Universitatea,, Ştefan cel Mare’’ Suceava

Facultatea de Ştiinţe Economice şi Administraţie Publică

Formă de învăţământ: ID

Program de studiu: Asistenţă managerială şi secretariat, Anul III, sem. I

Diplomaţia si relaţiile diplomatice

Student:

Siminiceanu Alexandra

~ 2015~

1
 CUPRINS:

CAPITOLUL I...............................................................................................................
Noțiuni fundamentale ale diplomației;.......................................................................
SECȚIUNEA 1 Definiţia si conţinutul diplomaţiei.........................................................
SECȚIUNEA 2 Obiectul de studiu al diplomaţiei..............................................................
SECȚIUNEA 3.Evoluţia istorică a diplomaţiei..................................................................
SECȚIUNEA 4 Formele actuale ale diplomaţiei................................................................
..........................................................................................................................................
CAPITOLUL II.............................................................................................................
Relatiile diplomatice;....................................................................................................
SECȚIUNEA 1 Noțiunea de relații diplomatice..............................................................
SECȚIUNEA 2 Stabilirea și încetarea relațiilor diplomatice..........................................
SECȚIUNEA 3 Misiunile diplomatice –Categorii,structură,organizare...............................
SECȚIUNEA 4 Înființarea și încetarea unei misiuni diplomatice...................................
SECȚIUNEA 5 Membrii unei misiuni diplomatice.........................................................
SECȚUINEA 6 Numirea membrilor misiunilor diplomatice.........................................
..........................................................................................................................................
CONCLUZII..................................................................................................................
BIBLIOGRAFIE...........................................................................................................

2
 CAPITOLUL I

Noțiuni fundamentale ale diplomației

1. Definiţia si conţinutul diplomaţiei

Cuvântul "diplomaţie" este folosit în mai multe sensuri. Astfel, termenul poate
fi întrebuinţat pentru a desemna politica externă, atât poziţia intenţională a unui stat
(noţiunea de diplomaţie fiind sinonimă cu cea de politică externă), fie în sens genetic
(diplomaţia franceză, diplomaţia germană), fie într-un sens care este dat de un anumit
element specific - cu privire la o regiune geografică (diplomaţia Orientului Mijlociu,
diplomaţia europeană), ori o epocă (diplomaţia tradiţională sau diplomaţia modernă)
sau cu privire la o metodă (diplomaţia războiului).
Termenul de diplomaţie îşi are originea la grecii antici, etimologic cuvântul
"diplomaţie" revenind de la grecescul "diploo" ("dublez") care desemna acţiunea de a
redacta actele oficiale sau diplomele în două exemplare, dintre care unul era dat ca
scrisoare de imputernicire sau recomandare trimişilor, iar celălalt se păstra în arhivă.
Republicile italiene nu foloseau cuvintele "ambasadă", "diplomat",
"diplomaţie", iar Machiavelli, Kaunitz, Meternich, precum şi alţi diplomaţi de renume
mondial au practicat diplomaţia înainte de a se numi diplomaţi1.
Diplomatul reprezintă ţara în relaţiile bilaterale şi multilaterale, duce tratative,
încheie tratate internaţionale, studiază problemele vieţii internaţionale şi informează
guvernul său asupra constatărilor şi activităţii sale, în calitate de reprezentant al
statului bucurându-se de imunităţi şi privilegii diplomatice când se află în străinătate.
Termenul "diplomat" în accepţiunea pe care i-o dăm astăzi apare pentru prima
dată în "Vocabularul francezo-românesc" din 1840, în sensul de "persoană care
cunoaşte diplomaţia, se întâlneşte cu diplomaţia, se află în diplomaţie"2.
Diplomaţia este o categorie politico-juridică al cărei obiect îl constituie
relaţiile pe care un stat le are cu un alt stat, relaţiile existente între un anumit număr
de state, precum şi relaţiile statelor făcând parte din asemenea alianţe cu alte puteri
sau grupuri de puteri.
Conceptul de diplomaţie este echivalent cu acela de dialog, diplomaţia fiind
opusă ca metodă războiului şi politicii de forţa în general şi îndreptată spre găsirea
acordului, realizându-se prin mijloace paşnice - spre deosebire de război şi alte
activităţi care presupun recursul la forţă şi care sunt excluse din sfera de activitate a
agenţilor diplomatici.

1
Ernest Statow - "A Guide to Diplomatic Practice"1957, conform M. Maliţa - "Diplomaţia", Ed.
Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, 1975, pag. 5
2
Ion M. Anghel, op. cit., pag. 6

3
 2. Obiectul de studiu al diplomaţiei

Diplomaţia are ca obiect de studiu modul de promovare şi transpunere în

practică a politicii externe a statelor a strategiilor persoanelor juridice sau fizice
pe plan internaţional.
Diplomaţia nu se confruntă nici cu politica externă nici cu relaţiile
internaţionale.
Relaţiile internaţionale reprezintă ansamblul raporturilor oficiale şi
neoficiale, politice, economice si de altă natură, pe care le intreţine un stat cu alte
obiecte de drept internaţional (organizaţii şi organisme internaţionale).
Politica externă este reprezentată de totalitatea obiectelor şi mijloacelor
urmărite şi folosite de către un stat în relaţiile cu alte state.
Diplomaţia serveşte obiectivelor externe, fiind ştiinţa, arta şi activitatea
depusă în slujba promovării acestei politici. În raport cu relaţiile internaţionale ,
diplomaţia este parte dintr-un întreg, ea fiind totodata şi o formă de relaţii. În sfera
relaţiilor internaţionale alături de relaţiile diplomatice regăsim şi relaţiile politice,
economice, culturale, ştiinţifice, miltare.
Diplomaţia ca disciplină de studiu operează cu o serie de concepte ca:
misiune diplomatică, oficiu consular, reprezentanţă economică, agent diplomatic,
agent consular, demers diplomatic, agreat, persoană non-grată.

3. Evoluţia istorică a diplomaţiei

Începutul istoriei diplomaţiei se confundă cu inceputul istoriei civilizaţiei , dar

despre o diplomaţie în adevăratul sens al cuvântului, nu se poate vorbi decât odată cu
apariţia statului.
Definiţia sintetic ca “ştiinţa sau arta negocierilor”, sau “ştiinţa raportutilor
internaţionale”,cuprinde întregul sistem de interese care iau naştere din raporturile
stabilite între naţiuni scopul său direct, fiind mentinerea păcii si bunei armonii între
state. Aparent istoria diplomaţiei se confundă cu istoria relaţiilor internaţionale.
În realitate confuzia este determinată numai de folosirea titlurilor generice de
“istoria diplomaţiei” sau “Istoria diplomatică” la un mare număr de lucrări care
tratează evoluţia raporturilor dintre state. Istoria relaţiilor internaţionale studiază
apariţia şi dezvoltarea marilor probleme internaţionale, sau aşa cum spune istoricul
francez Jacques Droz, problema externă a marilor puteri. Istoria relaţiilor
internaţionale nu se limiteaza numai la o expunere cronologică a evenimentelor
importante ale istoriei omenirii, ci ea analizează cauzele psihologice, pune în lumină
interesele multiple şi interacţiunilor ascunse.
Instrumentul principal de infăptuire a relaţiilor internaţionale este diplomaţia ,
alcatuită din ansamblul de mijloace şi activităţi specifice pe care un stat le pune în
slujba politicii sale externe.

4
 Dezvoltarea diplomaţiei a fost marcată de trei faze. Prima şi cea mai lungă a
fost perioada ambasadelor temporare proprie antichitătii şi evului mediu. Faza a doua,
cea a ambasadelor permanente în statele străine, conduse de guvern prin intermediul
unui departament diplomatic central, a apărut la sfârşitul evului mediu şi
caracterizează epoca modernă şi contemporană. Faza a treia , a congreselor şi
conferinţelor diplomatice este produsul epocii moderne şi este considerată ca cea mai
proprie modalitate de înlaturare a stărilor de conflict politic şi armat dintre state.
Diplomaţia organizată în adevăratul sens al cuvântului a apărut atunci când
papalitatea a devenit o forţă politică în Europa . Interesele Romei pontificate în statele
creştine au fost susţinute de timpuriu de reprezentanţi sau agenţi. Începutul facut de
diplomaţia pontificată în direcţia ambasadelor permanente a fost amplificat cu
mijloace superioare de republica Veneţia.
Diplomaţii au un rol important in convorbirile diplomatice, iar argumentele
lor au un caracter specific pentru a asigura soluţii adecvate .Aceasta se datorează in
mod special relatiilor de import-export, a schimburilor comerciale, a cooperarii si a
confruntării economice. Concomitent cu diplomatia economică se extinde continuu si
diplomatia culturală, diplomatia parlamentară, relatiile dintre tări fiind in continuă
expansiune. În acelasi timp, multe state practică atât diplomatia deschisă, cât si
transparenta, însă există si state care doresc să isi menţină poziţia de lider în anumite
domenii si recurg la mijloace care nu corespund declaratiilor de prietenie, mijloace
precum: interceptări de convorbiri guvernamentale, incercări de a obţine informaţii
economice si politice confidentiale etc.
„Cu toate progresele pe care le-a inregistrat stiinta, evolutia relatiilor
diplomatice, nici astazi nu există hotare bine demarcate între ceea ce ţine de
diplomaţia oficială si ceea ce tine de diplomatia secretă. Granița dintre cele două
tipuri de diplomatie, se regăseste de fapt, la liziera elementului confidențial, care este
astazi recunoscut de toti cercetătorii si oamenii politici, ca un atribut al diplomaţiei”3.
Există practici care demonstrează inegalitatea , unele tări au pozitii
privilegiate, în defavoarea altora, care nu vor putea fi niciodata acoperite de calitatea
actului diplomatic4. O diplomatie trebuie să fie deschisă popoarelor, tuturor fortelor
politice, sǎ promoveze relatii pasnice si de bună vecinătate. Mentionez ca diplomatia
secretă, este un ansamblu de practici care ascund adevărul, recurgând la mijloace
ilicite pentru atingerea scopurilor.

Dacă diplomatia viitorului ar fi bazată pe o strânsă colaborare intre

state, care adoptă optiuni independente de dezvoltare economică si socială, in deplină
3
Victor Duculescu – „Diplomația Secreta”, Partea I-a, pag.5
4
Victor Duculescu – „Diplomația Secreta”, Partea I-a, pag.5

5
concordantă cu interesele si aspiratiile nationale, ea nu s-ar putea concretiza în
dominatia unor state asupra celorlalte. Pentru viitor, diplomatia trebuie să fie o
diplomatie publică, care „să ridice la rangul de imperativ fundamental respectul
aspiratiilor de pace si dreptate, atât de puternice in epoca noastră” 5. În general, în
lucrările referitoare la diplomatie, aceasta este prezentată ca fiind activitatea care
asigură înfăptuirea obiectivelor politicii lor externe.
Între afirmaţiile de mare valoare în ceea ce priveste diplomatia,
regăsesc si urmatoarea apreciere: „ diplomatia se găseste intotdeauna în raport invers
proportional cu politica de forta. Orice triumf al conceptului de forţă a adus zambete
la adresa diplomatiei, caricaturizată în neputinţa, inutilitatea si caracterul decorativ
al diplomatului”6.
Relaţiile dintre diplomaţia oficială si diplomaţia secretă a fost marcată
de personalitaţile unor oameni politici, de ambiţia si inteligenţa sau chiar naivitatea
lor, astfel că de multe ori informaţiile furnizate de serviciile de informaţii au fost
lasate nevalorificate, iar alteori ambiţia unor state a avut efecte dezastruase, cum ar fi
războaiele. Îmbinarea diplomaţiei oficiale cu diplomaţia secretă reprezintă o problemă
care ţine de momente istorice, de tipul de guvernare, de anumite grupări politice sau
de grupurile de interese, in cel mai rău caz, acestea deţinând si o poziţiei dominantă in
stat. Din toate aceste motive „ diplomaţia oficială si diplomaţia secretă sunt, din
punct de vedere juridic, concepte antagoniste”7, însă diplomaţia viitorului trebuie să
ţină cont de egalitatea între popoare, trebuie să promoveze spiritul negocierilor, să
elimine orice forme ale diplomaţiei secrete.Concluzia este că, popoarele trebuie sa
lupte pentru eliminarea vechilor practici si a vechilor metode politice, condamnate de
istorie, orientând diplomaţia spre îndeplinirea sarcinii sale reale.Formele de activitate
diplomatică cele mai răspândite în antichitate au fost : soliile, negocierile, activitatea
de incheiere a tratatelor de alianţă (ofensivă sau defensivă), modul de derulare a
corespondenţei diplomatice, desfăşurarea conferinţelor interstatale, activitatea legală
de rapoartele împuterniciţilor.

Practicarea negocierilor, ca formă de manifestare în practică a

diplomaţiei, este cunoscută încă din antichitate. Se purtau tratative diplomatice
înainte de începerea oricărei operaţiuni militare. Diplomaţia alianţelor îşi are
începuturile în perioada antică.
Diplomaţia prin progrese s-a practicat în Grecia antică, Filip al-II-lea,
regele Macedoniei, a convocat la Corint în 338 î.e.n. o adunare pan-elenică, la care
au fost prezentate toate statele greceşti în afară de Sparta. La adunare s-a proclamat
încetarea războiului unei păci generale.
În Grecia corespondenţa diplomatică îşi are începuturile deasemeni în
antichiate. O astfel de corespondenţă este acea purtată de Filip al-II-lea al Macedoniei

5
Victor Duculescu – „Diplomatia Secreta”, Partea I-a, pag.6
6
Mircea Malita – „Diplomatia. Scoli si Institutii.”, pag.6
7
Victor Duculescu – „Diplomatia Secreta”, Partea I-a, pag.5

6
către poporul atenian. Actele diplomatice de o deosebită importanţă sunt şi rapoartele
secrete ale împuternicirilor, există practica prezentării de către solii, la întoarcerea din
misiune a unor rapoarte către suveran.
O etapă nouă apare în istoria diplomaţiei odată cu formarea marilor monarhii
absolute- Franţa, Anglia, Spania, Rusia. Diplomaţia devine tot mai mult un domeniu
special în activitatea statului. În evul mediu, soliile nu erau înstituţii permanente, ci
erau determinate de diferite evenimente sau imprejurări speciale, durata lor depinzând
de importanţa mai mare sau mai mică a problemelor pe care urmau să le rezolve. În
secolul al- XIII-lea ele nu durau mai mult de trei-patru luni. Odată cu consolidarea
relaţiilor diplomatice, durata acestora a început să se prelungească. Spre sfârşitul
evului mediu existau nu numai solii cu misiuni temporare, ci şi permanente pe
perioade de luni, şi chiar ani.
În ulima parte a evului mediu, un rol deosebit în istoria diplomaţiei l-au avut
oraşele italiene. Necesitatea reglementării relaţiilor lor externe (având în vedere rolul
lor în comerţul înternaţional) a dat naştere unei diplomaţii abile şi rafinate, care a
împrumutat multe trasături din orient, în special din Bizant. La rândul ei, diplomaţia
oraşelor italiene au înfluenţat foarte mult practica diplomatică a monarhiilor absolute
ce se formau în Europa. Printre acestea, oraşele Veneţia, Genova Florenţa şi Pisa au
fost cele mai reprezentative.
Epoca modernă (1453-1789) apar şi se dezvoltă forme de diplomaţie specifice
statelor naţionale centralizate şi a monarhiilor absolute.
Conţinutul principal al activităţii diplomatice desfăşurate de statele europene
în această perioadă a fost lupta pentru supremaţia comercială şi politică.
Unii cercetători împart istoria relaţiilor înternaţionale şi a diplomatiei în
secolele XVI-XVII în trei perioade :
- cea a preponderentei spaniole (secolul al-XVI-lea), caracterizată prin
rivalităţi între Spania şi Franţa, dar şi între Spania şi Anglia,
- cea a preponderenţei franceze, a carei punct culminant este pacea de la
Westfalia 1648, în care au predominat rivalităţile dintre Franţa şi Olanda,
- cea a rivalităţilor dintre Franţa şi Anglia care au durat aproape întreg
secolul al-XVIII-lea.
În perioada contemporană (din 1789 şi până în prezent) diplomaţia se afirmă
ca un puternic mijloc de reglementare şi promovare a relaţiilor înternaţionale.
O caracteristică esenţială a acestei perioade este proclamarea în relaţiile
înternaţionale a principiului suveranităţii naţiunilor. Plecând de la acest principiu o
direcţie fundamentală a activităţii diplomatice de-a lungul secolelor XIX-XX fost
unificarea naţională a statelor divizate în evul mediu, şi eliberarea naţională a
popoarelor din Europa, America Latină, Africa, Asia etc. Ucest uriaş proces de
transformări istorice a necesitat o diplomaţie esfervescentă.
Totadată diplomaţia secolului XX este pentru marile puteri un înstrument de
împărţire şi reîmpărţire a sferelor de înfluenţă

7
 Diplomaţia economică câştigă o pondere crescândă în cadrul activităţilor
diplomatice, la acesta participând în prezent toate statele lumii.

4. Formele actuale ale diplomaţiei

Acţiunea diplomatică, în diversele ei forme, cuprinde practic toate domeniile

relaţiilor internaţionale: politic, economic, social, cultural, ştiinţific, militar etc.
Diplomaţia se desfăşoară nu numai în domenii diferite dar şi în dicerse forme,
ceea ce face posibilă casificarea diplomaţiei după mai multe criterii:
După domeniul de activitate:
-Diplomaţia politică prin care se urmăreşte promovarea intereselor politice ale
unui stat (grup de state), în scopul garantării securităţii lui şi apărării drepturilor
fundamentale ale cetăţenilor etc. În domeniul politic s-a detaşat diplomaţia
parlamentă- adică aceea desfăşurată de către parlamentari. Ei pot acţiona în numele
propriului lor guvern sau în strînsă legătură cu acesta. Ei pot participa la analizarea
situaţiei de fapt dintr-o anumită ţară, pot acţiona pentru deblocarea unor negocieri
(toate acestea fără angajamentul propriului guvern). Mai există şi parlamentari
interneţionali care pot acţiona fie individual (ca raportori ai unor comisii
perlamentare), fie în grup (parlamentarii Adunării Parlamentare ai Consiliului
Europei, ai Parlamentului European sau ai altor adunări parlamentare internaţionale.
În practica internaţională regăsim o diplomaţie parlamentară internă (ex. Diplomaţia
orientată către rezolvarea diferendelor dintre statele membre ale unei organizaţii), şi o
diplonaţie parlamentară externă (diplomaţie orientată catre rezolvarea problemelor
externe ale unei organizaţii).
-Diplomaţie economică care are în vedere reprezentarea intereselor
economice ale unui stat dar şi ale agenţilor economic din ţara respectivă în strainătate.
Are ca obiect ansamblul tuturor negocierilor economice, finalizate cu încheierea de
tratate bilaterale sau multilaterale economice. Această diplomaţie îmbracă diferite
forme: diplomaţia dezvoltării, diplomaţia resurselor, diplomaţia integrării mediului,
diplomaţia mediului etc.
-Diplomaţia culturală prin care se urmăreşte intărirea cooperării bi şi
multilaterale în domeniul culturii.
-Diplomaţia ştiinţifică are în vedere întărirea cooperării în domeniul
instituţiilor de cercetare din diferite zone ale lumii.
-Diplomaţia militară ansamblul acţiunilor de cooperare legate de domeniul
militar în scopul prevenirii războiului nuclear (diplomaţia atomică) etc.
-Diplomaţia socială care urmăreşte stabilirea de relaţii, dialog şi negociere
între entităţile vieţii internaţionale.

După forma de reprezentare:

8
 -Diplomaţie guvernamentală activitatea desfăsurată de unele persoane care,
prin activitatea lor angajează statele în realizarea unor obiective de politică externă,
-Diplomaţie integrată atunci când unele organisme şi instituţii internaţionale,
prin activitatea lor angajează din punct de vedere diplomatic atât instituţia respectivă,
cât şi tările membre ale acesteia (Comisia Europeană a Uniunii Europene).
-Diplomaţia neguvernamentală se desfăşoare fără a angaja guvernele de
anumiri reprezentanţi ai unor instituţii neguvernamentale (ex.ONU)
-Diplomaţia personală desfăşutrată de anumite persoane (politice), care pot
determina apoi acţiuni pe linie guvernamentală. (ex. acestă diplomaţie este atribuită
lui Stalin şi Roosevelt).
După spaţiul de desfăşurare:
-Diplomaţie bilaterală care se desfăşoară numai între două părţi (ţări).
-Diplomaţie multilaterală cea desfăşurată cu participarea unui numări mare de
ţări, în special prin conferinţe, organisme organizaţii şi progreme internaţionale. La
rândul ei acesta poate fi: o diploamţie triunghiulară (SUA, URSS şi China în anii 60),
sau diplomaţie trilaterală care poate desemna acţiuni întreprinse de state din aceeaşi
zonă geografică, posibil cu frontiere comune (ex triada România-Polonia-Ucraina).
După timpul de desfăşurare:
-Diplomaţie permanentă desfăşurată prin instituţii cu caracter permanent (ex.
Prin misiuni diplomaţice, oficii consulare, organizaţii internaţionale etc)
-Diplomaţie ad-hoc care cuprinde activităţile diplomatice desfăşurate
temporar, prin trimişi speciali delegaţi la conferinţele internaţionale, misiuni speciale
etc.
Din punct de vedere al transparenţei:
-Diplomaţie deschisă, care permite opiniei publice să cunoască conţinutul şi
modalităţile de desfăşurare ale acţiunilor diplomatice.
-Diplomaţia secretă sau confidenţială în care negocierile şi acţiunile
diplomatice sunt desfăşurate fără informarea opiniei publice

9
 CAPITOLUL II

RELAȚIILE DIPLOMATICE

1 Noțiunea de relații diplomatice

Relaţiile diplomatice sunt o parte a relaţiilor internationale. În cadrul
relaţiilor internaţionale se stabilesc raporturi dintre cele mai variate între entităţile
comunităţii. Astfel statele pot încheia alianţe politice, organizaţii economice sau
militare, pot stabili relaţii consulare, pot încheia tratate, fiecare constituind un mod de
existenţă a relaţiilor internaţionale. Alte subiecte de drept internaţional cum sunt
organizaţiile întretin şi ele relaţii fie între ele, fie cu diferitele state pentru diverse
scopuri. Spre deosebire de aceste relaţii internaţionale stabilite între subiectele
dreptului internaţional, relaţiile internaţional diplomatice au o caracteristica aparte,
determinata de forma de exercitare a acestora si de scopul lor. Relaţiile diplomatice se
stabilesc în scopul asigurări condiţiilor de intreţinere a dialogului politic între
subiectele dreptului internaţional prin misiunule diplomatice permanente.Părerea
dominant este stabilirea relaţiilor diplomatice este o procedura distinctă faţă de
trimiterea de misiuni diplomatice. Fiecare instituţie fiind supuse unei reguli specifice,
deşi la baza lor stă consimţământul reciproc al statelor.
Conform articolului 74 din Convenţia de la Viena cu privire la dreptul
tratatelor din 1979 “ Ruperea relaţiilor diplomatice între două sau mai multe state nu
impiedică încheierea tratatelor între ele “ şi deci face posibil că legăturile prin tratate
sa stabilească relaţii juridice permanente în diverse domeni, altele decât cele ce
privesc relaţiile diplomatice ale statelor în cauza. Articolul 7 al convenţiei specifică
cu referire la misiunile speciale, existenţa relaţiilor diplomatice sau consulare nu este
necesară pentru trimiterea sau primirea de misiuni speciale8.
Tot astfel se stabileşte în articolul 20 paragraf 2 - al Convenţiei de la Viena –
Nu se antrenează prin ea însăşi, încetarea unei misiuni special existente în momentul
ruperii relaţiilor misiunilor permanente.

2. Stabilirea și încetarea relațiilor diplomatice

Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice sunt necesare trei condiţii primordiale.

- Consimţământul mutual al statelor:
Consimtământul mutual al statelor poate fi exprimat printr-un tratat, în mod
expres, prin care părţile convin asupra stabiliri relaţiilor diplomatice ceea ce înseamnă
un accord de recunoaştere reciprocă.

8
Stan P. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor” pag.6

10
 Stabilirea relaţiilor diplomatice nu este obligatorie. Motiv pentru care
exprimarea este bazată pe principiul suveranităţii statelor.
- Subiectele între care se stabilesc relaţiile diplomatice ce trebuie să aibe
personalitate juridică internaţională.
În cadrul unor comunităţi juridice internaţionale, care au capcitatea de a de a
avea drepturi şi obligaţii internaţionale, care nu sunt identice pentru toţi participanţii
la comunitate. Astfel doctrina a facut diferenţe asupra subiectelor de drept
internaţional şi persoanelor de drept internaţional. Subiectele de drept internaţional
sunt definite ca entităţi juridice care beneficiază de drepturi restrâns şi obligaţii, pe
când persoanele internaţionale sunt entităţi care au o componenţă generală. Statul de
drept internaţional care poseda capacitatea de a-şi asuma totalitatea obligaţiilor de a
beneficia de toate drepturile.
Pentru stabilirea relaţiilor diplomatice este necesară condiţia ca statele să se
recunoască reciproc, întelegând prin recunoaşterea actul juritic intern de care se leagă
anumite efecte juritice internaţionale. Exista teorii cu privire la consecinţele
recunoaşterii internaţionale, care susţin caracterul constitutiv, al cunoaşterii în sensul
că el ar avea efectul de a atribui statelor personalitatea juritică. Pe altă parte denumită
teoria declarativă, considera, că obiectul recunoasterii este constatarea existentei unui
stat. Subliniem faptul ca recunoaşterea este o condiţie prealabilă a stării relaţiilor între
state, în sensul ca aceasta face ca statele să devină subiecte ale relaţiilor
internaţionale.
Recunoaşterea unui stat poate fi dictat de considerente politice ca fiind un act
unilateral, ea nu poate duce la stabilirea relaţiilor diplomatice care este un act juridic
bilateral. Pe de altă parte, exista posibilitatea ca un stat sa fie recunoscut, dar datorită
poziţiei guvernului acestuia, sa nu se dorească dezvoltarea relaţiilor cu acesta. Prin
urmare o separare între actul juritic al recunoaşterii şi stabilirea sau încetarea relaţiilor
diplomatice.
Relaţiile diplomatice constituie cadrul optim de desfăşurare a raporturilor de
cooperare dintre ţări independente şi suverane.
Relaţiile diplomatice pot fi definite ca fiind “o calitate specială de raporturi
între state de o calitate superioară şi de o importanţă deosebită. Aceste relaţii
interstatale au o notă distinctă dată de subiecţi, obiectul şi finalitatea pe care acestea o
au”.
Existenţa relaţiilor diplomatice dintre ţări este reprezentativă în a exprima
calitatea raporturilor dintre acestea. Relaţiile diplomatice presupun: recunoaşterea
reciprocă a statelor care au stabilit astfel de relaţii.. Cu cât un stat are relaţii
diplomatice cu mai multe state, cu atât se bucură de o recunoştere internaţională mai
largă. Lipsa de relaţii diplomatice poate fi interpretată ca incapacitatea a unui stat de
a-şi îndeplini obligaţiile de subiect de drept internaţional.
Misiunile diplomatice sunt forme instituţionalizate care se folosesc de către
state ca subiecte drept internaţional pentru a asigura între ele fie permanentă relaţiilor
diplomatice, caz în care se trimit misiuni diplomatice permanente, fie comunicarea

11
între ele pe una sau mai multe probleme de interes reciproc, caz în care sunt utilizate
misiuni diplomatice temporare.
Instituţiile care asigură permanenta relaţiilor dintre state, ca subiect de drept
internaţional, sunt misiunile diplomatice permanente. Acestea au regimul stabilit prin
Convenţia de la Viena din 1961. Sunt misiuni diplomatice permanente intre state:
ambasadele, legaţiile, nuntiaturile, internuntiaturile apostolice, înaltele comisariate şi
înalti reprezentanţi. Statele pot intreţine relaţii diplomatice şi cu organizatiile
internaţionale, ca subiecte derivate de drept internaţional, daca acestea sunt
organizaţii interguvernamentale.
Teoretic, toate statele dezvoltate pot trimite misiuni specializate, cele mai
cunoscute misiuni sunt câteva:
- Misiunile franceze de cooperare, care, de regulă, sunt încadrate în cadrul
misiunii diplomatice permanente a Franţei. Statul de resedinta se obligă să garanteze
accesul şi legätura misiunii &anceze de cooperare cu organele sale autorizate sä
implementeze
programul de asistenţă.
- Misiunile americane de asistenţă funcţionează în cadrul Programului
administrat de Agenţia de Dezvoltare Internaţionalä (US-AID); Agenţia are
reprezentanţi în cadrul ambasadelor S.U.A.
- Organizatiile internaţionale pentru asistentă şi de misiuni de asistenţă.
Reprezentanţi rezidenţi au şi Fondul Monetar International, Banca Europeană
pentru Reconstructie şi Dezvoltare etc.
Relaţiile diplomatice constituie un proces în care stabilirea lor este doar
începutul. Acordul de stabilire a relaţiilor diplomatice este un acord cadru, în baza
căruia procesul se dezvoltă în continuare. Concomitent sau ulterior stabilirii relaţiilor
diplomatice statele pot începe să-şi deschidă misiuni diplomatice. Când relaţiile
diplomatice iau amploare, cele două state pot veni în înfinţarea de birouri şi în alte
localităţi, decât aceea în care se află sediul misiunii diplomatice. Cea mai profundă
dezvoltare a relaţiilor diplomatice se realizează prin înmulţirea şi lărgirea funcţiilor
diplomaţiei. Se extind acţiunile de reprezentare, se amplifică negocierile, se adânceşte
colaborarea, guvernele se informează reciproc mai mult, interesele cetăţenilor şi ale
statului se protejează tot mai bine, cooperarea pe plan internaţional se întăreşte.

Încetarea relaţiilor diplomatice poate fi :

- încetarea temporară / suspendarea. Suspendarea relaţiilor diplomatice este o
procedură provizorie având la bază o lipsă a motivaţiei politice de a întreţine un
dialog. Acest interes poate să dispară unilateral în cazul în care într-un stat apar
schimbări fundamentale atipice sau noi forme de guvernare ce au nevoie de
recunoaştere. Relaţiile diplomatice se stabilesc între state, dar se realizează prin
intermediul guvernelor liantul fiind obiectivele comune.

12
 De aceea, practica unor state de a considera ca fiind necesară recunoaşterea
formală a unui guvern constituit altfel decât pe baza transferului legal al relaţiilor
diplomatice şi înfiinţarea de misiuni diplomatice permanente. În acest caz ambasadori
deja numiţi anterior trebuie să prezinte scrisorile de acreditare şi să primească
agrementul de la noul guvern. Se consideră în perioada dintre apariţia noilor forme de
regimuri politice sau guvernare şi până la recunoaşterea acestora o suspendare
formală (temporară) a relaţiilor diplomatice.
- încetarea definitivă, când avem situaţia de rupere a relaţiilor diplomatice. Procedura
ruperii relaţiilor diplomatice este stabilită de doctrină ; institutia este doar menţionată
în art. 45 al Convenţiei de la Viena din anul 1961, care prevede numai coconsecinţele
care urmează în cazul ruperi relaţiilor diplomatice definitive sau temporare.
Convenţia de la Viena din anul 1969 cu privire la tratate stabileşte, în art. 63, de
asemenea consecinţe ale acestui act. Dreptul internaţional nu stabileşte nici condiţiile
şi nici temeiul pentru care un stat poate rupe legăturile diplomatice. Carta ONU la
articolul 41, pe baza căruia se recomandă ruperea colectivă a relaţiilor diplomatice cu
un stat, pentru raţiuni de securitate, este norma juritică care prevede însă o sancţiune.
Ruperea relaţiilor diplomatice poate însă avea temeiuri variate, dat de dreptul
internaţional prin recunoaşterea dreptului fiecărui stat de a decide suveran acest lucru.
Ruperea relaţiilor diplomatice este, de regulă, un act unilateral unilateral cu
efecte bilaterale, în sensul că dacă un subiect al relaţiilor internaţionale decide ruperea
relaţiilor, ambele state trebuie să-şi retragă misiunile diplomatice, dar nu este exclusă
nici varianta bilaterala în care statele convin bilateral ruperea relaţiilor.
“Războilul este în afara legii“ considera Philipe Charer şi se considera că
acestea intrerup relaţiile diplomatice, căci statele trebuie să fie intotdeauna paşnice,
dacă întreţin raporturi diplomatice. Însă în practică statele au o atitudine mai flexibilă.
Razboiul fără declaraţie nu duce automat la ruperea relaţiilor diplomatice menţinând
relaţiile. Declaraţia de război este dimpotrivă socotit ca un mod de exprimare a
voinţei unilaterale a unui stat de a rupe relaţiile diplomatice.
Voinţa de rupere a relaţiilor diplomatice nu este considerată suficient
experimentată dacă sunt declanşate ostiliăţi militare, fenomen care nu poate duce la
concluzia că statele devin în întregime ostile şi care în unele situaţii poate fi
interpretat că se limitează numai la rezolvarea unui diferend anume. Războiul nu are
influenţe nici asupra relaţiilor diplomatice în cazul în care părţile negociază un
armistitiu. Armistiţiu poate fi considerat o restabilire a relaţiilor diplomatice, deşi
starea de război continuă. Pot înceta relaţiile diplomatice pe baza unei declaraţii de
război, fără ca ostilităţile să înceapă sau să-i urmeze. Istoria ne arată prin ruperea
relaţiilor cu puterile Axei 1939 – 1945 ca această declaraţie de război nu este
necesară.

13
 3.Misiunile diplomatice –Categorii,structură,organizare

Multiplele şi variatele probleme şi activităti care apar în sfera relaţiilor

internaţionale nu por fi rezolvate în totalitatea lor de către şeful de stat şi de ministrul
Afacerilor Externe, deoarece ei nu se pot ocupa şi nici trata direct chestiunile
internaţionale - politice, economice, juridice - care apar între naţiuni.
De aici, necesitatea de a crea şi întreţine în străinătate reprezentanţe ale
statului, care sunt însărcinate să negocieze şi să acţioneze în numele sau şi să ajute la
rezolvarea problemelor cotidiene. Aceşti mandatari, desemnaţi initial sub numele
generic agenţi diplomatici sau ministri publici, iar după aceea ca reprezentanţe sau
misiuni diplomatice, au ca sarcini:
să acţioneze pentru reglementarea problemelor politico-juridice existente între
statele respective;
să întreţină relaţii amicale;
să acţioneze pentru înlăturarea cauzelor de conflict;
să apere demnitatea şi să contribuie la creşterea prestigiului statului lor.
Noţiunea de "reprezentanţă diplomatică" - prin care se desemnează generic
organul permanent de relaţii diplomatice între state - nu trebuie confundată cu aceea
de "reprezentanţă internaţională", pentru că, în vreme ce reprezentanţa diplomatică
este organul unui subiect de drept internaţional destinat să acţioneze în raport cu un
alt subiect al ordinii internaţionale, reprezentanţa internaţională este un act juridic de
interpunere a unui subiect de drept intenţional. Deci, dacă primul vizează
instrumentul, cel de al doilea vizeaza operaţiunea.
"Misiunea diplomatică este definită ca organul unui subiect de drept
internaţional, instituit în mod permanent pe lângă un alt subiect de drept internaţional
şi însărcinat cu asigurarea relaţiilor diplomatice ale acestui subiect", sau "organul
administrativ permanent, înfiinţat într-o ţară străină, pe o bază ierarhică în scopul
menţinerii relaţiilor prieteneşti între state şi asigurării protecţiei drepturilor şi
intereselor unei ţări şi ale naţionalilor săi", sau "agenţia ori instituţia pe care un stat o
înfiinţează într-un alt stat cu consimţământul acestuia, în scopul de a menţine cu el
relaţii diplomatice"9.
Raţiunea de a fi a misiunii diplomatice este aceea de a reprezenta în exterior
statul al cărui organ este.
Misiunea diplomatică nu trebuie confundată cu membrii săi, pentru că ea este
un organ al statului, deci o entitate distinctă. Fiind un organ de stat, misiunii
diplomatice i se aplică normele dreptului intern, însă desfăşurându-şi activitatea în
domeniul relaţiilor externe, statutul juridic al misiunii diplomatice nu se epuizează
prin reglementarea ce se face prin normele din dreptul intern.
Misiunile diplomatice sunt susceptibile de mai multe clasificări, în funcţie de
durata şi caracterul misiunii, ca şi de evoluţia instituţiei şi genul diplomaţiei.
1. O primă clasificare este aceea de misiuni diplomatice permanente (cărora
nu li se fixează în timp existenţa) şi misiuni diplomatice temporare ( care fiinţează
9
Ion M. Anghel, op. cit., pag. 44

14
pentru o perioadă anumită, potrivit cu sarcinile determinate pentru rezolvarea cărora
au fost trimise).
2. O altă clasificare porneste de la disincţia dintre misiunea diplomatică cu
sarcini generale (care este şi o misiune permanentă) şi misiunile diplomatice cu
însărcinare precisă şi anume, participarea la negocierea unui tratat sau la anumite
solemnităţi; această din urmă misiune are caracter temporar.
3. O clasificare mai recentă10 cuprinde: misiunile diplomatice de tip clasic,
care au şi caracter bilateral - ambasada, nunţiatura, legaţia şi internunţiatura - şi
misiunile diplomatice de tip nou, unele cu caracter bilateral, altele cu caracter
multilateral - înaltele comisariate, inaltele reprezentanţe, delegaţiile permanente şi
misiunile unei organizaţii internaţionale existente în diferite state.
4. O altă distincţie se mai face între misiunile diplomatice şi cele
paradiplomatice11. Cele din urmă se deosebesc de misiunile diplomatice permanente
prin statutul lor juridic şi politic, nefiind misiuni diplomatice, ele nu au acelaşi
caracter reprezentativ şi, de aceea, şeful lor nu este asimilat cu şeful misiunii
diplomatice. În fapt însă, misiunile paradiplomatice desfăşoară activităţi care nu
diferă de cele care sunt proprii în prezent misiunilor diplomatice.
Deosebit de importantă este clasificarea misiunilor diplomatice care are la
bază nu numai criteriul evolutiv, ci şi distincţia care se face între diplomaţia bilaterală
şi cea multilaterală.
În prima categorie, în funcţie de criteriul rangului misiunii diplomatice, al
nivelului de reprezentare şi cel al calităţii pe care-l are subiectul de drept international
al cărui organ este respectiva misiune, se cuprind:
- Ambasada = constituie misiunea diplomatică cea mai importantă, având
rangul cel mai înalt şi - în acelasi timp - fiind cel mai des folosită şi ţinând spre
exclusivitate.
Ambasada constituie organul de reprezentare diplomatică prin excelenţă;
misiunile diplomatice cu rang inferior celui de ambasadă apar în zilele noastre drept
cazuri izolate (98% din reprezentanţele diplomatice sunt ambasade).
Şeful titular al acestei misiuni diplomatice are titlul de ambasador şi face parte
din prima clasă în ierarhia diplomatică.
În mod exceptional, ambasada poate fi condusă de un însărcinat cu afaceri
adinterim (imediat după stabilirea relaţiilor diplomatice sau a reluării lor) sau
permanent.

- Nunţiatura apostolică = este denumirea misiunii diplomatice a Sfântului

Sediu în vederea asigurării relaţiilor sale externe cu acesta. "Nunţiaturile exercită
funcţii diplomatice şi ecleziastice, adică întreţin relaţii oficiale cu statut acreditar,

10
Ph. Cahier - "Le droit diplomatique contemporain", 1964, cf. Ion M. Anghel, op. cit., pag. 48
11
F. Moussa - "Manuel de practique diplomatique", Bruxelles, 1974, cf. Ion M. Anghel, op. cit., pag.
48

15
guvernate de dreptul internatonal şi relaţii cu organul naţional catolic din statul
primitor, având la bază dreptul canonic"12.
Nunţiul este şeful titular al misiunii şi face parte din prima clasă a agenţilor
diplomatici; nunţiatura poate fi condusă şi de un pronunţiu.
Nunţiatura realizează un dublu scop: pe de o parte, este organul diplomatic
prin intermediul căruia Sfântul Sediu îşi exercită pe lângă statele străine dreptul de
legaţie activă al cărui titular este, iar pe de altă parte, constituie organul prin care
Sfântul Sediu îşi exercită puterea jurisdicţională care-i apartine, faţă de ierarhia
ecleziastică locală în virtutea primatului Pontifului Roman.
- Legaţia = este o misiune diplomatică de rang inferior ambasadei şi este
condusă de un ministru - cu titlu de "tringis extraordinar şi ministru plenipotenţiar" -
un ministru rezident sau un însărcinat cu afaceri - ad-interim sau permanent.
- Internunţiatura apostolică = este reprezentantă diplomatică pontificală, care
corespunde ca rang legaţiei; reprezintă Sfântul Sediu în ţările unde nu există
nunţiatură şi este condusă de un internunţiu.
- Înaltul Comisariat = este misiunea diplomatică a unui stat cu care acesta este
legat prin interese deosebit de strânse: este vorba de legăturile Angliei cu ţările
Commonwealth-ului britanic sau de relaţiile Frantei cu ţările membre al Comunităţii
francofone. "În relaţiile dintre ţări sunt folosiţi Înalti Comisari (Anglia) sau Înalti
Reprezentanţi (Franţa), agenţi diplomatici care se bucură în general de statutul
privilegiat al ambasadorilor"13.
Organizarea internă a misiunilor diplomatice este de competenţă exclusivă a
statelor respective.
a) Cancelaria - Secţia principală a misiunii, unde se primesc, se elaborează şi
se expediază actele de competenţa şefului reprezentanţei diplomatice, este nucleul de
coordonare a activităţii celorlalte birouri ale misiunii, care au în păstrare totodată
arhivele şi codurile diplomatice.
Cancelaria are şi ea atribuţia de a rezolva problemele cu caracter administrativ
privind cetăţenii statului acreditant aflaţi pe teritoriul ţării de reşedinţă - acte de stare
civilă, acte de notariat, paşapoarte, etc. - atunci când misiunea nu are o secţie
consulară.
Cancelaria este condusă de un consilier (în cazul ambasadelor) sau de primul
secretar (în cazul legaţiilor). Din această secţie mai fac parte şi trei secretari, care au
la rândul lor atribuţii în cadrul cancelariei.

b) Sectia politică - Problemele politice constituie domeniul originar al

activităţii misiunilor diplomatice şi, deşi ponderea ca importanţă a acestor probleme
s-a diminuat, caracterul esenţialmente politic al activităţii misiunii diplomatice nu
poate fi contestat.
12
Ion M. Anghel, op. cit., pag 48
13
Mircea Maliţa, op. cit., pag 199

16
 În această directie au acţionat doi factori: extinderea conceptului tradiţional de
relaţii internaţionale, misiunea diplomatică ocupându-se şi de "probleme tehnice" 14,
precum si dezvoltarea diplomatiei directe la nivelul guvernelor si sefilor de state.

4.Înființarea și încetarea unei misiuni diplomatice

Din categoria misiunilor diplomatice se desprind, aşadar, cu un statut aparte şi

un regim juridic complex, misiunile diplomatice permanente, care funcţionează în
conformitate cu normele Convenţiei de la Viena din anul 1961.
Stabilirea relaţiilor diplornatice, este o decizie politică, care priveşte o
atitudine faţă de un stat, pe câňd trimiterea de misiuni diplomatice este o hotărâre de
organizare într-un anume mod a mijloacelor de exercitare a dialogului politic,
respectiv de apreciere a unui interes actual.
Aceste două momente pot să nu coincidă, pe de o parte; pe de altă parte,
statele sunt libere să aleagă mijloacele de comunicare: contacte directe, în scris sau pe
alte căi de legătură, sau deschiderea unei misiuni permanente.
Ele pot asigura exercitarea contactelor diplomatice, conform art. 5 din
Convenţia de la Viena din anul 1961, prin acreditarea multiplă, situaţie juridică ce
constă în aceea că statul acreditant, după ce a făcut notificarea cuvenită către statele
acreditare interesate, poate acredita un şef de misiune sau afecta un membru al
personalului diplomatic, după caz, în mai multe state, afară numai dacă unul dintre
statele acreditare se opune în mod expres la aceasta’’15.

5.Membrii unei misiuni diplomatice

Convenția de la Viena din 1961 cu privire la relațiile diplomatice clasifică

membrii
misiunii diplomatice în trei categorii:
- seful misiunii,
- membrii personalului misiunii,
- personalul privat al misiunii.

Membrii personalului misiunii diplomatice sunt, la rândul lor, clasificați în teri

categorii:
- membrii personalului diplomatic,
- membrii personalului administrativ si tehnic,
- membrii personalului de serviciu.
14
Ion M. Anghel, op. cit., pag 53
15
Stan P. Darius George – “Rolul diplomaţiei în buna conveţuire a statelor” pag.18

17
 Convenția de la Viena defineste astfel categoriile menționate (art.1):
- seful misiunii diplomatice este persoana însărcinată de către statul său să
acționeze în
această calitate;
- membrii misiunii diplomatice sunt seful misiunii si membrii personalului
misiunii
diplomatice;
- membrii personalului misiunii diplomatice sunt membrii personalului
diplomatic, cărora li se adaugă personalul administrativ si de deservire;
- membrii personalului diplomatic sunt membrii personalului misiunii
diplomatice care au rang diplomatic;
- agentul diplomatic este seful misiunii diplomatice sau un membru al
personalului diplomatic al misiunii;
- un membru al personalului administrativ si tehnic este un membru al
misiunii diplomatice angajat în serviciul administrativ sau tehnic al misiunii
diplomatice;
- un membru al personalului de deservire este un membru al misiunii
diplomatice din departamentul de servicii interne al misiunii diplomatice,
- un funcționar particular este o persoană care se află în serviciul particular al
unui membru almisiunii diplomatice si care nu este angajat al statului trimițător.
La categoriile menționate este necesar să adăugăm si categoria membrilor de
familie a
membrilor misiunii, cărora statul acreditar le acordă un statut special.
Corpul diplomatic este format din totalitatea agenților diplomatici, împreună
cu membrii familiei lor aflați pe teritoriul statului de resedință, dar în sens restrâns din
corpul diplomatic fac parte numai șefii reprezentanțelor diplomatice.
Decan al corpului diplomatic devine diplomatul cu cea mai mare vechime în
post pe
teritoriul statului acreditar, diplomat care aparține clasei întâi de reprezentare.
În țările
catolice, nunțiul papal este considerat de drept decan al corpului diplomatic,
indiferent dacă îndeplineste sau nu condiția referitoare la vechime.

6.Numirea membrilor misiunilor diplomatice

Conform art. 14 din convenția de la Viena din 1961, sefii misiunilor

diplomatice pot
face parte din una din categoriile următoare, în funcție de acordul mutual
stabilit de guvernele interesate:

18
 1. ambasadori, nunții apostolici si alți sefi de misiuni având un rang
echivalent (de exemplu, înalți comisari schimbați între țările membre
ale unei comunități) care sunt acreditați pe lângă sefii de stat;
2. trimiși diplomatici, miniștri și nunții papali interimari care sunt acreditați pe
lângă șefii de stat (această categorie este acum practic inexistentă);însărcinați cu
afaceri (en titre, en pied sau titulari) care sunt acreditați pe lângă Ministerele de
Afaceri Externe (si această categorie este rar întâlnită. Nu se poate face nici o
discriminare între șefii misiunilor diplomatice pe baza categoriei din care fac parte, cu
excepția chestiunilor de prioritate și de protocol, iar în această privință dreptul de
primire de către seful statului este rezervat acelora cu rang de ambasador. (R.G.
Feltham)
Fiecare stat are dreptul de a-si alege agenții diplomatici si pe ceilalți membri
ai misiunii diplomatice. Desemnarea și numirea lor se face de statul acreditant potrivit
normeloraparinând dreptului intern, în temeiul atributului de suveranitate.
Șeful de misiune este responsabil de toate problemele legate de misiunea sa.
El poate și chiar însărcinează cu diferite funcții personalul, dar este singur
răspunzător față de ambele guverne (al statului acreditant si al celui acreditar) de
modul în care îsi conduce misiunea.
Șeful de misiune este însărcinat să reprezinte interesele statului
acreditant și trebuie să fie recunoscut ca atare de statul acreditar. Potrivit art. 5 pct.2
al Convenției de la Viena din 1961 „Dacă statul acreditant acreditează un șef de
misiune în unul sau mai multe state, el poate înființa o misiune diplomatică condusă
de un însărcinat cu afaceri ad-interim în fiecare din statele în care seful de misiune
nu-și are resedința sa permanentă”.
Numirea șefului de misiune se face de către si în numele sefului de stat,
în conformitate cu prevederile constituționale din fiecare țară. (Ion M. Anghel)
Rangul șefului de misiune acreditat constituie o înțelegere între guvernele în
cauză.Deși statul acreditant are prerogativa numirii agentului său diplomatic, va
trebui să țină seama în alegerea lui de punctul de vedere al statului acreditar. În acest
sens, art. 4 din Convenția de la Viena din 1961 prevede că nici un stat nu poate fi
constrâns să primească un agent diplomatic care i se pare impropriu pentru
îndeplinirea misiunii sale.

Se consideră că șeful de misiune diplomatică trebuie să considere priorități

fundamentale următoarele:
- formularea politicii diplomatice;
- transmiterea către statul acreditar a punctelor de vedere ale propriului govern
în probleme importante de interes comun si de politică comună, el constituind un
canal de comunicare între cele două guverne în astfel de probleme;
- să raporteze ministerului său evenimentele cu semnificații politice sau
economice importante și să comenteze punctele de vedere ale unor țări terțe;

19
 - să fie la curent în ce priveste persoanele cu influență și sursele puterii
naționale în statul în care se află în misiune,
- să facă dovada unui comportament oficial, cât si neoficial de o manieră care
să sporească reputația țării sale;
- să cultive un cerc de prieteni suficient de larg si variat pentru a fi capabil să-
și îndeplinească funcțiile.
Spre deosebire de cazul șefului de misiune, nu este necesar, în cazul altor
membri ai personalului diplomatic, procedura de numire este mult simplificată;
consimțământul statului acreditar nu trebuie exprimat în mod obligatoriu expres.
Procedura este constituită dintr-o notă oficială transmisă M.A.E. al statului acreditar
și nota de răspuns. Diplomatul nu se va prezenta la post înainte de a avea loc
schimbul de note.
Dreptul statului acreditant de a numi membrii personalului diplomatic
este limitat de statul acreditar de a solicita menținerea efectivului misiunii
diplomatice în ceea ce el consideră rezonabil. Statul acreditant poate refuza să admită
funcționari de o anumită categorie (art.11 Convenția de la Viena, 1961).

CONCLUZII

În dreptul diplomatic și consular , există regula fundamentală potrivit căreia

orice persoană care se bucură de privilegii şi imunităţi consulare are, în acelaşi timp şi
obligaţia de a respecta legile şi regulamentele statului de reşedinţă, în afara cazurilor

20
în care ea este exceptată de la aplicarea lor printr-o dispoziţie a unui tratat
internaţional opozabil acestui stat.
Consulul nu trebuie să întreprindă în statul de reşedinţă acţiuni de propagandă
politică sau de defăimare, să ia poziţie publică în favoarea unui partid sau contra unui
alt partid în lupta politică internă din statul de reşedinţă, să instige pe conaţionalii săi
la anumite acţiuni politice, etc., ei sunt supuşi interdicţiei de a desfăşura o asemenea
activitate care ar fi destinată să aducă divergente în afacerile interne ale statului de
reşedinţă.
În îndeplinirea funcţiei pe care o are, de a informa guvernul său cu privire la
situaţia politică şi culturală şi, în general, cu privire la cea politică, consulul e obligat
să se menţină în limitele a ceea ce este „observarea legitimă” adică să nu recurgă la
mijloacele de informare care pot fi considerate ilicite şi să nu-şi extindă câmpul de
observaţie asupra problemelor care exced funcţiilor sale.
Necesitatea respectării legilor şi regulamentelor din statul de reşedinţă apare
ca o premisă a acordării a unora dintre privilegii şi imunităţi.

BIBLIOGRAFIE

 Anghel, Ion M. - Dreptul diplomatic si consular - Ed. Lumina Lex, Bucuresti,

2002,2014
 Anghel, Ion M. - Drept diplomatic si consular - vol.II, Ediția a II-a revăzută și
adăugită, Editura Lumina Lex, Bucuresti, 2002
 Bonciog, Aurel - Drept consular - Ed. Fundatiei „România de
Mâine”Bucuresti, 1996
 Iacob, Gh. - Introducere în diplomatie - Editura Fundatiei "AXIS", lasi, 1998

21
 Mazilu, Dumitru – Diplomatia. Drept diplomatic si consular – Ed. LUMINA
LEX,Bucuresti, 2003
 Năstase, Adrian; Aurescu, Bogdan; Gâlea, Ion – Drept diplomatic si consular.
Sinteze pentru examen – Ed. All Beck, 2002
 Năstase, Dan – Drept diplomatic si consular Ed. FundaŃiei România de
Mâine București, 2006

Acte normative

 Constituția României.
 Convenţia de la Viena cu privire la relaţiile diplomatice.

22