CARACTERIZAREA PERSONAJULUI- OTILIA MĂRCULESCU

Romanul „Enigma Otiliei” apare în anul 1938, la finalul perioadei interbelice și este al
doilea dintre cele patru romane ale lui George Călinescu: „Cartea nunții”, „Enigma Otiliei”,
„Bietul Ioanide” și „Scrinul negru”. G. Călinescu se declară adeptul romanului clasic-realist de
factură balzaciană, iar preferințele sale se îndreaptă către personajul tipic. În romanul său, se
îmbină în construirea personajelor tehnici balzacine cu tehnici moderne.
Otilia Mărculescu este personajul principal al romanului „Enigma Otiliei”, cel mai modern
personaj al scrierii, atât prin tehnicile de realizare, cât și prin problematica sa existențială, fiind
mai mult un simbol, decât o tipologie. George Călinescu o consideră „tipizarea mea în ipostază
feminină”, „eroina mea lirică”, proiecția autorului în afară.
Otilia este o orfană, luată în grijă de Costache Giurgiuveanu, aflându-se într-o ipostază
meschină întrucât acesta se folosește de averea mamei sale, iar ea rămâne fără zestre, un
aspect important care condiționează statutul femeii în societătea românească de la începutul
secolului XX. Otilia poate fi considerată o Evă în plină modernitate, deoarece fumeaza, este
cochetă, studiază la Conservator, „răscolește valurile pianului”.
G. Călinescu depășește modelul balzacian, introducând acest personaj într-o structură
clasică: triunghiul conjugal format din Felix, Otilia și Pascalopol, dar și într-o antiteza romantică
prin relația dintre ea și Felix: raționalul și artista.
În galeria de personaje ale romanului, se prezintă o umanitate canonică, prezentată sub
forma unor tipuri eterne: Costache este rentierul avar, Otilia femeia cochetă, Felix intelectualul
ambițios, Pascalopol moșierul cu gusturi rafinate, Aglae „baba absolută”. Prozatorul a imaginat
într-o desăvârșită viziune critică doua categorii de personaje, în funcție de felul în care se
adaptează instinctual la realitate (Aglae, Aurica, Titi, Simion) sau sunt capabile de a-și motiva
actele printr-o filozofie proprie de viață (Felix, Otilia, Pascalopol).
Personaj eponim al romanului, Otilia, este construit prin mijloace directe şi indirecte,
într-o desfăşurare epică amplă şi profundă, care combină mijloacele clasice de caracterizare cu
tehnici moderne precum relativizarea perspectivei şi contrapunctul, menite a proiecta per într-o
lumină nouă, deschisă la interpretări diverse.
Portretul fizic surprinde vârsta, frumuseţea, eleganţa, delicateţea, trăsături ce o opun
Auricăi, dar şi fragilitatea, vulnerabilitatea ei. Întâiul portret fizic al Otiliei este realizat din
perspectiva lui Felix prin caracterizare directă: „Felix văzu, un cap prelung şi tânăr de fată,
încărcat cu bucle, căzând până pe umeri.".
Prin relativizarea perspectivei, în carte apar, de fapt, mai multe Otilii, fiecare ipostază
fiind veridică şi pe deplin justificată comportamental: pentru Felix este copilăroasă, tandră,
jucăuşă, dar şi maternă, responsabilă în legătură cu viitorul lui, cu spirit de camaraderie; în
relaţie cu Pascalopol se arată răsfăţată şi capricioasă, atrasă de lux şi dornică de protecţia unui
bărbat matur; pentru moş Costache rămâne „fe-fetiţa mea”, ingenuă şi cuminte, pe care
bătrânul simte nevoia să o apere de răutatea oamenilor.In alta oridene de idei, membrii clanului
Tulea o percep prin filtrul îngust al egoismului şi al interesului meschin. Pragmaticul Stănică o
consideră „o fată care te ruinează“. Fire imorala şi aplecată spre aventură, Stănică nu se dă în
lături de la a-i face curte Otiliei, insinuând că ar fi păcat „să rămână atâta avere pe mâinile
altora”. Malițioasele Aglae și Aurica văd în ea o „dezmățată”, o „stricată“, care „sucește mințile
bărbaților“.
 Prin procedeul autocaracterizării, eroinei îi sunt puse în valoare luciditatea şi
preocuparea de a se înţelege pe sine. Mărturiseşte că este o fire dificilă, care se plictiseşte uşor
şi suferă când este contrariată. Intelectual, se consideră „iremediabil mediocră”, iar
temperamental - „o zăpăcită”. Se dovedeşte însă matură, profundă şi analitică, mai ales în
meditaţiile pe tema feminităţii: „Singura noastră formă de inteligenţă, mai mult din instinct, e să
nu pierdem cei câţiva ani de existenţă, vreo zece ani cel mult. Cât crezi tu că mai am eu de trăit,
în înţelesul adevărat al cuvântului? Cinci, şase ani”.
Secvența în care Felix este invitat să doarmă în camera Otiliei, abia ajuns în casa lui
Giurgiuveanu, pentru că nu i se pregătise o odaie, este semnificativă pentru spiritul artistic și
pentru imprezibilitatea fetei. Tânărul vede iniţial o aglomerare haotică de obiecte, a căror logică
practică şi, mai ales, simbolică, se dezvăluie treptat. Mobila veche, de lemn masiv, îi asigură „un
aer bătrânesc şi elegant”, atenuat de lucirea pereţilor tapetaţi. Masa de toaletă prevăzută „cu
trei oglinzi mobile” mărturiseşte plăcerea fetei de a se studia îndelung, în vreme ce dezordinea
de pe ea, ca şi mulţimea fardurilor, îi evocă lui Felix „o cabină de actriţă”. Firea artistică și
imprevizibilă a Otiliei este vizibilă în existenţa unui taburet rotativ de pian, pe când cărţile - „cele
mai multe nemţeşti, dar şi romane franţuzeşti” - se constituie în indicii ale preocupărilor ei
culturale. Cu alte cuvinte, toate obiectele trădează personalitatea fetei, configurând un tablou
anticipativ al evoluţiei acesteia de-a lungul romanului.
O altă scenă importantă în descrierea personalității Otiliei, din care reiese firea
imprevizibilă a acestui personaj, este reprezentată în epilog. Câțiva ani mai târziu, Felix se
întâlnește în tren cu Pascalopol care îi dezvăluie că i-a redat libertatea Otiliei, constatând că
tânăra se plictisea alături de el, demonstrând spiriul liber al fetei. Otilia era undeva prin
Argentina, căsătorită cu un conte exotic. „A fost o fată delicioasă, dar ciudată. ” afirmă
Pascalopol despre Otilia, iar Felix observă în fotografia pe care i-o arată moșierul, o femeie total
schimbată, în care nu o mai recunoaște pe tânăra exuberantă de odinioară, fiindcă „un aer de
platitudine feminină stingea totul.” Astfel, la aproximativ un deceniu de la ultima întâlnire dintre
Felix și Otilia, tânăra, deși schimbată, își păstrează trăsătura dominantă de caracter, factorul
imprevizibil.
Finalul romanului arată că în cuplul Felix - Otilia femeia este cea care, plecând cu
Pascalopol, dovedeşte că are puterea de a decide pentru amândoi şi de a face un sacrificiu din
iubire, dând tânărului posibilitatea de a-şi împlini visul şi de a se realiza din punct de vedere
profesional, cu atât mai mult cu cât acestuia nu i s-ar fi potrivit o viaţă aventuroasă. Cartea
poștală pe care Felix o primește la două săptămâni după plecarea Otiliei dezvăluie acest lucru.
De altfel, nici Otiliei nu i s-ar fi potrivit o viaţă modestă, plină de privaţiuni la început, pe care ar
fi fost obligată să o ducă alături de studentul Felix.
În concluzie, „Otilia este singurul personaj din literatura română demn de a fi asociat cu
simbolul feminității moderne occidentale, Emma Bovary”, din romanul omonim de G. Flaubert.
De asemenea, acest personaj modern reușește să confere un nou statut feminității din romanul
românesc interbelic.