-tibetană cu
Proiectul Montauk, în care am oferit o perspectivă nouă asupra
istoriei naziştilor, a puterilor care se ascund în spatele lor şi a
conexiunilor ezoterice care există între acestea şi Proiectul
Montauk.
Montauk pare o poveste fără sfârşit, un fel de căutare eternă,
pentru a înţelege mai bine viaţa pe care o trăim.
 Glosar
Chakra-e – De-a lungul coloanei vertebrale există o serie de
centri nervoşi, numiţi ganglioni, cărora le corespund nişte centri
energetici numiţi chakra-e, cuvânt care înseamnă „roată” în
sanscrită. Ei se succed de-a lungul coloanei vertebrale, care este
curbată şi are forma unui „S” sau a unui şarpe. Din acest motiv,
sistemul chakra-elor mai este cunoscut şi sub numele de kundalini,
care înseamnă în limba sanscrită „şarpe”.

Secvenţe de ADN – expresia se referă la acele fragmente de ADN

care se deschid prin activarea energiei kundalini. Codurile ADN nu
sunt altceva decât nişte instrucţiuni care îi spun corpului ce
trebuie să facă sau să devină. Unele devin operative încă de la
naştere. Acestea ne fac să avem ochi albaştri, două mâini şi două
picioare, etc. Altele nu se activează decât mai târziu în viaţă, cum ar
fi: anumite stări de boală, talentul de a cânta la un instrument sau
din voce, etc. Activarea energiei kundalini este sinonimă cu trezirea
(deschiderea) chakra-elor situate de-a lungul coloanei vertebrale.

Hiperspaţiu – zonă a conştiinţei care există în afara timpului şi

spaţiului liniar.

Kundalini – cuvânt sanscrit care înseamnă „şarpe”. În studiile

ezoterice şi în religia hindusă, kundalini face referire la curba
coloanei vertebrale, care arată la fel ca un şarpe şi de-a lungul
căreia se află cei şapte ganglioni nervoşi, cărora le corespund în
plan energetic chakra-ele. În limba sanscrită, cuvântul chakra
înseamnă „roată”.
Când vorbesc de „trezirea (sau activarea) lui kundalini”,
ezoteriştii se referă la activarea succesivă a celor şapte chakra-e, pe
care o mai numesc şi „ridicarea şarpelui”.
Activarea lui kundalini – acest proces se referă la deschiderea
tuturor chakra-elor situate de-a lungul coloanei. Această trezire
activează la rândul ei toate codurile şi secvenţele de ADN din corp.
Dacă energia este trezită prematur, ea poate conduce la nebunie,
boală şi chiar la moarte. În literatura de specialitate, activarea lui
kundalini este asociată cu expansiunea conştiinţei şi amplificarea
receptivităţii extrasenzoriale.
Vezi şi chakra, secvenţe de ADN şi kundalini.

Medium mental – Mediumii sunt de mai multe feluri: unii se

folosesc de energiile psihice, iar alţii de cele mentale. Mediumii
psihici nu fac decât să observe şi să descrie structurile subtile ale
realităţii. Acest fenomen este cunoscut sub numele de „lectură
psihică”. Cei mentali pătrund efectiv în aceste structuri şi le
manipulează, dând naştere unor manifestări diferite ale realităţii.
Oamenii pot crea maşinării sau computere care să citească
structurile subtile ale realităţii, dar acestea nu pot fi modificate
decât de mintea umană.

Consiliul Ohalu – consiliu alcătuit din nouă fiinţe care trăiesc

într-o lume nefizică, ce ocupă acelaşi spaţiu ca şi planeta Khoom
din sistemul solar Sirius. Aceste fiinţe trăiesc pe o frecvenţă de
vibraţie diferită de cea a fiinţelor fizice. Consiliul Ohalu guvernează
planeta Khoom şi sistemul solar Sirius.

Suprasuflet – Un suprasuflet este „Tatăl/Mama” copiilor săi. El

reprezintă maestrul care tutelează numeroasele sale subdiviziuni
(aflate în diferite realităţi).
Totalitatea Suprasufletelor alcătuieşte Conştiinţa Christică.

Radionică – tehnică prin care un individ cu capacităţi

extrasenzoriale diagnostichează şi tratează un pacient prin
folosirea unui aparat electronic. Există numeroase tipuri de
asemenea aparate, mai mult sau mai puţin eficiente.

Procedurile Wilhelm Reich – set de tehnici care amplifică energia

orgonică (energia vieţii) din corp, pentru ca mintea să o poată utiliza
în scopuri psihice (în hiperspaţiu). O parte din aceste proceduri au
fost detaliate în primele două cărţi din seria Montauk. Pacientul
este adus într-o stare de „transă orgonică”, în care, deşi continuă să
recunoască mediul înconjurător, se află într-o stare de conştiinţă
modificată, care îi permite să extragă informaţii la care nu ar fi avut
acces în mod normal.

Suflete surori – două entităţi separate care au ieşit din aceeaşi

scânteie a Suprasufletului. De regulă, două suflete surori nu se
încarnează în acelaşi timp, decât în circumstanţe cu totul
excepţionale. Termenul este adeseori confundat cu cel de „cealaltă
jumătate”. Acesta se referă exact la ceea ce afirmă această expresie:
la energiile polar opuse ale aceleiaşi entităţi. Cele două aspecte se
încarnează întotdeauna în acelaşi timp, căci au nevoie de aceleaşi
experienţe. Două „jumătăţi” împart aceeaşi minte şi au
personalităţi aproape identice. De regulă, ele se căsătoresc. Una
reprezintă emisfera cerebrală dreaptă (masculină), iar cealaltă
emisfera cerebrală stângă (feminină) ale aceleiaşi personalităţi
ieşită dintr-un Suprasuflet. Două suflete surori pot fi comparate cu
două mlădiţe ieşite din aceeaşi rădăcină (sămânţă).
„Jumătăţile polar opuse” apar atunci când una dintre mlădiţe se
împarte în două, crescând din aceeaşi tulpină.