Aspecte sociale 1

Guy Manaster & Raymond Corsini

Capitolul 51
Aspecte sociale

Importanţa aspectului social din psihologia individuală nu poate fi subliniată îndeajuns. Adler se
referea uneori la psihologia sa ca la o "psihologie individuală comparativă" şi, după Sperber (1974),
Adler insista din când în când să se folosească acest nume. Psihologia individuală comparativă se referă
la dinamica constată prin care a. indivizii se compară cu felul în care ar vrea ei să fie, şi b. compară
cum îi văd pe alţii şi cum ar vrea să fie văzuţi de alţii. Ca introducere la acest capitol, putem face o altă
analiză a unora dintre termenii folosiţi la descrierea psihologiei individuale din Capitolul 1, accentuând
aspectele sociale ale conceptelor.
Holism se referă la o perspectivă prin care privim întreaga matriţă (eng. pattern) a persoanei
active în mediu social; fenomenologie se referă la modul în care individul interpretează experienţele, în
comparaţie cu felurile în care alţii înţeleg acelaşi gen de experienţe; teleologie se referă la scopurile
individului, care au sens numai într-un cadru social şi comparativ; şi teoria câmpului indică modul în
care individul îşi găseşte un loc într-un câmp social. Alte presupuneri ce descriu psihologia individuală,
cum ar fi unicitatea, consistenţa de sine, activitatea şi creativitatea implică de asemenea o abordare
social-comparativă. Comportamentul auto-creat, unic, consistent al individului este, în comparaţie cu
alţii: consistenţa este constanţa reacţiilor sociale la individ şi a poziţiei lui faţă de alţii; creativitatea se
vede când indivizi diferiţi reacţionează variat la situaţii similare; şi comportamentul este implicit social –
ne mişcăm sau reacţionăm mereu în relaţie cu alţii şi cu sensuri sociale. În teoria psihologiei individuale
orice comportament este social.
Psihologia individuală priveşte comportamentul tuturor indivizilor în context social şi
comportamentul social într-un cadru larg, comparativ – cu valori şi etică, aplicabile în contexte culturale
diferite. Judecăţi cognitive, creative susţin comportamentul consistent al individului şi astfel psihologia
individuală este capabilă să înţeleagă diversele comportamente ale indivizilor ca o funcţie a lumii lor
sociale, aşa cum o văd ei. Prin "bunul simţ comun al traiului social", psihologia individuală evaluează
comportamentul indivizilor şi grupurilor, dintr-o perspectivă social-comparativă, întru prezicerea
sănătăţii, satisfacţiei şi beneficiului oricărui comportament pentru indivizi, grupuri, societate şi întreaga
omenire.
Majoritatea sistemelor de psihologie nici măcar nu încearcă să considere interacţiunea dialectică
a individului cu societatea. Sigur că este dificil de înţeles dinamica celor două forţe ce interacţionează
simultan, mai ales dacă există diferite dinamici interne, operând asupra fiecărei forţe. Totuşi, noi avem
de explicat aici bunul simţ comun al traiului social, explicând şi dinamica indivizilor în interacţiune cu
societatea.

SENTIMENTUL DE COMUNIUNE SOCIALĂ

Poate cel mai special şi valoros concept din psihologia individuală este Gemeinschaftsgefühl, de
regulă tradus prin "interes social" (eng. social interest). Acum vom explica pe larg acest termen central
şi important.
Sentimentul de comuniune socială a crescut ca sens, frecvenţă a folosirii şi centralitate în teoria
lui Adler, de-a lungul timpului. Ansbacher (1978b) a explicat cum Adler încearcă să "potrivească" acest
concept în ediţii mai avansate ale lucrărilor timpurii. Înainte de sfârşitul Primului Război Mondial, Adler
nu a folosit conceptul de sentiment de comuniune socială, probabil fiind încă sub influenţa teoriilor
biologice şi pulsionale (eng. drive) ale comportamentului. În 1918 a folosit prima oară termenul
sentiment de comuniune socială, ca "o contra-forţă înnăscută ce limitează tendinţa de expansiune,
pulsiunea de agresivitate, dorinţa de putere, dacă nu este sufocată de forţe interne sau externe."
(1918/1957, p. 145) Înainte de 1928 şi în ultimii 10 ani ai vieţii sale, Adler a văzut sentimentul de
comuniune socială ca pe o funcţie cognitivă: o aptitudine înnăscută care poate fi dezvoltată conştient.

1
Manaster, G., Corsini, R., Individual Psychology, Chicago: Adler School of Professional Psychology, 1995.
Guy Manaster and Ray Corsini.
Aspecte sociale 2
Sentimentul de comuniune socială a devenit astfel un potenţial sau o aptitudine ce poate fi
dezvoltată conştient, prin înţelegere şi antrenarea sinelui de către ceilalţi, bazată pe o direcţie socială a
creşterii individului. Sentimentul de comuniune socială poate fi conceput ca referindu-se la diverse
atitudini ale individului şi la felul în care acesta şi le foloseşte în lumea socială. Mai poate fi privit ca un
mod de operare cu consecinţele, individual şi pentru grupul social. Pe lângă acestea poate fi conceput
ca o căutare a unui viitor mai bun pentru omenire, lume, univers.
Adler (1929) afirma: "Sentimentul de comuniune socială nu este înnăscut, ci este un potenţial
ce trebuie dezvoltat conştient." (p. 31) Mare parte din ceea ce vom scrie în această carte despre
consiliere şi psihoterapie, educarea copiilor şi a părinţilor are de-a face cu dezvoltarea conştientă a
sentimentului de comuniune socială.
Adler asemăna sentimentul de comuniune socială cu identificarea şi empatia, şi spunea că
sentimentul de comuniune socială înseamnă "a vedea cu ochii altuia, a asculta cu urechile altuia, a
simţi cu inima altuia" (Adler, 1956, p. 135). "Sentimentul de comuniune socială este […] o străduinţă
spre forma comunală." (Adler, 1964b, p. 275) Din aceasta se poate deduce că sentimentul de
comuniune socială este un concept aici-şi-acum, care promovează conformitatea şi apartenenţa la un
grup social limitat. Adler (1964a) a încercat să elimine această neînţelegere frecventă: "Nu este vorba
de o comunitate sau societate din prezent, sau de forme politice ori religioase. Din contră, ţelul cel mai
potrivit pentru perfecţiune trebuie să fie unul al societăţii ideale în omenire, ultima împlinire a
evoluţiei." (p. 275) Adler (1956) a oferit şi o explicaţie mai generală, mai abstractă a sentimentului de
comuniune socială: "Înseamnă mai ales interesul în, sau sentimentul pentru, comunitate sub specie
aeternitas (sub aspectul eternităţii). Este efortul pentru o comunitate ce trebuie gândită ca eternă, ca şi
cum omenirea ar fi atins ţelul perfecţiunii." (p. 142).

Puncte de vedere asupra sentimentului de comuniune socială

Dreikurs (1953) a confirmat că sensul larg al sentimentului de comuniune socială este de a
vedea comportamentul prin prizma eternităţii, însă el a subliniat dificultatea cu care oamenii se
adaptează la o situaţie socială schimbătoare, competitivă, non-democratică, impregnată de inegalitate.
El afirma că sentimentul de comuniune socială "nu reprezintă doar un sentiment de apartenenţă la un
anume grup sau clasă de oameni, sau benevolenţă faţă de întreaga rasă." (Dreikurs, 1953, pp. 7 - 8)
Concepea sentimentul de apartenenţă ca parte a celui de comuniune socială. Astfel, scria că "expresia
ideală a sentimentului de comuniune socială este abilitatea de a juca jocul [vieţii] cu solicitările de
cooperare existente şi de a ajuta grupul de care aparţine persoana respectivă în evoluţia lui spre o
formă perfectă a traiului social." (p. 8).
Hertha Orgler (1973), accentuând un alt sens al noţiunii "sentiment de comunitate", arată că
"Adler nu vrea cirezi omeneşti, deşi i se obiectează adesea; nu vrea subordonare oarbă, ci coordonare
cu ochii (larg) deschişi. Idealul său nu este sacrificiul de sine, ci auto-dezvoltarea abilităţilor individului
pentru binele său şi al omenirii." (p. 85).
Lewis Way (1962) a interpretat sentimentul de comuniune socială prin amândouă definiţiile,
imediată şi ideală. Confirmând faptul că Adler privea cooperarea ca pe cea mai serioasă misiune a
psihologiei sale, el scria:

"Cooperarea cu viaţa înseamnă în primul rând relaţionarea persoanei cu singurul

standard găsit până acum – Comunitatea. (p. 197)
Însă traducerea uzuală în engleză a termenului Gemeinschaftsgefüehl ca
"sentiment social" nu este absolut adevărată pentru sensul dat de Adler. Sentimentul faţă
de Gemeinschaft este mai larg (generos) decât sugerează termenul "societate".
Îmbrăţişează sensul de relaţionare, nu numai cu comunitatea omenească, ci cu întreaga
viaţă şi astfel este expresia cea mai înaltă a conceptului lui Adler de Totalitate. Este sensul
sinelui ca parte a unităţii de existenţă, spre deosebire de teama de a fi în Univers ca
organism singur, ne-relaţionat. (pp. 201 – 202)
Sentimentul de comuniune socială este Ţelul Perfecţiunii ideal, ţelul spre care tind
toate regulile şi moralele, deoarece […] comunitatea este grija fundamentală a tuturor."
(p. 203)
Aspecte sociale 3
Allen (1971) spune că sentimentul de comuniune socială:
"implică ceea ce se poate numi "sinele extins". O persoană al cărui sentiment de sine se
extinde peste ego este o persoană ce se simte parte – de ne-rupt – a restului omenirii. Se
simte îmbogăţită de realizările şi bucuriile a cel puţin câtorva oameni, şi care împarte cu ei
dureri şi suferinţe. Pe de altă parte, o lipsă a sentimentului de comuniune socială poate
duce la un "ego extins". O asemenea persoană se simte destul de singură; stă ca un
războinic solitar, în apărarea propriului prestigiu de atacurile multiforme ce ameninţă din
fiecare direcţie. […] Fără sentiment de comuniune socială, sau ceea ce Tillich numea
"curajul de a fi parte", trebuie să rămână mereu în alertă şi gata de luptă.
Toţi suntem hotărâţi să găsim o soluţie acestei probleme, a apartenenţei
într-un fel sau altul." (p. 17)

Heinz Ansbacher (1977) spune succint: "[…] sentimentul de comuniune socială înseamnă de
fapt nu numai un interes în alţii, dar şi un interes în interesul altora ." (p. 57, sublinierea autorului).
Kazan (1978) este de părere că "Grija (eng. caring), după Meyeroff (1971), exprimă gama de sensuri
implicite şi explicite din termenul lui Adler." (pp. 9 - 10) "Grija este un proces prin care cineva ajută pe
altcineva să crească şi să se actualizeze pe sine. În afară de grija pentru ceilalţi, cuiva poate să-i pese
de multe alte lucruri, astfel ajutându-i să crească. Grija oferă sens şi ordine vieţii. Când grija cuiva este
exhaustivă şi inclusivă, există o stabilitate fundamentală în viaţa acelei persoane, care are un loc în
lume." (p. 8)
Bickhard şi Ford (1976) indică o serie de probleme:
"Ştiu că sentimentul de comuniune socială implică un potenţial înnăscut pentru dezvoltarea
capacităţii de cooperare a semenilor, însă nu ştiu în ce constă acel potenţial, capacitate sau dezvoltare.
Adler a pătruns aceasta şi a realizat că apartenenţa socială necesită propriile prerechizite cognitive şi
motivaţionale; rămâne ca ceilalţi să specifice aceste prerechizite. […]
Un alt punct lăsat nerezolvat este relaţia dintre sentimentul de comuniune socială şi moralitate.
O etică a oamenilor trebuie să se bazeze pe existenţa opţiunii şi libertăţii în cadrul naturii umane.
Recunoaşterea de către Adler a opţiunii este explicită, iar discuţia sa despre sentimentul de comuniune
socială constituie o contribuţie primordială la înţelegerea naturii umane.
Problema relaţiei dintre sentimentul de comuniune socială şi rost (eng. meaningfulness) a fost şi
ea ridicată de Adler. Pare clară participarea puternică a comuniunii umane, a apartenenţei, la
construirea unei vieţi cu rost de către individ. […] Structura sensului potenţial trebuie încadrată cumva
de către natura omenească." (pp. 48 – 49)
O dorinţă umană fundamentală este aceea de a aparţine. Oricare ar fi baza evolutivă, ca de
exemplu necesitatea copilului de a fi îngrijit de mamă pentru a supravieţui, toţi copiii vor să aparţină,
să-şi "găsească locul" în familie, la şcoală, pe stradă – cele trei arene în care se dezvoltă de obicei.
Când cresc, vor să-şi găsească locul în propriile familii, cu prietenii şi la servici. Oamenii sunt cu
adevărat creaturi sociale.
Termenul "a aparţine" înseamnă acelaşi lucru ca şi Gemeinschaftsgefüehl la nivelul
interpersonal, nu însă la un nivel transcendent, mai general (Nystul, 1976). Apartenenţă înseamnă a te
simţi parte din ceva, un element integral, o bucată esenţială a unei societăţi, fie că este o fabrică, o
unitate militară, o şcoală sau o familie. Dacă nu eşti înăuntrul sistemului, eşti în afara lui, privind
înăuntru – şi eşti singur. Este un sentiment groaznic, o singurătate resimţită ca atare, a non-
apartenenţei.
Toţi vrem să aparţinem, să ne găsim locul în societate. Părinţii înţelepţi ştiu asta şi îşi ajută
copiii să se ştie iubiţi şi doriţi. Într-o şcoală bună copiii se vor susţine unii pe alţii. Problema în orice
grup este ca fiecare individ să se dezvolte cât de mult posibil, fără a genera neplăceri şi ranchiună –
astfel încât fiecare persoană să dorească extinderea potenţialului celorlalţi la maximum, fără invidie sau
gelozie. Aceasta se împlineşte când toate persoanele simt că aparţin pe deplin.
Mulţi teoreticieni ai biologiei, de la Charles Darwin la Konrad Lorentz, sunt de acord că evoluţia
este un proces sinergistic. Mulţi teoreticieni ai biologiei sunt astfel de aceeaşi părere cu
Aspecte sociale 4

Adler, că ceva în sensul sentimentului de comuniune socială face parte din moştenirea evolutivă,
străveche a oamenilor. Un sentiment adlerian este descris de Allee (1931):

"Cu dezvoltarea sistemului nervos a devenit posibilă o cooperare mai apropiată şi sunt afectate
numere mai mari. Sunt destule motive pentru a bănui că multe avansuri în evoluţie s-au făcut mai
degrabă prin selecţia grupurilor ce cooperau, decât prin selecţia indivizilor. Aceasta implică faptul că
cele două mari principii naturale, al luptei pentru existenţă şi al cooperării, nu sunt total în opoziţie, şi
fiecare ar fi putut reacţiona asupra celuilalt, determinând direcţia evoluţiei animale (p. 361). (Huber,
Lomax, Robinson & Huber, 1978, pp. 217 – 218)"

Psihologia individuală susţine nu numai că oamenii au nevoie de alţi oameni, dar şi că au nevoie
de a se avea nevoie de ei, de un sentiment de apartenenţă. Într-adevăr, absenţa acestui sentiment de
apartenenţă şi de a fi dorit este probabil cea mai acută şi devastatoare dintre emoţii, de a fi singur,
respins, izolat.

Consecinţele practice ale sentimentului de comuniune socială

Dacă, aşa cum susţin unii etologi, oamenii sunt fundamental ostili şi agresivi, ne putem aştepta
ca oamenii să se lupte la nesfârşit. Nu pot exista decât perioade temporare de pace, din moment ce
starea naturală a omenirii este războiul. Dar dacă Adler are dreptate când presupune sentimentul de
comuniune socială ca bază a naturii umane, atunci putem face următoarea afirmaţie.
Războaiele (şi alte conflicte de grup) sunt o funcţie a dorinţei oamenilor de a-şi proteja propriul
grup de pericolul agresiunii altor grupuri. În consecinţă, subiectiv, majoritatea celor în război nu sunt
ofensivi ci, mai degrabă, defensivi. Nu vor să atace, doar să se apere. Războiul, paradoxal, este
fundamental o tentativă de dragoste, nu de ură. Dragostea pentru familie, pentru ţară, în loc de ură
faţă de inamic, este motivaţia! Oamenii care exprimă ură cer răzbunare pentru relele altora (reale sau
imaginare). Analogia cu un câine care atacă intrusul se potriveşte. Poştaşul soseşte la destinatar şi este
atacat de câinele acestuia din urmă. Din punctul de vedere al poştaşului, câinele îl asaltează şi este
feroce. Cu toate acestea, din punctul de vedere al câinelui, el doar îşi apără teritoriul de un intrus, şi el
se simte agresat. Avem aici un exemplu excelent de ignoranţă multiplă: şi câinele şi poştaşul îl vede pe
celălalt ca pe un agresor. Dacă poştaşul îi dă un şut câinelui, atunci ipoteza câinelui este confirmată, iar
în cazul în care câinele muşcă poştaşul, ipoteza poştaşului se confirmă: celălalt este periculos, agresiv
şi ostil.
Este posibil ca oamenii să trăiască în pace dacă, într-adevăr, aşa cum susţin psihologii
individuali, oamenii efectiv au nevoia de a aparţine. Răspunsul pare a fi lărgirea şi creşterea percepţiei
noastre despre "familie", pentru a include întreaga omenire.
Alienarea şi anomia sunt probleme majore ale societăţii noastre. Anomia se referă la o societate
ai cărei indivizi nu au aceleaşi valori, idei sau idealuri – fiecare individ "îşi vede de treaba lui" – separat
unii de alţii.
Aceeaşi situaţie apare uneori în familii. Unele familii sunt organizate flasc, formate din oameni
care doar trăiesc sub acelaşi acoperiş. Bineînţeles că unele familii se apropie de idealul relaţiilor calde şi
prietenoase.
Oamenii pot chiar să se alieneze de ei înşişi. Este vorba de un prejudicidu despre ei înşişi.
Adesea oamenii ajung să nu se placă pe sine, dacă sunt criticaţi constant. Părinţii cu aşteptări prea
mari tind să aibe copii ce devin alienaţi-de-sine. Grupuri de indivizi care sunt acuzate şi defăimate
social, precum negrii sudici dinaintea celui de-al II-lea Război Mondial, este probabil să aibe un
sentiment comun de inferioritate, fiecare persoană simţind că nu este îndeajuns de bună. Aceasta tinde
să genereze sentimente de inadecvare şi izolare, ducând la o alienare de sine. Alcoolici, homosexuali,
dependenţi de droguri au de asemenea, frecvent, sentimente de alienare de sine.
Foarte îngrijorători sunt tinerii care se simt buni de nimic, acceptând criticile părinţilor ca pe o
predică. De multe ori este mai sănătos pentru ei să formeze legături cu alţi tineri, pentru a avea ceva în
comun. Frecvent aceasta devine un fel de grup clandestin, subteran, din moment ce toate forţele
controlate de adulţi – şcoli, biserici, ziare, radio şi televiziune – bat toba cu acelaşi mesaj, al tinerilor
deficienţi.
Aspecte sociale 5

Ar trebui să fie evident, din cele de până acum, că alienarea este partea opusă a sentimentului
de comuniune socială. O persoană care se simte parte a societăţii, care vede societatea ca acceptând,
are Gemeinschaftsgefühl, antiteza alienării.
Consilierea adleriană a familiei favorizează comportamente şi concepte care îi fac pe copii să se
simtă doriţi şi că aparţin, nu "bun" sau "rău"; şcolile adleriene evită dihotomizarea copiilor în "deştept"
şi "prost"; terapia adleriană încearcă să-i înveţe pe oameni cum să se accepte pe sine, cu slăbiciuni şi
fragilităţi. Toate aceste eforturi sunt direcţionate spre generarea sentimentului de comuniune socială şi
îndepărtarea de alienare.
Indivizii au nevoie de un sentiment de apartenenţă la un grup identificabil. Fie un grup cu care
sunt mereu în contact, fie un grup la care se simt afiliaţi printr-o ideologie comună, însă trebuie să
existe un asemenea grup. Din experienţa noastră, persoanele care profesează sentimentul de
comuniune socială la nivelul transcendent al întregii omeniri, dar care nu au sentimente de apartenenţă
la grup, exprimă de fapt străduinţe grandioase pentru superioritate personală. Am văzut acest fenomen
în special la câte un student post-universitar izolat, studiind o cultură străină. Este ca şi cum el sau ea
ar spune: "Când o să ştiu totul despre limba şi/sau cultura asta, voi fi acceptat(ă) şi atunci îi voi
aparţine."
Thomas Szasz (1961) consideră "boala mentală" un mit. Dacă este reală sau nu, depinde de
definire. Din punct de vedere adlerian, fiecare individ este privit ca angajat în procesul acomodării la
viaţă, adaptării la alţi oameni, găsirii unui loc în societate, împlinirii potenţialurilor – cu alte cuvinte,
atingerea ţelurilor. Unii indivizi pornesc pe direcţii nefolositoare, precum delicvenţa sau nebunia, care
sunt moduri greşite de a obţine sentimente de superioritate sau de a evita sentimente de inferioritate.
În consecinţă, asemenea oameni neadaptaţi sunt văzuţi de adlerieni ca greşind, nu ca bolnavi.
Psihiatrii convenţionali văd aşa-numitul schizofren ca bolnav. Unii adlerieni refuză să ia această
poziţie. Poate că exponentul cel mai evident al aplicării gândirii adleriene la schizofreni este Joshua
Bierer (1951, 1955;
Oamenii şi animalele sunt în acelaşi timp cooperativi şi competitivi. Întrebarea este care este
modul de trai mai bun? Este o întrebare filosofică, la care adlerienii răspund simplu: cooperare. Noi
credem că asistenţa reciprocă, a lucra armonios împreună este răspunsul final, pentru că fundamental
suntem creaturi sociale şi numai într-o societate cu adevărat cooperativă putem găsi pace şi împlinire.
Aceasta nu înseamnă că oamenii nu ar trebui să realizeze cât pot ei de mult. Un copil care îşi dă
toată silinţa la şcoală, tânărul care trece la o carieră profesionistă, manufacturierul care încearcă să se
îmbogăţească - fiecare dintre cei ce lucrează în cadrul legii contribuie la commonwealth. Nu există
conflict între persoana care ascede spre tot ce este capabilă şi cooperarea cu lumea. Astfel, daca noi,
acum, lucrând la această carte, producem un volum care va fi bine primit şi vândut, o să îmbogăţim
simultan şi pe noi şi lumea. În timp ce suntem în competiţie, într-un fel, cu fiecare carte din psihologie
si mai exact cu carţile din psihologia adleriană, putem lărgi vânzările cărţilor similare. Sperăm, de
exemplu, că excelent editatele cărţi de Ansbacher, din care ne-am luat o mare parte a materialului
primar, cât şi lucrările originale ale lui Alfred Adler, în care am căutat concepte suport, să se bucure de
atenţie în continuare, ca rezultat al succesului acestei cărţi.
Cooperarea şi competiţia sunt pozitii interesante; şi nu întotdeauna în conflict. Astfel, în jocul de
tenis fiecare parte încearcă să câştige (competiţie) şi totuşi fiecare cooperează (fiind de acord a juca, a
avea aceleaşi reguli, şi aşa mai departe). Chiar şi în lupte există un fel de cooperare. Când vezi doi copii
certându-se, poţi să te gândeşti că sunt numai în competiţie, însă dacă te gândeşti mai bine, adesea ei
cooperează, fiecare luptându-se în cadrul aceloraşi reguli pentru supremaţie. Cooperarea există la baza
oricărui progres, şi chiar a competiţiei folositoare.
Aspecte sociale 6

COMPORTAMENT FOLOSITOR ŞI NEFOLOSITOR

Să spunem că o persoană caută frânghie. Dacă va ridica ceva cu frânghia, comportamentul său
serveşte un scop bun; dar dacă intenţionează să se spânzure, aceasta nu serveşte un scop bun.

Acesta este un exemplu de judecată a valorii, ceva ce oamenii de ştiinţă evită a face - eschivând
“bun” şi “rău” şi “corect” şi “greşit”. Un consilier (şi terapeut - n.t.) în general evită a-şi pune valorile pe
altcineva. Cu toate acestea, ca fiinţe omeneşti avem valori personale, şi aprobăm sau dezaprobăm
acţiuni ale altora în diferite măsuri, şi sigur judecăm aceste comportamente, deşi ca terapeut sau
consilier putem să nu ne exprimăm opiniile.
Adlerienii folosesc termenii folositor şi nefolositor într-un sens mai larg decât “corect” şi “greşit”
sau “bun” şi “rău” - ne întrebăm dacă vreun comportament a. va reuşi să atingă obiectivul propus, şi b.
dacă obiectivul în sine merită.
Dr. Rudolf Dreikurs ilustra ca exemplu pentru a. de mai sus ridicându-se din scaun şi ducându-
se în zid deliberat, apoi dându-se inapoi şi încercând din nou. “Vedeţi,” spunea el, “acesta este un
exemplu de comportament nefolositor. Vreau să ies din cameră, dar nu vreau să folosesc uşa. Asadar
decid să ies prin zid. Nu reuşesc însă nu renunţ, şi o să încerc încă o dată şi încă o dată.”
Acest gen de comportament repetitiv este un exemplu de comportament nefolositor. Următorul
exemplu ilustrează o situaţie foarte obişnuită.

Exemplu. Mama are şase copii, cu vârste între 6 şi 15 ani. Ea estimează că spune fiecăruia, în medie,
cam de 2 ori pe zi să-şi cureţe camera. O face cu fiecare copil de când ei aveau vârsta de patru ani. O
aritmetică simplă ne spune că ea face acest comportament de bătut la cap de 700 de ori per copil
anual, şi în momentul de faţă, cu şase copii, ea spune “curăţă-ţi camera” sau “fă-ţi patul” şi altele
asemenea de 4000 de ori pe an. Pentru cel mai mare copil a făcut aceasta 12 ani, sau i-a spus-o de
aproximativ 4000 x 8, sau 32.000 de ori. Pe ansamblu, am estimat că ea a făcut această remarcă mult
peste 150.000 de ori, şi mai are de făcut încă 150.000!

Acesta este un exemplu de comportament inutil. De ce trebuie să spună cineva acelaşi lucru de
aproape un sfert de milion de ori? Motivul este evident: uneori copii ascultă cererea mamei, şi astfel
mai mult sau mai puţin o condiţionează. Mama, care a vrut o casă curată, nu a ştiut ce altceva să facă.
A simţit că dacă lasă lucrurile din mână, casa va ajunge haotică. Pe deasupra a primit confirmarea
pentru corectitudinea comportamentului ei, din moment ce exact asta făceau alte mame.
Din punctul nostru de vedere comportamentul ei era inutil, pentru că nu reuşea cu adevărat
ceea ce dorea în fapt: copiii ei să devină independenţi şi curaţi de unii singuri.
Sfârşitul acestei poveşti este acela că mama a fost sfătuită a. să ţină un consiliu de familie
adlerian (vezi capitolul 14), b. să-şi întrebe copiii dacă vor să fie singurii responsabili de camerele lor,
c. şi dacă ei spun da (au spus-o toţi), mama d. să fie de acord să nu mai spună niciodată ceva despre
camerele lor. Mama a făcut întocmai - şi până la urmă acest sistem a funcţionat! Copiii au început să
aibe grijă de camerele lor. Acum vedem două feluri de comportament al mamei - repetări ale
instrucţiunilor şi ordinelor, care nu aveau efect. Din punctul de vedere al mamei, de ambele dăţi a dorit
aceleaşi rezultate, dar o metodă a fost inutilă - nu a funcţionat; iar cealaltă metodă a fost utilă - a
funcţionat!

Termenii util şi inutil sunt folosiţi de adlerieni în alt sens, ca atunci când comportamentul este
îndreptat spre un scop inutil, fie de a se auto-vătăma (ca la folosirea narcoticelor), fie de a-i vătăma pe
alţii (cazul copilului rău, dominator). Putem cataloga practic mii de comportamente uzuale
nefolositoare, precum batutul la cap, mâncatul excesiv, fumatul, critica, alegerea de scopuri imposibile,
comiterea actelor criminale, actele iresponsabile şi aşa mai departe. Dacă am examina oricare individ
pe durata zilei, am găsi că unii fac un procent destul de mare de acte nefolositoare, în timp ce alţii fac
relativ puţine.
Aspecte sociale 7

Linie de acţiune

Linie de acţiune
nefolositoare
folositoare
Fig. 5-1

Superioritate Superioritate de
partea inutilă

Situaţie nouă

Stilul vieţii format în

primii 4 sau 5 ani
Inferioritate

Figura 5-1. A devia spre latura nefolositoare, în faţa unei situaţii noi.
Din Raymond J. Corsini, Current Personality Theories, Itaska, Il.: F. E. Peacock Publishers,
Inc., 1977, p. 60.

CURAJ
Viaţa poate fi văzută ca o mişcare bidimensională: sus-ul reprezintă mişcare spre scopuri; iar la
dreapta sau la stânga reprezintă mişcare spre scopuri inutile, respectiv utile. Cum am putea descrie cel
mai bine persoana interioară ca sentimente şi concepte, dacă deviază spre dreapta (inutil) sau spre
stânga (util)? Adler sugera conceptul de curaj, care în esenţă are două elemente: activitate (rata
mişcării spre ţel) şi sentiment de comuniune socială. În consecinţă, persoana foarte activă şi interesată
de ceilalţi este curajoasă - gata şi dornică de acţiune pentru a reuşi, în sensul de sentiment de
apartenenţă la ceilalţi.
Afirmaţia binecunoscută, făcută de Sophie Lazarsfeld, “A avea curajul de a fi imperfect” a
devenit un motto chiar şi pe tricourile adlerienilor. Conceptul de bază este acela că dacă cineva
operează în beneficiul grupului, eşec nu înseamnă a greşi, ci a nu încerca.
Curajul este privit în multe feluri. Un exemplu este căsătoria. O persoană ar putea, subiectiv, să
se căsătorească cu cineva deasupra ei (pentru a obţine securitate sau a avea un protector), sau ar
putea, subiectiv, să se căsătorească cu cineva dedesubtul ei (pentru a obţine un servitor - cineva pe
care să îl joace încoace şi încolo). Ambele căsătorii sunt imperfecte şi arată lipsa curajului. Un mariaj
bun ar fi între egali, oameni care nu privesc nici în sus, nici în jos la celălalt. Orice supoziţie a propriei
superiorităţi sau inferiorităţi faţă de partener arată lipsă de curaj, dorinţa de a fi inferior sau superior.
Chiar şi infidelitatea reprezintă o lipsă de curaj - neputinţa unei persoane de a avea încredere în altă
persoană. Din acest motiv a făcut Adler afirmaţia enigmatică, “Doi este mai puţin decât unu.”
Alt exemplu de lipsă a curajului este la criminali. Hoţul ce se furişează nu este în stare să
accepte viaţa după regulile ei. Criminalul confirmat - cu atitudinile sale antisociale, care vede toţi ofiţerii
de poliţie ca luând mită, toţi avocaţii ca interesaţi de a-şi burduşi buzunarele, toţi judecătorii ca
preocupaţi doar de propria avere - este o persoană care nu are curajul de a aparţine lumii şi care
găseşte, satisfăcută, că alţii sunt cu adevărat mârşavi ca şi ea.
În psihoterapie, adesea aspectul important al tratamentului este de a face persoana să devină
activă într-o manieră constructivă - a-i schimba modul de operare pentru obţinerea unui succes mai
mare, a renunţa la comportamente auto-sabotoare. În esenţă, acest proces ajută persoana a arăta mai
mult curaj.
Aspecte sociale 8
RESPONSABILITATE
Psihologia individuală vede indivizii ca responsabili pentru propriul comportament. Din
perspectiva psihologiei individuale, responsabilitatea este de a acţiona cu sentiment de comuniune
socială, astfel acţionând folositor. Consecinţele naturale ale vieţii sociale fac persoana culpabilă de

propriile-i acţiuni. Durerea şi suferinţa ce survin din comportamentul nefolositor, din eschivarea
responsabilităţilor şi a curajului, sunt consecinţe naturale ale unor scopuri personale greşite. În viaţă
cum îţi aşterni, aşa dormi.

PREJUDICIU
Prejudiciu înseamnă prejudecarea unui individ, în termenii apartenenţei la grup. În timp ce este
absolut posibil ca oameni din anumite grupuri să aibe unele calităţi speciale în comun, contrastând cu
alte grupuri ca rezultat al unei culturi comune, unii membri nu vor avea aceste calităţi. Spre exemplu
studenţii orientali tind, de regulă, să fie mult mai rezervaţi social şi să nu pună intrebări la curs, faţă de
studenţii caucazieni. Aceasta este experienţa unuia dintre autori, avută când preda în Hawaii. Totuşi
există unii studenţi orientali direcţi şi agresivi şi unii studenţi caucazieni retraşi şi tăcuţi. În consecinţă,
a observa că unele grupuri diferă - ca grupuri - de altele prin aspecte ale comportamentului înseamnă
a spune adevărul; însă a prejudeca un individ din orice grup ca fiind aderent la normele acelui grup
este un exemplu de prejudiciu. Aşa că, în timp ce italienii ca grup probabil îşi arată sentimentele pe
faţă, în contrast cu britanicii ca grup, care probabil sunt rezervaţi, nu se poate prezice cum va fi un
singur italian sau britanic, oricare i-ar fi trecutul. A postula ceva despre indivizi în legătură cu normele
de grup este un exemplu de prejudiciu.
Prejudiciul tinde în general să facă încă o eroare. Pe o scală a favorabilităţii, persoana care
prejudiciază este gata de a subestima nu numai un individ ci şi grupurile de apartenenţă, în diferite
grupări de trăsături. De exemplu, după cum a arătat Clark (1965/1967), albii tind să denigreze negrii
constant, şi astfel să îi vătămeze “generând” exact acele trăsături presupuse a le avea negrii. Acesta
este un gen de profeţie auto-împlinită.
Care sunt originile prejudiciului? De ce suntem cu toţii, într-o anumită măsură, parţiali - pentru
sau împotriva diferitor grupuri (pentru că prejudiciul poate fi şi pozitiv şi negativ)? Motivul esenţial al
prejudiciului provine din sentimente de inferioritate. Oamenii parţiali sunt temători, şi tind să
stabilească stereotipuri drept oi negre pentru a-şi îmbunătăţi imaginea de sine. Acesta este un exemplu
al deprecierii altora, făcut de nevrotic pentru a-şi proteja propria imagine. Grupaţi, indivizii cu acelasi
gen de inferioritate, fie ea socială, economică sau oricare alta, caută moduri comune de a învinovăţi,
pentru situaţia lor, alte clase de indivizi. Factorul care susţine aceasta este un sentiment de
inferioritate.
Copiii, în încercările lor de a obţine acceptarea - cea mai importantă dintre nevoile sociale - îşi
vor imita părinţii orbeşte, şi le vor accepta părerile şi valorile fără să gândească. După cum spune
cântecul din South Pacific, “prejudiciul trebuie să fie învăţat.”
În acelaşi fel în care există un potenţial pentru dezvoltarea sentimentului de comuniune socială,
există un potenţial pentru agresivitate. Aşa cum oamenii pot învăţa să le placă, să se identifice şi să
empatizeze cu alţii, tot aşa pot învăţa să le displacă. Se poate ca atunci când cineva se identifică,
empatizează, îi pasă de membrii individuali ai grupului de apartenenţă, acel cineva are sentiment de
comuniune socială. Poate fi adevărat. Totuşi, dacă membrii grupului lasă persoana să înţeleagă că este
mai bună decât alţii, şi că scopul eforturilor ei de a-şi menţine un loc în grup este de a se simţi mai bine
decât alţii care nu sunt în grup, nu se poate spune că are sentiment de comuniune socială.
Prejudicul funcţionează astfel: Cu siguranţă că a existat ceva spirit de apartenenţă la grup când
Cămăşile Maron păşeau prin Berlinul nazist, sau când oamenii Klan-ului mascaţi urmăreau pe cineva.
Fără îndoială că se simţeau mari şi importanţi şi mai buni, şi parte din grup. Însă ei trebuiau să se
simtă o parte a grupului pentru a se simţi mari şi importanţi, şi le trebuia cineva, un alt grup, căruia să
îi fie împotrivă şi mai buni. Comportamentul lor era nefolositor dar, cel puţin pe moment, sentimentele
lor de inferioritate erau liniştite. Adevăratul sentiment de comuniune socială se leagă de toţi oamenii
mereu şi în toate felurile. În esenţă, mesajul este: iubeşte-ţi aproapele.
Aspecte sociale 9
RELAŢIILE BĂRBAT - FEMEIE
De ce au fost văzute femeile aşa des ca inferioare bărbaţilor? Cei mai mari scriitori -
Shakespeare, Hugo, Goethe, Dante; cei mai mari poeţi - Milton, Blake, Homer, Heine; cei mai mari

compozitori - Beethoven, Brahms, Bach, Bizet; cei mai mari pictori - Giotto, Rembrandt, da Vinci, Corot;
cei mai mari oameni de ştiinţă - Copernicus, Galileo, Newton, Fermi; sunt bărbaţi. şi totuşi,
în aceste domenii - scris, muzică, pictură, ştiinţă - aparent femeile au tot atâtea şanse de a reuşi cât au
şi bărbaţii.
Cum explicăm faptul că trei dintre cele mai mari femei autor au luat nume de bărbaţi: George
Eliot, George Sand, Isak Dinesen? Cum explicăm aceasta prin perspectiva testelor de inteligenţă şi
aptitudine, la care fetele şi băieţii au pe ansamblu aceleaşi rezultate? Cum explicăm faptul că în relaţiile
personale dintre bărbaţi şi femei, ca şi căsătoria, în general este egalitate în bun simţ comun,
determinare, conducere, control?
De ce bărbaţii şi femeile sunt în esenţă la fel şi totuşi diferă atât de mult ca producţie şi
realizări? De ce dintr-o mie de nume de oameni eminenţi, după cum se găsesc, de exemplu, la finele
unui dicţionar complet, numai 10 sau 20 sunt nume de femei?
O posibilă explicaţie, acceptată de mulţi, este că bărbaţii sunt nativ superiori în aceste domenii,
sau sunt “natural” (adică biologic) superiori în creativitate, pornire, ambiţie, motivaţie şi restul
trăsăturilor ce duc la realizări excepţionale în arte, literatură, ştiinţă şi tehnologie. Această explicaţie
este probabil la fel de eronată ca şi argumentul oferit de unii, în principal Ashley Montagu (1954), după
care femeile sunt natural superioare.
Punctul de vedere adlerian în această privinţă este relativ simplu: toţi oamenii, fără deosebire
de sex, rasă sau alţi factori biologici, sunt în esenţă egali ca potenţial, apropos de creativitate,
productivitate, inventivitate şi aşa mai departe, însă aspecte biologice pot limita femeile, ca de exemplu
copiii. Cu toate acestea, motivul important şi hotărâtor al acestor diferenţe este acela că în culturile
vestice (şi posibil şi cele estice) noţiunile istorice de bază ale bărbaţilor şi femeilor suportă rolurile
diferite pe care trebuie să le joace şi unii şi alţii. Acesta este un prejudiciu foarte subtil şi duce la
discriminare subtilă. Găsim în aceste concepţii cum “om” este subiect la modul masculin, de exemplu.
Sau bărbaţii evrei ortodocşi spun o rugăciune de dimineaţă în care îi mulţumesc lui Dumnezeu că I-a
făcut bărbaţi, nu femei.
La o întâlnire socială recentă, la care a participat unul din autori, unde toţi bărbaţii erau
adlerieni iar femeile eliberate, după cină (pregătită şi servită de femei), femeile au strâns şi spălat
vasele, în timp ce bărbaţii discutau despre egalitate! Nimeni nu a realizat incongruenţele dintre
convingerile grupului - şi comportamentul lor.
Semnificaţia celor de mai sus este că o propagandă foarte insistentă, înşelătoare, de acasă, de
la şcoală, televizor, cărţi, stradă şi aşa mai departe, acţionează întru limitarea mişcărilor femeii.
Discriminare subtilă există pretutindeni - şi în plus, deseori chiar cei cărora nu le place (ca în exemplul
anterior) participă la ea fără voie (sau cu voie, când le serveşte scopurile).
Alfred Adler a fost primul dintre psihologii majori care a realizat daunele făcute de dominarea
masculină şi supunerea feminină. Într-un fel de retaliere inconştientă, multe femei au devenit criticii şi
arbitrii comportamentului corect şi tind să ia poziţia superiorităţii morale. “[…] bărbaţii caută continuu
să fie superiori femeilor, în timp ce femeile sunt constant nemulţumite de privilegiile masculine.” (Adler,
1927b, p. 97)
Superioritatea masculină este acceptată ca fapt în sine de mulţi bărbaţi şi multe femei.
Dumnezeu L-a creat pe bărbat mai întâi, şi apoi dintr-o coastă a făcut femeia, un fel de postscriptum,
sau ca un companion sau partener de joacă al bărbatului, după mitologia Biblică. În Roma antică şi în
comunităţile antice evreieşti, problema dacă femeia are suflet era dezbătută aprig. Chiar şi în Elveţia,
ţară extrem de avansată, femeile nu votau până recent, şi multe dintre legi încă sunt foarte
defavorabile femeilor. În numeroase grupuri religioase sunt puse limitări ciudate femeilor. La Zidul
Plângerilor din Jerusalim bărbaţii sunt separaţi de femei, acestea din urmă primind o porţiune mai mică
a zidului. În bisericile Romano Catolice timp de mulţi ani femeile trebuiau să-şi acopere capulş şi nu mai
demult de 1981 preoţii bisericii trebuiau să fie bărbaţi.
Aspecte sociale 10
Ridiculizarea şi deprecierea femeii sunt obişnuite în literatura şi mitologia noastră. Eva a fost
cauza căderii omului prin mâncarea mărului din pomul cunoaşterii, la sfatul şarpelui, şi ea l-a indus şi
pe Adam să păcătuiască. În cărţile eroice ale literaturii antice, precum Odiseea, Iliada, Eneida, Orlando
Furioso, Divina Comedie şi Paradisul Pierdut, principalele personaje eroice sunt întotdeauna bărbaţi, în
timp ce femeile sunt descrise ca frivole, seducătoare, temătoare, pe care nu te poţi

baza. În binecunoscuta arie “La donna e mobile” (femeia e capricioasă), femeia este numită “La piuma
al vento” (pană în vânt) şi acesta este conceptul general cu care am fost coloraţi.
În contrast cu acestea şi totuşi depreciativă, este venerarea femeii ca mamă, adică servitoarea
bărbatului. Femeia mamă ce se sacrifică in Mizerabilii de Victor Hugo, care îşi vinde
părul şi apoi dinţii pentru a cumpăra mâncare copilului ei flămând este văzută ca o culme a virtuţii
femeii. Ea devine nobilă sacrificându-se, mai ales pentru un copil băiat.
Stima de sine scăzută a femeii este acceptată nu numai de bărbaţi. Tragic, este acceptată şi de
femei, care au acceptat stereotipul cultural ca adevărat, în multe cazuri. Bineînţeles, multe femei s-au
opus acestor limitări, cum ar fi Rosa Bonheur, Sally Stanford, Elinor Brown, Florence Nightingale şi
George Sand. Însă istoric ele au reprezentat excepţia care a confirmat regula.

Protestul masculin
Pe fundalul scenei contemporane, pentru a înţelege importanţa fostului concept de protest
masculin, trebuie să privim în urmă, la anii 1900, când se accepta aproape universal că bărbaţii erau
diferiţi psihologic de femei: bărbaţii erau văzuţi ca puternici, bravi, hotărâţi, agresivi, în timp ce femeile
erau slabe, temătoare, făceau compromisuri şi erau gentile. Pe scurt era “bine” să fii bărbat. Părinţii
sperau ca primul lor copil să fie băiat. Femeile găteau şi se ocupau de casă. Bărbaţii ieşeau în lume să
se lupte pentru asigurarea traiului. Când se discuta ceva serios, bărbaţii lăsau deoparte femeile, care
urmau să vorbească despre brodat şi ginecologi, în timp ce bărbaţii discutau politică şi afaceri. Pe scurt,
în lumea vestică cel puţin, ambele sexe acceptau în general ficţiunea superiorităţii bărbăteşti.
Ca o consecinţă, din moment ce era “bine” să fii bărbat şi nu atât de bine să fii femeie, bărbaţii
vroiau să fie bărbaţi adevăraţi şi femeile îşi doreau calităţi şi prerogative bărbăteşti. Bărbaţilor le era
teamă să fie dominaţi de femei, care şi-ar folosi vraja în a-i prinde. A fi condus de o simplă femeie - păi
ar fi groaznic. Un bărbat trebuie să fie stăpânul propriei case - nu era el capul familiei? Sexual, el se
ocupa de urmărire şi de seducere. O femeie măritată se supunea bărbatului. Era chiar deplasat ca ea
să arate interes sau să savureze actul sexual.
Pe scurt, pe vremea anilor productivi ai lui Adler, masculinitatea era privită ca superioară
feminităţii. Deoarece toţi vor să fie superiori, vrei să fii masculin - ca bărbatul “adevărat” (ficţiunea
bărbatului adevărat ca puternic şi tare, determinat şi vajnic). Ca atare, Adler a folosit termenul protest
masculin referitor la dorinţa de a fi superior, dorinţa de perfecţionism. Istoric, aceeaşi noţiune a fost
articulată în multe feluri: importanţa agresivităţii, importanţa de a fi masculin şi importanţa perfecţiunii.
În toate cazurile, impulsul era depărtarea de inferioritate, o mişcare ascendentă de la slăbiciune spre
superioritate.

Mişcarea femeilor
Se poate face o comparaţie între termenul lui Freud invidia penisului şi termenul lui Adler
protest masculin. Această comparaţie ilustrează diferenţele dintre Freud şi Adler şi sistemele lor de
gândire. Invidia penisului înseamnă pur şi simplu că o fată vrea un penis - adică ar prefera să fie băiat
din moment ce el are ceva care ei îi lipseşte. Noţiunea aceasta este sprijinită de “teama de castrare”,
noţiunea lui Freud după care băieţilor le este teamă că taţii lor îi pot castra datorită complexului lor
Oedipian.
Adler nu a fost de acord cu aceste idei şi a văzut indivizii ca preocupaţi de putere, realizare,
obţinere, sau după White (1959), de a fi competenţi. Astfel, faptul că femeile ar vrea privilegiile
bărbaţilor este de înţeles, şi într-adevăr ele protestează până şi în zilele noastre “superioritatea” avută
în general de bărbaţi la angajări şi alte situaţii sociale.
În psihoterapie întâlnim frecvent la clienţii firavi sau nu foarte înalţi, care se simt sexual sub
nivelul dorit, sau care nu se simt bărbaţi “adevăraţi” după tradiţia eroilor de film, că sunt nefericiţi.
Aspecte sociale 11
Protestul masculin este de înţeles ca un protest social, al femeilor împotriva privilegiilor bărbăteşti şi ca
o formă a sentimentului de inferioritate, avut de bărbaţi care nu sunt într-atât de “adevăraţi” cât şi-ar
dori să fie.
În cartea sa “Ce ar trebui să însemne viaţa pentru tine” (1962), publicată prima oară în 1931,
Adler a afirmat că “până nu simţim cu adevărat că bărbaţii şi femeile sunt în egalitate […] vom avea un
mare obstacol spre succesul în căsătorie.” (p. 275)
Este interesant de observat, după cum arată Mosak şi Schneider (1977), că Adler nu s-a referit
la “sexul opus” apropos de femei, ci la “celălalt sex”.
Când membrii unui grup oprimat încep să reacţioneze împotriva grupului dominant, adesea fac
aceleaşi greşeli şoviniste ce au fost făcute împotriva lor. Astfel avem concepte precum “negru e
frumos”, cu implicaţia că non-negrii nu sunt frumoşi, sau “femeile sunt natural superioare” sau
“homosexualitatea e bună“, şi sigur că din perspectivă adleriană, deşi asemenea concepte cu două
tăişuri sunt de înţeles, sunt de asemenea eronate.
Important de reţinut este că distingerile valorice din bărbat/femeie, negru/alb şi altele sunt
primordial sociale ca natură, nu biologice. În timp ce Freud şi alţii din mişcarea psihanalitică sunt în
esenţă de orientare biologică, adlerienii văd aceste diferenţe afişate ca provenind din atitudini sociale,
care la rândul lor izvoresc din sentimente de inferioritate, curtate de teama de a fi dominat(ă). Pe
scurt, bărbaţii, speriaţi de puterea potenţială a femeilor, încearcă să le ţină în umbră şi la locul lor. Iar
femeile, speriate de puterea bărbaţilor, încearcă să le depăşească superioritatea socială.
Adler a afirmat (1918/1957) că “Avantajele de a fi om, în aceste condiţii [referindu-se la
societatea de atunci], sunt foarte seducătoare […] S-ar părea că fiecare femeie îşi dorea să fie bărbat”
(p. 108). Această optică nu este cu siguranţă adevărată astăzi. Adler chiar a cerut reforme sociale şi
acţiuni legislative pentru a permite egalitatea bărbaţilor cu femeile. Vytautas J. Bieliauskas (1974) a
descris trei studii ce examinau rezultatele la teste proiective ale studenţilor de colegiu bărbaţi şi femei,
care arătau în general că încă există o preferinţă pentru roluri masculine, ca arhetipuri, în rândul
bărbaţilor şi femeilor. Bieliauskas a spus că “atâta vreme cât mişcarea feministă încearcă să îşi arate
superioritatea masculină, ea susţine superioritatea sexului masculin şi astfel accentuează protestul
masculin.” (p. 96) Legat de aceasta, Jeanne Block (1973) face afirmaţia următoare: “O redefinire a
rolurilor sexuale convenţionale şi o reconsiderare a practicilor de socializare sunt necesare, dacă ţelul
societăţii noastre este de a încuraja individuarea şi maturizarea personală a tinerilor.” (p. 526)
Adler scria, în 1927:

Nu avem nici-un motiv pentru a ne opune ţelurilor prezente ale mişcării femeilor
pentru libertate şi drepturi egale. Mai de grabă ar trebui să le sprijinim activ, deoarece
în ultimă instanţă fericirea şi bucuria din viaţa întregii omeniri va depinde de crearea
condiţiilor ce vor permite femeilor reconcilierea cu rolul lor feminin, şi de felul în care
bărbaţii vor răspunde problemei relaţiei lor cu femeile. (Adler, 1978, p. 24)

SARCINILE VIEŢII
Dreikurs, în “Fundamente ale psihologiei adleriene” (1953), spunea:

“Comunitatea umană pune trei sarcini fiecărui individ. Acestea sunt: munca, în sensul
de contribuire la binele altora; prietenia, care îmbrăţişează relaţiile sociale cu rudele şi
camarazii; şi dragostea, cea mai intimă uniune.” (pp. 4-5)

Însumând aspectele sociale ale dinamicii personalităţii, ideea adleriană de sarcină a vieţii este
folositoare. În citatul din Dreikurs putem vedea că sarcinile vieţii, cu care fiecare individ are de-a face,
sunt privite ca stabilite de “comunitatea omenească“. Aceste sarcini sunt ale noastre de întâmpinat,
prin virtutea de a fi membrii ai comunităţii omeneşti. Când ne gândim la sarcini - muncă, prieteni şi
dragoste - realizăm cât de importante, de cruciale sunt pentru individ şi societate, care nu pot atinge
împlinirea fără le rezolva cu succes. Aceste sarcini indică întrepătrunderea individului cu societatea, în
teoria psihologiei individuale.
O a patra sarcină a vieţii, “acceptarea de sine” (Dreikurs & Mosak, 1967), şi o a cincea, sarcina
existenţială, “nevoia de adaptare la probleme ce transced simpla existenţă pe acest pământ, de a ne
Aspecte sociale 12
găsi sensul vieţii, de a realiza importanţa existenţei omeneşti prin implicare transcedentală şi spirituală“
(Dreikurs & Mosak, 1966, p. 2), au fost sugerate. Deşi aceste sarcini adiţionale nu sunt acceptate
universal printre adlerieni, ele indică probleme de rezolvat.
Sarcina sinelui şi cea existenţială sunt rezolvabile în cadrul celorlalte trei sarcini, ca membrii ai
societăţii activi, participanţi, egali. Omul se poate accepta cu adevărat dacă se simte valoros, adecvat,
nu inferior. Este greu de găsit sens şi semnificaţie în viaţă dacă persoana e implicată în primul rând în
compensarea sentimentelor de inferioritate. În psihologia individuală, individul este văzut, cel puţin
iniţial, ca judecând valoarea de sine în relaţie cu percepţii ale valorii altora. Fără o interacţiune activă cu
alţii, omul nu poate ajunge la o apreciere de sine realistă dacă nu urmăreşte cerinţele celor trei sarcini
ale vieţii.
Adler a introdus sarcinile vieţii “de dragul clarităţii”. În sensul lor deplin, ele pot fi folosite pentru
a da multă claritate situaţiei umane şi sunt atotcuprinzătoare. Noţiunea de sarcini ale vieţii este de
asemenea folositoare în consiliere şi terapie, după cum se va discuta în capitolul 10. În această
secţiune subliniem interrelaţionarea completă a individului, personalităţii şi comportamentului său, cu
lumea socială, în sarcinile ei finite, şi cu cea existenţială - cu cererea ca pentru a trăi o viaţă sănătoasă,
este nevoie de sentiment de comuniune socială.

RELIGIE
Majoritatea sistemelor de psihologie iau o poziţie neutră faţă de religie. Pe scurt, nu au o
poziţie. Unele şcoli au o atitudine hotărât negativă, privind religia ca o relicvă a unui trecut superstiţios.
Freud si Ellis sunt exemple de teoreticieni cu atitudini puternic negative faţă de religie.
Adlerienii ca indivizi direfă în orientarea lor religioasă, unii fiind ateişti, alţii misionari, preoţi sau
rabini. Cu toate acestea, poziţia adleriană generală faţă de religie este pozitivă, considerându-l pe
Dumnezeu conceptul perfecţiunii. Fie că Dumnezeu a creat omul sau că omul l-a creat pe Dumnezeu, în
ambele cazuri Dumnezeu poate fi văzut ca o simbolizare a superiorităţii şi perfecţiunii.
Adler, încercând să înţeleagă natura umană, a subliniat importanţa creativităţii. Creativitatea
persoanei poate fi egalată cu Dumnezeul din persoana respectivă. Dumnezeu este creatorul. Prin faptul
că persoana îşi creează personalitatea, într-un fel este şi ea creatoare. Astfel, individul are
responsabilitatea propriei personalităţi. Adlerienii sunt împotriva teoriilor mecaniciste ale psihanaliştilor,
pe de o parte, şi ale modificatorilor de comportament pe de altă parte. Noi susţinem aspectul creativ al
indivizilor, ce poate fi egalat cu “suflet” sau cu “Dumnezeire”. Pentru Adler, religia era o manifestare a
sentimentului de comuniune socială (Jahn & Adler, 1933). Răul putea fi egalat cu eroarea din stilul vieţii
(Ellenberger, 1970, p. 625).
Aşadar, adlerienii nu trebuie să fie credincioşi în sensul convenţional - cu alte cuvinte, ei nu
trebuie să creadă într-un Dumnezeu precum cel descris in Biblie, de exemplu, însă ei cred că
umanitatea mai are ceva în plus, pe lângă factorii biologici şi culturali. Acest “extra”, numit creativitate,
ar putea fi Dumnezeu. Acest “extra” este încă un factor necunoscut şi probabil de necunoscut. Această
poziţie ar putea fi uşor luată de un preot şi de un ateist: ambii sunt de acord că există ceva
transpersonal în oameni, în spatele eredităţii şi societăţii, ce trebuie considerat. Preotul poate numi
acest factor Dumnezeu sau Sufletul, în timp ce ateistul îl poate numi Creativitate sau Unicitate.

Regula de aur
Religia se poate privi ca o conceptualizare “ca şi cum” organizată a cosmologiei, o încercare de
a stabili un punct de vedere asupra omenirii ce se extinde inainte şi după moarte, şi care tinde să
reguleze comportamentul uman - o filosofie totală a vieţii. Originile ei sunt multe, şi pot fi legate
psihologic de teama de necunoscut, precum ceea ce se întâmplă cu “sufletul” sau “spiritul” sau
“pneuma” persoanei după moarte. De asemenea, problema “norocului” poate fi implicată, ca în
întrebarea “De ce a fost omorât camaradul meu în luptă, în locul meu?” sau “De ce săptămâna trecută
am găsit mâncare şi săptămâna asta nu pot găsi?” Apropos de reglementarea comportamentului uman,
promisiunea răsplatei după moarte, cum ar fi întoarcerea la viaţă ca organism superior sau intrarea în
Paradis, şi ameninţarea cu pedeapsa, precum intrarea in Iad după moarte dacă omul a “păcătuit” -
dacă persoana a făcut rău altora sau a violat legile lui Dumnezeu –
Aspecte sociale 13
au “intenţia” de a feri oamenii de delicte. Practic toate religiile au felurite dictate, unele aparent
rezonabile, cum ar fi “Nu trebuie să ucizi”, până la unele ce par nerezonabile, precum “Nu trebuie să
mănânci în prezenţa femeilor”.
Până la urmă, componenta esenţială a majorităţii religiilor mature pare a nu fi altceva decât
Regula de Aur - Nu face altora ce nu ai vrea să îţi facă ţie alţii . Şi în acest sens, Gemeinschaftsgefüehl
este pur şi simplu o altă variaţiune a Legii de Aur, o reformulare a esenţei religiilor.

Bibliografie

Adler, A. Understanding Human Nature. (W. B. Wolfe, trans.). Greenwich Conn.: Premier Books, 1957.
(Originally published, 1918).

Adler, A. The practice and theory of individual psychology. New York: Greenberg, 1927. (b)

Adler, A. Problems of Neurosis. London: Kegan Paul, 1929.

Adler, A. The Individual Psychology of Alfred Adler . (H. L. Ansbacher & R. R. Ansbacher, Eds.). New
York: Basic Books, 1956.

Adler, A. What life should mean to you . London: George Allen & Unwin, 1962. (Originally published,
1962.)

Adler, A. Superiority and Social Interest . (H. L. Ansbacher & R. R. Ansbacher, Eds.). Evanston Ill.:
Northwestern University Press, 1964. (b)

Adler, A. Cooperation between the sexes . (H. L. Ansbacher & R. R. Ansbacher, Eds.). Garden City, N.
Y.: Anchor, 1978.

Allee, W. C. Animal aggregations. Chicago: University of Chicago Press, 1931.

Allen, T. W. The Individual Psychology of Alfred Adler: An item of history and a promise of a revolution.
The Counselling Psychologist, 1971, 3, 3-24.

Ansbacher, H. L. The development of Adler's concept of social interest: A critical study. Journal of
Individual Psychology, 1978, 34, 118-152. (b)

Ansbacher, H. L. Individual Psychology. In R. J. Corsini (Ed.), Current Personality Theories. Itaska, Ill.:
F. E. Peacock, 1977.

Bickhard, M. H., & Ford, B. L. Adler's concept of social interest: a critical explication. Journal of
Individual Psychology, 1976, 32, 27-49.

Bieliauskas, V. J. "A new look at masculine protest". Journal of Individual Psychology, 1974, 30, 92-97.

Block, J. M. Conception of sex roles. American Psychologist, 1973, 28, 512-526.

Clark, K. B. Dark ghetto. (Forward by G. Myrdal). New York: Harper Torchbooks, 1967. (Originally
published, 1965.)
Aspecte sociale 14

Dreikurs, R. Fundamentals of Adlerian Psycho0logy. Chicago: Alfred Adler Institute, 1953.

Dreikurs, R., & Mosak, H. H. The tasks of life. I. Adler's three tasks. The Individual Psychologist, 1966,
4, 18-22.

Dreikurs, R., & Mosak, H. H. The tasks of life. II. The fourth life task. The Individual Psychologist,
1967, 4, 51-55.

Ellenberger, H. F. The discovery of the Unconscious, New York: Basic Books, 1970.

Huber, R. J., Lomax, S. S., Robinson S., & Huber, P. P. Evolution: Struggle or synergy. Journal of
Individual Psychology, 1978, 34, 210-220.

Jahn, E., & Adler, A. Religion und individual psychologie: Eine prinzipelle auseinandersetzung über
menschenfuhrung. Vienna: Rolf Passer, 1933.

Kazan, S. Adler's Gemeinschaftsgefühl and Meyeroff's caring. Journal of Individual Psychology, 1978,
34, 3-10.

Meyeroff, M. On Caring. New York: Harper & Row, 1971.

Montagu, A. The natural superiority of women. New York: Macmillan, 1954.

Mosak, H. H., & Schneider, S. Masculine protest, penis envy, women's liberation and sexual equality.
Journal of Individual Psychology, 1977, 33, 193-202.

Nystul, M. S. Identification and movement within three levels of social interest. Journal of Individual
Psychology, 1976, 32, 55-61.

Orgler, H. Alfred Adler: The man and his work, triumph over the inferiority complex (4th ed.) London:
Sidgwick & Jackson, 1973.

Sperber, M. Masks of Loneliness: Alfred Adler in Perspective, New York: Macmillan, 1974.

Szasz, T. The myth of mental illness: Foundations of a theory of personal conduct . New York: Hoeber,
1961.

Way, L. Adler's Place in Psychology: An exposition of Individual Psychology . New York: Collier, 1962.

White, R. W. Motivation reconsidered: The concept of competence. Psychological Review, 1959, 66,
297-333.