Tema și viziunea despre lume în ,,Maitreyi’’

Romanul experienței este o specie literară specifică perioadei interbelice, care

valorifică trăirea cât mai intensă, în plan interior, de către personaje, a unor experiențe
personale, definitorii, cum ar fi iubirea, prietenia sau moartea. Proza experienței are la bază
crearea impresiei de autenticitate, fie prin utilizarea unor elemente care țin de realitate, cum ar
fi pagini de jurnal sau scrisori, fie prin conceperea unora care să pară a fi reale.
Mircea Eliade a teoretizat încă din tinerețea sa ( în volumul ,,Itinerariu
spiritual’’, ,,Scrieri de tinerețe’’, 1927 ) rolul pe care îl are trăirea intensă a unor experiențe de
viață cât mai variate – acela de ,,gimnastică a conștiinței’’, sufletul fiind orientat către
o ,,armonie organică’’, un ,,echilibru al forțelor lăuntrice’’. Scriitorul a susținut că ,,orice se
întâmplă în viață poate constitui un roman. [...] Orice e viu se poate transforma în epic, orice a
fost trăit sau ar putea fi trăit.’’
Scrierile literare ale lui Mircea Eliade reprezintă două tendințe ireconciliabile: pe de o
parte autenticitatea, trăirea nemijlocită, intensă a realității, mai ales sub aspect spiritual și
erotic, iar pe de altă parte fantasticul, reflectând ,,experiența sacrului’’. Creația sa este una
confesivă care cultivă verosimilul și documentul biografic. Fiind construită în baza
monologului interior, aceasta este văzută ca ,,un discurs pentru sine’’(N. Manolescu).
Romanul ,,Maitreyi’’, scris de Mircea Eliade, apărut în 1933, are ca punct de plecare o
serie de experiențe ale scriitorului trăite în perioada 1928-1932, în India, unde autorul era
bursier la Universitatea din Calcutta. În scurt timp, devine studentul preferat al profesorului și
filozofului indian Surendranath Dasgupta, în casa căruia este invitat să locuiască. Acesta este
contextul în care se va naște povestea de dragoste dintre Mircea Eliade și Maitreyi, fiica
profesoului. Idila, odată descoperită, provoacă reacția violentă a tatălui, care nu poate concepe
căsătoria copilului său în afara cadrului tradițional. Eliade părăsește, așadar, reședința
mentorului său și se retrage la poalele munților Himalaya, unde intră în contact cu practici
ascetice. În anul 1931 acesta se întoarce în țară. Romanul preia multe elemente din biografia
autorului, ce vor fi transfigurate artistic și se vor constitui în textul ficțional.
Romanul a fost scris în vederea obținerii premiului Techirghiol – Eforie, instituit sub
patronajul Editurii Cultura Națională. La concurs au fost prezentate, sub pseudonim, cincizeci
de manuscrise, iar juriul, alcătuit din G. Călinescu, Perpessicius, Cezar Petrescu, Mihai Ralea
și Serban Cioculescu, nume mari ale culturii române, a hotărât premierea
romanului ,,Maitreyi’’. La scurt timp, opera a fost tipărită de Alexandru Rosetti, directorul
editurii, și a cunoscut un real succes, fiind asociată cu marile povești de dragoste ale lumii.
Întâiul roman românesc exotic surprinde prin aspectele sociale din Calcutta și din
familia bengaleză în care pătrunde europeanul, dar și prin ,,descoperirea sufletului feminin
indian, o adevărată terra incognita pentru un european’’. În Calcutta trăiește o lume pestriță,
formată din trei comunități: cea autohtonă, foarte conservatoare, cea preponderent engleză și
cea eurasiatică, disprețuitoare față de indigeni și dornică să-i imite pe europeni. În acest cadru
social se desfășoară ,,idila între două ființe de rase deosebite, despărțite prin moravuri, unite
în universalitatea dragostei’’. Exotismul este accentuat de tradițiile specifice spațiului asiatic,
cum ar fi atingerea picioarelor în timpul mesei sau sariurile, costumație specific indiană, dar și
de lucrurile cu o importanță simbolică pentru credința bengaleză – copacul pe care Maitreyi îl
iubește și inelul dăruit lui Allan ca jurământ al dragostei.
 Romanul este alcătuit din 15 capitole, iar tehnica narativă folosită este cea a
confesiunii și a jurnalului. Textul este construit pe trei niveluri temporale, după cum remarcă
și Eugen Simion: timpul narat, al consumării poveștii de dragoste și al consemnării ei în
paginile jurnalului, și două timpuri ale narării, cel al adnotărilor prin care se confirmă sau se
infirmă primele impresii asupra faptelor, și cel al redactării amplei confesiuni, un timp al
înțelepciunii, când criza existențială a fost parțial depășită.
Narațiunea la persoana I impune lipsa de omnisciență a naratorului care percepe
întâmplările parțial și subiectiv. Evenimentele evocate sunt filtrate prin conștiința lui Allan,
narator autodiegetic, care le interpretează potrivit mentalității sale de european, ce trăiește
într-un mediu marcat de esențe comportamentale orientale.
Tema romanului este iubirea, percepută ca o experiență definitorie, atât în planul
sentimental, cât și în cel al cunoașterii sinelui și a lumii. Dragostea este, însă, imposibilă,
asemeni celei a lui Tristan și Isolda sau Romeo și Julieta, astfel încât se poate afirma
că ,,Mircea Eliade a sporit cu unul seria miturilor erotice ale umanității’’( Perpessicius).
Tiltul operei denumește numele personajului feminin principal – Maitreyi –
considerată cel mai exotic personaj din literatura română, ,,femeie și mit’’, dar și un ,,simbol
al sacrificiului în iubire’’(Pompiliu Constantinescu).
Conflictul dintre europeanul Allan și bengalezul Narendra Sen, tatăl fetei, redă
opoziția dintre libertatea dragostei și constrângerile tradiționale, dar și lipsa de comunicare
între civilizații și mentalități diferite. Existența lui Allan oscilează între intensitatea cu care
acesta simte și luciditatea autoanalizei. Iubind-o pe Maitreyi, acesta descoperă lumea tainică a
Indiei și forța dragostei adevărate.
Bărbatul este inteligent, fiind preocupat să descopere caracteristicile civilizației
indiene. Este relevantă scena în care acesta îi cere fetei să îl învețe limba bengaleză, iar el să o
învețe pe ea franceza. De asemenea, acesta este lucid, fiind capabil să își recunoască calitățile:
,,am fost conștient întotdeauna de spiritul meu constructiv, de energia mea de alb civilizator,
sunt un tânăr inteligent și lucid’’.
Modul în care Allan o percepe pe Maitreyi se schimbă semnificativ, aceasta ajungând
dintr-o femeie care nu îl atrage să reprezinte persoana iubită într-o manieră profundă. Evoluția
enigmatică a viziunii personajului-narator pune în lumină existența unei iubirii organice,
trecută prin etape firești, în care bărbatul descoperă în femeia de lângă el o persoană
inteligentă și misterioasă, ajungând să fie ,,vrăjit și îndrăgostit’’.
Allan este surprins în mijlocul iubirii pasionale, dar comportamentul său demonstrează
stăpânire de sine. Își estompează gesturile tandre față de Maitryi în prezența familiei Sen, nu
își manifestă afecțiunea în public, iar singura scenă în care iubirea este mai puternică decât
autocontrolul îi este fatală și este cea în care bărbatul o sărută pe tânăra fată în fața surorii ei,
Chabu, mezina familiei spunându-le părinților despre relația lui Maitreyi.
În literatura română, Allan este un personaj comparabil cu Ștefan Gheorghidiu, din
romanul ,,Ultima noapte de dragoste, întâia noapte de război’’, scris de Camil Petrescu. Cei
doi se aseamană prin statutul lor de intelectuali și prin luciditatea de care dau dovadă. Ambele
opere au un final marcat de reflexivitatea personajelor masculine: ,,I-am scris că îi las absolut
tot ce e în casă, de la obiecte de preț la cărți... De la lucruri personale la amintiri...adică tot
trecutul’’, în opera lui Camil Petrescu și ,,Și dacă n-ar fi decât o păcăleală a dragostei mele?
De ce să cred? De unde să știu eu? Aș vrea să privesc ochii Maitreyiei...’’, în opera lui Mircea
Eliade. Dacă Ștefan Gheorghidiu este resemnat cu privire la relația sa care a luat sfârșit și se
detașează de aceasta, Allan simte nevoia unei noi interacțiuni cu Maitreyi, care să lămurească
sentimentele lor.
Prin opera ,,Maitreyi’’, Mircea Eliade inaugurează romanul exotic în literatura română
și impune o nouă optică asupra autenticității. Ineditul textului constă în ,,spiritul nou de a
gândi destinul omului în secolul al XX-lea’’( Eugen Simion ). ,, «Maitreyi» reconstituie o
revelatoare diagramă a înălțărilor și căderilor pe care le poate cunoaște iubirea între doi
oameni cu formații sufletești foarte diferite. Adevărul psihologic străpunge insolitul situațiilor
și conferă experienței o densă substanță omenească’’.