Ento

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI DE
MEDICINĂ VETERINARĂ
“ION IONESCU DE LA BRAD” IAŞI
TĂLMACIU MIHAI TĂLMACIU NELA
ENTOMOLOGIE AGRICOLĂ
ID
2014
CUPRINS
MODULUL I
U.I. 1. ENTOMOLOGIA CA OBIECT DE STUDIU ŞI MORFOLOGIA
EXTERNĂ A INSECTELOR.................................................................................. 1
U.I.1.Definiţia şi obiectul Entomologiei …………………………............................ 1
U.I.1.2. Importanţa economică a entomologiei ……………….................................. 2
U.I.1.3.Locul şi rolul entomologiei în protecţia plantelor împotriva atacului
dăunătorilor …........................................................................................................... 3
U.I.1. 4. Capul şi apendicii acestuia........................................................................... 4
U.I.1. 5.Toracele şi apendicii acestuia........................................................................ 14
U.I.1. 6. Abdomenul la insecte................................................................................... 18
TESTE DE AUTOEVALUARE............................................................................. 20
REZUMATUL........................................................................................................... 21
BIBLIOGRAFIE....................................................................................................... 21
U.I. 2. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA INSECTELOR...................................... 22
U.I. 2.1.Sistemul digestiv.......................................................................................... 22
U.I. 2.2.Sistemul respirator........................................................................................ 25
U.I. 2.3.Sistemul circulator........................................................................................ 26
U.I. 2.4.Sistemul excretor.......................................................................................... 27
U.I. 2.5.Sistemul secretor........................................................................................... 28
REZUMATUL.......................................................................................................... 29
BIBLIOGRAFIE....................................................................................................... 29
U.I. 3. BIOLOGIA INSECTELOR........................................................................ 30
U.I. 3. 1. Dezvoltarea embrionară.............................................................................. 30
U.I. 3. 2. Dezvoltarea postembrionară....................................................................... 31
U.I. 3. 3. Dezvoltarea postmetabolă........................................................................... 36
U.I. 3. 4. Generaţii şi ciclul biologic la insecte.......................................................... 37
U.I. 3. 5. Diapauza..................................................................................................... 42
REZUMATUL.......................................................................................................... 44
BIBLIOGRAFIE........................................................................................................ 45
U.I. 4. ECOLOGIA INSECTELOR....................................................................... 46
U.I. 4. 1. Factori climatici .......................................................................................... 47
U.I. 4. 2. Factorii edafici............................................................................................. 52
U.I. 4. 3. Factori biotici............................................................................................... 53
U.I. 4.4. Factorii tehnici.............................................................................................. 56
U.I. 4.5. Factorii antropoici......................................................................................... 56
TESTE DE AUTOEVALUARE ............................................................................ 56
REZUMATUL............................................................................................................. 57
BIBLIOGRAFIE......................................................................................................... 57
U.I. 5. ESTIMAREA DAUNELOR ŞI PAGUBELOR PRODUSE DE
DĂUNĂTORI............................................................................................................ 58
U.I. 5. 1. Controlul fitosanitar.................................................................................... 58
U.I. 5. 2. Daune şi pagube produse de dăunătorii plantelor de cultură....................... 59
U.I. 5..3. Estimarea densităţii numerice, a daunelor şi pagubelor.............................. 63
REZUMATUL............................................................................................................ 66
BIBLIOGRAFIE...................................................................................................... 66
U.I. 6. PROGNOZA ŞI AVERTIZAREA TRATAMENTELOR PENTRU
COMBATEREA DAUNATORILOR..................................................................... 67
U.I. 6.1. Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor..................................................... 68
U.I. 6.2. Întocmirea hărţilor de răspândire şi prognoză............................................... 69
U.I. 6.3. Prognoza înmulţirii dăunătorilor................................................................ .. 71
U.I. 6.4. Avertizarea aplicării tratamentelor…………………………………........… 73
REZUMATUL.......................................................................................................... 76
BIBLIOGRAFIE....................................................................................................... 76
U.I. 7. MĂSURILE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A
DĂUNĂTORILOR ................................................................................................... 77
U.I. 7. 1. Măsuri de carantină fitosanitară.................................................................. 77
U.I. 7. 2. Măsuri agrofitotehnice de combatere.......................................................... 81
U.I. 7. 3. Măsuri mecanice de prevenire şi combatere a dăunătorilor........................ 81
U.I. 7. 4. Metode fizice de combatere a dăunătorilor.................................................. 82
U.I. 7. 5. Metoda chimică de combatere a dăunătorilor............................................. 83
U.I. 7.5.1. Condiţionarea produselor pesticide......................................... .... 83
U.I. 7. 5.2. Clasificarea produselor fitofarmaceutice..................................... 84
U.I. 7. 5.3. Insecticide anorganice şi de origine vegetală............................... 84
U.I. 7. 5.4. Piretroizi de sinteză...................................................................... 86
U.I. 7. 5.5. Insecticide organoclorurate.......................................................... 87
U.I. 7. 5.6. Insecticide organofosforice.......................................................... 87
U.I. 7. 5.7. Insecticide carbamice................................................................... 88
U.I. 7. 5.8. Produse acaricide.......................................................................... 88
U.I. 7. 5.9. Produse nematocide..................................................................... 89
U.I. 7.6. Metode biologice de combatere.................................................................. 89
U.I. 7. 7. Lupta integrată............................................................................................ 97
REZUMATUL........................................................................................................ 99
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................... 99
MODULUL II
U.I. 1. PRINCIPALII DĂUNĂTORII DIN CULTURILE DE CEREALE........
U.I. 1.1. Gândacul ghebos – Zabrus tenebrioides Goeze,......................................... 100
U.I. 1.2. Ploşniţele cerealelor – Eurygaster spp. şi Aelia spp .,................................. 100
U.I. 1.3. Gândacii pocnitori – Agriotes spp............................................................... 102
U.I. 1.4. Gărgăriţa frunzelor de porumb – Tanymecus dilaticollis Gyll.,.................. 104
U.I. 1.5. Buha semănăturilor - Scotia segetum Schiff.................................................... 106
U.I. 1.6. Sfredelitorul porumbului - Ostrinia nubilalis Hb.,........................................... 108
REZUMATUL.................................................................................... .................... 113
BIBLIOGRAFIE..................................................................................................... 114
U.I. 2. PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PAJIŞTI, PĂŞUNI ŞI FÂNEŢE 114
NATURALE................................................................................................................
U.I. 2.1. Buha pajiştilor montane - Cerapteryx graminis L.,....................................... 115
U.I. 2.2. Omida păşunilor - Penthophera morio L.,.................................................. 115
U.I. 2.3. Lăcusta călătoare - Calliptamus italicus L.,.................................................... 116
U.I. 2.4. Lăcusta marocană - Dociostaurus maroccanus Thunb.,................................ 118
U.I. 2.5. Cosaşul păşunilor - Polysarcus denticaudus Charp.,..................................... 120
REZUMATUL.................................................................................... .................... 123
BIBLIOGRAFIE....................................................................................... .............. 123
U.I. 3. PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI LEGUMINOASELOR PERENE ŞI 123
ANUALE.................................................................................................................
U.I. 3.1 Gândacul roşu al lucernei - Phytodecta fornicata Griigg.,............................. 124
U.I. 3.2. Buburuza lucernei - Subcoccinella 24 punctata L.,....................................... 124
U.I. 3.3. Gărgăriţa rădăcinilor de lucernă - Otiorrynchus ligustici L.,......................... 126
U.I. 3.4. Gărgăriţa florilor de trifoi - Apion apricans Herbst.,...................................... 127
U.I. 3.5. Viespea seminţelor de trifoi - Bruchophagus gibbus Boh.,........................... 129
U.I. 3.6. Gărgăriţa mazării – Bruchus pisorum L.,.................................................. 130
U.I. 3.7. Gărgăriţa fasolei – Acanthoscelides obsoletus Say.,................................. 132
U.I. 3.8. Molia boabelor de soia - Etiella zinckenella Tr.,........................................... 134
REZUMATUL.................................................................................... .................... 137
BIBLIOGRAFIE....................................................................................... .............. 138
U.I. 4. PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE PLANTE 138
TEHNICE.....................................................................................................................
U.I. 4.1. Păduchele negru al sfeclei - Aphis fabae Scop............................................... 139
U.I. 4. 2. Puricele de pământ al sfeclei - Chaetocnema tibialis Hl............................. 139
U.I. 4. 3. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei - Bothynoderes punctiventris Germ................... 141
U.I. 4. 4. Răţişoara sfeclei - Tanymecus palliatus F..................................................... 143
U.I. 4. 5. Omida de stepă - Laxostege sticticalis L....................................................... 145
U.I. 4. 6. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata Say....................... 147
U.I. 4. 7. Nematodul tuberculilor - Ditylenchus destructor Thorn.............................. 149
U.I. 4. 8. Nematodul auriu al cartofului - Globodera rostochiensis Wall................... 152
U.I. 4. 9. Gândacul pământiu - Opatrum sabulosum L................................................ 154
U.I. 4. 10. Molia florii soarelui - Homoeosoma nebulella Hb..................................... 156
U.I. 4.11. Puricele inului - Aphthona euphorbiae Schrank,...................................... 157
U.I. 4.12. Puricele cânepii - Psylliodes attenuata Koch............................................ 159
REZUMATUL.................................................................................... ................... 162
BIBLIOGRAFIE....................................................................................... .............. 163
U.I. 5. PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE PLANTE 163
MEDICINALE SI AI PLANTELOR LEGUMICOLE DIN SERE.....................
U.I. 5.1. Gărgăriţa capsulelor de mac - Ceuthorrhynchus macula-alba Hbst................. 164
U.I. 5.2. Gărgăriţa rădăcinilor de mac - Stenocarus fuliginosus Marsh.......................... 164
U.I. 5.3. Viespea seminţelor de coriandru - Systole coriandri Nik............................... 166
U.I. 5.4. Musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum Westw...................... 167
U.I. 5.5. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognito ….................... 168
REZUMATUL.................................................................................... ................... 173
BIBLIOGRAFIE....................................................................................... .............. 173
U.I. 6. PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN DIN CULTURILE DE LEGUME... 173
U.I. 6. 1. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa Latr................................................. 174
U.I. 6. 2. Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae L............................ 174
U.I. 6. 3. Ploşniţa roşie a verzei - Eurydema ornata L............................................... 176
U.I. 6. 4. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae L............................................... 178
U.I. 6. 5. Buha verzei – Memestra brassicae L......................................................... 179
U.I. 6. 6. Musca verzei - Delia brassicae Bché............................................................. 181
U.I. 6. 7. Musca cepei – Delia antiqua Meig............................................................. 183
REZUMATUL.................................................................................... ................... 187
BIBLIOGRAFIE....................................................................................... .............. 187
U.I. 7. PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE DE POMI............ 187
U.I.7.1. Păduchele ţestos din San José – Quadraspidiotus perniciosus.................... 188
U.I. 7.2. Păduchele lânos al mărului – Eriosoma lanigerum Hausm.......................... 188
U.I. 7.3. Păduchele verde al mărului – Aphis pomi De Geer..................................... 191
U.I. 7.4. Păduchele cenuşiu al prunului – Hyalopterus pruni Geoffr.,....................... 192
U.I. 7.5. Acarianul roşu al pomilor – Panonychus ulmi Koch................................... 194
U.I. 7.6. Gărgăriţa mugurilor – Sciaphobus squalidus Gyll.,........................................... 196
U.I. 7.7. Gărgăriţa florilor de măr – Anthonomus pomorum L................................... 198
U.I. 7.8. Viermele merelor – Laspeyresia pomonella L............................................. 199
REZUMATUL.................................................................................... .................... 203
BIBLIOGRAFIE....................................................................................... .............. 204
U.I. 8. PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE DE VIŢĂ DE VIE 204
U.I.8.1. Filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix Planch.,………………………. 205
U.I. 8.2.. Molia verde a strugurilor (eudemisul) - Lobesia botrana Den................... 205
U.I. 8.3. Molia verde a strugurilor (eudemisul) - Lobesia botrana Den et Schiff..... 208
U.I. 8.4. Acarianul roşu comun - Tetranychus urticae Koch........................................... 211
U.I. 8.5 Acarianul galicol al viţei de vie – Eriophyes vitis Nal.................................. 213
U.I. 8.6. Forfecarul – Lethrus apretus Laxm.............................................................. 215
U.I. 8.7 .Cărăbuşul marmorat – Polyphylla fullo L.................................................... 217
U.I. 8.8. Cărăbuşelul verde al viţei de vie – Anomala solida Er................................. 219
U.I. 5.9. Ţigărarul - Byctiscus betulae L.................................................................. 221
REZUMATUL.................................................................................... .................... 224
BIBLIOGRAFIE....................................................................................... ............. 225
U.I. 9. PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE LEGUME.... 225
U.I. 9.1. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa Latr................................................. 226
U.I. 9.2. Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae L.,............................ 226
U.I. 9.3. Ploşniţa roşie a verzei – Eurydema ornata L.............................................. 228
U.I.9.4. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae L................................................. 230
U.I. 9.5. Buha verzei – Mamestra brassicae L.......................................................... 231
U.I. 9.6. Musca verzei – Delia brassicae Bche........................................................ 233
TESTE DE AUTOEVALUARE............................................................................ 235
REZUMATUL.................................................................................... ................... 237
BIBLIOGRAFIE....................................................................................... ............. 237
U.I. 10. PRINCIPALII DIN DAUNATORII DIN DEPOZITE........................... 238
U.I. 10.1. Viermele făinii sau moleţul – Tenebrio molitor L...................................... 239
U.I. 10.2. Gărgăriţa grâului – Sitophilus granarius L................................................ 239
U.I. 10.3. Molia cerealelor – Sitotroga cerealella Oliv............................................. 240
U.I. 10.4. Molia fructelor uscate – Plodia interpunctella Hb.................................... 242
U.I. 10.5. Molia cenuşie a făinii – Anagasta kuhniella Zell.,………….................... 243
REZUMATUL.................................................................................... .................. 247
BIBLIOGRAFIE....................................................................................... ............ 247
MODULUL I
U.I. 1. ENTOMOLOGIA CA OBIECT DE STUDIU ŞI MORFOLOGIA
EXTERNĂ A INSECTELOR
CUPRINS:
U.I. 1.1. Definiţia şi obiectul Entomologiei
U.I.1. 2. Importanţa economică a entomologiei
U.I.1. 3. Locul şi rolul entomologiei în protecţia plantelor împotriva atacului
dăunătorilor
U.I.1. 4. Capul şi apendicii acestuia
U.I.1. 5.Toracele şi apendicii acestuia
U.I.1. 6. Abdomenul la insecte
OBIECTIVELE U.I. 1. :
-Cunoaşterea de către studenţi a morfologiei insectelor
- Deprinderi de utilizare a metodelor şi mijloacelor adecvate explorării lumii animale,
în laborator şi în natură
U.I. 1.1. Definiţia şi obiectul Entomologiei
Entomologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul animalelor care au corpul

segmentat. Etimologic, termenul de entomologie derivă din cuvintele greceşti
“entoma” ce înseamnă întretăiat sau segmentat şi “logos” ce înseamnă ştiinţă.
Precizările ulterioare ale lui Lamark (1761) şi Latreille (1832), restrâng această ştiinţă
la studiul artropodelor cu 6 picioare (Hexapoda, Insecta).
Entomologia, este o parte specializată a zoologiei, termen derivat din
cuvintele greceşti zoon = animal şi logos = ştiinţă. O parte din acest imens domeniu
se ocupă cu studiul încrengăturii arthropoda, termen derivat din cuvintele arthron =
articol şi poda = picior şi se referă la animalele cu picioarele articulate, crustacei,
miriapode, arahnide şi insecte.
1
În afară de importanţa entomologiei, din punct de vedere teoretic, al
cunoaşterii celor peste 1 milion de specii de insecte cunoscute până în prezent, cu
nenumărate ramuri ale domeniului de activitate, întâlnite pentru toate marile grupe de
animale: morfologie, sistematică, biologie, ecologie, zoogeografie, din punct de
vedere practic, s-au acumulat, impuse de viaţa şi activitatea omului, un număr imens
de cunoştinţe cu impact major asupra omului.
Entomologia aplicată s-a separat în cel puţin 3 discipline distincte după
domeniul de activitate al fiecăreia: entomologie agricolă (studiază insectele ce sunt
implicate, pozitiv sau negativ, influenţând culturile agricole), entomologia forestieră
(studiază insectele dăunătoare şi utile din păduri) şi entomologia medicală (studiază
insectele ce inflenţează viaţa şi activitatea omului şi animalelor, din punct de vedere
al stării de sănătate).
Entomologia agricolă, într-un sens limitat, studiază din punct de vedere
biologic, ecologic şi al combaterii sau al protecţiei lor, speciile de insecte dăunătoare
şi folositoare agriculturii, iar în sens lărgit studiază sub toate aspectele enumerate mai
sus, speciile de animale dăunătoare şi folositoare agriculturii, deci pe lângă insecte, al
căror număr şi importanţă este dominantă şi speciile fitofage de acarieni, nematozi,
moluşte, păsări şi rozătoare, devenind o zoologie agricolă.
Entomologia agricolă are un pronunţat caracter aplicativ, folosind datele
furnizate de alte ştiinţe cum sunt: sistematica, fiziologia, biogeografia, biochimia,
ecologia, etc.
Această ştiinţă devine din ce în ce mai complexă prin: aplicarea unor noi
mijloace şi metode noi de studiu a interrelaţiilor ce se stabilesc în cadrul
agroecosistemelor agricole, biocenoze, tot mai mult şi mai drastic influenţate de
activitatea omului; prin evidenţierea aproape în fiecare an a unor noi pesticide, ce
influenţează puternic supravieţuirea dăunătorilor sau tehnologiile de combatere a
acestora.
U.I. 1.2. Importanţa economică a entomologiei
Importanţa economică a entomologiei, derivă din însăşi importanţa pozitivă

sau negativă a insectelor pentru om şi activităţile sale.
2
Insectele sunt indispensabile pentru polenizarea plantelor entomofile,
existenţa acestor plante ar fi imposibilă fără insecte.
Formarea solului, este un fenomen deosebit de complex ce se desfăşoară în
timp îndelungat şi implică numeroase organisme, o parte a acestora este formată din
numeroase specii de insecte.
Fără existenţa unor specii de consumatori a materiei organice în
descompunere, lumea întreagă ar fi o masă de gunoaie, dar un număr impresionant de
specii de insecte, alături de alte grupe de organisme, prelucrează şi descompun cu
rapiditate deşeurile organice. Funcţia sanitară a insectelor decurge din cele arătate
anterior.
Insectele se constituie ca o parte însemnată a consumatorilor primari sau
secundari ai produselor biologice.
În ultima perioadă, specii de insecte sunt din ce în ce mai mult utilizate în
combaterea biologică a altor specii de insecte dăunătoare folosindu-se specii de
paraziţi sau prădători.
U.I. 1.3. Locul şi rolul entomologiei în protecţia plantelor împotriva atacului

dăunătorilor
Insectele reprezintă aproximativ 80% din numărul total al dăunătorilor

culturilor agricole, atât în timpul perioadei de vegetaţie, cât şi al perioadei în care
produsele agricole sunt recoltate şi depozitate.
Mărimea pagubelor, care în foarte multe cazuri ajunge până la compromiterea
recoltei, posibilitatea insectelor de deplasare activă, adaptabilitatea şi particularităţile
lor biologice, fac ca ele să constituie principalul obiectiv urmărit de om în lupta sa
pentru a asigura o protecţie a plantelor cât mai eficientă.
La aceasta contribuie şi faptul că pagubele produse de insecte sunt mai repede
observate de om şi în general sunt mai spectaculoase decât cele provocate de agenţii
fitopatogeni, ce acţionează în general în timp.
3
Corpul insectelor este constituit din 21 segmente (în stadiul embrionar),
număr ce se reduce la adult, grupate în trei regiuni: cap, torace şi abdomen (Figura 1).
Fig. 1. Schema alcătuirii corpului unei insecte:
Ve-vertex; Fr-fruntea; Ge-gene; Cl-clipeu; Oc-ochi; Ocl-oceli; Ant-antene; Lbr-buza

superioară; Lb- buza inferioară; Md-mandibule; Mx-maxile; Prn-protorace; Mzn-
mezotorace; Mtn-metatorace; Ar-aripi; Pc-picioare; Stg-stigme; Ce-cerci; An-anus;
Ov-ovipozitor (după Keller).
U.I. 1.4. Capul şi apendicii acestuia
Capul insectelor sau capsula cefalică este alcătuit din 6 segmente şi anume:
acron, antenal, intercalar, mandibular, maxilar şi labial. Aceste segmente ale capului
sunt vizibile numai în stadiul embrionar, în timp ce la adult sunt intim sudate între
ele. Totuşi ele pot fi evidenţiate deoarece majoritatea posedă apendici şi anume:
- pe segmentul antenal se găseşte o pereche de antene;
- pe segmentul mandibular se găseşte o pereche de mandibule;
- pe segmentul maxilar se găseşte o pereche de maxile;
4
- pe segmentul labial se găseşte labium, format din cea de a doua pereche de
maxile, unite pe linia lor mediană.
Capul are în general dimensiuni mai reduse decât celelalte părţi ale corpului.
Suprafaţa capului poate fi netedă, uneori putând avea excrescenţe, coarne, depresiuni,
etc.
Forma capului insectelor este diferită: triunghiulară, alungită, ovală, conică
(unele coleoptere), lăţită (unele himenoptere).
Pe suprafaţa capului se găsesc trei suturi şi anume: sutura occipitală, sutura
coronară şi suturile oculare.
La cap se deosebesc diferite regiuni, care în general poartă aceleaşi denumiri
cu cele ale capului animalelor superioare.
La insecte se găseşte o formaţiune specială numită clipeus, situată în
continuarea frunţii mai mult sau mai puţin dezvoltată.
După poziţia capului faţă de axa corpului se deosebesc trei tipuri de cap
(Figura 2):
Fig.2. Forme de cap la insecte:

a-prognat; b,c-hipognat; d-
ortognat
(după Weber)
- prognat – capul este în continuarea axei corpului, cu piesele bucale orientate

înainte, ca de exemplu la Forficula auricularia, Gryllotalpa gryllotalpa, etc.;
- ortognat – capul formează cu axa corpului un unghi drept iar piesele bucale sunt
îndreptate în jos, ca de exemplu la lăcuste, cosaşi, greieri, etc.
- hipognat – capul formează cu axa corpului un unghi mai mic de 90° iar piesele
bucale sunt orientate înapoi, ca la blatide şi cicadide.
5
La cap se întâlneşte o pereche de ochi compuşi, o pereche de antene şi piesele
bucale ce formează aparatul bucal al insectelor.
Insectele au câte o pereche de ochi compuşi sau faţetaţi aşezaţi în orbitele
epicraniului, fiind formaţi din mai multe unităţi anatomice numite omatidii.
La unele insecte se găsesc şi ochi simpli ce pot fi:
a) oceli (ochi dorsali) - în număr de 1 – 3 situaţi pe creştetul capului, ca la unele
viespi din ordinul Hymenoptera;
b) stemata (ochi laterali) – situaţi pe laturile capului, ca de exemplu la larvele unor
insecte dispuşi în diferite poziţii, înaintea ochilor, în nişte gropiţe antenale
(ordinul Coleoptera)
Antenele sunt apendici ai segmentului antenal şi au rol senzitiv, tactil şi
olfactiv, deoarece pe ele sunt dispuse organele mirosului şi de pipăit, sub forma unor
plăci membranoase, bastonaşe, peri speciali, etc.
La unele insecte antenele servesc şi ca organe prehensile în timpul
împerecherii (pediculide), drept cârmă în timpul zborului (unele himenoptere).
Speciile de Hidrous şi Gyrinus se servesc de antene pentru a lua oxigenul din apă, iar
cele de Notonecta, ca organe de echilibru.
O antenă este formată dintr-un articol bazal numit scapus, pe care se găseşte
un al doilea articol numit pedicel, iar pe el se articulează flagelul sau
funiculum, format dintr-un număr variabil de articole (Figura 3).
După forma articolelor flagelului, antenele pot fi:
1) antene regulate (aequalis), la care articolele flagelului sunt ± egale;
2) antene neregulate (inaequalis) alcătuite din articole diferite ca formă.
Antenele regulate sunt de mai multe tipuri şi anume:
a) antene filiforme, care au articolele aproape de aceiaşi grosime pe toată lungimea
antenei, ca de exemplu din familiile Carabidae, Chrysomelidae, etc.
b) antene setiforme, la care articolele flagelului se subţiază treptat de la bază spre
vârf, luând aspectul unui fir de păr, ca la insectele din familiile Blattidae,
Tettigoniidae, etc.
c) antene moniliforme cu articolele flagelului asemănătoare unor mărgele, ca la
insectele din familia Tenebrionidae;
d) antene serate, la care articolele flagelului prezintă lateral câte o excrescenţă sub
forma unui dinte, în ansamblu antena aminteşte de dinţii unui fierăstrău.
6
Excrescenţele pot fi pe o singură parte (uniserate) sau pe ambele părţi (biserate),
sunt caracteristice pentru insectele din familia Elateridae;
e) antene pectinate, la care articolul flagelului prezintă excrescenţe laterale mult mai
mari, amintind dinţii unui pieptene. Când excrescenţele sunt pe o singură parte
sunt monopectinate, dacă excrescenţele sunt pe ambele părţi sunt bipectinate. Se
întâlnesc la unele lepidoptere;
f) antene penate cu articolele flagelului prevăzute cu peri lungi, dispuşi în formă de
pană, ca la masculuii din familiile Noctuidae, Lymantriidae, Cubicidae;
Fig.3. Tipuri de antene la insecte:

a-setiformă (tetigoniide); b-filiformă (carabide); c-moniliformă (termite); d-serată
(elateride); e,f-pectinate (unele lepidoptere); g-penată (culicide); h-clavată (pieride);
i-genunchiată (curculionide); j,k-măciucate (silfide); l-lamelată (melolontine); m-
antenă de cicadă; n-antenă de pauside; (după Obenbergen şi Weber)
Antenele neregulate pot fi:
a) antene clavate, la care articolele de la vârful flagelului sunt îngroşate ca la
insectele din familia Pieridae;
b) antene măciucate, cu articolele de la vârful flagelului îngroşate în formă de
măciucă, ca de exemplu la familia Silfidae;
7
c) antene lamelate cu articolele terminale mobile şi mult dezvoltate lateral în formă
de lamele, ca la insectele din familia Scarabaeidae;
d) antene aristate, formate dintr-un număr de articole bazale dezvoltate, prezentând
apical pe ultimul articol o setă, ca de exemplu la cicade.
La cap se întâlneşte orificiul bucal care este înconjurat de piesele bucale ce
alcătuiesc la insecte aparatul bucal.
În general un aparat bucal este alcătuit din 6 piese şi anume:
- labrum sau buza superioară
- o pereche de mandibule - fălci superioare
- o pereche de maxile - fălci inferioare
- labium sau buza inferioară
Labrum nu are valoare de apendice a capului, reprezentând o răsfrângere a
tegumentului. Este o piesă bine chitinizată (la ordinul Coleoptera şi Orthoptera), de
formă variabilă, executând diferite mişcări cu ajutorul unor muşchi abductori. Pe
partea sa ventrală se găseşte epifaringele, ce ar reprezenta limba sau ligula insectelor,
organ cu rol gustativ, olfactiv şi tactil.
Mandibulele sunt apendici ai segmentului mandibular, organe mobile,
puternic chitinizate, prevăzute cu dinţi sau suprafeţe cu striaţiuni sau rugozităţi, cu rol
de a roade hrana. Mandibulele sunt mai dezvoltate la insectele zoofage. Mişcările
mandibulelor sunt laterale, determinate de doi muşchi mandibulari, unul întinzător
(abductor) şi altul îndoitor (adductor).
Maxilele sau fălci inferioare, reprezintă apendici ai segmentului maxilar. O
maxilă este alcătuită din 5 piese şi anume:
- partea bazală numită cardo ce fixează maxila la capsula cefalică;
- corpul maxilei numit stipes pe care se inseră un lob intern numit lacinia, un lob
extern numit galea şi palpul maxilar constituit din 4 – 6 articole;
În general maxilele au funcţie masticatoare dar şi funcţie senzorială, tactilă
prin palpii maxilari.
Labium sau buza inferioară este o piesă nepereche care provine din unirea pe
linie mediană a celei de a doua perechi de maxile. Este format din:
- submentum (subbărbie);
- mentum (bărbie);
- prementum (prebărbie).
8
Pe prementum se articulează cele două glose – lobi mediani, două paraglose –
lobi laterali şi doi palpi labiali alcătuiţi din 3 – 4 articole.
Numai submentum nu provine din unirea celor două maxile (el provine din
sternitul segmentului labial), celelalte piese provin din unirea pe linia mediană a celor
două maxile astfel:
- mentum provine din unirea celor două cardo;
- prementum provine din unirea celor două stipes;
- glosele provin din unirea celor două lacinii;
- paraglosele provin din unirea celor două galei;
- palpii labiali provin din unirea celor doi palpi maxilari.
Mai există o formaţiune, hipofaringele, care reprezintă o piesă internă a
labiului având funcţie gustativă.
Aparatul bucal la insecte este foarte variat constituit, reprezentând adaptări ale
aparatului bucal în funcţie de consistenţa hranei şi de locul unde se găseşte.
Astfel, hrana poate fi:
I. solidă, reprezentată prin: rădăcini, muguri, frunze, flori, fructe, seminţe, în
care caz insectele prezintă aparat bucal pentru rupt şi mestecat sau de tip
ortopteroid. Se întâlneşte la insectele adulte din 11 ordine (Coleoptera,
Orthoptera, Odonata, Dermaptera, Blattoptera, etc.), precum şi la larvele din
17 ordine (Lepidoptera, Coleoptera, etc.).
II. lichidă ce se poate găsi
1. la suprafaţa ţesuturilor, în care caz insectele se hrănesc cu nectar sau cu diferite
exudaţii. În această situaţie insectele pot prezenta:
a) aparat bucal pentru supt , ca la adulţii de Lepidoptera;
b) aparat bucal pentru lins şi absorbit, ca la insectele din ordinul Hymenoptera
familiile Apidae şi Bombycidae;
2. în interiorul ţesuturilor, reprezentată de seva plantelor sau sângele animalelor.
La aceste insecte se pot întâlni următoarele tipuri de aparate bucale:
a) aparat bucal pentru înţepat şi supt, caracteristic pentru insectele din ordinele
Heteroptera, Homoptera, Thysanoptera şi unele insecte din ordinul Diptera
(familia Culicidae şi Anophelidae);
b) aparat bucal pentru tăiat şi supt ca la unele insecte din ordinul Diptera (familia
Tabanidae);
9
c) aparat bucal pentru dizolvat şi supt întâlnit la unele insecte din ordinul Diptera
(familia Muscidae);
Aparatul bucal pentru rupt şi mestecat de la Melolontha melolontha -
cărăbuşul de mai, prezintă următoarea alcătuire (Figura 4):
Fig.4. Aparatul bucal pentru rupt şi

mestecat la Melolontha melolontha:
Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-
maxile; c-cardo; s-stipes; Pl.m-palp
maxilar; g-galea; l-lacinia; Lb-
labium; sm-submentum; m-mentum;
prm-prementum; pg-paraglose; g-
glose; pl-palp labial
(original)
Labrum este bine dezvoltat având pe linia mediană un intrând, ce dă aspectul

unei piese bilobate.
Mandibulele sunt piese mari , chitinizate, prevăzute cu dinţi şi rugozităţi
pentru ros.
Maxilele sunt bine dezvoltate. O maxilă este formată din: cardo, pe care se
articulează stipesul, bine dezvoltat, ce constituie pivotul maxilei. Pe stipes se
articulează lobul intern – lacinia, lobul extern – galea şi palpul maxilar alcătuit din 4
articole.
Labium este format din submentum îngust, pe care se articulează mentum mai
dezvoltat şi prementum.
Pe prementum se găsesc glosele situate pe linia mediană (au formă
triunghiulară şi culoare mai închisă), iar lateral se găsesc paraglosele bine dezvoltate
şi palpii labiali formaţi din 3 articole.
Aparatul bucal pentru supt (Figura 5) se întâlneşte la lepidopterele adulte
(fluturi), deci la insectele care consumă hrană lichidă de la suprafaţa ţesuturilor,
10
reprezentată prin nectar sau diferite exudaţii. Acest aparat bucal prezintă următoarea
structură:
Figura 5. Aparatul bucal pentru supt:

Lbr-labrum; Lb-labium; Tr-trompa; Pl-palp labial
(după Weber)
Labrum este redus la o mică placă aşezată la baza clipeului.
Mandibulele sunt atrofiate sau lipsesc.
Maxilele au palpii rudimentari iar galeele sunt alungite sub forma unui jgheab,
unite pe linie mediană, formând o trompă nearticulată dispusă în repaus sub forma
unei spirale.
Labium este puţin dezvoltat, cu excepţia palpilor labiali formaţi din 3 articole.
Aparatul bucal pentru lins şi absorbit (Figura 6) se întâlneşte la albine şi
bondari, prezentând modificări de structură, cu elemente lungi datorită necesităţii
insectei de a linge şi suge hrana.
11
Figura 6. Aparatul bucal pentru lins şi absorbit la Apis melifera:
Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-maxile; Ca-cardo; St-stipes; Pm-palp maxilar; Sm-
submentum; mn-mentum; Pl-palp labial; Pgl-paraglose; Gl-glose (limba)
(după Boguleanu)
La Apis melifera aparatul bucal prezintă următoarea alcătuire:

Labrum este mic.
Mandibulele sunt mici şi alungite, având la un capăt o articulaţie la capsula
cefalică iar la capătul liber nişte zimţi.
O maxilă este alcătuită din: cardo în formă de bastonaş; stipes bine dezvoltat
sub forma unei plăci lungi şi largi; galea bine dezvoltată şi alungită sub formă de
sabie; lacinia redusă iar palpul maxilar format din 2 articole mici.
Labium prezintă submentum format din 2 articole în formă de bastonaşe unite
în V; mentum mic, triunghiular; prementum bine dezvoltat. Pe prementum se
articulează cele 2 glose alungite şi contopite formând limba sau trompa. La capătul
12
liber prezintă o formaţiune mobilă numită flabellum sau linguriţă cu care insecta linge
polenul şi nectarul. Paraglosele sunt reduse iar palpii labiali formaţi din 4 articole.
Aparatul bucal pentru înţepat şi supt (Figura 7) sau de tip labial se
întâlneşte la insectele din ordinul Heteroptera, Homoptera, Thysanoptera, deci la
insectele care consumă hrană lichidă din interiorul ţesuturilor. Este aparatul bucal
care a suferit cele mai mari modificări, având următoarele particularităţi:
Figura 7. Aparatul bucal pentru înţepat şi supt:

a, b- văzut din profil; c-secţiune transversală; Lbr-labrum; Md-mandibule; Mx-
maxile; Lb-labium; Hp-hipofaringe; Ca-canal alimentar; Cs-canal salivar; Cl-clipeu;
Fr-frunte; Ve-vertex; Oc-ochi; (după Weber)
Labrum este redus şi acoperă jgheabul trompei.

Labium este articulat (heteroptere, homoptere) sau nearticulat (diptere), s-a
alungit şi s-a transformat într-o trompă alcătuită din 4 articole la heteroptere şi din 3
articole la homoptere. Trompa este prevăzută cu un jgheab în care se găsesc
mandibulele şi maxilele sub forma unor stileţi (2 stileţi mandibulari şi 2 stileţi
maxilari).
Stileţii mandibulari au rolul de a străpunge ţesuturile plantei gazdă iar stileţii
maxilari au rolul de a suge hrana.
Stileţii maxilari prezintă 2 canale şi anume: un canal alimentar în partea
superioară prin care suge hrana şi un canal salivar în partea inferioară prin care se
scurge saliva în ţesuturile atacate.
13
U.I. 1.5. Toracele şi apendicii acestuia
Toracele la insecte este alcătuit din trei segmente: protorace, mezotorace şi

metatorace. Fiecare segment toracic este alcătuit din mai multe plăci chitinoase
numite sclerite şi anume (Figura 8):
Fig.8. Alcătuirea unui segment

toracic la insecte: Tg-tergit;
St-sternit; Pl-pleure (original)
- un sclerit dorsal numit tergit sau notum;

- un sclerit ventral ce poartă numele de sternit sau gastrum;
- două sclerite laterale numite pleure.
În general tergitele şi sternitele sunt mai mari şi mai groase, deoarece au rol de
apărare şi susţinere, în timp ce pleurele sunt mai mici şi mai subţiri, având funcţia de
a lega tergitele şi sternitele.
Între pleure şi tergite sau între pleure şi sternite se găsesc membrane de
susţinere numite “conjunctive” care permit toracelui să-şi mărească sau să-şi
micşoreze volumul în timpul respiraţiei, circulaţiei sângelui, etc.
Protoracele este mai dezvoltat la insectele alergătoare, săritoare şi săpătoare
(blatide, ortoptere, unele coleoptere), în timp ce mezotoracele şi metatoracele sunt
mai dezvoltate la speciile bune zburătoare (odonate, himenoptere, lepidoptere, etc.).
Pe torace se articulează organele de mers – picioarele şi organele de zbor –
aripile.
Picioarele la insecte. Insectele prezintă trei perechi de picioare, câte o
pereche pentru fiecare segment toracic, articulându-se latero-ventral în nişte cavităţi
coxale.
Piciorul tipic al insectei este alcătuit din 5 articole şi anume: coxa, trohanter,
femur, tibia şi tarsul care se termină cu gheare (Figura 9).
14
Coxa formează baza piciorului şi este fixată de torace în cavitatea cotiloidă
prin doi condili.
Trohanterul este un articol mic ce permite articulaţia dintre coxă şi femur. La
unele insecte trohanterul este format din două articole: trohanter şi trohanterel (mai
ales la himenoptere), permiţând o mai mare mobilitate a piciorului.
Femurul este un articol bine dezvoltat (ortoptere, blatoptere, coleoptere) de
forme şi mărimi variabile şi înzestrat uneori cu dinţi, peri şi spini.
Tibia este bine dezvoltată, de mărimi şi forme diferite, prezentând marginal
spini, pinteni, peri, etc. La unele insecte (grilide, tetigoniide) pe tibii este localizat
organul auditiv-timpanal.
Tarsul este alcătuit dintr-un articol la insectele inferioare şi 3 – 5 articole la
majoritatea insectelor superioare. Articolul tarsului situat lângă tibie se numeşte
metatars, iar ultimul articol al tarsului – pretars, care adesea prezintă două gheare
laterale, ce pot fi simple sau despicate, dinţate sau pectinate.
1. Construcţia piciorului la insecte; c-coxă; tr-trohanter; f-femur; t-tibie; ts-
tars; mt-metatars; pr-pretars; 2. Picior pentru mers (Melolontha melolontha); 3. Picior
pentru sărit (Locusta migratoria); 4. Picior pentru săpat (Gryllotalpa gryllotalpa); 5.
Picior pentru cules polen (Apis melifera); 6. Picior pentru apucat (Manthis religiosa)
(original).
La unele insecte pretarsul se termină cu apedinci speciali (în special cu funcţii
adezive) ce poartă denumiri diferite:
- arolium - o prelungire în formă de lob;
- pulvili – două prelungiri în formă de lobi;
- empodium – o prelungire în formă de păr.
În general picioarele insectelor sunt conformate pentru mers, alergat. La unele
insecte picioarele prezintă adaptări legate de modul de viaţă. Astfel se întâlnesc
picioare conformate pentru sărit (ordinul Orthoptera – lăcuste, greieri, cosaşi),
picioare conformate pentru săpat (coropişniţa), picioare conformate pentru colectat
polen (Apis mellifera), picioare pentru apucat (Manthis religiosa), picioare pentru
înot şi vâslit (Hydrous, Dytiscus), etc.
15
Fig.9. Structura şi tipuri de picioare la insecte:
Aripile la insecte sunt organe de zbor şi reprezintă expansiuni laterale ale

tegumentului în regiunea toracelui, articulându-se pe mezotorace şi metatorace latero-
dorsal. Din punct de vedere anatomic, aripile sunt formate din două membrane intim
lipite una de alta, susţinute de nervuri, care formează scheletul de susţinere al lor.
Nervurile sunt tuburi chitinoase, în interiorul lor pătrund nervii, traheele şi
hemolimfa.
În funcţie de numărul aripilor, insectele se împart în două mari grupe şi
anume:
1. Apterigote – lipsite de aripi (insecte inferioare);
2. Pterigote – insecte cu aripi (majoritatea insectelor). La rândul lor insectele
pterigote pot fi:
a) cu două perechi de aripi la ordinul Coleoptera, Hymenoptera, Odonata,
Lepidoptera, etc.
b) cu o singură pereche de aripi, a doua pereche de aripi fiind transformată în
“haltere sau balansiere”, ca la insectele din ordinul Diptera;
c) fără aripi, insecte care primar au prezentat aripi, dar datorită vieţii parazitare au
pierdut aripile – ordinul Aphaniptera, Mallophaga, Anoplura.
La aripi se disting următoarele regiuni (Figura 10):
- porţiunea aripii apropiată de torace se numeşte baza aripei;
16
- porţiunea aripei opusă bazei se numeşte marginea externă;
- porţiunea de aripă îndreptată înainte se numeşte marginea anterioară sau costa,
iar porţiunea opusă acesteia se numeşte marginea posterioară sau dorsum;
- unghiul dintre marginea anterioară şi cea externă se numeşte vârf sau apex;
- unghiul format de marginea externă şi cea posterioară se numeşte tornus.
Nervaţiunea aripilor este caracteristică şi constituie un criteriu important în
taxonomie. Aripile prezintă nervuri longitudinale şi nervuri transversale. Suprafaţa
aripilor înconjurată de nervuri se numeşte celulă iar porţiunea dintre două nervuri,
care se termină la marginea externă a aripilor se numeşte câmp.
O schemă generală a nervurilor aripilor la insecte arată următoarele (Figura
11): existenţa nervurii costale, a nervurii subcostale, a trunchiului nervurilor radiale
(1 – 5), a trunchiului mervurilor mediale (1 – 4), a trunchiului nervurii cubitale (1 – 3)
şi a trunchiului nervurilor anale (1 – 5).
Fig.11. Schema nervaţiunii unei aripi:

Co-costală; Sb-subcostală; Ra-radială; Cu-cubitală; An-anală; Ju-jugală; Me-medială;
Mcu-medio-cubitală (după Weber)
Nervurile transversale fac legătura între nervurile principale de acelaşi fel, ca

de exemplu două nervuri radiale şi în acest caz se numeşte nervura transversal -
radială sau nervurile transversale leagă două nervuri transversale diferite, de exemplu
o nervură radială cu una medială şi în acest caz se numeşte nervura transversal –
medio – radială.
Din punct de vedere al consistenţei aripile pot fi (Figura 12):
17
1. aripi chitinoase numite elitre – sunt aripi tari, îngroşate (aripile anterioare de la
insectele din ordinul Coleoptera);
2. aripi membranoase – sunt aripi fine, transparente (aripile anterioare şi posterioare
de la insectele din ordinul Hymenoptera, Odonata);
3. aripi pergamentoase numite tegmine – sunt aripi cu consistenţă intermediară între
cele chitinoase şi cele membranoase (aripile anterioare de la insectele din ordinul
Orthoptera);
4. aripi hemielitre – sunt aripi care mai mult de jumătate sunt chitinoase iar la vârf
sunt membranoase (aripile anterioare de la insectele din ordinul Heteroptera);
5. aripi membranoase acoperite cu solzi – aripile anterioare şi posterioare de la
insectele din ordinul Lepidoptera;
6. aripi membranoase acoperite cu peri - aripile anterioare de la insectele din
ordinul Trichoptera;
7. aripi cu 1 – 2 nervuri principale şi cu franjuri pe margini - aripile anterioare şi
posterioare de la insectele din ordinul Thysanoptera.
Pentru realizarea zborului aripile anterioare sunt legate de cele posterioare
prin diferite dispozitive de cuplare şi anume:
a) sub formă de fire de păr rigide şi groase la insectele din ordinul Lepidoptera.
b) sub formă de cârlige sau hamuli ca de exemplu la unele himenoptere;
c) sub formă de fire de păr rigide şi groase ca la dispozitivul numit frenulum, la
insectele din ordinul Lepidoptera.
Ritmul bătăii aripii în timpul zborului variază la diferite grupe de insecte,
astfel la Pieris brassicae este de 9 bătăi/s; la odonate = 28 bătăi/s; la unele specii de
viespi = 110 bătăi/s; la albină = 190 – 250 bătăi/s.; la ţânţar Culex pipiens = 594
bătăi/s.
U.I. 1.6. Abdomenul la insecte
Abdomenul constituie cea mai mare parte a corpului la insecte. Embrionar

abdomenul este constituit din 12 segmente iar la adult numărul segmentelor se poate
reduce la 5 – 7 (exemplu la insectele din ordinul Coleoptera). Ultimul segment al
abdomenului se numeşte telson. La insectele la care abdomenul este format din 11 –
12 segmente se diferenţiază trei regiuni şi anume:
18
a) regiunea pregenitală (segmentele 1 – 7);
b) regiunea genitală (segmentele 8 – 9);
c) regiunea postgenitală (segmentele 10 – 12).
În general segmentele abdomenului sunt la fel constituite ca şi segmentele din
regiunea toracelui şi anume din sclerite dorsale numite notum sau tergit, din sclerite
ventrale numite sternit sau gastrum şi din sclerite laterale numite pleure.
La abdomen se găsesc următoarele orificii:
- orificiul anal situat pe ultimul segment abdominal;
- orificiile genitale situate pe segmentele 8 şi 9;
- orificiile respiratorii numite stigme, care sunt câte o pereche pentru fiecare
segment abdominal, cu excepţia ultimului segment şi sunt prezente încă pe mezo
şi metatorace, lipsind în regiunea capului.
Forma abdomenului poate fi diferită: cilindric, conic-cordiform, fusiform, etc.,
iar în secţiune transversală apare triunghiular, oval, rotund, în general turtit dorso-
ventral.
Abdomenul se leagă de torace în diferite moduri, deosebindu-se trei tipuri
(Figura 13):
a) abdomen sesil – când este legat anterior direct de metatorace (ordinul
Orthoptera, Coleoptera);
b) abdomen suspendat – la care primul segment este foarte redus şi se contopeşte cu
metatoracele, formând segmentul median sau propodeum, iar al doilea segment
se îngustează mult anterior formând o gâtuitură (familia Vespidae);
c) abdomen peţiolat sau pedicelat la care 1 – 2 segmente ce urmează propodeum se
îngustează mult, alcătuind un peţiol (Formicidae, Ichneumonidae).
Fig.13. Forme de abdomen la insecte: a,b-sesil (Cossus cossus); c-suspendat (Scotia

segetum); d,e-peţiolat (Myrmica şi Formica)
19
Abdomenul insectelor adulte este lipsit de apendici locomotori, care de altfel
se întâlnesc la larvele polipode.
La insectele adulte se găsesc apendici cu alte funcţionalităţi şi anume apendici
genitali, corniculele, cercii şi stilii.
Apendicii genitali alcătuiesc armătura genitală la adulţi, fiind situaţi pe
segmentele 8 şi 9. Un apendice genital principal este ovipozitorul numit şi oviscapt,
tarieră, organ ce serveşte la depunerea ouălor. La albină şi bondar ovipozitorul este
transformat în acul cu venin, în care se scurge conţinutul a două glande acide şi a unei
glande alcaline. În jurul orificiului genital se găsesc o serie de piese chitinoase
articulate sau nearticulate, de diferite structuri, care poartă numele de gonapofize la
femelă şi ganopode la mascul, ce constituie organul copulator.
Corniculele se întâlnesc la păduchii de frunze, dorsal, pe al V-lea segment
abdominal şi apar ca două piese scurte, tubulare. Corniculele pot fi scurte, abia
vizibile sau lungi, cilindrice, conice, umflate sau turtite, orientate înapoi şi lateral.
Cercii sunt apendici mobili, articulaţi (ordinul Diplura) sau nearticulaţi
(Forficula auricularia), care sunt fixaţi pe segmentul anal. Cercii sunt consideraţi ca
organe olfactive sau au rol în împerecherea unor insecte (Blatta).
Stilii sunt apendici mobili, nearticulaţi, situaţi de obicei pe abdomenul unor
insecte inferioare (Diplura, Thysanura) servind în locomoţie sau cu rol imprecis la
Blatta.
TESTE DE AUTOEVALUARE
1. Segmentele capului sunt ..................................................................
2. Antena la insecte se compune din ...................................................
3. Există la insecte.................tipuri de cap.
4. Aripile membranoase se întâlnesc la insectele din următoarele ordine .........
5. Metanotum este ............................
6. Picioarele insectelor pot îndeplini şi alte
funcţii................................................
7. Antenele genunchiate sunt .............................................................
8. Ochii compuşi sunt în număr de ......................... şi sunt situaţi.....................
9.Scleritele celui de-al doilea segment al toracelui sunt........
10. Despre tars la insecte .
20
REZUMATUL:
În această unitate de învăţare este prezentată importanţa entomologiei,care
derivă din însăşi importanţa pozitivă sau negativă a insectelor pentru om şi activităţile
sale.
Isectele se constituie ca o parte însemnată a consumatorilor primari sau
secundari ai produselor biologice, de aceea este foarte important să cunoaştem
morfologia externă a acestora.
BIBLIOGRAFIE:
1. Georgescu T., 1990 – Curs de Entomologie. Partea generală şi specială. Uz

intern, Iaşi.
2. Georgescu T., 2006 – Entomologie horticolă. Editura "Dosoftei", Iaşi.
21
U.I. 2. ANATOMIA ŞI FIZIOLOGIA INSECTELOR
CUPRINS:
U.I. 2.1.Sistemul digestiv

U.I. 2.2.Sistemul respirator
U.I. 2.3.Sistemul circulator
U.I. 2.4.Sistemul excretor
U.I. 2.5.Sistemul secretor
- Cunoaşterea de către studenţi a anatomiei şi fiziologiei insectelor

- Dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză a informaţiilor şi de a formula
concluzii.
U.I. 2.1.Sistemul digestiv
Sistemul digestiv (Figura 14) la insecte este format din tubul digestiv şi
organele anexe. Din punct de vedere morfologic sistemul digestiv se compune din 3
părţi: intestinua anterior (stomodeum), intestinul mediu (mezenteron) şi intestinul
posterior (proctodeum).
Intestinul anterior începe cu orificiul bucal în partea anterioară a corpului,
mărginit de apendici bucali. Orificiul bucal conduce în cavitatea bucală în care se
deschid glandele salivare. Urmează faringele prevăzut cu o musculatură specială, care
ajută la înghiţirea bolului alimentar. Faringele se continuă cu esofagul, un tub lung şi
subţire care trece într-o porţiune mai dilatată numită guşă. Urmează proventricolul ai
cărui pereţi groşi sunt căptuşiţi cu chitină, servind la fărâmiţarea hranei, iar la unele
insecte pentru filtrarea ei.
22
La locul de trecere dintre intestinul anterior către cel mijlociu se află valvula
cardiacă, cu rolul de a împiedica întoarcerea alimentelor din intestinul mediu în cel
anterior.
Intestinul mediu variază ca structură după modul de hrănire al insectelor.
Regiunea anterioară a intestinului mediu prezintă o serie de excrescenţe numite
cecumuri gastrice, care ajută la digestie.
Peretele intestinului mediu prezintă un strat epitelial alcătuit din celule care
îndeplinesc funcţia de digestie şi absorbţie.
La insectele care se hrănesc cu substanţe solide acest strat este acoperit adesea
cu o membrană protectoare (membrana peritrofică), cu rolul de a separa alimentele de
peretele intestinului.
Intestinul posterior, la majoritatea insectelor este împărţit în 3 regiuni: pilorul
în care se deschid tuburile lui Malpighi (organ excretor); valvula pilorică cu rolul de a
reglementa trecerea conţinutului din intestinul mediu în cel posterior; intestinul
subţire în care se desăvârşeşte absorbţia chilului; rectul ultima porţiune a intestinului
posterior care se prezintă ca o dilataţie globulară sau piriformă. Pereţii acestuia sunt
prevăzuţi cu un număr variabil de papile rectale cu rolul de a usca excrementele,
absorbind apa din ele.
La insectele care se hrănesc cu substanţe solide acest strat este acoperit adesea
cu o membrană protectoare (membrana peritrofică), cu rolul de a separa alimentele de
peretele intestinului
Intestinul posterior, la majoritatea insectelor este împărţit în 3 regiuni: pilorul
în care se deschid tuburile lui Malpighi (organ excretor); valvula pilorică cu rolul de a
reglementa trecerea conţinutului din intestinul mediu în cel posterior; intestinul
subţire în care se desăvârşeşte absorbţia chilului; rectul ultima porţiune a intestinului
posterior care se prezintă ca o dilataţie globulară sau piriformă. Pereţii acestuia sunt
prevăzuţi cu un număr variabil de papile rectale cu rolul de a usca excrementele,
absorbind apa din ele.
Organele anexe sunt reprezentate prin: glandele salivare şi sistemul de enzime
(fermenţi).
Glandele salivare sunt în număr de una-două perechi situate pe diferite
regiuni ale corpului deschizându-se în cavitatea bucală.
23
Sistemul de enzime sau fermenţi transformă hrana în produşi asimilabili
organismului fiind specifici pentru fiecare grupă de substanţe (proteine, glucide,
lipide, etc.).
Figura 14. Schema tubului digestiv:

Cb-cavitatea bucală; Gs-glandele salivare; Fa-faringe; Es-esofag; Gu-guşa; Pv-
proventricol; Vc-valvula cardiacă; Ce-cecumuri gastrice; Mp-membrana peritrofică;
Tm-tuburile lui Malpighi; Pi-pilor; Vp-valvula pilorică; Vr-valvula rectală;
Rc-rectum; An-anus
Hrana insectelor constă din substanţe de natură vegetală sau animală, în stare
solidă sau lichidă.
Funcţiile tubului digestiv constau în continuarea masticaţiei, prelucrarea
chimică a substanţelor cu ajutorul fermenţilor şi absorbţia substanţelor asimilabile.
24
Oricare ar fi substanţele care servesc ca hrană insectelor, ele sunt alcătuite
dintr-un complex de molecule, care conţin energia necesară activităţii vitale ale
acestora.
La multe insecte (afide, coccide, psilide) o parte din hrană rămâne nedigerată
şi este evacuată odată cu excrementele.
Acestea conţin de obicei mari cantităţi de glucide, cunoscute sub numele de
“rouă de miere”.
De aceea sunt căutate frecvent de unele insecte care se hrănesc cu sucuri dulci
(furnici, viespi, albine).
U.I. 2.2. Sistemul respirator
Sistemul respirator (Figura 15) la insecte este reprezentat prin trahei –

invaginaţiuni ale tegumentului în formă de tuburi ramificate arborescent.Traheile se
deschid la exterior prin orificii numite stigme, situate lateral în perechi în regiunea
toracelui şi abdomenului; la cap ele lipsesc.
Stigmele la insectele inferioare conduc direct în tubul traheii, pe când la cele
superioare, după orificiul de deschidere mărginit de un cadru chitinos numit peritrem,
urmează o cameră numită atrium prevăzută cu perişori şi excrescenţe chitinoase cu
rolul de a filtra aerul.
Trunchiul traheii, care pleacă de la camera atrială se ramifică în 3 părţi: una
dorsală care merge la inimă, una mijlocie la intestin şi a treia ventrală cu ramificaţii
în regiunea lanţului ganglionar.
Fiecare ramură se divide dicotomic în tuburi din ce în ce mai mici numite
traheole care pătrund în interiorul celulelor organelor şi ţesuturilor.
Traheolele au pereţii permeabili pentru gaze şi lichide la nivelul lor făcându-
se aerisirea ţesuturilor.
La unele insecte (ortoptere, diptere) tuburile traheene prezintă dilatări în
regiunea capului şi abdomenului, numite saci aerieni, care servesc ca rezervoare de
aer în timpul zborului.
25
Figura 15. Sistemul trahean
la insecte:
a – văzut ventral; b – văzut
dorsal; Tr-trahei;
St-stigme
(după Miall şi Denny)
La insecte respiraţia se face prin sistemul trahean. Pătrunderea aerului în

sistem are loc pasiv, iar evacuarea lui în mod activ, prin acţiunea muşchilor dorso-
ventrali şi presiunea sanguină. Difuzarea oxigenului în ţesuturi şi evacuarea
bioxidului de carbon din organism are loc la nivelul traheolelor. Numărul mişcărilor
respiratorii variază în raport cu intensitatea activităţii şi cu temperatura mediului.
U.I. 2.3. Sistemul circulator
Sistemul circulator (Figura 16) la insecte este deschis şi simplu. Organele de

pulsaţie sunt reprezentate prin vasul dorsal, alcătuit din inimă şi aortă şi două septe
fibro-musculare: diafragma dorsală şi diafragma ventrală.
Acestea împart cavitatea corpului în 3 compartimente sau sinusuri: dorsal
(pericardial), mijlociu (visceral) şi ventral (perineural).
Între diafragme şi pereţii corpului rămân orificii prin care circulă sângele.
Inima este situată în sinusul pericardial, în regiunea abdomenului şi parţial în torace.
În partea anterioară se continuă cu aorta până în regiunea cefalică.
Inima este susţinută de muşchi numiţi “aliformi” ce determină pătrunderea
ritmică a sângelui în inimă.
26
Figura 16. Sistemul circulator la insecte:
Ao-aorta; Co-inima; Va-valvula; ma-muşchi aliformi
(după Zander)
La insecte, inima este formată dintr-o serie de cămăruţe care comunică între
ele prin orificii mărginite de valvule îndreptate înainte. Prima cămăruţă este închisă,
restul prezintă pe părţile latero-posterioare câte o pereche de orificii numite osteole
prevăzute cu valvule. Sub acţiunea muşchilor pereţii cămăruţelor se contractă şi se
dilată. În momentul dilatării (diastola), toate valvulele se deschid şi sângele pătrunde
în inimă. Când se contractă (sistola) sângele este împins prin valvula anterioară
înainte, iar cele laterale se închid. Sângele ajuns în aortă se revarsă prin orificiul ei în
partea anterioară şi ventrală a cavităţii cefalice şi de aici circulă înapoi în tot corpul.
Prin contractarea diafragmelor se determină mişcarea sângelui de jos în sus şi din
partea posterioară către cea anterioară.
U.I. 2.4. Sistemul excretor
Organele de excreţiei la insecte sunt reprezentate prin: tuburile lui Malpighi

(Figura 17), ţesutul adipos, celulele pericardiale şi glandele labiale.
Tuburile lui Malpighi sunt principalele organe de excreţie întâlnite la insecte.
Acestea sunt invaginaţiuni ale tubului digestiv în zona pilorului. Sunt în număr
variabil de la 2 la 160. Au un capăt fix în pilor, iar celălalt pluteşte liber în cavitatea
27
generală a corpului (mixocel). Tuburile lui Malpighi au pereţii semipermeabili.
Produşii de excreţie pătrund prin pereţii tuburilor, ajung la baza acestora, în pilor, de
unde sunt apoi evacuate, urmând traectul tubului digestiv.
Ţesutul adipos (gras) ocupă spaţiile libere dintre organe şi este mai dezvoltat
la stadiile hibernante. Prezintă celule specializate în excreţie.
Celulele pericardiale sunt celulele situate în jurul inimii, specializate în
excreţie.
Glandele labiale se întâlnesc la insectele inferioare, având rol în excreţie.
Figura 17. Tuburile lui Malpighi:

a-Melolontha melolontha; b-galleria mellonella; c-timarcha tenebricosa;Ip-intestinul
posterior (după Veneziani)
U.I. 2.5. Sistemul secretor
Sistemul secretor la insecte este format din glandele exocrine şi endocrine.

Glandele exocrine secretă substanţe, care pătrund în diferite organe prin
canale speciale; ele diferă ca origine şi sunt repartizate pe diferite regiuni ale
corpului: tegument, tubul digestiv, organe genitale, etc. Printre acestea se numără:
glandele ceriere (secretă ceara), glandele sericipare (secretă firul de mătase), glande
urticante, glandele salivare, glandele producătoare de venin, glandele repulsive
(respingătoare), glandele atractante, etc.
Glandele endocrine sunt lipsite de canale speciale de secreţie, conţinutul lor
pătrunde direct în sânge prin intermediul căruia este transportat în toate regiunile
corpului. Produsele secretate sunt cunoscute sub numele de hormoni având rol în
dezvoltarea larvară, metamorfoză, diapauză, etc. Se cunosc 4 grupe de glande
28
endocrine la insecte: celulele neurosecretorii ale ganglionilor cerebroizi, glandele
protoracale, corpora allata şi corpora cardiaca.
1. Tubul digestiv ţine de la ..............până la .................şi se divide în ...........

regiuni.
2. La nivelul intestinului mediu are loc ....................................
3. Organele anexe ale sistemului digestiv sunt reprezentate prin............
4. Tuburile lui Malpighi sunt principalele organe de .................. întâlnite la
insecte.
5. La puține specii de insecte respirația se face prin ...............(............)
6. De la cele trei ramuri ale traheii, acestea se ramifică în tuburi din ce în ce mai
mici (........................) cu diametrul de ....................până la nivelul.................
unde are loc de fapt respirația sau schimbul de gaze.
7. Tubul anterior denumit și ..............are lungimea...............proporțională cu a
.........................
8. Circulația sângelui mai este ajutată de organite speciale denumite.................care
se gasesc pe diferite organe și care poartă diferite denumiri...........................
9. Despre glandele sericipare.
10. Organele tactile. .......................................................................
REZUMATUL:
In cadrul unităţii de învăţare 2 se tratează probleme de anatomia şi fiziologia
insectelor, în care sunt prezentate pe larg cele cinci sisteme fiziologice ale insectelor.
Sunt prezentate cele mai importante elemente din anatomia si fiziologia
insectelor, bine ilustrate cu imagini.
BIBLIOGRAFIE:
1. Georgescu T., Tălmaciu M., 1995 – Lucrări practice de Entomologie. Uz intern,
Iaşi.
2. Tălmaciu M., 2005 - Entomologie agricolă , Editura Ion Ionescu de la Brad, Iaşi.
29
U.I. 3. BIOLOGIA INSECTELOR
CUPRINS:
U.I. 3. 1. Dezvoltarea embrionară
U.I. 3. 2. Dezvoltarea postembrionară
U.I. 3. 3. Dezvoltarea postmetabolă
U.I. 3. 4. Generaţii şi ciclul biologic la insecte
U.I. 3. 5. Diapauza
- Cunoaşterea de către studenţi a biologiei insectelor.
- Dezvoltarea capacităţii de analiză şi sinteză a informaţiilor şi de a formula
concluzii.
U.I. 3. 1. Dezvoltarea embrionară
Dezvoltarea embrionară sau embriogeneza se referă la dezvoltarea

embrionului şi începe imediat după fecundarea oului şi durează până la apariţia larvei.
În dezvoltarea embrionului se disting 4 faze:
a) faza de segmentaţie;
b) faza formării foiţelor embrionare sau germinative;
c) faza formării organelor sau organogeneza;
d) faza diferenţierii histologice.
Durata dezvoltării embrionare sau incubaţia variază foarte mult în funcţie de
specie şi de condiţiile de mediu, de la câteva ore la un an şi chiar mai mult. Astfel, la
musca de casă dezvoltarea embrionară este de 8 – 12 ore, la unele specii de
lepidoptere ajunge la 9 luni, iar la unii reprezentanţi ai familiei Phasmidae (ordinul
Orthoptera) incubaţia durează până la 2 ani.
În funcţie de locul unde are loc embriogeneza (în mediul extern sau în corpul
femelei) se disting trei grupe de insecte:
a) ovipare – dezvoltarea embrionului are loc în mediul extern, ca la majoritatea
insectelor;
30
b) ovovivipare – dezvoltarea embrionului începe în căile genitale materne şi se
continuă în mediul extern (Eriococcus spurius);
c) vivipare sau larvipare – dezvoltarea embrionului are loc numai în interiorul
corpului femelei şi insectele depun larve (Quadraspidiotus perniciosus, insectele
din familia Aphididae).
U.I. 3. 2. Dezvoltarea postembrionară
Dezvoltarea postembrionară începe din momentul ieşirii larvei din ou şi se

încheie cu apariţia adultului.
Transformările suferite de insecte de la apariţia stadiului de larvă şi până la
adult poartă numele de metamorfoză iar fenomenul biologic se numeşte metabolie.
În funcţie de gradul de metabolie se deosebesc insecte fără metamorfoză sau
ametabole (Apterygota) şi insecte cu metamorfoză sau metabole (Pterygota).
În funcţie de transformările care au loc, la insecte se întâlnesc două mari tipuri
de metamorfoză:
1. Metamorfoză incompletă sau hemimetabolă;
2. Metamorfoză completă sau holometabolă.
Metamorfoza incompletă sau hemimetabolă (heterometabolă) se
caracterizează prin aceia că insectele în cursul dezvoltării lor trec prin următoarele
stadii: ou – larvă - nimfă - adult (Figura 18).
Această metamorfoză se caracterizează prin aceia că larvele seamănă cu
insectele adulte, deosebindu-se de ele doar prin dimensiunile mai mici, lipsa sau
incompleta dezvoltare a aripilor şi incapacitatea lor de a se reproduce
Această metamorfoză poate fi de mai multe tipuri:
- paleometabolă
- heterometabolă
- neometabolă
fiind caracteristică insectelor din ordinul Heteroptera, Homoptera, Orthoptera,
Thysanoptera.
31
Fig.18. Dezvoltarea unei insecte hemimetabole (Heteroptera) (după
Bonnemaison)
Metamorfoza completă sau holometabolă se caracterizează prin aceea că

insectele în cursul dezvoltării lor trec prin următoarele stadii: ou - larvă - pupă - adult
(Figura 19). Larvele insectelor holometabole se deosebesc de adulţi, atât prin forma
externă, cât şi prin structura internă.
Metamorfoza holometabolă poate fi de mai multe tipuri: holometabola tipica,
hypermetabola, polymetabola şi cryptometabola şi se întâlneşte la insectele din
ordinele Coleoptera, Lepidoptera, Hymenoptera, Diptera.
Larva reprezintă un stadiu activ în dezvoltarea postembrionară a insectelor,
când ele se hrănesc activ şi înmagazinează în corpul lor mari cantităţi de substanţe
hrănitoare. Creşterea larvelor are loc prin năpârliri succesive.Când larva ajunge la o
anumită limită de dezvoltare, îşi schimbă cuticula veche (exuvia) cu alta nouă,
fenomen cunoscut sub numele de năpârlire. Numărul năpârlirilor în general este
constant şi specific diferitelor grupe de insecte, putând varia de la 1 la Campodea şi
alte apterigote, până la 40 la efemeroptere.Perioada cuprinsă între două năpârliri se
numeşte vârstă. Larva apărută din ou se numeşte larvă neonată sau larvă de vârsta I-a
iar după năpârlire trece în larvă de vârsta a II-a şi aşa mai departe.
32
Fig.19. Dezvoltarea unei insecte holometabole (Lepidoptera) (după Bonnemaison)
Durata stadiului larvar este diferită fiind în funcţie de specie precum şi

condiţiile de mediu: temperatură, umiditate, hrană, etc. De exemplu, la unele diptere
dezvoltarea larvară are loc în 3 - 4 zile, la Anisoplia segetum în 10 – 11 luni, la
Cossus cossus în 2 ani, la Agriotes spp. în 3 – 4 ani, iar la unele cicade (Cicadina) şi
buprestide (Coleoptera) în 10 – 17 ani.
Fig.20. Tipuri de larve la insectele holometabole: polipode (a,b); oligopode de tip

elaterid (c); campodeiform (d); melolontoid (e); apodă acefală (f) şi eucefală (g)
(original)
Larvele insectelor holometabole sunt foarte variate ca formă, grupându-se în

următoarele tipuri (Figura 20):
33
a) Larve protopode cu apendicii cefalici şi toracici rudimentari, mandibulele fiind
bine dezvoltate (larvele unor specii parazitate: chalcidele, ichneumonide, etc).
b) Larve polipode prezintă 3 perechi de picioare toracice şi 2- 7 perechi de picioare
abdominale. Larvele de lepidoptere se numesc omizi adevărate (au 2 – 5 perechi
de picioare abdominale) iar larvele de tenthredinide (Hymenoptera) poartă
denumirea de omizi false (au 7 – 8 perechi de picioare abdominale);
c) Larve protopode cu apendicii cefalici şi toracici rudimentari, mandibulele fiind
bine dezvoltate (larvele unor specii parazitate: chalcidele, ichneumonide, etc).
d) Larve polipode prezintă 3 perechi de picioare toracice şi 2- 7 perechi de picioare
abdominale. Larvele de lepidoptere se numesc omizi adevărate (au 2 – 5 perechi
de picioare abdominale) iar larvele de tenthredinide (Hymenoptera) poartă
denumirea de omizi false (au 7 – 8 perechi de picioare abdominale);
e) Larve oligopode au 3 perechi de picioare toracice (majoritatea insectelor din
ordinul Coleoptera ) acestea pot fi de mai multe tipuri şi anume:
- tipul campodeiform sau carabid , au corpul viermiform, care se subţiază spre
partea posterioară; capul cu piesele bucale îndreptate înainte, cu mandibulele
puternice; dorsal pe fiecare segment prezintă câte un sclerit mai îngroşat şi mai
intens colorat. Aceste larve sunt caracteristice pentru insectele din familia
Carabidae, ordinul Coleoptera;
- tipul elateriform sau elaterid, care popular se numesc viermi sârmă. Prezintă corp
viermiform, alungit, cu tegumentul tare, de culoare galbenă-arămie; terminaţia
ultimului segment este caracteristică diferitelor genuri. Acest tip de larve se
întâlneşte la insectele din familia Elateridae, ordinul Coleoptera;
- tipul scarabeiform sau melolontoid , popular se numesc viermi albi. Larvele au
corpul înconvoiat sub forma literei C, puternic cutat transversal, de culoare albă,
cu apendici cefalici şi toracici castanii, stigmele brune. Capul este ortognat, mare,
picioarele inegal dezvoltate; cele anterioare sunt mai scurte, iar cele posterioare
mai lungi. Ultimul segment abdominal este voluminos, pe sternitul acestuia se
găseşte un câmp de sete a căror dispoziţie este caracteristică diferitelor specii.
Larvele de tip melolontoid se întâlnesc la insectele din familia Scarabaeidae,
ordinul Coleoptera.
f) Larvele apode sunt lipsite de picioare, având sau nu capsula cefalică distinctă.
Larvele apode pot fi:
34
- eucefale sau de tip curculionid. Capsula cefalică este vizibilă, iar aparatul bucal
este conformat pentru ros. Sunt caracteristice pentru insectele din familia
Curculionidae, larvele miniere de lepidoptere şi pentru unele specii din ordinul
Diptera;
- hemicefale, la care capsula cefalică este pe jumătate introdusă în torace, iar
aparatul bucal este conformat pentru supt (larvele unor specii de diptere);
- acefale, la care capul este complet învaginat, ca la insectele din ordinul Diptera
şi la cele din familia Buprestidae (ordinul Coleoptera).
g) Larvele postoligopode se caracterizează printr-o mare asemănare cu adulţii, atât
morfologic cât şi biologic. După aspectul exterior sunt la fel ca adulţii, având
ochii faţetaţi, rudimente de aripi în ultimele vârste şi părţile corpului bine
delimitate. Din această grupă fac parte larvele tuturor insectelor heterometabole
(Heteroptera, Homoptera, Orthoptera, Thysanoptera, etc.).
Larva în ultima vârstă, cu dezvoltarea încheiată, după ultima năpârlire se
transformă în nimfă (la insectele heterometabole) sau în pupă (la insectele
holometabole).
Transformarea în pupă se face în locuri adăpostite. Înainte de transformarea în
pupă, larva îşi confecţionează din fire de mătase sau alte materiale (particule de sol,
etc.) adăposturi ce poartă numele de cocon, ce are rolul de a proteja pupa de acţiunea
nefavorabilă a factorilor mediului înconjurător. Mărimea, forma şi culoarea coconului
variază în funcţie de specie. La unele insecte, larvele se transformă în pupe în sol în
loji pupale. La diptere, larvele se transformă în pupe în ultima exuvie pupală, ce se
numeşte puparium sau cocon fals. Înainte de a se transforma în pupă, larva trece prin
stadiul de prepupă, în care larvele nu se mai hrănesc, devin imobile, se scurtează, se
îngroaşă şi năpârlind pentru ultima oară se transformă în pupă.
Stadiul de pupă este un stadiu în care insecta nu se mişcă, corpul ei se
îngroaşă şi se scurtează. În interiorul corpului pupei au loc procese de reducere a unor
organe (histoliză) şi de formare a altora noi (histogeneză), caracteristice insectei
adulte.
Din punct de vedere morfologic se deosebesc trei tipuri de pupe (Figura 21):
a) pupă liberă, la care apendicii corpului sunt liberi şi pot executa mişcări (exemplu
la coleoptere, himenoptere, etc.);
35
b) pupă obtectă, apendicii sunt lipiţi de corp cu un lichid exuvial şi acoperite cu o
membrană mai mult sau mai puţin transparentă, pupa având aspectul de mumie
ce poartă numele de crisalidă (la unele lepidoptere) sau se găseşte într-un înveliş
format din fire de mătase ce se numeşte cocon (lepidoptere);
c) pupă coarctată este o pupă liberă în interiorul ultimei exuvii larvare, care
formează un înveliş opac ca un butoiaş, ce se numeşte puparium (la majoritatea
dipterelor).
Fig.21. Tipuri de pupe la insecte:

1. liberă; 2. obtectă; 3. coarctată (original)
Stadiul de pupă durează de la câteva zile până la câteva luni, fiind în funcţie
de specia de insectă şi de condiţiile de mediu.
U.I. 3. 3. Dezvoltarea postmetabolă
Dezvoltarea postembrionară începe cu apariţia insectei adulte şi se încheie cu

moartea fiziologică a ei. Insecta adultă nu creşte şi nu năpârleşte, dar suferă profunde
transformări de maturaţie şi îmbătrânire. Astfel, în prima perioadă insecta se
36
maturizează din punct de vedere sexual iar în a adoua perioadă intervine moartea
fiziologică a adultului datorită epuizării substanţelor de rezervă din organism.
Perioada dezvoltării postmetabole sau longevitatea insectelor este foarte
diferită, de la câteva minute la câţiva ani. De exemplu specia Psyche apiformis –
Psychidae (Lepidoptera) trăieşte 32 – 58 minute, în timp ce unele coleoptere şi
lepidoptere au o viaţă de 1 – 2 ani. Cea mai mare longevitate o au insectele sociale
(matca albinelor poate trăi până la 5 ani, iar matca unor specii de termite până la 12 –
15 ani).
U.I. 3. 4. Generaţii şi ciclul biologic la insecte
Prin generaţie se înţelege totalitatea indivizilor care se dezvoltă din ouăle

depuse de femelele unei populaţii adulte a unei specii, într-un timp determinat al
perioadei de vegetaţie şi în funcţie de condiţiile de mediu şi până la moartea
indivizilor adulţi, ce au alcătuit descendenţa respectivă.
Timpul necesar dezvoltării unei generaţii variază în limite mari de la specie la
specie. La unele insecte dezvoltarea unei generaţii are loc într-un timp foarte scurt
(câteve zile sau câteva săptămâni), iar la alte insecte dezvoltarea are loc într-un timp
mult mai îndelungat (luni sau ani de zile).
În funcţie de timpul necesar dezvoltării unei generaţii faţă de durata unui an,
insectele se clasifică în următoarele grupe:
a) insecte monovoltine, care au o singură generaţie pe an (exemplu la Zabrus
tenebrioides, Eurygaster spp., Tanymecus dilaticollis, Anthonomus pomorum,
Rhagoletis cerasi, etc.);
b) insecte bivoltine, care au două generaţii pe an (exemplu la Eurydema ornata,
Mamestra brassicae, Hyphantria cunea, Laspeyresia pomonella, etc.);
c) insecte trivoltine, care prezintă trei generaţii pe an (exemplu Lobesia botrana);
d) insecte polivoltine, care prezintă mai multe generaţii în decursul unui an
(exemplu Lithocoletis blancardella, Brevicoryne brassicae, Trialeurodes
vaporariorum, etc.);
e) insecte bienale, care prezintă o generaţie la doi ani (exemplu Gryllotalpa
gryllotalpa, Anisoplia austriaca, etc.);
37
f) insecte multianuale, la care dezvoltarea unei generaţii are loc pe o perioadă de
mai mulţi ani (exemplu 3 – 4 ani la Melolontha melolontha, Anoxia villosa, 3 – 5
ani la Agriotes spp., etc.).
Numărul de generaţii, deşi caracteristic diferitelor specii este în strânsă
legătură cu condiţiile de mediu: temperatură, umiditate, hrană, etc. Astfel, la aceiaşi
specie (Laspeyresia pomonella, Leptinotarsa decemlineata, Mayetiola destructor) în
regiunile sudice au 3 generaţii în timp ce, în regiunile nordice au 2 generaţii. Sunt
însă insecte care indiferent de răspândirea lor geografică, prezintă întotdeauna acelaşi
număr de generaţii (exemplu la Bruchus pisorum, Phyllotreta spp., o generaţie pe an,
iar Anisoplia austriaca o generaţie la doi ani).
La unele specii de insecte bivoltine şi polivoltine, la care ponta este eşalonată
pe o perioadă mai îndelungată, generaţiile se suprapun, întâlnindu-se în anumite
perioade, diferite stadii ale insectei (exemplu la Leptinotarsa decemlineata,
Laspeyresia pomonella). Suprapunerea generaţiilor îngreunează stabilirea
momentului optim de aplicare a tratamentelor.
Ciclul biologic. Prin ciclu biologic sau ciclu evolutiv se înţelege succesiunea
stadiilor sau a generaţiilor unei specii, într-o anumită perioadă de timp.
Fiecare specie de insectă se caracterizează printr-un ciclu evolutiv propriu,
care poate fi monovoltin, bivoltin, multianual, etc.
Ciclul evolutiv la diferite insecte dăunătoare poate fi reprezentat în diferite
moduri prin grafice, tabele sau scheme, în care se folosesc semne convenţionale
pentru fiecare stadiu al dăunătorului sau se prezintă direct în succesiune evoluţia
stadiilor în raport cu planta gazdă (Figura 22 şi 23).
38
Fig.22. Schema ciclului evolutiv la ploşniţa roşie a verzei (Eurydema ornata)
(după Săvescu)
Figura 23. Ciclul biologic al speciei Tanymecus dilaticollis

(după Paulian Fl., 1971)
Un ciclu deosebit se întâlneşte la păduchii de frunze (ordinul Homoptera,

familia Aphididae) deoarece indivizii din generaţia F2 nu dau naştere la urmaşi
identici generaţiei F1.
39
La aceste insecte, numai după o succesiune a mai multor generaţii de diferite
forme (Fn), se ajunge din nou la forma generaţiei de la care s-a pornit.
Înmulţirea afidelor este holociclică deoarece unele generaţii se înmulţesc
sexuat iar alte generaţii se reproduc partenogenetic. Afidele prezintă specii
nemigratoare cu ciclu evolutiv monoecic, care se desfăşoară pe o singură plantă gazdă
sau pe mai multe plante gazdă din aceiaşi familie botanică şi specii migratoare care
au ciclul evolutiv diecic.
La speciile diecice ciclul biologic se desfăşoară pe două plante gazdă şi
anume:
a) o gazdă primară sau iniţială, care este reprezentată prin specii lemnoase;
b) o gazdă secundară, reprezentată prin specii ierboase.
Ciclul evolutiv la speciile nemigratoare (Aphis pomi, Schizaphis graminum,
etc.) este următorul (Figura 24).
Insecta iernează sub formă de ou depus pe ramurile subţiri. În primăvară din
oul de iarnă apare femela apteră numită fundatrix sau matca. Femelele fundatrix pe
cale partenogenetică, dau naştere la câteva generaţii de femele numite fundatrigene,
aptere şi aripate.
Fig.24. Ciclul biologic al speciilor de afide cu dezvoltare holociclică, monoecică

(Aphis pomi):
1. Ou de iarnă; 2. fundatrix; 3. fundatrigene aptere şi aripate (3 – 4 G); 4.virginogene
aptere şi aripate (8 – 12 G); 5. sexupare; 6-7. sexuaţi: masculi şi femele
(original)
40
La rândul lor, fundatrigenele se înmulţesc partenogenetic şi dau naştere la
femele aripate numite virginogene aripate şi femele nearipate, virginogene nearipate,
care se dezvoltă pe aceiaşi plantă-gazdă sau pe plante gazde înrudite, succedându-se 8
– 12 generaţii în cursul unei perioade de vegetaţie.
Spre sfârşitul verii, apare ultima generaţie de femele partenogenetice aripate
numite sexupare. Femelele sexupare depun două feluri de ouă din care apar masculi
şi femele, ce constituie forma sexuată, iar după copulaţie femelele depun oul de iarnă,
încheindu-se astfel ciclul biologic.
Ciclul evolutiv al speciilor de afide migratoare (Myzus cerasi, Myzus persicae,
Hyalopterus pruni, Aphis pomi) este următorul (Figura 25).
Toamna, femelele din forma sexuată, depun ouă de iarnă (de rezistenţă) pe
ramurile plantelor gazdă-primară (cireş, vişin).
Primăvara din ouăle de iarnă apar femele fundatrix, care se înmulţesc pe cale
partenogenetică şi dau naştere la câteva generaţii de fundatrigene (3 –4), cu femele
aptere şi aripate, formând colonii pe organele atacate (frunze). În sânul coloniei
respective, ultima generaţie de fundatrigene aripate numite migrans allata mută
colonia pe plantele gazdă secundare (colonicus exulens).
Acestea se înmulţesc partenogenetic în tot cursul perioadei de vegetaţie dând
naştere la o serie de generaţii virginogene aptere şi aripate.
La sfârşitul verii în cadrul coloniei de virginogene apar sexuparele, care
cuprind femele aripate ce reântorc colonia pe plantele gazdă primare.
Formele sexupare depun două feluri de ouă, din care iau naştere formele
sexuate, masculi şi femele.
După copulaţie femelele depun ouăle de iarnă şi astfel ciclul biologic se
încheie.
41
Fig.25. Ciclul biologic al speciilor de afide cu dezvoltare holociclică, diecică
(Myzus cerasi):
1. ou de iarnă; 2. fundatrix; 3.fundatrigene; 4.migrante; 5-8. virginogene aptere şi
aripate; 9. sexupares; 10-11. sexuaţi: masculi şi femele; gazda primară: cireş şi vişin;
gazda secundară: Galium sp. şi Asperula sp.
(original)
U.I. 3. 5. Diapauza
Diapauza este o întrerupere temporară care intervine în timpul dezvoltării
insectelor, constituind o adaptare a acestora la condiţiile neprielnice ale mediului
(temperaturi scăzute sau prea ridicate, uscăciune, lipsa hranei, etc.)
Diapauza este caracteristică diferitelor specii şi poate apare în orice stadiu de
dezvoltare. Astfel, diapauza poate să apară în stadiul de ou (Entomoscelis adonidis,
Malacosoma neustria, diferite insecte din familia Acrididae, Lymantria dispar), în
stadiul de larvă (Zabrus tenebrioides, Oscinella frit, Ostrinia nubilalis, Laspeyresia
pomonella, etc.), în stadiul de pupă (Scotia segetum, Mamestra brassicae, Eupoecilia
ambiguella, Hyphantria cunea, Rhagoletis cerasi, etc.) sau în stadiul de adult
42
(Eurygaster spp, Leptinotarsa decemlineata, Tanymecus dilaticollis, Sitona lineata,
etc).
După modul cum se manifestă, diapauza poate fi obligatorie sau facultativă.
Diapauza obligatorie a apărut ca rezultat al tendinţei de adaptare la condiţiile
nefavorabile de dezvoltare şi în acest caz face parte integrantă din fondul genetic al
speciei.
Diapauza facultativă apare ca rezultat al influenţei unuia sau mai multor
factori nefavorabili ai mediului.
În timpul diapauzei, procesele fiziologice din corpul insectei se reduc la
minimum şi se desfăşoară pe seama lipidelor şi a altor substanţe de rezervă acumulate
anterior. Astfel, la larvele de Ostrinia nubilalis conţinutul în lipide scade de la 56,6%
s.u. (la închiderea dezvoltării şi intrării în diapauză) până la 31,8% s.u. (la sfârşitul
diapauzei).
Diapauza este reglementată de glandele endocrine ale sistemului nervos, iar
dintre factorii de mediu, care determină intrarea în diapauză sau ieşirea din această
stare sunt: temperatura, lumina, umiditatea, hrana etc.; aceşti factori pot acţiona
independent sau în complex.
Temperatura influenţează atât prin scăderea, cât şi prin ridicarea ei peste
anumite limite. La temperaturi scăzute, insectele se retrag în adăposturi, care le oferă
o protecţie mai mult sau mai puţin sigură împotriva temperaturilor joase, intrând
astfel într-o diapauză hiemală. În regiunile temperate, diapauza hiemală face parte
integrantă cu ciclul biologic al insectelor.
La marea majoritate a insectelor, diapauza hiemală are loc întotdeauna în
acelaşi stadiu şi obişnuit în aceleaşi locuri (lăcustele acridide iernează în stadiu de ou
în sol, gândacul ghebos şi buha semănăturilor hibernează ca larve în sol, buha verzei
şi musa cireşelor iernează ca pupe în sol iar adulţii gândacului din Colorado şi
gărgăriţa cenuşie a sfeclei iernează ca adulţi în sol).
Cunoaşterea stadiului de hibernare prezintă o importanţă deosebită în
aplicarea diferitelor măsuri de combatere.
La temperaturi ridicate, peste limita optimă de dezvoltare, unele insecte intră
într-o diapauză de vară sau estivală (exemplu la gândacul roşu al rapiţei, gărgăriţa
florilor de măr, au diapauza estivală în stadiul de adult iar la cotarul verde diapauza
estivală este în stadiul de pupă).
43
Lumina constituie un factor determinant în apariţia sau evitarea diapauzei la
unele insecte. Rolul hotărâtor îl are lungimea zilei sau fotoperioada.
În funcţie de reacţia faţă de lumina zilei, insectele se clasifică în:
1. Insecte de zi lungă, la care dezvoltarea se desfăşoară normal, fără întrerupere, în
condiţiile zilelor de vară, a căror perioadă de lumină este de 14 – 17 ore, în timp
ce în condiţiile zilelor scurte de toamnă, intervine diapauza (exemplu la
Leptinotarsa decemlineata, Scotia segetum, Cydia pomonella, Pieris brassicae,
etc.);
2. Insecte de zi scurtă, dezvoltarea lor are loc numai în condiţiile zilelor scurte, sub
13 -–16 ore, în timp ce zilele lungi determină apariţia diapauzei (exemplu la
Bombyx mori, Stenocarus fuliginosus, etc.).
3. Insecte neutre sau intermediare (Ostrinia nubilalis, Leucoma salicis, etc.)
dezvoltarea continuă se produce numai în limitele a 18 – 20 ore lumină din 24
ore, în timp ce în condiţiile zilelor mai scurte sau mai lungi se declanşează
diapauza.
Umiditatea ridicată sau scăzută are un rol important în apariţia diapauzei la

insecte. Astfel, vara la umiditate relativă scăzută, pupariile muştei de Hessa
(Mayetiola destructor) rămân în diapauză până în toamnă sau chiar în anul următor,
când umiditatea este favorabilă evoluţiei insectei. La fluturele alb al verzei (Pieris
brassicae) declanşarea diapauzei are loc la o umiditate atmosferică ridicată.
Hrana, atât sub raport cantitativ cât şi calitativ, poate determina apariţia
diapauzei la unele insecte. Astfel, larvele insectei Diatraea lineolata intră în diapauză
atunci când ele sunt obligate să se hrănească cu tulpini de porumb uscate.
44
1.Definiți embriogeneza și precizați cu exemple durata acestei perioade.

2.Stadiile metamorfozei heterometabole?
3.Durata stadiului larvar şi exemple.
4.Larva de tip carabid (definiție, exemple)?
5.Omizile false (definiție, exemple)?
6.Larvele apode sunt de ...............tipuri, în funcție de .............
7.Numărul vârstelor larvare în funcție de grupa de insecte.
8.Pupa coarcată: definiție, sinonime, caracteristici, exemple.
9.Diapauza poate fi, în funcție de regularitatea apariției de următoarele
tipuri:.........
10. Care sunt diferențele între cele două tipuri de metamorfoză (hlometabolă și
heterometabolă) la insecte?
REZUMATUL:
Dezvoltarea unei insecte cuprinde totalitatea proceselor şi transformărilor care

au loc din stadiul de ou şi până la moartea fiziologică a adultului.
În dezvoltarea unei insecte se disting trei etape: dezvoltarea embrionară,
dezvoltarea postembrionară şi dezvoltarea postmetabolă.
BIBLIOGRAFIE:

Iaşi.
45
U.I. 4. ECOLOGIA INSECTELOR
CUPRINS:
U.I. 4. 1. Factori climatici
U.I. 4. 2. Factorii edafici
U.I. 4. 3. Factori biotici
U.I. 4.4. Factorii tehnici
U.I. 4.5. Factorii antropoici
- Cunoaşterea de către studenţi a ecologiei insectelor.
- Utilizarea noţiunilor teoretice în rezolvarea unor aspecte practice.
În decursul timpului, insectele s-au adaptat la diferite condiţii de mediu,

fiecare specie dezvoltându-se în anumite biotipuri, favorabile pentru ea. În
concordanţă cu condiţiile de mediu în care s-au format, fiecare specie manifestă o
selectivitate faţă de condiţiile locului de trai, având un anumit standard ecologic,
câştigat în decursul evoluţiei sale istorice şi care se transmite la urmaşi, particularitate
ce are un caracter conservator.
Diferitele specii de insecte se comportă diferit faţă de influenţa nefavorabilă a
factorilor de mediu având o anumită plasticitate ecologică ce reprezintă gradul de
adaptabilitate a speciei faţă de oscilaţiile factorilor de mediu şi are un caracter
progresiv. Speciile care au o mare plasticitate ecologică se adaptează mai uşor la
noile condiţii de mediu, în care urmează să se dezvolte. În felul acesta se pot crea
condiţii nefavorabile, care să depăşească limitele plasticităţii ecologice, distrugându-
se speciile dăunătoare.
U.I. 4. Factorii care influenţează dezvoltarea insectelor
Factorii care influienţează în general viaţa organismelor dintr-un ecosistem

oarecare, pot fi sistematizaţi în cinci grupe: climatici, edafici, biotici, tehnici şi
antropoici.
46
U.I. 4. 1. Factori climatici
Factori climatici sau condiţiile meteorologice cuprind influenţa temperaturii,
umidităţii, luminii şi a curenţilor de aer asupra dezvoltării insectelor.
În primul rând s-a studiat temperatura şi umiditatea, întrucât aceşti factori
influenţează răspândirea geografică şi intensitatea înmulţirii în masă a insectelor.
În ultimul timp se acordă o mare importanţă factorului lumină, care
influenţează diapauza insectelor.
U.I. 4. 1.1. Temperatura
Insectele au temperatura corpului variabilă, în raport cu temperatura mediului

în care trăiesc, fiind organisme heteroterme sau poikiloterme. În general insectele au
temperatura corpolui mai mare cu 0,5 – 1°C faţă de mediul înconjurător. Cu cât
temperatura corpului este mai ridicată, cu atât şi procesele fiziologice se desfăşoară
mai rapid, deci durata dezvoltării diferitelor stadii depinde de condiţiile de mediu în
care trăieşte insecta (Figura 26).
Fig.26. Zona biologică de dezvoltare a insectelor (original)
Activitatea vitală a insectelor are loc la temperaturi cuprinse între 5 – 40°C.

Fiecare specie de insectă are limitele sale proprii de temperatură între care se
dezvoltă. Astfel există o limită inferioară de temperatură, denumită prag biologic
inferior sau temperatură minimă (t0) şi o limită superioară, denumită prag biologic
47
superior sau temperatură maximă de dezvoltare (T). În afară de aceste două limite
organismele mai au un prag de prolificitate (0) - temperatura la care sexele devin
fertile şi un prag termic optim (01). Între limitele pragurilor inferior şi superior are loc
dezvoltarea mai mult sau mai puţin normală a speciei respective. Zona cuprinsă între
aceste două limite (pragul inferior şi superior de dezvoltare) se numeşte zona
biologică de dezvoltare. Sub pragul inferior şi deasupra pragului superior se găseşte
zona letală sau mortală, în care specia nu poate trăi (Figura 26).
La temperaturi scăzute, sub pragul inferior, insectele îşi pierd treptat
mobilitatea şi în cele din urmă cad într-o stare de amorţeală. Moartea insectelor la
temperaturi scăzute survine datorită proceselor de deshidratare a protoplasmei,
precum şi din cauza îngheţării apei libere şi a formării cristalelor de gheaţă. Moartea
insectelor prin îngheţ survine numai atunci când temperatura scade sub o anumită
limită, denumită prag termic critic, la care toată apa din corpul insectei îngheaţă.
Până la atingerea acestei limite, procesele vitale încetează şi intervine aşa numita
stare de anabioză din care, în condiţiile creşterii treptate a temperaturii mediului
înconjurător, insecta poate fi readusă la viaţă. În perioada de iarnă, unele insecte
suportă temperaturi de până la – 21°C şi chiar mai scăzute. Rezistenţa insectelor la
temperaturile scăzute depinde de conţinutul în grăsimi, precum şi de modul cum apar
temperaturile joase; dacă temperatura scade treptat, insectele pot suporta temperaturi
mai joase, fără a îngheţa.
La temperaturi ridicate, peste pragul superior, activitatea insectelor încetează
treptat, datorită coagulării substanţelor proteice. Coagularea poate fi parţială
(necroză), când insectele îşi pot reveni şi totală (paranecroză), după care revenirea la
viaţă nu mai poate avea loc.
Zona biologică de dezvoltare a insectelor se împarte în trei subzone: rece,
optimă şi caldă.
a) Subzona rece este cuprinsă între pragul biologic inferior (t0) şi pragul de
prolificitate (0). Insectele cresc încet, durata dezvoltării se prelungeşte mult,
indivizii rămân sterili. Viteza reacţiilor biochimice este redusă şi nu se
sintetizează substanţe proteice.
b) Subzona optimă este cuprinsă între pragul de prolificitate (0) şi optimul termic
(O1). Durata dezvoltării se scurtează, numărul generaţiilor şi prolificitatea cresc,
lungimea corpului rămâne constantă. Activitatea de hrănire, mişcare şi schimbul
48
de substanţe este maximă. Dezvoltarea insectei are loc într-un număr minim de
zile. Temperatura optimă de dezvoltare a insectelor este cuprinsă între 20 – 30°C.
c) Subzona caldă este cuprinsă între optimul termic (O1) şi pragul biologic (T).
Durata dezvoltării creşte, numărul generaţiilor, prolificitatea şi lungimea corpului
insectelor descresc.
Pentru dezvoltarea unui stadiu, insectei îi este necesară o anumită cantitate de
căldură numită constantă termică (K).
Constanta termică sau constanta de dezvoltare se calculează prin însumarea
zilnică a temperaturilor de deasupra pragului biologic, pe tot timpul de dezvoltare a
stadiului respectiv, iar constantele dezvoltării insectelor iau aspectul unei curbe
hiperbolice (Figura 27).
Fig.27. Hiperbola dezvoltării gărgăriţei fasolei (Acanthoscelides obsoletus):

O, O1 - temperatura optimă;t0 - pragul biologic inferior; T-pragul biologic superior
(după Săvescu)
Constantele de dezvoltare ale insectelor se calculează cu ajutorul ecuaţiei:
K = Xn ( tn – t0)
în care: K – constanta termică;
Xn - durata dezvoltării insectei;
tn – temperatura la care are loc dezvoltarea;
49
t0 – pragul inferior de dezvoltare
tn – t0 – temperatura efectivă.
Cu ajutorul elementelor din această ecuaţie se pot calcula: pragul inferior (t0),
constanta termică (K), durata dezvoltării unei insecte (Xn) şi numărul de generaţii (g).
Cunoaşterea constantelor dezvoltării insectelor prezintă o deosebită
importanţă în ceea ce priveşte elaborarea bazelor teoretice a întocmirii schemei
ciclului biologic şi a stabilirii ariei de răspândire, a perioadei de activitate biologică şi
a caracteristicilor ecologice ale speciei de insecte
Temperatura are o influenţă hotărâtoare asupra duratei de dezvoltare a
stadiilor embrionare şi postembrionare în condiţii normale. Cu cât temperatura este
mai apropiată de cea optimă, cu atât durata de dezvoltare este mai scurtă şi invers.
Oscilaţiile de temperatură pot fi utilizate în combaterea unor specii de
dăunători. De exemplu, temperaturi de – 3°C omoară larvele de Acanthoscelides
obsoletus iar temperaturi de peste 55°C omoară gărgăriţa grâului şi orezului
(Sitophilus granarius şi Sitophilus oryzae).
Insectele care se dezvoltă între limite mici de temperatură se numesc
stenoterme (Sitotroga cereallela) iar insectele care se dezvoltă între limite largi de
temperatură se numesc euriterme şi au un areal de răspândire foarte mare (Plusia
gamma).
U.I. 4. 1.2. Umiditatea
Umiditatea are un rol important în creşterea şi dezvoltarea insectelor, fiind

indispensabilă pentru procesele vitale ale insectelor. Apa din corpul insectelor poate
fi liberă, servind ca solvent al sărurilor minerale încorporate odată cu hrana şi apă de
constituţie ca suport al proceselor biologice (creşterea şi dezvoltarea) şi fiziologice
(reglarea temperaturii corpului). În corpul diferitelor specii de insecte, conţinutul în
apă este diferit, la unele depăşind 50% din greutatea totală a lor. Apa liberă din
organism se pierde prin evaporare, transpiraţie sau dejecţii.
Umiditatea relativă a aerului influenţează direct conţinutul în apă al
insectelor. Oscilaţiile umidităţii relative determină profunde schimbări în dezvoltarea
50
insectelor. Astfel în verile secetoase ouăle de Mayetiola destructor, Pyrausta
nubilalis nu se dezvoltă. Larvele de scarabeide şi elateride din sol, migrează pe
verticală, urmărind stratul umed al solului; vara se afundă în sol la umezeală, iar
primăvara se ridică la suprafaţă pe măsură ce solul se dezgheaţă. Reducerea umidităţii
relative a aerului şi solului determină intrarea în diapauză a multor specii de insecte.
Există un optim al umidităţii relative a aerului, care la majoritatea insectelor este
cuprins între 45 – 85%. În afara limitelor optime de umiditate, activitatea insectelor
este încetinită sau întreruptă. De exemplu, sfredelitorul porumbului se dezvoltă mai
bine la o umiditate mai ridicată, în timp ce gărgăriţa grâului evoluează atunci când
umiditatea cerealelor scade sub 12%.
Precipitaţiile favorizează dezvoltarea insectelor, atunci când sunt în cantităţi
mici, contribuind la mărirea umidităţii atmosferice şi a solului. Căderea unor cantităţi
mai mari de precipitaţii are o influenţă negativă asupra dezvoltării ouălor, adesea ele
fiind spălate de pe organele depuse, ca de exemplu în cazul lui Leptinotarsa
decemlineata, Eurygaster spp, Pyrausta nubilalis, etc.
Stratul relativ gros de zăpadă oferă un adăpost prielnic pentru hibernarea
majorităţii speciilor de insecte, în timp ce iernile lipsite de zăpadă şi cu geruri mari
nu sunt favorabile hibernării, o mare parte din formele de rezistenţă pier din cauza
îngheţului.
După locurile pe care le preferă, insectele terestre se împart în: higrofile, care
trăiesc în zone foarte umede (85 – 100%), mezofile, care trăiesc în zone cu umiditate
moderată (45 – 85%) şi xerofile, care preferă regiunile secetoase (umiditatea sub
45%).
Lumina acţionează asupra metabolismului insectelor, influenţând direct
procesele biologice şi fiziologice, precum şi comportamentul lor. Orientarea
insectelor în funcţie de lumină constituie o reacţie fotochimică, care determină
mişcarea. Insectele pot fi: fototropic pozitive, care sunt atrase de lumină şi fototropic
negative , (insecte lucifuge), care fug de lumină.
O mare parte din insecte sunt active numai ziua ca himenopterele, unele
coleoptere, majoritatea dipterelor etc., în timp ce alte insecte sunt active noaptea, ca
fluturii din familia Noctuidae, unele heteroptere, coleoptere, etc.
Lumina acţionează împreună cu temperatura şi umiditatea în declanşarea
diapauzei la insecte. Astfel, omizile multor specii de lepidoptere, expuse zilnic la
51
lumină peste 15 – 16 ore nu mai intră în diapauză şi se transformă direct în pupă.
Apariţia formelor sexuate a păduchilor de frunze este dererminată de scăderea
temperaturii şi a intensităţii luminii (toamna).
Radiaţiile solare influenţează activitatea şi dezvoltarea insectelor. Prin
energia degajată, radiaţiile solare contribuie la ridicarea temperaturii mediului
exterior şi la declanşarea reacţiilor fotochimice ale organismelor. Astfel, unele insecte
parazite (Ichneumonidae) sunt mai active sub influenţa razelor solare, copulaţia lor
având loc numai în zilele însorite.
Curenţii de aer (vântul) contribuie la intensificarea evaporării apei din
corpul insectelor, împiedică mişcarea, hrănirea, copulaţia şi ponta insectelor, dar
favorizează răspândirea lor la mari distanţe. De exemplu, omizile cu corpul păros
(Hyphantria cunea, Lymantria dispar) sunt răspândite cu uşurinţă prin vânt. Curenţii
de aer de slabă intensitate, dar de lungă durată, împiedică activitatea unor insecte
(exemplu Ostrinia nubilalis, Mayetiola destructor etc.).
U.I. 4. 2. Factorii edafici
Factorii edafici sau solul constituie un factor ecologic important în

dezvoltarea şi răspândirea insectelor. Solul influenţează fie direct, prin proprietăţile
sale fizice şi chimice, fie indirect, prin condiţionarea vegetaţiei. Pe diferite tipuri de
sol se dezvoltă anumite specii de insecte. În general, solurile umede şi cu reacţie
acidă sunt mai puţin populate decât solurile cu reacţie neutră sau bazică. În solurile
sărace, cu un conţinut ridicat de humus brut şi cu aciditate, se dezvoltă numeroase
specii de viermi sârmă, larvele unor diptere şi diferite specii de nematozi, ce
constituie 85% din fauna solului. În solurile argilo-nisipoase, cu reacţie uşor alcalină
sau neutră se întâlnesc larve de cărăbuşi şi coropişniţe; speciile de acridide (Locusta
migratoria) preferă locurile nisipoase iar Phylloxera vastatrix se întâlneşte în solurile
luto-argiloase.
În funcţie de preferinţa insectelor faţă de natura solului, se deosebesc:
a) insecte pietrofile, care trăiesc în soluri pietroase sau cele provenite din
degradarea rocilor;
52
b) insecte psamofile, care populează locurile nisipoase (afide, formicide, etc.);
c) insecte halofile, care preferă soluri sărăturoase, (Cicindela elegans, etc.);
d) insecte indiferente, care populează diferite tipuri de sol indiferent de structura şi
compoziţia lor.
U.I. 4. 3. Factori biotici
În categoria factorilor biotici se vor lua în considerare: hrana, zoofagii şi

epizootiile.
Hrana este unul din factorii biotici importanţi în viaţa insectelor, constituind
sursa din care insectele îşi procură energia necesară pentru desfăşurarea activităţii
biologice: creşterea, dezvoltarea, înmulţirea, etc.
După regimul de hrană, insectele se împart în trei grupe: fitofage, zoofage şi
pantofage.
1. Insectele fitofage sau vegetariene se hrănesc cu diferite organe verzi sau
uscate ale plantelor cum sunt: rădăcini, tulpini, ramuri, frunze, flori, fructe, seminţe.
După organele pe care le consumă, insectele fitofage se împart în:
a) insecte xilofage, care se hrănesc cu lemn sau scoarţă (carii de lemn şi de scoarţă);
b) insecte fitofage, care se hrănesc cu frunze (gândacul din Colorado, omizi
defoliatoare);
c) insecte florifage, care se hrănesc cu flori (gândacul păros, gândacul lucios al
rapiţei);
d) insecte seminifage sau cletrofage, care se hrănesc cu seminţe (gărgăriţele grâului,
gărgăriţa mazării);
e) insecte micofage sau micetofage care se hrănesc cu ciuperci (musca ciupercilor);
f) insecte saprofage, care se hrănesc cu materii organice în descompunere (larvele
tinere de melolontine).
După numărul de specii de plante cu care se hrănesc, insectele se împart în:
a) monofage, care se hrănesc cu plante aparţinând unei singure specii (gărgăriţa
mazării, gărgăriţa florilor de măr, viespea neagră a prunului);
b) oligofage, care se hrănesc cu plante care aparţin unei familii sau câtorva familii
înrudite (gândacul ovăzului, gărgăriţa frunzelor de leguminoase);
53
c) polifage, care se hrănesc cu specii de plante ce aparţin diferitelor familii botanice
(viermi sârmă, viermi albi, omida păroasă a dudului, etc.).
2. Insectele zoofage sau carnivore, se hrănesc cu organisme animale vii sau
moarte.
Insectele zoofage se împart în:
a) insecte harpactofage sau prădătoare, care se hrănesc cu hrană vie (specii de
carabide, de coccinelide);
b) insecte parazite, care se hrănesc parazitând organisme vii, la exteriorul sau în
corpul acestora (specii de vespi, Trichogramma spp., Prospaltela spp., sau de
muşte, Tachina spp.);
c) insecte necrofage, care se hrănesc cu cadavrele animalelor (Silpha spp.,
Necrophorus spp.);
d) insecte coprofage, care se hrănesc cu excrementele diferitelor specii de animale
(Copris spp., Scarabaeus spp.).
3. Insectele pantofage sau omnivore au un regim de hrană mixt, ele se
hrănesc atât cu hrană vegetală cât şi animală (unele specii de ortoptere, dermaptere,
coleoptere).
Cantitatea şi calitatea hranei influenţează dezvoltarea insectelor. Aşa de
exemplu, substanţele proteice din hrană scurtează timpul de dezvoltare, iar hidraţii de
carbon îl prelungesc.
Hrana are un rol deosebit în combinaţie cu temperatura şi umiditatea, asupra
prolificităţii şi longevităţii. Când hrana se află din abundenţă şi condiţiile de
temperatură şi umiditate se află la optimum fluturii trăiesc de trei ori mai mult, iar
prolificitatea creşte considerabil.
Cunoaşterea regimului de hrană a fiecărei specii de insecte prezintă o
importanţă practică deosebită, în ceea ce priveşte aplicarea unor măsuri profilactice
de combatere ca: rotaţia culturilor, cultivarea soiurilor rezistente sau nepreferate de
dăunători, etc.
Între diferitele organisme coexistente într-un biotop pot să se stabilească
diferite feluri de conveţuire ca: prădătorismul, canibalismul, simbioza, comensalismul
şi parazitismul.
Prădătorismul este un fenomen biologic natural, întâlnit atât la nevertebrate
(insecte, păianjeni), cât şi la vertebrate (batracieni, reptile, păsări şi mamifere).
54
Prădătorismul presupune conveţuirea dintre două organisme, din care un organism
numit prădător , care se hrăneşte pe seama altui organism numit pradă sau victimă.
Între prădător şi pradă există un anumit raport de mărime; în general prădătorul este
mai mare decât prada (de exemplu Coccinella septempunctata şi Aphis fabae).
Parazitismul este un fenomen biologic natural prin care speciile parazite
trăiesc pe seama altor specii numite gazde. După locul unde se dezvoltă, se deosebesc
specii: ectoparazite, care se dezvoltă la exteriorul corpului gazdei şi specii
endoparazite care se dezvoltă în interiorul corpului gazdei. Paraziţii sunt întotdeauna
mai mici decât gazda lor.
Majoritatea insectelor parazite fac parte din ordinele Hymenoptera şi Diptera,
care depun ouăle lor în ouăle, larvele, pupele sau adulţii altor insecte şi tinerele larve
apărute se hrănesc pe seama gazdei, care în cele din urmă moare.
La rândul lor prădătorii şi paraziţii pot fi parazitaţi de alte specii. Paraziţii
speciilor de insecte dăunătoare (fitofage) se numesc paraziţi primari, iar cei care
parazitează paraziţii primari, se numesc paraziţi secundari sau hiperparaziţi.
Hiperparazitismul joacă un rol negativ în menţinerea unui echilibru dorit între speciile
fitofage şi cele zoofage.Cea mai mare importanţă pentru menţinerea echilibrului
natural, o au speciile oligofage de paraziţi deoarece, de la un an la altul, densitatea lor
numerică se menţine pe o gazdă principală, iar în cazul când numărul acesteia scade,
ei se înmulţesc pe câteva gazde secundare. Speciile monofage, specializate şi cele
polifage, întâlnite pe diferite gazde, în condiţii naturale, au un rol mai scăzut.
Insectele parazite au o mare importanţă practică atât în menţinerea echilibrului
biologic natural, cât şi în combaterea biologică a dăunătorilor.
Epizootiile sunt boli la animale cauzate de organisme animale (protozoare)
sau vegetale (virusuri, bacterii, ciuperci). Bolile produse de virusuri se numesc viroze,
poliedroze sau boli virotice, cele produse de bacterii se numesc bacterioze sau flaserii
iar cele produse de ciuperci se numesc micoze sau muscardinii. Se cunosc numeroase
epizootii la insecte şi alte animale dăunătoare. Epizootiile cele mai răspândite sunt
poliedrozele speciilor de omizi (Mamestra brassicae, Chloridea obsoleta), flaseriile
unor specii de omizi (Pieris brassicae, Hyphantria cunea), muscardiniile larvelor de
coleoptere (Melolontha melolontha, Bothynoderes punctiventris, etc.). În condiţii
favorabile de dezvoltare epizootiile pot provoca îmbolnăviri în masă ale dăunătorilor.
55
U.I. 4. 4. Factorii tehnici
Utilizarea unor tehnici moderne în cultura plantelor, modifică permanent şi

radical corelaţiile naturale stabilite între organisme şi mediul înconjurător. Astfel,
prin lucrările de defrişare, desecare şi irigare, luarea în cultură a unor noi terenuri, se
schimbă componenţa floristică şi faunistică a regiunii respective. Se crează noi
condiţii, caracteristice unui mediu artificial de dezvoltare a organismelor.
U.I. 4. 5. Factorii antropoici
Factorii antropoici se referă la activitatea desfăşurată de om pentru crearea

unui mediu favorabil dezvoltării plantelor şi nefavorabil dezvoltării dăunătorilor.
Cunoscând complexul de relaţii dintre plante, dăunători şi organismele utile, omul
dirijează factorii care influenţează înmulţirea dăunătorilor, în sensul menţinerii
densităţii numerice a populaţiilor de dăunători, sub limitele pragurilor economice de
dăunare.
1.Temperatura ca factor ecologic care determină intrarea sau iasirea din diapauză?
2.Despre zona letală (mortală) în legătură cu factorul temperatură la insecte.......
3.Comportarea insectelor la temperaturi ridicate.
4.Lumina, radiaţiile solare, curenţii de aer, ca factori ecologici în dezvoltarea
insectelor.
5.Clasificarea insectelor după spectrul de plante pe care le atacă.
6.Insectele zoofage definiţie şi clasificare.
7.Despre bolile pe care le produc unele microorganisme la insectele dăunătoare.
8.Exemplificaţi câteva specii de paraziţi ai insectelor dăunătoare .
9.Pragurile biologice de temperatură ale insectelor......................
10. Constanta termică de temperatură.....................................
56
REZUMATUL:
Ecologia insectelor este disciplina care studiază complexul de factori care

influienţează modul de viaţă a unei specii de insectă sau a unei bioceneze de insecte,
de pe un anumit loc. Un astfel de studiu conduce la cunoaşterea cauzelor care
influienţează numărul insectelor, stabileşte condiţiile de variaţie numerică, adică
dinamica înmulţirii în masă şi răspândirea insectelor.
BIBLIOGRAFIE:
1. Roşca I., Oltean I., Mitrea I., Tălmaciu M., Petanec D.I., Bunescu H.Şt.,
Istrate Rada, Tălmaciu Nela, Stan C., Micu Lavinia Mădălina, 2011 – Tratat
de entomologie generală şi specială, Editura Alpha MDN, Buzău
2. Georgescu T., Tălmaciu M., 1995 – Lucrări practice de Entomologie. Uz
intern, Iaşi.
57
U.I. 5. ESTIMAREA DAUNELOR ŞI PAGUBELOR PRODUSE DE
DĂUNĂTORI
CUPRINS:
U.I. 5. 1. Controlul fitosanitar

U.I. 5. 2. Daune şi pagube produse de dăunătorii plantelor de cultură
U.I. 5..3. Estimarea densităţii numerice, a daunelor şi pagubelor
- Cunoaşterea principalelor metode de prevenire şi combatere a dăunătorilor;
- Exersarea utilizării unor surse de informare şi folosirea noţiunilor în contexte noi
U.I. 5.1. Controlul fitosanitar
Controlul fitosanitar urmăreşte:

a) punerea în evidenţă a prezenţei dăunătorilor comuni sau de carantină de pe un
teritoriu;
b) stabilirea densităţii numerice a dăunătorilor;
c) determinarea gradului de dăunare, respectiv a frecvenţei, intensităţii şi a
pagubelor produse.
Controlul fitosanitar al culturilor sau al produselor vegetale depozitate se
poate realiza prin mai multe metode şi anume:
1. Controlul vizual prin luarea de probe de analiză (adulţi, larve, organe atacate,
etc.), numărul probelor fiind în funcţie de mărimea livezii sau suprafeţei
cercetate. Probele se pot lua de pe una sau ambele diagonale ale parcelei, în zig-
zag, şah, chincons.
2. Controlul prin scuturare sau frapaj, se face prin lovirea ramurii cu ajutorul unui
baston de lemn cu vârful îmbrăcat în cauciuc şi colectarea insectelor în pungi,
saci sau umbrele.
3. Controlul cu capcane aspiratoare, cu care se aspiră insectele din coroana pomului.
58
4. Controlul prin curse luminoase ce se utilizează la captarea insectelor fototropic
pozitive. Ca surse luminoase se folosesc lămpile cu mercur, lămpile cu lumină
ultravioletă sau alte tipuri de capcane cu lumină obişnuită sau colorată.
5. Controlul cu ajutorul capcanelor cu feromoni sexuali specifici, de diferite tipuri
(Atrapom, Atrafun, Atrabot, etc.).
6. Controlul cu capcane (momeli) alimentare prin utilizarea momelilor alimentare ce
atrag diferite specii de dăunători (coropişniţe, rozătoare, tortricide, etc.).
7. Controlul cu ajutorul fileului entomologic pentru studii de sistematică. Se fac cosiri
cu fileul pe o suprafaţă de 20 m2.
8. Sondaje efectuate în sol, toamna şi primăvara devreme pentru stabilirea densităţii
numerice a unor specii care se găsesc în sol (viermi sârmă, viermi albi, răţişoara
porumbului, etc.).
Pe baza datelor obţinute în urma efectuării controalelor se stabilesc măsurile
de combatere.
U.I. 5. 2. Daune şi pagube produse de dăunătorii plantelor de cultură
Dăunarea sau vătămarea este rezultatul acţiunii agresive a dăunătorului asupra

plantei indiferent dacă dauna apare în urma hrănirii sau în urma altor activităţi
(depunerea ouălor, construirea de adăposturi pentru hibernare, etc.). Dăunarea are un
caracter fiziologic şi indică o distrugere în structura organelor plantelor atacate.
În general, daunele produse la plante, depind atât de modul de hrănire al
dăunătorului (conformaţia aparatului bucal), cât şi de planta atacată. Astfel, insectele
rozătoare (au aparat bucal pentru rupt şi mestecat), produc dislocări ale ţesuturilor
plantelor (a mugurilor, frunzelor, fructelor), iar insectele sugătoare (au aparat bucal
pentru înţepat şi supt) provoacă decolorări şi răsuciri ale frunzelor (pseudocecidii),
deformări sub formă de hipertrofieri (gale sau cecidii), necrozări, etc. În urma
atacului dăunătorilor se produc modificări profunde în metabolismul plantelor
atacate, atât în ceea ce priveşte funcţiile fiziologice (respiraţie, transpiraţie, etc.) cât şi
procesul de fotosinteză, determinând reducerea rezervelor de hrană (hidraţi de carbon,
etc.). Din cauza atacului plantele se dezvoltă slab, sunt debilitate, producţiile sunt
mici şi de calitate slabă. La pomi, arbuşti fructiferi, etc., distrugerea aparatului foliar,
59
determină o rezistenţă mai slabă la temperaturile din timpul iernii şi apariţia
fenomenului de periodicitate de rodire.
Atacul reprezintă acţiunea dăunătorului asupra plantelor şi se exprimă prin
daune şi pagube.
Dauna sau vătămarea este rezultatul atacului în urma căruia planta manifestă
simptome de suferinţă, care se caracterizează prin reducerea recoltei, fără ca aceasta
să se poată evalua în greutate.
Paguba sau pierderea este expresia cantitativă, economică a atacului.
După modul cum acţionează insectele asupra plantelor, se disting trei categorii
de dăunători:
a) dăunători principali care atacă plantele şi produsele agricole depozitate
(majoritatea insectelor);
b) dăunători secundari care atacă plantele ce sunt debilitate din diferite cauze
(insectele din familiile Scolytidae, Buprestidae, etc.);
c) dăunători vectori care alături de daunele produse direct, transmit unii agenţI
patogeni (virisuri, bacterii, ciuperci).
Dăunătorii pot ataca toate organele plantei, atât pe cele vegetative cât şe pe
cele generative. Unele insecte atacă numai organele aeriene (larvele miniere, omizile
defoliatoare, etc.), iar alte insecte atacă organele subterane (viermii sârmă, etc.). Alţi
dăunători produc daune atât organelor aeriene cât şi celor subterane (Melolontha
melolontha, Phylloxera vastatrix).
În general, formele de dăunare sunt foarte variate, mai frecvente fiind
următoarele (Figura 28, 29):
a) la rădăcini şi alte organe subterane: rosături la puieţi şi pomi (larvele de
Melolontha melolontha); gale (Ceutorrhynchus pleurostigma); nodozităţi şi
tuberozităţi (Phylloxera vastatrix); galerii superficiale sau interne (Agriotes
lineatus); retezări (Gryllotalpa gryllotalpa), etc.
b) la tuplini şi ramuri: galerii (larvele de Ostrinia nubilalis); galerii cu orificii
(Anisandrus dispar); deformări cancerigene (Eriosoma lanigerum); sfredeliri
(Cossus cossus); pete colorate (Quadraspidiotus perniciosus);
c) la frunze: roaderea parţială sau totală a limbului (Leptinotarsa decemlineata);
scheletuirea frunzelor (Pieris brassicae); consumarea limbului pe margini în
formă de trepte (Tanymecus dilaticollis) sau crenelat (Sitona lineatus); ciuruirea
60
frunzelor (Phyllotreta nemorosum); răsuciri sau pseudocecidii (Aphis fabae); gale
sau cecidii (Tetraneura ulmi); minarea parenchimului dintre epiderme (Pegonyia
betae); răsuciri în formă de ţigară (Byctiscus betulae); pete divers colorate
(Quadraspidiotus perniciosus);etc.
d) la muguri: rosături la exterior (Sciaphobus squalidus), deformări şi decolorări
(Psilla mali), etc.
e) la bobocii florali: consumarea organelor interne (Anthonomus pomorum);
f) la flori: zdrenţuirea petalelor (Epicometis hirta);
61
Fig.28.Tipuri de dăunări produse plantelor de dăunătorii animali
-la rădăcini: a-rosături; b-gale; c-nodozităţi;
-la tulpină: d-galerii; e-orificii; f-tuberozităţi;
-la frunze: g-distrugerea limbului foliar; h-rosături
în trepte; i-rosături dantelate (original)
g) la fructe: orificii (Ceuthorrhynchus macula-alba); deformarea fructelor
(Rhynchites bacchus); galerii în fructe (Cydia pomonella);
h) la seminţe: distrugerea endospermului (Acanthoscelides obsoletus); şi şistăvirea
boabelor (Haplotrips tritici).
Fig.29. Tipuri de dăunări produse plantelor de dăunătorii animali

-la frunze: a-pseudocecidii; b-gale; c-mine; d-ciuruiri; e-ţigări;
-la muguri: f-rosături;
-la flori: g-cuişoare;
-la fructe: h,j-orificii; i-galerii (original)
62
U.I. 5. 3. Estimarea densităţii numerice, a daunelor şi pagubelor
Prin densitatea numerică (Dn) se înţelege numărul de indivizi dintr-o specie

oarecare raportat la unitatea de suprafaţă, lungime, volum sau greutate. De obicei se
calculează densitatea numerică la m2, prin raportarea numărului total al indivizilor
unei specii, găsit în urma sondajelor făcute, la numărul sondajelor.Densitatea
numerică a unei populaţii precum şi gradul de dăunare al culturilor, se poate estima
cu ajutorul unor scări de estimare.
Prin scară de estimare se înţelege gradaţia densităţii numerice, a gradului de
dăunare sau a pagubelor, pe intervale de clasă, în funcţie de limitele critice de
dăunare.
Scările de estimare se împart în intervale de clase a căror limite au valori ale
densităţii numerice, a gradului de atac sau a pagubelor şi sunt specifice fiecărui
dăunător. Valorile intervalelor de clase sunt specifice fiecărei insecte şi depinde de
gradul de dăunare şi de particularităţile culturii.
Densitatea numerică a dăunătorilor dă indicaţii asupra necesităţii aplicării
măsurilor de combatere. Astfel, practic se iau măsuri de combatere numai atunci când
densitatea numerică este mijlocie şi mare, ceea ce corespunde cu un atac mijlociu sau
puternic.
Densitatea numerică, gradul de dăunare şi pagubele produse de dăunător se
exprimă prin 4 intervale de clasă, cu următoarele semnificaţii:
1. Atacul lipseşte – nu există dăunători, nu există risc;
2. Atac slab – densitatea numerică este mică, riscul este tolerabil dar se poate
agrava însă nu se intervine;
3. Atac mijlociu – densitatea numerică este mijlocie şi poate deveni mare, atacul
este intolerabil şi se intervine cu tratamente chimice;
4. Atac puternic – densitatea numerică este mare şi poate deveni foarte mare, riscul
fiind foarte mare se intervine cu tratamente chimice.
Dauna se exprimă prin gradul de dăunare (Gd%), iar paguba prin pierderi de
recoltă la unitatea de suprafaţă (P%).Dăunarea sau vătămarea se soldează prin
diminuarea recoltei, fără ca aceasta să se poată evalua în greutate.
63
Gradul de dăunare se calculează după formulele:
F%  I%
Gd% = în care F% = frecvenţa atacului
100
I% = intensitatea atacului
Frecvenţa atacului (F%) reprezintă valoarea relativă a numărului de plante
sau de organe atacate (n) faţă de numărul de plante sau de organe analizate (N), deci:
n
F% =  100
N
Intensitatea atacului (I%) reprezintă procentul în care o plantă sau un organ
este atacat sau pierderea de recoltă înregistrată de o plantă sau o cultură pe o unitate
de suprafaţă (m2, ha).
Intensitatea atacului se poate calcula după formulele:
a) expresia calitativă sau relativă a intensităţii atacului este dată de relaţia:
I% =
  f  i
n
în care: i = procentul de dăunare al plantelor sau al organelor atacate;
f = numărul de plante sau organe atacate cu o anumită intensitate;
n = numărul total al plantelor sau organelor atacate.
b) expresia cantitativă a intensităţii atacului se calculează după formula:
a b
I% =  100
a
în care: a – producţia la hectar a plantei sau culturii neatacate;
b – producţia la hectar a plantei sau culturii atacate.
Pentru intensitate s-a stabilit o scară convenţională de apreciere a intensităţii
atacului, cu 6 intervale de clasă, aşa cum se specifică în tabelul de mai jos:
Nr.crt. Procentul de atac al plantei sau organului Nota intensităţii atacului
analizat %
1 1–3 1
2 4 – 10 2
3 11 – 25 3
4 26 – 50 4
5 51 – 75 5
6 76 – 100 6
64
Paguba sau pierderea este rezultatul unui atac puternic în urma căruia se
înregistrează pirderi evaluabile de recoltă.
Paguba (P%) reprezintă produsul dintre frecvenţa (F%) şi intensitatea atacului
(I%) în expresia cantitativă şi se calculează după formula:
 b
P% = F  1    100
 a
Când o cultură este atacată de mai mulţi dăunători, paguba finală este
rezultatul însumării tuturor pagubelor de diferiţi dăunători în timpul perioadei de
vegetaţie, calculându-se după formula:
Pt% = P1 + P2 + P3 + ------------- Pn, în care:
Pt – paguba totală
P1 – paguba produsă de un dăunător.
1.Tipuri de daune la rădăcini şi exemple.

2.Tipuri de daune la ramuri şi tulpini şi exemple.
3.Tipuri de daune la frunze şi exemple.
4.Tipuri de daune la bobocii floral, fructe şi exemple.
5.Despre gradul de dăunare.
6.Despre frecvenţa atacului.
7.Despre intensitatea atacului .
REZUMATUL:
Combaterea raţională a dăunătorilor nu poate fi concepută fără cunoaşterea

exactă a speciilor, a locului unde se găsesc, aria lor de răspândire. Cunoaşterea
acestor elemente se poate realiza printr-un control fitosanitar efectuat periodic.
S-a insistat asupra eficienţei economice a combaterii dăunătorilor,
tratamentele recomandându-se a se aplica la avertizare, în urma lucrărilor de
prognoză şi numai în funcţie de pragul economic de dăunare.
65
BIBLIOGRAFIE:
1. Roşca I., Oltean I., Mitrea I., Tălmaciu M., Petanec D.I., Bunescu H.Şt.,
Istrate Rada, Tălmaciu Nela, Stan C., Micu Lavinia Mădălina, 2011 – Tratat
de entomologie generală şi specială, Editura Alpha MDN, Buzău
intern, Iaşi.
66
U.I. 6. PROGNOZA ŞI AVERTIZAREA TRATAMENTELOR PENTRU
COMBATEREA DAUNATORILOR
CUPRINS:
U.I. 6.1. Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor

U.I. 6.2. Întocmirea hărţilor de răspândire şi prognoză
U.I. 6.3. Prognoza înmulţirii dăunătorilor
U.I. 6.4. Avertizarea aplicării tratamentelor
- Noţiuni de prognoză şi avertizare a tratamentelor chimice;
- Formarea capacităţilor de a identifica, formula şi explica problemele specifice
domeniului entomologiei şi de a propune şi interpreta corect tratamentele
pentru prevenirea şi combaterea dăunătorilor semnalaţi.
Primele staţii de prognoză şi avertizare au luat fiinţă în anul 1927 la Valea

Călugărească, Odobeşti şi Nicoreşti din iniţiativa academicianului Tr. Săvulescu, cu
scopul de a combate mai raţional mana viţei de vie. Cu timpul numărul staţiilor de
prognoză şi avertizare s-a extins şi sfera lor de activitate a cuprins şi alte boli şi
dăunători împotriva cărora se emiteau avertizări.
În anul 1963 reţeaua de prognoză şi avertizare a fost complet reorganizată. În
prezent sunt 188 de staţii de prognoză şi avertizare, amplasate pe întreg teritoriul ţării
(câte 3 - 7 staţii în fiecare judeţ), care stabilesc prognoza apariţiei termenelor optime
de aplicare a tratamentelor pentru un număr de peste 50 specii de agenţi patogeni şi
dăunători ai culturilor agricole.
În prezent reţeaua de prognoză şi avertizare este coordonată din punct de
vedere administrativ de Laboratorul central de carantină fitosanitară din cadrul
Ministerului Agriculturii, iar din punct de vedere meteorologic este îndrumată de
Secţia de prognoză şi avertizare din cadrul Institutului de Cercetări pentru Protecţia
plantelor Bucureşti.
67
Elaborarea prognozelor
Obiectivele urmărite prin prognoză sunt:
a) prevenirea la timp a apariţiei dăunătorilor pe un teritoriu dat prin aplicarea
tratamentelor chimice la momentul oportun, înainte de a se produce pagube;
b) economicitatea lucrărilor fitosanitare.
Pentru elaborarea prognozelor se folosesc mai multe metode, dintre care cele
mai utilizate sunt:
1) Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor;
2) Întocmirea hărţilor de răspândire şi prognoză:
3) Prognoza înmulţirii dăunătorilor.
U.I. 6. 1. Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor
Prognoza apariţiei în masă a dăunătorilor se redă prin hărţi în care se înscrie

densitatea numerică a populaţiei şi poate fi:
a) Prognoza de lungă durată, prevede cu mult timp înainte (câteva luni sau chiar ani)
apariţia în masă a speciilor de dăunători, în condiţii ecologice cunoscute;
b) Prognoza de scurtă durată, este o estimare reală care se elaborează pe baza
prognozei de lungă durată şi prevede apariţia populaţiilor sau cu câteva zile
înainte.La elaboratea prognozelor este necesară cunoaşterea densităţii numerice a
populaţiilor dăunătorilor. În funcţie de scara de estimare a densităţii numerice,
teritoriul pentru care se prevede apariţia în masă a unui dăunător se împarte în
zone de densitate numerică sau zone de atac. În practică, pentru realizarea acestui
scop, este folosită scara de estimare a densităţii numerice (Dn) a dăunătorului,
care cuprinde 4 clase, cu următoarele semnificaţii:
1. atacul lipseşte = 0 indivizi/m2; nu există risc;
2. atac slab = un număr redus/m2; risc tolerabil (nu se planifică tratamente);
3. atac mijlociu = număr mijlociu de indivizi/m2 (se planifică tratamente);
4. atac puternic = număr mare şi foarte mare de indivizi/m2; risc mare (se planifică
tratamente).
Există pentru speciile de dăunători de importanţă majoră anumite limite sau
praguri economice ale densităţii populaţiei (PEDP) de la care volumul pagubelor
68
produse depăşeşte limita daunei economice şi impune aplicarea de tratamente. Pentru
anumite insecte aceste limite sunt stabilite (Tabelul 1):
Tabelul 1
Limitele critice de densitate numerică a unor specii de insecte (PEDP)
Specia Densitatea numerică

Mică mijlocie mare
Cydia pomonella < 5% fructe 5-10% fructe Peste 10% fructe
atacate atacate atacate
Anthonomus pomorum < 20% flori 20-30% flori Peste 30% flori
< 10 10-20 adulţi/pom Peste 20
adulţi/pom adulţi/pom
Rhagoletis cerasi < 5% fructe 5-10% fructe Peste 10% fructe
Tanymecus dilaticollis 1 adult/m2 1-3 adulţi/m2 Peste 3 adulţi/m2
Tetranychus spp. 2 2-6 Peste 6
Bryobia spp. acarieni/frunză acarieni/frunză acarieni/frunză
Hyphantria cunea < 1 cuib/pom 1-2 cuiburi/pom Peste 2
cuiburi/pom
2 2
Leptinotarsadecemlineata < 0,5 adulţi/m 0,5-1 adulţi/m Peste 1 adult/m2
Densitatea numerică a dăunătorilor se mai poate exprima prin scări de

estimare divizate în intervale de clasă diferite care sunt adoptate de unele ţări,
organizaţii internaţionale sau institute de cercetări.
U.I. 6. 2. Întocmirea hărţilor de răspândire şi prognoză
Fiecare specie de insectă dăunătoare îşi are limitele sale bioecologice (care
corespund intervalelor de clasă) şi cunoscându-se aceste limite, se pot elabora hărţile
de răspândire şi prognoză. În zonele cu atacuri mijlocii şi puternice se va avertiza
69
executarea tratamentelor, în timp ce în zonele cu atacuri slabe, nu se aplică
tratamente.
Harta de răspândire a dăunătorilor reprezintă harta unui teritoriu dat, realizată
pe baza densităţii numerice sau a gradului de atac, deci este o hartă a arealului de
dăunare.
Harta de prognoză arată densitatea numerică modificată, în raport cu
condiţiile climatice şi de activitatea zoofagilor din timpul perioadei de vegetaţie.
Hărţile se întocmesc obişnuit în urma sondajelor efectuate în primăvară.Hărţile de
răspândire cu arealul de dăunare reflectă prognoza probabilă, care poate fi modificată
de acţiunea condiţiilor de mediu, în timp ce hărţile de prognoză reflectă prognoza
reală.
Factorii meteorologici (ca factori de mediu) şi zoofagii (ca factori de reglare)
influenţează densitatea numerică a speciilor dăunătoare.
În raport de efectul acestori factori se pot stabili trei grupe de dăunători şi
anume:
1. Dăunători a căror prognoză se face după ciclul biologic, respectiv la apariţia
adulţilor (exemplu la Melolontha melolontha, Bothynoderes punctiventris, etc.).
La aceşti dăunători harta arealului de dăunare corespunde în general cu harta
pentru prognoza reală.
2. Dăunători a căror prognoză se stabileşte după echilibru biologic, la care data
apariţiei dăunătorului corespunde cu anul în care efectivul populaţiei speciei
dăunătoare ajunge maxim, în comparaţie cu cel al zoofagilor. Densitatea
numerică a dăunătorului este reglată de fauna utilă. De exemplu densitatea
ploşniţelor cerealelor (Eurygaster spp. şi Aelia spp.) este dirijată de zoofagii
Trissolcus spp., Telenomus spp., iar unele specii de lepidoptere (Scotia segetum,
Mamestra brassicae, Ostrinia nubilalis, etc.) sunt limitate în dezvoltare de
viespile din genul Trichogramma.
3. Dăunători a căror prognoză se stabileşte după efectul comun al factorilor de
mediu. Dintre factorii ecologici, în special temperaturile ridicate şi lipsa de
precipitaţii favorizează dezvoltarea şi reproducerea majorităţii dăunătorilor. În
felul acesta se explică că cele mai mari pagube se înregistrează în anii şi
perioadele de secetă.
70
În ciclul său evolutiv fiecare specie are anumite etape critice, când este mai
sensibilă şi mai uşor de distrus (mai ales ponta şi larvele în primele vârste). De
asemenea prezintă importanţă cunoaşterea fenofazelor plantei cultivate şi perioadele
lor de sensibilitate la atacul dăunătorilor.
Astfel, perioada critică pentru porumb şi sfeclă la atacul gărgăriţelor
(Tanymecus şi Bothynoderes) este în faza răsăririi plantelor, la in şi cânepă la atacul
puricilor (Aphthona, Psylliodes) de la răsărire şi până când plantele depăşesc faza de
brăduţ. Perioada de atac a muştelor cerealelor (Oscinella) se eşalonează pe un interval
de 10 – 17 zile de la răsărire până la faza când plantele au 3 – 4 frunze.
U.I. 6. 3. Prognoza înmulţirii dăunătorilor
Gradul de înmulţire reprezintă numărul de generaţii pe care o specie

heterotermă îl poate realiza în condiţii determinante ale mediului, grad ce se poate
stabili prin termogramele înmulţirii.
Termograma înmulţirii este o cartogramă care exprimă grafic răspândirea şi
gradul de înmulţire al unei specii prin efectul temperaturii efective. Termogramele se
întocmesc plecând de la temperaturile medii lunare absolute (tn) care, prin calcul, se
reduce la echivalentul temperaturilor medii constante corespunzătoare (t’n).
Temperaturile constante din diferite localităţii unite între ele, dacă au valori egale, se
numesc bioizoterme (t’n).
Bioizotermele se calculează după relaţia:
t’n = t0 
 t n  t0 
în care
n
t’n = cuantumul de temperatură;

t0 = pragul biologia
tn = temperatura medie lunară
n = 12 (lunile dintr-un an)
71
Termogramele înmulţirii unei specii reprezintă deci o hartă în care sunt
înscrise izotermele (t’n) determinate prin calcul în funcţie de temperatură (tn) şi de
pragul biologic (t0). Izotermele stabilite pe hartă pentru un teritoriu dat, delimitează
zonele în care populaţia unei specii este răspândită sau în care răspândirea ei este
posibilă, indicând în acelaşi timp şi numărul de generaţii anuale. Izotermele sunt
proprii fiecărei specii şi pentru anumite localităţi.
Termogramele înmulţirii prezintă o deosebită importanţă în aprecierea
gradului de înmulţire al unei specii, în funcţie de condiţiile meteorologice locale şi
sunt adesea folosite ca mijloace de prognoză a înmulţirii şi de avertizare a termenelor
de apariţie.
Elaborarea prognozelor comportă întocmirea în prealabil a hărţilor de
răspândire şi apoi analiza condiţiilor pedoclimatice, ca factori de fluctuaţie şi a celor
biocenotici, ca factori de reglare.
Activitatea insectelor dăunătoare depinde de o serie de constante de
dezvoltare (prag biologic, prag de prolificitate, etc.), a căror cunoaştere permite
posibilitatea prevederii atacului.
Dezvoltarea cea mai favorabilă a insectelor are loc numai în anumite limite
de temperatură, care reprezintă temperatura optimă şi este caracteristică fiecărei
specii (de exemplu pentru buha semănăturilor temperatura optimă de dezvoltare este
de 18 – 25°C, pentru gărgăriţa grâului 20 – 23°C, pentru cărăbuşelul viţei de vie 16 –
23°C, etc.).
Pentru dezvoltarea unui stadiu sau a unei generaţii, fiecare specie are nevoie
de o anumită cantitate de temperatură efectivă exprimată prin constanta termică (K).
În raport de constanta termică se poate prevedea apariţia probabilă a stadiilor
dăunătoare ale unei specii şi se poate determina numărul de generaţii dintr-o zonă
dată, elemente deosebit de importante în prognoză pe termen scurt a dăunătorilor.
De exemplu, gândacul din Colorado (Leptinotarsa decemlineata) are
constanta termică K = 387°, care pe stadii este repartizată astfel: pentru stadiul de ou
45°, de larvă 182°, de pupă 100° şi pentru adult 60°.
Pe baza acestor valori se poate prevedea evoluţia primei generaţii în orice
localitate din ţară, prin calculul temperaturilor efective zilnice pornind de la t0 = 11°.
Prognoza apariţiei dăunătorilor se poate face şi după fazele de dezvoltare ale
plantelor (fenologia plantelor) şi dezvoltarea stadiilor dăunătorului.
72
De exemplu, adulţii de Scotia segetum apar în fenofaza înfloririi ridichii
sălbatice iar larvele de Scotia segetum când înspică secara; zborul fluturilor de
Mamestra brassicae corespunde cu fenofaza de înflorire a mărului iar apariţia
larvelor cu cea de înflorit a teiului; Hoplocampa minuta apare la începutul înfloririi
mirobolanului, etc.
Aceste observaţii legate de fenofazele plantelor se pot efectua pentru toate
stadiile de dezvoltare ale dăunătorului, specificându-se perioada de atac şi astfel se
întocmesc calendare biofenologice pe zone geografice limitate.
Pe baza observaţiilor biofenologice şi a datelor climatice se poate face
prognoza din timp a apariţiei stadiilor mai periculoase ale dăunătorilor dintr-o zonă
dată.
U.I. 6. 4. Avertizarea aplicării tratamentelor
Prin avertizare se înţelege stabilirea termenelor de apariţie a unui dăunător pe

un anumit teritoriu, în vederea aplicării tratamentelor de combatere. De fapt
avertizarea este o prognoză de scurtă durată.
Pe baza datelor de apariţie, a densităţii numerice a dăunătorilor şi condiţiile
climatice, specialiştii de la staţiile de prognoză şi avertizare emit buletine de
avertizare către unităţile agricole asupra necesităţii şi termenelor optime de aplicare a
tratamentelor chimice, indicându-se pesticidele ce se vor folosi şi concentraţiile
acestora.
În tabelul 2 sunt specificaţi dăunătorii pentru care se emit avertizări.
Tabelul 2
Lista dăunătorilor pentru care se emit avertizări
Nr crt Denumirea dăunătorului

ştiinţifică populară
1 Scotia segetum Schiff. Buha semănăturilor
2 Zabrus tenebrioides Goeze. Gândacul ghebos
3 Eurygaster spp şI Aelia spp. Ploşniţele cerealelor
4 Agriotes spp. Gândacii pocnitori
73
5 Tanymecus dilaticollis Gyll. RăţIşoara porumbului
6 Bothynoderes punctiventris G. Gărgăriţa sfeclei
7 Aphthona euphorbiae Sch. Puricele inului
8 Citellus citellus L. Popândăul
9 Cricetus cricetus L. Hârciogul
10 Microtus arvalis Pall. Şoarecele de câmp
11 Contarinia medicaginis Kieff. Musculiţa galicolă a florilor de lucernă
12 Apion apricans Herbst. Gărgăriţa florilor de trifoi
13 Phylloxera vastatrix Planch. Filoxera viţei de vie
14 Lobesia botrana Schiff. Molia verde a strugurilor
15 Pulvinaria vitis L. Păduchele lânos al viţei
16 Tetranychus urticae Koch. Acarianul comun al viţei
17 Eriophyes vitis Nal. Erinoza viţei de vie
18 Quadraspidiotus perniciosus C. Păduchele din San José
19 Hoplocampa minuta Christ. Vespea neagră a punelor
20 Laspeyresia pomonella L. Viermele merelor
21 Anarsia lineatella Zell. Molia vărgată a piersicului
22 Laspeyresia funebrana Tr. Viermele prunelor
23 Anthonomus pomorum L. Gărgăriţa florilor de măr
24 Hyphantria cunea Drury. Omida păroasă a dudului
25 Bruchus pisorum L. Gărgăriţa mazărei
26 Mamestra brassicae L. Buha verzei
27 Leptinotarsa decemlineata Say. Gândacul din Colorado
28 Delia antiqua Meig. Musca cepei
29 Bryobia rubrioculus Sch. Acarianul brun al pomilor
30 Panonychus ulmi Koch. Acarianul roşu al pomilor
31 Operophtera brumata L. Cotarul verde
32 Lithocolletis blancardella F. Molia minieră a frunzelor de măr
33 Stigmela malella Stt. Minierul linear
34 Eulecanium corni Bché. Păduchele ţestos al prunului
74
Avertizarea aplicării tratamentelor împotriva dăunătorilor se face după
următoarele criterii: criteriul biologic, fenologic şi ecologic.
a) Criteriul biologic, constă în stabilirea termenelor optime de combatere după
anumite caracteristici biologice ale dăunătorilor (apariţia şi zborul adulţilor),
stabilindu-se curba de zbor. La principalele specii de lepidoptere şi diptere
dăunătoare pomilor şi viţei de vie, curba de zbor se stabileşte în funcţie de
numărul adulţilor capturaţi zilnic, fie la cuştile de avertizare, la cursele luminoase
sau la capcanele cu feromoni sexuali specifici. Termenele optime de combatere
se consideră în general la 2 – 3 zile de la înregistrarea curbei maxime de zbor.
b) Criteriul fenologic, constă în stabilirea datei avertizării după o anumită fază
fenologică a plantei atacate sau a anumitor plante de cultură sau din flora
spontană, luate ca indicator. Acest criteriu se bazează pe corelaţia care există
între apariţia stadiului biologic păgubitor şi fenofaza plantei gazdă. Astfel,
tratamentele pentru gărgăriţa mazării (Bruchus pisorum) se vor avertiza la
formarea primelor păstăi; tratamentele pentru viespea neagră a prunelor
(Hoplocampa minuta), când 15 – 20% din petalele soiurilor D’Agen şi Tuleu
gras s-au scuturat; la gărgăriţa florilor de măr (Anthonomus pomorum)
tratamentele se fac când soiurile Jonathan, Parmen auriu şi Creţesc au început să
înflorească; pentru molia verde a strugurilor (Lobesia botrana), combaterea
larvelor primei generaţii se face când lăstarii viţei de vie au 17 – 18 frunze, iar
pentru larvele generaţiei a doua, când soiul Perlă de Csaba intră în pârgă.
c) Criteriul ecologic, se bazează pe anumite particularităţi ale dăunătorului ca:
durata dezvoltării stadiilor dăunătoare, suma de temperaturi efectiv realizate,
umiditatea relativă a aerului, etc.
Metodicile folosite în avertizarea tratamentelor sunt specifice pentru fiecare
specie. În practica avertizării tratamentelor se ţine seama de cel puţin 2 criterii, dintre
care cel biologic este obligatoriu.
Datele celor 3 criterii se înscriu într-un grafic şi prin corelarea lor se emit
avertizările.
Prin aplicarea tratamentelor la avertizare se reduce numărul acestora ceea ce
contribuie în mare măsură la scăderea reziduurilor toxice şi la menţinerea echilibrului
biocenotic.
75
1.Despre gradul de dăunare.
2.Despre frecvenţa atacului.
3.Despre intensitatea atacului .
4.Despre paguba produsă de dăunători la plantele de cultură.
5.Criterii de avertizare a tratamentelor, enumeraţi-le.
6.Curba de zbor şi de apariţie.
7.Despre timpul biologic(Xn) utilizat ca şi criteriu ecologic pentru avertizarea
tratamentelor fitosanitare.
8.Despre criteriul fenologic utilizat în avertizarea tratamentelor fitosanitare.
REZUMATUL:
Prin prognoză, în protecţia plantelor, se înţelege determinarea anticipată a
momentului apariţiei probabile a unui dăunător, a înmulţirii şi densităţii numerice a
acestuia, într-un anumit areal.
Prin avertizare se înţelege stabilirea perioadelor optime de aplicare a
tratamentelor de prevenire şi combatere a dăunătorilor, în funcţie de biologia
acestora, în corelaţie cu fenologia plantei gazdă şi condiţiile climatice locale. Pentru
dăunători, criteriul de bază în elaborarea avertizărilor este densitatea numerică,
respectiv pragul economic de dăunare (PED).
BIBLIOGRAFIE:

Iaşi.
2. Georgescu T., Tălmaciu M., Alexa C., 2003 – Dăunătorii plantelor horticole.
Prevenire şi combatere. Editura PIM, Iaşi.
76
U.I. 7. MĂSURILE DE PREVENIRE ŞI COMBATERE A DĂUNĂTORILOR
CUPRINS:
U.I. 7. 1. Măsuri de carantină fitosanitară
U.I. 7. 2. Măsuri agrofitotehnice de combatere
U.I. 7. 3. Măsuri mecanice de prevenire şi combatere a dăunătorilor
U.I. 7. 4. Metode fizice de combatere a dăunătorilor
U.I. 7. 5. Metoda chimică de combatere a dăunătorilor
U.I. 7.5.1. Condiţionarea produselor pesticide
U.I. 7. 5.2. Clasificarea produselor fitofarmaceutice
U.I. 7. 5.3. Insecticide anorganice şi de origine vegetală
U.I. 7. 5.4. Piretroizi de sinteză
U.I. 7. 5.5. Insecticide organoclorurate
U.I. 7. 5.6. Insecticide organofosforice
U.I. 7. 5.7. Insecticide carbamice
U.I. 7. 5.8. Produse acaricide
U.I. 7. 5.9. Produse nematocide
U.I. 7.6. Metode biologice de combatere
U.I. 7. 7. Lupta integrată
- Cunoaşterea tipurilor de agrodisponibilitate a pesticidelor, însuşirea principalelor
grupe de pesticide folosite în combaterea dăunătorilor în perioada de vegetaţie
precum şi principalele scheme de combatere a dăunătorilor la plantele horticole .
U.I. 7. 1. Măsuri de carantină fitosanitară
Prin carantină fitosanitară se înţelege un complex de măsuri care se aplică

pentru a preântâmpina pătrunderea în ţară a unor dăunători periculoşi care nu au fost
încă semnalaţi, pentru limitarea arealului de răspândire a unor specii existente, sau
pentru lichidarea unor focare izolate.
77
După obiectivul pe care îl urmăreşte, carantina fitosanitară poate fi internă şi
externă.
Carantina internă are ca scop împiedicarea răspândirii unor specii dăunătoare
periculoase (de carantină) în interiorul ţării în zonele în care nu au fost semnalate
prezenţa lor. Pe plan intern măsurile de carantină sunt asigurate de Inspectoratele
teritoriale de carantină, care organizează şi execută controlul fitosanitar al culturilor
pentru depistarea eventualilor dăunători de carantină, stabilesc aria de răspândire şi
măsurile de limitare a extinderii sau de lichidare a lor.
Carantina externă se referă la controlul tuturor produselor vegetale care se
importă, se exportă sau sunt în tranzit, în vederea împiedicării pătrunderii în ţară a
dăunătorilor care figurează pe lista de carantină. Controlul se efectuează la vămile
feroviare, maritime, în aeroporturi. Produsele care se exportă sau se împortă trebuie
să fie însoţite de certificate fitosanitare, în care se specifică originea produsului şi
dacă este lipsit de dăunători de carantină. Când se depistează dăunători de carantină
se iau măsuri prin care, fie că marfa se returnează, fie că se supune unor tratamente
(gazare, refrigerare, etc.), care să asigure distrugerea lor.
Pe plan internaţional, problemele de carantină fitosanitară sunt reglementate
prin convenţii bi sau multilaterale de protecţie a plantelor şi de carantină fitosanitară,
precum şi prin condiţii contractuale.
Lista dăunătorilor de carantină diferă de la o ţară la alta după specificul faunei
dăunătoare. În România, în prezent sunt în vigoare listele cu dăunătorii din tabelele 3
şi 4.
Tabelul 3
Lista dăunătorilor de carantină fitosanitară externă

inexistenţi în Europa
Nr Denumirea populară Denumirea ştiinţifică Ordinul - Familia

1 Tripul palmierului Trips palmi Thysanoptera, Thripidae
2 Aleurodidul negru al citricelor Aleurocanthus woglumi Homoptera, Aleurodidae
3 Aphidul tropical al citricelor Toxoptera citricidus Homoptera, Aphididae
4 Păduchele fals ţestos negru Parasaissetia nigra Homoptera, Lecaniidae
5 Păduchele ţestos lung japonez Lepholeucaspis japonica Homoptera, Diaspididae
78
6 Carăbuşul japonez Popillia japonica Coleoptera, Scarabaeidae
7 Cărăbuşelul oriental Blitopertha orientalis Coleoptera, Scarabaeidae
8 Puricele cartofului Epithrix tuberis Coleoptera, Halticidae
9 Gărgăriţa căpşunelor Anthonomus bisignifer Coleoptera, Curculionidae
10 Gărgăriţa americană a Anthonomus grandis Coleoptera, Curculionidae
capsulelor
11 Gărgăriţa fragilor Anthonomus signatus Coleoptera, Curculionidae
12 Gărgăriţa prunelor Conotrachelus nenuphar Coleoptera, Curculionidae
13 Gărgăriţa andină a cartofului Premnotrypes spp. Coleoptera, Curculionidae
14 Cerambicidul rădăcinilor de Anoplophora chinensis Coleoptera, Cerambicidae
citrice
15 Molia fructelor Cydia inopinata Lepidoptera, Tortricidae
16 Vermele cireşelor Cydia packardi Lepidoptera, Tortricidae
17 Molia prunelor Cydia prunivora Lepidoptera, Tortricidae
18 Vermele tomatelor Helicoverpa zea Lepidoptera, Noctuidae
19 Vermele sudic Spodoptera eridania Lepidoptera, Noctuidae
20 Vermele frunzelor de cereale Spodoptera frugiperda Lepidoptera, Noctuidae
21 Vermele frunzelor de bumbac Spodoptera litura Lepidoptera, Noctuidae
22 Molia fructelor de piersic Carposina niponensis Lepidoptera,Carposinidae
23 Musca mediteraneană a Ceratitis cosyra Diptera, Trypetidae
fructelor
24 Molia cucurbitaceelor Dacus ciliatus Diptera, Trypetidae
25 Musca stafidelor Epochra canadensis Diptera, Trypetidae
26 Muştele fructelor Rhagoletis spp. Diptera, Trypetidae
27 Muştele fructelor Anastrepha spp. Diptera, Trypetidae
28 Muştele fructelor Bacrocera spp. Diptera, Trypetidae
29 Minierul frunzelor de legume Liriomyza sativae Diptera, Agromyzidae
30 Listronotus bonariensis Diptera, Agromyzidae
31 Minierul frunzelor de Amauromyza maculosa Diptera, Cordiluridae
crisanteme
32 Musca japoneză a cireşelor Euphranta japonica Diptera,
33 Nematoduldeclinului citricelor Radopholus citrophilus Tylenchidae,Pratylenchide
34 Acarianul galicol al Aculops fuschsiae Acari, Eriophyidae
cerceluşului
79
Tabelul 4
Lista dăunătorilor de carantină fitosanitară externă
existenţi în Europa
Nr Denumirea populară Denumirea ştiinţifică Ordinul - Familia
crt
1 Tripsul californian Frankliniella Thysanoptera, Tripidae
occidentalis
2 Aleurodidul bumbacului Bemisia tabaci Homoptera, Aleurodidae
3 Păduchele lânos al mărului Eriosoma lanigerum Homoptera, Eriosomatidae
4 Păduchele din San José Quadraspidiotus Homoptera, Diaspididae
perniciosus
5 Gândacul gânelor Trogoderma Coleoptera, Dermestidae
granarium
6 Viermele vestic al rădăcinilor Diabrotica virgifera Coleoptera,Chrysomelidae
de porumb virgifera
7 Gărgăriţa egipteană Bruchidius incarnatus Coleoptera, Bruchidae
8 Gărgăriţa pătată a năutului Callosobruchus Coleoptera, Bruchidae
maculatus
9 Gărgăriţa chinezească Callosobruchus Coleoptera, Bruchidae
chinensis
10 Gărgăriţa cu ciocul lat Caulophilus latinatus Coleoptera, Bruchidae
11 Gărgăriţa braziliană Zabrotes subfasciatus Coleoptera, Bruchidae
12 Molia cartofului Gnorimoschema Lepidoptera, Gelechiidae
operculella
13 Molia bananului Opogona sacchari Lepidoptera, Gelechiidae
14 Torticidul mediteranean al Cacoecimorpha Lepidoptera, Tortricidae
garoafelor pronubana
15 Tortricidul sud-african al Epichoristodes Lepidoptera, Tortricidae
garoafelor acerbella
16 Viermele egiptean al Spodoptera littoralis Lepidoptera, Noctuidae
bumbacului
17 Musca mediteraniană a Ceratitis capitata Diptera, Thrypetidae
fructelor
18 Minierul sinuos al frunzelor Liriomyza Diptera, Agromyzidae
80
huidobrensis
19 Nematodul sfeclei Heterodera schachtii Tylenchidae, Heteroderidae
20 Nematodul auriu al cartofului Globodera Tylenchidae, Heteroderidae
rostochiensis
21 Nematodul alb al cartofului Globodera pallida Tylenchidae, Heteroderidae
22 Nematodul galicol al Meloidogyne spp. Tylenchidae, Heteroderidae
rădăcinii
23 Nematodul orezului Aphelenchoides Tylenchidae,Aphelenchidae
besseyi
24 Nematodul căpşunilor Aphelenchoides Tylenchidae,Aphelenchidae
fragariae
U.I. 7. 2. Măsuri agrofitotehnice de combatere
Principalele măsuri agrotehnice sau culturale care au un rol important în

prevenirea şi combaterea dăunătorilor sunt:
a) alegerea terenului;
b) asolamentul;
c) lucrările solului: arătura de vară şi de toamnă, grăpatul, discuitul, prăşitul, etc.
d) aplicarea raţională a îngrăşămintelor şi a amendamentelor;
e) stabilirea epocii de semănat, folosirea unei seminţe şi material săditor sănătos,
neinfestat;
f) recoltatul la timp al culturilor;
g) cultivarea speciilor, soiurilor şi hibrizilor rezistenţi sau toleranţi la atacul
dăunătorilor;
h) desţelenitul;
i) irigarea sau desecarea terenurilor, etc.
U.I. 7. 3. Măsuri mecanice de prevenire şi combatere a dăunătorilor

În general, metodele mecanice au o aplicabilitate limitată, deoarece necesită
un volum mare de muncă şi nu asigură o combatere eficientă în timp util, comparativ
cu alte metode. Din grupa măsurilor mecanice mai importante sunt:
81
a) adunarea insectelor cu diferite aparate;
b) şanţuri capcană;
c) inele cu clei;
d) brâie capcană;
e) omizitul;
f) momeli capcană pentru atragerea şi distrugerea dăunătorilor;
g) scuturarea pomilor şi distrugerea dăunătorilor prin diferite procedee;
h) însăcuitul fructelor;
i) igiena culturală;
j) răzuirea scoarţei şi tăierea ramurilor uscate sau puternic atacate.
U.I. 7. 4. Metode fizice de combatere a dăunătorilor
În această grupă sunt cuprinse diferite procedee fizice în combaterea

insectelor şi altor animale dăunătoare şi anume:
a) folosirea temperaturilor ridicate sau scăzute (temperaturi letale) pentru
combaterea dăunătorilor din depozite, magazii şi sere;
b) focul se foloseşte pentru distrugerea prin ardere a diferitelor resturi vegetale, în
care se găsesc unele insecte dăunătoare;
c) lumina este utilizată în capturarea insectelor cu fototropism pozitiv (diferite
specii de noctuide, tortricide, carabide, etc.), cu ajutorul curselor luminoase;
d) capcanele vizuale, reprezentate de vase, plăci, etc., diferit colorate, se folosesc
mai ales în avertizare şi mai puţin în combaterea insectelor;
e) pulberile deshidratante sunt utilizate pentru deshidratarea corpului insectelor din
depozite;
f) razele X şI Y sunt utilizate din ce în ce mai mult în protecţia plantelor. Razele X
se folosesc în depistarea infestărilor ascunse la diferite specii de insecte. Razele
Y se utilizează la distrugerea directă a insectelor prin metoda autocidiei
(sterilizarea masculilor).
82
U.I. 7. 5. Metoda chimică de combatere a dăunătorilor
Metoda chimică sau chimioterapia constă în combaterea dăunătorilor,

agenţilor patogeni şi buruienilor cu ajutorul poduselor fitofarmaceutice sau pesticide.
Avantajele utilizării metodelor chimice de combatere a dăunătorilor sunt:
a) în caz de invazie a unui dăunător sau lichidarea unui focar este singura metodă
care asigură distrugerea dăunătorului într-un interval scurt;
b) posibilitatea aplicării mecanizate a tratamentelor, utilizându-se mijloace moderne
cu aparatură terestră de mare capacitate, generatoare de aerosoli, elicoptere şi
aviaţia utilitară în locuri în general inaccesibile;
c) reducerea numărului de tratamente datorită posibilităţii de combinare a diferitelor
pesticide (compatibile din punct de vedere chimic şi biologic).
U.I. 7. 5.1. Condiţionarea produselor pesticide
Produsele fitofarmaceutice nu se aplică sub formă de substanţe pure, ci diluate

cu diferiţi ingredienţi inerţi (apă, solvenţi organici, uleiuri minerale, etc.) pentru
realizarea unei repartizări uniforme pe organele tratate, cu cantităţi reduse de
substanţă activă.
Produsele fitofarmaceutice sunt condiţionate sub diferite forme şi anume:
pulberi de prăfuit (PP); pulberi umectabile (PU), utilizate pentru pregătirea
suspensiilor; pulberi solubile (PS) şi concentrate solubile (CS), folosite pentru
prepararea soluţiilor; concentrate emulsionabile (CE) pentru emulsii; soluţii
concentrate (SC), care în loc de solvenţi petrolieri, utilizează apa şi alţi ingredienţi;
produse pentru tratamente cu volum ultra redus (VUR), condiţionate în mod special
pentru a putea fi aplicate fără diluare cu apă; granule (G) utilizate în combaterea unor
dăunători prin tratamente la sol şi la plantă; produse pentru tratarea seminţelor (PTS),
condiţionate special pentru seminţe. Există şi alte forme de condiţionare ca aerosoli
(A), tablete (T), pastile (P), momeli (M), etc.
83
U.I. 7. 5.2. Clasificarea produselor fitofarmaceutice
Produsele fitofarmaceutice pot fi clasificate după mai multe criterii şi anume:

după acţiunea pe care o manifestă, după grupa sistematică de dăunători împotriva
cărora se utilizează, după grupa chimică din care fac parte, după starea lor fizică, etc.
În funcţie de grupa sistematică de dăunători împotriva cărora se folosesc,
produsele toxice se clasifică în : insecticide folosite în combaterea insectelor;
acaricide utilizate în combaterea acarienilor; nematocide pentru combaterea
nematozilor; moluscocide pentru combaterea melcilor; raticide (rodenticide), pentru
combaterea rozătoarelor; substanţe repelente (corvidee, iepurifuge şi cervidee);
substanţe atractante (atractanţi de nutriţie şi sexuali); substanţe adjuvante.
Insecticidele, după modul lor de acţiune, se clasifică în:
a) insecticide de contact, care acţionează direct asupra dăunătorului;
b) insecticide de ingestie, care acţionează asupra insectelor după ce sunt introduse în
tubul digestiv, o dată cu hrana;
c) insecticide asfixiante (gazoase sau fumigante), care produc asfixierea insectelor
prin aparatul respirator.
Unele insecticide au acţiune complexă: de ingestie, de contact şi chiar
asfixiantă. Aceste produse sunt cunoscute sub denumirea de pesticide mixte.
După natura chimică, pesticidele pot fi: anorganice, organo-minerale, organice
de sinteză, biologice.
În funcţie de valoarea DL50, pesticidele se împart în:
a) grupa I-a – produse foarte toxice, când DL50 este sub 50 mg/kg corp;
b) grupa a II-a – produse puternic toxice, când DL50= 50-200 mg/kg corp;
c) grupa a III-a – produse moderat toxice, când DL50= 200-1000 mg/kg corp;
d) grupa a IV-a – produse cu toxicitate redusă, când DL50 >1000 mg/kg corp.
U.I. 7. 5.3. Insecticide anorganice şi de origine vegetală

Din această grupă fac parte:
a) compuşi ai arseniului: arseniaţi şi arseniţi. Sunt produse foarte toxice cu DL50 =
2 mg/kg corp, folosite în prepararea momelilor toxice pentru combaterea unor
insecte (coropişniţe, lăcuste) şi a rozătoarelor;
84
b) compuşi ai bariului - polisulfura de bariu – pulbere de culoare cenuşie – verzuie,
cu miros neplăcut. Se foloseşte în tratamentele de iarnă (6 – 8%), în plantaţiile de
pomi şi viţă de vie, precum şi în tratamentele din timpul perioadei de vegetaţie (în
concentraţie de 1%). Are eficacitate împotriva păduchilor ţestoşi, afidelor,
puricilor meliferi, etc. precum şi pentru unii agenţi patogeni (făinare, rapăn). Are
mai multe denumiri comerciale, între care cele mai uzitate sunt: Polybar,
Polybaril, Selebar, Solbar, etc.;
c) compuşi ai sulfului : zeama sulfocalcică sau zeama californiană de 28 –
30°Bé (pentru 10 litri de zeamă sulfocalcică concentrată este nevoie de 2,8 kg sulf
şi 1,5 kg var nestins). Este un lichid de culoare roşie – sângerie, cu miros de
hidrogen sulfurat. Zeama sulfocalcică are o puternică acţiune insecticidă,
acaricidă şi fungicidă, are o toxicitate redusă faţă de om şi animale. În
tratamentele de iarnă se foloseşte în concentraţie de 20% iar în tratamentele din
timpul perioadei de vegetaţie 2 – 3%.
Proprietăţile insecticide ale unor specii de plante au fost cunoscute din cele
mai vechi timpuri. Insecticidele de origine vegetală nu prezintă toxicitate pentru om şi
animalele folositoare, deci nu se pune problema reziduurilor pe produsele tratate.
Deşi insecticidele vegetale sunt scumpe, unii autori (Beratlief, 1989)
consideră că în viitor aceste produse vor ocupa un rol important în combaterea
insectelor dăunătoare.
Principiile active ale insecticidelor vegetale sunt reprezentate prin diferiţi
alcaloizi, ce au acţiune de contact sau de ingestie asupra insecticidelor. Principalii
alcaloizi cu acţiune insecticidă sunt:
Nicotina – alcaloid prezent în plantele de tutun cultivat (Nicotiana tabacum),
dar mai ales în tutunul sălbatic (Nicotiana rustica). Nicotina în stare gazoasă pătrunde
prin cuticula insectelor, acţionând prin paralizia aparatului locomotor.
Se recomandă sub formă de stropiri pentru: păduchii de frunze, puricii
meliferi, tripşi, larve defoliatoare în primele stadii, molia verzei, puricii de pământ,
viermele mărului, molia strugurilor, musculiţa albă de seră.
Anabazina extrasă din Anabasis aphylla, folosită în combaterea afidelor.
Sabadella conţine un complex de alcaloizi (veratrina, sabadillina, sabadina şi
cevadina) ce se găseşte în endospermul, embrionul şi pericarpul seminţei de Veratrum
album. Se utilizează împotriva muştelor şi a insectelor animalelor de producţie.
85
Rotenona este un principiu insecticid conţinut de unele leguminoase ca Derris
elliptica, Tephrosia, Millettia, plante ce trăiesc în regiunile tropicale.
De asemenea şi alte plante conţin principii toxice faţă de insecte: Amorpha
fruticosa, Dryopteris felix-max, Quassia amara, Rhodendrom molle, Juniperus
virginiana, Piper nigrum (Beratlief, 1989).
În prezent, cea mai largă folosire o au produsele pe bază de “piretrum” extrase
din plantele de Pyrethrum cinerariefolium, Pyrethrum rosoeum, Pyrethrum carneum.
Substanţele active din piretru numite Piretrina I şi Piretrina II sunt lichide
vâscoase, nevolatile, insolubile în apă, care se descompun uşor sub influenţa aerului,
luminii şi umidităţii. Acţionează asupra sistemului nervos al insectelor pe cale de
ingestie şi respiraţie, având o puternică acţiune de şoc.
Se folosesc în combaterea insectelor din serele de legume, a insectelor din
depozite şi din sectorul zootehnic.
U.I. 7. 5.4. Piretroizi de sinteză
Piretroizii de sinteză sunt produse obţinute pe cale sintetică, a căror substanţe

active sunt asemănătoare cu a piretroizilor naturali. Au stabilitate 7 – 15 zile.
Acţionează asupra sistemului nervos al insectelor pe cale de contact, ingestie şi
respiraţie, având o puternică acţiune de şoc. Unele produse au şi acţiune acaricidă.
Fac parte din grupa a III-a şi a IV-a de toxicitate. Timpul de pauză variază de la 1 – 3
zile până la 3 săptămâni. Au un spectru larg de acţiune, selectivitate scăzută şi pot
forma rase rezistente de dăunători.
În Codexul produselor de uz fitosanitar omologate pentru a fi utilizate în
România (1999) şi omologările ulterioare sunt prezentaţi următorii piretroizi de
sinteză: Agrothrin 10 EC – 0,2 l/ha; Cypermethrin 25 EC – 0,1 l/ha; Cypermethrin 10
EC – 0,02%; Cypersan 200 EC – 0,02%; Polytrin 200 CE – 0,015%; Sherpa 25 CE -
0,02%; Supersect 10 CE – 0,03%; Alphaguard 10 CE – 0,015%; Decis 25 Flow –
0,0125% - 0,05%; Decis ULV – 2 l/ha; Decis 2,5 CE – 0,0125 – 0,05%; Efenal 20
EC – 0,03%; Sanvalerat 200 CE – 0,02 – 0,05%; Sumicidin 20 CE – 0,02 – 0,1%;
Sumialpha 2,5 CE – 0,015 – 0,04%; Fury 10 CE – 0,02%; Isathrine 0,05%; Chinmix
5 EC - 0,03%; Buldock 025 EC – 0,05%; Fastac 10 CE – 0,015 – 0,02%; Karate 2,5
86
CE – 0,01 – 0,04%; Mavrik 2 E – 0,03 – 0,05%; Meotrin 20 CE – 0,025%; Talstar 10
CE – 0,035 – 0,05%.
U.I. 7. 5.5. Insecticide organoclorurate
Sunt produse pe bază de hidrocarburi clorurate, care acţionează asupra

insectelor prin contact şi ingestie, mai rar prin respiraţie. Afectează sistemul nervos şi
produce moartea prin paralizie. Toxicitatea variază între moderat toxice şi puternic
toxic. Au remanenţă mare şi persistenţă în sol (6 – 10 ani), precum şi posibilitatea de
a cumula în organismele vegetale şi animale de pe toate nivelele trofice.
În prezent se utilizează preparatele pe bază de lindan şi endosulfan şi anume:
Lindan 400 SC - 2,5 l/t sămânţă; Lindan 75 TS – 1,3 l/t sămânţă; Thiodan 35 EC –
0,15 – 0,2%; Thionex 35 CE – 0,2%; Thionex 25 ULV – 3 l/ha; Thionex 50 WP –
0,15%.
U.I. 7. 5.6. Insecticide organofosforice
Aceste insecticide au la bază esteri ai acidului fosforic, esterii acizilor

tiofosforici, esterii acidului ditianoperofosforic, derivaţi ai acidului pirofosforic. Se
caracterizează printr-un spectru larg de acţiune, nu se cumulează în organismul
omului, al animalelor şi al plantelor. Au o persistenţă redusă în sol, plante şi apă. Prin
descompunere formează de regulă substanţe mai puţin toxice. Acţionează prin
contact, ingestie şi respiraţie asupra sistemului nervos, ca inhibitori ai colinesterazei,
producând moartea prin paralizie. Unele produse sunt sistemice. Au toxicitate variată,
de la foarte toxice până la produse cu toxicitate redusă. Timpul de pauză la
majoritatea produselor este de 12 – 15 zile; la unele produse poate ajunge până la 40
zile iar la altele este numai de 5 – 7 zile.
Sunt avizate a fi utilizate următoarele produse organofosforice: Actellic 50 CE
– 0,05 – 0,2%; Carbetox 50 CE – 1,5 – 4,5 l/ha; Carbetox 37 CE 0,3 – 0,5%; Onefon
90 – 0,15%; Diazinon 60 EC – 0,15%; Diazol 60 EC – 0,15%; Basudin 60 EC –
0,15%; Dursban 480 CE – 0,2%; Reldan 40 CE – 0,1 – 0,15%; Murfotox 68 EC –
0,1%; Nogos 50 EC – 0,1%; Onevos 35 CE – 0,15%; Sumithion 50 CE – 0,1 – 0,2%;
Ultracid 20 CE – 0,15 – 0,2%; Zolone 25 WP – 0,25 – 0,3%; Zolone 35 CE – 0,15 –
87
0,2%; Sinoratox 35 CE – 0,1 – 0,2%; Sinoratox 10 G – 25 – 30 kg/ha; Sinoratox 5 G
– 50 – 60 kg/ha; Perfection 40 EC – 0,1%.
U.I. 7. 5.7. Insecticide carbamice
Produsele carbamice sunt esteri ai acidului carbamic. Au acţiune rapidă de

şoc, acţionând în principal pe cale de contact şi ingestie, iar unele produse au acţiune
sistemică. Produc moartea prin paralizie, acţionând asupra sistemului nervos. Cu
unele excepţii (Carbaril din grupa a III-a şi Victenon din grupa a IV-a), majoritatea
insecticidelor carbamice au o toxicitate mare, făcând parte din grupele I şi a II-a.
Timpul de pauză variază între 7 – 60 zile. Produsepe pe bază de carbofuran,
furatiocarb, etc., au o bună persistenţă în sol şi sunt eficace în combaterea viermilor
sârmă, viermilor albi, viermilor cenuşii.
Sunt avizate următoarele insecticide carbamice: Sevin 85 WP – 0,15%;
Lannate 90 WS – 0,05%; Metomex 90 SP – 0,05%; Larvin 375 – 0,15%; Insegar 25
WP – 0,03 – 0,04%; Furadan 35 ST – 28 l/t sămânţă; Carbodan 35 ST – 28 l/t
sămânţă; Diafuran 35 ST – 28 l/t sămânţă; Furadan 5 G – 40 kg/ha; Furadan 10 G –
20 kg/ha; Marshal 25 EC – 0,1%; Padan 50 DP – 0,1%; Pirimor 25 WG – 0,1%;
Promet 400 CS – 25 l/t sămânţă; Victenon WP – 0,05 – 0,075%.
U.I. 7. 5.8. Produse acaricide
Acaricidele sunt produse folosite pentru combaterea acarienilor fitofagi. Unele

produse organofosforice (Sinoratox, Carbetox, etc.) şi piretroizi de sinteză (Karate,
Meotrin, Talstar) au efect şi pentru acarieni. Acţionează pe cale de contact şi mai rar
prin asfixiere. Toxicitatea lor faţă de om şi animale variază de la redusă până la
puternică. Cele mai folosite acaricide sunt următoarele: Kelthane 18,5 EC – 0,2%;
Mitigan 18,5 EC – 0,2%; Sintox 40 EC – 0,1 – 0,2%; Pennstyl 25 WP – 0,05 – 0,1%;
Torque 550 SC – 0,05%; Apollo 50 SC – 0,04%; Demitan 200 SC – 0,05 – 0,07%;
Nissorun 10 WP – 0,05%; Nissorun 5 CE – 0,08%; Omite 570 EW – 0,1%; Ortus 5
SC – 0,1%; Pyranica 20 WP – 0,025%; Rufast 15 EC – 0,04%; Sanmite 20 WP –
0,05 – 0,075%; Danirun 11 CE – 0,06%; Neoron 500 EC – 0,05 – 0,1%.
88
U.I. 7. 5.9. Produse nematocide
Combaterea nematozilor plantelor de cultură constituie o problemă

importantă, deoarece ei sunt larg răspândiţi şi produc pierderi mari de producţie. Pe
lângă atacul direct, unele specii de nematozi sunt vectori ai virusurilor determinând
boli virotice grave, iar alte specii trăiesc parazit în corpul omului şi animalelor. Pentru
combaterea nematozilor s-au sintetizat produse specifice numite nematocide, care au
o eficacitate ridicată mai ales pe suprafeţe restrânse (sere, solarii).
Produsele nematocide recomandate a fi folosite în ţara noastră sunt
următoarele: Basamid granule – 500 kg/ha, Mocap 10 G – 50 – 75 kg/ha; Vydate 10
G – 30 – 150 kg/ha; Vydate 24 L – 0,2%.
U.I. 7. 6. Metode biologice de combatere
Aplicarea metodelor biologice de combatere a dăunătorilor aşa numita “luptă

integrată”, cuprinde un ansamblu de măsuri care se aplică în scopul distrugerii
organismelor animale dăunătoare plantelor cultivate, omului şi animalelor.
Lupta biologică nu este ceva nou, empiric ea a fost folosită de oameni cu
secole în urmă. În China de sud, prin anii 900, oamenii cumpărau cuiburi de furnici
din specia Oechophylla smaragdina pentru a le pune în livezile de pomi fructiferi şi a
preântâmpina astfel “ viermănoşirea fructelor”, aproximativ în acelaşi timp într-o altă
zonă geografică, Yemen, în acelaşi scop se utiliza o altă specie de furnici.
Odată cu descrierea fenomenului de parazitism de către Aldrovandi în
lucrarea sa” De animalibus insectae”, începe cercetarea ştiinţifică a mijloacelor şi
metodelor de combatere biologică, cu accent special asupra fenomenului de
parazitism.
În 1734, Reaomur recomandă introducerea ouălor de neuroptere în sere pentru
combaterea afidelor. Pentru prima dată o realizare practică a combaterii biologice este
menţionată oda cu introducerea în 1762 în insulele Mauriţius a pasării insectivore
“maina” Acridotes tristis pentru combaterea lăcustei roşii a trestiei de zahăr,
reuşindu-se ca în 1770 dăunătorul să fie sub control.
Ciuperca Metarrihizium anisopliae ca mijloc de combatere microbiologică a
cărăbuşeilor este semnalată în Rusia de Mecinicov şi Krasilscik în 1886.
89
În România introducerea parazitului Aphelinus mali din Franţa în 1923 de W.
Knechtel combate păduchele lânos (Eriosoma lanigerum). Combaterea păduchelui
din San Jose, într-o primă etapă s-a realizat cu ajutorul speciei parazite introduse în
ţară (Prospaltella perniciosi), care ulterior a putut fi crescută în masă la staţiunea
Pângăraţi.
Lupta biologică are drept scop principal reducerea densităţii numerice a
populaţiilor dăunătoare sub limita pragului economic de dăunare. Prin schimbarea
raporturilor dintre dăunători şi totalitatea factorilor biologici care contribuie la
reducerea sau limitarea populaţiei dăunătorului, se contribuie la stabilirea unui nou
nivel de echilibru biocenotic.
În comparaţie cu celelalte metode de control ale dăunătorilor, metoda
biologică nu prezintă pericol pentru om sau animale, protejează fauna utilă, nu
determină apariţia fenomenului de rezistenţă, în unele cazuri este economică, iar în
cazul utilizării biopreparatelor, acestea sunt în general compatibile cu multe
insecticide.
Mijloacele de luptă împotriva dăunătorilor incluse în lupta biologică sunt:
- folosirea microorganismelor patogene;
- folosirea zoofagilor (prădători şi paraziţi);
- lupta autocidă;
- lupta hormonală;
- lupta genetică;
- lupta fiziologică,etc.
Zoofagii sunt nevertebrate şi vertebrate care se hrănesc cu dăunătorii animali
ai plantelor agricole, iar din rândul lor fac parte specii aparţinând grupelor de
nematozi, acarieni, miriapode, insecte, batracieni, reptile, păsări şi mamifere.
În cadrul capitolului de ecologie s-au prezentat fenomenele de parazitism şi
prădătorism, zoofagii se împart aşadar în paraziţi şi prădători.
Paraziţii sunt organisme animale ce se dezvoltă pe seama altor organisme,
care se numesc gazde, acestea din urmă având corpul mai mare decât al paraziţilor.
Diferitele specii de paraziţi existente, se pot dezvolta (pot parazita) pe diferite stadii
de dezvoltare ale dăunătorilor: ou, larvă, pupă sau adult.
Paraziţii de ouă (ovifagii), au o importanţă practică deosebită deoarece prin
distrugerea stadiului de ou se întrerupe toată dezvoltarea dăunătorului şi nu se mai
90
produc pagube, ţinând seama de faptul că oul în sine sau depunerea lui provoacă cele
mai mici pagube, fără importanţă economică.
Dintre ovifagi, cea mai mare importanţă practică se pare că o au viespile
parazite din genul Trichogramma. În prezent sunt cunoscute peste 200 de specii ale
genului, dar cele mai cunoscute sunt: Trichogramma evanescens, Trichogramma
maydis, Trichogramma embriofagum şi Trichogramma pretiosum, pentru care se
apreciază că sunt utilizate pe suprafeţe considerabile în lume, peste câteva milioane
de hectare. În România sunt cunoscute 8 specii de paraziţi ai ouălor de ploşniţa
cerealelor (Eurygaster integriceps),din care cele mai importante sunt Trissolcus
grandis şi Telonomus shloropus. Specia Anastatus bifasciatus este printre puţinii
paraziţi ai ouălor lepidopterelor defoliatoare din păduri (Dendrolimus pini,
Malacosoma neustria etc.).
Aphidius matricariae în sere, este parazitată de Myzus persicae.
Encarsia formosana este parazit pe musculiţa albă de seră (Trialeurodes
vaporariorum).
Paraziţii de larve sunt foarte numeroşi ca specii şi este remarcat că larva unui
dăunător poate fi parazitată de mai mulţi paraziţi, dar în foarte puţine cazuri simultan
de mai mulţi paraziţi din specii diferite.
Larvele de Ostrinia nubilallis sunt parazitate de Microbracon brevicornis,
Synophorus crassifemur (Hymenoptera) şi Lydella thomsoni (Diptera).
Larvele de Pieris brassicae sunt parazitate de Apantheles glomeratus
(Hymenoptera). Prospaltella perniciosi (Hymenoptera), parazit al larvelor păduchelui
din San José, poate fi înmulţit în laborator şi răspândit în livezi unde distruge până la
90% din larvele dăunătorului. Aphelinus mali, parazitează între 80-100% din larvele
păduchelui lânos (Eriosoma lanigerum).
Paraziţii de pupe sunt în general mai puţin numeroşi şi cu importanţă practică
ceva mai redusă deoarece larvele care în general produc cele mai mari pagube, nu
sunt afectate. Importanţa lor este că reduc populaţia dăunătorilor. Pimpla instigator
(Hymenoptera), parazitează diferite pupe de specii de lepidoptere din care cea mai
cunoscută este Pieris brassicae, parazitată şi de Pteromalus puparum. Pentru
dăunătorii pădurii se remarcă Brachymeria intermedia care parazitează crisalidele
speciilor: Aporia crataegi, Euproctis chrysorrhoea, Lymantria dispar etc.
91
Paraziţii de adult sunt specii de insecte care atacă stadiul de adult. Dipetrul
Phasia (Alophora) crassipennis parazitează adulţii hibernanţi sau cei din noua
generaţie a ploşniţei cerealelor (Eurygaster spp.).
*După locul de instalare a paraziţilor gazde, aceştia pot fi ectoparaziţi, când se
dezvoltă la exteriorul gazdei şi endoparaziţi, când se dezvoltă în interiorul gazdei.
Speciile ectoparazite aparţin în majoritatea cazurilor ordinului Diptera, fiind cuprinse
în familiile Tachinidae şi Larvevoridae şi dezvoltându-se pe corpul larvelor.
Din punct de vedere sistematic, în afară de insecte, paraziţi ai insectelor sunt
şi specii din clasa Nematoda. Specia Mermis migrescens, cauzează o mortalitate de
60% a acarienilor, Agamermis decaudata, parazitează cărăbuşul japonez (Popilia
japonica), Howardia benigna parazitează puricii cruciferelor iar Trichinema
oscinellae parazitează adulţii muştei suedeze.
Clasa Insecta cuprinde cei mai mulţi paraziţi ce sunt cuprinşi în ordinul
Hymenoptera, fiind încadrate îndeosebi în familiile: Chalcididae,
Thrichogrammatidae, Aphelinidae, Pteromalidae şi în ordinul Diptera, familia
Tachinidae.
Prădătorii sunt organisme animale care se hrănesc cu pradă vie, aceştia având
în general corpul mai mare ca al victimei.
Din punct de vedere sistematic, diferitele specii de prădători aparţin la clasele:
Arahnida, Miriapoda, Insecta, Amfibia, Reptile, Păsări şi Mamifere.
Dintre arahnide (păianjeni), ordinul acarina, speciile din genurile:Phytoseiulus
sp.,prădătoare ale diferitelor stadii ale păianjenului roşu comun (Tetranichus urticae)
şi Typhlodromus spp., prădător al diferitelor stadii ale păianjenilor brun şi roşu al
pomilor.
Din clasa Miriapoda cele mai importante specii prădătoare din grupul
Chilopode sunt: Scolopendra spp. şi Lithobius spp..
Speciile prădătoare din clasa Insecta aparţin ordinelor: Neuroptera, din care
face parte Chrysopa perla, care se hrăneşte cu acarieni, afide şi coccide; Hetetoptera,
din care cităm speciile Perillus bioculatus, răpitoare a diferitelor stadii de dezvoltare
a gândacului din Colorado, Nabis spp., răpitoare ce se hrăneşte cu ouă, larve şi adulţi
ai diferiţilor dăunători accesibili, în special afide; Coleoptera, reprezentat prin
numeroase specii de Carabidae (Carabus spp.), prădătoare de omizi defoliatoare,
Coccinelidae (buburuza, Coccinella 7-punctata) prădătoare în special de afide şi
92
cocide; Diptera, oferă specii încadrate în familia Syrphidae (Syrphus pyrasti, Syrphus
bifascinatus), prădătoare în special de afide, etc.
Amfibienii (broaştele), în special broasca râioasă (Rana temporara) şi reptile
(şerpi, vipere) se hrănesc în mare parte cu insecte şi alte specii de animale dăunătoare.
Păsările insectivore joacă un rol deosebil în distrugerea diferitelor stadii de
dezvoltare ale insectelor dăunătoare. Printre speciile cele mai importante din acest
punct de vedere se numără: piţigoiul, graurul, cucul, ciocănitoarea, striga, şorecarul,
cucuveaua etc.
Mamiferele joacă un rol important în reducerea numărului de insecte
rozătoare dăunătoare agriculturii. Dintre acestea se remarcă activitatea folositoare a
liliacului, ariciului, nevăstuicii, dihorului, bursucului etc.
Succinta prezentare a principalilor paraziţi şi prădători redă numai parţial rolul
şi imensul potenţial pe care îl au zoofagii în menţinera unui echilibru biologic în
biocenoze în general şi în agrocenoze în special. Este suficient să amintim că nu
există specie de dăunător agricol care să nu aibă paraziţi şi să fie atacată de dăunători.
Existenţa zoofagilor nu înseamnă automat reducerea sau menţinerea sub control a
dăunătorilor, deoarece ei sunt interconectaţi în cadrul lanţurilor trofice şi nivelul
populaţiilor oscilează cu amplitudini mai mici sau mai mari în jurul unui nivel de
referinţă.
Lupta biologică presupune două aspecte distincte atât prin modul de abordare
cât şi prin consecinţele cu valoare practică ce rezultă. Pe de o parte este vorba de
cunoaşterea locului şi rolului zoofagilor în cadrul biocenozelor, a stabilirii condiţiilor
care limitează sau favorizează activitatea şi pe baza acestor cunoştinţe instituirea unor
măsuri sau tehnologii care să protejeze sau să favorizeze activitatea acestora,
introducerea de noi paraziţi şi prădători provenind din alte regiuni. Pe de altă parte
este vorba de producerea în unităţi experimentale sau în biofabrici a unor paraziţi sau
zoofagi, pentru care s-au elaborat metode şi tehnologii de producţie, lansarea în câmp
în anumite culturi şi pentru anumiţi dăunători, în scopul de a combate un anumit
dăunător.
Cunoaşterea factorilor care influenţează interrelaţia dinamică dintre paraziţii
oofagi şi ploşniţa cerealelor, a determinat schimbări în tehnologia de combatere a
dăunătorului (PED, momentul aplicării tratamentelor şi produselor chimice utilizate).
93
O cale relativ simplă de luptă biologică o constituie introducerea într-o
anumită zonă a unui zoofag dintr-o zonă îndepărtată, eventual zona de origine a
dăunătorului, urmată de înmulţirea în condiţii strict determinate, aclimatizarea şi apoi
lansarea în câmp. Această metodă a dat rezultate spectaculoase în următoarele cazuri:
Prossaltella perniciosi – păduchele din San José; Aphelinus mali – păduchele lânos.
Dar există cazuri când speciile importante nu s-au putut adapta (Perillus bioculatus
prădător al gândacului din Colorado în Europa, Lydella thomsoni –parazit al
sfredelitorului porumbului în S.U.A.).
Cele mai spectaculoase rezultate s-au obţinut şprin creşterea în masă urmată în
câmp de colonizarea periodică sau lansarea masivă prin metoda inundaţiei.
Faţă de cele peste 200 specii potenţiale de a fi utilizate, citate în literatura de
specialitate, în practică cele mai importante sunt: Trichogramma spp., utilizată în
China, Rusia, Bulgaria, Germania, Franţa, România şi experimental în S.U.A., pentru
combaterea unor lepidoptere dăunătoare la porumb, sfeclă pentru zahăr, varză, viţa de
vie etc.. Principalul atu al acestui parazit oofag, este faptul că s-a reuşit creşterea în
instalaţii numite “biofabrici” pe gazde de substituţie (ouă de Sitotroga cerealella, ouă
de Ephestia kuhniela sau chiar ouă artificiale). Norma de lansare depinde de cultură,
fiind în general cuprinsă între 50 – 100 000 exemplare/ha, în 2-3 tratamente.
Principalul neajuns al metodei îl constituie faptul că specia este slab zburătoare, fiind
necesară instalarea manuală a plăcuţelor cu paraziţi, care în general conţin 800
exemplare, din 7 în 7 m, ceea ce presupune o imensă muncă manuală, dar sunt
realizări în ceea ce priveşte mecanizarea lansării.
Prospaltella perniciosi, utilizată în combaterea păduchelui din San José a fost
aclimatizată cu succes în România fiind importată din Franţa. În prezent parazitul este
înmulţit în cantităţi suficiente pe gazda naturală Quadraspidiotus perniciosus crescută
în masă pe dovleci suspendaţi în plase. Dovlecii cu larve gazdă parazitate sunt
instalaţi în livezile atacate pentru a reduce populaţia dăunătorului.
Acarianul Phytoseilus persimilis, utilizat în combaterea în sere a acarienilor
fitofagi, este crescut în sere speciale sau spaţii limitate dintr-o seră pe gazda naturală
şi se lansează în proporţie de 1 la 20-50 exemplare de dăunători.
Encarsia formosana, utilizată pentru combaterea musculiţei albe de seră, este
crescută la temperatura de 27-30°C, lumină 14-17 ore/zi, produce 115 ouă şi se
lansează în sere pentru combaterea dăunătorului în norma de 2 exemplare/m2.
94
Rezultate deosebite s-au obţinut prin colectarea din natură a prădătorilor şi
lansarea lor pentru protejarea unor culturi, de obicei în spaţii închise.
Alte specii ce în anumite momente şi zone, au fost sau sunt utilizate cu succes
sunt: prădătorii Chrysopa sp., Perillus bioculatus (pentru Leptinotarsa decemlineata)
şi paraziţii Lydella thomsoni în S.U.A. (pentru Ostrinia nubilallis) şi Trisolcus
grandis sau Telenomus chloropus în Iran (pentru Eurygaster integriceps).
Microorganismele patogene sau produsele lor metabolice constituie
principiul activ al unor produse utilizate în combaterea dăunătorilor. Aceste produse
sunt cunoscute sub numele de insecticide microbiologice sau mai generic spus
biopreparate.
După natura microorganismului utilizat, biopreparatele pot fi pe bază de
:virusuri, bacterii, fungi sau alte organisme patogene pentru dăunători cum sunt
sporozoarele.
Preparatele virale sunt, în general, produse pe bază de virusuri poliedrice,
care se obţin prin infestarea gazdelor sau a culturilor celulare provenite din acestea şi
extragerea ulterioară, de obicei prin centrifugare, a corpusculilor virali multiplicaţi.
Bolile provocate insectelor de către virusuri poartă entomopatogene, cele mai
numeroase fiind cele nucleare, dar şi citoplasmatice sau granulare, iar unele virusuri
nu produc poliedre (particula vira este învelită într-o capsulă proteică).
Dintre produsele comercializate în diferite ţări multe sunt bazate pe virusuri
poliedrice şi dintre ele menţionăm: ELCAR, BIOTROL, VIREX etc.
O însuşire deosebit de valoroase a virusurilor poliedrice este înalta lor
specifitate, îmbolnăvesc şi determină moartea numai la specia ţintă. Sunt deosebit de
utile în declanşarea unor epizootii. Printre dezavantajele preparatelor virale sunt:
preţul de cost pentru producerea lor; faptul că nu acţionează în timp scurt asupra
dăunătorului; slaba lor rezistenţă la acţiunea ultravioletelor.
Preparatele bacteriene sunt produse pe bază de bacterii entomopatogene.
Bolile provocate de bacterii insectelor, poartă numele de bacterioze sau flaşerii.
Primul care s-a ocupat de studiul bolilor produse de bacterii la viermii de mătase a
fost Pasteur.
Se cunosc numeroase specii de bacterii care provoacă diferite boli la diferite
specii de insecte, dar cele mai cunoscute, care au o importanţă practică deosebită,
fiind aplicate pe scară largă în combaterea unor dăunători sunt: Bacillus thuringiensis
95
(în principal utilizat pentru combaterea lepidopterelor, dar există şi tipuri care
acţionează asupra dipterelor) şi Bacillus popiliae (ce determină boli la larvele de
melolontine-coleoptere). Capacitatea speciei Bacillus thuringiensis de a provoca
îmbolnăvirea larvelor de lepidoptere se datorează în principal celor două toxine
produse de bacterie (endotoxina produsă şi depozitată în corpul celulei bacteriene sub
forma unui cristal proteic şi exotoxina eliminată de bacterie în mediul de culură, sau
în organismul atacat). Celulele bacteriene ajunse odată cu hrana în intestinul larvelor
se înmulţeşte eliminând exotoxine ce determină paralizia tubului digestiv, iar odată cu
moartea celulelor bacteriene se elimină şi endotoxina reprezentată prin cristalele
proteice ce ajunse în intestinul mijlociu sunt solubilizate şi determină distrugerea
peretelui intestinal invadarea cavităţii generale cu bacterii, deci apariţia septicemiei
(infecţie microbiană generalizată), paralizia şi moartea insectei care are în această
ultimă fază un aspect caracteristic “flasc”, corpul larvei moarte fiind un rezervor de
bacterii care prin ruperea resturilor învelişului larvei se împrăştie pe plante provocând
îmbolnăvirea altor larve care consumă hrana contaminată.
Avantajul deosebit al utilizării bacteriilor în combaterea dăunătorilor este
faptul că pot fi cultivate în masă, după tehnologia utilizată pentru obţinerea
antibioticelor, preţul de cost este comparabil cu al insecticidelor şi au o specifitate
relativă ridicată. Dezavantajele sunt faptul că acţionează relativ lent şi sunt şi ele
sensibile la ultraviolete, aspect contracarat mai recent prin adăogarea unor substanţe
protectoare.
Preparatele microbiene sunt foarte mult utilizate în combaterea lepidopterelor
defoliatoare din păduri, asigurându-se protecţia acestui ecosistem deosebit de sensibil.
Dintre preparatele comerciale bazate de bacterii menţionăm: Bactospein,
Thuricide, Dipel, Entomobacterin, Dendrobacterin, etc. Este menţionat că a fost
realizat produsul românesc Turingin la fabrica de la Calafat, dar în prezent datorită
dificultăţilor economice şi supradimensionării instalaţiei de producţie, el nu se mai
fabrică.
Preparatele fungice au ca principiu activ sporii unor ciuperci entomopatogene
ce determină la insectele atacate apariţia unor boli denumite micoze. Cea mai
cunoscută şi mai virulentă ciupercă entomopatogenă este Beauveria bassiana. Ca şi
preparatele microbiene cele fungice se produc prin izolarea unor tulpini virulente şi
înmulţirea în medii lichide după tehnologia de producere a penincilinei.
96
Marele dezavantaj al acestor preparate este că ele sunt eficace în zonele sau
mediile deosebit de umede, unde pot fi active asupra larvelor, pupelor şi adulţilor
gândacului din Colorado, gărgăriţei cenuşii a sfeclei etc.
Dintre preparatele comerciale amintim pe cele bazate pe Beauveria bassiana.
U.I. 7. 7. Lupta integrată
Lupta integrată reprezintă un procedeu relativ nou de combatere a agenţilor

patogeni şi dăunătorilor plantelor de cultură. Acest program a fost elaborat ca o
reacţie a folosirii excesive a pesticidelor organosistemice şi mai ales a celor
cloroderivate.
Lupta integrată reprezintă un concept care utilizează un asamblu de metode,
care satisface în acelaşi timp exigenţele economice, ecologice şi sociologice,
acordându-se prioritate utilizării organismelor naturale de limitare, respectându-se
pragurile de toleranţă (Brader, 1974).
Obiectivele principale ale luptei integrate sunt:
1. Diminuarea riscurilor de apariţie a rezistenţei la pesticide a dăunătorilor.
2. Evitarea creşterii progresive a numărului de tratamente fitosanitare.
3. Reducerea reziduurilor de pesticide din produsele agricole.
4. Menţinerea unei stabilităţi a entomofaunei din agroecosistem.
Principiile luptei integrate sunt:
1. Folosirea în complex a celor 6 categorii de măsuri de combatere şi anume:
prognoză şi avertizare, carantină fitosanitară, măsuri agrofitotehnice, fizico-
mecanice, chimice şi biologice.
2. Veriga de bază a luptei integrate o constituie principiul prin care nu se urmăreşte
eradicarea torală a dăunătorilor, ci menţinerea lor la un anumit nivel la care să nu
producă pagube (sub pragul de dăunare economică), prin aşa zisa “metodă a
câmpului murdar”.
3. Tratamentele chimice se efectuează la avertizare pentru reducerea la minimum a
numărului lor.
4. Folosirea măsurilor chimice numai după ce s-au aplicat măsurile fizico-mecanice
(tăierile de întreţinere şi de rodire în pomicultură şi viticultură).
97
5. Utilizarea pesticidelor selective şi cu remanenţă mică pentru protejarea
entomofaunei folositoare.
6. Executarea tratamentelor la avertizare pentru reducerea numărului acestora.
7. Limitarea suprafeţei de tratat la un minim necesar. De exemplu se tratează numai
jumătate din pom sau lanul se tratează numai pe margini.
8. Reducerea la minimum a folosirii insecticidelor organoclorurate care au
remanenţă mare şi se descompun greu.
9. Folosirea pe scară largă a substanţelor piretroide şi a preparatelor biologice ce nu
lasă reziduuri pe produsele tratate.
10. Alternarea substanţelor fitofarmaceutice sistemice cu cele de contact pentru a se
evita apariţia de noi rase fiziologice de agenţi patogeni şi dăunători, rezistenţi la
pesticide.
11. Folosirea produselor fitofarmaceutice cu toxicitate cât mai mică faţă de om şi
animale.
12. Cultivarea hibrizilor şi soiurilor de plante imune sau rezistente la atacul agenţilor
patogeni şi dăunătorilor.
Elementele necesare pentru aplicarea luptei integrate.
Pentru a se putea introduce şi folosi cu succes combaterea integrată este
necesar să fie cunoscute în prealabil o serie de elemente şi în primul rând
mecanismele naturale ce contribuie la reglarea densităţii numerice a speciilor cu
importanţă economică, cum sunt:
a) evidenţa speciilor dăunătoare pe zone (alcătuirea hărţilor de răspândire a
dăunătorilor);
b) dinamica speciilor dăunătoare împreună cu speciile antagoniste (paraziţi şi
prădători); raportul numeric optim în favoarea duşmanilor naturali, exclude
folosirea tratamentelor chimice;
c) ciclul biologic al speciilor dăunătoare dintr-o anumită zonă, în strânsă corelaţie cu
factorii ecologici;
d) densitatea numerică la speciile cheie, cu importanţă economică mai mare.
98
1. Bacteriile entomopatogene. Specii şi produse pe bază de bacterii; utilizare.
2. Ciupercile entomopatogene. Exemple de specii şi produse pe bază acestora;
utilizare.
3. Despre Prospaltella perniciosi.
4. Despre Aphelinus mali.
5. Despre Trichogramma sp.
6. Despre Aphidius matricariae.
7. Clasificarea pesticidelor după grupa de organisme pe care le combate.
8. Clasificarea pesticidelor după modul de acţiune a produselor zoocide.
9. Clasificarea produselor pesticide după modul şi căile de acţiune.
10. Clasificarea produselor după doza letală medie.
11. Despre insecticidele anorganice şi exemple.
REZUMATUL:
Protecţia culturilor împotriva dăunătorilor se poate realiza numai prin aplicarea
raţională a unui complex de măsuri, care după caracterul lor se pot grupa în:
a) măsuri preventive ce constituie profilaxia plantelor, din care fac parte: măsuri de
carantinc fitosanitară, măsuri agrofitotehnice;
b) măsuri curative ce constituie terapia plantelor din care fac parte măsurile fizice,
mecanice, chimice şi biologice.
BIBLIOGRAFIE:
intern, Iaşi.
99
MODULUL II
U.I. 1. PRINCIPALII DĂUNĂTORII DIN CULTURILE DE CEREALE
CUPRINS:
U.I. 1.1. Gândacul ghebos – Zabrus tenebrioides Goeze,
U.I. 1.2. Ploşniţele cerealelor – Eurygaster spp. şi Aelia spp .,
U.I. 1.3. Gândacii pocnitori – Agriotes spp.
U.I. 1.4. Gărgăriţa frunzelor de porumb – Tanymecus dilaticollis Gyll.,
U.I. 1.5. Buha semănăturilor - Scotia segetum Schiff.
U.I. 1.6. Sfredelitorul porumbului - Ostrinia nubilalis Hb.,
- Cunoaşterea principalilor dăunători din culturile de cereale şi identificarea lor.
- Cunoaşterea teoretică şi practică a principalilor dăunători din culturile de cereale ,
avertizarea, prevenirea şi combaterea lor.
U.I. 1.1. Gândacul ghebos – Zabrus tenebrioides Goeze,

ordinul Coleoptera, familia Carabidae
Este răspândit în Europa şi Asia Centrală. În ţara noastră este menţionat din
anul 1887 şi se întâlneşte în toate zonele de cultură a cerealelor păioase.
Descriere. Adultul are 10 – 16 mm lungime, corpul oval-alungit, de culoare
neagră pe partea dorsală, uneori cu reflexe metalice şi brun-roşcat pe partea ventrală.
Pronotul este convex dorsal, cu baza şi marginile laterale puternic punctate. Antenele,
tibiile şi tarsele sunt roşcate, iar femurele mai închise (Figura 30).
Oul este oval de 20 – 35 mm lungime, de culoare albă.
Fig. 30. Gândacul ghebos –

Zabrus tenebrioides
a-adult; b-larvă; c-plantă atacată
(după Balachowsky)
100
Larva matura are 30 – 35 mm; corpul este uşor turtit, îngustat treptat spre
partea posterioară, de culoare albă-cenuşie. Capul şi toracele sunt brune, iar
segmentele abdominale prezintă dorsal sclerite brune-deschise. Penultimul inel
abdominal este prevăzut cu două apofize chitinoase şi păroase.
Pupa are 18 – 20 mm şi este de culoare albă-cafenie.
Biologie. Iernează în stadiul de larvă în sol şi are o generaţie pe an.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă în stadiile de adult şi larvă. Adulţii
consumând florile şi boabele în diferite faze de coacere. Cele mai mari pagube sunt
produse de larve, care atacă frunzele, în special la grâul de toamnă. Larvele trag
frunzele plantelor tinere în galeriile de la baza plantelor, le sfâşie şi rămân numai
nervurile, care se usucă. Atacul larvelor se manifestă în vetre. La invazii mari,
culturile pot fi distruse complet.
Combatere. Rotaţia culturilor; evacuarea baloţilor de paie şi a resturilor
vegetale; efectuarea arăturii imediat după recoltat şi menţinerea terenului curat prin
discuiri, pentru a se evita formarea samulastrei.
Tratarea seminţelor cu unul din următoarele insectofungicide: Tirametox 90
PTS – 3 kg/t, Vitalin 85 PTS – 3 kg/t, Gammavit 85 PSU – 3 kg/t.
În cazul apariţiei unor focare se vor executa tratamente cu produse
organofosforice: Basudin 600 EW – 2,0 l/ha, Dursban 480 EC – 2,5 l/ha, etc.
101
U.I. 1.2. Ploşniţele cerealelor – Eurygaster spp. şi Aelia spp .,
ordinul Heteroptera, familia Scutelleridae
Ploşniţele cerealelor sunt răspândite în centrul şi sud-estul Europei, în vestul

Europei, în vestul Europei şi în nord-estul Africii. În ţara noastră se întâlneşte în toate
zonele unde se cultivă cerealele, cu densităţi mai mari în regiunile de stepă şi a
pădurilor de stejar.
Mai importante sunt: Eurygaster integriceps Put., Eurygaster maura L.,
Eurygaster austriaca Schr., Aelia acuminata L. , Aelia rostrata Bob.
Specia Eurygaster integriceps Put. este cea mai frecventă şi păgubitoare.
Speciile genului Aelia sunt predominante în Câmpia Transilvaniei.
Descriere. Speciile genului Eurygaster se deosebesc între ele prin
următoarele caractere:
a) mărimea capului adultului;
b) forma capului;
c) raportul dintre plăcile maxilare şi clipeus;
d) marginile laterale ale pronotului.
Adultul de Eurygaster spp. are corpul oval, de culoare variabilă, de la galben-
brună, până la brun-închis, uneori chiar negru. Scutelum este dezvoltat, de lungimea
abdomenului.
Eurygaster integriceps are corpul de 11 – 13 mm lungime, capul este rotunjit
la vârf, plăcile maxilare nu acopăr clipeul, marginile latarale ale pronotului sunt
convexe (Figura 31).
Ouăle sunt de culoare verde deschis, de forma unui butoiaş. Pe măsură ce se
dezvoltă embrionul, culoarea lor se închide, devenind cafenii-roşcate.
Larvele sunt asemănătoare cu adultul.
Speciile genului Aelia au corpul eliptic, cu dungi longitudinale pe partea
dorsală, iar scutelul este triunghiular. Aelia acuminata are corpul de culoare galbenă-
brună, de 7 – 10 mm lungime şi prezintă 3 dungi longitudinale pe pronot şi scutel. Pe
femurele mediane şi posterioare se disting 2 pete punctiforme negre.
Biologie. Iernează în stadiul de adult în frunzarul pădurilor de foioase şi prezintă o
generaţie pe an.
102
Factorul limitativ, care influenţează mult înmulţirea ploşniţelor cerealelor îl
constituie paraziţii oofagi Trissolcus grandis Thoms. şi Telenomus chloropus
Thoms., ce asigură în anii favorabili un grad de parazitate de până la 90%.
Fig. 31. Ploşniţele cerealelor –

Eurygaster sp.; Eurygaster
integriceps:
a-adult; b-larvă; c-deosebirea dintre
speciile de Eurygaster
(original)
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă cerealele păioase. Adulţii şi larvele

atacă toate organele aeriene ale plantelor: frunze, tulpini, spice şi boabe. Odată cu
înţepătura, insecta introduce în celule şi o cantitate de salivă, care are proprietăţi
enzimatice foarte active, producându-se o degradare a substanţelor. În felul acesta se
formează o mică proeminenţă ca un con, denumit “con salivar”. Când aceste conuri
se desprind şi cad, în locul lor rămâne un punct negru, înconjurat de o zonă albă-
gălbuie sau brună. Atacul adulţilor hibernanţi în primăvară, pe timp secetos şi
densităţi mari, determină pieirea plantelor.
Când atacul se manifestă la spic, la diferite niveluri, se constată că partea
spicului de deasupra înţepăturii se albeşte, iar acest atac se numeşte “albeaţa
spicelor”.
Atacul cel mai periculos este la boabe, produs mai ales de larve. Când boabele
sunt înţepate în faza de lapte, ele se zbârcesc complet. Într-un stadiu mai avansat de
103
coacere, boabele nu se mai deformează, însă în locul înţepăturii apare o zonă
galbenă-deschis, în jurul căreia se găseşte un punct negru. Boabele atacate au un
conţinut redus de gluten, din care se obţine o făină de calitate inferioară.
Combatere. Aplicarea măsurilor agrotehnice: rotaţia culturilor, semănatul
timpuriu în terenuri bine pregătite şi fertilizate, cultivarea de soiuri precoce şi
recoltarea la timp a cerealelor.
Efectuarea de tratamente chimice la avertizare în funcţie de valorile PED şi
anume:
- PED = 7 adulţi/m2, în culturile cu densitate normală;
- PED = 5 adulţi/m2, în culturile cu densităţi mici şi neînfrăţite;
- PED = 3 adulţi/m2, când primăvara este secetoasă şi călduroasă, favorabilă
adulţilor hibernanţi.În România sunt avizate următoarele insecticide pentru
combaterea ploşniţelor cerealelor:
Actellic 50 CE – 1,0 l/ha, Dursban 4 E – 2,0 l/ha, Danex 80 PU – 1,2 kg/ha,
Onefon 80 PS – 1,2 kg/ha, Ordatox 25 CE – 2,5 l/ha, Sinoratox 35 CE – 3,0 l/ha,
Marshall 25 CE – 1,0 l/ha, Ultracid 40 CE – 2,5 l/ha, Fastac 10 EC – 0,1 l/ha,
Supersect 10 EC – 0,1 l/ha, Polytrin 200 EC – 0,1 l/ha, Cypermetrin 25 CE – 0,060
l/ha, Decis 2,5 CE – 0,3 l/ha, Sumi-alpha 2,5 CE – 0,4 l/ha, Karate 2,5 CE – 0,1 l/ha,
Fury 10 EC – 0,1 l/ha, Regent 200 SC – 0,075 l/ha, Trebon 30 EC – 0,250 l/ha.
Pentru adulţi tratamentele se aplică la apariţia lor în masă, iar împotriva
larvelor, când acestea sunt în vârsta a III-a.
U.I. 1.3. Gândacii pocnitori – Agriotes spp.,

ordinul Coleoptera, familia Elateridae
Aceşti dăunători se întâlnesc aproape în toate regiunile globului. În ţara

noastră sunt frecvenţi în culturile agricole, mai ales în solurile podzolice, în luncile
râurilor şi Delta Dunării.
Mai importante sunt următoarele specii: Agriotes lineatus L., Agriotes
ustulatus Schall. şi Agriotes obscurus L.
Descriere. Adultul de Agriotes lineatus L. are 7 – 10 mm lungime, este de
culoare brună-roşcată, cu elitrele mai deschise. Interstriile elitrelor sunt mai late şi
prevăzute cu o pubescenţă deasă (Figura 32).
104
Ouăle sunt aproape ovoide de 0,5 – 1,5 mm lungime, având chorionul tare şi
rezistent, de culoare albă.
Larvele sunt de tip elateriform şi sunt cunoscute sub numele de “viermi
sârmă”. Larvele au corpul alungit şi cilindric, acoperit de un tegument puternic
chitinizat, de culoare galbenă-castanie. Picioarele sunt scurte şi de aceeaşi mărime.
Ultimul segment abdominal este conic şi prezintă pe partea dorsală două escavaţiuni
ovale. Lungimea larvei mature are până la 25 mm.
Pupa este de culoare galbenă. Unghiurile anterioare ale pronotului prezintă
excrescenţe chitinizate.
Biologie. Iernează în sol ca larve de diferite vârste şi ca adult şi prezintă o
generaţie la 4 – 5 ani.
Plante atacate şi mod de dăunare. Adulţii de Agriotes spp. au un regim de
hrană mixt, consumând diferite insecte mici, râme, boabe de cereale, etc., iar după
unii autori atacă şi frunzele de cereale păioase, trifoi, producând mici rozături
alungite.
Fig.32. Gândacul pocnitor – Agriotes lineatus

a-adult; a1-văzut dorsal; a2-văzut lateral; a3-văzut
ventral; b-ouă; c-larvă; d-pupă.
Atacul larvelor este deosebit de păgubitor,

prezentând un polifagism accentuat. Ele atacă
cerealele (grâul, orzul, porumbul, etc.), floarea
soarelui, sfeclă, cartoful, legumele (varza,
morcovul, tomatele, etc.), tutunul, etc., rozând
seminţele în curs de germinaţie, părţile subterane
ale plantelor sau la colet. Plantele atacate se
îngălbenesc şi se usucă. Viermii sârmă produc
pagube mai mari la plantele prăşitoare.
În tuberculii de cartof, rădăcinile de sfeclă, morcov, etc., larvele rod galerii,

ducând la putrezirea lor.
Combatere. Importanţă prezintă măsurile agrotehnice:
a) efectuarea arăturilor de vară şi toamnă, ce contribuie la reducerea populaţiei de
viermi sârmă;
105
b) aplicarea de îngrăşăminte chimice şi mai ales pe bază de azot şi fosfor, care au o
acţiune nocivă asupra larvelor;
c) administrarea de amendamente pe bază de calciu pe solurile podzolice şi
drenarea terenurilor cu umiditate ridicată;
d) cultivarea pe terenurile infestate a unor plante care în general sunt mai puţin
atacate de larve şi anume: mazăre, fasole, muştar, bob, linte, rapiţă, coriandru, etc.
Tratarea seminţelor se poate face cu unul din următoarele produse: Furadan 35
ST, Carbodan 35 ST, Carbofuran 350, Diafuran 35 ST, Terrafuran 350, fiecare în
doză de 28 l/t, ce se poate reduce la 25 l/t. De asemenea, se pot utiliza şi produsele
Gaucho 70 WP – 20 kg/t şi Mospilan 70 WP – 50 kg/t.
La infestări puternice, cele mai bune rezultate în combaterea viermilor sârmă,
la culturile prăşitoare se obţin prin tratamentul la sămânţă, completat cu cel la sol, cu
insecticide granulate: Furadan 5 G – 40 kg/ha, Furadan 10 G – 15 – 20 kg/ha,
Basudin 10 G – 20 kg/ha, Sinoratox 10 G – 30 kg/ha. În culturile de cartof şi
rădăcinoase (morcov, pătrunjel, etc.) se aplică tratamente la sol cu produse granulate
şi anume: Sinoratox 5 G – 50 kg/ha, Sinolintox 10 G – 25 kg/ha.
U.I. 1.4. Gărgăriţa frunzelor de porumb – Tanymecus dilaticollis Gyll.,

ordinul Coleoptera, familia Curculionidae
Este răspândită în zona de cultură a porumbului din Europa, vestul Asiei,

Iran, etc. La noi se întâlneşte frecvent, fiind deosebit de dăunătoare în zonele din
sudul, sud-estul şi estul ţării.
Descriere. Adultul are corpul oval-alungit de 6,5 – 8,0 mm lungime, de
culoare brun-cenuşiu, mai deschis pe partea ventrală. Solzii şi perişorii, care acoperă
elitrele sunt dispuşi longitudinal sub formă de dungi. Rostrul este lat şi mai lung,
capul asemănător cu un cioc de raţă, de unde şi denumirea de “răţişoara porumbului”.
Pronotul este mai lat decât lung (Figura 33).
Oul este cilindric, rotunjit la ambele capete, de 1 mm lungime şi 0,5 mm
lăţime. La depunere este de culoare galbenă-sidefie, apoi devine negru strălucitor.
106
Larva matură are 8,0 – 9,0 mm lungime, este apodă, având corpul brăzdat de
cute. Tegumentul este de culoare albă-lucioasă, cu o pubesecenţă gălbuie.
Fig. 33. Răţişoara porumbului – Tanymecus

dilaticollis:
a-adult; b-plantă atacată;
(după Manolache şi Boguleanu)
Biologie. Iernează ca adult în sol, la adâncimi cuprinse între 40 şi 100 cm.

Prezintă o generaţie pe an.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce atacă peste
70 specii de plante. În ţara noastră a fost semnalată pe 34 specii de plante, ce aparţin
la 7 familii botanice. Atacă porumbul, floarea soarelui, sfecla de zahăr, sorgul, soia,
lucerna, grâul, orzul, etc. Pagubele cele mai mari sunt înregistrate la porumb. Atacul
adulţilor începe din faza de răsărire şi durează până la formarea a 3 – 4 frunze.
Plantele abia răsărite sunt retezate de la colet, iar apoi atacă frunzele pe margini în
trepte. Larvele se hrănesc cu rădăcinile diferitelor plante cultivate (porumb, sorg, etc.)
şi spontane (pălămidă, etc.), fără a produce daune însemnate.
Combatere. Rotaţia culturilor şi lucrările solului au un rol însemnat în
prevenirea şi reducerea atacului. S-a stabilit că rotaţia porumb-mazăre-grâu este
corespunzătoare în combaterea răţişoarei porumbului şi elimină tratamentele chimice.
Lucrările de pregătire şi întreţinere a solului contribuie la distrugerea florei
spontane, în special al pălămidei, asigurând o dezvoltare viguroasă a plantelor de
porumb, trecând în scurt timp de faza critică a atacului dăunătorului.
În funcţie de densitatea adulţilor/m2, se recomandă diferite tratamente. Astfel,
până la densitatea de 10 adulţi/m2 sunt suficiente tratamentele la sămânţă, folosindu-
se produse carbamice pe bază de corbofuran şi anume: Furadan 35 ST, Diafuran 35
ST, Carbodan 35 ST, Terrafuran 350, în doză de 28 l/t.
107
La densităţi mai mari, tratamentul la sămânţă se completează cu tratamente la
sol cu produse granulate, folosindu-se produsele Furadan 500 ST – 40 kg/ha,
Sinoratox 5 G – 30 kg/ha.
În timpul perioadei de vegetaţie se avertizează un tratament cu un amestec de
Sinoratox 35 CE – 3 l/ha şi Decis 2,5 CE (Dimecis) – 0,210 l/ha sau Sinoratox 3,5 CE
– 3 l/ha şi Karate 2,5 CE – 0,210 l/ha, la densităţi mai mari de 3 exemplare/m2.
U.I. 1.5. Buha semănăturilor - Scotia segetum Schiff.,
ordinul Lepidoptera, familia Noctuidae
Această insectă este răspândită în toată Europa, în Asia Mică, în partea de est
a Asiei şi în nordul Africii. În ţara noastră se întâlneşte pretutindeni, cu o frecvenţă
mai mare în Câmpia Dunării.
Descriere. Adultul are aripile anterioare brune-cenuşii, cu pete caracteristice
speciilor de Noctuidae (reniformă, orbiculară şi cuneiformă), mai deschise şi încercuite
cu negru. Câmpul aripilor este străbătut de linii fine, brune, transversale, în zig-zag.
Aripile posterioare sunt albe-sidefii la masculi şi cenuşii la femele. Nervurile şi
marginile aripii sunt mai închise. Anvergura aripilor este de 35 - 45 mm (fig. 34).
Oul este sferic, uşor turtit în regiunea micropilului, cu diametrul de 0,4 - 0, 5
mm; chorionul este brăzdat de aproximativ 40 de creste, dispuse sub formă de raze.
Culoarea este albă-sidefie la depunere şi roz-gălbuie spre sfârşitul incubaţiei.
Larva matură este de culoare cenuşie-verzuie, spre deosebire de prima vârstă,
când are culoarea gălbuie. Capul este brun şi prevăzut cu 2 macule în formă de
semilună. Pe partea dorsală a corpului prezintă 3 dungi brune, dintre care cea mediană
este mai lată. Pe fiecare segment abdominal se găsesc 3 - 4 negi mici (sclerite) de
culoare cenuşie-închisă. Lungimea corpului variază între 45 - 50 mm .
Pupa este brună-roşcată, prevăzută apical, pe abdomen, cu 2 spini; lungimea
corpului este de 18 - 20 mm .
108
Fig. 34 Buha semănăturilor – Scotia
segetum:
a - adult; b - larvă;
(după Nichitin)
Biologie. Iernează ca larvă în ultimele vârste în sol şi are două generaţii pe an.
Primăvara, în luna aprilie, larvele se transformă în pupe.
Stadiul de pupă durează 2 - 3 săptămâni. Fluturii apar la începutul lunii mai,
când temperaturile medii ale aerului sunt cuprinse între 14 - 16°C. Zborul fluturilor este
nocturn şi durează până la sfârşitul lunii iulie. Copulaţia are loc imediat după apariţie iar
ponta începe la 2 - 3 zile. Ouăle sunt depuse izolat, frecvent pe partea inferioară a
frunzelor unor plante spontane ca pălămida, loboda, ştir, nalbă, patlagină şi mai rar pe
frunzele plantelor cultivate: sfeclă, porumb.
O femelă depune 500 - 2000 ouă, în funcţie de cantitatea şi calitatea hranei pe
care s-au dezvoltat larvele. Perioada de incubaţie durează 4 - 5 zile. În primele trei
vârste, larvele sunt diurne şi se hrănesc cu părţile aeriene ale plantelor. După a patra
năpârlire, larvele se retrag în stratul superficial al solului. Dezvoltarea larvară durează 30
- 35 zile, ajungând la maturitate la începutul lunii iulie când se transformă în pupe.
Stadiul de pupă durează 2 - 3 săptămâni, astfel că în iulie-august apar fluturii, care vor
da naştere la generaţia a doua.
Larvele acestei generaţii se dezvoltă până în octombrie, când intră în diapauză
hiemală.Ouăle de Scotia segetum sunt parazitate de viespea Trichogramma enanescens,
iar larvele şi pupele sunt distruse de numeroşii duşmani naturali, dintre care 24 specii de
himenoptere, 13 de diptere, 2 de nematozi şi 16 specii prădătoare. Mai frecvente sunt
speciile parazite Apantheles congestus, Meteorus scutellator, Rhogas dimidiatus, Histor
sp.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce atacă peste 80
specii de plante. Cele mai mari pagube se înregistrează la culturile de cereale: porumb,
grâu, orz etc., la sfecla de zahăr, floarea soarelui, tutun, rapiţă de toamnă, castraveţi,
ceapă, varză etc. Produce pagube în pepinierele pomicole şi viticole. Larvele rod
109
boabele în germinaţie, retează plantele de la colet, rod frunzele de la exterior spre
interior. Atacă şi părţile subterane ale plantelor, făcând galerii superficiale şi neregulate.
Plantele atacate se îngălbenesc şi se usucă.
Combatere. Se aplică măsuri agrotehnice:
- arături adânci de toamnă pentru distrugerea larvelor hibernante etc.;
- distrugerea buruienilor din culturi, ce constituie plante gazdă intermediare;
- tratamente chimice la sol sau la plante; PED pentru diferite culturi sunt
următoarele: 8 larve/m² sau 10 % tufe atacate în perioade răsăririi la cartof; 0,5 - 1
larvă/m² la plantarea răsadului sau o larvă/m² în faza de rozetă la varză; 5 larve/m²
înainte de semănat şi la răsărire, când plantele de porumb au 1 - 2 frunze.
Tratamentele chimice se fac la avertizare. Urmărirea zborului dăunătorului se
face cu ajutorul capcanelor cu feromoni sexuali specifici de tip AtraSEG. Aprecierea
intensităţii atacului se face după următoarea scară:
- zbor normal, 10 - 20 masculi/capcană/săptămână;
- zbor numeros, 20 - 30 masculi/capcană/săptămână;
- zbor masiv, peste 30 masculi/capcană/săptămână.
Importanţă prezintă zborul numeros şi zborul maxim al dăunătorului.
Tratamentele se fac cu produse organofosforice, carbamice sau piretroizi de
zinteză.Buha semănăturilor poate fi combătută şi pe cale biologică prin folosirea
paraziţilor oofagi sau a biopreparatelor. Pentru distrugerea ouălor se recomandă
folosirea viespii Trichogramma evanescens, prin lansare de 30.000 exemplare/ha, la
începutul şi în timpul pontei, pentru fiecare generaţie. Se poate utiliza biopreparatul
Thuringin 6000 în doză de 1 - 1,5 kg/ha, împotriva larvelor din primele vârste, cu
eficacitate foarte bună.
U.I. 1.6. Sfredelitorul porumbului - Ostrinia nubilalis Hb.,

ordinul Lepidoptera, familia Pyraustidae
Sfredelitorul porumbului, larg răspândit în Europa, Asia, Africa de Nord şi

America, este unul din principalii dăunători ai porumbului. În ţara noastră se
110
întâlneşte pretutindeni, atacuri puternice înregistrându-se în Transilvania, Banat,
nordul Moldovei şi în Câmpia Dunării.
Descriere. Adultul prezintă dimorfism sexual. Femela are aripile anterioare de
culoare galbenă-deschisă, cu dungi transversale fine, din care una în formă de zig-zag
de-a lungul marginii externe. Aripile posterioare sunt galbene cenuşii, median cu o
dungă mai deschisă la culoare. Anvergura aripilor este de 27 - 32 mm. Masculul are
aripile anterioare de culoare brună-cenuşie şi prezintă în lungul marginii externe 5 - 6
puncte mici, galbene-deschise, iar pe ultima treime o bandă transversală galbenă-
cenuşie, lăţită posterior. Aripile posterioare sunt galben-deschis, cu o bandă mediană
lată, mai închisă. Deschiderea aripilor este cuprinsă între 25 - 30 mm (Figura 35).
Oul este turtit şi transparent; ponta are aspectul unei picături de ceară de diferite
forme.
Larva matură are corpul de culoare cenuşie-gălbuie, uneori cu nuanţă roşiatică.
Capul, placa pronotală şi segmentul anal sunt brune. Segmentele abdominale prezintă
dorsal câte 6 sclerite de culoare cenuşie-închisă, prevăzute cu peri lungi. Lungimea
corpului ajunge până la 25 mm .
Pupa este de culoare brun-deschis şi prezintă în vârful abdomenului 4 spini
curbaţi. Lungimea corpului este de 18 - 20 mm.
Fig. 35 Sfredelitorul porumbului

- Ostrinia nubilalis:
a - mascul; b - femelă; c - larvă
(după Bonnemaison); d,e - mod de
dăunare
(după Beran)
Biologie. Sfredelitorul porumbului iernează ca larvă matură în tulpinile de

porumb, cânepă, sorg etc. Transformarea larvelor în pupe are loc primăvara, la începutul
lunii mai. Apariţia primilor fluturi începe către sfârşitul lunii mai, iar zborul maxim se
111
înregistrează în ultima decadă a lunii iunie şi în prima decadă a lunii iulie. Copulaţia şi
ponta au loc la 2 - 4 zile de la apariţie. Depunerea maximă de ouă coincide cu zborul în
masă al adulţilor. Ouăle sunt depuse pe partea inferioară a frunzelor, în grupe, obişnuit
de 3 - 39 ouă. Majoritatea pontelor sunt depuse pe frunzele 3 - 6. O femelă depune între
300 - 350 de ouă, uneori mai multe. Incubaţia durează între 3 şi 13 zile, obişnuit între 7 -
8 zile. La apariţie, larvele se hrănesc cu inflorescenţele şi cu parenchimul frunzelor, apoi
cu măduva tulpinilor. Într-o tulpină se pot dezvolta mai multe larve. Evoluţia larvară
durează 20 - 30 zile, timp în care larvele trec prin 5 vârste. Ajunse la completa
dezvoltare, la sfârşitul lunii iulie, începutul lunii august, larvele intră în diapauză
hiemală. În zonele sudice ale ţării noastre o parte din larve (până la 30 %), obişnuit cele
provenite din primele ecloziuni, se transformă în pupe, din care apar fluturii care dau
naştere generaţiei a doua. Aceasta are o evoluţie rapidă. Prolificitatea adulţilor este mult
redusă, depunând circa 170 ouă, iar dezvoltarea larvară se încheie în 20 de zile.
Dinamica populaţiei de Ostrinia nubilalis Hb. este puternic influenţată de
factorii abiotici şi biotici. Astfel, temperaturile ridicate din timpul pontei duc la uscarea
ouălor în proporţie destul de mare; de asemenea, ploile şi vânturile puternice determină
pieirea în masă a larvelor în perioada de ecloziune şi până la pătrunderea lor în zona tecii
frunzelor şi în tulpinile de porumb.
La reducerea populaţiei acestui dăunător contribuie şi o serie de duşmani naturali
(diferite microorganisme, paraziţi şi prădători), dintre care un rol important îl au
Microbracon brevicornis Wesm. (Braconidae-Hymenoptera) şi Lydella senilia Rond.
(Tachinidae - Diptera), paraziţi la larve şi Trichogramma evanescens Westw.
(Trichogramma-Hymenoptera), parazit oofag.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, ce atacă
numeroase specii de plante cultivate (porumb, cânepă, sorg, hamei, floarea-soarelui etc.)
şi spontane (Echinochloa crusgali, Arthemisia vulgaris etc.). Pagubele cele mai mari se
înregistrează la culturile de porumb. Larvele neonate rod organele florale ale
inflorescenţelor mascule şi una din epiderme şi parenchimul frunzelor. Într-un stadiu
mai avansat omizile perforează tulpinile deasupra unui nod şi pătrund în interior, unde
consumă măduva dintre noduri, stânjenind dezvoltarea plantelor, care rămân mici şi se
frâng uşor la vânt. Larvele se pot localiza şi în peduncul sau în ştiuleţi .
Combatere. Recoltarea mecanică a porumbului cu maşini speciale care
realizează în acelaşi timp şi tocarea tulpinilor. Tăierea cocenilor cât mai de jos, astfel ca
112
larvele hibernante să fie scoase de pe teren. Efectuarea arăturilor adânci de toamnă
pentru îngroparea resturilor de plante care mai conţin larve, arderea resturilor de coceni
folosiţi în hrana animalelor până la sfarşitul lunii aprilie.
Adunarea şi arderea, tuturor cotoarelor rămase după recoltare; cultivarea de
hibrizi rezistenţi la atacul larvelor; hibrizii timpurii, cu talie mică, cu tulpina subţire sunt
mai sensibili iar cei semitardivi şi tardivi sunt mai slab infestaţi.
Rezistenţa este asociată cu prezenţa în plantă a gluconei toxice 2,4 dihidroxid 7-
metoxibenzonazin-DIMBOA.
Utilizarea unor combinaţii hibride autohtone nou create, mai puţin atacate.
Aplicarea de tratamente cu produse biologice: Thuringin, Thurintox, Entomobacterin,
Dipel, etc. reduc densitatea populaţiilor cu peste 50 %.
Utilizarea oofagilor Trichogramma evanescens şi Trichogramma
embryophagum în două reprize de câte 50 mii de exemplare, care reduc gradul de
infestare, în culturi, înregistrându-se doar 2 - 3 % plante atacate.
Aplicarea de tratamente chimice la avertizare cu unul din produsele Basudin,
Malation, Carbofuran, Carbaril, Azodrin.
Obişnuit se aplică două tratamente: primul la apariţia larvelor, iar al doilea la
8 - 10 zile. Stabilirea curbei de zbor a adulţilor se face cu ajutorul capcanelor
feromonale de tip Atranul.
1. Speciile genului Eurygaster: rod boabele; înţeapă organele aeriene ale plantei; rod
frunzele şi boabele.
2. Cărăbuşeii cerealelor sunt dăunători la cereale prin: adulţi; adulţi şi larve; larve.
3. Eurygaster spp. (………) face parte din ordinul………………;
familia……………………………………..
4. Scoţia segetum (adulţii) au în anvergură: 24-34mm; 34-45 mm; 50-60 mm.
5. Larva speciei Scoţia segetum are: 20-30 mm lungime; 30-35 mm; 45-50 mm
6. Tanymecus dilaticollis prezintă: o generaţie pe an; o generaţie la 2 ani; 2-3
generaţii pe an; 2 generaţii pe an.
7. Adulţii speciei Tanymecus dilaticollis au mărimea corpului: 6,5-8mm ; 8-12 mm;
8-9 mm; 3-5 mm.
113
8. Speciile genului Eurygaster: rod boabele; înţeapă organele aeriene ale plantei; rod
frunzele şi boabele.
9. Culoarea corpului cărăbuşilor este: roşcată; castanie-roşcată; neagră; galbenă
10. Cărăbuşeii cerealelor sunt dăunători la cereale prin: adulţi; adulţi şi larve; larve?
11. Cărăbuşeii cerealelor (adulţii) se combat prin: arături adânci; soiuri rezistente;
tratamente chimice asupra plantelor; tratamente chimice la seminţe; tratamente
chimice la sol?
12. Zabrus tenebrioides (adulţii) au dimensiunea corpului cuprinsă între: 4-6 mm; 10-
16 mm; 12-20 mm; 20-25 mm.
REZUMATUL:
Se descriu dăunătorii care afectează culturile de cereale, biologia lor, modul
cum aceştia dăunează , precum şi combaterea lor.
BIBLIOGRAFIE:
intern, Iaşi.
intern, Iaşi.
4. Georgescu T., 2004 – Dăunătorii pomilor şi arbuştilor fructiferi. Prevenire şi
combatere. Editura "Ion Ionescu de la Brad", Iaşi.
6. Ghizdavu I. şi colab., 1997 – Entomologie agricolă. Editura Didactică şi
Pedagogică R.A., Bucureşti.
7. Tălmaciu M., 2005 - Entomologie agricolă , Editura Ion Ionescu de la Brad,
Iaşi.
114
U.I. 2. PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PAJIŞTI, PĂŞUNI ŞI FÂNEŢE
NATURALE
CUPRINS:
U.I. 2.1. Buha pajiştilor montane - Cerapteryx graminis L.,
U.I. 2.2. Omida păşunilor - Penthophera morio L.,
U.I. 2.3. Lăcusta călătoare - Calliptamus italicus L.,
U.I. 2.4. Lăcusta marocană - Dociostaurus maroccanus Thunb.,
U.I. 2.5. Cosaşul păşunilor - Polysarcus denticaudus Charp.,
- Cunoaşterea principalilor dăunători din pajişti, păşuni şi fâneţe naturale şi
identificarea lor.
- Cunoaşterea teoretică şi practică a principalilor dăunători din pajişti, păşuni şi
fâneţe naturale, avertizarea, prevenirea şi combaterea lor.
U.I. 2.1. Buha pajiştilor montane - Cerapteryx graminis L.,
Este răspândită în Asia Mijlocie. În ţara noastră se întâlneşte frecvent mai ales în
zona de vest a ţării.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 23 - 35 mm. Aripile anterioare sunt
de culoare variabilă, de la galben-brunie până la castanie, cu pete alungite, deschise,
striuri şi pete punctiforme albicioase, dispuse mai ales în câmpul bazal. Aripile
posterioare sunt cenuşii brunii, cu marginea exterioară mai închisă (fig. 36).
Fig. 36. Buha pajiştilor montane –

Cerapteryx graminis: adult
(după Vasiliev)
115
Larva matură are 24 - 40 mm lungime şi este de culoare brună-închis; pronotul
şi scleritul anal sunt mai închise, strălucitoare, dorsal cu dungi longitudinale de culoare
galbenă şi brunie dispuse alternativ.
Biologie şi ecologie. Iernează în stadiul de ou şi de larvă de vârstele II şi III, sub
stratul de muşchi. Are o generaţie pe an. În primăvară larvele se hrănesc cu vegetaţia
ierboasă. Dezvoltarea larvelor durează 30 - 40 zile. În luna iunie, larvele mature se
retrag sub stratul de muşchi sau în sol, unde se transformă în pupe în căsuţe pupale.
Fluturii apar din iulie şi zboară până în septembrie. După împerechere, femelele depun
ouăle la baza tecii frunzelor. O femelă depune 150 - 200 de ouă, mai rar 500 - 600. O
parte din ouăle depuse mai târziu rămân în diapauză. Din ouăle depuse mai timpuriu
apar larve care evoluează până în vârstele II şi III, când se retrag în diapauză hiemală.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător oligofag, ce atacă
gramineele din păşuni şi fâneţe naturale, în special din zona montană. La început larvele
rod frunzele plantelor tinere apoi aparatul foliar şi vârful tulpinilor, îndeosebi la speciile
de Festuca, Poa şi mai rar, Phleum etc. În unele cazuri insectele se înmulţesc în masă,
ducând la distrugerea vegetaţiei din pajiştile naturale.
Combatere. În cazul apariţiei în masă a larvelor se aplică tratamente la
avertizare cu produse organogosforice (Dipterex 80 PU - 1,2 kg p.c./ha) sau piretroide
(Decis 2,5 CE - 0,25 l/ha).
U.I. 2.2. Omida păşunilor - Penthophera morio L.,

ordinul Lepidoptera, familia Lymantriidae
Este răspândită în multe regiuni din Europa. În ţara noastră, apare în unii ani sub
formă de invazii, mai ales în Transilvania.
Descriere. Insecta prezintă dimorfism sexual. Masculul. are corpul de culoare
neagră, acoperit cu perişori fini. Aripile anterioare sunt late, cu vârfurile uşor rotunjite şi
cu franjuri pe margini; culoarea aripilor este cenuşie - fumurie. Abdomenul este
prevăzut cu dungi transversale sub formă de inele, de culoare galbenă-cenuşie (Figura
37).
Femela are corpul voluminos, de culoare cenuşie-gălbuie, prevăzut în vârful
abdomenului cu un smoc de perişori alb-gălbui. Aripile sunt rudimentare .
116
Fig. 37. Omida păşunilor - Penthophera morio:
a – mascul (după Ubrizsy - Reichart); b - femelă (după Podeanu şi Alexandri)
Oul la depunere, este alb-gălbui, apoi devine roz-cenuşiu, având diametrul de 1 -

1,2 mm.
Larva neonată este galbenă-cenuşie; în ultimul stadiu are culoarea neagră-
catifelată, prezentând dorsal pete dreptunghiulare, iar pe părţile laterale benzi late negre.
Fiecare segment prezintă câte 6 negi, prevăzuţi cu smocuri de perişori albi-gălbui,
dispuşi radiar. Capul este negru-cenuşiu, cu o pată triunghiulară galbenă. Lungimea
corpului în ultima vârstă este de 30 - 35 mm.
Pupa are 16 - 18 mm lungime şi este de culoare galbenă-brunie, cu benzi
longitudinale închise, acoperită dorsal cu perişori deşi, albicioşi.
Biologie. Omida păşunilor are o singură generaţie pe an. Iernarea are loc ca larvă
în primele vârste, în sol. Primăvara de timpuriu, când temperatura medie a aerului
ajunge la 6-8°C, obişnuit la sfârşitul lunii martie, larvele îşi încep activitatea, hrănindu-
se cu diferite graminee din păşuni. Apariţia lor se eşalonează pe o perioadă de 4-5
săptămâni, ajungând la maturitate la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai; în
cursul evoluţiei, omizile năpârlesc de 3-4 ori. Împuparea se face pe tulpinile plantelor, în
tufele de graminee, în coconi mătăsoşi, de regulă lipiţi de frunzele plantelor. Stadiul de
pupă durează 8-15 zile. Fluturii apar eşalonat, în cursul lunilor mai iunie, fiind mai activi
în zilele însorite. Ouăle sunt depuse pe tulpinile plantelor de graminee, de regulă în
grupe, care sunt acoperite cu perişori albi-gălbui, de pe vârful abdomenului femelei.
Prolificitatea unei femele este de 150-200 ouă. Incubaţia durează 14-18 zile. Primele
117
omizi apar pe la jumătatea lunii mai şi după o scurtă perioadă de hrănire se retrag în sol,
unde intră în diapauză estivală care se continuă cu hibernarea.
Plante atacate şi mod de dăunare. Omida păşunilor se hrăneşte cu diferite
graminee din păşuni şi fâneţe, iar uneori şi cu cele cultivate, rozând frunzele, lăstarii şi
tulpinile. Frunzele sunt roase de regulă dinspre vârful limbului spre bază. În anii de
invazii acest dăunător poate distruge păşunile sau fâneţele pe suprafeţe mari.
Combatere. Suprafeţele de păşuni şi fâneţe puternic infestate cu Penthophera
morio se recomandă să fie defrişate şi însămânţate cu leguminoase furajere, pe care nu
se dezvoltă această omidă. La apariţia omizilor se va face grăpatul şi tăvălugitul
parcelelor, iar la invazii mari se vor aplica tratamente chimice, stropiri cu produse
organofosforice (E, Basudin 60 CE, Sinoratox 35 CE în doze de 0,15 %. Pe suprafeţe
mari, cele mai bune rezultate se obţin prin aplicarea tratamentelor cu avionul sau
helicopterul.
U.I. 2.3. Lăcusta călătoare - Calliptamus italicus L.,
ordinul Orthoptera, familia Catantopidae
Lăcusta italiană este răspândită în regiunile sudice şi centrale ale Europei, nordul
Africii şi Asia Occidentală. În ţara noastră se întâlneşte sub formă de focare izolate, mai
ales în Transilvania, Moldova şi Dobrogea.
Descriere. Adultul are culoarea corpului variabilă, de la brună-închis până la
cenuşie-roşcat, cu mici pete de culoare brună sau cenuşie pe partea dorsală. Pronotul
este puţin turtit lateral, prevăzut cu o carenă mediană evidentă şi două carene marginale,
apropiate anterior şi uşor îndepărtate posterior, de culoare albă gălbuie. Aripile
anterioare sunt brune-gălbui, cu pete brun-închis. Aripile posterioare sunt semi-
transparente, de culoare roşie la bază. Femurele posterioare prezintă trei pete brun-
închis. Tibiile posterioare sunt roşcate, cu spini roşii la bază şi negri la vârf. Lungimea
corpului variază la mascul între 18 - 28 mm, iar la femelă între 28 - 35 mm (Figura 38 ).
Oul este cilindric şi rotunjit la vârf. Ooteca este cilindrică, de 30 - 40 mm
lungime, cu diametrul până la 4 mm în partea superioară şi până la 6 mm în partea
inferioară .
118
Larva este asemănătoare cu adultul. În primele două vârste este de culoare
galbenă-cenuşie sau neagră, cu antenele alcătuite din 13 - 17 articole. Lungimea
corpului variază între 3 - 10 mm. În ultimele vârste, are corpul de culoarea adulţilor şi
prezintă rudimente de aripi sau aripi dezvoltate, care pot ajunge până la jumătate din
lungimea corpului. Antenele sunt formate din 18 - 23 articole. Lungimea corpului este
cuprinsă între 10 - 28 mm .
Biologie. Adulţii apar la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie şi migrează prin
zbor, izolat sau în stoluri mari, la distanţe mici. După 1 - 2 săptămâni de la apariţie are
loc copulaţia, iar la 10 - 15 zile de la aceasta începe ponta. Ouăle sunt depuse în ooteci,
în sol, la adâncimea de 2 - 3 cm.
Fig. 38 Lăcusta călătoare – Calliptamus italicus:
O singură ootecă conţine între 20 - 60 ouă, aşezate câte patru, în straturi

orizontale. O femelă depune între 100 - 200 ouă, formă sub care iernează.
În primăvară, larvele apar eşalonat, obişnuit din a doua jumătate a lunii mai.
Dezvoltarea larvară durează 30 - 42 zile, timp în care larvele năpârlesc de patru ori.
Lăcusta italiană are o singură generaţie pe an.
Plante atacate şi mod de dăunare. Insectă polifagă, atacă diferite specii de
plante spontane şi cultivate ca: timoftica, păiuşul, pelinul, pălămida, porumbul, grâul,
orzul, ovăzul, floarea soarelui, sfecla, lucerna etc. La invazii mari plantele pot fi
desfrunzite complet, rămânând doar tulpinile.
119
Combatere. Se recomandă unele măsuri preventive cum sunt: supravegherea
focarelor de lăcuste, identificarea locurilor de depunere a ouălor, urmărirea biologiei
insectei, au un rol important în preîntâmpinarea înmulţirii în masă a lăcustelor şi deci a
unor pagube neaşteptate. Ca măsuri curative se recomandă aplicarea împotriva larvelor
din primele vârste a tratamentelor cu insecticide pe terenurile infestate. În acest scop se
preferă emulsia de Decis 0,05 %. terenurile în pantă se tratează cu ajutorul aviaţiei
utilitare.
U.I. 1.4. Lăcusta marocană - Dociostaurus maroccanus Thunb.,

ordinul Orthoptera, familia Acrididae.
Lăcusta marocană este răspândită în sudul şi sud-estul Europei, Africa de

Nord şi sud-vestul Asiei. În ţara noastră apare în unii ani în masă, îndeosebi în nordul
Moldovei, în Oltenia şi fâneţe).
Descriere. Adultul are corpul de culoare cenuşie-roşcată, cu pete brune. Pronotul
uşor îngustat median, prezintă un desen caracteristic de forma literei "X", de culoare
albă-gălbuie. Picioarele posterioare au femurele prevăzute cu 3 pete negre, iar tibiile
sunt roşii. Lungimea corpului la mascul este de 17 - 26 mm, iar la femelă de 23 - 35 mm
(Figura 39).
Oul este alungit, de culoare galbenă-palid, cu lungimea de 4 - 5 mm. Ooteca este
cilindrică, uşor curbată, cu lungimea de 16 - 32 mm .
Larvele sunt asemănătoare adulţilor. În primele varste sunt de culoare brun-
închis, cu antenele alcătuite din 13 - 17 articole. Lungimea corpului variază între 5 - 10
mm. Larvele din ultimele vârste sunt mai deschise la culoare şi prezintă aripi mai mult
sau mai puţin dezvoltate. Antenele sunt formate din 20 - 23 articole. Lungimea corpului
larvelor mature este cuprinse între 9 - 22 mm.
Biologie. Iernează în stadiul de ou în ooteci în sol şi prezintă o generaţie pe an.
Adulţii apar la sfârşitul lunii iunie, începutul lunii iulie. Adulţii se deplasează în stoluri
mari, putând parcurge până la 50 km/zi. Perioada de hrănire pentru maturaţia sexuală
durează 25-30 zile. Ponta are loc în lunile iulie-august.
120
Fig. 39. Lăcusta marocană - Dociostaurus
maroccanus:
a - adult; b - ootecă; c - mod de dăunare
(după Volkov)
Ouăle sunt depuse în ooteci, în sol, la circa 4 cm adâncime, de obicei în vetre. Numărul
ouălor dintr-o ootecă variază între 18 şi 40, fiind aşezate pe 3-4 rânduri. O femelă
depune 150-200 ouă. În primăvară, larvele apar în luna mai, iar dezvoltarea lor durează
30-40 zile, perioadă în care trec prin 5 vârste. Din a doua vârstă larvele încep să
migreze, parcurgând până la 5 km/zi numai ziua, iar în timpul nopţii rămân pe diferite
plante.
Înmulţirea acestei specii este mult stânjenită de factori abiotici: precipitaţiile
abundente din primăvară favorizează dezvoltarea unor specii de ciuperci (Fusarium sp.),
care distrug ouăle. De asemenea, uscăciunea împiedică dezvoltarea embrionului şi ouăle
se usucă).
Plante atacate şi mod de dăunare. Este o insectă polifagă, adulţii şi larvele
atacă gramineele cultivate şi spontane, legumele, leguminoasele perene, plantele tehnice
etc. Pagubele cele mai mari sunt produse la gramineele din păşuni (Lolium, Phleum,
Bromus etc.), la care rod frunzele, lăstarii şi tulpinile. Uneori atacă şi pomii sau arborii
din păduri .
Combatere. Se realizează la fel ca şi la Calliptamus italicus.
121
U.I. 1.5. Cosaşul păşunilor - Polysarcus denticaudus Charp.,
ordinul Orthoptera, familia Phaneropteridae
Cosaşul păşunilor este răspândit în Europa Centrală şi Meridională, îndeosebi în

zonele alpine. În ţara noastră se întâlneşte frecvent în unele regiuni din Transilvania
(jud. Braşov, Hunedoara, Cluj etc.).
Descriere. Insecta are corpul de culoare verde, cu pete brunii pe partea dorsală
şi galbene-palid, ventral. Capul prezintă o protuberanţă largă, obtuză, între antene.
Pronotul are marginea posterioară trunchiată şi prevăzută cu linii brune. Tegminele sunt
scurte, de culoare verde-gălbuie, cu nervuri brune, iar aripile posterioare lipsesc. La
masculi cercii sunt alungiţi şi încrucişaţi posterior, iar la femelă ovipozitorul este lung,
lăţit şi dinţat la vârf. Lungimea corpului variază între 32 - 38 mm (Figura 40).Larva este
asemănătoare cu adultul, fiind doar mai mică,fără aripi.
Biologie. Prezintă o generaţie pe an şi iernează în stadiul de ou, la o mică
adâncime în sol. Larvele apar la sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie.
Dezvoltarea larvară durează 45 - 60 zile, năpârlind de 3 ori. Adulţii apar la sfârşitul lunii
mai şi la scurt timp femelele încep să depună ouă. Pentru pontă sunt preferate păşunile
bine însorite şi uscate. O femelă depune 50 - 60 ouă.
Fig. 40 Cosaşul păşunilor - Polysarcus denticaudus:

a - mascul; b - femelă (după Haulbert)
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce atacă diferite

plante din păşuni şi culturi învecinate (cereale, sfeclă, cartofi etc.); preferă gramineele
din păşuni. Adulţii şi larvele rod părţile aeriene ale plantelor (frunze, lăstari, tulpini),
producând uneori daune importante.
122
Combatere. La semnalarea focarelor de cosaşi se recomandă tăvălugirea
parcelelor infestate şi aplicarea tratamentelor chimice. Se folosesc produse
organofosforice: Basudin 60 CE - 0,15 %, Sinoratox 35 CE - 0,15 % etc.
1. Calliptamus italicus se combate prin: tratamente la sol; arături adânci; defrişarea
terenurilor puternic infestate cu ooteci.
2. Calliptamus italicus prezintă: o generaţie pe an; 2-3 generaţii pe an; o generaţie la
doi ani.
3. Calliptamus italicus iernează în stadiul de: larvă; ou; nimfă; larvă şi adult.
4. Adulţii speciei Calliptamus italicus au culoarea corpului: verde; verde-gălbuie; de
la brun închis până la cenuşiu-roşcat.
REZUMATUL:
Se descriu dăunătorii care afectează culturile de pajişti, păşuni şi fâneţe
naturale, biologia lor, modul cum aceştia dăunează , precum şi combaterea lor.
BIBLIOGRAFIE:
intern, Iaşi.
intern, Iaşi.
Iaşi.
123
U.I. 3. PRINCIPALII DĂUNĂTORI AI LEGUMINOASELOR PERENE ŞI
ANUALE
CUPRINS:
U.I. 3.1 Gândacul roşu al lucernei - Phytodecta fornicata Griigg.,
U.I. 3.2. Buburuza lucernei - Subcoccinella 24 punctata L.,
U.I. 3.3. Gărgăriţa rădăcinilor de lucernă - Otiorrynchus ligustici L.,
U.I. 3.4. Gărgăriţa florilor de trifoi - Apion apricans Herbst.,
U.I. 3.5. Viespea seminţelor de trifoi - Bruchophagus gibbus Boh.,
U.I. 3.6. Gărgăriţa mazării – Bruchus pisorum L.,
U.I. 3.7. Gărgăriţa fasolei – Acanthoscelides obsoletus Say.,
U.I. 3.8. Molia boabelor de soia - Etiella zinckenella Tr.,
- Cunoaşterea principalilor dăunători ai leguminoaselor perene şi anuale şi
identificarea lor.
- Cunoaşterea teoretică şi practică a principalilor dăunători ai leguminoaselor
perene şi anuale, avertizarea, prevenirea şi combaterea lor.
U.I. 3.1. Gândacul roşu al lucernei - Phytodecta fornicata Griigg.,

ordinul Coleoptera, familia Chrysomelidae
Este răspândit în Europa Meridională şi Estică, în Orientul Apropiat, America

etc. În ţara noastră se întâlneşte frecvent în Câmpia Bărăganului, Transilvania şi
Moldova.
Descriere. Adultul are corpul alungit, de 5 - 6 mm lungime, uşor convex, în
partea dorsală. Capul este negru iar antenele roşcate. Pronotul şi elitrele sunt de culoare
roşie şi cu macule negre (Figura 41).
124
Larva este de 8 - 9 mm lungime, de culoare galbenă-cenuşie. Ultimele segmente
toracice şi cele abdominale sunt prevăzute cu negi dispuşi în rânduri transversale .
Pupa are 6 - 7 mm lungime şi este de culoare galbenă-portocalie.
Fig. 41 Gândacul roşu al lucernei -

Phytodecta fornicata:
a-adult; b - ouă; c - larvă; d - plantă
atacată
(după Hrisafi )
Biologie. Insecta iernează în stadiul de adult în sol. Când temperatura aerului

ajunge la 8 - 8,5° C gândacii apar în lucerniere şi se hrănesc cu frunzele şi lăstarii
plantelor.
După 6 - 8 zile au loc împerecherea şi ponta. Ouăle sunt depuse în grupe de câte
2 - 10 pe partea inferioară a frunzelor sau pe peţiolul lor, uneori şi pe lăstari. O femelă
depune 500 - 600 ouă. Incubaţia dureză 5 - 10 zile. Primele larve apar în aprilie sau în
mai şi evoluţia lor durează 3 - 4 săptămâni. La completa dezvoltare ele se retrag în sol,
la 5 - 6 cm adâncime şi în loje speciale, se transformă în pupe. După 10 - 15 zile apar
adulţii din noua generaţie, care se întâlnesc în culturi din prima decadă a lunii iunie şi
până în august. După o scurtă perioadă de hrănire ei se retrag în sol şi intră în diapauză
estivală, apoi în cea de hibernare. Prezintă o singură generaţie pe an.
Plante atacate şi mod de dăunare. Această insectă atacă numai lucerna,
provocând daune atât ca adult, cât şi ca larvă. Gândacii rod frunzele pe margini sau le
perforează, uneori atacă şi vârful lăstarilor. Larvele adesea rod limbul foliar în întregime,
nelăsând decât nervurile principale. Frunzele atacate se îngălbenesc şi cad. În anii de
invazii se pot înregistra pagube între 20 - 30 %.
125
Combatere. Amplasarea noilor culturi cât mai departe de cele vechi; grăparea
timpurie primăvara a culturilor pentru distrugerea adulţilor hibernanţi, precum şi
grăparea imediată după coasa I-a, pentru distrugerea larvelor retrase în sol.
Delimitarea unor benzi capcane de 40 - 50 cm lăţime, pe care se concentrează
adulţii şi larvele, după adunarea lucernei cosite, pe care se concentrează adulţii şi
larvele, benzile se prăfuiesc sa se stropesc cu insecticide, folosind norme superioare de
consum la unitatea de suprafaţă.Aplicarea tratamentelor chimice la apariţia adulţilor
hibernanţi, utilizând produse organofosforice: Malation, Diazinon, Dipterex, sub formă
de concentrate emulsionabile sau produse piretroide: Karate, Decis - 0,250 l/ha.
U.I. 3.2. Buburuza lucernei - Subcoccinella 24 punctata L.,

ordinul Coleoptera, familia Coccinellidae
Este răspândită în Europa temperată şi Meridională. În ţara noastră se întâlneşte

în culturile de lucernă din judeţele Ilfov, Dolj, Galaţi, Timiş etc.
Descriere. Adultul are corpul de 3 - 4 mm lungime, hemisferic, partea dorsală
convexă şi de culoare roşie închisă, iar partea ventrală plană şi de culoare neagră.
Pronotul este prevăzut adesea cu 1 - 3 pete negre, iar fiecare elitră cu câte 12 pete
punctiforme, de culoare neagră, de unde şi denumirea de "24 punctata" (Figura 42).
Larva în ultima vârstă are lungimea de 5 - 6 mm. Corpul este oval-alungit, de
culoare galbenă-deschis, capul roşcat. Pe partea dorsală prezintă şiruri transversale de
spini ramificaţi, prevăzuţi cu perişori de diferite mărimi .
Biologie. Buburuza lucernei iernează ca adult în lucerniere şi trifoişti, la baza
plantelor, pe sub frunzele uscate, şi are 2 generaţii pe an.
Fig.42 Buburuza lucernei – Subcoccinella 24-

punctata: a - adult; b - ouă; c - larvă;
d - pupă; e - plantă atacată
(după Săvescu)
126
Apariţia adulţilor hibernanţi are loc la sfârşitul lunii aprilie sau în prima
jumătate a lunii mai. După o perioadă de hrănire au loc copulaţia şi ponta.
Ouăle sunt depuse în grupe de câte 2 - 28 bucăţi pe frunzele diferitelor plante şi
îndeosebi pe cele de lucernă şi trifoi. O femelă depune 400 - 600 ouă. Ouăle sunt
depuse, de regulă, în fenofaza înfloritului lucernei din prima coasă şi se eşalonează pe o
perioadă de 8 - 40 de zile. Incubaţia durează 4 - 14 zile, iar primele larve apar la sfârşitul
lunii mai. Larvele se hrănesc cu epiderma şi parenchimul frunzelor. Dezvoltarea larvară
durează 25 - 30 zile. Transformarea în pupe are loc pe partea inferioară a frunzelor.
Adulţii apar la sfârşitul lunii iunie sau începutul lunii iulie şi dau naştere la o nouă
generaţie care se dezvoltă până în septembrie.
Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube la numeroase specii de
plante, dar preferă lucerna şi trifoiul. Adulţii şi larvele rod epiderma inferioară şi
parenchimul frunzelor, lăsând intactă epiderma superioară . Larva prezintă un atac
specific şi anume: desprinde ţesuturile fragede ale frunzelor şi le presează, extrăgând
sucul celular. Ţesuturile rămân astfel lipite de foliole şi apar sub forma unor creste
paralele albicioase, dispuse alături de porţiuni sănătoase. Frunzele atacate iau un aspect
reticulat, se răsucesc şi se usucă. Pagube mai mari se înregistrează la coasa a II-a, când
densitatea numerică este mare.
Combatere. Se recomandă grăparea timpurie a lucernierelor pentru a distruge
adulţii hibernanţi. Se aplică două tratamente, câte unul pentru fiecare generaţie.
Tratamentele se aplică la apariţia adulţilor hibernanţi şi când larvele se găsesc în primele
două vârste. Se pot folosi produsele: Sinoratox 35 CE - 1,5 l/ha, Decis 2,5 - 0,4 l/ha,
Ripcord 40 CE - 0,6 l/ha, Fastac 10 CE - 0,25 l/ha.
U.I. 3.3. Gărgăriţa rădăcinilor de lucernă - Otiorrynchus ligustici L.,

Este răspândită în toate ţările din Europa, America şi Orientul Apropiat. În ţara
noastră se întâlneşte frecvent în judeţele din Câmpia Bărăganului şi Transvilvania.
Descriere. Adultul are corpul de 10 - 12 mm lungime, convex dorsal şi acoperit
cu solzi deşi, de culoare cenuşie-cafenie, aceştia formând numeroase pete mai închise.
Antenele sunt geniculate şi de culoare neagră. Pronotul este mai lat decât lung, convex şi
127
prevăzut cu solzi deşi şi cu pubescenţă culcată, iar aripile posterioare atrofiate (Figura
43).
Larva, la completa dezvoltare, este de 10 - 14 mm lungime, de culoare albă, cu
capsula cefalică brună .
Fig. 43 Gărgăriţa rădăcinilor de lucernă -

Otiorrhynchus ligustici: a - adult; b - larvă; c - plantă
atacată
(după Săvescu)
Biologie. Iernează în stadiul de adult sau de larvă, în stratul superficial al solului
şi are o generaţie la doi ani. Adulţii apar în luna aprilie. Ei sunt activi în timpul nopţii,
când se hrănesc cu limbul foliar al plantelor.
Masculii sunt rari şi din această cauză reproducerea are loc şi pe cale partenogenetică.
Depunerea ouălor începe în a doua jumătate a lunii aprilie şi se eşalonează uneori până
la două luni.
Ouăle sunt depuse în stratul superficial al solului, la baza plantelor, în grupe de
câte 10 - 20. O femelă depune 400 - 500 ouă.
Larvele apar după 10 - 15 zile şi se hrănesc cu rădăcinile plantelor, până în
toamnă. La completa dezvoltare, larvele coboară la adâncimi mai mari în sol, unde în
loji speciale iernează. În aceste locuri larvele rămân în diapauză până în luna iulie, când
se transformă în pupe. Adulţii care apar rămân în sol şi hibernează.
Ouăle şi larvele tinere sunt foarte sensibile la schimbările condiţiilor de mediu,
pierind uneori în masă în perioadele secetoase.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce atacă
leguminoase cultivate şi spontane, preferând lucerna şi trifoiul. De asemenea, poate
128
ataca hameiul, viţa de vie, căpşunul, sfecla salata etc. Adulţii atacă mugurii sau frunzele,
iar larvele rădăcinile, săpând galerii .
Combatere. Aplicarea de tratamente chimice cu produse organofosforice:
Sinoratox 35 CE, Carbetox 37 CE, Ultracid 20 EC, Diazinon 60 EC, etc. Tratamentele
se aplică de obicei, la apariţia adulţilor hibernanţi sau în perioada migrării lor.
U.I. 1.4. Gărgăriţa florilor de trifoi - Apion apricans Herbst.,
Insecta este răspândită în întreaga Euroasie şi Africa de Nord. În ţara noastră se

întâlneşte mai ales în Transilvania, în Banat şi nordul Moldovei.
Descriere. Adultul are corpul puternic bombat dorsal, de culoare neagră, cu
luciu albastru-metalic. Baza antenelor, coxele posterioare, toate femurele şi tibiile
anterioare sunt de culoare galbenă roşcată. Rostrul este lung subţire şI uşor curbat, iar
pronotul este fin punctat şi mai lung decât lat. Elitrele sunt oviforme, lăţite posterior şi
prevăzute cu striaţiuni longitudinale.(Figura 44).
Oul este oval, de 0,5 mm lungime, la depunere de culoare albă, iar mai târziu
galbenă-brunie.
Larva este de tip curculionid, cu corpul de 2 - 3 mm lungime; capsula cefalică
este de culoare brună, iar restul corpului alb-gălbui sau galben-deschis .
Biologie. Iernează ca adult la baza tulpinilor de trifoi, sub diferite plante uscate,
în sol etc. Prezintă o generaţie pe an. Adulţii apar în primăvară, când temperatura medie
zilnică este cuprinsă între 11 - 13° C. Adulţii se hrănesc cu frunzele de trifoi. După
împerechere, femela depune câte 1 - 2 ouă la baza caliciului floral, în interiorul florilor
din capitulele nedeschise. Într-un capitul pot fi găsite 10 - 11 ouă, depuse de mai multe
femele. Incubaţia durează 5 - 6 zile. Larvele care apar se hrănesc cu părţile interne ale
florilor. Dezvoltarea larvară durează 25 - 30 zile. Larvele mature se transformă în pupe
în interiorul capitulelor. Datorită dezvoltării eşalonate a larvelor, adulţii apar din iulie şi
până în septembrie.Temperaturile optime pentru dezvoltarea gărgăriţei florilor de trifoi
sunt cuprinse între 17 - 29° C.
129
Fig. 44 Gărgăriţa florilor de trifoi -
Apio
a - adult; b - larvă;
c, d-plantă şi inflorescenţă
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă diferite specii spontane şi cultivate de

trifoi, preferând trifoiul roşu. Adulţii produc perforaţii neregulate în frunze, mai rar se
hrănesc şi cu lăstari Larvele atacă florile, consumând organele interne . O larvă poate
distruge 11 - 16 flori. Capitulele puternic atacate se brunifică şi apoi se usucă parţial sau
total. Pagubele produse la culturile semincere se apreciază la 20 - 30 %.
Combatere. La infestări puternice se recomandă cosirea trifoiului în faza de
butoni florali, pentru distrugerea ouălor şi a larvelor abia eclozate. Aplicarea de
tratamente cu produse organofosforice: Diazinon, Dipterex, Carbetox sau piretroide
Decis, Fastac etc.
O combatere eficientă se realizează prin aplicarea a două tratamente, primul la 7
- 10 zile de la prima coasă, iar al doilea la 8 - 12 zile de la primul. Utilizarea produselor
sistemice asigură distrugerea larvelor tinere din flori.
U.I. 1.5. Viespea seminţelor de trifoi - Bruchophagus gibbus Boh.,

ordinul Hymenoptera, familia Eurytomidae
Viespea este răspândită în Europa, America şi nordul Africii. În ţara noastră

se întâlneşte în Transilvania şi nordul Moldovei.
130
Descriere. Femela are corpul de 1,7 - 2,3 mm lungime, de culoare neagră, cu
extremităţile picioarelor gălbui. Profilul abdomenului în partea inferioară este puternic
bombat. Masculul este ceva mai mic şi cu corpul zvelt (Figura 45).
Larva este apodă şi cucefală, de 1,5 - 2,0 mm lungime, de culoare albă, cu
capsula cefalică gălbuie .
Fig. 45. Viespea seminţelor de trifoi - Bruchophagus gibbus:

a - femelă şi mascul; b - larvă; c, d - mod de dăunare (după Perju)
Biologie. Iernează în stadiul de larvă în interiorul seminţelor de trifoi, în

depozite sau în câmp. În cursul lunii aprilie are loc transformarea larvelor în pupe, în
interiorul seminţelor infestate. La sfârşitul lunii mai, zboară viespile pe primele flori ale
plantelor de trifoi din flora spontană. Zborul în masă al viespilor are loc de obicei la 4 - 5
zile după înflorirea trifoiului. Ouăle sunt depuse în seminţele aflate în faza de lapte,
moment care coincide cu 2 - 3 zile de la înflorirea în masă, când toate florile capitulului
încep să se ofilească. După 5 - 7 zile apar larvele care consumă conţinutul seminţelor.
Dezvoltarea larvei care trece prin 3 - 4 vârste, durează 25 - 30 de zile. Transformarea
larvei în pupă are loc în sămânţa infestată. După 8 - 40 zile apar adulţii, care dau naştere
la o nouă generaţie ce se dezvoltă obişnuit pe culturile semincere.
Are două generaţii pe an, uneori şi o a treia, dar parţială. În condiţii nefavorabile,
pe timp de secetă, un procent ridicat de larve intră în diapauză estivală, care se continuă
cu cea de hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă diferite specii de trifoi. Larvele
consumă conţinutul seminţelor, rămânând numai tegumentul, care prezintă orificii pe
unde au ieşit adulţii .
131
În culturile semincere de trifoi, în diferite regiuni ale ţării, producţia este
diminuată în procent de 5 - 10 %.
Combatere. Cosirea timpurie a trifoiului din prima coasă, înlătură posibilitatea
înmulţirii viespiilor din generaţia I, reducând simţitor procentul seminţelor atacate la
trifoiul semincer.
Astfel la varianta cosită, când 50 % din capitule snt înflorite, procentul de seminţe
sănătoase în parcelele experimentale a crescut cu 5,7 % faţă de martorul netratat. În
combaterea pe cale chimică rezultate bune se obţin prin aplicarea unui tratament prin
stropirea culturilor cu produse organofosforice: Actellic, Dipterex, Sinoratox sau cu
produse piretroide: Decis, Fastac, Karate, Sumicidin, Meotrin, în doză de 0,250 l/ha.
U.I. 3.6. Gărgăriţa mazării – Bruchus pisorum L.,

ordinul Coleoptera, familia Bruchidae
Este răspândită în toată Europa şi America. În ţara noastră se întâlneşte

începând din zona de stepă şi până în zona pădurilor de fag.
Descriere. Adultul are 4,0 – 4,5 mm lungime, de culoare neagră-cenuşie,
acoperit cu peri bruni-cenuşii. Antenele sunt negre, setiforme, cu primele patru
articole de culoare roşcată. Elitrele prezintă dungi longitudinale paralele şi mai multe
pete albe şi nu acopăr complet abdomenul. Pigidiul prezintă o pubescenţă albicioasă
şi două pete ovale, negre (Figura 46).
Oul este oval, de 0,6 mm lungime şi 0,25 mm lăţime, de culoare albă-gălbuie.
132
Larva neonată are 1,5 – 1,6 mm lungime, de culoare galben-roşcat sau cărămizie şi
prezintă 3 perechi de picioare.
Fig. 46. Gărgăriţa boabelor de mazăre –

Bruchus pisorum:
a - adult; b - ou; c - păstăi cu ouă; d - larvă în
bob; e - pupă în bob; f - boabe atacate
Larva matură are 4,0 – 5,0 mm lungime, de culoare albicioasă; capsula

cefalică gălbuie. Este apodă, deoarece picioarele se reduc la nişte negi.
Biologie. Iernează ca adult în liziera pădurilor, sub scoarţa pomilor, sub
muşchi sau licheni, în poduri, în crăpăturile pereţilor sau în boabele scuturate şi
rămase pe câmp.
Plante atacate şi mod de dăunare. Sunt atacate diferite specii şi soiuri de
mazăre. Larvele rod în boabe cavităţi sub forma unor loji, consumând uneori până la
50% din conţinutul lor. Cele mai atacate sunt păstăile de la baza plantelor.
Caracteristic este faptul că în boabe se dezvoltă o singură larvă, iar boabele atacate se
recunosc prin prezenţa unui singur orificiu, prin care iese adultul. Atacul variază în
funcţie de soi; cele mai atacate sunt soiurile semitardive şi tardive.
Combatere. Folosirea unei seminţe sănătoase, neinfestate.
In regiunile de invazie se recomandă semănatul cât mai timpuriu a mazării,
folosindu-se soiuri precoce şi cu o perioadă scurtă de înflorire.
Recoltarea la timp a culturilor pentru a se împiedica scuturarea boabelor.
Efectuarea de tratamente chimice în câmp, la avertizare, când 3 – 5% din plante au
133
înflorit. Se poate folosi unul din următoarele produse: Basudin 60 CE – 0,15%,
Carbetox 37 CE – 0,4%, Sinoratox 35 CE – 0,15%, Dimevur 42,5 – 2 – 3 l/ha.
La invazii mari, tratamentul va fi repetat după 10 – 12 zile. Spaţiile de
depozitare se vor dezinfecta cu unul din produsele: Carbetox 37 CE – 3%, Nogos 50
CE – 2%, Reldan 50 CE – 0,5 l/ m2, K’Othrine 25WP – 0,5 l/m2, Fumitox 10 PF – 30
g.p.c./m3.
Dacă producţia din noua recoltă este gărgăriţată se vor face tratamente cu
Reldan 50 EC – 10 ml/t, Dacphosal 3 – 5 tablete/t , etc.
U.I. 3.7. Gărgăriţa fasolei – Acanthoscelides obsoletus Say.,

ordinul Coleoptera, familia Bruchidae
Este răspândită în toate continentele. În ţara noastră se întâlneşte în toate

zonele unde se cultivă, fiind mai frecventă în depozite.
Descriere. Adultul are 3,5 – 4,0 mm lungime, de culoare brună-cenuşie.
Femurele posterioare, pe partea internă prezintă trei spini, unul fiind mai lung.
Elitrele sunt roşcate la extremitatea posterioară şi nu acoperă pigidiul, care este
roşcat-gălbui. Corpul este acoperit cu perişori de culoare albicioasă pe torace, verzui
pe elitre şi cenuşii pe partea ventrală (Figura 47).
Fig. 47. Gărgăriţa boabelor de fasole –

Acanthoscelides obsoletus:
a-adult (după Balachowsky)
b-larvă (după Boving)
c-boabe atacate (original)
Oul este oval de 0,6 mm lungime, de culoare albă.

Larva matură are 4,0 – 5,0 mm lungime, este apodă şi eucefală, albă-gălbuie,
capul brun-roşcat.
Biologie. Iernează ca adult în magazii, în boabele infestate sau în diferite
locuri din spaţiile de depozitare. Prezintă 2 – 3 generaţii/an, din care una
134
în câmp şi 1 – 2 în magazii. În spaţiile încălzite poate avea 4 generaţii pe an.
Descriere. Atacă boabele diferitelor specii şi soiuri de fasole, mai rar pe cele
de năut, soia şi bob. Boabele infestate pot fi complet distruse, într-un bob
dezvoltându-se 1 – 29 larve. Boabele atacate prezintă mai multe orificii prin care ies
adulţii. Pagubele mai mari se înregistrează în anii secetoşi, când procentul de
infestare a boabelor poate ajunge până la 50%.
În condiţii de depozitare, toate soiurile de fasole sunt atacate, gradul de
infestare depinde de durata păstrării, ajungând uneori până la 100%.
Combatere. Folosirea la însămânţare a unei seminţe sănătoase, neinfestată.
Cultivarea soiurilor cu o perioadă de vegetaţie mai scurtă.
Recoltarea la timp a culturilor de fasole şi efectuarea arăturilor adânci, pentru
a îngropa în sol boabele scuturate.
Depozitarea fasolei să se facă în spaţii dezinsectizate, cu produsele care au
fost menţionate la gărgăriţa mazării.
Tratamentele chimice se aplică atât în câmp cât şi în depozite, la fel ca la
gărgăriţa mazării.
U.I. 3.8. Molia boabelor de soia - Etiella zinckenella Tr.,
ordinul Lepidoptera, familia Phycitidae
Insecta este răspândită în Europa, America, Australia. În ţara noastră apare

dăunătoare în Câmpia Bărăganului şi Moldova.
Descriere. Fluturele are anvergura aripilor anterioare de 20 - 26 mm, aripile
anterioare brune-gălbui, având câte o pată galbenă-portocalie. Aripile posterioare sunt
cenuşii, cu nervuri mai închise. Antenele sunt lungi (Figura 48).
Larva complet dezvoltată este verde-cenuşie sau verde-roşcată, având pete negre
pe protorace. Pe tot corpul prezintă peri inseraţi pe protuberanţe.
135
Fig. 48. Molia boabelor de soia - Etiella zinckenella:
a - adult; b - păstăi şi boabe atacate (după Gusev)
Biologie. Ierneză în stadiul de larvă matură într-un cocon mătăsos, în stratul

superficial al solului. Prezintă două generaţii pe an, uneori şi a treia parţială. În luna mai
larvele se transformă în pupe.
Fluturii apar la sfârşitul lunii mai şi zboară până la sfârşitul lunii iunie. Zborul
lor este nocturn. După împerechere, femela depune ouăle şi păstăile în formare ale
diferitelor plante leguminoase, la baza florilor sau pe pedunculul floral. Pe o păstaie este
fixat de obicei un singur ou. O femelă depune în total până la 600 de ouă. Incubaţia
durează 3 - 10 zile.
Larvele apărute perforează peretele păstăii şi roade boabele.
De regulă, larvele primei generaţii se dezvoltă în culturile de mazăre.
Dezvoltarea larvară durează 30 - 40 de zile, în care perioadă năpârlesc de 4 ori. Larvele
mature migrează în sol, unde într-un cocon mătăsos, se transformă în pupe. Apoi apar
fluturii care dau naştere la generaţia a doua de larve, care se dezvoltă pe soia, lupin şi
alte leguminoase.
Dezvoltarea lor durează 20 - 25 de zile. Larvele mature se retrag în sol, unde îşi
ţes câte un cocon mătăsos în care iernează.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă peste 60 specii de leguminoase
cultivate şi spontane (soia, mazărea, fasolea, lupinul, lintea , salcâmul ş.a.), rozând
boabele. După distrugerea boabelor dintr-o păstaie larvele migrează în altele alăturate. În
136
anii de invazii se pot înregistra pagube până la 60 % la culturile de mazăre şi până la 80
% la cele de soia.
Combatere. Folosirea unor soiuri timpurii de soia. Distrugerea leguminoaselor
spontane care formează focare de înmulţire a dăunătorului. Recoltarea la timp a
culturilor pentru distrugerea larvelor înainte de retragerea şi transformarea lor în pupe
sau pentru hibernare. La apariţia larvelor se vor aplica tratamente cu produse
organofosforice sau piretroide.
Utilizarea de capcane cu feromoni sexuali eficienţi (E-10 DDA) poate contribui
la reducerea numerică a populaţiei prin eliminarea masculilor.
1. Specia Phytodecta fornicata iernează în stadiul de: ou; adult; larvă şi adult.
2. Culoarea corpului la Phytodecta fornicata este: dorsal neagră şi ventral roşie
cărămizie; galben-roşcată; dorsal roşie-cărămizie şi ventral neagră.
3. Otiorrhynchus ligustici iernează în stadiul de: larvă; adult; larvă şi adult; pupă.
Larvele speciei Otiorrhynchus ligustici au culoarea corpului: alb-gălbuie;
cenuşie; galbenă; neagră
4. Specia Bruchus pisorum atacă: frunzele; boabele; boabele şi frunzele; rădăcinile.
5. Etiela zinckenella prezintă: o generaţie pe an; 2 generaţii pe an; 2-3 generaţii pe
an.
6. Subcoccinella 24-punctata se combate prin: tratamente la seminţe; tăvălugirea şi
grăpatul culturilor; tratamente chimice la sol.
7. Phytodecta fornicata se combate prin: tăvălugirea lucernierelor primăvara
devreme sau după coasa I; tratamente chimice la sol; tratamente chimice aplicate
în benzi capcană.
8. Acanthoscelides obsoletus iernează în stadiul de: adult în boabele atacate;larvă în
sol; adult în câmp; adult în boabele atacate sau liber în spaţiile de depozitare.
9. Mărimea corpului adulţilor de Acanthoscelides obsoletus este cuprinsă între: 3-4
mm; 2,5-3 mm; 3-3,5 mm.
137
REZUMATUL:
Se descriu dăunătorii care afectează culturile ai leguminoaselor perene,
biologia lor, modul cum aceştia dăunează , precum şi combaterea lor.
BIBLIOGRAFIE:
intern, Iaşi.
intern, Iaşi.
Iaşi.
138
U.I. 4. PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE PLANTE TEHNICE
CUPRINS:
U.I. 4.1. Păduchele negru al sfeclei - Aphis fabae Scop
U.I. 4. 2. Puricele de pământ al sfeclei - Chaetocnema tibialis Hl
U.I. 4. 3. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei - Bothynoderes punctiventris Germ
U.I. 4. 4. Răţişoara sfeclei - Tanymecus palliatus F
U.I. 4. 5. Omida de stepă - Laxostege sticticalis L
U.I. 4. 6. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata Say
U.I. 4. 7. Nematodul tuberculilor - Ditylenchus destructor Thorn
U.I. 4. 8. Nematodul auriu al cartofului - Globodera rostochiensis Wall
U.I. 4. 9. Gândacul pământiu - Opatrum sabulosum L
U.I. 4. 10. Molia florii soarelui - Homoeosoma nebulella Hb
- Cunoaşterea principalilor dăunători din culturile de plante tehnice şi identificarea
lor.
- Cunoaşterea teoretică şi practică a principalilor dăunători ai leguminoaselor
perene şi anuale, avertizarea, prevenirea şi combaterea lor.
U.I. 4.1. Păduchele negru al sfeclei - Aphis fabae Scop.,

ordinul Homoptera, familia Aphididae
Păduchele negru al sfeclei este o specie cu o largă răspândire pe tot globul,

întâlnindu-se şi la noi în toate regiunile, din zona de stepă şi până în cea montană.
Descriere. Femelele aptere, au corpul globulos, de culoare neagră-mat sau uşor
lucitoare. Baza şi vârful antenelor sunt negre, restul articolelor mai deschis, aproape
albe. Femurele anterioare sunt de culoare brun-deschis, iar cele mediane şi posterioare,
precum şi vârful tibiilor şi tarsele sunt negre. Tuberculii laterali de pe torace şi de pe al
8-lea segment abdominal sunt dezvoltaţi. Lungimea corpului este de 1,6 - 2,2 mm
(Figura 49).
Biologie. Este o specie migratoare, cu evoluţie holociclică. Din ouăle depuse în
toamnă pe tulpinile şi ramurile unor arbuşti ornamentali (Viburnum, Evonymus,
139
Philadelphus etc.) apar în primăvară larvele de fundatrix (matca), care se răspândesc pe
frunze şi pe lăstari; în urma înţepăturii şi sugerii sucului produc răsucirea frunzelor
(pseudocecidii). Ajungând într-o perioadă scurtă la maturitate, ele dau naştere pe cale
partenogenetică vivipară la 3 - 4 generaţii de fundatrigene, aripate şi nearipate. De
regulă, formele aripate părăsesc arbuştii (plante-gazdă primare) şi migrează pe diferite
plante ierboase (plante-gazdă secundare), colonizând frunzele şi tulpinile. Spre toamnă,
în coloniile de virginogene apar femele sexupare, care dau naştere tot pe cale
partenogenetică vivipară la formele sexuate (masculi şi femele). Acestea, după
împerechere, depun ouăle de iarnă. În cursul unei perioade de vegetaţie se dezvoltă 10 -
12 generaţii.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchele negru al sfeclei este polifag, fiind
semnalat la peste 200 specii de plante cultivate şi spontane, aparţinând la diferite genuri
şi familii (sfecla, bobul, macul, fasolea, spanacul, porumbul, loboda, ştirul etc.).
Pagubele cele mai mari le produce însă în culturile de sfeclă industrială şi la seminceri,
la care colonizează frunzele, lăstarii, florile şi tulpinile, înţepând şi sugând sucul din
ţesuturi.
a
c
d e
Fig. 49. Păduchele negru al sfeclei - Aphis fabae:

a - femelă aripată; b - femelă apteră , c-ouă; d, e - mod de atac(după Lazăr)
În urma atacului frunzele se răsucesc se brunifică şi se usucă, ceea ce are
repercursiuni asupra producţiei.
La semincerii de sfeclă păduchele colonizează mai ales lăstarii şi inflorescenţele,
din care cauză florile avortează şi se usucă; la atacuri puternice producţia poate fi
140
compromisă. În afară de daunele directe, acest afid este cunoscut şi ca un periculos
transmiţător al bolilor produse de virusuri (viroze) la sfeclă, lupin, lucernă, fasole etc.
Combatere. Distrugerea buruienilor şi mai ales a celor din familia
Chenopodiaceae (lobodă) şi Compositae (pălămidă), care sunt cunoscute ca plante-
gazdă intermediare în evoluţia acestui afid.Ca măsuri chimice se recomandă aplicarea
tratamentelor cu produse organofosforice (Ultracid 40 CE - 0,05 %, Carbetox 37 CE -
0,3 %, Sinoratox 35 CE - 0,1 %, Sumithion 50 CE - 0,1 %, Metasystox 50 CE - 0,05 %,
Basudin 60 CE - 0,15 %, Zolone 30 PU - 0,2 %, carbamice (Fernos 50 PU - 0,05 %) sau
piretroide (Decis 25 CE - 0,025 %, Ambush 25 CE - 0,03 %). Tratamentele trebuie
aplicate la apariţia primelor colonii de afide, înainte de răsucirea frunzelor şi vor fi
repetate, în caz de invazii mari, la 6 - 8 zile.
U.I. 4.2. Puricele de pământ al sfeclei – Chaetocnema tibialis Hl.,

Insecta este răspândită în Europa Centrală şi Meridională. În ţara noastră este

mai frecventă în Câmpia Dunării şi în Moldova, producând pagube în anii cu primăveri
secetoase, uneori soldându-se cu compromiterea culturilor.
Descriere. Adultul are corpul de 1,5 – 2,0 mm lungime, de culoare neagră-
brunie, cu reflexe metalice. Capul, între inserţia antenelor, prezintă o carenă
longitudinală. Fruntea are 8 - 10 puncte, care limitează o suprafaţă foarte fin sculptată.
Antenele sunt formate din 11 articole, cele de la bază de culoare roşcată, iar cele de la
vârf negricioase. Pronotul prezintă o punctuaţie deasă cu luciu mătăsos. Picioarele sunt
roşcate, exceptând femurele, care sunt negre. Picioarele posterioare conformate pentru
sărit. Partea dorsală a tibiilor posterioare şi mijlocii, postmedian, au o scobitură
pubescentă terminată cu un dinte. Elitrele prezintă striuri longitudinale şi interstriuri
lucioase, fin punctate (Figura 50).
141
Fig. 50. Puricele de pământ al sfeclei – Chaetocnema tibialis:
a - adult; b - plantulă atacată (după Manninger)
Larva oligopodă, are corpul de culoare albă, cu capsula cefalică, picioarele şi al
nouălea segment abdominal galben-brunii.
Biologie. Iernează în stadiul de adult sub frunzele uscate din culturile de sfeclă,
în sol, sub ierburile din culturile de cereale, sub scoarţa arborilor, în livezile de pomi.
Are o generaţie pe an.
Prin luna aprilie insectele apar mai întâi pe diferite chenopodiacee spontane, apoi
se concentrează pe culturile de sfeclă, hrănindu-se cu aparatul foliar al plantelor abia
răsărite. Femelele depun ouăle la baza plantelor, în sol. Larvele eclozate se hrănesc cu
rădăcinile plantelor tinere sau mai dezvoltate. La completa dezvoltare, în cămăruţe mici
de sol, larvele se transformă în pupe şi apoi în insecte adulte. În mod obişnuit insectele
apar la suprafaţa solului şi se hrănesc pe seama aparatului foliar al plantelor spontane,
până în luna august. După o scurtă perioadă de hrănire, adulţii din această generaţie se
retrag pentru hibernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Insectele rod epiderma superioară şi
parenchimul frunzelor sub formă de scobituri mici, circulare; cu timpul, epiderma
inferioară, rămasă intactă, se usucă, se rupe, cauzând ciuruirea frunzelor.
Combatere. Distrugerea buruienilor din culturi prin lucrări de întreţinere.
Cultivarea de benzi-capcană din sfeclă, însămânţate cu 2 - 3 săptămâni mai târziu; pe
aceste fâşii se concentrează cea mai mare parte din insecte, de aici distrugându-se apoi
prin tratamente chimice.Tratarea seminţelor, înainte de semănat, cu Promet 400 CS, în
doză de 2,5 - 3 l/t de sămânţă. Aplicarea de tratamente chimice, pe cale de stropire, cu
Deltanet 40 CE în doză de 2,5 l/ha, Karate 2,5 CE - 0,250 l/ha etc.
142
U.I. 4.3. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei – Bothynoderes punctiventris Germ.,
Gărgăriţa sfeclei este răspândită în diferite regiuni din Europa Centrală şi

Orientală şi în Peninsula Balcanică până în regiunile Asiei Mici. La noi răspândirea
acestei gărgăriţe este limitată în general la sud-estul ţării (Câmpia Română, Dobrogea) şi
în unele regiuni din Banat.
Descriere. Adultul are corpul alungit, de culoare neagră, acoperit cu solzi
cenuşii, trifizi la vârf. Rostrul prevăzut cu o carenă mediană longitudinală. Elitrele
prezintă posterior câte o bandă transversală oblică, mediană, de culoare închisă şi câte
un tubercul albicios, spre partea posterioară. Partea inferioară a segmentelor abdominale
2, 3 şi 4 este prevăzută cu pete negre-lucioase de unde şi denumirea de "punctiventris".
Lungimea corpului este de 12-16 mm (Figura 51).
Fig. 51. Gărgăriţa cenuşie a sfeclei - Bothynoderes punctiventris:

a - adult; b - larvă; c - pupă; d - plantule atacate de adulţi; e - rădăcină atacată de larve
(după Manninger)
Oul este oval sau rotund şi este de culoare albă sau alb-gălbuie.
Larva este apodă şi eucefală, de tip curculionid, de culoare albă-gălbuie. Larva
matură are 12 mm lungime .
Biologie. Iernează ca adult în sol, în căsuţe pupale, obişnuit la adâncimi cuprinse
între 20 - 50 cm. Prezintă o generaţie pe an. Adulţii încep să părăsească locurile de
hibernare primăvara devreme, când în stratul superficial al solului temperatura ajunge la
7 - 8° C; maximul apariţiei se înregistrează când temperatura solului depăşeşte 10 - 11°
C.
Fenologic, apariţia acestei gărgăriţe corespunde cu începutul înfloririi
corcoduşului, caisului etc. Apariţia adulţilor are loc eşalonat, din luna martie până în
143
luna mai. Gândacii apăruţi la început se deplasează în mers, iar la temperaturi de peste
25° C, deplasarea se face în zbor; distanţele până la care se pot răspândi ajung la 30
- 40 km.
În timpul nopţii, când temperatura scade, gândacii se retrag la o mică adâncime
în pământ şi nu apar decât dimineaţa, când solul începe să se încălzească. În această
perioadă ei se hrănesc intens pentru maturarea organelor sexuale.
Copulaţia şi ponta încep după 4 - 5 săptămâni de la apariţie, de regulă în prima
decadă a lunii mai şi se continuă până în luna iulie. Ponta durează în general 2 luni,
numărul maxim de ouă fiind depus la temperaturi medii de peste 20° C. Pentru pontă
sunt preferate solurile afânate, bine lucrate. Ouăle sunt depuse la o mică adâncime în sol
(1 - 3 cm), obişnuit în jurul plantelor de hrană. În perioada ovipozitară, numărul de ouă
depus variază între 200 - 300, câte 1 - 11 ouă pe zi (frecvent 2 - 5). Incubaţia durează
între 5 şi 8 zile.
Larvele apărute se hrănesc cu rădăcinile subţiri (secundare) ale diferitelor
plante chenopodiacee (sfeclă, lobodă etc.), iar în ultimele vârste cu rădăcinile mai
groase (rădăcina principală). În timpul dezvoltării, care durează 6 - 10 săptămâni, ele
năpârlesc de 4 ori; obişnuit larvele ajung la maturitate în lunile iulie-august.
Transformarea în pupă are loc în sol, la adâncimi de 20 - 50 cm, într-o celulă de
pământ, în apropierea plantelor gazdă. Durata stadiului de pupă este de 16 - 18 zile. În
general, întregul ciclu evolutiv al acestei insecte de la ou, până la adult durează în medie
70 - 82 zile.
Noii adulţi apar începând de la sfârşitul lunii iulie până în august-septembrie,
însă ei nu părăsesc căsuţele pupale decât în primăvara anului următor.La limitarea
invaziilor acestei insecte contribuie şi o serie de duşmani naturali. Astfel, ca prădători se
menţionează diferite specii de păsări (cioara neagră, potârnichea s.a.) şi insecte
(Pterostichus melas Creutz., Ophonus griseus Panz., Hister bipunctulatus Schr. etc.), iar
ca paraziţi mai importanţi unele muşte (Rondania cucullara R.D.) şi ciuperci (Beauveria
bassiana Vuill.).
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa sfeclei atacă diferite specii din
familia Chenopodiaceae (sfecla, loboda etc.) sau din familii apropiate (Amaranthaceae),
preferând plantele de sfeclă, îndeosebi pe cele de-abia răsărite, care deseori sunt retezate
de la colet.
144
După unii autori o insectă poate distruge pe zi până la 10 - 12 plante tinere. Într-
o fază mai înaintată de dezvoltare a sfeclei adulţii rod numai frunzele, parţial sau total ,
producând pagube mult mai mici. Larvele se hrănesc pe rădăcini, săpând galerii de
diferite mărimi .
Combatere. Arătura adâncă; semănatul la timp; întreţinerea în condiţii bune a
culturilor; administrarea corespunzătoare a îngrăşămintelor. Toate aceste măsuri
contribuie la o dezvoltare normală a plantelor, ceea ce face ca acestea să reziste mai bine
la atacul gărgăriţei.
Tratarea glomerulelor înainte de semănat cu Promet 400 CS în doză de 2,5 - 3
l/100 kg sau Seedox 80 W în doză de 1,2 kg/100 kg.
Se aplică tratamente în timpul perioadei de vegetaţie; primul tratament se
efectuează la începutul răsăririi plantelor, iar al doilea (dacă este nevoie), la maximum
de răsărire. Rezultate bune se obţin prin utilizarea produselor organofosforice şi
carbamice. Se consideră densitate numerică mijlocie, când sunt peste 2 gărgăriţe/m².
U.I. 4.4. Răţişoara sfeclei – Tanymecus palliatus F.,

Este răspândită mai ales în centrul şi estul Europei. În ţara noastră se întâlneşte
în Câmpia Română, sudul Moldovei şi în Transilvania.
Descriere. Adultul are corpul alungit, de 8 - 12 mm lungime, de culoare neagră
dorsal şi cenuşie ventral. Rostrul este scurt şi îngroşat, de forma unui cioc de raţă, iar
antenele geniculate. Pronotul este mai lung decât lat, cu o ieşitură laterală slab concavă.
Corpul adultului este acoperit cu solzi şi peri mici brun-cenuşii ce dau insectei un aspect
pudrat. Elitrele sunt îngustate posterior şi prevăzute cu striaţiuni longitudinale formate
din solzi cenuşii sau bruni. Aripile posterioare sunt atrofiate, astfel că adulţii nu pot
zbura (Figura 52).
Larva are 10 - 12 mm lungime, este apodă, de culoare albă, cu capul galben-
bruniu.
145
Fig. 52. Răţişoara sfeclei -
Tanymecus palliatus:
a – adult (după Manolache şi
Boguleanu); b - frunză atacată
(după Săvescu)
Biologie. Prezintă o generaţie la 2 ani; în primul an iernează ca larvă, iar în anul

al doilea ca adult, în sol la 20 - 50 cm adâncime sau sub resturile vegetale din câmp.
Adulţii apar primăvara la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii mai,
întâlnindu-se pe diferite plante spontane (pălămidă, susai, scaieţi etc.), iar apoi trec pe
plantele cultivate (sfeclă, floarea soarelui, porumb. Adulţii sunt activi în zilele
călduroase, când atacă plantele, hrănindu-se timp de 15 - 20 zile. Apoi adulţii se
împerechează iar femelele depun ouăle în grupe de 20 - 30 bucăţi în sol, la o mică
adâncime, mai ales în jurul plantelor.
Ponta are loc în luna mai şi se prelungeşte până la începutul lunii iulie. O femelă
poate să depună 250 - 300 ouă, după unii autori până la 700. Dezvoltarea embrionară
durează 7 - 14 zile sau 18 - 25 zile, în funcţie de temperatura solului şi structura acestuia.
Apariţia maximă a larvelor are loc de obicei către sfârşitul primei jumătăţi a lunii
iunie. Larvele se hrănesc cu rădăcinile diferitelor plante spontane şi cultivate (volbură,
lucernă, sparcetă etc.) până în toamnă, când coboară la 30 - 100 cm adâncime şi intră în
diapauză hiemală. În primăvară, larvele îşi continuă dezvoltarea până la sfârşitul lunii
iunie, când ajung mature.
Dezvoltarea larvară durează 12 - 14 luni, timp în care ele năpârlesc de 9 ori.
Larvele mature se retrag în iulie sau august la o adâncime mai mare în sol şi în celule
speciale se transformă în pupe, stadiu ce durează 2 - 3 săptămâni. Adulţii care apar
rămân în aceleaşi locuri până în primăvara următoare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce atacă sfecla de
zahăr şi furajeră, floarea soarelui, porumbul, tutunul, macul, leguminoasele, gramineele,
etc. La plantele abia răsărite, adulţii rod complet frunzele sau retează plantele de la colet.
146
La plantele mai dezvoltate (cu peste 3 - 4 frunze), adulţii rod frunzele pe
margini, sub formă de trepte . Larvele se hrănesc cu rădăcinile diferitelor plante, fără a
produce pagube importante.
Combatere. Se aplică aceleaşi măsuri de combatere ca la gărgăriţa cenuşie a
sfeclei.
U.I. 4.5. Omida de stepă – Loxostege sticticalis L.,

ordinul Lepidoptera, familia Pyralidae
Acest dăunător este de origine eurosiberiană, fiind mai răspândit în Europa

Orientală Centrală şi Sudică. În ţara noastră apare sub formă de invazii în unele zone din
Moldova, Câmpia Română şi Dobrogea.
Descriere. Fluturele este de talie mijlocie, având corpul subţire, de culoare
variabilă după generaţii. Astfel, fluturii din prima generaţie au culoarea brun-cenuşie, iar
din celelalte generaţii culoarea mai închisă. Aripile anterioare sunt triunghiulare, de
culoare brun-verzuie sau brun-ruginie, cu reflexe aurii. Ele prezintă o dungă transversală
pe marginea externă şi două pete în partea mediană, de culoare brun-închis; spaţiile
dintre ele sunt galbene. Aripile posterioare au culoarea uniformă. Anvergura aripilor
variază între 18 - 26 mm, masculii fiind mai mici (Figura 53).
a b
Fig. 53. Omida de stepă - Loxostege sticticalis
a - adult: b - larvă
Oul este de formă ovală, de 0,8 - 4,0 mm lungime şi 0,4 - 0,5 mm lăţime. La
depunere are culoarea alb-sidefie, apoi capătă culoarea gălbuie.
147
Larva la apariţie are culoarea galben-palid, iar la completa dezvoltare este
neagră-verzuie, cu dungi dorsale, longitudinale, de culoare gălbuie.Pupa este de culoare
galben-cafenie, cu lungimea de 10 - 11 mm.
Biologie. Iernează ca larvă în ultima vârstă în stratul superficial al solului (4 - 7
cm adâncime). Obişnuit are două generaţii pe an; în unii ani se poate dezvolta şi a treia
generaţie în lunile septembrie-octombrie. Primăvara, în aprilie-mai, larvele se
transformă în pupe şi la sfârşitul lunii mai sau în iunie apar fluturii. Zborul lor este
crepuscular şi nocturn. Adulţii se hrănesc o perioadă scurtă cu nectarul florilor pentru
maturaţie sexuală. Are loc copulaţia şi ponta.
Depunerea ouălor, are loc pe timp liniştit şi când temperatura la suprafaţa
solului este de 17 - 18° C. Ouăle sunt depuse în grupe mici (5 - 6) pe frunzele
diferitelor plante spontane (volbură, lobodă, ştir, etc.) sau cultivate (sfeclă, lucernă,
soia, etc.), uneori şi pe rădăcinile plantelor uscate de la suprafaţa solului.
O femelă depune în decurs de 3 - 5 zile un număr de 250 - 400 de ouă, uneori
până la 600. Incubaţia durează 7 - 12 zile. Larvele apărute se răspândesc pe diferite
plante şi se hrănesc cu aparatul foliar. După 45 - 22 zile de hrănire ele ajung la completa
dezvoltare şi atunci părăsesc plantele de hrană şi se retrag în sol pentru împupare;
transformarea în pupă are loc într-un cocon mătăsos impregnat cu grăunciori de pământ.
Stadiul de pupă durează 10 - 30 zile.
Fluturii apar la sfârşitul lunii iunie sau în iulie şi dau naştere la a doua generaţie,
care se dezvoltă până în luna august. În unii ani se poate dezvolta şi o a treia generaţie,
în septembrie-octombrie. Omizile din ultima generaţie, ajunse la completa dezvoltare, se
retrag în sol pentru hibernare.
Înmulţirea în masă a acestui dăunător este împiedicată de multe ori de acţiunea
duşmanilor săi naturali, care îl distrug în diferite stadii (ou, larvă, pupă). Astfel, ca
paraziţi animali mai importanţi se citează viespile: Trichogramma evanescens
(Trichogrammatidae), Eulimneria xanthostoma, Lissonota parallela, Pimpla viduata
(Ichneumonidae) şi muştele Exorista simulares, Nemorilla floralis (Tachinidae), iar ca
paraziţi entomopatogeni: Bacterium prodigiosum şi Beauveria bassiana. Dintre
prădători, cu o însemnătate mai mare se menţionează unele specii de insecte (Calosoma,
Pterostichus, Carabus etc.) şi unele păsări (ciorile, vrăbiile etc.), care se hrănesc mai
ales cu omizi.
148
Plante atacate şi mod de dăunare. Omida de stepă este o insectă polifagă,
atacă numeroase specii de plante (ştirul, volbura, rapiţa, pălămida, muştarul, trifoiul,
floarea soarelui, porumbul, tutunul, cartoful, salcâmul, gutuiul, mărul, viţa de vie,
arţarul, salcia etc.), preferând sfecla, lucerna, loboda şi pelinul. Larvele din primele
vârste rod una din epidermele frunzelor şi parenchimul, iar mai târziu distrug frunzele
complet, nelăsând decât nervurile principale şi peţiolul; uneori se hrănesc şi cu flori,
tulpini sau fructe. Atacul are loc de obicei în vetre şi deseori după distrugerea unei
culturi omizile migrează în masă în culturile învecinate, provocând pierderi totale de
recoltă pe suprafeţe întinse, mai ales în anii de invazii.
Combatere. În combaterea acestui periculos dăunător se recomandă un
complex de măsuri agrotehnice, fizico-mecanice şi chimice.
Măsuri agrotehnice. Însămânţarea culturilor cât mai timpurie în terenuri bine
fertilizate. Efectuarea la timp şi în bune condiţii a lucrărilor de întreţinere (prăşit, rărit,
distrugerea buruienilor etc.). Efectuarea arăturilor de vară şi de toamnă, pentru
distrugerea stadiilor aflate în sol (larve, pupe).
Măsuri fizico-mecanice. Izolarea culturilor ameninţate cu benzi late de 15 - 25
m, tratate cu insecticide. Se pot efectua şi şanţuri de baraj în timpul migrării larvelor,
care se umplu cu apă sau se prăfuiesc cu insecticide. De asemenea, în timpul migrării,
omizile pot fi strivite în mare proporţie prin tăvălugire (pe suprafeţe necultivate sau pe
drumuri). Captarea adulţilor cu ajutorul curselor luminoase.
Măsuri chimice. Aplicarea tratamentelor chimice, prăfuiri sau stropiri, la apariţia
primelor focare, cu produse organofosforice (Carbetox 37 CE - 0,4 %, Sinoratox 35 CE
- 0,15 %, Basudin 60 CE - 0,2 %, Dipterex 80 PS - 0,2 %, Zolone 30 PU - 0,15 %,
Diptevur 55 VUR - 4 l/ha. Rezultate mai bune se obţin şi prin folosirea biopreparatelor
pe bază de Bacillus thuringiensis (Thuringin, Dipel, Bactospeine), mai sensibile sunt
omizile din primele vârste.
U.I. 4.6. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata Say.,

Gândacul din Colorado este originar din America de Nord, din podişurile
înalte ale statului Colorado, de unde şi denumirea populară a dăunătorului.
149
În ţara noastră, gândacul din Colorado a fost semnalat prima dată în anul
1952, în comuna Săpânţa, judeţul Maramureş. Treptat, dăunătorul s-a extins şi în alte
regiuni, astfel că în prezent se găseşte răspândit în toată ţara.
Descriere. Adultul are 10 – 12 mm lungime. Corpul este oval, bombat dorsal,
de culoare galben-portocalie; capul şi pronotul galben-roşcate. Pe cap există o pată
triunghiulară neagră, iar pe pronot 11 pete negre, dintre care cea mediană mai
dezvoltată şi de forma literei “ V “. Caracteristic este prezenţa pe elitre a 10 dungi
negre, mărginite de şiruri de puncte, de unde şi denumirea de “decemlineata”. Aripile
posterioare sunt portocalii. Abdomenul prezintă 3 – 4 rânduri de pete negre (Figura
54).
Oul este oval alungit, galben-portocaliu, de 1,2 – 1,5 mm lungime.Larva la
apariţie, este de culoare roşie-închisă, cu mici tubercule negre pe părţile laterale ale
mezo şi metatoracelui şi pe primele segmente abdominale.Larva neonată are 8 – 10
mm lungime, are corpul alungit, convex dorsal, de culoare galbenă, cu nuanţe
portocalii; capul este negru. Toracele şi părţile laterale ale abdomenului sunt
prevăzute cu pete negre. Picioarele sunt brun - închis.Pupa are 8 – 10 mm lungime;
corpul este bombat de culoare portocaliu - roşcat, exceptând partea posterioară a
abdomenului care este cenuşie.
Biologie. Iernează ca adult în sol, la adâncimi cuprinse între 10 – 90 cm şi are
două generaţii pe an: prima generaţie se dezvoltă în lunile mai şi iunie, iar a doua în
lunile iulie şi august.
Fig. 54. Gândacul din Colorado – Leptinotarsa decemlineata:

a-adult şi ouă; b-larvă
Gândacul din Colorado iernează în stadiul de adult, în sol, la adâncimi
cuprinse între 10 şi 90 cm, după natura solului. În timpul iernii o mare parte din
adulţii hibernanţi pot fi distruşi, atunci când temperatura solului la adâncimi de
10—40 cm coboară sub 0°C.
150
Apariţia adulţilor în primăvară începe din a treia decadă a lunii martie şi
se continuă până la sfârşitul lunii mai. Primii adulţi încep să apară atunci când
temperaturile medii zilnice trec de 10°, pe o perioadă de 10—12 zile. Maximum
de apariţie se înregistrează obişnuit la sfârşitul lunii aprilie sau începutul lunii
mai, la temperaturi medii zilnice cuprinse între 14—21°C. La majoritatea
insectelor copulaţia începe înainte de intrarea în hibernare şi se continuă în
primavară.
Ouăle sunt depuse în grupe (62—95 ouă) pe partea inferioară a frunzelor
de cartof sau alte solanacee cultivate sau spontane (tomate, vinete, măselariţă,
etc.); o femelă poate depune până la 2 000 ouă. Durata incubaţiei variază între
4—15 zile, în raport cu factorii climatici. Larvele apar în a doua decadă a lunii
mai şi evoluţia lor durează între 14 — 30 zile. În cursul dezvoltării larvele
năpârlesc de 3 ori, trecând prin 4 vârste.
La completa dezvoltare larvele părăsesc plantele de hrană şi se retrag
eşalonat în sol pentru împupare. Ajunse în sol, larvele îşi confecţionează un
cocon din particule de pământ în care se transformă în pupe, stadiu care dureaza
8—13 zile. Întreg ciclul de dezvoltare de la ou la adult durează în general 22—
50 zile.
Adulţii după o scurtă perioadă de hrănire cu frunzele de cartof încep să
depună ouă. Larvele apărute se hrănesc cu frunzele de cartof sau alte solanacee,
având însă o evoluţie mai scurtă, cuprinsă în general între 12—21 zile. Ele
ajung la maturitate la sfârşitul lunii iulie, iar primii adulţi din această generaţie
încep să apară din prima decadă a lunii august. Aceşti adulţi se pot întâlni până
în toamnă târziu (octombrie-noiembrie) pe diferite plante solanacee şi mai ales pe
vinete, iar odată cu răcirea timpului se retrag în sol pentru hibernare.
La gândacul din Colorado se cunosc şi o serie de prădători şi paraziţi,
care contribuie în unii ani la reducerea populaţiei acestui dăunător. Astfel, ca
pradători (la oua şi larve) cu importanţă mai mare sunt speciile: Perillus
bioculatus F., Zicrona coerulea L., A, Picromerus bidens L. (Heteroptera) şi
Calosoma sycophanta L (Coleoptera) iar ca paraziţi muştele Doryphorophaga
doryphorae Riley si Meigenia mutabilis Fall, (la larve) şi ciuperca Beauveria
bassiana Vuill. (la adulţi).
151
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă specii de plante cultivate şi
spontane din familia Solanaceae: tomate, pătlăgele vinete, cartoful, ciumăfaia, zârna,
măselariţa, mătrăguna. Adulţii rod frunzele sub formă de orificii neregulate. În unii
ani, adulţii care apar în vară, pot ataca tuberculii de cartof sau fructele de pătlăgele
vinete. Larvele din primele vârste de dezvoltare perforează frunzele sub formă de
mici orificii, iar pe măsură ce înaintează în vârstă rod frunzele în întregime, uneori şi
lăstarii. La atacuri puternice, din plante rămân numai resturi de tulpini, culturile
putând fi compromise.
Combatere. Măsuri agrotehnice, ce constau în executarea praşilelor în timpul
perioadei de vegetaţie şi a arăturii adânci în toamnă, pentru distrugerea stadiilor din
sol (larve, pupe, adulţi) şi diminuarea rezervei biologice a dăunătorului.Aplicarea
tratamentelor chimice ce se fac la avertizare, la apariţia larvelor de vârsta I-a sau a II-
a, pentru ambele generaţii.Pesticidele avizate a fi folosite în ţara noastră pentru
combaterea gândacului din Colorado sunt:
a) produse piretroide: Decis 2,5 EC – 0,3 l/ha, Fastac 10 EC – 0,1 l/ha, Karate 2,5
EC – 0,2 l/ha, Polytrin 200 EC – 0,15 l/ha, Supersect – 0,125 l/ha;
b) produse organofosforice : Ecalux 25 EC – 0,75 l/ha, Pyrinex 48 EC – 1,5 l/ha,
Ultracid 20 EC – 1,5 l/ha, Onefon 80 PS – 1,5 kg/ha;
c) produse carbamice: Sevin 85 WP – 1,0 kg/ha, Padan 50 DP – 1,0 kg/ha, Marshall
15 EC – 1,5 l/ha, Victenon 50 WP – 0,50 kg/ha;
d) produse diverse: Nomolt 15 SC – 0,15 l/ha, Consult 10 EC – 0,20 l/ha, Regent
200 SC – 0,20 l/ha, Mospilan 70 WP – 0,06 kg/ha;
e) amestecuri de pesticide: Nurelle D 50/500 EC – 0,5 l/ha, Ecalux S – 0,6 l/ha.
U.I. 4.7. Nematodul tulpinilor şi tuberculilor de cartof

– Dytilenchus destructor Thorn.,
ordinul Tylenchida , familia Tylenchidae
Specia este răspândire în toate ţările din Europa, precum şi în ţara noastră.
Descriere. Adultul la ambele sexe prezintă corpul cilindric. Coada este relativ
scurtă şi rotunjit-conică. Glandele esofagiene acoperă partea anterioară a intestinului.
Lungimea corpului la femelă este de 0,8-1,4 mm iar la mascul de 0,8-1,3 mm (Figura
55).
152
a b
Fig. 55. Nematodul tulpinilor şi tuberculilor de cartof – Dytilenchus destructor
a-adult; b-tuberculi atacaţi
Oul este oval, lungimea este egală sau mai mare decât lăţimea corpului femelei.
Larva este filiformă, subţire, transparentă, de 0,4-0,6 mm lungime.
Biologie . Are mai multe generaţii pe an, în funcţie de zonă, poate avea 8-9
generaţii. Iernează în stadiul de ou, în tuberculii atacaţi. Din tuberculii infestaţi, plantaţi
în primăvară, o parte din nematozi pătrund în tulpina plantei de cartof, iar o parte trec în
sol. Odată cu formarea noilor tuberculi, nematozii pătrund din tulpini şi din sol în
aceştia. Femelele fecundate depun circa 250 ouă. Dezvoltarea larvară durează 15-45
zile, trecând prin 4 vârste. Durata ciclului biologic, de la ou la adult este cuprinsă între
20 şi 68 zile, în funcţie de temperatură.
Acest nematod trăieşte mai ales în straturile mai adânci ale solului. În sol poate
rezista la temperaturi foarte coborâte. Când solul este foarte uscat, nematozii trec în
anabioză şi revin la activitatea biologică odată cu existenţa unei temperaturi şi a unei
umidităţi corespunzătoare. Dezvoltarea are loc în condiţii optime, la temperaturi
cuprinse între 20 şi 26 ˚C.
Plante atacate şi mod de dăunare. Nematodul atacă tuberculii de cartof, dalii,
gladiole, bulbii de Iris, Tulipa, rădăcinile de hamei, liliac, sfeclă pentru zahăr, rizomii de
Mentha arvensis, Sonchus arvensis etc.
În ceea ce priveşte simptomele, pe tuberculii de cartof, la începutul atacului, prin
îndepărtarea tegumentului în zona fixării tuberculului de stoloni, din pulpa cartofului
apar formaţiuni cu aspect măciucat şi pete de culoare albă, apoi apar pete plumburii-
cenuşii. Ulterior petele se unesc.
153
În dreptul petelor, epiderma se usucă, crapă şi apare un ţesut brun-necrozat. Mai
târziu, într-o fază mai avansată a atacului, pe suprafaţa tuberculilor apar numeroase
crăpături ale tegumentului.
Prin secţionarea tuberculilor atacaţi, se observă o zonă centrală, albă, neinfestată
şi o zonă periferică brună. În final ţesuturile devin spongioase, brune şi se întăresc. Pe
ele se pot fixa bacterii, acarieni, ciuperci, etc., care duc la distrugerea completă a
acestora.
Combatere. Utilizarea unui material săditor sănătos, neinfestat, care să provină
din regiuni libere de nematod; respectarea unei rotaţii de 3-4 ani, distrugerea buruienilor,
adunarea şi distrugerea resturilor vegetale rămase în câmp după recoltare, arături adânci
după recoltare; plantarea cartofului în zonele infestate numai după minimum 10 ani;
recolta obţinută de pe terenurile infestate se va utiliza doar pentru consum; cultivarea de
soiuri rezistente.
Tratamente chimice la materialul de plantat, prin îmbăierea tuberculilor în zeamă
sulfocalcică, timp de 30-60 minute. Înainte de plantare, terenurile infestate vor fi tratate
cu produse nematocide: Basamid G 98-500 Kg/ha, Dazomet 90 G- 600 Kg/ha etc.
U.I. 4..8. Nematodul auriu al cartofului – Globodera rostochiensis Wall

ordinul Tylenchida, familia Heteroderidae
Nematodul este răspândit în ţările din Europa, fiind originar din Rostok
(Germania). În ţara noastră a fost pus în evidenţă în ultimii ani, el figurând încă pe lista
dăunătorilor de carantină (Deheleanu şi Romaşcu, 1973).
Descriere. Femela are corpul globulos, de 0,5 - 0,8 mm lungime şi de culoare
aurie, apoi brună, cu gâtul scurt. Vulva este slab marcată. Cuticula prezintă un mare
număr de punctuaţii dispuse în rânduri (Figura 56)
Biologie. Nematodul auriu al cartofului iernează în stadiul de femelă (chişti) în
sol şi are o generaţie pe an.
154
Fig. 56. Nematodul auriu al cartofului - Globodera rostochiensis:
a - mascul; b - femelă (după Kirianova); c - mod de dăunare
(după Obrien); d - femele pe rădăcini (după Kirianova)
Masculul este filiform, are corpul de 1,0 mm lungime, iar spiculii sunt scurţi.
Larvele sunt mai mici, având corpul filamentos, de 440 - 460 microni lungime.
Larvele eclozează la temperatura solului de peste 12° C. Apărute, larvele
migrează şi se localizează la vârful radicelelor şi pe tuberculi în formare ai plantelor-
gazdă.
După fixarea lor pe organele vegetative are loc prima năpârlire, cea de-a doua
năpârlire are loc la un interval de 8 zile. Completa dezvoltare a femelelor se eşalonează
pe 6 - 10 săptămâni.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător oligofag, ce atacă diferite
plante cultivate şi spontane, preferând pe cele din familia Solanaceae (Solanum
tuberosum, Solanum nigrum, Solanum dulcamara, Atropa belladonna).
Plantele atacate au o creştere mai redusă, frunzele se decolorează, iar cele bazale
se ofilesc şi se usucă; frunzele din etajul superior se pătează în bruniu, îndeosebi spre
vârful acestora. Rădăcinile atacate, pe care se fixează nematozii, se ramifică anormal şi
se brunifică. La o analiză atentă, pe radicelele atacate se disting femelele juvenile aurii
sau femelele ajunse la completa dezvoltare (chişti). Nu formează gale.
Combatere. Evitarea plantării cartofului în zonele infestate pe o perioadă de 10
ani.
Sortarea riguroasă a materialului de plantare şi eliminarea a tot ceea ce nu
corespunde (îndeosebi cel provenit din import), preferând material din zone neinfestate
de acest nematod. Utilizarea de soiuri relativ rezistente la atacul nematodului. Nu există
practic la această dată soiuri rezistente, întrucât genele de rezistenţă, toate sunt poli-
factoriale, ceea ce face ca procesul de selecţie să fie de lungă durată şi dificil (Migniery
155
şi colab., 1988).Tratarea solului înainte de plantare cu nematocide: Nemafos, Nemagon,
Temik, sub formă de granule, în doză de 25 - 40 kg/ha (Szabo, 1994).
U.I. 4.9. Gândacul pământiu - Opatrum sabulosum L.,

ordinul Coleoptera, familia Tenebrionidae
Gândacul pământiu este răspândit în toată regiunea palearctică, dar mai

frecvent în regiunile
Europei Centrale şi Orientale. În ţara noastră se întâlneşte mai ales în Câmpia
Română şi sudulMoldovei.
Descriere. Adultul are corpul alungit, uşor bombat dorsal, de culoare neagră,
acoperit dorsal cu resturi de pământ, de unde şi denumirea populară de "pământiu".
Clipeul, anterior prezintă o adâncitură, iar pronotul mici tubercule. Elitrele sunt
prevăzute cu interstrii intermitente, puţin convexe şi mărginite de tubercule lucioase,
plate, aşezate longitudinal (Figura 57). Pronotul prezintă o punctuaţie deasă şi
regulată. Lungimea corpului variază între 7 - 10 mm.
Oul este oval, albicios, de 0,9 mm lungime.
Larva are corpul acoperit de un tegument puternic chitinizat (tare), de culoare
castanieînchis, pe partea ventrală mai deschis (gălbuie). Ultimul segment abdominal
are formă obtuză, cu vârful ascuţit şi prevăzut cu 16 - 22 peri . Larva matură are 15 -
17 mm lungime. În general, larva este foarte asemănătoare cu aceea de Agriotes, de
unde şi numele de "vierme sârmă fals".
Biologie. Iernează în stadiu de adult în sol şi are o generaţie pe an. Adulţii
apar în luna aprilie şi se hrănesc pe plantele spontane sau cultivate; longevitatea lor
poate să ajungă până la 2 ani. Ouăle sunt depuse în sol, fiind preferate terenurile
uşoare, nisipoase.
O femelă depune 100 - 150 ouă. Larvele apar după 5 - 7 zile şi se dezvoltă în
stratul superficial al solului, hrănindu-se cu părţile subterane ale diferitelor plante
ierboase. Evoluţia larvară se desfăşoară aproape două luni. Larva ajunsă la maturitate
la sfârşitul lunii iulie sau în august, se transformă în pupă într-o căsuţă din pământ.
Durata acestui stadiu este de 14 - 16 zile. Adulţii care apar rămân în sol, unde
iernează.
156
Fig. 57 – Gândacul pământiu- Opatrum sabulosum:
a - adult; b -larvă; c - pupă

porumbul, orzul, sfecla, tutunul, lucerna şi alte plante cultivate, producând pagube
mai mari la culturile de floarea soarelui. Adulţii atacă plantele în faza de răsărire, la
care rod frunzele de-abia formate sau le retează, ceea ce duce la uscarea
plantelor.Larvele atacă rădăcinile diferitelor specii de plante, provocând uneori
aceleaşi daune ca şi viermii sârmă.
Combatere. Distrugerea sistematică a buruienilor şi a resturilor vegetale.
Mobilizarea repetată a solului în cursul perioadei de vegetaţie. Efectuarea arăturilor
imediat după recoltare şi a arăturilor adânci de toamnă. Se recomandă tratarea
achenelor cu produse carbamice: Carbodan 35 ST, Diafuran 35 ST în cantitate de 25
l/tonă.
Primăvara, la apariţia adulţilor, când se depăşeşte PED se aplică tratamente cu
produse organofosforice, cum ar fi: Sinoratox 35 CE - 0,2 %, Carbetox 37 CE - 0,4 %
etc.În cazul unor sole puternic infestate se recomandă tratamente la sol aplicate odată
cu semănatul, folosindu-se produse granulate: Furadan 10 G - 15 kg/ha, Sinoratox 5
G - 15 kg/ha etc.
U.I. 4.10. Molia florii soarelui - Homoeosoma nebulella Hb.,

ordinul Lepidoptera, familia Phycitidae
Este răspândită în Europa Centrală şi Orientală. În ţara noastră este semnalată

în unii ani mai ales în regiunile din Câmpia Română şi în Moldova.
Descriere. Adultul are anvergura aripilor de 22 - 26 mm; aripile anterioare
sunt de culoare galbenă-cenuşie, prezentând sub marginea anterioară o bandă
157
albicioasă, iar în mijlocul câmpului patru puncte negre. Aripile posterioare sunt de
culoare cenuşie, cu nervuri închise(Figura 58).
Oul este oval-alungit, de culoare albă-lucitoare. Are 0,8 mm lungime şi 0,4
mm lăţime.Larva matură are 14 - 16 mm lungime. Corpul este de culoare brun-
gălbuie, cu protoracele galben-bruniu iar restul corpului cenuşiu-verzui. Dorsal
prezintă trei dungi longitudinale, de culoare purpurie-violacee; stigmele sunt
negre.Pupa are 9 - 12 mm lungime şi este de culoare castanie.
Fig. 58 Molia florii soarelui - Homoeosoma nebulella:

a - adult ; b - larva
Biologie. Acest dăunător iernează ca larvă în ultima vârstă, în sol, într-un

cocon albicios, acoperit cu particule de pământ. Împuparea are loc în primăvară şi
acest stadiu durează 16 – 17 zile. Fluturii apar la sfârşitul lunii aprilie sau începutul
lunii mai şi au zborul nocturn; în timpul zilei ei stau retraşi pe sub diferite plante. În
general, apariţia lor corespunde fenologic cu începutul înfloririi florii soarelui. Ouăle
sunt depuse în florile diferitelor plante composite, frecvent câte un ou în fiecare
floare. Numărul total de ouă depus de o femelă variază între 200 - 300. Incubaţia
durează 4 - 5 zile. Larvele apărute se hrănesc la început cu organele florale, apoi cu
seminţ, năpârlind în cursul evoluţiei lor de 3 ori. Ajunse în ultima vârstă larvele
coboară de pe plante şi pătrund în sol. Aici ele îşi confecţionează câte un cocon din
fire de mătase în care se transformă în pupe. Durata acestui stadiu variază între 13 -
16 zile. Fluturii apăruţi dau naştere la generaţia a doua, care evoluează în iulie-august
până la recoltarea florii soarelui. O mare parte din larvele generaţiei I-a nu se
transformă în pupe, ci rămân în interiorul coconilor, în diapauză estivală, care se
continuă cu hibernarea. În acest caz, numărul fluturilor care formează a doua
generaţie este foarte redus.
158
Plante atacate şi mod de dăunare. Se dezvoltă pe plante spontane sau
cultivate din familia Compositae (Arctium, Arthemisia, Cirsium, Carduus,
Carthamus, Tanacetum etc.)., producând pagube mai mari la floarea soarelui.
Larvele din primele vârste se hrănesc cu polen sau cu organele florale, iar din
vârsta a treia perforează peretele achenei şi pătrund în interior, hrănindu-se cu
seminţele. Larvele pot ataca bracteele calatidiilor, în care sapă numeroase galerii. În
aceste galerii pătrunde cu uşurinţă apa, care favorizează instalarea diferitelor
microorganisme, ducând la putrezirea calatidiilor şi a achenelor.
Combatere. Efectuarea arăturilor de toamnă pentru distrugerea larvelor sau
pupelor hibernante. Praşilele manuale şi mecanice duc la distrugerea compositelor
spontane, care sunt plante intermediare pentru dezvoltarea acestui dăunător. Cea mai
eficientă măsură pentru prevenirea atacului acestui dăunător este cultivarea soiurilor
şi hibrizilor de floarea soarelui rezistenţi la atac a căror achene prezintă stratul
carbonogen mai gros, ce nu poate fi străbătut de larve.
U.I. 4.11. Puricele inului - Aphthona euphorbiae Schrank,

Este răspândit în multe ţări din Europa, producând pagube mai mari în
regiunile din Europa Centrală şi Orientală. În ţara noastră, puricele inului este mai
frecvent în Transilvania şi Moldova.
Descriere. Adultul are 1,5 - 2,2 mm lungime; corpul este de culoare neagră,
cu reflexe verzui-metalice. Antenele sunt de culoare galben-roşcată, cu ultimele 3
articole castanii-închis sau negre. Picioarele posterioare sunt adaptate pentru sărit
(Figura 59).
Fig. 59 Puricele inului –

Aphthona euphorbiae:
a - adult; b - mod de dăunare
(după Manolache şi
Boguleanu)
159
Larva are 3,5 - 4 mm lungime, de culoare albă-gălbuie, cu capsula cefalică
castanie deschis.
Biologie. Iernează ca adult în frunzarul pădurilor, pe sub plantele uscate sau în
straturile superficiale ale solului. Prezintă o generaţie pe an. Apariţia adulţilor în
primăvară este în funcţie de regiune.
Astfel, în regiunile sudice (Câmpia Română), adulţii apar la sfârşitul lunii
martie sau în aprilie, când temperatura medie a aerului este de 9 - 12° C, iar în
regiunile nordice, gândacii hibernanţi apar mult mai târziu, în luna mai. La apariţie,
insectele se întâlnesc pe unele plante spontane (Euphorbia, Cirsium, Sisymbrium) sau
cultivate (cereale, lucernă etc.) de pe care migrează în culturile de in, de curând
răsărite. Obişnuit, migrarea are loc când temperatura aerului ajunge la 14 - 16° C.
După 6 - 7 zile de hrănire începe copulaţia, obişnuit din a III-a decadă a lunii aprilie,
iar ponta la începutul lunii mai. Ouăle sunt depuse în sol, în jurul plantelor- gazdă,
uneori chiar pe rădăcinile plantelor. Perioada ovipozitară durează până la 5
săptămâni, de regulă până în prima decadă a lunii iunie. O femelă depune în medie
120 - 130 ouă. Incubaţia variază între 15 şi 30 de zile. Larvele apar în regiunile sudice
ale ţării în a doua jumătate a lunii mai, iar în cele nordice în luna iunie. Dezvoltarea
lor durează 30 - 32 zile; în regiunile cu soluri mai umede şi reci evoluţia este mai
întârziată. Transformarea în pupă se face în sol la adâncimea de 2 - 5 cm. Durata
acestui stadiu este aproximativ de 2 săptămâni. Noii adulţi apar de regulă, la sfârşitul
lunii iulie şi după o hrănire intensă de 2 - 3 săptămâni se retrag la iernat.
Plante atacate şi mod de dăunare. În afară de in, adulţii atacă şi unele specii
de Euphorbia. Primăvara, adulţii hibernanţi atacă la plantele de in abia răsărite
frunzele cotiledonale în care produc mici perforaţii sau le rod marginal, din care
cauză plantulele în scurt timp se usucă; în anii cu primăveri secetoase culturile de in
pot fi compromise, ceea ce necesită reînsămânţarea. La plantele într-o fază mai
înaintată de dezvoltare, care au trecut de 5 - 6 cm înălţime şi la precipitaţii abundente,
daunele sunt mult mai mici; de obicei plantele se refac în cea mai mare parte. Adulţii
apăruţi în vară rod frunzele şi tulpinile de in, uneori şi capsulele. La atacuri puternice
se înregistrează atât pierderi calitative prin deprecierea fibrelor de in, cât şi pierderi
cantitative prin scăderea producţiei de sămânţă.
Larvele atacă rădăcinile de in, mai ales pe cele laterale, în care rod mici
galerii.
160
Combatere. Arătura adâncă după recoltare, pentru distrugerea larvelor aflate
în sol sau în capsulele scuturate. Însămânţarea mai târzie micşorează întrucâtva
dăunarea capsulelor, dar acestea nu compensează pagubele care se înregistrează ca
urmare a suferinţei plantelor în perioada de secetă. Recoltarea şi treieratul la timp al
culturilor. Adunarea şi arderea tuturor plantelor care în mod curent rămân după
recoltare.
Aplicarea de măsuri chimice de combatere pe cale de stropire a culturilor cu
produse organofosforice, carbamice şi piretroide împotriva insectelor adulte şi
larvelor tinere.
În acest scop, se utilizează produse sistemice cum sunt: Sinoratox 35 CE - 1,5
l/ha, Deltanet 40 CE - 1,5 - 2 l/ha sau piretroide - Karate 2,5 CE - 0,250 l/ha, Decis
2,5 CE - 0,250 l/ha.
U.I. 4.12. Puricele cânepii - Psylliodes attenuata Koch.,

Este răspândit în toate regiunile Europei, fiind mai frecvent în Europa

Centrală. În ţara noastră, puricele cânepii este întâlnit mai ales în Transilvania.
Descriere. Adultul are 1,8 - 2,6 mm lungime; corpul este ovoid, de culoare
verde sau bruniu, cu marginea posterioară şi extremitatea roşcată. Fruntea este
prevăzută cu două striuri în forma literei "X", iar elitrele cu striuri longitudinale,
pronunţate. Antenele sunt formate din 10 articole, de culoare galbenă-roşcată.
Picioarele posterioare sunt adaptate pentru sărit (Figura 60).
Oul este oval, de culoare galbenă-palid, de 0,4 - 0,5 mm lungime
Larva are 3 - 4 mm lungime, are corpul cilindric-viermiform, de culoare alb-
gălbuie, capul brun, iar picioarele negre. Dorsal, corpul este prevăzut cu numeroase
macule de culoare închisă. Placa anală este brun-închis, cu marginea posterioară
rotunjită şi prevăzută cu perişori.
161
Fig. 60 Puricele cânepii - Psylliodes attenuata:
a - adult; b - mod de dăunare (după Săvescu)
Biologie. Puricele cânepii are o singură generaţie anuală. Iernează ca adult sub
bulgării de pământ, sub resturi vegetale (tulpini, frunze etc.) sau la o mică adâncime
în sol. Adulţii părăsesc locurile de hibernare la sfârşitul lunii aprilie sau începutul
lunii mai. După câteva zile de hrănire au loc copulaţia şi ponta. Depunerea ouălor
începe în luna mai şi se continuă până la sfârşitul lunii iunie. Ouăle sunt depuse în
sol, de regulă, în apropierea rădăcinilor: o singură femelă depune până la 300 ouă.
Incubaţia variază între 8 - 15 zile, în unele regiuni mai mult.Larvele apărute se
dezvoltă în rădăcini, săpând mici galerii superficiale. La completa dezvoltare ele
părăsesc rădăcinile şi se retrag în pământ, unde în căsuţe pupale se transformă în
pupe.Durata acestui stadiu este de 15 - 20 zile. Noii adulţi apar în luna iulie sau în
august şi după o perioadă de hrănire se retrag pentru diapauza hiemală.
Plante atacate şi mod de dăunare. În afară de cânepă, atacă hameiul şi
urzica.
Primăvara devreme, la răsărirea plantelor, adulţii rod frunzele abia apărute,
consumând epiderma şi parenchimul, lăsând intactă epiderma inferioară. În caz de
invazii şi mai ales în anii cu primăveri secetoase, plantele stagnează în dezvoltare,
rămân mici sau se usucă, diminuându-se producţia de fibre sau de sămânţă. Noii
adulţi se hrănesc tot cu frunze, iar uneori atacă şi inflorescenţele de cânepă sau de
hamei, producând daune mai mici.
Combatere. Se aplică măsurile de prevenire şi combatere ce au fost
specificate la puricele inului.
1. Tanymecus dilaticollis poartă denumirea populară de
a) gânacul ghebos b) buha semănăturilor c)gărgăriţa porumbului
2. Specia Tanymecus dilaticollis are corpul de :
162
a) 2-4 mm b) 7-12,5 mm c) 6,5-8,0 mm
3. Aphis fabae face parte din familia:
a)Noctuidae b) Curculionidae c)Aphididae
4. Aphis fabae prezintă:
a) două generaţii /an b) o generaţie/ an c) 10-12 generaţii /an
5. Culoarea corpului larvelor speciei Bothynoderes punctiventris este:
a) cenuşiu-verzuie b) albă c) neagră
6. Iernarea speciei Bothynoderes punctiventris are loc :
a) în fructe b)în frunzarul pădurilor c) în sol
7. Loxostege sticticalis este o specie :
a)monovoltină b) polivoltină c) multianuală
8. Ouăle speciei Loxostege sticticalis sunt depuse:
a) în sol b) pe frunze şi pe plantele uscate de pe sol c) pe tulpini, la baza
spicului
REZUMATUL:
Se descriu dăunătorii care afectează culturile ai leguminoaselor perene,
biologia lor, modul cum aceştia dăunează , precum şi combaterea lor.
BIBLIOGRAFIE:
intern, Iaşi.
intern, Iaşi.
Iaşi.
163
U.I. 5. PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE PLANTE
MEDICINALE SI AI PLANTELOR LEGUMICOLE DIN SERE
CUPRINS:
U.I. 5.1. Gărgăriţa capsulelor de mac - Ceuthorrhynchus macula-alba Hbst.
U.I. 5.2. Gărgăriţa rădăcinilor de mac - Stenocarus fuliginosus Marsh1
U.I. 5.3. Viespea seminţelor de coriandru - Systole coriandri Nik
U.I. 5.4. Musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum Westw...
U.I. 5.5. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognito …
- Cunoaşterea principalilor dăunători din culturile de plante medicinale şi ai plantelor
legumicole din sere şi identificarea lor.
- Cunoaşterea teoretică şi practică a principalilor dăunători din culturile de plante
medicinale şi ai plantelor legumicole din sere, avertizarea, prevenirea şi combaterea
lor.
U.I. 5.1. Gărgăriţa capsulelor de mac – Ceuthorrhynchus macula-alba

Gărgăriţa capsulelor de mac este răspândită în Europa Centrală şi Orientală,

în Asia, iar la noi în ţară se întâlneşte mai ales în Moldova, Transilvania şi Banat.
Descriere. Adultul are 3,5 – 4,5 mm lungime, corpul de culoare neagră,
acoperit cu peri solziformi de culoare cenuşie. Pe pronot prezintă 3 dungi
longitudinale înguste formate din solzi albi. Antenele, tibiile şi tarsele sunt roşcate.
Marginile laterale ale elitrelor sunt albe (Figura 61).
Larva are 5 – 6 mm lungime, corpul uşor curbat, de culoare albă, iar capul
este de culoare galben-castaniu.
Biologie. Gărgăriţa capsulelor de mac iernează în stadiul de adult în sol şi are
o generaţie pe an. Adultul părăseşte locul de hibernare la jumătatea lunii mai, când
temperatura ajunge la 14 - 15ºC, fenologic când macul are 4 frunze (Boguleanu,
1980). Zborul maxim se înregistrează în luna iunie eşalonându-se până în luna iulie şi
164
chiar august. Are loc împerecherea ce corespunde fenologic cu îmbobocirea şi
înflorirea macului.
Fig. 61. Gărgăriţa capsulelor de mac – Ceuthorrhynchus macula-alba:

a-adult; b-larvă; c-capsulă atacată de larve.
Ouăle sunt depuse în cavităţile roase de femele cu ajutorul rostrului în bobocii

florali, uneori şi în tulpini. Locul de depunere a ouălor este acoperit cu o secreţie
(latex) care în contact cu aerul se înnegreşte. Incubaţia durează 4-7 zile, la o
temperatură de 19-20ºC, iar perioada larvară este de 14-20 zile.
La maturitate, larvele părăsesc capsulele de mac şi se retrag în sol unde îşi
confecţionează un cocon, din particule de sol, în care are loc transformarea în pupă.
Adulţii apăruţi în toamnă, rămân în aceleaşi locuri până în primăvară.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa atacă mai ales macul cultivat
(Papaver somniferum) şi macul sălbatic (Papaver rhoeas) preferând soiurile de mac
cu flori albe.
Adulţii la începutul atacului produc rosături pe nervurile frunzelor sau pe
tulpină, iar părţile atacate prezintă numeroase pete brun-negricioase datorită latexului
care în contact cu aerul se brunifică; pot ataca bobocii florali, florile şi capsulele în
formare.
Pagube mari produc larvele care distrug seminţele; de asemenea produc şi
pagube indirecte prin excrementele lăsate de larve pe care se grefează
microorganisme care duc la putrezirea acestora. Prin orificiile făcute de adulţi se
favorizează atacul de Dassyneura papaveris (musculiţa macului).
Combatere. Pentru combaterea acestui dăunător se recomandă rotaţia
culturilor, asolamentul; arături adânci imediat după recoltare pentru distrugerea
căsuţelor pupale; cultivarea de soiuri mai tardive şi cu flori colorate, care sunt mai
165
rezistente; pe loturile mici adunarea capsulelor atacate şi distrugerea lor înainte de a fi
părăsite de larve,etc
Ca măsură chimică se recomandă aplicarea tratamentelor cu unul din
produsele: Sinoratox 35CE – 0,15%; Dipterex 80PS – 0,2%; %, Zolone 30 PU - 0,15
%, Actellic 50 CE – 0,05%, Decis 2,5CE – 0,02%, etc. Se aplică 2 tratamente : la
îmbobocire (tratament obligatoriu) şi în timpul înfloritului (cu produse selective).
U.I. 5.2. Gărgăriţa rădăcinilor de mac – Stenocarus fuliginosus Marc

Gărgăriţa rădăcinilor de mac este răspândită în Europa şi Asia, iar la noi în

ţară se întâlneşte mai ales în Moldova şi Transilvania.
Descriere. Adultul are 2,5 – 3,0 mm lungime, corpul de culoare neagră
(Figura 62).Larva are 3 – 4 mm lungime, corpul uşor curbat, de culoare galben-
albicioasă.
Biologie. Gărgăriţa rădăcinilor de mac iernează în stadiul de adult în sol şi are
o generaţie pe an.
Adultul părăseşte locul de hibernare la jumătatea lunii mai, când se hrăneşte
cu plantele de mac, are loc împerecherea şi depunerea ouălor izolat, sub epiderma
frunzelor bazale sau în regiunea coletului. Incubaţia durează una – două săptămâni,
iar eclozarea larvelor are loc eşalonat, până la sfârşitul lunii iunie.
Fig. 62. Gărgăriţa rădăcinilor de mac – Stenocarus fuliginosus:

a-adult; b-larvă; c-mod de atac (după Hoffman)
166
Larvele mature părăsesc rădăcinile atacate şi îşi construiesc un cocon în care
are loc transformarea în pupă, stadiu care durează 10 – 12 zile. Noii adulţi rămân în
căsuţele pupale din sol, în diapauză estivală şi apoi în diapauză hiemală.
Plante atacate şi mod de dăunare. Gărgăriţa atacă numeroase specii ale
macului (Papaver somniferum, Papaver rhoeas) şi apoi alte plante ca Cirsium,
Taraxacum, etc.
Adulţii rod frunzele tinere sub forma unor orificii sau produc rosături
marginale. Pagube mari produc larvele care în primele vârste sunt miniere, rozând
rădăcina principală, apoi formează galerii neregulate descendente. Pe o rădăcină se
pot întâlni 1 – 49 larve.
În urma atacului frunzele se îngălbenesc, rădăcinile se brunifică iar plantele se
usucă.
Combatere. Pentru combaterea acestui dăunător se recomandă rotaţia
culturilor; asolamentul; arături adânci imediat după recoltare pentru distrugerea
căsuţelor pupale; etc.
Ca măsură chimică se recomandă aplicarea de 2 tratamente primul la apariţia
adulţilor cu unul din produsele: Sinoratox 35CE – 0,15%; Dipterex 80PS – 0,2%; %,
Zolone 30 PU - 0,15 %, Actellic 50 CE – 0,05%, Decis 2,5CE – 0,02%, etc., iar al
doilea tratament la sol, la apariţia larvelor cu produse granulate.
U.I. 5.3. Viespea coriandrului – Systole coriandri Nicol.,

ordinul Hymenoptera, familia Chalcididae
Viespea coriandrului se întâlneşte în Europa, Africa, Asia, în ţara noastră fiind

frecventă în zonele de cultură a coriandrului.
Descriere. Adultul are 1,9 – 2,5 mm lungime, corpul de culoare neagră-
lucioasă. Piesele bucale, tibiile şi tarsele sunt brun-deschis, iar capul şi toracele
prezintă puncte rare (Figura 63).
Larva are 2 – 2,5 mm lungime şi este de culoare albă.
167
Fig. 63. Viespea coriandrului – Systole coriandri
a-adult; b-mod de atac (după Săvescu şi Manolache)
Biologie. Viespea coriandrului iernează în stadiul de larvă în interiorul

seminţelor de coriandru şi are 2 generaţii pe an.
Primăvara are loc transformarea în pupă şi apoi în adult în interiorul
seminţelor de coriandru. Adulţii apar în luna mai, în fenofaza de înflorire a
coriandrului. După perioada de zbor, are loc împerecherea şi depunerea ouălor în
seminţele de coriandru, care sunt încă verzi. După 5-8 zile apar larvele care la
completa dezvoltare se transformă în pupă şi apoi în adult. Întreaga evoluţie durează
20-30 zile.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este o specie monofagă. Pagube produc
larvele, care consumă interiorul fructului şi mai ales seminţele. Acestea au o
germinaţie scăzută iar producţia de ulei este redusă. Pagubele pot ajunge la 10-50%
din producţia de sămânţă.
Combatere. Fiind un dăunător monofag se recomandă: asolamentul şi rotaţia
culturilor; utilizarea de sămânţă sănătoasă, neinfestată, la semănat; recoltarea la timp
pentru a evita scuturarea seminţelor; distrugerea resturilor vegetale după treierat, etc.
Tratamentele chimice se aplică în culturile puternic infestate, utilizând produse
organofosforice: Sinoratox 35CE – 0,15%; Dipterex 80PS – 0,2%; %, Zolone 30 PU -
0,15 %, Magic 20CE – 0,3%, etc., produse aplicate în fenofaza îmbobocirii culturii, la
apariţia viespii şi depunerii ouălor.
U.I. 5.4. Musculiţa albă de seră – Trialeurodes vaporariorum Westw.,

ordinul Homoptera, familia Aleurodidae
168
Este originară din zonele tropicale ale Americii, de unde s-a răspândit în toate
regiunile globului. În ţara noastră se întâlneşte în toate zonele pe diferite plante
legumicole şi ornamentale din sere, solarii, iar pe timp călduros şi în câmp.
Descriere. Femela are 1,46 – 1,53 mm lungime, iar masculul 1,15 – 1,43 mm.
Corpul este alungit, de culoare albă-gălbuie, acoperit cu o secreţie pulverulentă,
ceroasă, albă, cu aspect făinos.
Aripile sunt albe, iar ochii, tibiile, tarsele şi vârful abdomenului brune.
Antenele sunt alcătuite din 7 articole (Figura 71).Oul este oval - alungit, de 0,22 –
0,24 mm lungime, prevăzut cu un pedicel scurt. Oul are culoare variabilă, alb-gălbuie
la depunere şi negru-violet, cu luciu metalic, înainte de ecloziune.
Larva neonată are corpul oval, de culoare galbenă-pal, cu ochii roşii. Larvele
mature au corpul turtit dorso-ventral de 0,7 – 0,8 mm lungime, de culoare verde-
palid. Pe părţile laterale prezintă o bordură de spini scurţi, iar dorsal 15 – 20 de
perişori albicioşi.
Fig. 71. Musculiţa albă de seră - Trialeurodes vaporariorum:

a-adult; b-frunză de tomate atacată; c-larvă (după Dobreanu Ecaterina şi Manolache)
Biologie. În condiţii de seră, musculiţa albă are 3 – 4 generaţii pe an, uneori şi

mai multe, în funcţie de factorii ecologici. De regulă, generaţiile se suprapun,
întâlnindu-se în acelaşi timp diferite stadii ale insectei: ou, larvă, adult.
Depunerea ouălor are loc în grupe (10-50 ouă), pe partea inferioară a
frunzelor tinere, în formă de cerc. Incubaţia durează 5-10 zile, în funcţie de factorii
climatici. Larvele apărute se deplasează pe organele plantei, devin apode după câteva
zile, rămâmând pe partea inferioară a frunzelor până la transformarea în adulţi. O
169
generaţie completă se dezvoltă în 3-4 săptămâni. De regulă generaţiile se suprapun,
încât se pot întâlni în tot cursul anului diferite stadii ale insectei.
În timpul verii, musculiţa poate migra din sere pe diferite plante în câmp,
unde se înmulţeşte până în toamnă. La scăderea temperaturii, o parte din insecte se
reântorc în sere, reinfestând culturile.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este o insectă polifagă, care atacă
numeroase specii de plante legumicole: tomate, ardei, pătlăgele vinete, castraveţi,
fasole, etc., precum şi plante ornamentale: garoafe, crizanteme, begonii, gerbera,
muşcate etc.
Adulţii şi larvele colonizează frunzele, uneori şi lăstarii, înţepând şi sugând
seva din ţesuturi. Organele atacate sunt acoperite de dejecţiile insectei, care
favorizează dezvoltarea unor ciuperci saprofite din genurile : Alternaria, Penicillium,
Fusarium, etc., formându-se un miceliu de culoare închisă. Acest lucru duce la
debilitarea plantelor, reducându-se procesele fiziologice, prin micşorarea suprafeţei
de asimilaţie. Datorită atacului, frunzele se îngălbenesc, se usucă şi cad.
Combatere. Distrugerea florei spontane din jurul serelor şi solariilor, care
contribuie la perpetuarea focarelor de infecţie. După recoltare, toate plantele sau
resturile de plante vor fi scoase în afara serelor şi distruse prin ardere. Corpurile
serelor, libere de plante, se vor dezinfecta prin stropiri cu produse organofosforice sau
carbamice, în doze mărite sau prin fumigări cu aerosoli.
Se vor efectua tratamente chimice la apariţia focarelor de infecţie, cu unul din
următoarele produse: produse organofosforice: Actellic 50 EC-0,1%, Ekamet 50 CE-
0,05%, Divipan 100 EC-0,05%, Nogos 50 CE-0,1%,Onevos 31,5 EC-0,15%,
Tamaron 600 LC-0,1%, Vapona 48 CE-0,1%; produse carbamice: Unden 50 PU-
0,1%, Lannate 90 WS-0,05%; produse piretroide: Decis 2,5 CE-0,05%, Fastac 10
EC-0,02%, Karate 2,5 CE-0,04%,etc.; produse organoclorurate: Thiodan 35 CE-
0,2%, Thionex 35 CE-0,2%, Thionex 50 WP-0,15%; produse care inhibă formarea
chitinei: Rimon 10 EC – 0,05%.
Se va stropi mai ales partea inferioară a frunzelor, unde se află localizate
coloniile de insecte.
U.I. 5.5. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognita,

ordinul Tylenchida, familia Heteroderidae
170
Acest dăunător se întâlneşte în toate regiunile globului. În zonele calde se
dezvoltă în câmp, iar în cele temperate numai în sere, fiind o specie iubitoare de
căldură. Este considerat cel mai păgubitor dăunător al culturilor din sere.
Descriere. Prezintă un dimorfism sexual accentuat.
Femela are corpul de 0,47 mm lungime şi 0,32 mm lăţime. Corpul este de
culoare albă, în formă de pară, cu gâtul alungit. În interiorul corpului se pot observa
prin transparenţă, grupe de ouă, în diferite faze de dezvoltare. În jurul orificiului anal
prezintă striaţiuni circulare, caracteristice (Figura 72).
Masculul are corpul cilindric (viermiform), de 1,2 – 2,0 mm lungime, acoperit
cu o cuticulă inelată transversal. Lateral prezintă 4 incizii, ce se întind aproape pe
toată lungimea corpului. În jurul orificiului genital se găsesc 2 spiculi chitinoşi, sub
formă de cârlige.
a b c
Fig. 72. Nematodul galicol al rădăcinilor – Meloidogyne incognita:
a-femelă (după Goodley); b-mascul(după Najakure); c-rădăcină atacată
Oul este elipsoidal, de culoare albă, acoperit cu o cuticulă netedă.Larva are

corpul viermiform de 0,36 – 0,44 mm lungime, acoperit cu o cuticulă subţire, fin
inelată.
Biologie. Iernează ca femelă sau larvă în inteiorul rădăcinilor diferitelor plante
sau în sol. Poate avea 4 – 8 generaţii pe an.
Durata unei generaţii variază în limite foarte largi, între 25 şi 90 zile, în
funcţie de temperatura şi umiditatea solului, hrană, etc.
Ouăle sunt depuse într-o ootecă alcătuită dintr-o masă mucilaginoasă ataşată
de corpul femelei. Larvele părăsesc ouăle în stadiul doi de dezvoltare, cînd se
171
răspândesc în sol în căutarea rădăcinii plantei, perforând ţesuturile în zona vârfului de
creştere. După o perioadă de hrănire, larvele devin imobile şi rămân în acelaşi loc
până la sfârşitul evoluţiei.
Odată cu hrănirea, larvele secretă enzime care determină hipertrofierea
celulelor sub forma unor gale (umflături caracteristice). După ultima năpârlire, are loc
diferenţierea sexelor, larvele mascule devin viermiforme iar cele femele devin
piriforme.
1300 specii, aparţinând la peste 40 familii botanice.În ţara noastră, nematodul
produce pagube numai în sere, îndeosebi la tomate şi pătlăgele vinete, mai puţin la
castraveţi, salată etc. Infestarea plantelor se face imediat după plantarea răsadului, iar
prezenţa galelor pe rădăcini se semnalează abia după 3 – 4 săptămâni.
Forma şi mărimea galelor variază după planta gazdă, densitatea populaţiei şi
condiţiile de mediu. În dreptul galelor se produce astuparea vaselor libero-lemnoase
şi circulaţia sevei se întrerupe, ceea ce determină putrezirea şi pieirea plantei. Pe
rădăcinile atacate se instalează diferite ciuperci din genurile Fusarium, Verticillium,
etc., care grăbesc procesul de pieire a plantelor. Din cauza atacului, plantele nu se mai
dezvoltă, se îngălbenesc şi se usucă, de la vârf la bază.
Combatere. În serele neinfestate se va da o atenţie deosebită măsurilor
profilactice, privind împiedicarea pătrunderii nematozilor. În acest scop se va supune
unui control riguros tot materialul care se introduce în sere (răsaduri, pământ, ghivece
cu flori), ca să nu fie infestate cu nematozi.
În serele infestate, prin toate lucrările care se aplică solului trebuie să se
urmărească să nu se favorizeze diseminarea nematozilor. La defrişarea culturilor, se
recomandă ca scoaterea plantelor să se facă cu ajutorul cazmalei şi toate resturile
vegetale cu particule de pământ, să fie scoase din sere în saci de polietilenă,
împiedicându-se astfel împrăştierea particulelor de sol infestate. După efectuarea
lucrărilor de defrişare şi mobilizare, se recomandă ca solul să fie menţinut în stare
umedă timp de 2 – 3 săptămâni, pentru putrezirea rădăcinilor cu gale. Cultivarea
soiurilor şi hibrizilor de tomate rezistenţi la atacul nematozilor.Cea mai eficientă
metodă de combatere a nematozilor este tratarea solului cu nematocide. În ţara
noastră sunt folosite următoarele produse nematocide: Basamid granule – 500 kg/ha,
172
Dazomet 90 G – 500 kg/ha, Dozomet 10 PP – 600 kg/ha, Mocap 10 G – 50 – 75
kg/ha, Vydate 10 G - 50 – 60 kg/ha.
1.Larvele speciei Meloidogyne incognita au forma corpului.
a) piriformă b) conică c) filiformă
2.Mărimea corpului larvelor speciei Meloidogyne incognita este de:
b) 3-4 mm b) 0,4 mm c) 1,5-2,5 mm
3.Trialeurodes vaporariorum dăunează la: plantele legumicole; plantele

floricole; porumb; arbuşti.
4.Combaterea speciei Trialeurodes vaporariorum se face prin: dezinfecţia
serei între cele două cicluri de cultură; tratamente chimice în sere şi în câmp;
tratamente chimice la seminţe; utilizarea de răsaduri sănătoase.
REZUMATUL:
Se descriu dăunătorii care afectează culturile de plante medicinale şi ai
plantelor legumicole din sere, biologia lor, modul cum aceştia dăunează , precum şi
combaterea lor.
BIBLIOGRAFIE:
2. Georgescu T., 1990 – Curs de Entomologie. Partea generală şi specială.
Uz intern, Iaşi.
intern, Iaşi.
4. Georgescu T., Tălmaciu M., Alexa C., 2003 – Dăunătorii plantelor
horticole. Prevenire şi combatere. Editura PIM, Iaşi.
5. Georgescu T., 2004 – Dăunătorii pomilor şi arbuştilor fructiferi. Prevenire
şi combatere. Editura "Ion Ionescu de la Brad", Iaşi.
173
U.I. 6. PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN DIN CULTURILE DE LEGUME
CUPRINS:
U.I. 6. 1. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa Latr
U.I. 6. 2. Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae L
U.I. 6. 3. Ploşniţa roşie a verzei - Eurydema ornata L
U.I. 6. 4. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae L
U.I. 6. 5. Buha verzei – Memestra brassicae L
U.I. 6. 6. Musca verzei - Delia brassicae Bché
U.I. 6. 7. Musca cepei – Delia antiqua Meig
- Cunoaşterea principalilor dăunători din culturile de legume şi ai plantelor
legumicole din sere şi identificarea lor.
- Cunoaşterea teoretică şi practică a principalilor dăunători din culturile de plante
medicinale şi ai plantelor legumicole din sere, avertizarea, prevenirea şi combaterea
lor.
U.I. 6.1. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa Latr.,

ordinul Orthoptera, familia Gryllotalpidae
Este o insectă comună, cunoscută ca dăunătoare la diferite plante din cele mai
vechi timpuri. Este răspândită în Europa, nordul Africii şi Asia Occidentală. În ţara
noastră se întâlneşte frecvent, mai ales în zonele cultivatoare de legume.
Descriere. Adultul are corpul de 50,0 – 60,0 mm lungime, este robust,
aproape cilindric, dorsal de culoare brun-închis, iar ventral brun-gălbuie, cu aspect
catifelat, acoperit cu perişori deşi, scurţi. Capul este rotunjit, pronotul globulos şi
îngustat anterior.
Picioarele anterioare sunt adaptate pentru săpat. Aripile anterioare sunt
pergamentoase iar cele posterioare bine dezvoltate şi membranoase, cu o reţea de
nervuri evidente. Abdomenul este format din 10 segmente, ultimul fiind terminat cu o
pereche de cerci lungi (Figura 73).
174
Oul este elipsoidal de 3,0 – 3,5 mm lungime, de culoare galbenă, cu luciu
verzui.Larva la apariţie este de culoare albă, apoi devine castanie-negricioasă,
deosebindu-se de adult prin dimensiunile mai mici ale corpului şi lipsa aripilor.
Biologie. Iernează în primul an ca larvă, iar în al doilea an ca adult, în sol şi
are o generaţie la doi ani.
Primăvara larvele se ridică în straturile superficiale ale solului hrănindu-se cu
părţile subterane ale plantelor. Toamna, în cel de-al doilea an, apar adulţii, care se
retrag în sol pentru hibernare. În sere , răsadniţe, adulţii apar în lunile februarie –
martie, iar în câmp în aprilie – mai. Împerecherea are loc în luna iunie, când se
observă şi zborul acestora, mai ales în nopţile senine.
Ouăle sunt depuse grupat în cuiburi, în sol, câte 300-400 ouă. După 14-20 zile
apar larvele care rămân grupate în cuib sub ocrotirea femelei timp de 2 – 3 săptămâni,
apoi se răspândesc săpându-şi galerii proprii.
La sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie, populaţia de coropişniţe
este alcătuită din larve de diferite vârste şi adulţi care se retrag pentru iernare.
Fig. 73. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa:

1-adult; 2-larvă; 3-ou; 4-ootecă; 5-plante atacate
(după Lazăr)
175
plantele cerealiere (grâul, orzul, porumbul, etc.), plantele tehnice (floarea-soarelui,
sfecla, tutunul, etc.).
Cele mai mari pagube sunt produse la culturile legumicole : varză, conopidă,
tomate, pătlăgele vinete, ardei etc.Adulţii şi larvele rod părţile subterane ale plantelor.
În rădăcinile mai groase de sfeclă, morcov sau în tuberculii de cartof sunt
roase galerii mari, în care se dezvoltă diferite microorganisme, care determină
putrezirea organele respective. Rădăcinile subţiri sunt retezate, înregistrându-se
pagube deosebite la răsadurile de varză, conopidă, pătlăgele roşii, etc., care trebuie
înlocuite de mai multe ori.
Combatere. Efectuarea arăturilor adânci şi a praşilelor repetate pentru
distrugerea galeriilor, în care se găsesc coropişniţele. Gropi capcană (50/50/50 cm)
executate în toamnă, înainte de retragerea coropişniţelor pentru iernat. Aceste gropi
sunt umplute cu gunoi proaspăt de cabaline. Gropile se desfac în timpul iernii şi
coropişniţele sunt adunate şi apoi distruse.
La semnalarea atacului, solul se tratează printre rândurile de plante cu
produsele Sintogrill 5 G – 30 kg/ha sau Sinolintox 5 G – 25 kg/ha, Gryllosin 5 G – 30
kg/ha, Mesurol 4G 3 – 6 kg/ha, Counter 5G – 40 kg/ha.
Se pot folosi şi momeli toxice, care se prepară din boabe de cereale (întregi
sau sfărâmate), în amestec cu untdelemn sau melasă (5 %), la care se adaugă un
insecticid (3 %). Momelile pregătite se împrăştie în grămezi mici sau se încorporează
în sol, la adâncimi de 2 – 5 cm, în cantitate de 60 kg/ha.
U.I. 6.2. Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae L.,

Este răspândit în Europa, America, Asia etc. În ţara noastră apare în unii ani
sub formă de invazii, mai ales în regiunile de stepă şi a pădurilor de stejar.
Descriere. Prezintă două forme:
a) femela apteră are corpul globulos de 1,8 – 2,5 mm lungime, verde-gălbui,
acoperit cu o secreţie abundentă, ceroasă, de culoare cenuşie-albăstruie. Antenele
176
şi corniculele sunt de culoare mai închisă. Coada este tot atât de lungă ca şi
corniculele, cu câte 3 peri pe fiecare parte (Figura 74.
b) femela aripată are corpul de 1,6 – 2,3 mm lungime; capul şi toracele brun-închis,
iar abdomenul galben-verzui; corpul este acoperit cu o secreţie ceroasă, de
culoare cenuşie Antenele sunt verzui-negricioase şi aproape tot atât de lungi ca şi
corpul. Corniculele sunt scurte şi umflate median. Coada este mai lungă decât
corniculele (Figura 74).
a b
Fig. 74. Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae:

a-femelă apteră; b-femelă aripată; c- plantă cu colonie de păduchi
Biologie. Iernează în stadiul de ou, depus în toamnă pe tulpinile sau

peţiolurile frunzelor diferitelor plante crucifere cultivate sau spontane. Într-un an
poate avea 15 – 16 generaţii. La temperatura optimă (18 – 20°C), o generaţie se
dezvoltă în 10 – 14 zile.
În lunile martie, aprilie apar larvele, iar în luna mai apare fundatrixul care
formează colonii de fundatrigene, pe partea inferioară a frunzelor. În luna iunlie apar
virginogenele, cele aripate migrând pe culturile de crucifere. Într-o vară afidul poate
177
avea 16 generaţii. În luna august apare forma sexupară şi în septembrie forma
sexuată. La începutul lunii octombrie fiecare femelă depune oul de iarnă.
Cei mai importanţi prădători care limitează coloniile de afide sunt: Coccinella
spp., Adalia spp., Scymnus spp., iar dintre paraziţi: Aphidius spp. şi Diaeretiella
rapae.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchii formează colonii masive pe
diferite crucifere: varză, conopidă, hrean, gulii, ridichi, etc., înţepând şi sugând seva
din ţesuturi.
Datorită atacului, pe frunze apar pete galben-deschis sau rozii, astfel că
plantele stagnează în creştere, rămân pipernicite sau se usucă. Pot fi atacaţi şi
semincerii, astfel că tulpinile florifere se colorează în albastru-verzui, iar florile
avortează sau se usucă. Sunt atacate şi seminţele, care rămân nedezvoltate, astfel că
producţia este redusă cu 30 – 40%.
Combatere. Adunarea şi distrugerea tuturor resturilor de plante rămase după
recoltare, pe care se găsesc ouăle hibernante ale păduchelui. Distrugerea buruienilor
din familia Cruciferae, ce constituie gazde intermediare în dezvoltarea dăunătorului.
Efectuarea de tratamente chimice la apariţia primelor colonii de păduchi, cu
unul din următoarele produse: Actellic 50 CE – 0,05%, Basudin 60 CE – 0,15%,
Pirimor 25 WG – 0,1%, Sumithion 50 CE – 0,1 %, Fernos 50 PU –0,05%, Decis 2,5
CE – 0,05%, Polytrin 200 EC – 0,015 %, Sumicidin 20 EC –0,025%, Supersect 10
EC – 0,03% etc.
U.I. 6.3. Ploşniţa roşie a verzei – Eurydema ornata L.

ordinul Heteroptera, familia Pentatomidae
Este răspândită în Europa, Africa de Nord şi Asia Mică. La noi se întâlneşte în

toate regiunile de stepă, până în zona fagului.
Descriere. Adultul are corpul turtit dorso-ventral, de culoare roşie, având
capul de culoare neagră. Pronotul este prevăzut cu 6 pete negre iar scutelul cu o pată
neagră caracteristică, având baza de culoare roşie.
Aripile prezintă câte o pată neagră alungită. Abdomenul este de asemenea de
culoare roşie, având ultimele două segmente de culoare neagră. Lungimea corpului
este de 6,0 – 10,0 mm (Figura 75
178
a b
Fig. 75. Ploşniţa roşie a verzei – Eurydema ornata
a-adult; b-plantă atacată
Oul este caracteristic, având formă cilindrică, de culoare cenuşie, prevăzut la

cele două extremităţi cu două benzi circulare de culoare neagră.
Larva este asemănătoare cu adultul. La apariţie are culoarea galben-roşcată,
apoi devine roşie-cărămizie.
Biologie. Iernează în stadiul de adult, în frunzarul din păduri, în resturile
vegetale, etc. Adulţii părăsesc locurile de iernare primăvara devreme, prin luna
martie. La început se întâlnesc pe cruciferele spontane, apoi trec pe cele cultivate.
Ouăle sunt depuse în grupe de 12-14, rareori până la 36, dispuse în două rânduri
paralele, pe partea inferioară a frunzelor. Larvele apărute ajung la maturitate prin luna
iunie. Prezintă 1-2 generaţii, în funcţie de regiuni.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă în stadiul de adult şi în stadiul de
larvă plantele de crucifere, când înţeapă şi sug sucul celular din frunze. La culturile
semincere, atacă florile, lujerii seminceri şi seminţele.
Combatere. Se aplică măsuri agrotehnice: pregătirea corespunzătoare a terenului;
plantarea timpurie a răsadurilor; lucrări de întreţinere a culturilor, etc. Tratamente
chimice în timpul perioadei de vegetaţie utilizând produse organofosforice sau
piretroide.
U.I. 6.4. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae L.,

ordinul Lepidoptera, familia Pieridae
Este răspândit în Europa, Asia (Japonia) şi nordul Americii. În ţara noastră se

întâlneşte frecvent în toate regiunile de la şes şi până la munte.
179
Descriere. Adulţii au anvergura aripilor de 50 – 65 mm, masculii fiind mai
mici decât femelele. Corpul este negru, acoperit cu perişori albi-gălbui. Aripile
anterioare şi posterioare sunt de culoare albă, prevăzute cu macule negre.
La femelă, aripile anterioare prezintă o maculă neagră în vârful superior, două
macule rotunde în mijlocul câmpului şi una alungită pe marginea posterioară; aripile
posterioare au câte o maculă punctiformă numai pe marginea lor anterioară (Figura
76).
La mascul, aripile anterioare prezintă o singură maculă neagră în unghiul
extern, iar cele posterioare sunt prevăzute cu câte o maculă punctiformă pe marginea
anterioară.
Oul are 1,10 – 1,25 mm lungime, de formă conică, de culoare galbenă, cu
striaţii longitudinale.
Larva neonată este de culoare galbenă cenuşie, capul negru, iar larva matură
are culoarea verde sau galben-verzuie, cu puncte negre. Corpul este acoperit cu
perişori albicioşi şi prezintă dorsal o dungă longitudinală, iar lateral două dungi mai
late, de culoare galbenă. Larva are 40 – 50 mm lungime.
Pupa este carenată, de culoare cenuşie sau galben-verzuie, maculată cu negru.
a b c
Fig.76. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae:

a-mascul; b-femelă; c-larvă
Biologie. Iernează în stadiul de pupă pe trunchiul arborilor sau arbuştilor, pe

pereţii caselor, pe garduri, pe stâlpi, etc. Are două generaţii pe an, uneori şi a treia
generaţie, care se dezvoltă pe varza de toamnă.
Fluturii apar primăvara în luna mai ; femelele după copulaţie depun ouăle
izolat sau în grupe (15-20 ouă) pe partea inferioară a frunzelor. Incubaţia durează 6-
180
14 zile. Larvele în primele vârste stau grupate, iar la sfârşitul lunii iunie se retrag
pentru transformarea în pupă. Adulţii generaţiei de primăvară apar în luna iunie.
Generaţia de vară se eşalonează în lunile iulie şi august, iar generaţia de toamnă din
august până în luna mai, anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube mari în culturile de
crucifere, în special de varză şi conopidă. La apariţie, larvele stau grupate, rozând
numai epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor. Mai târziu, larvele se răspândesc
pe plante şi rod toate frunzele, lăsând doar nervurile mai groase, aspect ce poartă
numele de scheletuirea frunzelor.
Combatere. Răsadul de varză să se planteze cât mai timpuriu, în terenuri bine
pregătite, pentru a obţine plante viguroase, mai rezistente la atac. Distrugerea
buruienilor crucifere în cursul perioadei de vegetaţie, pe care se înmulţeşte
dăunătorul. Efectuarea arăturilor adânci după recoltare, pentru a diminua rezerva
biologică a dăunătorului.
La semnalarea atacului se vor aplica tratamente cu unul din următoarele
produse: Actellic 50 CE – 0,15%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux S – 0,1%, Ekamet
50 CE – 0,07%, Sinoratox 35 CE- 0,15%, Zolone 35 CE – 0,2%,Total 60 – 0,15%,
Senthion 50EC – 0,1%, Decis 2,5 CE – 0,04%, Karate 2,5CE – 0,04%, Sumi-alpha 5
CE – 0,03%, Sumicidin 20 CE – 0,05%,Talstar 10 CE – 0,035%, Dimilin 25WP –
0,05%, etc. Se pot folosi şi biopreparate ca Dipel WP – 0,1%, Foray – 0,1 % etc.
Tratamentele trebuie aplicate, pe cât posibil, împotriva larvelor din primele
vârste şi vor fi oprite înainte de învelirea căpăţânii.
U.I. 6.5. Buha verzei – Mamestra brassicae L.,

Buha verzei este răspândită în toată Europa, în Asia, etc. La noi în ţară, se
întâlneşte în toate regiunile, de la şes şi până la munte.
Descriere. Fluturii prezintă dimorfism sexual, femela fiind mai mare decât
masculul. Femela are aripile anterioare brun-cenuşii, prevăzute cu linii transversale
mai închise la culoare. În mijlocul câmpului, se află o pată reniformă bine distinctă,
înconjurată cu dungi alb-gălbui, sub forma literei “W”.
181
Aripile posterioare sunt cenuşii, cu marginile mai închise la culoare.
Anvergura aripilor este de 40,0 – 50,0 mm (Figura 77).
Oul este emisferic, cu diametrul de 0,6-0,7 mm, de culoare alb-gălbuie.
Prezintă numeroase striuri, care se unesc în regiunea polului exterior.
Larva este de culoare variabilă, de la verde-deschis până la brun-cenuşiu.
Capul şi protoracele sunt de culoare neagră. Pe toată lungimea corpului, dorsal
prezintă o dungă mediană deschisă, iar lateral dungi oblice gălbui. Lungimea
corpului, la maturitate este de 35,0 – 40,0 mm.
Biologie. Buha verzei are două generaţii pe an şi iernează în stadiul de pupă în
sol. Adulţii apar în mai-iunie şi au un zbor crepuscular sau nocturn.
Ouăle sunt depuse în grupe, pe parte inferioară a frunzelor. Larvele care apar
se dezvoltă pe plantele care au apărut sau pe plantele învecinate. La completa
dezvoltare, părăsesc plantele şi se retrag în sol pentru transformarea în pupă. Fluturii
apar prin luna iulie şi dau naştere la o nouă generaţie de larve, care se dezvoltă până
în luna septembrie.
a
c
Fig. 77. Buha verzei – Mamestra brassicae

a-adult; b,c-larvă şi mod de dăunare
182
Plante atacate şi mod de dăunare. Este o specie polifagă. Larvele, la început
rod epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor apoi perforează limbul frunzelor,
sub forma unor orificii neregulate. Pagube mai mari produc omizile din ultimele
vârste care pătrund în căpăţânile de varză şi rod galerii. În aceste galerii se adună
resturile de hrană şi excrementele larvelor, pe care se dezvoltă ciuperci şi bacterii
producând putrezirea acestora.
Combatere. Răsadul de varză să se planteze cât mai timpuriu, în terenuri
bine pregătite, pentru a obţine plante viguroase, mai rezistente la atac. Distrugerea
dăunătorul. Arături adânci după recoltare, pentru a diminua rezerva biologică a
dăunătorului.
Tratamente chimice cu unul din produsele: Actellic– 0,15%, Carbetox– 0,4%,
Ekalux– 0,1%, Ekamet– 0,07%, Sinoratox - 0,15%,Zolone– 0,2%,Total-0,15%,
Senthion – 0,1%, Decis– 0,04%, Karate – 0,04%, Sumi-alpha – 0,03%, Sumicidin–
0,05%, Talstar– 0,035%, Dimilin – 0,05%, etc.
U.I. 6.6. Musca verzei – Delia brassicae Bche.,

ordinul Diptera, familia Anthomyidae
Este răspândită în Europa, America de Nord, etc. În ţara noastră este frecventă
în zonele cultivatoare de legume.
Descriere. Adulţii au corpul de 5-7 mm lungime şi prezintă dimorfism sexual.
Masculul este cenuşiu, pubescent, cu trei dungi negre pe pronot şi una dorsală pe
abdomen. Femela este mai mare, mai deschisă la culoare şi slab pubescentă. Antenele
şi picioarele sunt de culoare neagră (Figura 78).
183
a b c
Fig. 78. Musca verzei – Delia brassicae

a-adult; b-larvă şi mod de dăunare; c-plante atacate
Oul are 0,8-1,1 mm lungime, prezintă formă de butoiaş şi este de culoare albă-
lucioasă.
Larva are 7-8 mm lungime, corpul este fusiform, alb-gălbui. Regiunea
posterioară a abdomenului este trunchiată oblic şi prezintă 6 perechi de formaţiuni
digitiforme, dintre care cele două mediane sunt mai dezvoltate.
Pupa are 6-7 mm lungime, corpul este eliptic, de culoare castanie. În regiunea
posterioară are 1-2 formaţiuni digitiforme.
Biologie. Insecta prezintă 2-3 generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupă în
sol, la adâncimi de 5-10 cm, mai rar în cotoarele de varză şi conopidă. Adulţii apar
primăvara, la sfârşitul lunii aprilie, când se plantează în câmp răsadurile de varză.
După 2-3 zile de la apariţie, au loc împerecherea şi ponta. Ouăle sunt depuse izolat
sau grupat, în zona coletului. Incubaţia durează 7-10 zile. În luna iunie, are loc
transformarea larvelor în pupe. Stadiul de pupă durează 1-3 săptămâni, uneori şi mai
mult. Adulţii apar în a doua jumătate a lunii iunie. Femelele, după împerechere,
depun ouăle pe plantele de varză de toamnă sau pe seminceri.
În zona de câmpie sau colinară, acest dăunător are trei generaţii pe an : G1 în
aprilie-iunie ; G2 în iunie-august şi G3 în august-aprilie anul următor.
În zona de dealuri, specia este bivoltină cu evoluţia generaţiilor astfel : G1 în
aprilie-iunie şi G2 iunie-aprilie anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca atacă cruciferele cultivate şi
spontane, varza, conopida, rapiţa, muştarul, etc. Larvele apărute pătrund în colet şi în
rădăcini, unde formează galerii longitudinale. Plantele atacate au frunzele verde-
184
închis, lăsate pe sol. Acestea stagnează în creştere, rămân pipernicite, se îngălbenesc,
se usucă şi se smulg uşor. Larvele transmit şi unele bacterii (Erwinia carotovora),
care determină putrezirea rădăcinilor. Producţia poate fi diminuată în unii ani cu până
la 60 %.
Combatere. Adunarea şi distrugerea resturilor vegetale după recoltare;
însămânţarea şi plantarea cepei mult mai timpriu. În zonele infestata, culturile se vor
amplasa pe soluri cu pH mai ridicat. Pentru colectarea pontelor se vor folosi benzi
capcană din arpagic semănat de timpuriu. Se vor face controale periodice, iar
plantele atacate se vor smulge şi distruge. Sămânţa şi arpagicul se vor trata înainte de
însămânţare sau plantare cu Etion 25 PU, 80-100 g/ Kg sămânţă sau 200 g/100 Kg
arpagic. În perioada pontei sau la apariţia larvelor se vor face tratamente cu :
Sinoratox 35 CE-0,2 %, Basudin 60 CE- 0,08 %, Birlane 50 CE- 0,1 % etc.
U.I. 6.7. Musca cepei – Delia antiqua Meig.,

Este răspândită în toată Europa şi America de Nord. În ţara noastră apare în

unii ani, mai ales în regiunile din nordul Moldovei şi Munteniei.
Descriere. Adultul are 6,0–7,0 mm lungime; corpul este de culoare cenuşie-
gălbuie, cu pete şi dungi negricioase. Pronotul este gălbui, cu o dungă mediană mai
închisă. Aripile sunt gălbui, iar picioarele negre şi prevăzute pe marginea internă a
tibiilor posterioare cu numeroşi perişori scurţi (Figura 79).
Fig. 79. Musca cepei – Delia antiqua:

a-adult; b-larvă; c-pupă; d-bulb atacat (după Săvescu)
185
Larva matură are 5,0 – 8,0 mm lungime, este de culoare alb-gălbuie.
Regiunea posterioară a abdomenului este prevăzută cu 12 mameloane digitiforme şi
cu numeroşi spiculi.
Biologie. Iernează în stadiul de pupă în sol, la o adâncime de 10 – 20 cm.
Prezintă 2 – 3 generaţii pe an.
Primăvara, în lunile aprilie, mai apar adulţii care se hrănesc cu nectar şi
secreţii dulci de la salcie, plop, etc., după care migrează în culturile de ceapă unde au
loc copulaţia şi ponta. Ouăle sunt depuse izolat sau în grupe mici pe sol, în apropierea
coletului. Larvele care apar se dezvoltă în bulbi, după care se retrag în sol, unde are
loc transformarea în pupă. Noii adulţi apar în prima jumătate a lunii iunie.
Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube în culturile de ceapă,
usturoi, praz şi alte liliacee.
Larvele din prima generaţie atacă frunzele, iar mai târziu pătrund în bulbii
care încep să se formeze, în care sapă galerii.
Larvele din generaţia a II-a şi a III-a atacă numai bulbii, în care rod galerii. În
aceste galerii pătrund bacterii şi ciuperci, care duc la putrezirea bulbilor. Plantele
atacate au frunzele îngălbenite, care se vestejesc şi se usucă.
În galeriile formate în bulbi se grefează microorganisme (bacterii, ciuperci)
care duc la putrezirea acestora în câmp sau în depozite. Pagubele pot ajunge la 20-
30%.
Combatere. Strângerea după recoltare a tuturor resturilor vegetale şi
distrugerea lor prin ardere sau îngropare.
Însămânţarea sau plantarea arpagicului să se facă cât mai timpuriu, în terenuri
bine pregătite, asigurându-se în acest fel o dezvoltare mai viguroasă a plantelor. În
zonele de invazii, unii autori recomandă plantarea de benzi curse din arpagic pentru
atragerea adulţilor în timpul pontei; după depunerea ouălor, benzile se distrug.
Culturile de ceapă vor fi controlate periodic, iar plantele atacate vor fi scoase şi
distruse prin ardere sau îngropate.
Pentru combaterea adulţilor din prima generaţie se aplică tratamente la
avertizare cu produsul Sinolintox 10 G – 4 kg ş.a./ha., iar pentru generaţia a II-a şi a
III-a cu Diazol 60 EC – 0,15 %, Basudin 60 CE – 0,1%,etc.
186
1. Într-un cuib cu ouă ale speciei Gryllotalpa gryllotalpa se pot găsi:
a) 10-20 ouă b) 300-400 ouă c) 50-60 ouă
2. Specia Gryllotalpa gryllotalpa este un dăunător:
a) monofag b) polifag c) oligofag
3. Specia Eurydema ornatum, atât adulţii cât şi larvele:
a) rod frunzele b) înţeapă şi sug sucul celular c) atacă rădăcinile
4. Specia Eurydema ornatum produce pagube mai ales :
a) în depozitate b) culturilor semincere c) la culturile semincere şi în depozite
5. ernarea speciei Brevicoryne brassicae are loc :
a) în resturile vegetale b) pe sub bulgării de pământ c) în fructele atacate
6. Specia Brevicoryne brassicae este:
a) holociclică b) anholociclică b) migratoare
7. Larvele speciei Pieris brassicae au la maturitate:
a) 8-10 mm b) 20-25 mm c) 40-50 mm
8. Culoarea corpului larvelor mature ale speciei Pieris brassicae este.
a) neagră b) verde sau galben-verzuie c) albă
9. Aripile anterioare ale speciei Mamestra brassicae au culoarea:
a) alb-gălbuie b) verde gălbuie c) brun-cenuşie
REZUMATUL:
Se descriu dăunătorii care afectează culturile de legume, biologia lor, modul
BIBLIOGRAFIE:
2. Georgescu T., 1990 – Curs de Entomologie. Partea generală şi specială.
Uz intern, Iaşi.
intern, Iaşi.
4. Georgescu T., Tălmaciu M., Alexa C., 2003 – Dăunătorii plantelor
horticole. Prevenire şi combatere. Editura PIM, Iaşi.
5. Georgescu T., 2004 – Dăunătorii pomilor şi arbuştilor fructiferi. Prevenire
şi combatere. Editura "Ion Ionescu de la Brad", Iaşi.
187
U.I. 7. PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE
DE POMI
CUPRINS:
U.I.7.1. Păduchele ţestos din San José – Quadraspidiotus perniciosus
U.I. 7.2. Păduchele lânos al mărului – Eriosoma lanigerum Hausm.
U.I. 7.3. Păduchele verde al mărului – Aphis pomi De Geer
U.I. 7.4. Păduchele cenuşiu al prunului – Hyalopterus pruni Geoffr.,
U.I. 7.5. Acarianul roşu al pomilor – Panonychus ulmi Koch
U.I. 7.6. Gărgăriţa mugurilor – Sciaphobus squalidus Gyll.,
U.I. 7.7. Gărgăriţa florilor de măr – Anthonomus pomorum L
U.I. 7.8. Viermele merelor – Laspeyresia pomonella L.
- Cunoaşterea principalilor dăunători din plantaţiile pomicole şi identificarea lor.
- Cunoaşterea teoretică şi practică a principalilor dăunători din plantaţiile pomicole
avertizarea, prevenirea şi combaterea lor.
U.I. 7.1. Păduchele ţestos din San José – Quadraspidiotus perniciosus

ordinul Homoptera, familia Diaspididae
Este originar din China, de unde s-a răspândit prin comerţul de material
săditor şi fructe, în Japonia, America de Nord, Africa de Sud şi Europa. În România a
fost semnalat în anul 1933, în judeţele Bihor, Arad şi Timiş, de unde s-a răspândit în
toate bazinele pomicole ale ţării. Este considerat ca unul din cei mai importanţi
dăunători ai pomilor şi a altor specii de plante, fiind menţinut pe lista dăunătorilor de
carantină.
Descriere. Prezintă dimorfism sexual.
Femela are corpul acoperit cu un scut oval circular, brun-cenuşiu, cu exuvia
larvară conică, centrală sau puţin excentrică, având 1,6 – 2,2 mm în diametru. Corpul
femelei este cordiform, de 0,8 – 1,2 mm lungime, de culoare galben-portocalie.
Femela este lipsită de ochi, antene, picioare şi aripi având numai rostrul bine
dezvoltat. Pigidiul este prevăzut cu două perechi de palete. Pe o parte şi alta a
paletelor laterale există câte 3 perechi de piepteni laţi, scurţi şi dinţaţi la vârf . Este o
188
specie larvipară şi este lipsită de glande circumgenitale. Pe partea dorsală a pigidiului
există trei grupe de glande tubulare, lungi şi subţiri, care secretă mătasea necesară
confecţionării scutului.
Masculul are scutul de aceiaşi culoare, oval-alungit, de 1,2-1,5 mm lungime.
Corpul masculului este alungit, de culoare galben-portocaliu, de 0,8-0,9 mm lungime.
Masculul are antene păroase formate din 10 articole, picioare bine dezvoltate
şi o pereche de aripi membranoase (Figura 80). Aparatul bucal este rudimentar
deoarece masculul nu se hrăneşte.
Larva primară (vârsta I) este ovală, galben - portocalie, de 0,20 – 0,26 mm
lungime; are ochi, antene, picioare şi două sete lungi.Larva secundară (vârsta a II-a)
este apodă şi asemănătoare cu femela.
a
b c
d e
Fig. 80. Păduchele ţestos din San José – Quadraspidiotus perniciosus:

a- mascul; b-larvă de vârsta a I-a; c-nimfă de mascul; d,e-atac pe ramură, frunză şi
fructe
Biologie. Iernează în stadiul de larvă de vârsta I sub scut, pe tulpinile şi

ramurile pomilor. Are 2 – 3 generaţii pe an, frecvent două generaţii, care evoluează
astfel: GI = mai – iunie şi GII = iulie – august.
La începutul lunii aprilie, după o perioadă de hrănire, larvele năpârlesc şi trec
în vârsta a II-a, diferenţiindu-se în masculi şi femele. La sfârşitul lunii aprilie sau
189
începutul lunii mai, apar adulţii, care se împerechează, iar femela depune larve,
eşalonat, pe o perioadă de 6-7 săptămâni. Larvele neonate se răspândesc pe tulpini,
ramuri, frunze, unde îşi introduc rostrul în ţesuturi şi se hrănesc cu sucul celular. În
acest timp se formează scutul protector din fire de mătase şi ceară, care este mai puţin
dens astfel încât poate fi străbătut mai uşor de diferite substanţe chimice, după care se
îngroaşă, se întăreşte şi devine mai rezistent. Larvele se hrănesc, năpârlesc şi are loc
diferenţierea în masculi şi femele. După împerechere, la sfârşitul lunii iulie, începutul
lunii august, femela depune larvele generaţiei a II-a, a cărei apariţie se prelungeşte
până în lunile septembrie, octombrie. Acestea hibernează până în primăvara anului
următor.
Păduchele ţestos din San José are numeroase specii de paraziţi şi prădători. Ca
specii parazite mai importante sunt: Prospaltella perniciosi, Prospaltella fasciata,
etc. (ordinul Hymenoptera), iar ca specii prădătoare: Chilocorus bipustulatus şi
Chilocorus renipustulatus (ordinul Coleoptera).
200 specii de arbori, arbuşti, pomi şi plante ierboase, dar preferă speciile lemnoase.
Dintre speciile pomicole atacă mărul, părul, piersicul, cireşul, etc. Dintre arbori,
arbuşti ornamentali şi forestieri atacă teiul, plopul, ulmul, salcâmul, salcia etc. Preferă
păducelul, lemnul câinesc şi gutuiul japonez. Nu s-a semnalat atac pe conifere.
Adulţii se găsesc atât pe părţile lemnoase, precum şi pe frunzele şi fructele
pomilor atacaţi, înţepând şi sugând sucul celular din ţesuturi. Odată cu înţepătura este
introdusă şi saliva, care conţine un complex enzimatic, din care cauză ţesuturile se
necrozează şi se înroşesc în jurul locurilor de fixare, formându-se pete roşii,
caracteristice.
Pomii atacaţi vegetează slab, frunzele sunt etiolate, fructele sunt mici şi
deformate. La un atac puternic, pomii tineri se pot usca în 2 – 3 ani, iar pomii în
vârstă se usucă în 7 – 10 ani.
Combatere. La înfiinţarea livezilor se va folosi numai material săditor
neinfestat, procurat din pepiniere autorizate.
Efectuarea de tratamente chimice în timpul repausului vegetativ şi al perioadei
de vegetaţie.
În timpul repausului vegetativ se va folosi unul din produsele: Ulei Cosmol –
2%, Ulei Spindel – 1,5%, Ulei Oleoekalux – 1,5%, Ulei Oleocarbetox – 3%,
190
Aplaudus super – 1,5%, Carbetox 37 CE – 1%, Polisulfură de bariu 6%, Zeamă
sulfocalcică 20%.
În perioada de vegetaţie tratamentele se fac la avertizare cu unul din
produsele: Actellic 50 CE – 0,2%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux S – 0,1%, Imidan
50 CE – 0,1%, Murfotox 68 CE – 0,1%, Sinoratox 35 CE – 0,1%, Sumithion 50 CE –
0,1%, Zolone 35 CE – 0,2%, Ultracid 40 PU – 0,1%, Fyfanon 50SC – 0,6%, Lannate
25WP – 0,2%, Admiral 0,05%, Pallas 0,3%, etc.
U.I. 7.2. Păduchele lânos al mărului – Eriosoma lanigerum Hausm.,

ordinul Homoptera, familia Eriosomatidae
Este originar din America de Nord, de unde a fost introdus în Europa(Anglia),

în anul 1787 odată cu materialul săditor. La noi în ţară este frecvent în livezile de măr
din toate regiunile pomicole.
Descriere. Femela apteră, are corpul oviform, bombat, de culoare brun-
închis, acoperit cu o secreţie ceroasă abundentă, care formează un înveliş filamentos,
de culoare albă. Lungimea filamentelor ajunge la 3-4 mm. Antenele sunt formate din
5-6 articole. Corniculele sunt reduse şi prevăzute pe părţile lor laterale cu 10-15 peri.
Lungimea corpului este de 1,9-2,1 mm (Figura 81).
Femela aripată, are corpul oval-alungit, de culoare brun-închis. Aripile sunt
mai lungi decât corpul. Lungimea corpului este de 1,8-2,3 mm.
a b c
Fig. 81. Păduchele lânos al mărului – Eriosoma lanigerum

a-adult; mod de dăunare: b-pe rădăcini; c- pe lăstari
191
Biologie. Specia are un ciclu biologic complet numai în ţara de origine
(America de Nord), unde are ca plantă gazdă primară, ulmul american, iar ca plantă
gazdă secundară, mărul. În Europa, evoluţia lui este incompletă şi are loc numai pe
măr, în cazuri foarte rare pe păr sau gutui (evoluţie holociclică, monoecică sau
anholociclică). Se dezvoltă doar forma asexuată. Chiar dacă apare şi forma sexuată,
larvele de fundatrix, care apar în primăvară, mor înainte de a se reproduce. Iernează
ca larve pe rădăcini sau pe părţile aerine ale pomilor. Poate avea 8-12 generaţii pe an.
Răspândirea de la un pom la altul se face cu ajutorul curenţilor de aer.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă mărul, mai rar şi alte specii:
gutuiul, părul etc. Păduchii se localizează pe frunze, pe lăstari, pe tulpini şi rădăcini,
înţepând şi sugând sucul celular. Părţile atacate se hipertrofiază şi apar umflături, sub
formă de nodozităţi sau tumori canceroase.
Combatere. Respectarea măsurilor de carantină fitosanitară; folosirea de
material săditor sănătos; înfiinţarea de noi plantaţii cu soiuri rezistente; Tratamente
chimice:
- în timpul repausului vegetativ cu unul din produsele: Ulei Cosmol – 2%, Ulei
Spindel – 1,5%, Ulei Oleoekalux – 1,5%, Ulei Oleocarbetox – 3%, Aplaudus
super – 1,5%, Carbetox 37 CE – 1%, Polisulfură de bariu 6%, Zeamă
sulfocalcică 20%.
- în perioada de vegetaţie tratamentele se fac utilizând produsele: Thiodan,
Thionex – 0,15%; Reldan – 0,2%; etc.
U.I. 7.3. Păduchele verde al mărului – Aphis pomi De Geer.,

Este răspândit în regiunile mediteraniene ale Europei, precum şi în S.U.A. În

ţara noastră este prezent în toate regiunile pomicole.
Descriere. Prezintă două forme şi anume:
Femela apteră are corpul piriform de 1,5 – 2,0 mm lungime, de culoare verde
sau verde gălbui, cu capul galben sau negru. Antenele sunt mai scurte decât corpul,
articolul al III-lea mai lung decât al IV-lea. Corniculele sunt negre, iar coada este
brună şi aproximativ ½ din lungimea corniculelor.
192
Picioarele sunt verzi, în afară de vârful femurelor, tibiilor şi tarselor, care sunt negre
(Figura 82).
Femela aripată are corpul de 2,0 – 2,5 mm lungime, de culoare verde; capul,
mezotoracele, metatoracele, corniculele, segmentul anal, tarsele, baza tibiilor, a
femurelor şi articolele antenale I, II, V şi VI negre sau fumurii. Articolele III şi IV
antenale sunt galbene, iar ochii roşii.
Fig. 82. Păduchele verde al mărului – Aphis pomi:

a-femelă apteră; b-femelă aripată; c-lăstar atacat
Biologie. Iernează în stadiul de ou de rezistenţă depus pe ramurile subţiri,
obişnuit la baza mugurilor. Este un afid cu dezvoltare holociclică, monoecică,
prezentând 8 – 12 generaţii pe an.
În primăvară, în fenofaza de dezmugurire a pomilor, din ouăle de rezistenţă
apar larvele din care vor lua naştere femelele fondatoare (fundatrix), care ajunse la
completa dezvoltare dau naştere pe cale partenogenetică vivipară, la fundatrigenele
nearipate şi aripate. Acestea continuă să se înmulţească tot partenogenetic vivipar. În
ultima decadă a lunii septembrie în coloniile de virginogene apar sexuparele, care dau
naştere la forma sexuată : masculi şi femele. După împerechere, femelele depun ouăle
de iarnă (de rezistenţă).
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă frecvent mărul, precum şi alte
rosacee. Insectele înţeapă şi sug sucul celular din ţesuturi. Frunzele se răsucesc,
193
începând de la vârf spre peţiol şi de la margini spre nervura principală, rezultând
pseudocecidii. Datorită atacului frunzele se îngălbenesc şi se usucă.
Organele atacate sunt acoperite cu dejecţiile păduchilor, care formează aşa
numita “rouă de miere”, pe care se dezvoltă filamentele ciupercii Capnodium
salicinum.
Combatere.Efectuarea tratamentelor de iarnă utilizând produsele: Polibar 6%
sau Carbetox 37 CE – 1%.
Primăvara, la apariţia primelor colonii de păduchi se vor executa tratamente
cu unul din produsele: Carbetox 37 CE – 0,4%, Sinoratox 35 CE – 0,1%, Nogos 50
CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1, Sumithion 50 CE – 0,1%, Chess 25WP – 0,1%,
Fernos 50 PU – 0,05%, Ambush 25 CE – 0,025%, Ripcord 40 CE – 0,03%, Karate
2,5 CE – 0,01%, Mavrik 2F – 0,05%, etc.
U.I. 7.4. Păduchele cenuşiu al prunului – Hyalopterus pruni Geoffr.,

Dăunătorul este răspândit în toate plantaţiile de prun din Europa, Asia şi

Africa de Nord. În ţara noastră se întâlneşte în zonele de stepă, silvostepă şi în
subzona pădurilor de stejar.
Descriere. Femela apteră are corpul alungit, de 2,0-2,4 mm, de culoare
verde-gălbuie şi acoperit cu o secreţie pulverulentă, ceroasă, pulverulentă, de culoare
cenuşie. Antenele sunt galben-verzui, cu articulele de la bază şi de la vârf, mai
închise. Corniculele sunt de culoare neagră, dilatate la vârf şi uşor curbate. Coada este
mai lungă decât corniculele (Figura 83).
Femela aripată are corpul de 2,0-2,1 mm lungime. Capul şi lobii toracici sunt
de culoare brun-închisă, iar abdomenul este verde palid. Corpul este acoperit cu o
secreţie ceroasă, pulverulentă, albastră cenuşie.
Biologie. Este o specie migratoare, cu dezvoltare holociclică, dioecică. Planta
gazdă primară este prunul iar gazdele secundare sunt diferite specii de graminee:
Phragmites, Calamagrostis, Agrostis etc. Iernează în stadiul de ou de rezistenţă pe
scoarţa ramurilor şi tulpinilor de prun sau alte specii ale genului Prunus.
194
a b
c
Fig. 83. Păduchele cenuşiu al prunului – Hyalopterus pruni
a-femelă apteră; b-femelă aripată; c-mod de dăunare
Primăvara la dezmugurirea prunului, din ouăle de rezistenţă apar larvele din

care vor lua naştere femele fondatoare (fundatrixul), care la maturitate, vivipar dau
naştere la fundatrigene nearipate. Acestea se înmulţesc, tot partenogenetic şi vivipar,
dând naştere la mai multe generaţii (3-5)de fundatrigene, până în luna iulie. După
primele 3-4 generaţii apar pe lângă formele nearipate şi forme aripate. Acestea
migrează pe plante gazde secundare, unde dau naştere pe cale partenogenetică şi
vivipar la mai multe generaţii de virginogene nearipate şi aripate. În ultima decadă a
lunii septembrie, în coloniile de virginogene apar sexuparele, care se reântorc pe
prun, unde dau naştere la forma sexuată, masculi şi femele. După împerechere,
femelele depun oul de iarnă (hibernant), pe planta gazdă primară, urmând ca ciclul
biologic să se reia în anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă prunul, piersicul, caisul, uneori şi
migdalul. Păduchii se localizează spre vârful lăstarilor şi pe partea inferioară a
frunzelor. Datorită atacului creşterea lăstarilor este stânjenită, vârful lor se
deformează, iar frunzele se etiolează şi nu mai asimilează normal.
195
Combatere. Se recomandă efectuarea unui tratament în perioada repausului
vegetativ utilizând: Carbetox-1,0 %, Ulei cosmol-2,0 % etc. În perioada de vegetaţie
se vor executa tratamente chimice cu produsele: Carbetox 37 CE- 0,3 %, Novadim 40
EC- 0,075-0,1 %(1,125- 1,5 l/ha), Lannate 90 0,05 %, Mavrik 2 F 0,05 %, Sinoratox
plus 0,07-0,1 % etc.
U.I. 7.5. Acarianul roşu al pomilor – Panonychus ulmi Koch,

ordinul Acari, familia Tetranychidae
Este originar din Europa şi este răspândit pe tot globul. În ţara noastră se
întâlneşte în toate zonele pomicole.
Descriere. Femela are corpul de 0,32 – 0,54 mm lungime, oval, bombat
dorsal, de culoare brun roşietic. Dorsal se găsesc 26 perişori inseraţi pe 7 rânduri de
tuberculi albicioşi, dispuşi perpendicular (Figura 84).
Fig. 84. Acarianul roşu al pomilor – Panonychus ulmi:

Femelă (după Bagdasarian)
Masculul are 0,24 – 0,30 mm lungime, corpul este alungit şi îngustat

posterior, de culoare variabilă, de la galben-portocaliu la galben-verzui.
Oul de iarnă are 0,13 – 0,17 mm lungime, de culoare roşietică, striat dorsal şi
pedicelat.Oul de vară are 0,11 – 0,14 mm lungime, de culoare gălbui la început, apoi
devine brun-roşcat.
196
Larva are corpul de 0,12 – 0,21 mm lungime. La ecloziune este galben-
portocalie, apoi devine galben-brunie.Protonimfa şi deutonimfa au corpul brun.
Biologie. Iernează în stadiul de ou pe ramurile pomilor, obişnuit în crăpăturile
scoarţei sau pe solzii mugurilor şi are 5 – 6 generaţii pe an. Durata unei generaţii
variază între 20 – 36 zile.
Apariţia larvelor are loc în prima jumătate a lunii aprilie şi se eşalonează pe o
perioadă de 15 – 20 zile. Larvele colonizează mugurii, frunzele şi florile, înţepând şi
sugând seva.
Adulţii apar în luna mai, se împerechează şi depun ponta pe diferite specii de
pomi. Dezvoltarea embrionară durează 10-20 zile, într-un an evoluează 5-6 generaţii.
Prezenţa ouălor de iarnă se observă din lunile iulie, august.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag ce atacă mărul,
părul, gutuiul, prunul, piersicul, cireşul, migdalul, nucul, coacăzul, agrişul, viţa de
vie, trandafirul, etc.
Daunele cele mai mari se înregistrează în plantaţiile de măr, prun, piersic,
când densitatea acarienilor pe o frunză poate fi de 140 – 160. În urma înţepăturilor şi
sugerii sucului celular se produc în frunze rupturi şi dislocări ale epidermei şi a
ţesutului lacunar.
Simptomele atacului variază după sezon. La început apar pe frunze pete albe-
brunii, care cu timpul confluează iar coloritul se schimbă de la alb-argintiu până la
alb-roşietic. În urma atacului, frunzele se usucă şi cad.
Combatere. Se aplică tratamente de iarnă şi în timpul perioadei de vegetaţie.
Pentru tratamentul de iarnă se foloseşte produsul Polibar 6%.
Tratamentele din timpul perioadei de vegetaţie se aplică la avertizare, astfel:
- primul tratament se aplică la 3 – 5 zile după apariţia larvelor din pontele
hibernante;
- tratamentul al doilea se execută la căderea petalelor;
- tratamentul al treilea şi următoarele se execută în funcţie de gradul de infestare,
când densitatea este de 3 – 5 acarieni/frunză.
Se utilizează unul din următoarele acaricide: Kelthane 18,5 EC – 0,2%, Mitac
20 EC – 0,2%, Omite 57 E – 0,2%, Torque 50 WP – 0,05%, Neoron 500 EC – 0,1%,
Nissorum 10 WP – 0,05%, Danirun 11 EC – 0,06%, Apollo 50 SC – 0,04%, Cascade
5 EC – 0,05%, Bye Bye 20EC – 0,03%, Sanmite 20 WP – 0,05%, etc.
197
U.I. 7.6. Gărgăriţa mugurilor – Sciaphobus squalidus Gyll.,
Este răspândită în Europa Centrală şi Orientală. La noi în ţară se întâlneşte des în

Moldova, Banat, Timişoara şi Lunca Dunării.
Descriere. Adultul are corpul oviform, de culoare neagră, acoperit cu solzi de
culoare brun-cenuşie sau cafenii roşcaţi. Antenele sunt roşcate cu măciucă neagră.
Picioarele sunt brun-roşcate lipsite de spini.
Elitrele sunt ovale mai late decât pronotul şi prevăzute cu striuri longitudinale.
Interstriurile laterale sunt prevăzute cu solzi deşi albicioşi (Figura 85). Aripile
posterioare lipsesc, iar lungimea corpului este de 5,0 - 6,5 mm.
Oul este oval alungit, albicios, puţin lucios, de circa 1,0 mm lungime.
Larva are corpul de culoare alb-gălbuie, capul galben-brun, acoperit cu peri rari
şi scurţi. Lungimea corpului este de 10 - 12 mm.
b c
Fig.85. Gărgăriţia mugurilor - Sciaphobus squalidus;

a - adult; b, c - muguri şi flori atacate de adulţi, la nuc şi măr (după Săvescu)
Biologie. Gărgăriţa mugurilor iernează în stadiul de adult sau de larvă în sol

şi are o generaţie pe an sau o generaţie la doi ani.
La sfârşitul lunii martie sau începutul lunii aprilie adulţii părăsesc locurile de
iernare şi se urcă în pomi, unde se hrănesc cu muguri, cu frunzele apărute sau cu flori.
După o săptămână de hrănire are loc împerecherea şi depunerea pontei.
198
Femela depune eşalonat 20 - 30 de ouă, pe frunze, pe scoarţa exfoliată sau pe
ramuri, de obicei lipindu-le cu o frunză. Incubaţia durează 16 - 18 zile, iar larvele
apar eşalonat şi migrează în sol unde se hrănesc cu rădăcinile subţiri ale diferitelor
plante ierboase.
Transformarea în pupe are loc în luna august. Larvele apărute mai târziu se
împupează în al doilea an, iar stadiul de pupă durează în mod normal 20 - 30 de zile.
Adulţii apar în luna septembrie şi rămân în aceleaşi locuri până în anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Adulţii rod mugurii vegetativi şi floriferi
la diferite specii de pomi fructiferi (măr, păr, prun, cais, etc.) şi arbuşti fructiferi. La
atacuri puternice recolta poate fi compromisă.
Combatere. Se recomandă aplicarea de inele cu clei primăvara devreme,
pentru capturarea adulţilor, scuturarea repetată a pomilor, prăfuirea solului în jurul
trunchiurilor, tratamente cu produse organofosforice la depunerea ouălor.
U.I. 7.7. Gărgăriţa florilor de măr – Anthonomus pomorum L.

Insecta este răspândită în toată Europa. La noi se întâlneşte în toate regiunile

pomicole, producând daune mai ales în zona pădurilor de stejar, fag.
Descriere. Adultul are corpul eliptic, de culoare cenuşie-brună. Dorsal
prezintă o pubescenţă, care formează pete de culoare castanie-roşcată. Pronotul
prezintă o dungă mediană de peri albicioşi.
Elitrele sunt lăţite posterior şi prezintă două benzi transversale oblice, de
culoare mai închisă, având spaţiul dintre ele acoperit cu o pubescenţă mai deschisă la
culoare. Lungimea corpului este de 5,0-6,0 mm (Figura 86).
Oul este eliptic, alb-lucios, având circa 0,70 mm lungime. Larva este de
culoare alb-gălbuie, arcuită, apodă. Pe partea dorsală prezintă opt rânduri
longitudinale de peri. La completa dezvoltare are până la 8,0 mm lungime.Pupa este
alb-gălbuie, având corpul alungit, de 3-4 mm lungime.
Biologie. Insecta are o generaţie pe an. Iernează în stadiul de adult, în scoarţa
exfoliată a pomilor sau în alte adăposturi. În martie –aprilie, adulţii părăsesc locurile
de iernare, în primele zile găsindu-se pe pomii pe care au hibernat, mai târziu şi pe cei
199
învecinaţi, deplasându-se prin mers de la un pom la altul. Pe timp călduros, aceştia se
deplasează prin zbor, în toată livada.
a b c
Ouăle sunt depuse în organele florale, în interiorul bobocilor. Larvele apărute
se dezvoltă aici şi tot aici într-un cocon negricios, la maturitate se transformă în pupă.
Noii adulţi apar în luna iunie.
După 2-3 săptămâni de hrănire, se retrag sub scoarţa exfoliată unde intră în
diapauză aestivală, care în regiunile noastre se continuă cu iernarea.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este o specie monofagă. Atacă doar
mărul. Adulţii hibernanţi atacă mugurii vegetativi şi floriferi, noii adulţi atacă una din
epiderme şi parenchimul frunzelor.
Cele mai mari pagube însă, produc larvele , care se hrănesc cu organele
interne ale florilor, atacând bobocii florali.
Bobocii florali atacaţi, nu se mai deschid, se brunifică, se usucă şi rămân mult
timp agăţaţi pe ramuri, fiind cunoscuţi sub denumirea de cuişoare sau flori
antonomate.
Combatere. Tăierea ramurilor uscate, răzuirea tulpinilor şi a ramurilor şi
distrugerea acestor resturi, în care se găsesc adulţii hibernanţi, prin ardere; la apariţia
adulţilor în primăvară, scuturarea repetată a pomilor; aplicarea de inele cu clei la
începutul lunii iunie, pentru capturarea adulţilor; prăfuirea solului în jurul
trunchiurilor; tratamente chimice cu produse organofosforice în perioada de hrănire
suplimentară a adulţilor hibernanţi.
200
U.I. 7.8. Viermele merelor – Laspeyresia pomonella L.,
ordinul Lepidoptera, familia Tortricidae
Este de origine euro-siberiană, răspândit pe toate continentele. La noi în ţară

se întâlneşte în toate zonele pomicole.
Descriere. Fluturele are anvergura aripilor anterioare de 15 – 22 mm, largi,
subrectangulare, cenuşii-deschis, cu numeroase linii transversale fine, sinuoase, mai
închise. Spre marginea externă a aripilor se găseşte o pată brună, înconjurată de două
linii galbene, cu luciu de bronz. Aripile posterioare sunt brun - arămii, cu reflexe aurii
şi sunt franjurate (Figura 87).
Fig.87. Viermele merelor – Cydia pomonella:

a-adult; b-larvă; c-fructe atacate (după Manolache şi Boguleanu)
Oul este subcircular, puţin bombat, alb opalescent de 0,8 – 1,0 mm în

diametru. În cursul incubaţiei trece prin faza de “cerc roşu”, apoi de “cap negru”, iar
înainte de ecloziune are culoarea brun-închis.
Larva are 18 - 20 mm lungime, este de culoare roz-deschis; capul şi placa
toracică brune.Pupa are 9 – 10 mm lungime şi este de culoare galben-brună sau brun-
închis.
Biologie. Iernează în stadiul de larvă complet dezvoltată într-un cocon alb
mătăsos, sub scoarţa pomilor. În mod obişnuit are două generaţii/ an.
201
În primăvară larvele se transformă în pupă. Primii adulţi apar în luna mai şi
zborul lor este nocturn şi crepuscular. Are loc împerecherea şi depunerea pontei izolat
sau în grupe de 2-3 ouă, pe ramuri, frunze sau fructe.
Larvele neonate migrează către fructe rozând cuticula frunzelor şi chiar a
fructelor; rănile produse se cicatrizează, dar constituie porţi pentru microorganisme
(atac primar). Ajunsă la fruct, larva pătrunde în acesta prin depresiunea calicială sau
cea pedunculară, roade galerii către loja seminţelor hrănindu-se cu acestea (atac
secundar). În urma atacului fructele nu se mai dezvoltă şi cad.
La completa dezvoltare, larva părăseşte fructul şi migrează sub scoarţa
pomilor sau în sol, unde ţese un cocon mătăsos în care se transformă în pupă. Fluturii
generaţiei I-a apar la sfârşitul lunii iunie, dând naştere generaţiei a II-a. Femela
depune ouăle direct pe fructe. Larvele mature părăsesc fructele şi migrează către
locurile de iernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă în special mărul şi părul precum şi
alte specii pomicole.
Atacul se prezintă sub două forme:
a) atac primar, când fructele sunt roase superficial;
b) atac secundar, când fructele prezintă galerii cu excremente şi rosături brunificate
în jurul orificiului de perforare, atac cunoscut sub numele de “ mere
viermănoase”.
Fructele atacate îşi pierd valoarea comercială şi nu se pot păstra, deoarece
putrezesc. Pagubele pot ajunge până la 70 – 80%.
Combatere. Răzuirea tulpinilor şi a ramurilor mai groase de scoarţa exfoliată,
muşchi, licheni şi arderea, împreună cu larvele hibernante.
Strângerea fructelor viermănoase şi folosirea lor în diferite scopuri.
Aplicarea de brâie capcană pe trunchiul pomilor pentru capturarea larvelor în
perioada migrării.
Aplicarea de tratamente chimice la avertizare. Se execută 1 – 2 tratamente
pentru fiecare generaţie.
Cel mai simplu criteriu pentru aplicarea tratamentelor este dinamica zborului
adulţilor, stabilită cu ajutorul cuştilor de avertizare, capcanele luminoase şi
capcanelor cu feromoni sexuali sintetici de tip Atrapom.
202
Se poate folosi unul din următoarele produse: Carbetox 37 CE -–0,4%,
Sinoratox 35 CE – 0,2%, Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1%, Onevos 80 PS
– 0,15%, Magic Super 20CE- 0,2%, Perfection 40CE – 0,1%, Lebaycid 50EC –
0,15%, Larvin 375 – 0,1%, Diazinon 60 CE – 0,15%, Basudin 60 CE – 0,15%,
Zolone 35 CE – 0,2%, Actellic 50 CE – 0,1%, Carbaril 50 PU – 0,15%, Murtofox
68EC – 0,1%, Decis 2,5 CE – 0,05%, Ambush 25 CE – 0,05%, Karate 2,5 CE –
0,01%, Fastac 10 CE – 0,015%, Cidial 50L – 0,08%, Laser 240SC – 0,06%, Runner
2F – 0,04%, Novadim 40EC – 0,075%, etc.
Se recomandă folosirea de preparate biologice pe bază de Bacillus
thuringiensis (Thurintox) şi Bacillus cereus (Thuringin) în concentraţie de 0,1%,
Dipel - 0,1%, Bactospeine – 0,3% precum şi a viespilor oofage Trichogramma
embryophagum prin lansări de 20.000 – 60.000 viespi la hectar.
1. Forma corpului la specia Quadraspidiotus perniciosus este: masculul
cordiform şi femela piriformă; femela cordiformă şi masculul piriform; atât
mascului cât şi femela au corpul cordiform.
2. Quadraspidiotus perniciosus se combate prin: utilizarea de material săditor
sănătos; tratamente chimice în perioada de repaus; arături adânci; strângerea
frunzelor atacate şi arderea lor; tratamente chimice la sol.
3. Eriosoma lanigerum face parte din ordinul:
a) Coleoptera b) Homoptera c) Diptera
4. Păduchele lânos al mărului are denumirea ştiinţifică de:
a) Anthonomus pomorum b) Laspeyresia pomonella c) Eriosoma
lanigerum
5. Aphis pomi face parte din ordinul:
6. a)Lepidoptera b) Diptera c) Coleoptera
7. Aphis pomi face parte din familia:
a) Gelechiidae b) Tortricidae c) Aphidiidae
203
REZUMATUL:
Se descriu dăunătorii care afectează plantaţiile pomicole, biologia lor, modul
BIBLIOGRAFIE:
intern, Iaşi.
intern, Iaşi.
Iaşi.
204
U.I. 8. PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN PLANTAŢIILE DE VIŢĂ DE VIE
CUPRINS:
U.I.8.1. Filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix Planch.,
U.I. 8.2.. Molia verde a strugurilor (eudemisul) - Lobesia botrana Den et Schiff.,
U.I. 85.3. Molia verde a strugurilor (eudemisul) - Lobesia botrana Den et Schiff.
U.I. 8.4. Acarianul roşu comun - Tetranychus urticae Koch.
U.I. 8.5 Acarianul galicol al viţei de vie – Eriophyes vitis Nal.,
U.I. 8.6. Forfecarul – Lethrus apretus Laxm.,
U.I. 8.7 .Cărăbuşul marmorat – Polyphylla fullo L.
U.I. 8.8. Cărăbuşelul verde al viţei de vie – Anomala solida Er.
U.I. 5.9. Ţigărarul - Byctiscus betulae L.
OBIECTIVELE U.5. 8. :
- Cunoaşterea principalilor dăunători din plantaţiile de viţă de vie şi identificarea lor.
- Cunoaşterea teoretică şi practică a grupelor de dăunători care afectează plantaţiile
de viţă de vie, avertizarea, prevenirea şi combaterea acestora.
U.I. 8.1. Filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix Planch.,

ordinul Homoptera, familia Phylloxeridae
Filoxera este originară din America de Nord (regiunea Alegani), unde şi astăzi
trăieşte pe numeroase specii de viţă sălbatică (Vitis riparia, Vitis rupestris etc.). În
Europa, filoxera a fost semnalată prima dată în anul 1863 în Anglia (în serele din
jurul oraşului Londra) şi în Franţa (în împrejurimile localităţilor Pujoutt şi Bordeaux).
Treptat, filoxera s-a răspândit şi în alte ţări. În ţara noastră a fost semnalată pentru
prima dată în anul 1884 la Pietroasele, în podgoria Dealul Mare, de unde s-a extins în
toate regiunile viticole, producând pagube considerabile la viţa indigenă.
Descriere. Filoxera (Figura 88) se prezintă sub 4 forme morfologice şi
anume:
1) forma galicolă apteră;
2) forma radicicolă apteră;
205
3) forma sexupară;
4) forma sexuată.
Forma galicolă apteră se prezintă sub două tipuri:
a) fundatrixul are corpul piriform de 1,5 – 2,0 mm lungime, de culoare brună, lăţit,
uşor bombat dorsal şi cu abdomenul subţiat spre partea posterioară ;
b) fundatrigenele au corpul globulos, de culoare galben-portocalie de 1,5 – 1,8 mm
lungime şi 1,0 – 1,2 mm lăţime; capul şi toracele lăţite, abdomenul uşor îngustat
apical. Dorsal are un aspect rugos şi este lipsit de tuberculi. Rostrul este lung,
ajungând până la coxele posterioare. Antenele sunt formate din 3 articule, dintre
care ultimul este cel mai dezvoltat, cu vârful îngroşat .
Forma radicicolă apteră (virginogenă) are corpul oval 0,8 – 1,0 mm lungime,
de culoare variabilă, după anotimp: vara, galben-roşcat, iar iarna castaniu-închis.
Dorsal prezintă aproximativ 70 de tuberculi mici, dispuşi în rânduri simetrice.
Antenele sunt formate din 3 articule, ca la formele galicole.
Forma sexupară are corpul mai alungit de 1,0 – 1,3 mm lungime, de culoare
galben-portocalie, în afară de mezotorace, care este brun. Este singura formă aripată.
Aripile sunt mai lungi decât corpul, transparente, cu reflexe irizante. În afară de ochii
compuşi există şi 3 oceli.
Forma sexuată (femela şi masculul) au corpul alungit, de culoare galbenă,
fiind lipsite de aripi şi aparat bucal. Femela are corpul de 0,45 – 0,50 mm lungime, iar
masculul de 0,21 – 0,30 mm.
Oul de iarnă este eliptic, având chorionul gros, reticulat, de culoare galbenă la
depunere, iar mai târziu devine brun-deschis. Lungimea oului este de 0,27 – 0,38 mm.
Oul de vară este eliptic, galben, de 0,18 – 0,22 mm
Biologie. Filoxera prezintă două cicluri bine distincte:
a) un ciclu complet pe viţele americane (Vitis riparia, Vitis rupestris etc.) sau pe
hibrizi, prezentând cele 4 forme morfologice; în acest caz iernează ca ou de
rezistenţă şi larve pe părţile subterane ale viţei de vie;
b) un ciclu incomplet pe viţele europene (Vitis vinifera), fiind reprezentată în
principal prin forma radicicolă, care se dezvoltă pe părţile subterane ale viţei de
vie (rădăcini, radicele) şi mai puţin prin forma galicolă, care nu prezintă
importanţă economică.
206
Plante atacate şi mod de dăunare. Filoxera este un dăunător specific genului
Vitis, trăind pe diferite specii sălbatice şi cultivate: Vitis riparia, Vitis rotundifolia,
Vitis californica, Vitis candicans etc. Toate aceste specii nu sunt atacate în aceeaşi
măsură.
Millardet emite ideea că rezistenţa la atacul filoxerei este o însuşire ereditară a
unor specii şi soiuri de viţă de vie; singura specie imună la filoxeră este Vitis
rotundifolia.
Viola şi Ravaz au stabilit o scară în 20 de puncte, notând cu zero Vitis vinifera
(cea mai sensibilă) şi cu 20 Vitis rotundifolia (imună).
Fig.88. Filoxera viţei de vie – Phylloxera vastatrix:

a-femelă virginogenă aripată; b-femelă virginogenă apteră; c-gală cu ouă; d-larvă;
e-lăstar atacat (după Lazăr)
Formele radicicole înţeapă şi sug seva din rădăcini. În locurile atacate,

ţesuturile se deformează şi se hipertrofiază apărând umflături denumite “nodozităţi”.
Nodozităţile sunt produse pe rădăcinile subţiri, iar tuberozităţile apar pe rădăcinile
mai groase, având 4 – 10 mm lungime şi 1 – 3 mm grosime.
Rădăcinile cu nodozităţi se usucă total, iar în cele cu tuberozităţi, ţesuturile se
necrozează şi se rup, formându-se porţi pentru pătrunderea diferitelor
microorganisme.
207
Viţele atacate se debilitează, au frunze vestejite, dau producţii din ce în ce mai
mici şi în decurs de câţiva ani se usucă. Atacuri mai puternice se constată la viţele
europene, cultivate pe soluri grele, pagubele pot ajunge la 70 – 90%.
Forma galicolă determină apariţia pe partea inferioară a unor gale, sub forma
unei urne neregulate, de mărimea unui bob de măzăriche sau de mazăre, la început de
culoare galben-verzuie, apoi ruginie.
Combatere. Pentru combaterea formei radicicole cea mai importantă măsură
este altoirea soiurilor de viţă europeană pe portaltoi americani sau pe hibrizii lor.
Înfiinţarea plantaţiilor de viţă de vie pe rădăcini proprii este posibilă numai în
terenurile nisipoase (cu peste 60% SiO2), unde filoxera nu se poate dezvolta. În
focarele izolate, butucii se scot, iar solul se tratează cu diferite substanţe gazoase:
dicloretan, bromură de metil etc.
În ultimul timp, se foloseşte preparatul Phyllodien R, aplicat la sol în două
etape:
a) primăvara, înainte de dezmugurit;
b) în prima jumătate a lunii iunie. Pentru fiecare tratament se aplică în doză de 180 –
200 kg/ha.
U.I. 8.2. Molia verde a strugurilor (eudemisul) - Lobesia botrana Den et Schiff.,
Molia verde a strugurilor este considerat ca cel mai important dăunător al viţei
de vie, fiind răspândit mai ales în regiunile viticole din Europa Central-Meridională,
în Africa de Nord, Asia Mică, India, Japonia, etc. În ţara noastră este frecventă în
toate podgoriile, producând pagube de 30 – 50% la toate cele trei generaţii, începând
cu înfloritul viţei de vie şi până la recoltatul strugurilor.
Descriere. Fluturii au corpul galben-cenuşiu de 6 – 8 mm lungime. Aripile
anterioare au anvergura de 14 – 18 mm, sunt de culoare cenuşie cafenie, cu 3 macule
brune (bazală, mediană, apicală), ce alternează cu dungi albastre-cenuşii, cu franjuri
fine pe margini. Aripile posterioare sunt cenuşii-deschis şi cu franjuri lungi(Figura
89).
208
Oul are formă eliptică, de culoare gălbuie la depunere şi verzuie înainte de
ecloziune.Larva are 10 – 12 mm lungime, de culoare verde-cenuşie; capul, pronotul şi
picioarele sunt brune.
Pupa are 7 – 9 mm lungime, brun-verzuie sau cărămizie.
Biologie. Iernează în stadiul de pupă într-un cocon mătăsos sub scoarţa
butucilor sau a coardelor viţei de vie, mai rar sub resturile vegetale şi în crăpăturile
solului.
În ţara noastră, molia verde a strugurilor are 3 generaţii pe an şi anume:
- GI - de primăvară (mai-iunie);
- GII - de vară (iulie-august);
- GIII - de toamnă (septembrie – aprilie).
Fluturii apar la sfârşitul lunii aprilie, zborul lor eşalonându-se până în luna
mai. După o perioadă de hrănire, are loc împerecherea şi femela depune ouăle izolat,
pe bobocii florali sau ramificaţiile inflorescenţelor şi mai rar pe lăstari şi frunze.
Larvele apar la începutul lunii iunie, iar dezvoltarea lor durează 28-30 zile, la
temperaturi de 20-25ºC. În ultima vârstă, larvele îşi confecţionează un cocon mătăsos
în cuiburile de pe ramificaţiile inflorescenţelor, în care se transformă în pupă.
La începutul lunii iulie apar fluturii generaţiei a II-a care depun ouăle pe
boabele strugurilor, iar evoluţia larvelor durează până la sfârşitul lunii iulie.
La începutul lunii august, apar fluturii generaţiei a III-a, generaţie care
produce cele mai mari pagube.
Larvele atacă boabele, iar pierderile sunt mărite şi de mucegaiurile care se
dezvoltă pe sucurile zaharate ce se scurg din boabele în pârgă sau coapte.
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, care atacă peste
20 specii de plante lemnoase şi ierboase (Cornus mas, Viburnum lantana, Ribes spp.,
Rhus glabra, Convolvulus arvensis, et).
Atacul este diferenţiat în funcţie de generaţie. Astfel, larvele generaţiei I-a rod
bobocii florali şi inflorescenţele; o larvă distruge 2 – 3 boboci pe zi, deci 60 – 80
boboci în timpul dezvoltării sale.
209
Fig.89. Molia verde a strugurilor – Lobesia botrana:
a-adult; b-larvă; c-pupă; d,e-inflorescenţe şi boabe atacate (după Lazăr)
Larvele generaţiei a II-a atacă boabele verzi sau în pârgă (la soiurile timpurii),
consumând o parte din pulpă.Larvele generaţiei a III-a rod boabele în pârgă sau
coapte.
Organele atacate sunt înconjurate cu fire mătăsoase albe, sub forma unor
cuiburi. Totodată se creează microleziuni, prin care se scurge sucul zaharat, ce
constituie un mediu foarte favorabil pentru dezvoltarea ciupercii Botryotinia
fuckeliana.
Soiuri sensibile la atacul moliei verde a strugurilor s-au dovedit: Perlă de
Csaba, Muscat Hamburg, Muscat Ottonel, Chardonnay, Riesling italian, Tămâioasă
românească, Pinot gris, etc.
Combatere. Noile plantaţii să fie înfiinţate pe spalieri din beton şi la distanţe
corespunzătoare între rânduri şi pe rând, pentru o bună aerisire şi iluminare.
Efectuarea în condiţii optime a lucrărilor de întreţinere cum sunt: legatul lăstarilor,
copilitul, cârnitul, distrugerea buruienilor.Tratamentele chimice se fac la avertizare
prin urmărirea curbei de zbor a adulţilor la capcanele cu feromoni sexuali sintetici de
tip Atrabot sau cu ajutorul capcanelor alimentare. PED este de 100 fluturi masculi
210
capturaţi/ săptămână/capcană. La soiurile cu coacere timpurie nu se mai aplică
tratamente pentru generaţia a III-a.
Pentru larvele din generaţia I-a şi a II-a se pot folosi produsele: Actellic 50 CE
– 0,1%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux 25 CE – 0,1%, Nogos 50 CE – 0,1%,
Vapona 48 CE – 0,1%, Zolone 35 CE – 0,2%, Decis 2,5 CE – 0,03%, Ripcord 40 CE
– 0,03%, Karate 2,5 CE – 0,025%, Rufast 15EC – 0,03%, Pilot 480EC – 0,1%,
Larvin 85WP – 0,1%, Sevin 85WP – 0,15%, Insegar 25WP – 0,03%, Bulldock
025EC – 0,05%, Bestseller 100EC – 0,01%, etc.Pentru larvele generaţiei a III-a se
folosesc produse biologice: Dipel 2X WP – 0,1%.
Se poate face şi combatere biologică prin lansarea viespii Trichogramma
embryophagum, în două reprize, asigurându-se o eficacitate de peste 90%.
U.I. 8.3. Molia brună a strugurilor (cochilisul) – Eupoecilia ambiguella Den et

Schiff., ordinul Lepidoptera, familia Cochilidae
Descriere. Adultul are corpul de culoare cenuşie-murdar; aripile anterioare

sunt galbene, străbătute de o bandă transversală, trapezoidală, de culoare brun-
albăstruie. Aripile posterioare sunt brun-cenuşii cu franjuri pe margini. Anvergura
aripilor este de 12 – 15 mm (Figura 90).
Larva are 10 – 13 mm lungime, corpul de culoare brun-roşcat; capul, primul
segment toracic şi picioarele sunt negre.
Pupa este de culoare brun-roşcată fiind protejată într-un cocon din fire de
mătase şi resturi vegetale.
Biologie. Molia brună a strugurilor iernează în stadiul de pupă sub scoarţa
butucilor şi are două generaţii pe an.
Adulţii apar la sfârşitul lunii mai şi au un zbor nocturn. După împerechere,
femela depune ouăle izolat, pe bobocii florali, pe frunze sau pe boabele în formare.
Larvele se dezvoltă până la sfârşitul lunii iunie, cînd se transformă în pupe.
Noii adulţi apar la începutul lunii iulie, iar femela depune ouăle direct pe
boabe. Larvele atacă boabele coapte, iar la începutul lunii septembrie se retrag sub
scoarţa butucilor unde se transformă în pupe, stadiu în care iernează.
211
Plante atacate şi mod de dăunare. Este un dăunător polifag, care atacă peste
90 specii de plante lemnoase şi ierboase.
Atacul este diferenţiat în funcţie de generaţie. Astfel, larvele generaţiei I-a rod
bobocii florali şi inflorescenţele; larvele generaţiei a II-a atacă boabele verzi, în pârgă
sau coapte, consumând o parte din pulpă.
Organele atacate sunt înconjurate cu fire mătăsoase albe, sub forma unor
cuiburi. Totodată se creează microleziuni, prin care se scurge sucul zaharat, ce
constituie un mediu foarte favorabil pentru dezvoltarea ciupercii Botryotinia
fuckeliana.
Fig 90. Molia brună a strugurilor – Eupoecilia ambiguella:

A,b-adult; c-larvă; d-pupă; e,f-inflorescenţe şi boabe atacate
(după Lazăr)
Combatere.Se aplică aceleaşi măsuri ca şi în cazul eudemisului.

Tratamentele chimice se fac la avertizare prin urmărirea curbei de zbor a
adulţilor la capcanele cu feromoni sexuali sintetici de tip Atrambig, utilizând
produsele: Actellic 50 CE – 0,1%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux 25 CE – 0,1%,
Nogos 50 CE – 0,1%, Vapona 48 CE – 0,1%, Zolone 35 CE – 0,2%, Decis 2,5 CE –
212
0,03%, Ripcord 40 CE – 0,03%, Karate 2,5 CE – 0,025%, Sevin 85WP – 0,15%,
Insegar 25WP – 0,03%, Bulldock 025EC – 0,05%, Bestseller 100EC – 0,01%, etc.
-
U.I. 8.4. Acarianul roşu comun - Tetranychus urticae Koch.,
ordinul Acari, familia Tetranychidae
Acarianul roşu este o specie ubicvistă, răspândită în toate continentele. În ţara

noastră se întâlneşte în majoritatea regiunilor, dar mai frecvent în podgoriile din
Moldova, Dobrogea şi Muntenia.
Descriere. Femela are corpul de formă elipsoidală, uşor bombat dorsal, cu 7
rânduri de perişori. Aparatul bucal este stiliform. Culoarea corpului este variabilă, de la
verde-deschis până la roşu închis (de unde şi denumirea). Lungimea medie a corpului
este de 0,53 mm, iar lăţimea de 0,46 mm (Figura 91).
Masculul este piriform, de culoare mai deschisă şi mai mic decât femela, având
0,32 - 0,38 mm lungime şi 0,24-0,28 mm lăţime.
Oul are formă sferică; la depunere este albicios cu aspect sticlos, iar ulterior
devine galben-portocaliu.Larva are corpul elipsoidal, la apariţie este incolor, apoi verde-
gălbui, cu ochii roşii. Lungimea corpului este de 0,15-0,19 mm .
Biologie. Acest acarian hibernează ca femelă adultă în crăpăturile scoarţei
butucilor sau a coardelor şi aracilor şi a pomilor, iar uneori sub frunzele căzute, resturi
vegetale, muşchi, în sol etc.
Indivizii hibernanţi îşi reîncep activitatea în primăvară, când temperatura medie
a aerului depăşeşte 10°C, de obicei spre sfârşitul lunii aprilie, localizându-se pe diferite
plante cultivate şi spontane (viţă de vie, pomi, solanacee, leguminoase, crucifere,
cucurbitacee etc.). Pe aceste plante femelele încep să se hrănească intens şi să depună
ouă.
213
Fig.91 Acarianul roşu comun –Tetranychus urticae:
Ponta are loc într-o pânză specială (păienjeniş), ţesută de acarian, mai ales pe
partea inferioară a frunzelor. Ponta are loc de obicei de-a lungul nervurilor, o femelă
depunând în medie 40-60 ouă, obişnuit 3-10 ouă pe zi. Durata ovipozitară se eşalonează
pe o perioadă de două săptămâni. Incubaţia durează în general între 5-7 zile. Dezvoltarea
larvară în vară durează 12-15 zile, iar în primăvară şi în toamnă între 18-22 zile.
Durata unei generaţii se eşalonează în raport de condiţiile climatice, de obicei
între 15-28 zile, iar în lunile favorabile înmulţirii (iulie-august) în numai 10-15 zile.
Astfel, în plantaţiile viticole, în cursul unei perioade de vegetaţie, se pot succeda 6-10
generaţii, în funcţie de condiţiile climatice.
Plante atacate şi mod de dăunare. Acarianul roşu comun este un dăunător
foarte polifag, fiind semnalat la peste 180 specii de plante cultivate şi spontane din
familii foarte variate: Vitaceae, Rosaceae, Cucurbitaceae, Malvaceae, Moraceae,
Solonaceae, Leguminoase etc.
Simptomatologia atacului şi pagubele produse diferă după planta gazdă. Astfel,
în plantaţiile de viţă sau pomi, în urma înţepării şi sugerii sevei, apar pe frunze
decolorări sub forma unor pete mari, care la început au culoarea galbenă, apoi se
colorează în roşu sau brun. Decolorarea începe obişnuit de la baza limbului, înaintând
de-a lungul nervurii principale, cuprinzând uneori tot limbul foliar, ceea ce duce la
uscarea şi căderea treptată a frunzelor.
La atacuri puternice se produc defolieri timpurii ale butucilor de viţă cu
consecinţe negative asupra producţiei de struguri, creşterii lăstarilor, coacerii lemnului şi
formării mugurilor de rod pentru anul viitor, pagubele fiind mai mari în primăverile
secetoase.
214
Daunele produse sunt în legătură cu gradul de infestare al acarienilor. Ca soiuri
mai sensibile la atacul acarianului se menţionează: Traminer, Aligoté, Pinot gris,
Riesling, Bakator, Fetească etc., iar ca soiuri mai rezistente: Muscat Hamburg, Afuz-Ali,
Coarnă albă, Chasselas etc.
Combatere. Ca măsuri preventive, în viile puternic infestate se recomandă
adunarea resturilor vegetale (frunze, buruieni etc.) în toamnă şi distrugerea stadiului
hibernant. În cursul perioadei de vegetaţie se vor distruge buruienile din plantaţii, care
sunt gazde intermediare ale acarianului.
Dintre măsurile curative cele mai eficiente sunt tratamentele chimice, care în
podgoriile puternic infestate se aplică atât în perioada de vegetaţie, cât şi în cea de
repaus.
În perioada de repaus a viţei de vie, se pot efectua tratamente în toamnă, înainte
de îngropat sau primăvara, cu cel puţin 8-10 zile înainte de începerea vegetaţiei,
folosindu-se zeamă sulfocalcică, în concentraţie de 20 % sau polisulfură de bariu, în
concentraţie de 6 %.
În cursul perioadei de vegetaţie se recomandă tratamente la apariţia focarelor de
acarieni (la o densitate de 1-6 indivizi/frunză), folosindu-se următoarele acaricide:
Sintox 40 CE -0,1 %, Dicofol 20 CE -0,2 %, Kelthane 18,5 CE -0,2 %, Mitigan 18,5
CE- 0,2 %, Omite 57 E- 0,1 %, Torque 50 WP -0,05 %, Mitac 20 CE -0,2 %, Pennstyl
25WP – 0,1%, Rufast 15EC – 0,04%, Nissorun 10WP – 0,03%, Karathane LC – 0,05%,
Flumite 200 – 0,04%, Vermitec 1,8%EC – 0,08%, Proficol 16EC – 0,2%, Cascade 5EC
– 0,1%, etc. Se vor stropi mai ales părţile inferioare ale frunzelor, unde se află coloniile
de acarieni; la invazii mari tratamentele se vor repeta.
U.I.8.5. Acarianul galicol al viţei de vie – Eriophyes vitis Nal.,

ordinul Acari, familia Eriophydae
Descriere. Adultul este un acarian tetrapodil, are corpul alungit-viermiform,

cu segmentele mediane mai late, lipsit de ochi, iar cefalo-toracele cu numai două
perechi de picioare.
Abdomenul prezintă 80 de striuri chitinoase transversale. Culoarea este alb-
gălbuie sau roşcată, iar lungimea de 0,13 – 0,18 mm (Figura 92).
215
a b
Fig.92. Acarianul galicol al viţei de vie – Eriophyes vitis

a-adult; b-mod de dăunare
Biologie. Dăunătorul iernează în stadiul de adult în crăpăturile scoarţei

butucilor viţei de vie sau sub litieră. Primăvara, păianjenii apar şi se localizează mai
ales pe partea inferioară a frunzelor de viţă-de-vie şi încep să atace. La începutul lunii
iunie, femelele depun 50 – 70 ouă nefecundate, între pâslă şi epidermă, din care vor
apărea larvele partenogenetice femele a căror dezvoltare durează 25-40 zile. Ajunse
la maturitate „pun bazele” la a doua generaţie, ciclul biologic repetându-se. Către
toamnă ultima generaţie dă naştere la forma sexuată în care hibernează. Eriophyes
vitis se înmulţeşte pe cale ovipară, prezintă 3 – 4 generaţii pe an, din care 2 – 3
generaţii partenogenetice şi o generaţie sexuată.
Plante atacate şi mod de dăunare. Eriophyes vitis atacă numai viţa de vie,
daune mari înregistrându-se în primăverile şi verile secetoase şi calde. Acarienii atacă
în colonii pe partea inferioară a frunzelor, prin înţepare şi sugerea sevei şi a sucului
celular. În timpul hrănirii secretă o substanţă toxică, care acţionează asupra ţesuturilor
parenchimale şi epidermei, provocând o hipertrofiere dichotomică. În locul înţepăturii
pe partea superioară a limbului , se formează mici umflături (neoformaţiuni galicole)
de forma unor gale cu diametrul de 4 – 8 mm, de unde şi denumirea de „băşicarea”
sau „erinoza viţei de vie”. În locul acestor umflături are loc şi o hipertrofiere a perilor
epidermei inferioare, care se alungesc dând naştere la nişte pete pâsloase de 5 – 15
mm lungime. La începutul atacului ele sunt subţiri şi gălbui-albicioase, apoi devin
mai mari, dense şi cafenii, iar spre toamnă au culoarea cafeniu-brunie. La infestări
216
puternice păianjenii pot ataca şi peţiolul frunzelor, mugurii, cârceii şi chiar ciorchinii.
Datorită atacului, frunzele se etiolează şi treptat cad, mai ales cele de la vârful
lăstarilor, iar florile avortează, ceea ce afectează producţia de struguri. Pagube mai
mari sunt în primăveri şi veri secetoase şi la soiuri sensibile (Reisling italian,
Cabernet Sauvignon, Muscat Hamburg, Pinot gris).
Combatere. Pe suprafeţe mici se recomandă adunarea frunzelor atacate la
începutul infestării şi distrugerea lor, iar toamna în focarele de erinoză, trebuie să se
adune frunzele şi să se ardă. Butucii se vor stropi cu polifosfură de calciu – 8% sau
Polibar (polisulfură de bariu) 45 P.U. – 2 – 3%. La atacuri puternice se aplică
tratamente chimice cu Sinoratox 25 CE – 0,2%, DEF 25 CE – 0,2%, Tedion V18 –
0,15%, Polacaritox 8 CE – 0,2%, Kelthane 18,5% EC –0,15%, Polisulfură de calciu –
0.3% sau Polibar 45 PU – 1%, etc. Tratamentele se aplică la atacuri intense la apariţia
erinozei (în luna mai).
U.I.8.6. Forfecarul – Lethrus apretus Laxm.,

ordinul Coleoptera, familia Scarabaeidae
Descriere. Adultul are corpul masiv, negru mat, de 18 –22 mm lungime.

Capul este mare, cu antenele măciucate şi mandibulele puternice. Pronotul este mai
lat decât lung. Elitrele sunt scurte şi sudate pe linia de sutură, iar aripile posterioare
lipsesc. Picioarele sunt prevăzute cu trei dinţi puternici, conformate pentru
săpat.Larva, oligopodă de tip scarabeiform, la completa dezvoltare are lungimea de
28 – 38 mm. Capul este brun, iar corpul alb-gălbui, puţin curbat (Figura 93).
Biologie. Forfecarul are o singură generaţie pe an şi iernează ca adult în
galerii în sol, la 50 – 70 cm adâncime. Pe la mijlocul lunii aprilie, adulţii apar şi
încep să-şi construiască galerii noi, de obicei în terenuri grele, înţelenite. Galeriile cu
diametrul de 1,5 – 1,8 cm şi lungimea de 50 –70 cm, sunt mai întâi oblice (10 – 15
cm), apoi verticale (30 – 40 cm) şi apoi iarăşi oblice ( 10 – 20 cm). La începutul lunii
mai are loc împerecherea şi ambele sexe locuiesc în galeria femelei, unde, în
porţiunea inferioară, sapă lateral până la 12 alveole ovoidale, de 3-4 cm lungime, în
care sunt aduse apoi frunze şi lăstari şi transformate în cocoloaşe. În fiecare lojă
femela depune câte un ou, din care după 6 –12 zile apare larva. Larvele neonate se
217
hrănesc cu cocoloaşele pregătite de părinţi. Dezvoltarea larvară durează 20 – 30 zile,
în această perioadă au loc două năpârliri, apoi sapă în imediata apropiere alte loji, în
care se împupează.şi acest stadiu durează 10 – 14 zile. Noii adulţi apar în luna iulie şi
rămân în aceleaşi locuri până în primăvara următoare.
Fig. 93. Forfecarul – Lethrus apretus

Adult şi mod de dăunare
Plante atacate şi mod de dăunare. Lethrus apterus este un dăunător polifag. În

afară de viţa de vie mai atacă şi pomii fructiferi, sfecla pentru zahăr, foarea soarelui,
lucerna, rapiţa, porumb, cânepă, ceapa. Daunele sunt provocate de adulţi, care retează
mugurii, frunzele şi lăstarii tineri de viţă de vie pentru hrănirea proprie în perioada
maturaţiei sexuale şi mai ales pentru pregătirea hranei larvelor. Retezarea lăstarilor
este dreaptă, ca de foarfece, de unde şi denumirea de „forfecar”. Pagubele cele mai
mari se observă în parcelele mărginite de pajişti, canale, taluze înierbate, care
constituie locuri prielnice dezvoltării dăunătorului.
Combatere. Se recomandă lucrări repetate a solului, întreţinerea plantaţiilor
viticole prin lucrări de arat, săpat şi prăşit, pentru distrugerea galeriilor. Întrucât
adulţii se deplasează prin mers se recomandă ca la marginea parcelelor să se sape
şanţuri capcană de 30 – 40 cm adâncime, prăfuite cu insecticide de contact
organoclorurate (Lindatox 3 PP, PEB 5 + 3).
218
La semnalarea atacurilor se vor efectua tratamente cu produse clorurate
(Lindatox 3 PP, Lindatox 20 CE) sau organofosforice (Parathion 50 CE, Carbetox 37
CE, Sinoratox 35 CE, etc.).
U.I. 8.7. Cărăbuşul marmorat – Polyphylla fullo L.

Descriere. Adultul are corpul masiv, convex de culoare neagră sau castaniu-
roşcat acoperit cu perişori, sternitele abdominale şi pigidiul cu o pubescenţă deasă şi
fină, iar dimorfismul sexual este dat de antene. Antenele sunt lameliforme, la mascul
cu măciuca formată din 7 lamele lungi, iar la femelă numai din 5, mai scurte. Pe
elitre perişorii solzoşi albi şi gălbui formează pete neregulate, cu aspect marmorat.
Ventral corpul este cenuşiu-roşcat. Lungimea corpului este de 28 – 38,0 mm (Figura
94).
Larva este oligopodă, de tip scarabeid cu chetotaxia sternitului anal formată
din 6 – 9 spinişori în fiecare dintre cele două rânduri simetrice longitudinale mediane.
La completa dezvoltare are lungimea de 60 – 75,0 mm.
Biologie. Cărăbuşul marmorat are o generaţie la 3 ani, mai rar la 4 ani,
dezvoltarea stadiului larvar cuprinzând 33 – 34 luni, hibernând toate cele trei ierni ca
larvă în sol, la adâncimi de 35 – 60 cm. Diapauza hiemală în cea de-a treia iarnă se
face ca larvă de vârsta a III-a şi larvele ajung la completa dezvoltare în luna mai, când
se transformă în pupe în căsuţe specifice. După 20 – 25 zile, în luna iunie sau la
începutul lunii iulie apar adulţii, care au o perioadă de zbor de 25 – 30 zile. Zborul
este crepuscular, el durează în jurul orei 20,15, şi continuă între 40 – 90 minute. În
timpul zilei adulţii se ascund în sol sau stau imobili pe partea umbrită a coardelor
viţei de vie. La 4 – 6 zile de la apariţie cărăbuşii încep să se împerecheze . Femelele
depun câte 25 – 40 ouă , în soluri uşoare, nisipoase slab humifere, la adâncimi de 10 –
20 mm.
219
Fig.94. Cărăbuşul marmorat – Polyphylla fullo
Perioada ovipozitară se eşalonează pe circa 40 – 50 de zile ( de la sfârşitul

lunii iunie şi până la începutul lunii august –Panin, 1955). Dezvoltarea embrionară
are o durată de 14 – 17 zile. Larvele neonate se hrănesc cu detritus, humus, iar spre
sfârşitul toamnei coboară mai la adâncime, unde iernează. Prima năpârlire are loc în
luna iunie a anului următor, iar a doua năpârlire în primăvara anului trei. Printre
duşmanii naturali ai acestui dăunător se menţionează dipterul Satanas gigas.
Plante atacate şi mod de dăunare. Polyphylla fullo este o specie polifagă
care atacă mai ales în stadiul de larvă, rozând părţile subterane ale plantelor ierboase:
porumb, grâu, floarea soarelui), ciperacee (Elymus, Psamma etc), dar pagube mari
produc în pepinierele şi plantaţiile de viţă-de-vie tinere, îndeosebi în anul plantării. La
viţa de vie larvele rod partea subterană a butaşului înrădăcinat, iar la viţa altoită rod
portaltoiul. Plantele atacate se usucă. Poate ataca şi numeroşi arbori forestieri,
conifere şi pomi fructiferi. Atacul maxim este produs de larvele din vârsta a III,
respectiv în ultimul an al ciclului biologic. În urma atacului plantele nu mai vegetează
normal şi se usucă. Adulţii sunt filofagi, ei atacând frunzele arborilor forestieri, viţei
de vie şi mai rar a răşinoaselor, sub forma unor rosături specifice dantelate.
Combatere. Se recomandă strângerea şi distrugerea larvelor cu ocazia
lucrărilor solului în vii, livezi şi pepiniere (arat, copcit, prăşit etc.). Adunarea adulţilor
înainte de împerechere (decada 10 – 20 iunie) şi distrugerea acestora . Se aplică
tratamente împotriva larvelor descoperite de sol prin arat, prăşit utilizându-se mai ales
produse organoclorurate condiţionate ca pulberi de prăfuit şi mai ales preparate
granulate (Sinoratox 5G – 40-60 kg/ha, Basudin 5G – 30-50 kg/ha, Ecalux 5G – 30-
220
45 kg/ha, Furadan 10G – 10-25 kg/ha etc.), care se pot încorpora odată cu
îngrăşămintele chimice.
U.I. 8.8. Cărăbuşelul verde al viţei de vie – Anomala solida Er.

Descriere. Adultul are corpul oval şi convex dorsal, de culoare verde metalic,
cu reflexe arămii sau albăstrui, iar elitrele cu puncte fine şi dungi longitudinale
evifente. Antenele, aparatul bucal sunt galgene-brunii, iar marginile laterale ale
pronotului sunt arcuite şi adesea gălbui.Lungimea corpului este de 12,5 – 16,8 mm
(Figura 95).
Fig. 95. Cărăbuşelul verde al viţei de vie – Anomala solida

a-adult; b-mod de dăunare
Larva este de tip scarabeid, are corpul format din 13 segmente, iar chetotaxia
urosternitului, anal alcătuită din 3 câmpuri: un câmp central (cu 14 – 16 peri
setiformi), un câmp piriform (din 22 sete conice), şi un câmp mare care înconjoară pe
cel piriform. Culoarea corpului este galbenă – închis, iar capul, stigmele, ghearele şi
perişorii de pe tergite sunt ruginii. Lungimea corpului este de 31,2 – 37,8 mm.Pupa
este liberă, gălbuie de 18,7 mm lungime şi 8,80 mm lăţime.
Biologie. Cercetări asupra morfologiei, biologie şi combaterii speciei, în
condiţiile ţării noastre a făcut B. Bobârnac în perioada 1959 – 1979. Cărăbuşelul
verde al viţei de vie are o generaţie pe an. Iernează ca larvă de vârsta a doua, în sol la
50 – 80 cm adâncime, uneori până la 140 cm., iar la începutul lunii aprilie larvele
năpârlesc şi trec în vârsta a treia, continuând să atace până la sfârşitul lunii mai, când
221
ajung la completa dezvoltare şi se transformă în pupe. Nimfoza are loc mai ales în
interdune, la adâncimi de 20 – 30 cm; stadiul de pupă durează 17 – 18 zile.
Apariţia primilor adulţi are loc la sfârşitul lunii iunie şi zborul lor cuprinde 35
45 zile, până la sfârşitul lunii iulie. Longevitatea cărăbuşeilor este de 25 – 35 zile şi
cuprinde două faze: preovipozitară de 10 – 15 zile şi faza depunerii ouălor, de 15 – 20
zile. Împerecherea se eşalonează 17 – 20 zile şi are loc pe sol sau pe frunze.
Ponta are o durată de 20 – 23 zile, cuprinzând în medie 26 – 30 de ouă, depuse
în sol la adâncimea de 10 – 30 cm. Incubaţia durează 17 – 20 de zile, iar eclozarea
larvelor are loc la sfârşitul lunii iulie până la mijlocul lunii august. Larvele neonate
sunt saprofage şi se dezvoltă în interdunele mai bogate în humus.
După prima năpârlire după circa o lună de la ecloziune, trec în vârsta a II-a
(septembrie) ele devin rizofage, atacând rădăcinile viţei de vie până la începutul lunii
noiembrie, când se retrag în straturile mai adânci pentru iernare.
Plante atacate şi mod de dăunare. Cărăbuşelul verde este o specie polifagă,
preferând viţa de vie şi pomii fructiferi (mai ales sâmburoasele), apoi salcâmul,
plopul, fasolea, secara, porumbul, pepenii, floarea soarelui etc., din terenurile
nisipoas. Adulţii sunt filofagi, iar larvele rizofage.
Adulţii rod frunzele dantelat şi centrifug, în afară de nervuri, mai ales primele
8 – 10 frunze. Ei atacă zilnic 10 – 12 ore. Numărul de cărăbuşei pe o frunză este de 7
– 10, atacul fiind în grup, pe un lăstar găsindu-se 50 – 100 exemplare, pe un butuc
500 – 900 gândaci, iar vetrele atacate având 4 – 7 butuci.
Cărăbuşeii se deplasează din vetrele de viţă-de-vie în culturile limitrofe, ei
mai atacă strugurii şi scoarţa lăstarilor. Pagubele mai mari se înregistrează în
plantaţiile noi înfiinţate.
Combatere. Colectarea cărăbuşeilor de pe lăstari, dimineaţa sau seara, prin
scuturarea energică a lăstarilor şi distrugerea lor, în perioada hrănirii suplimentare.
Tratamentele chimice aplicate împotriva adulţilor la începutul apariţeiei lor cu
insecticide emulsonabile: Carbetox 37 CE – 0,4%, Sinoratox 35 CE – 0,15, Decis 2,5
EC – 0,03% etc. Pentru distrugerea larvelor se aplică tratamente la sol, în primăvara
devreme (prin încorporare) cu produse granulate.
222
U.I.8.9. Ţigărarul - Byctiscus betulae L.
ordinul Coleoptera, familia Attelabidae
Descriere. Byctiscus betulae – lungimea corpului la adult este de 5,5 – 9,5

mm, corpul este oviform, de culoare albastru-metalic cu reflexe verzui-aurii; elitrele
sunt patratiforme cu striuri longitudinale punctate; rostrul este lung şi puţin dilatat
spre vârf; pronotul este cordiform, la mascul cu câte un dinte lateral (Figura 96).
Fig. 96. Ţigărarul - Byctiscus betulae

adult
Larva este apodă, de culoare alb-gălbuie, cu capul brun, de 5 – 8 mm lungime.

Biologie. Iernează ca adult în sol, în căsuţe nimfale sau în litieră şi în
crăpăturile scoarţei butucilor. Insecta începe să apară la sfârşitul lunii aprilie şi după o
hrănire de 10 – 12 zile, necesară maturării sexuale, se împerechează. Depunerea
ouălor se face în manşoane din frunze, construite de femele, care au forma unor ţigări,
de unde şi denumirea de „ţigărar”. În fiecare ţigară sunt depuse 5 – 8 ouă, iar în total
30 – 40. Ponta se poate face şi pe nervura principală a limbului foliar. Incubaţia
durează 10 – 12 zile.
Larvele apărute se hrănesc cu interiorul ţigărilor, timp de 22 – 30 zile, cât
durează dezvoltarea lor. Ajunse la maturitate pe la mijlocul lunii iulie, larvele
părăsesc ţigările şi pătrund în sol la 8 – 12 cm adâncime, unde are loc împuparea.
După 8 – 12 zile apar adulţii care hibernează. Această insectă are o singură generaţie
pe an.
223
Plante atacate şi mod de dăunare. Byctiscus betulae este o specie polifagă,
atacă frunzele la numeroase specii de arbori forestieri: Fagus, Corylus, castanea,
Populus, Salix, Alnus, Betula; şi pomi fructiferi: prun, cireş, păr, gutui, preferând însă
frunzele de viţă-de-vie, pe care le răsuceşte sub forma unor ţigări, în care sunt depuse
ouăle şi se dezvoltă larvele.
Numărul frunzelor din care sunt confecţionate ţigările diferă de la o specie la
alta. La viţa de vie 1 – 2 frunze; la pomii fructiferi 5 – 7 frunze; la plop şi mesteacăn
8 – 15 frunze. La invazii mari poate produce defolierea în masă a viţei de vie, ceea ce
duce la scăderea producţiei de struguri şi a formării mugurilor de rod pentru anul
viitor.
Combatere. Se recomandă adunarea şi distrugerea ţigărilor prin ardere.
Aplicarera de stropiri cu produse emulsionabile (Carbetox 37 CE, Sinoratox 35 CE,
etc), la începutul apariţiei insectelor.
1. Culoarea corpului celor 4 forme ale speciei Phylloxera vastatrix este:
a. brun – roşietică b. verde c. neagră
2. Forma galicolă a speciei Phylloxera vastatrix atacă:
a. rădăcinile b. frunzele c. frunzele şi rădăcinile.
3. Polyphyll fullo poartă denumirea populară de
a)eudemisul b) cărăbuşul marmorat c) forfecarul
4. Aripile anterioare ale speciei Anomala solida sunt:
a)negre cu perişori albicioşi b) galbene c) verde cu reflexe metalice
5. Tetranychus urticae poartă denumirea populară de:
a) musculiţa albă de seră b) nematodul rădăcinilor c) acarianul roşu comun
6. Anvergura aripilor speciei Lobesia botrana este de:
a) 9-11 mm b) 14-18 mm c) 20-22 mm
7. Larvele speciei Lobesia botrana au culoarea:
a) alb-gălbuie b) verde-cenuşie c) roşietică
8. Mărimea corpului adulţilor speciei Lethrus apterus este de:
a) 10-20 mm b) 12-15 mm c) 25-28 mm
224
9. Larvele speciei Lethrus apterus au culoarea:
a) galben-albicioasă b) verde-cenuşie c) brun-roşcată
10. Iernarea speciei Anomala solida are loc în mod obişnuit:
a) în rădăcinile plantelor atacate b) în frunzele căzute c) în sol
REZUMATUL:
Se descriu dăunătorii care afectează plantaţiile de viţă de vie, biologia lor,
modul cum aceştia dăunează , precum şi combaterea lor.
BIBLIOGRAFIE:
intern, Iaşi.
intern, Iaşi.
Iaşi.
225
U.I. 9. PRINCIPALII DĂUNĂTORI DIN CULTURILE DE LEGUME
CUPRINS:
U.I. 9.1. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa Latr.
U.I.9.4. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae L.
U.I. 9.5. Buha verzei – Mamestra brassicae L.
U.I. 9.6. Musca verzei – Delia brassicae Bche.
- Cunoaşterea principalilor dăunători din culturile de legume şi identificarea lor.
- Cunoaşterea teoretică şi practică a grupelor de dăunători care afectează culturile
legumicole, avertizarea, prevenirea şi combaterea acestora.
U.I. 9.1. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa Latr.,

ordinul Orthoptera, familia Gryllotalpidae
Descriere. Adultul are corpul de 50,0 – 60,0 mm lungime, este robust,

aproape cilindric, dorsal de culoare brun-închis, iar ventral brun-gălbuie, cu aspect
catifelat, acoperit cu perişori deşi, scurţi. Capul este rotunjit, pronotul globulos şi
îngustat anterior.
Picioarele anterioare sunt adaptate pentru săpat. Aripile anterioare sunt
pergamentoase iar cele posterioare bine dezvoltate şi membranoase, cu o reţea de
nervuri evidente. Abdomenul este format din 10 segmente, ultimul fiind terminat cu o
pereche de cerci lungi (Figura 97)
Oul este elipsoidal de 3,0 – 3,5 mm lungime, de culoare galbenă, cu luciu
verzui.Larva la apariţie este de culoare albă, apoi devine castanie-negricioasă,
deosebindu-se de adult prin dimensiunile mai mici ale corpului şi lipsa aripilor.
Biologie. Iernează în primul an ca larvă, iar în al doilea an ca adult, în sol şi
are o generaţie la doi ani.
226
Fig.97. Coropişniţa – Gryllotalpa gryllotalpa:
1-adult; 2-larvă; 3-ou; 4-ootecă; 5-plante atacate
(după Lazăr)
Primăvara larvele se ridică în straturile superficiale ale solului hrănindu-se cu

părţile subterane ale plantelor. Toamna, în cel de-al doilea an, apar adulţii, care se
retrag în sol pentru hibernare. În sere , răsadniţe, adulţii apar în lunile februarie –
martie, iar în câmp în aprilie – mai. Împerecherea are loc în luna iunie, când se
observă şi zborul acestora, mai ales în nopţile senine.
Ouăle sunt depuse grupat în cuiburi, în sol, câte 300-400 ouă. După 14-20 zile
apar larvele care rămân grupate în cuib sub ocrotirea femelei timp de 2 – 3 săptămâni,
apoi se răspândesc săpându-şi galerii proprii.
La sfârşitul lunii august, începutul lunii septembrie, populaţia de coropişniţe
este alcătuită din larve de diferite vârste şi adulţi care se retrag pentru iernare.
plantele cerealiere (grâul, orzul, porumbul, etc.), plantele tehnice (floarea-soarelui,
sfecla, tutunul, etc.). Cele mai mari pagube sunt produse la culturile legumicole :
varză, conopidă, tomate, pătlăgele vinete, ardei etc.Adulţii şi larvele rod părţile
subterane ale plantelor.
În rădăcinile mai groase de sfeclă, morcov sau în tuberculii de cartof sunt
roase galerii mari, în care se dezvoltă diferite microorganisme, care determină
putrezirea organele respective. Rădăcinile subţiri sunt retezate, înregistrându-se
227
pagube deosebite la răsadurile de varză, conopidă, pătlăgele roşii, etc., care trebuie
înlocuite de mai multe ori.
Combatere. Efectuarea arăturilor adânci şi a praşilelor repetate pentru
distrugerea galeriilor, în care se găsesc coropişniţele. Gropi capcană (50/50/50 cm)
executate în toamnă, înainte de retragerea coropişniţelor pentru iernat. Aceste gropi
sunt umplute cu gunoi proaspăt de cabaline. Gropile se desfac în timpul iernii şi
coropişniţele sunt adunate şi apoi distruse.
La semnalarea atacului, solul se tratează printre rândurile de plante cu
produsele Sintogrill 5 G – 30 kg/ha sau Sinolintox 5 G – 25 kg/ha, Gryllosin 5 G – 30
kg/ha, Mesurol 4G 3 – 6 kg/ha, Counter 5G – 40 kg/ha.
Se pot folosi şi momeli toxice, care se prepară din boabe de cereale (întregi
sau sfărâmate), în amestec cu untdelemn sau melasă (5 %), la care se adaugă un
insecticid (3 %). Momelile pregătite se împrăştie în grămezi mici sau se încorporează
în sol, la adâncimi de 2 – 5 cm, în cantitate de 60 kg/ha.

Descriere. Prezintă două forme:

a) femela apteră are corpul globulos de 1,8 – 2,5 mm lungime, verde-gălbui,
acoperit cu o secreţie abundentă, ceroasă, de culoare cenuşie-albăstruie. Antenele
şi corniculele sunt de culoare mai închisă. Coada este tot atât de lungă ca şi
corniculele, cu câte 3 peri pe fiecare parte (Figura 98).
b) femela aripată are corpul de 1,6 – 2,3 mm lungime; capul şi toracele brun-închis,
iar abdomenul galben-verzui; corpul este acoperit cu o secreţie ceroasă, de
culoare cenuşie Antenele sunt verzui-negricioase şi aproape tot atât de lungi ca şi
corpul. Corniculele sunt scurte şi umflate median. Coada este mai lungă decât
corniculele
228
a b
Fig. 98. Păduchele cenuşiu al verzei – Brevicoryne brassicae:

a-femelă apteră; b-femelă aripată; c- plantă cu colonie de păduchi
Biologie. Iernează în stadiul de ou, depus în toamnă pe tulpinile sau

peţiolurile frunzelor diferitelor plante crucifere cultivate sau spontane. Într-un an
poate avea 15 – 16 generaţii. La temperatura optimă (18 – 20°C), o generaţie se
dezvoltă în 10 – 14 zile.
În lunile martie, aprilie apar larvele, iar în luna mai apare fundatrixul care
formează colonii de fundatrigene, pe partea inferioară a frunzelor. În luna iunlie apar
virginogenele, cele aripate migrând pe culturile de crucifere. Într-o vară afidul poate
avea 16 generaţii. În luna august apare forma sexupară şi în septembrie forma
sexuată. La începutul lunii octombrie fiecare femelă depune oul de iarnă.Cei mai
importanţi prădători care limitează coloniile de afide sunt: Coccinella spp., Adalia
spp., Scymnus spp., iar dintre paraziţi: Aphidius spp. şi Diaeretiella rapae.
Plante atacate şi mod de dăunare. Păduchii formează colonii masive pe
diferite crucifere: varză, conopidă, hrean, gulii, ridichi, etc., înţepând şi sugând seva
din ţesuturi.
229
Datorită atacului, pe frunze apar pete galben-deschis sau rozii, astfel că
plantele stagnează în creştere, rămân pipernicite sau se usucă. Pot fi atacaţi şi
semincerii, astfel că tulpinile florifere se colorează în albastru-verzui, iar florile
avortează sau se usucă. Sunt atacate şi seminţele, care rămân nedezvoltate, astfel că
producţia este redusă cu 30 – 40%.
Combatere. Adunarea şi distrugerea tuturor resturilor de plante rămase după
recoltare, pe care se găsesc ouăle hibernante ale păduchelui. Distrugerea buruienilor
din familia Cruciferae, ce constituie gazde intermediare în dezvoltarea dăunătorului.
Efectuarea de tratamente chimice la apariţia primelor colonii de păduchi, cu
unul din următoarele produse: Actellic 50 CE – 0,05%, Basudin 60 CE – 0,15%,
Pirimor 25 WG – 0,1%, Sumithion 50 CE – 0,1 %, Fernos 50 PU –0,05%, Decis 2,5
CE – 0,05%, Polytrin 200 EC – 0,015 %, Sumicidin 20 EC –0,025%, Supersect 10
EC – 0,03% etc.

ordinul Heteroptera, familia Pentatomidae
Descriere. Adultul are corpul turtit dorso-ventral, de culoare roşie, având

capul de culoare neagră. Pronotul este prevăzut cu 6 pete negre iar scutelul cu o pată
neagră caracteristică, având baza de culoare roşie. Aripile prezintă câte o pată neagră
alungită. Abdomenul este de asemenea de culoare roşie, având ultimele două
segmente de culoare neagră. Lungimea corpului este de 6,0 – 10,0 mm (Figura 99).
a b
Fig. 99. Ploşniţa roşie a verzei – Eurydema ornata
a-adult; b-plantă atacată
230
Oul este caracteristic, având formă cilindrică, de culoare cenuşie, prevăzut la
cele două extremităţi cu două benzi circulare de culoare neagră. Larva este
asemănătoare cu adultul. La apariţie are culoarea galben-roşcată, apoi devine roşie-
cărămizie.
Biologie. Iernează în stadiul de adult, în frunzarul din păduri, în resturile

vegetale, etc. Adulţii părăsesc locurile de iernare primăvara devreme, prin luna
martie. La început se întâlnesc pe cruciferele spontane, apoi trec pe cele cultivate.
Ouăle sunt depuse în grupe de 12-14, rareori până la 36, dispuse în două rânduri
paralele, pe partea inferioară a frunzelor. Larvele apărute ajung la maturitate prin luna
iunie. Prezintă 1-2 generaţii, în funcţie de regiuni.
Plante atacate şi mod de dăunare. Atacă în stadiul de adult şi în stadiul de
larvă plantele de crucifere, când înţeapă şi sug sucul celular din frunze. La culturile
semincere, atacă florile, lujerii seminceri şi seminţele.
Combatere. Se aplică măsuri agrotehnice: pregătirea corespunzătoare a terenului;
plantarea timpurie a răsadurilor; lucrări de întreţinere a culturilor, etc. Tratamente
chimice în timpul perioadei de vegetaţie utilizând produse organofosforice sau
piretroide.
U.I. 9.4. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae L.,

ordinul Lepidoptera, familia Pieridae
Descriere. Adulţii au anvergura aripilor de 50 – 65 mm, masculii fiind mai

mici decât femelele. Corpul este negru, acoperit cu perişori albi-gălbui. Aripile
anterioare şi posterioare sunt de culoare albă, prevăzute cu macule negre.
La femelă, aripile anterioare prezintă o maculă neagră în vârful superior, două
macule rotunde în mijlocul câmpului şi una alungită pe marginea posterioară; aripile
posterioare au câte o maculă punctiformă numai pe marginea lor anterioară (Figura
100).
La mascul, aripile anterioare prezintă o singură maculă neagră în unghiul
extern, iar cele posterioare sunt prevăzute cu câte o maculă punctiformă pe marginea
anterioară.
231
Oul are 1,10 – 1,25 mm lungime, de formă conică, de culoare galbenă, cu
striaţii longitudinale.
Larva neonată este de culoare galbenă cenuşie, capul negru, iar larva matură
are culoarea verde sau galben-verzuie, cu puncte negre. Corpul este acoperit cu
perişori albicioşi şi prezintă dorsal o dungă longitudinală, iar lateral două dungi mai
late, de culoare galbenă. Larva are 40 – 50 mm lungime.Pupa este carenată, de
culoare cenuşie sau galben-verzuie, maculată cu negru.
a b c
Fig. 100. Fluturele alb al verzei – Pieris brassicae:

a-mascul; b-femelă; c-larvă
Biologie. Iernează în stadiul de pupă pe trunchiul arborilor sau arbuştilor, pe

pereţii caselor, pe garduri, pe stâlpi, etc. Are două generaţii pe an, uneori şi a treia
generaţie, care se dezvoltă pe varza de toamnă.
Fluturii apar primăvara în luna mai ; femelele după copulaţie depun ouăle
izolat sau în grupe (15-20 ouă) pe partea inferioară a frunzelor. Incubaţia durează 6-
14 zile. Larvele în primele vârste stau grupate, iar la sfârşitul lunii iunie se retrag
pentru transformarea în pupă. Adulţii generaţiei de primăvară apar în luna iunie.
Generaţia de vară se eşalonează în lunile iulie şi august, iar generaţia de toamnă din
august până în luna mai, anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Produce pagube mari în culturile de
crucifere, în special de varză şi conopidă. La apariţie, larvele stau grupate, rozând
numai epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor. Mai târziu, larvele se răspândesc
pe plante şi rod toate frunzele, lăsând doar nervurile mai groase, aspect ce poartă
numele de scheletuirea frunzelor.
232
Combatere. Răsadul de varză să se planteze cât mai timpuriu, în terenuri bine
pregătite, pentru a obţine plante viguroase, mai rezistente la atac. Distrugerea
dăunătorul. Efectuarea arăturilor adânci după recoltare, pentru a diminua rezerva
biologică a dăunătorului.
La semnalarea atacului se vor aplica tratamente cu unul din următoarele
produse: Actellic 50 CE – 0,15%, Carbetox 37 CE – 0,4%, Ekalux S – 0,1%, Ekamet
50 CE – 0,07%, Sinoratox 35 CE- 0,15%, Zolone 35 CE – 0,2%,Total 60 – 0,15%,
Senthion 50EC – 0,1%, Decis 2,5 CE – 0,04%, Karate 2,5CE – 0,04%, Sumi-alpha 5
CE – 0,03%, Sumicidin 20 CE – 0,05%,Talstar 10 CE – 0,035%, Dimilin 25WP –
0,05%, etc. Se pot folosi şi biopreparate ca Dipel WP – 0,1%, Foray – 0,1 % etc.
U.I. 9.5. Buha verzei – Mamestra brassicae L.,

Buha verzei este răspândită în toată Europa, în Asia, etc. La noi în ţară, se
întâlneşte în toate regiunile, de la şes şi până la munte.
Descriere. Fluturii prezintă dimorfism sexual, femela fiind mai mare decât
masculul. Femela are aripile anterioare brun-cenuşii, prevăzute cu linii transversale
mai închise la culoare. În mijlocul câmpului, se află o pată reniformă bine distinctă,
înconjurată cu dungi alb-gălbui, sub forma literei “W”.
Aripile posterioare sunt cenuşii, cu marginile mai închise la culoare.
Anvergura aripilor este de 40,0 – 50,0 mm (Figura 101).
Oul este emisferic, cu diametrul de 0,6-0,7 mm, de culoare alb-gălbuie.
Prezintă numeroase striuri, care se unesc în regiunea polului exterior.Larva este de
culoare variabilă, de la verde-deschis până la brun-cenuşiu. Capul şi protoracele sunt
de culoare neagră. Pe toată lungimea corpului, dorsal prezintă o dungă mediană
deschisă, iar lateral dungi oblice gălbui. Lungimea corpului, la maturitate este de 35,0
– 40,0 mm.
233
Biologie. Buha verzei are două generaţii pe an şi iernează în stadiul de pupă în
sol. Adulţii apar în mai-iunie şi au un zbor crepuscular sau nocturn.
Ouăle sunt depuse în grupe, pe parte inferioară a frunzelor. Larvele care apar
se dezvoltă pe plantele care au apărut sau pe plantele învecinate. La completa
dezvoltare, părăsesc plantele şi se retrag în sol pentru transformarea în pupă. Fluturii
apar prin luna iulie şi dau naştere la o nouă generaţie de larve, care se dezvoltă până
în luna septembrie.
c
a
Fig. 101. Buha verzei – Mamestra brassicae
a-adult; b,c-larvă şi mod de dăunare
Plante atacate şi mod de dăunare. Este o specie polifagă. Larvele, la început

rod epiderma inferioară şi parenchimul frunzelor apoi perforează limbul frunzelor,
sub forma unor orificii neregulate. Pagube mai mari produc omizile din ultimele
vârste care pătrund în căpăţânile de varză şi rod galerii. În aceste galerii se adună
resturile de hrană şi excrementele larvelor, pe care se dezvoltă ciuperci şi bacterii
producând putrezirea acestora.
Combatere. Răsadul de varză să se planteze cât mai timpuriu, în terenuri
bine pregătite, pentru a obţine plante viguroase, mai rezistente la atac. Distrugerea
234
dăunătorul. Arături adânci după recoltare, pentru a diminua rezerva biologică a
dăunătorului.
Tratamente chimice cu unul din produsele: Actellic– 0,15%, Carbetox– 0,4%,
Ekalux– 0,1%, Ekamet– 0,07%, Sinoratox - 0,15%,Zolone– 0,2%,Total-0,15%,
Senthion – 0,1%, Decis– 0,04%, Karate – 0,04%, Sumi-alpha – 0,03%, Sumicidin–
0,05%, Talstar– 0,035%, Dimilin – 0,05%, etc.
U.I. 9.6. Musca verzei – Delia brassicae Bche.,

Este răspândită în Europa, America de Nord, etc. În ţara noastră este frecventă
în zonele cultivatoare de legume.
Descriere. Adulţii au corpul de 5-7 mm lungime şi prezintă dimorfism sexual.
Masculul este cenuşiu, pubescent, cu trei dungi negre pe pronot şi una dorsală pe
abdomen. Femela este mai mare, mai deschisă la culoare şi slab pubescentă. Antenele
şi picioarele sunt de culoare neagră (Figura 102).
Oul are 0,8-1,1 mm lungime, prezintă formă de butoiaş şi este de culoare albă-
lucioasă.
Larva are 7-8 mm lungime, corpul este fusiform, alb-gălbui. Regiunea
posterioară a abdomenului este trunchiată oblic şi prezintă 6 perechi de formaţiuni
digitiforme, dintre care cele două mediane sunt mai dezvoltate.Pupa are 6-7 mm
lungime, corpul este eliptic, de culoare castanie. În regiunea posterioară are 1-2
formaţiuni digitiforme.
235
a b c
Fig.102. Musca verzei – Delia brassicae

a-adult; b-larvă şi mod de dăunare; c-plante atacate
Biologie. Insecta prezintă 2-3 generaţii pe an. Iernează în stadiul de pupă în

sol, la adâncimi de 5-10 cm, mai rar în cotoarele de varză şi conopidă. Adulţii apar
primăvara, la sfârşitul lunii aprilie, când se plantează în câmp răsadurile de varză.
După 2-3 zile de la apariţie, au loc împerecherea şi ponta.
Ouăle sunt depuse izolat sau grupat, în zona coletului. Incubaţia durează 7-10
zile. În luna iunie, are loc transformarea larvelor în pupe. Stadiul de pupă durează 1-3
săptămâni, uneori şi mai mult. Adulţii apar în a doua jumătate a lunii iunie. Femelele,
după împerechere, depun ouăle pe plantele de varză de toamnă sau pe seminceri.
În zona de câmpie sau colinară, acest dăunător are trei generaţii pe an : G1 în
aprilie-iunie ; G2 în iunie-august şi G3 în august-aprilie anul următor. În zona de
dealuri, specia este bivoltină cu evoluţia generaţiilor astfel : G1 în aprilie-iunie şi G2
iunie-aprilie anul următor.
Plante atacate şi mod de dăunare. Musca atacă cruciferele cultivate şi
spontane, varza, conopida, rapiţa, muştarul, etc. Larvele apărute pătrund în colet şi în
rădăcini, unde formează galerii longitudinale. Plantele atacate au frunzele verde-
închis, lăsate pe sol. Acestea stagnează în creştere, rămân pipernicite, se îngălbenesc,
se usucă şi se smulg uşor.
Larvele transmit şi unele bacterii (Erwinia carotovora), care determină
putrezirea rădăcinilor. Producţia poate fi diminuată în unii ani cu până la 60 %.
Combatere. Adunarea şi distrugerea resturilor vegetale după recoltare;
însămânţarea şi plantarea cepei mult mai timpriu. În zonele infestata, culturile se vor
236
amplasa pe soluri cu pH mai ridicat. Pentru colectarea pontelor se vor folosi benzi
capcană din arpagic semănat de timpuriu. Se vor face controale periodice, iar
plantele atacate se vor smulge şi distruge.
Sămânţa şi arpagicul se vor trata înainte de însămânţare sau plantare cu Etion
25 PU, 80-100 g/ Kg sămânţă sau 200 g/100 Kg arpagic. În perioada pontei sau la
apariţia larvelor se vor face tratamente cu : Sinoratox 35 CE-0,2 %, Basudin 60 CE-
0,08 %, Birlane 50 CE- 0,1 % etc.
1. Adulţii speciei Gryllotalpa gryllotalpa au dimensiunea corpului cuprinsă între

20-30 mm; 35-50 mm; 40-60 mm.
2. Culoarea corpului la adulţii de Gryllotalpa gryllotalpa este: castanie-gălbuie
până la castaniu închis; alb-gălbuie; cafenie; brună.
3. Adulţii speciei Pieris brassicae au în anvergură: 30-40 mm; 50-65
mm; 15-25 mm.
4. Culoarea aripilor la specia Pieris brassicae este: albă; brun -gălbuie; alb
cenuşie.
5. Larvele speciei Delia antiqua se dezvoltă:
a) pe rădăcini b) în frunze şi în bulbi c) în inflorescenţe
6. Specia Delia antiqua atacă:
a) plante crucifere şi liliacee b) plantele din familia liliacee c) plante composite
7. Ouăle speciei Mamestra brassicae sunt deouse:
a) pe sol b) pe frunze c) în peţiolul frunzelor
8. Dezvoltarea larvelor tinere din generaţia I a speciei Mamestra brassicae are
loc:
a) pe frunze b) în sol c) în lujerii seminceri
REZUMATUL:
Se descriu dăunătorii care afectează culturile legumicole, biologia lor, modul
237
BIBLIOGRAFIE:
intern, Iaşi.
intern, Iaşi.
Iaşi.
238
U.I. 10. PRINCIPALII DIN DAUNATORII DIN DEPOZITE
CUPRINS:
U.I. 10.1. Viermele făinii sau moleţul – Tenebrio molitor L.
U.I. 10.2. Gărgăriţa grâului – Sitophilus granarius L.
U.I. 10.3. Molia cerealelor – Sitotroga cerealella Oliv
U.I. 10.4. Molia fructelor uscate – Plodia interpunctella Hb
U.I. 10.5. Molia cenuşie a făinii – Anagasta kuhniella Zell.,

- Cunoaşterea principalilor dăunători din depozite şi identificarea lor.
- Cunoaşterea teoretică şi practică a grupelor de dăunători care afectează depozitele e,
avertizarea, prevenirea şi combaterea acestora.
U.I. 10. 1. Viermele făinii sau moleţul – Tenebrio molitor L.,

ordinul Coleoptera, familia Tenebrionidae
Este o specie ubicvistă, cu o largă răspândire pe glob. La noi în ţară se

întâlneşte în mod frecvent în depozite, mori, brutării etc.
Descriere. Adultul are corpul alungit, brun-închis dorsal şi brun-roşcat
ventral.
Pronotul este mai lung decât lat, capul este turtit, elitrele sunt alungite şi
prevăzute cu striuri longitudinale. Lungimea corpului este de 12,0-20,0 mm (Figura
103).
Larva, are corpul alungit, puternic chitinizat, galben-cafeniu, având capul
brun. Picioarele sunt scurte, prevăzute cu spini. Lungimea corpului este de 12,0-20,0
mm.
239
a b c
Fig. 103. Viermele făinii sau moleţul – Tenebrio molitor

a-larvă; b-pupă; c-adult;
Biologie. Are o singură generaţie pe an. Iernează în stadiul de larvă în făină

sau în pastele făinoase. Primăvara, are loc transformarea larvelor în pupă, stadiu care
durează circa două săptămâni. Adulţii apar în luna mai şi trăiesc 4-5 luni. Ei sunt mai
activi în timpul nopţii. Femela depune, eşalonat, timp de 2-3 luni, izolat sau grupat
200-500 ouă, în stratul superior al făinii sau pe alte produse. Incubaţia durează 10-15
zile, stadiul de larvă 10-11 luni, perioadă în care au loc 17-18 năpârliri.
Mod de dăunare. Este o specie polifagă. Atacă ca larvă şi ca adult făina,
pastele făinoase, tărâţele, seminţele etc. În urma atacului se formează aglomerări alb-
cenuşii, cu miros neplăcut şi cu resturi de exuvii şi dejecţii, care fac produsele atacate
improprii pentru consum.
U.I. 10.2. Gărgăriţa grâului – Sitophilus granarius L.,

Este răspândită în regiunea cu climă temperată sau rece, la noi în ţară fiind
considerat cel mai important dăunător al cerealelor depozitate.
Descriere. Adultul are corpul de 3,5-5,0 mm lungime, de culoare brună-
neagră, lucioasă. Capul este mic, prezintă un rostru lung şi uşor curbat.
240
Antenele sunt geniculate şi măciucate, formate din 10 articole, se inseră la
baza rostrului. Pronotul este alungit, prezintă punctuaţii ovale, profunde. Elitrele sunt
egale sau ceva mai scurte decât pronotul, unite pe linia de sutură, prezintă striuri
longitudinale punctate şi interstriuri nepunctate, cu excepţia celor alăturate liniei de
sutură. Aripile posterioare sunt rudimentare, picioarele sunt scurte, cu femure robuste
(Figura 104).
Fig. 104. Gărgăriţa grâului – Sitophilus granarius

Adult, larvă şi mod de dăunare
Larva este apodă, eucefală, având corpul voluminos, cutat, uşor curbat, de
culoare albă-sidefie, cu capsula cefalică mică şi brună. La completa dezvoltare are
lungimea de 2,3-3,0 mm.
Biologie Are 2-3 generaţii pe an şi iernează în stadiul de adult, larvă sau pupă.
Când temperatura depăşeşte în primăvară 10˚C, adulţii îşi reiau activitatea şi după o
perioadă de hrănire au loc împerecherea şi ponta. Pentru pontă, femela roade un
orificiu în bob, în care depune oul. Astupă apoi orificiul cu o substanţă
mucilaginoasă, care ulterior se întăreşte şi protejează oul.
Într-un bob de secară, grâu, orz etc., este depus un singur ou, în cele de
porumb pot fi depuse 2-3 ouă. Longevitatea femelelor este de 4-5 luni, putându-se
prelungi până la 2 ani, având o perioadă foarte lungă de depunere a ouălelor.
Incubaţia durează 10-15 zile, dezvoltarea larvară 15-30 zile, iar stadiul de
pupă 10 -20 zile. Transformarea în pupă are loc în interiorul boabelor, iar adulţii din
241
noua generaţie, care apar prin luna iulie, părăsesc bobul în care s-au dezvoltat prin
roaderea tegumentului.
Mod de dăunare. Atacă mai ales grâul, secara, porumbul şi mai puţin ovăzul.
Adulţii se pot hrăni şi cu paste făinoase, ciocolată, făină, dar pe care nu se reproduc.
Adulţii rod boabele de cereale de la exterior începând cu regiunea embrionului în
timp ce , larvele se hrănesc cu, conţinutul boabelor, din care rămânedoar tegumentul.
Boabele atacate au o valoare culturală redusă, iar făina rezultată este improprie
cosumului, având un miros neplăcut şi un gust amar.
U.I. 10.3. Molia cerealelor – Sitotroga cerealella Oliv.,

ordinul Lepidoptera , familia Gelechiidae
Specia este răspândită pe tot globul. La noi în ţară se întâlneşte în depozitele

din toate regiunile, în zonele din vestul ţării dezvoltându-se şi în condiţii de câmp.
Descriere. Fluturii au 18,0-20,0 mm în anvergură. Aripile anterioare sunt
cafenii-gălbui, cu reflexe argintii, uneori pătate cu negru în regiunea humerală.
Aripile posterioare sunt cenuşii-argintii (Figura 105).
Fig. 105. Molia cerealelor – Sitotroga cerealella

Larva, omidă adevărată, la completa dezvoltare are corpul lung de 6,0-8,0

mm lungime, alb-sidefiu, cu capsula cefalică brună. După pătrunderea în boabe
picioarele false se atrofiază.
242
Biologie. Iernează în stadiul de larvă în boabele infestate în depozite. Are 2-3
generaţii pe an din care una în câmp şi 1-2 în depozite. În luna aprilie, are loc
transformarea în pupă a larvelor, în interiorul boabelor infestate. După 6-10 zile, în
aprilie-mai apar adulţii. Aceştia sunt activi noaptea. Ziua, dacă sunt deranjaţi zboară
rapid, în zig-zag şi se afundă imediat în vracul de cereale.
Copulaţia şi ponta încep imediat după apariţie. Ouăle sunt depuse în stratul
superficial al vracului de cereale, izolat sau în grupe de până la 20. După 5-12 zile,
cât durează incubaţia, apar larvele, care pătrund în interiorul boabelor şi se hrănesc cu
conţinutul acestora. După 30-40 de zile, larvele ajung la maturitate, năpârlind de 5
ori, când rod un orificiu în interiorul bobului, apoi se împupează în loja în care s-a
dezvoltat, în interiorul unui cocon mătăsos.
Stadiul de pupă durează 7-10 zile, adulţii apar în luna iunie, o mare parte din
ei zboară în câmp. Aici femelele depun ouăle între glumele spicelor sau direct pe
boabele de la vârful pniculelor de porumb. După eclozare, larvele pătrund în boabe,
evoluând până după recoltare şi ajungând împreună cu recolta, din nou în depozite,
unde are loc transformarea în pupă, iar noii adulţi dau naştere la o nouă generaţie.
Larvele acesteia evoluează din luna septembrie şi ajunse la completa dezvoltare
iernează.
Mod de dăunare. Atacă în special stocurile de grâu, porumb şi orz,
producând pagube directe şi indirecte. Pagube directe se produc prin roaderea de către
larve a boabelor, într-un bob de grâu sau orz dezvoltându-se o singură larvă, în timp
ce într-un bob de porumb se pot dezvolta 2-3 şi uneori 5-6 larve.
Boabele atacate, având embrionul distrus, nu mai pot fi folosite la însămânţări
şi nici pentru consum, deoarece lojele în care s-au dezvoltat larvele sunt pline cu
exuvii şi cu excremente. Pagube indirecte se pot produce prin transmiterea unor
agenţi patogeni, cum ar fi cei din genurile Fusarium, Nigrospora etc., care pot
distruge complet stocul de cereale infestat.
U.I. 10.4. Molia fructelor uscate – Plodia interpunctella Hb.,

Specia este răspândită pe tot globul, la noi în ţară, este prezentă în toate
regiunile, în spaţii de depozitare, cămări de alimentare, etc.
243
Descriere. Adulţii au 18,0-20,0 mm în anvergură. Aripile anterioare sunt
galben-cenuşii, cu o nuanţă roşcată la bază, fiind prevăzute cu dungi transversale,
ondulate brun-albăstrui, mai închise la culoare. Aripile posterioare sunt cenuşii-
deschis, cu nervuri de culoare brună. Ambele perechi de aripi sunt franjurate (Figura
106).
Larva, este o omidă adevărată, la completa dezvoltare are 12,0-17,0 mm
lungime. La eclozare corpul este de culoare roz, apoi culoarea este variabilă, în
funcţie de hrana pe care o consumă.
Capul, pronotul şi ultimul segment abdominal sunt brun-lucioase. Pe corp se
disting mici tuberculi, care sunt dispuşi în rânduri şi care prezintă peri.
Fig. 106. Molia fructelor uscate – Plodia interpunctella

Biologie. Are 2-3 generaţii pe an şi iernează în stadiul de pupă, în locuri

adăpostite din magazii. Fluturii apar în primăvară, când temperatura în spaţiile de
depozitare este mai mare de 14˚C, obişnuit prin aprilie-mai. Aceştia sunt mai activi în
timpul nopţii. Împerecherea şi ponta au loc imediat. Ouăle sunt depuse pe produsele
depozitate, izolat sau în grupe mici. În funcţie de temperatură, incubaţia durează 5-20
zile. Dezvoltarea larvară durează 30-60 zile, în condiţii mai nefavorabile, până la 300
de zile. Transformarea în pupe are loc într-un cocon de formă cilindrică, confecţionat
din fire mătăsoase. Stadiul de pupă, în funcţie de temperatură, durează 6-30 zile. În
iunie-iulie, apar noii adulţi, care dau naştere la o nouă generaţie. În depozitele mai
244
calde, se poate dezvolta şi o a treia generaţie, ai căror indivizi iernează în stadiul de
pupă.
Mod de dăunare. Dăunează larvele, care sunt polifage, hrănindu-se cu făină,
boabe de cereale, plante oleaginoase, droguri, plante medicinale, dulciuri etc.,
pagubele cele mai mari producând însă la legumele şi fructele uscate, nuci şi arahide .
Pagubele sunt produse prin consumul direct, prin prezenţa excrementelor, exuviilor şi
a firelor mătăsoase, care favorizează dezvoltarea mucegaiurilor, producându-se o
depreciere cantitativă şi calitativă a produselor, care devin improprii cosumului.
U.I. 10.5. Molia cenuşie a făinii – Anagasta kuhniella Zell.,

Specia este răspândită pe tot globul, la noi fiind prezentă în toate zonele ţării,
în mori, depozite de făină, cofetării, cămări etc.
Descriere. Adulţii au 20,0-25,0 mm în anvergură. Aripile anterioare sunt
înguste, cenuşii plumburii, cu pete mici, negre, care în zona apicală şi bazală
formează prin confluenţă trei dungi transversale, ondulate, difuze. Aripile posterioare
sunt mai late, sunt alb-gălbui, cu nervurile şi marginea apicală cenuşii. Ambele
perechi de aripi sunt franjurate (Figura 107).
Fig. 107. Molia cenuşie a făinii – Anagasta kuhniella

245
Larva, este omidă adevărată, la completa dezvoltare are lungimea de 12,0-
15,0 mm. Corpul este alb-gălbui sau alb-roz, având capul pronotul, placa anală şi
picioarele toracice brun-gălbui. Dorsal prezintă 6 rânduri longitudinale de negi mici,
negri-roşcaţi, prevăzuţi cu câte un păr mic, fin.
Biologie. Iernează în stadiul de larvă matură, într-un cocon mătăsos, în
locurile mai ferite din depozite. În aprilie-mai apar adulţii, care sunt activi numai
noaptea. După 1-3 zile de la apariţie are loc împerecherea după care are loc depunerea
ouălelor. Moliile depun ouăle în grupe de câte 2-10, pe produsele depozitate.
Incubaţia durează 5-15 zile, stadiul de larvă 50-90 zile, iar stadiul de pupă 7-15 zile.
Transformarea în pupă are loc în crăpăturile pereţilor şi a podelei, liber sau în
interiorul unor coconi mătăsoşi. La noi în ţară, specia are 2-3 generaţii pe an. În spaţii
mai calde, cămări, brutării, cofetării, poate avea 3-5 generaţii pe an.
Mod de dăunare. Dăunează larvele, care la adăpostul unor învelişuri din fire
de mătase, sub formă de galerii, consumă făina de grâu, paste făinoase, fulgi de ovăz,
griş, biscuiţi, boabe de grâu, orz, porumb, leguminoase, fructe şi legume uscate,
droguri de plante medicinale, faguri din miere, precum şi sitele de mătase din mori.
Produsele atacate, infestate cu cocoloaşe mătasoase, resturi de hrană şi excremente,
au gust şi miros neplăcut şi sunt improprii pentru consum.
Măsurile de prevenire şi combatere a dăunătorilor din spaţiile de
depozitare:
- pregătirea depozitelor în vederea înmagazinării produselor agroalimentare prin
lucrări de reparaţii ale construcţiilor (etanşarea crăpăturilor din pereţi, duşumele etc.)
şi verificarea încheierii ermetice a ferestrelor şi uşilor, prin menţinerea unei igiene cât
mai bune a depozitelor şi curăţirea periodică a tuturor încăperilor cât şi a mijloacelor
de transport şi sortare;
- curăţirea radicală a depozitelor este obligatorie şi ea se face înainte de
înmagazinarea produselor;
- văruirea spaţiilor de depozitare;
- terenul din jurul depozitelor, pe o distanţă de 2 – 3 m faţă de pereţi se va curăţi de
gunoi, resturi vegetale etc.;
- curăţarea rampelor de descărcare şi a terenului din jurul acestora de toate resturile
vegetale, gunoaie etc.;
246
- dezinfecţia spaţiilor de depozitare după ce acestea au fost bine curăţate. Se poate
utiliza pentru aceasta orice insecticid emulsionabil (Carbetox 37 CE, Sinoratox 35 CE
etc.) în concentraţii mărite faţă de concentraţiile aplicate pe plantele de cultură;
- tratamente chimice sub formă de stropiri, prăfuiri, aerosoli sau gazări asupra
produselor depozitate, pentru consum sau sămânţă utilizând unul din produsele:
Reldan 50 EC – 10 ml/t, Coopex 0,5%, Dust – 1 kg/t sămânţă, Coopex 25 WP – 20
g/t sămânţă, Digrain 4 – 4 l/100 t, Prostore 157 UL – 4 l/100 t cereale de sămânţă
depozitată, Bromură de metil 30 – 40 g/m3 Dobol Fumigator – o capsulă/ 250 m3,
Fumitox 10 PF – 10 cutii/500 m3 spaţiu gol, Fertoxin – 9-15g/t produs depozitat,
Fumlydox – 0,5 g/m3, Quickfos 3 – 5 tablete la tona de produs, Sulfura de carbon
600 – 1000g/t produs.
Referate despre dăunătorii care afectează depozitele.
REZUMATUL:
Se descriu dăunătorii care afectează depozitele, biologia lor, modul cum
aceştia dăunează , precum şi combaterea lor.
BIBLIOGRAFIE:
intern, Iaşi.
intern, Iaşi.
6. Ghizdavu I. şi colab., 1997 – Entomologie agricolă. Editura Didactică şi Pedagogică
R.A., Bucureşti.
247

Ento

Încărcat de

Informații document

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Ento

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

UNIVERSITATEA DE ŞTIINŢE AGRICOLE ŞI DE

TĂLMACIU MIHAI TĂLMACIU NELA

U.I. 1.1. Definiţia şi obiectul Entomologiei

Entomologia este ştiinţa care se ocupă cu studiul animalelor care au corpul

U.I. 1.2. Importanţa economică a entomologiei

Importanţa economică a entomologiei, derivă din însăşi importanţa pozitivă

U.I. 1.3. Locul şi rolul entomologiei în protecţia plantelor împotriva atacului

Insectele reprezintă aproximativ 80% din numărul total al dăunătorilor

Fig. 1. Schema alcătuirii corpului unei insecte:

Ve-vertex; Fr-fruntea; Ge-gene; Cl-clipeu; Oc-ochi; Ocl-oceli; Ant-antene; Lbr-buza

U.I. 1.4. Capul şi apendicii acestuia

Fig.2. Forme de cap la insecte:

- prognat – capul este în continuarea axei corpului, cu piesele bucale orientate

Fig.3. Tipuri de antene la insecte:

Fig.4. Aparatul bucal pentru rupt şi

Labrum este bine dezvoltat având pe linia mediană un intrând, ce dă aspectul

Figura 5. Aparatul bucal pentru supt:

La Apis melifera aparatul bucal prezintă următoarea alcătuire:

Figura 7. Aparatul bucal pentru înţepat şi supt:

Labrum este redus şi acoperă jgheabul trompei.

Toracele la insecte este alcătuit din trei segmente: protorace, mezotorace şi

Fig.8. Alcătuirea unui segment

- un sclerit dorsal numit tergit sau notum;

Aripile la insecte sunt organe de zbor şi reprezintă expansiuni laterale ale

Fig.11. Schema nervaţiunii unei aripi:

Nervurile transversale fac legătura între nervurile principale de acelaşi fel, ca

U.I. 1.6. Abdomenul la insecte

Abdomenul constituie cea mai mare parte a corpului la insecte. Embrionar

Fig.13. Forme de abdomen la insecte: a,b-sesil (Cossus cossus); c-suspendat (Scotia

1. Georgescu T., 1990 – Curs de Entomologie. Partea generală şi specială. Uz

U.I. 2.1.Sistemul digestiv

- Cunoaşterea de către studenţi a anatomiei şi fiziologiei insectelor

U.I. 2.1.Sistemul digestiv

Figura 14. Schema tubului digestiv:

U.I. 2.2. Sistemul respirator

Sistemul respirator (Figura 15) la insecte este reprezentat prin trahei –

La insecte respiraţia se face prin sistemul trahean. Pătrunderea aerului în

U.I. 2.3. Sistemul circulator

Sistemul circulator (Figura 16) la insecte este deschis şi simplu. Organele de

U.I. 2.4. Sistemul excretor

Organele de excreţiei la insecte sunt reprezentate prin: tuburile lui Malpighi

Figura 17. Tuburile lui Malpighi:

U.I. 2.5. Sistemul secretor

Sistemul secretor la insecte este format din glandele exocrine şi endocrine.

1. Tubul digestiv ţine de la ..............până la .................şi se divide în ...........

U.I. 3. 1. Dezvoltarea embrionară

Dezvoltarea embrionară sau embriogeneza se referă la dezvoltarea

U.I. 3. 2. Dezvoltarea postembrionară

Dezvoltarea postembrionară începe din momentul ieşirii larvei din ou şi se

Metamorfoza completă sau holometabolă se caracterizează prin aceea că

Durata stadiului larvar este diferită fiind în funcţie de specie precum şi

Fig.20. Tipuri de larve la insectele holometabole: polipode (a,b); oligopode de tip

Larvele insectelor holometabole sunt foarte variate ca formă, grupându-se în

Fig.21. Tipuri de pupe la insecte:

U.I. 3. 3. Dezvoltarea postmetabolă

Dezvoltarea postembrionară începe cu apariţia insectei adulte şi se încheie cu

U.I. 3. 4. Generaţii şi ciclul biologic la insecte

Prin generaţie se înţelege totalitatea indivizilor care se dezvoltă din ouăle

Figura 23. Ciclul biologic al speciei Tanymecus dilaticollis

Un ciclu deosebit se întâlneşte la păduchii de frunze (ordinul Homoptera,

Fig.24. Ciclul biologic al speciilor de afide cu dezvoltare holociclică, monoecică

Umiditatea ridicată sau scăzută are un rol important în apariţia diapauzei la

1.Definiți embriogeneza și precizați cu exemple durata acestei perioade.

Dezvoltarea unei insecte cuprinde totalitatea proceselor şi transformărilor care