Finalitate1

Rudolf R. Dreikurs

Dacă individul ar fi ghidat, de la început, într-o anumită direcţie de către tendinţe moştenite,
cu siguranţă că atitudinea adoptată de el faţă de problemele vieţii sociale nu i-ar putea determina
dezvoltarea caracterului. Dacă instinctele sau alte forţe înăscute i-ar guverna comportamentul la
fiecare răscruce, ar fi posibilă doar o anume adaptare şi modificare a personalităţii sale, ca răspuns
la condiţiile mediului. Se constată, totuşi, că toate caracteristicile individului, întreaga sa
personalitate, sunt dezvoltate de atitudinea adoptată faţă de mediul său, în copilăria timpurie. De
fapt aceasta se poate doar dacă psihicul ("psyche") omenesc este orientat teleologic. Cu alte
cuvinte, ţelul urmărit de acţiunile individului este factorul decisiv. Trebuie să admitem acest fapt,
pentru a crede că atitudinea sa faţă de mediu îi determină consistent toate acţiunile, şi suma
acţiunilor sale – personalitatea.
Dar suntem oare justificaţi să respingem cauzalitatea, legea care s-a crezut că determină
dezvoltarea mentală a tuturor fiinţelor umane, în favoarea opticii finalităţii, care preferă să
accentueze faptul că omul poate selecta dintr-o mare varietate de căi şi moduri? Aflăm în prezent că
separat de psihologie, ştiinţa în general devine preocupată tot mai mult de această problemă foarte
dezbătută – cauzalitate sau finalitate.
Probabil neo-vitaliştii au fost primii care au presupus că folosul (eng. use) este legea decisivă
ce guvernează toate formele vieţii. Ei au ajuns la concluzia aceasta după studierea evoluţiei speciilor
şi organelor, şi în special a proceselelor biologice ale corpului. După ei, toate simptomele de boală şi
toate schimbările patologice nu sunt efecte produse de vreun agent vătămător, ci arme pentru a-l
înfrânge. Exemplul clasic este inflamarea, al cărei scop este de a distruge bacteriile invadatoare,
înmulţind leucocitele. Similar, fiecare schimbare biologică este înţeleasă doar prin scopul pe care
intenţionează să-l împlinească.
Spre deosebire de aceste moduri de gândire biologice, Alfred Adler subliniază faptul că toate
formele de viaţă se mişcă şi că fiecare mişcare trebuie să aibă un scop. Astfel, după Adler, toate
formele de viaţă caută un scop (sau ţel – n.t.). În ceea ce priveşte omul, Alfred Adler declară că ne
este imposibil să îi înţelegem comportamentul şi acţiunile fără a le şti scopul, finalitatea.
Această optică teleologică, care pare a ne contrazice toate crezurile obişnuite, iniţial s-a lovit
de cea mai acută opoziţie a ştiinţei, fiind respinsă frecvent ca neştiinţifică. Ultima mare dezvoltare a
ştiinţelor naturale, în special, era bazată pe acceptarea doctrinei cauzalităţii, care priveşte fiecare
eveniment ca simplul efect al unei anumite cauze. Teoria după care un alt gen de legătură decât cea
dintre cauză şi efect ar putea sta la baza oricărui eveniment observat este foarte greu de îmbrăţişat,
şi totuşi psihologii individuali au acum marea satisfacţie de a o vedea acceptată de una dintre cele
mai exacte ştiinţe, fizica. Deşi această reconsiderare a legii cauzalităţii a făcut posibilă descoperirea
limitelor cauzalităţii numai în lumea atomului, a implicat o schimbare atât de fundamentală în legile
gândirii încât violenţa şi frecvenţa dezbaterilor acestui subiect între studenţii la fizică este de înţeles.
Această reformulare contemporană a principiului cauzalităţii din partea fizicii nu este o simplă
coincidenţă; este bine ancorată în evoluţia gândirii ştiinţifice. Susţine foarte bine dezvoltarea
curentelor similare ale psihologiei, alături de formulările lui Adler.
Când un individ acţionează într-un anume fel, întrebăm fireşte de ce face astfel. Aceasta era
cu adevărat singura întrebare inante de Alfred Adler. La începutul psihologiei, cercetătorii încercau
să găsească o explicaţie pur mecanică şi materială pentru toate acţiunile. Credeau că impresiile erau
transmise corpului prin organele de simţ, apoi indirect – printr-un reflex sau proces al creierului – o
anumită acţiune era eliberată. Freud a fost primul care a dat la o parte teoria după care acţiunile
umane sunt guvernate de legi fiziologice, şi a subliniat nevoia de acceptare şi recunoaştere a legilor
pur psihologice ale omului, dar chiar şi el a fost deviat de principiul cauzalităţii, şi a privit spre trecut
pentru explicarea tuturor acţiunilor umane. A declarat că toate experienţele psihice anterioare ar fi
rezerve ale unor energii psihice, aşadar trebuie recunoscute ca factori compulsivi, care obligatoriu
produc un rezultat.

1
Dreikurs, R. R. Fundamentals of Adlerian Psychology, 1989, Chicago: Adler School of Professional Psychology.
Finalitate 2

Principiul cauzalităţii, folosit fie de fiziologi fie de freudieni, nu a fost niciodată util sau
practic. Cu cât metodele freudienilor pentru urmărirea izvoarelor acţiunilor omului au fost mai
subtile, cu atât mai haotică a devenit imaginea în care căutau să reproducă multiple iritaţii ale
simţurilor şi canale reflexe, şi să dovedească guvernarea omului de către legile fiziologice. Pe de altă
parte, ca rezultat al încercării lui Freud de a găsi o lege a energiei ce întruchipa descoperirea sa că
omul e dominat de o forţă psihică, au fost avansate teorii pripite. Aceste teorii nu au putut fi
verificate niciodată în viaţa practică. Au putut fi demonstrate numai în atmosfera specială a camerei
psihanalistului. Pasul următor a fost descoperirea unei legi de mişcare a omului total diferită.
Adler a tăiat nodul gordian când a găsit că forţa-motiv a fiecărei acţiuni umane este scopul
acţiunii. Această descoperire este pe deplin confirmată de experienţa noastră personală, din viaţa
normală a unui om sănătos. Se pot ridica obiecţii numai la unele acţiuni omeneşti ce par inutile şi
fără sens, făcute contrar dorinţei agentului, sau cel puţin fără dorinţa acestuia. Totuşi, departe de a
ridica opoziţie, optica lui Adler după care până şi aceste aberaţii au un scop este confirmată de
observaţiile majorităţii psihiatrilor celebri, inclusiv ale unora care altfel spun puţine lucruri bune în
favoarea psihologiei individuale, precum Wagner-Jauregg, Bonhöffer, Kahn, etc. Este adevărat că ei
acceptă doar parţial legea teleologiei. Ei nu recunosc importanţa tendinţei ce transpare la începutul
acţiunilor aparent nedorite, cu excepţia crizelor de isterie şi nevroză post-accident. Dar dacă acceptă
numai aceste excepţii, ei admit implicit că acţiunile omului pot avea un scop chiar şi atunci când el
nu recunoaşte, conştient, acest scop – chiar şi atunci când simte că acţionează împotriva propriei
dorinţe.
Fenomenul scopului neadmis este strâns legat de problema stării de inconştienţă, care
necesită o discuţie mai detaliată decât poate oferi acest capitol. Aici ne vom limita la a observa că
poate nu îi este evident unei persoane tulburate că toate acţiunile sale au un scop; aşa încât o
situaţie în care persoana se simte împinsă într-o direcţie şi apoi într-alta de către dorinţe în conflict,
şi nu este clar ce vrea de fapt, îi poate da impresia că mintea omenească este câmpul de luptă al
diverselor instincte şi impulsuri, şi că acţiunea rezultantă se datorează victoriei instinctului mai tare.
Totuşi, dacă privim fiinţa omenească drept o personalitate nedivizată, judecăm nu numai acţiunea
rezultantă ci şi ezitarea iniţială ca o "acţiune" consistentă şi coerentă, servindu-şi propriul scop la fel
de eficient cum ar servi voinţa simplă, liberă un alt scop. Acest subiect va fi discutat mai pe larg în
capitolul despre unitatea personalităţii.
Din tot ceea ce face, este evident că omul are puterea să se orienteze spre un anume mediu,
deoarece acţiunea şi inacţiunea îi sunt decise, până la urmă, numai de întrebarea "încotro?" sau
"pentru ce scop?" Omul nu este dus prin viaţă doar de trecutul său, ci şi îmboldit să înainteze în
viitor – iar forţa care îl îmboldeşte nu este una exterioară. Se mişcă de unul singur. Toate acţiunile,
emoţiile, calităţile şi caracteristicile sale servesc acelaşi scop. Îl arată încercând să se adapteze
societăţii. Caracterul nu este determinat cauzal de către echipament sau instincte. Nici nu este
format de mediu, ceea ce ne-ar întoarce iarăşi la determinarea cauzală. Crezul în finalitate se
bazează pe crezul în "puterea creativă", care îi permite omului să îşi caute scopul după cum crede de
cuviinţă. Omul acţionează mult mai mult decât reacţionează. Aici psihologia individuală face contact
cu optica lui Bergson, care recunoaşte nedeterminarea esenţială a fiecărei substanţe vii, în teoria sa
a "elanului vital".