Instruirea diferentiata

Diferenţierea instruirii este o strategie de organizare a legăturii profesor-elev, care urmăreşte

individualizarea activităţii pedagogice. Ea vizează adaptarea acţiunii instructiv-educative la
particularităţile psihofizice ale fiecărui elev în parte, în vederea asigurării unei dezvoltări optime
şi a unei orientări eficiente a aptitudinilor proprii, cu scopul integrării în activitatea socială.
(Cristea, 1998)

Cele mai importante componente ale strategiei didactice sunt:

 tipuri de învăţare – activă, interactivă, creatoare, euristică/ prin descoperire, prin

receptare, prin problematizare/ problematizată, cooperativă/ prin cooperare,
experimentală;

 metodologia didactică – sistemul metodelor şi procedeelor utilizate;

 mijloacele de învăţământ – sistemul materialelor naturale sau realizate intenţionat;

 formele de organizare a activităţii elevilor – frontală, individuală, pe grupe, în perechi şi

combinări ale acestor forme.

Pedagogul elveţian Robert Dattrens oferă soluţia fişelor pentru individualizarea instruirii. El
propune patru grupe de fişe după cum urmează :

 · Fişe de recuperare ce pot fi folosite pentru înlăturarea lacunelor din cunoştinţele

elevilor.

 · Fişe de dezvoltare ce pot fi folosite pentru lărgirea pregătirii elevilor dotaţi.

 ·Fişe de execuţie cu dificultăţi crescânde cu scop de aplicare a cunoştinţelor şi formare a

deprinderilor.

 · Fişe de autoinstruire, folosite pentru antrenarea elevilor la autoinstruire.

Activitatea diferenţiată trebuie să ducă la valorificarea potenţialului fiecărui elev pentru a

se putea adapta complexităţii vieţii sociale la timpul potrivit.

În clasele mici, individualizarea unor momente de lucru va urmări adaptarea cerinţelor la

individualitatea copiilor şi în acelaşi timp adaptarea lor la cerinţele muncii şcolare.

Toţi elevii, indiferent de mediul lor de provenienţă şi de nivelul dezvoltării lor

intelectuale, sunt sprijiniţi în dezvoltarea personalităţii lor. Personalitatea şcolarului mic se află
în permanentă expansiune, care se realizează în cadrul mediului educativ.

Profesorul trebuie să gândească strategii de învățare diferențiată pentru fiecare categorie

de elevi, în funcţie de particularităţile lor, astfel încât să prevină eşecul şcolar al elevilor.
 Pentru ca învățarea diferenţiată să fie eficientă este necesar ca profesorul să parcurgă
câteva etape înainte de construirea demersurilor educative:

 identificarea cauzelor înregistrării rezultatelor foarte bune / nereuşitei;

 stabilirea modalităţilor de organizare a elevilor în anumite momente ale lecţiilor;

 conceperea sarcinilor de lucru diferenţiate;

 planificarea sprijinului diferenţiat în învăţare;

 selectarea metodelor de învăţare care să faciliteze participarea activă a elevilor;

 organizarea conţinuturilor în jurul scopurilor formulate de J. Delors: a învăţa să ştii, a

învăţa să faci, a învăţa să trăieşti împreună cu ceilalţi, a învăţa să fii;

 utilizarea diversităţii culturale şi a diferenţelor dintre elevii din sala de clasă în învăţare.

Atunci când construiesc şi selectează strategiile de învăţare diferenţiată, profesorii trebuie să aibă
în vedere următoarele aspecte:

 diferenţierea învăţării trebuie să se bazeze pe cunoaşterea îndeaproape a elevilor;

 strategiile de învăţare diferenţiată nu trebuie confundate cu strategiile învăţării

individualizate;

 strategiile de învăţare diferenţiată trebuie să alterneze formele învăţării individuale cu

cele în echipă, pe grupe;

 strategiile de învăţare diferenţiată trebuie să fie aplicabile;

 tuturor elevilor clasei ;

 strategiile de învăţare diferenţiată nu trebuie să se aplice doar în momentul recapitulării şi

verificării cunoştinţelor sau distribuirii temelor pentru acasă ci în toate momentele
lecţiei.;

 profesorul trebuie să urmărească atât subsolicitarea cât şi suprasolicitarea elevilor prin

strategiile propuse;

 selectarea şi aplicarea strategiilor de învăţare diferenţiată implică şi prelucrarea

conţinutului învăţării, în vederea adaptării acestuia la caracteristicile clasei de elevi şi
particularităţile individuale ale elevilor;

 strategiile de învăţare diferenţiată trebuie să fie extinse şi în cadrul activităţilor

extraşcolare, extracurriculare.
 Profesorul se poate orienta spre o diversitate de strategii de învăţare diferenţiată bazate
pe:

 cerinţe comune pentru toţi elevii;

 cerinţe diferenţiate:

 sarcini identice, timp diferit;

 sarcini diferite, dar în acelaşi timp;

 sarcini diferite, timp diferit;

 sarcini diferite, după posibilităţile elevului;

 fişe identice cu sarcini progresive;

 activităţi individuale cu teme diferite.

Avantajele utilizării strategiilor de învăţare diferenţiată pot fi evidenţiate prin următoarele

aspecte:

-utilizarea unui material variat;

-familiarizarea elevilor cu tehnici de muncă individuală, pe echipe, în perechi, frontală;

-timularea originalităţii şi creativităţii elevilor;

-valorificarea experienţei anterioare a acestora;

-adaptarea la stilurile individuale de învăţare;

-respectarea ritmului individual al elevului; implicarea elevilor la propria evaluare;

-stimularea spiritului de echipă; creşterea încrederii în forţele proprii;