Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
FACULTATEA DE DREPT
DREPT ROMAN
Curs 6
Epoca de maximă înflorire a dreptului roman se situează între momentul adoptării legii
Aebutia – legea procedurii formulare - (149-126 î.Hr.) și momentul instaurării Dominatului
284 d.Hr.).
Acestei epoci îi corespunde, pe planul organizării statului ultimul secol al Republicii și
Principatul. În această epocă istorică toate componentele sistemului juridic roman au ajuns la
apogeu.
După adoptarea legii Aebutia, pe fondul diversificării relațiilor sociale, în condițiile
revoluției economice care se declanșase într-un stat mărginit la sud de pustiurile Africii, la
nord de Marea Baltică, la vest de Oceanul Atlantic, iar la est de Golful Persic, reglementarea
juridică a cunoscut un salt calitativ, iar sistemul dreptului roman ajuns la maturitate, s-a
dovedit un instrument ideal al gândirii și practicii juridice.
Romanii au avut și în această epocă reprezentarea clară a distincției dintre dreptul public
și dreptul privat, ceea ce rezultă din fizionomia instituțiilor juridice și au definit criteriul de
realizare a acestei distincții prin celebrul jurisconsult clasic Ulpian.
- Potrivit acestei definiții, cele mai multe dispoziții ale dreptului public se referă la
organizarea și funcționarea instituțiilor statului, pe plan central și pe plan local și intră
în sfera de reglementare a dreptului administrativ în sens larg;
- Alte dispoziții ale dreptului public, din domeniul dreptului penal sau al dreptului
procesual penal și-au găsit, de regulă, expresia în Constituțiuni Imperiale, care
exprimau voința Împăratului și nu se bazau pe principii juridice și nici nu existau
criterii pentru sistematizarea lor.
1
f)- prin accesul tuturor persoanelor la viața juridică și,
g)-prin abstractizarea conceptelor și categoriilor juridice, de natură să asigure
o aplicare unitară a normelor de drept. În cadrul dreptului privat vechiul ius civile s-a
păstrat, dar s-a îmbogățit cu elemente noi și a devenit mult mai accesibil.
- Dreptul ginților s-a constituit dintr-o ramură de sine stătătoare, a preluat unele dintre
funcțiile dreptului civil și a avut un rol hotărâtor în oglindirea juridică a economiei de
schimb.
- Dreptul pretorian s-a afirmat în opoziție cu dreptul civil, s-a constituit prin utilizarea
unor mijloace procedurale și a extins sfera de reglementare juridică prin utilizarea
unor procedee indirecte. Prin mecanismele și funcțiile sale, dreptul pretorian a fost
un model de adaptare a vechiului drept la noile realități, un exemplu inimitabil
de revigorare a dreptului material prin intermediul mijloacelor de procedură
civilă.
După adoptarea legii Aebutia, vechea diviziune în oameni liberi și sclavi s-a păstrat, dar
au apărut o serie de elemente noi atât în evoluția și rolul diverselor categorii de oameni liberi,
cât și în legătură cu situația sclavilor.
Diviziunea celor bogați în nobili și cavaleri s-a menținut până la sfârșitul Republicii,
importanța celor două categorii sociale a sporit, iar conflictul dintre ele s-a adâncit, culminând
cu declanșarea războaielor civile.
Profitând de faptul că dețineau pârghiile puterii, nobilii și-au însușit pământurile statului
și le-au transformat în veritabile proprietăți private. Pe această cale, mica proprietate
rurală care a format baza economică a Republicii, s-a prăbușit și odată cu ea s-a prăbușit
însăși republica romană.
O altă cauză care a dus la ruinarea micilor proprietari, a fost generalizarea muncii înrobite
a sclavilor, în condițiile instaurării sclavagismului de tip clasic (munca liberă a devenit
nerentabilă și a fost împinsă la periferia vieții economice). Urmarea a fost că micii proprietari
ruinați s-au îndreptat, într-un adevărat exod, spre Roma, pentru a trăi pe seama statului. La
sfârșitul Republicii numărul acestor paraziți sociali, denumiți proletari, a crescut atât de mult
încât Adunarea Poporului (la care aveau acces în calitate de cetățeni) devenise o simplă masă
de manevră.
După instaurarea republicii, prăpastia dintre cei bogați și cei săraci s-a adâncit și
mai mult. Cei bogați erau denumiți honestiores iar cei săraci erau denumiți humiliores.
Categoria socială considerată mai onorabilă era formată din: Ordinul Senatorial, din Ordinul
Ecvestru și din Ordinul Decurionilor.
2
Ordinul senatorial era format din marii proprietari funciari, ordinul ecvestru era format
din comercianți, bancheri și funcționari, iar ordinul decurionilor era format din membrii
senatelor municipale.
Masa oamenilor săraci era alcătuită din plebea urbană și din plebea rurală. Plebea
urbană cuprindea majoritatea populației Romei și era formată din oameni fără ocupație,
producători ruinați, meseriași și lucrători. Pentru a asigura liniștea publică și pentru a-și crea
popularitate, împărații le-au asigurat unele mijloace de subzistență. Plebea rurală era apăsată
de greul impozitelor, se afla în pragul ruinării și reprezenta marea majoritate a populației
libere din imperiu.
Organizarea statului
3
În anul 27 î.Hr., când majoritatea autorilor afirmă că s-a fondat Principatul, Octavian a
renunțat la putere, numai formal, iar Senatul l-a rugat să accepte imperium proconsular asupra
unei părți din provincii, iar în anul 23 î.Hr., acest imperium s-a extins asupra tuturor
provinciilor. Tot în anul 23 î.Hr., Octavian Augustus a fost învestit cu întreaga putere
tribuniciană pe viață, dar cu o reînnoire anuală. În anul 12 î.Hr., el a fost învestit și cu
demnitatea de pontifex maximus.
Pe lângă elementele de ordin statal, Principatul s-a sprijinit și pe elemente de ordin
moral și ideologic. În acest sens, cea mai semnificativă a fost noțiunea de auctoritas. Puterea
decurgând din auctoritas a fost ilustrată cu titlul de Augustus, pe care Senatul i l-a atribuit în
mod solemn. Cuvântul ne sugerează o putere care excede domeniul de acțiune al celorlalți
magistrați. Termenul arhaic de Augustus era menit să indice o călăuză veritabilă, în măsură să
promoveze binele și să se manifeste, în întreaga activitate, sub cele mai bune auspicii.
Cert este că Octavian Augustus a depus mari eforturi pentru a ascunde natura
profundă a formei de guvernământ pe care a instaurat-o. Punându-și în valoare
excepționala abilitate, el a ținut să acrediteze ideea că în anul 27 î.Hr. a împărțit întreaga
putere cu Senatul. În același timp el nu a păstrat nici una din puterile care nu aveau
corespondent în magistraturile republicane, deși puterea globală decurgând din cumulul
acestor magistraturi nu avea un corespondent în organizarea de stat. Conștient de faptul că
prin cumulul de magistraturi încalcă tradiția republicană, Octavian Augustus a încercat să se
ascundă în spatele noțiunilor de auctoritas și principes.
Dacă însă am afirma că Principatul este pur și simplu o monarhie ne-ar contrazice
faptul că această formă de guvernământ nu se baza pe principiul succesiunii ereditare. Cu
toate că Tiberiu a moștenit numele și averea lui Octavian Augustus, el nu a putut primi, pe
cale succesorală și puterea monarhică întrucât ea nu avea o existență oficială.
Din toate acestea, rezultă că deși Principatul este o formă de guvernământ care se
apropie prin conținutul său de monarhie, el nu se poate confunda cu monarhia, datorită unor
aspecte care țin mai mult de domeniul aparențelor, create cu scopul de a menaja
susceptibilitățile Senatului și ale poporului roman.
În legătură cu această particularitate a Principatului trebuie să arătăm că tradiția
republicană era atât de adânc înrădăcinată în conștiința romanilor, încât a fost necesar să
treacă trei secole de frământări sociale, pentru ca monarhia să poată fi instaurată fățiș.
În epoca de maximă înflorire a dreptului lor, romanii dispuneau de criterii pentru a realiza
distincția dintre ramurile dreptului privat. Aceste criterii s-au cristalizat odată cu elaborarea
noilor principii și instituții juridice, impuse de cerințele echității și de concepția dreptului
natural, în condițiile înfloririi economiei de schimb.
Pe măsură ce societatea romană a început să decadă, pe măsură ce factorii de natură
materială și spirituală și-au schimbat configurația, aceste criterii au început să dispară. Astfel,
pe fondul crizei financiare, care devine o permanență în viața statului roman, la sfârșitul
Principatului și în epoca Dominatului, solul italic a fost supus și el impozitării.
4
Din acel moment nu au mai existat criterii pentru a distinge între proprietatea
quiritară și proprietatea provincială.
De asemenea, tradițiunea a preluat funcțiile mancipațiunii, cu urmarea că mancipațiunea
nu s-a mai utilizat în vederea dobândirii proprietății. Din acel moment a dispărut distincția
dintre lucrurile mancipi și lucrurile nec mancipi, cu efecte extrem de importante în domenii
cum ar fi clasificarea lucrurilor, dobândirea proprietății sau regimul juridic al servituților.
Generalizarea cetățeniei romane a dus la dispariția unui important criteriu de distincție
între dreptul civil și dreptul ginților, iar ocrotirea rudeniei de sânge a dus la dispariția
distincției dintre moștenirea civilă și moștenirea pretoriană.
În materie contractuală s-a generalizat utilizarea simplei convenții, dar au fost abandonate
treptat criteriile de distincție între diferite categorii de contracte, terminologia specifică în
domeniul formării, elementelor și efectelor contractelor a fost abandonată, principiile care
guvernau cândva fizionomia obligațiilor au fost uitate și astfel s-a consacrat un regim juridic
eclectic și rudimentar.
Toate aceste manifestări ale decăderii sistemului juridic roman, în domeniul privat, au fost
agravate de noul sistem judiciar, etatizat în toate componentele sale, de abuzurile
funcționarilor din birocrația imperială, de instabilitatea politică și de decăderea moravurilor.
În acest climat de permanentă constrângere a voinței individuale, de violență și de
dezordine generalizată, concepțiile evoluate de odinioară cu privire la echitate și dreptul
individual au dispărut cu desăvârșire din ideologia și practica juridică romană. Principiile
care promovau autonomia de voință și buna-credință au fost înlocuite cu puterea
discreționară a despotului și cu abuzurile funcționarilor imperiali, care acționau în afara
principiilor dreptului și împotriva lor.
5
formulară magistratul avea posibilitatea de a proteja toate interesele pe care le considera
legitime, în conformitate cu cerințele echității, în procedura extraordinară rolul lui se
reduce la soluționarea procesului în conformitate cu interesele împăratului.
Desfășurarea procesului
În epoca clasică s-au aplicat, în mod excepțional, două forme ale procedurii
extraordinare: procedura prin denuntiatio și procedura prin rescript. În dreptul post clasic s-a
menținut procedura prin rescript, la care s-au adăugat procedura prin litis denuntiatio și
procedura prin libel.
A. Procedura prin rescript își are originea în epoca clasică, în sensul că Împăratul
putea judeca orice proces din domeniul public sau privat. În epoca post clasică,
dacă reclamantul nu se adresa judecătorului competent ci Împăratului, acesta putea
să judece el însuși procesul sau să trimită cauza instanței inferioare printr-un
rescript, care la origine conținea un simplu aviz, dar mai târziu el conținea ordine
condiționate adresate judecătorului magistrat. Prin aceste rescripte activitatea
judecătorului era dirijată în sensul dorit de împărat. Această procedură a fost
justificată prin presiunile pe care potentiores le exercitau asupra părții adverse sau
asupra judecătorului.
Ea a fost perfecționată, Împăratul dădea soluția pe care o considera justă, iar rolul
magistrului-judecător se limita la a constata situația de fapt. Așadar, soluția dată rămânea
valabilă numai dacă judecătorul constata situația de fapt pe care reclamantul o invocase în
fața împăratului.
Procedura prin denuntiatio presupune o notificare din partea reclamantului. Prin
această notificare semioficială, căci era autorizată de magistrat, reclamantul îi făcea cunoscute
pârâtului pretențiile sale și îl invita să se prezinte în fața magistratului-judecător într-o
anumită zi (denuntiatio ex auctoritate).
B. Potrivit procedurii prin litis denuntiatio începând din epoca lui Constantin cel Mare,
remiterea citației către pârât nu se mai făcea de reclamant, ci de un funcționar inferior.
Ultima formă a procedurii extraordinare este procedura prin libel. În conformitate cu
această procedură, utilizată de regulă în vremea lui Justinian, reclamantul înaintează o
cerere prin care își formulează pretențiile și cere să i se acorde permisiunea de a-l cita pe
pârât. Cererea adresată de reclamant judecătorului era denumită libellus conventionis. Dacă
judecătorul aproba cererea de citare utiliza cuvintele dare actionem, iar dacă refuza, el folosea
cuvintele denegare actionem.
6
Faptul că distincția dintre acțiunile reale și acțiunile personale s-a păstrat, se explică
prin caracterele specifice ale drepturilor reale și ale drepturilor personale.
În procedura extraordinară, magistratul-judecător a devenit un funcționar public,
integrat în birocrația imperială. Datorită acestui fapt, el nu mai putea desfășura o activitate
creatoare, ci era un simplu executant într-un sistem strict ierarhizat.
Dacă magistratul judiciar din epoca Principatului acționa în spiritul echității și al
dreptului natural, asigurând permanenta actualitate a dreptului, magistratul-judecător din
epoca postclasică era integrat într-un mecanism menit să asigure în distribuirea justiției,
voința și interesele Împăratului devenit dominus et deus. De aceea, în epoca post-clasică,
practica instanțelor judecătorești nu a contribuit la evoluția dreptului, ci a consacrat decăderea
și dezarticularea sa.
Codificarea dreptului
7
Teodosiu al II-lea s-a făcut potrivit unui proiect foarte ambițios, care viza sistematizarea
jurisprudenței și a constituțiunilor imperiale (ius și leges) dar el s-a realizat numai în parte.
Codificările prejustiniene
Codul Gregorian este o compilație care cuprinde toate constituțiunile imperiale date din
vremea împăratului Hadrian până în anul 291 d.Hr.
Codul Hermogenian cuprinde constituțiunile imperiale date în anii 293 d.Hr. și 294
d.Hr. Potrivit teoriei lui Rotondi, acest cod a fost publicat în anul 294 d.Hr., dar ulterior i s-
au adăugat și constituțiunile din anii 314 d.Hr. și din anii 364 și 365 d.Hr.
Codul Gregorian este sistematizat în cărți și în titluri, iar codul Hermogenian cuprinde
o singură carte sistematizată în titluri.
Codul Theodosian
8
Lucrările jurisconsulților clasici nu s-au păstrat, nu au ajuns până la noi pe cale directă,
astfel încât cunoaștem lucrările jurisconsulților romani, numai indirect și fragmentar, prin
Digestele și Institutele lui Justinian.
Codul
Prima lucrare, în ordine cronologică, din opera legislativă a împăratului Justinian este
Codul. Lucrarea a apărut în două ediții: Codex vetus s-a publicat în anul 529 d.Hr. dar nu s-a
păstrat și Codex repetitae praelectionis (Codul cu text reînnoit) care s-a păstrat, a fost publicat
în anul 534 d.Hr. Ediția a II-a a lucrării cuprinde toate dispozițiile de drept public și de drept
privat din constituțiunile imperiale apărute până la 17 noiembrie 534 d.Hr.
Asemănător Codului Theodosian, Codul lui Justinian are caracter oficial și este o
opera legislativă, dar cuprinde o perioadă mai mare de timp și o paletă mai largă de materie.
Lucrarea a fost împărțită în 12 cărți, probabil în dorința de a se realiza o simetrie cu
Legea celor XII Table, cărțile au fost împărțite în titluri, iar titlurile în constituțiuni, iar acelea
care cuprindeau mai multe dispoziții erau împărțite și în paragrafe.
Fiecare constituțiune are o inscriptio în care se menționează numele Împăratului care a
dat-o, precum și o subscriptio, în care se arată data și locul emiterii sale.
Digestele
Dintre lucrările elaborate din ordinal lui Justinian, Digestele prezintă cea mai mare
importanță, mai mult decât atât, manuscrisul Digestelor este cel mai important document pe
care antichitatea l-a transmis lumii moderne. Pe baza Digestelor poate fi reconstituit dreptul
vechi și clasic, ceea ce înseamnă că ele sunt un monument istoric. În al doilea rând ele
reprezintă un monument legislativ, pe baza căruia putem cunoaște dreptul din vremea lui
Justinian, iar în al treilea rând, fiind o enormă culegere de cazuri practice, ne dau posibilitatea
să reconstituim gândirea juridică romană.
Digestele sau Pandectele sunt lucrări cu caracter enciclopedic. Digesta înseamnă ceea
ce este pus în ordine, iar pandecta însemană ceea ce cuprinde totul.
Modul de alcătuire a Digestelor sau Pandectelor lui Justinian a fost stabilit chiar de
împărat, prin constituțiunile Deo Auctore (prin care s-a stabilit comisia care urma să
întocmească lucrarea), Tanta și Omnem (prin care s-au stabilit autorii, planul, metoda de lucru
și scopul sistematizării), care ulterior au devenit prefețe ale lucrării.
9
Cea de-a doua subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din comentariile la
adresa edictului pretorului (ad edictum), fragmente care au fost denumite masa edictală.
A treia subcomisie a extras cele mai valoroase fragmente din opera lui Papinian,
fragmente numite masa Papiniană. Întrucât cea de-a treia subcomisie a avut mai puțin de
lucru, ea a extras fragmente și din alte lucrări, considerate mai puțin importante, fragmente
care formează apendicele.
Institutele
Institutele lui Justinian sunt un manual adresat studenților în drept, ca și Institutele lui
Gaius, dar, spre deosebire de acestea din urma, au putere de lege. Lucrarea a fost publicată în
anul 533 d.Hr., ca și Digestele, deși redactarea ei a fost ulterioară. Institutele au fost redactate
de Tribonian, Teofil (profesor la Constantinopol) și Doroteu (profesor la Beirut).
Cele mai multe texte au fost extrase din lucrările lui Gaius, Marcian și Florentin.
Textele clasice sunt așezate în ordine logică, până la epuizarea tuturor elementelor prin care se
identifică diversele procedee și instituții juridice.
Nu întâmplător textele extrase din lucrările clasice au fost sistematizate în patru cărți,
cărțile în titluri, iar titlurile direct în paragrafe. Lipsa fragmentelor se explică prin faptul că
textele clasice trebuiau să fie astfel combinate, încât să formeze un tot unitar, pentru a fi
înțelese de studenți.
Valoarea stilistică a Institutelor se explică și prin faptul că Tribonian, Teofil și
Doroteu au consultat direct lucrările clasice, iar diviziunea muncii nu s-a realizat pe cărți ci pe
materii.
Lecturi suplimentare:
G. S Sumy - Ceremony and Power: Performing Politics in Rome between Republic and
Empire, https://books.google.ro/books?
id=PPSFPs2xsnMC&pg=PA294&lpg=PA294&dq=ius+auxili&source=bl&ots=Bh-
PffGwf3&sig=ACfU3U2dhk89X9uPc3Ypk-
M14wH7B6NR6Q&hl=ro&sa=X&ved=2ahUKEwjj4bXlx9TzAhUAgf0HHaGSCrcQ6AF6B
AgJEAM#v=onepage&q=ius%20auxili&f=false
10
https://www.stiucum.com/drept/drept-roman/Modurile-de-dobandire-a-propri63116.php
11