Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Ionel Pop
IONEL POP
CALEIDOSCOP
Ionel Pop
Ediția a II-a, revizuită și adăugită de Alexandru Bârsan
Sibiu 2018
Călduroase mulțumiri doamnei Dana Pop pentru acordarea drepturilor de
publicare a manuscriselor și pentru încrederea deplină.
821.135.1
Cuprins
Cuvânt înainte .. . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 7
La Stâna Stănciuleștilor . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 92
Făcut . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 144
Cabane . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . . 155
7
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Ionel Pop,
superlativul absolut
în literatura cinegetică română
9
CALEIDOSCOP Ionel Pop
ce ani când, orfan, soarta m-a îndepărtat pentru totdeauna de acea regiune,
de acei oameni. Şi, totuşi, toată lunga mea viaţă m-am socotit, m-am simţit,
aievea, năsăudean, din adâncul sufletului meu. (...) Poate din grănicerii năsău-
deni am adus în mine o dârzenie în dragostea de neam şi, fără îndoială, marea
mea dragoste pentru munţi şi codri, pentru pământul nostru românesc şi vi-
etăţile din el. Şi poate că de la vechii vânători de zimbri şi de urşi de pe Heniu
mi se trage şi înclinarea spre aventurile vânătoarei... (...) Hotărât lucru, a fost o
vrajă a locului, Genius Loci, care m-a cuprins şi m-a făcut să mă socotesc, până
în ziua de azi, năsăudean”1.
Pe linie maternă, Ionel Pop era de viţă sălăjeană. Mama scriitorului,
Elena, născută Maniu, îşi avea obârşia la Bădăcin: „În Sălaj, lângă Şimleul de
sub Măgură, la câţiva puţini kilometri, se găseşte un sătuc românesc – Bădă-
cinul. (...) Acolo era sâmburele moşioarei ţărăneşti pe care o aveau strămoşii
mei bădăcineni după spiţa
mamei – Manieştii. Hrisoa-
ve medievale înre gistrează
numele satului şi al familiei
Man. Din spiţa noastră direc-
tă recunoaştem pe un Lau-
renţiu Man, care fiind ţăran
şi rămânând ţăran cu opinci
şi şerpar, pentru oarecari fap-
te ostăşeşti a primit diplomă
de nobil de la împăratul Le-
opold II, în 1699. Aşezarea
de la dealul Ţarinei, cu casa
încăpătoare care pe rând şi-a
înmulţit încăperile, cu via ei,
cu pometul, cu nenumărate-
„Mama Elena Pop, Bunica Clara Maniu, Mătușica le dovezi ale mâinilor şi sufle-
Sora Cecilia (Cornelia Maniu),
tului celor care au trăit acolo,
jos - Margareta (cu un ied de căprioară în brațe)
și Ionel Pop”, la Dealul Țarinei a fost simbolul unei puterni-
1 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii”, interviu de Sânziana Pop, Almanahul „Luceafărul”, 1985, pp. 128-129
10
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Iuliu Maniu
și Ionel Pop în
biroul de la
Dealul Țarinei
2 Anteu - gigant mitologic, fiul lui Neptun și al Terrei, care prindea puteri atingând pământul n.n.
3 Ionel Pop, „Unirea Transilvaniei a fost floarea sufletului, căldura inimii şi munca braţelor a milioane şi
milioane de români”, interviu de Sânziana Pop, „România literară” nr. 49 din 1982, p. 4
11
CALEIDOSCOP Ionel Pop
4 Dumitru Susan, „Ionel Pop sau recuperarea timpului trecut”, Deva, 1997, p. 17
5 Ionel Pop, „Unirea Transilvaniei a fost floarea sufletului, căldura inimii şi munca braţelor a milioane şi
milioane de români”, interviu de Sânziana Pop, „România literară” nr. 49 din 1982, p. 4
6 Dan Munteanu, „Amintiri pe malul Târnavei”, Almanahul „Vânătorul şi Pescarul Român”, 2003, pp.
27-28
12
CALEIDOSCOP Ionel Pop
13
CALEIDOSCOP Ionel Pop
cum sunt şi eu) în România Montană... Figură legendară. Deci Margareta i-a
fost strănepoată. După mamă a fost din familia Vancea, a marelui mitropolit
din Blaj, Ioan Vancea. (...) Margareta a luat bacalaureatul la Blaj, în 1910, cu
maximele note, apoi, după studii la Universitatea din Budapesta şi Geneva
(Elveţia), diploma de doctor «magna cum laude» la Budapesta. Încă din liceu
începe romanul nostru de dragoste. Ne-am căsătorit în 1916. Am trăit fericiţi
între împrejurări bune la Cluj. În 1948 ne-a fost naţionalizată casa şi am fost
izgoniţi să locuim, efectiv, într-un grajd părăsit de la marginea Clujului. Depo-
sedaţi de tot ce aveam – în mizerie. În 1950 am fost arestat. Margareta a venit
la casa părintească, unde a murit în 1953 în adâncă tristeţe. Eu n-am ştiut că a
murit decât după trei ani, când am fost eliberat”7. Cu alt prilej, Ionel Pop nota
că Margareta Pop a fost prima şi singura româncă doctor în litere la Universi-
tatea din Budapesta. Teza, tipărită şi susţinută în anul 1915, în limba maghiară,
poartă titlul „Poezia populară românească din zona Blajului” şi cuprinde, pe
lângă studiul propriu-zis, două sute patruzeci de poezii populare inedite, co-
lectate de autoare.
Alături de soţia sa şi de fiul lor, Ion Pitu Pop (născut în anul 1917), Ionel
Pop a părăsit Blajul în 1920, pentru a se stabili în Cluj. Momentul îi va prile-
jui, mai târziu, scriitorului, o tulburătoare analogie cu subiectul unei stampe
vechi, cumpărate de la un anticar parizian. Imaginea surprindea o trăsură
boierească, ieşind în goană din Piaţa Mare a Clujului, în vreme ce un cuplu
de ţărani, în veşminte populare româneşti, intra pe poarta oraşului: „Omul cu
toiag în mână, amândoi cu desagi în spate. Ei veneau liniştiţi dinspre poarta
pe care se grăbea să iasă rădvanul nemeşesc. Ei veneau, ceilalţi plecau. Era o
stanţă ieşită din imaginaţia unui profet. Aşa am intrat şi eu în Cluj, îndată după
Unire, de-o mână cu scumpa mea soţie Margareta, de cealaltă cu fiul nostru,
în spate cu desagii gândurilor şi voinţei româneşti. Şi apoi, alăturându-ne fur-
nicarului omenesc, poate am dus şi eu un firicel de nisip, nu mai mult, în noul
zid al culturii şi puterii de stat româneşti. (...) Anii bărbăţiei, anii de muncă
adevărată, de viaţă adevărată, anii buni, i-am trăit în Cluj”8.
7 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss, Bucureşti, 17 iulie 1981
8 Ionel Pop, „Unirea Transilvaniei a fost floarea sufletului, căldura inimii şi munca braţelor a milioane şi
milioane de români”, interviu de Sânziana Pop, „România literară” nr. 49 din 1982, p. 4
14
CALEIDOSCOP Ionel Pop
9 Vasile Netea, „O zi din istoria Transilvaniei”, Ed. Ţara Noastră, Bucureşti, 1990, p. 102
15
CALEIDOSCOP Ionel Pop
10 Ionel Pop, „Din toamna lui 1918”, Almanahul „Vânătorul şi Pescarul Român”, 1993, pp. 6-7
11 Vasile Netea, „O zi din istoria Transilvaniei”, Ed. Ţara Noastră, Bucureşti, 1990, p. 163
16
CALEIDOSCOP Ionel Pop
unul dintre secretarii Adunării. Vai! Din câţi eram pe podium ca birou al ace-
lei Adunări, nu mai trăiesc decât eu! Toţi câţi au ajuns să trăiască până la «vre-
mile noi» au gustat temniţele româneşti, iar conducătorii ce n-au avut norocul
să moară mai înainte în patul lor, au murit în temniţe, unii stigmatizaţi de o
justiţie românească a fi «trădători de neam»! Mi se încălzeşte inima când mă
gândesc că i-am cunoscut pe toţi, le-am fost învăţăcel în materie de politică pe
vremea ungurească, – şi îmi îngheaţă inima când, în această sfântă zi, aş vrea
să zic o rugăciune cu gândul la mormintele lor şi nu le găsesc, fiind îngropaţi
de temniceri undeva în gunoaiele oraşului, unde se îngroapă criminalii (...)”12.
„Perioada clujeană” a reprezentat treimea fastă a vieţii lui Ionel Pop,
aceea a maturităţii, a manifestării ca avocat de succes, ca om politic şi ca edi-
tor al revistei „Carpaţii”. Pe plan cinegetic, în acest răstimp s-au adunat şi sedi-
mentat trăirile şi impresiile care vor deveni piscuri greu de cucerit în literatu-
ra română de inspiraţie vânătorească.
Sub aspect profesional, cei treizeci de ani petrecuţi la Cluj au consti-
tuit pentru avocatul Ionel Pop o continuă consolidare a reputaţiei de „maes-
tru al barei”. Cabinetul lui din strada Iuliu Maniu nr. 1 era bine cunoscut atât
numeroşilor clienţi, cât şi aspiranţilor la consacrarea în jurisprudenţă, dor-
nici să-şi efectueze în preajmă-i stagiatura. În acelaşi cabinet erau scrise şi arti-
colele politice, şi cele de vânătoare. Tot aici a fost făurită, multă vreme, revista
„Carpaţii”: „(...) eu am făcut o delimitare severă între viaţa mea de avocat şi scri-
itor, şi aceea de familist. Totodeauna am avut biroul de avocat altunde decât
locuinţa. În momentul când încuiam seara biroul, nu mai eram avocat. Nici-
odată n-am primit acasă clienţi, niciodată n-am dus acasă dosare – nu m-am
ocupat acasă cu trebile profesionale. Iar «redacţia» Carpaţilor era masa mea
de scris din birou. Acasă n-am lucrat nici pentru «Carpaţii»13.
Şi pe tărâm politic, Ionel Pop a desfăşurat o activitate fructuoasă, ca
fruntaş al Partidului Naţional Român şi – după fuziunea acestei formaţiuni
politice cu Partidul Ţărănesc, în anul 1926 – al Partidului Naţional Ţărănesc:
„a exercitat ani de zile funcţia de secretar general al Partidului Naţional Ţără-
nesc, pentru Transilvania”14. A fost, de asemenea, în mai multe legislaturi, de-
12 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 1 Decembrie 1981
13 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 22 august 1981
14 Ioan Lup, „Viitorul a început ieri”, interviu de E. Ilie şi G. Cheroiu, „Vânătorul şi Pescarul Român”, nr.
12/1994, p. 5
17
CALEIDOSCOP Ionel Pop
putat în Parlamentul
României, iar în anul
1940 – vicepreşedinte al
acestuia. La 10 decem-
brie 1944, i-a fost încre-
dinţată, prin Decret-lege,
funcţia de Înalt Comisar
al Transilvaniei Eliberate,
în condiţiile preluării de
Cartea de vizită a lui Ionel Pop, în calitate de
Înalt Comisar al Transilvaniei Eliberate (1945)
către autorităţile române
a administraţiei acestei
vaste părţi a teritoriului naţional, răpite prin dictatul fascist de la Viena. Mi-
siunea lui a fost foarte dificilă, în condiţiile existenţei unei atmosfere confuze
în zonă, întreţinute atât de acţiunile unor grupuri de unguri şi germani înar-
maţi rămaşi în spatele frontului, cât şi de presiunile exercitate de Moscova,
în vederea părăsirii de către autorităţile române a judeţelor pe care deja le
administrau: „Eliberarea teritoriului Transilvaniei a început din regiunea
Braşovului. Pe atunci, armata duşmană era lângă Turda şi dincoace de Turda.
Primul judeţ care a fost eliberat – şi acesta pe la 20 septembrie – a fost judeţul
Trei Scaune”15.
Doi ani mai târziu, Regele Mihai I a încercat, însă fără succes, să demi-
tă guvernul Petru Groza. Potrivit mărturiilor generalului Aurel Aldea, fost mi
nistru de interne, a fost conceput un plan de protejare a regelui, expus unor
posibile reacţii violente din partea sovieticilor. Problema găsirii unui adăpost
sigur pentru Rege „a fost discutată, în luna aprilie cu Ionel Pop – recomandat
de Maniu – dar nu a fost finalizată, din cauza arestării generalului Aldea, la 27
mai 1946”16. Se convenise asupra adăpostirii Regelui în Munţii Sebeşului „pe
Valea Frumoasei, probabil tocmai în Casa de la Izvorul de Argint, reşedinţa de
vânătoare a lui Ionel Pop, de la Oaşa Mică”17.
15 Ionel Pop, „Noi n-am avut niciodată în gând să mergem acolo ca răzbunători” – şedinţa Guvernului
României, 13 noiembrie 1944, „Expres magazin”, nr. 36/1991, p. 13
16 Dr. Alesandru Duţu, Florica Dobre, „Drama generalilor români (1944-1964)”, Ed. Enciclopedică, Bucu-
reşti, 1997, p. 31
17 Dumitru Susan, „Ionel Pop sau recuperarea timpului trecut”, Deva, 1997, p. 43
18
CALEIDOSCOP Ionel Pop
19
CALEIDOSCOP Ionel Pop
În capitală, şi-a avut întâi domiciliul în str. Căderea Bastiliei 19, iar mai
apoi, din anul 1979, în str. Prof. David Emanuel 7. Chiriaş în propria-i casă, şi-a
găsit cu timpul echilibrul necesar supravieţuirii demne, în familia fiului său,
Pitu, şi a fiicei acestuia, Dana. Dincolo de olimpiana detaşare a intelectualului
de rasă, mocneau însă grijile traiului modest: „Noi, eu, Pitu, nepoata mea
Dana cu soţul ei, ne-am asigurat masa de amiazi la cantina Uniunii Scriitorilor.
E foarte monotonă, rareori «delicioasă», însă înseamnă o grijă mai puţin. Dimi-
neaţa şi seara o mai minţim noi, cum putem. Grija mare e cea... financiară”23;
„De ziua întâia de Paşte, am mâncat ca într-o excursie la munte: conserve de
legume. Nici măcar vreo brânză nu am aflat. Un biet cozonac din făină dubi-
oasă a fost piesa de frunte”24.
Nostalgia după vremurile bune de odinioară avea să se accentueze o
dată cu trecerea timpului. Puţinele confidenţe din epistole, rarele întâlniri cu
şi mai puţinii supravieţuitori dintre fruntaşii naţional-ţărănişti – Corneliu Co-
posu, Ioan Lup... –, „monitorizate” cu concursul unor informatori ai poliţiei
politice comuniste, trădează drama exilatului pe meleaguri şi în vremuri străi-
ne: „(...) am un dor nebun să văd muntele, să văd un molid, să stau la un foc de
sub cetina lui. «Dor neîmplinit...». Încearcă să mă mângâie un plop piramidal
dintr-o curte apropiată, singurul copac pe care îl văd între aste ziduri răci. Îmi
vine în minte un mitropolit al Blajului, marele Inochenţie Micu, de pe la înce-
putul veacului trecut, care a fost surghiunit de stăpânirea ungurească şi şi-a
petrecut amărât zilele de pe urmă în străinătate. Se spune că, an de an, planta
într-un ciubăraş din camera lui câteva fire de porumb, aducându-i necontenit
în minte Ardealul lui cu «mălaiul» tradiţional”25.
Oază de linişte şi de bunăstare, asociată cu armonia traiului într-o fa-
milie mare, respectată, Bădăcinul avea să revină tot mai des în memoria scri-
itorului: „(...) pe lângă numele meu obişnuit, Ionel, m-au botezat şi Dumitru.
Acest nume de botez e unul adoptat în familia noastră: Îl avea străbunicul meu
de pe partea mamei, Dumitru Coroian, canonic la episcopia din Gherla, om
însemnat în viaţa românească din Ardeal din veacul trecut, apoi ca al doilea
nume unchiul meu, tatăl meu crescător Iuliu Maniu. Odinioară serbam ziua
23 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 24 iunie 1982
24 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 1 mai 1981
25 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 7 octombrie 1980
20
CALEIDOSCOP Ionel Pop
26 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 26 octombrie 1981
27 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 26 noiembrie 1981
28 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 22 august 1981
21
CALEIDOSCOP Ionel Pop
vremuri, şi noi aveam vii destul de întinse, la Bădăcin, şi culesul dura vreo săp-
tămână. Eu făceam ce făceam şi lăsam acasă toate şi împreună cu Margareta
şi Pitu, fiul meu, mergeam la «cules». Erau ca zile de sărbătoare, şi nu numai
pentru noi, ci şi pentru săteni, – cu mâncare, beutură, cântece”29; „(...) îmi aduc
aminte de livezile pe care familia mea le avea din moşi-strămoşi la Bădăcin,
unde rodeau fel de fel de pomi fructiferi. Din ei ne înfruptam toţi din fami-
lie şi nu aveam nevoie, vară-iarnă, să căutăm fructe în piaţă. De acolo veneau
pentru toţi, rând pe rând, după sezon, pachetele, lăzile pline de bunătăţi. În
familia noastră era un desăvârşit comunism. Nu exista noţiunea de al meu şi
al tău. De acolo ne veneau şi damigenele cu vin vestit şi altele cu vinars distilat
din prune alese cu mare grijă. Dar... s-au dus toate”30.
Inevitabila resemnare impusă de austeritatea traiului cotidian ia for-
ma retragerii scriitorului în lumea amintirilor: „Mă gândesc cu duioşie la seri-
le de Crăciun, când şi la noi veneau colindătorii şi «Craii» şi nu trebuia să pân-
dim la radiouri străine, doar-doar vom auzi un colind”31; „Tăierea porcului era
o zi însemnată în calendarul vechi. Şi la noi, în Ardeal, nu era casă ca lumea,
care nu tăia de Crăciun măcar un porc. Aşa era şi la părinţii mei, în copilăria
mea, şi am ţinut datina şi la Cluj, până în 1948, când am fost scos din rosturile
mele. În copilăria mea, în ziua când se tăia porcul copiii nu mergeau la şcoa-
lă – era o îngăduinţă tacită, obişnuită din vechime. Începând de la ceasul de
zori, când guiţa porcul cu cuţitul în gât până ce se aranjau cârnaţii şi celelalte
bunătăţi în cămară, noi eram de faţă numai ochi şi numai dornici de specialele
bunătăţi, începând de la codiţa şi urechea pârjolită până la jumările de porc,
rumene, gustoase. La amiazi nu lipsea ciorba de moare de curechi cu creiere
şi un fel de mâncare din bucăţele de carne de porc. Seara, «pomana porcului»,
totdeauna cu câţiva oaspeţi, rudenii, prieteni. Atunci, primii cârnaţi, calta
boşi, «sângerete». Şi «voia bună» lichidă care se cuvenea să însoţească aseme-
nea bunătăţi. Cum spun, până în 1948 am respectat acest ceremonial, acest
program... Acum, fiul meu s-a canonit câteva zile până a găsit un cot de cârnat
şi un caltaboş, să avem şi acum... pomana porcului”32.
29 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 7 octombrie 1981
30 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 22 aprilie 1980
31 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 22 decembrie 1979
32 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 31 decembrie 1980
22
CALEIDOSCOP Ionel Pop
23
CALEIDOSCOP Ionel Pop
34 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii”, interviu de Sânziana Pop, Almanahul Estival „Luceafărul”, 1985, p. 177
24
CALEIDOSCOP Ionel Pop
35 idiosincrasie - reacție de intoleranță sau de sensibilitate a unor indivizi la unele medicamente, alimen-
te, mirosuri etc.
36 Vasile Cotta, apud Vadim Nesterov, „Ionel Pop”, „Vânătorul şi Pescarul Român”, nr. 4/1993, p. 12
25
CALEIDOSCOP Ionel Pop
26
CALEIDOSCOP Ionel Pop
41 George D. Vasiliu, „Biologi din România”, Ed. Ion Borcea, Bacău, 2001, pp. 513-514
42 Moloh - simbol al cruzimii, al lăcomiei, al rapacității; persoană, colectivitate cu astfel de însușiri
27
CALEIDOSCOP Ionel Pop
ror gust îl simţim în cartofi, şi care acumulează în noi, prin lapte, prin carne,
prin peşte, prin pâine, germeni de boală. Ce crimă cu secarea bălţilor care dă-
deau bogăţie de peşte şi făceau raiuri pentru păsăretul de apă. Unde e Balta
Greaca? Aud că, după doi ani de plug, a ieşit apa şi acum nu ai nici peşte şi nici
porumb cum trebuie. Ce s-a ales din Balta Brăilei? Aud că domnii agricultori
cu şcoli înalte şi cu idei «moderne» au de gând să atace şi Delta. Ca să aibă câte-
va hectare de loc arabil în plus, au stârpit de pe Bărăgan şi ultima tufă de spini,
de măcieşi, care mai dădeau scut vânatului mic”43.
Falimentul multor asemenea întreprinderi utilitariste ale vremii avea
să confirme, nu peste multă vreme, justeţea constatărilor şi previziunilor –
pentru unii, fataliste – ale lui Ionel Pop. Astăzi, se poate evalua cu greu gravita-
tea prejudiciilor aduse naturii în ansamblul ei, într-o jumătate de secol de ma-
sive defrişări, desecări şi de ineptă poluare a mediului: „E lucru constatat că
prepeliţele scad vertiginos, se apropie de dispariţie. De asemenea, scăderea
catastrofală a păsărelelor insectivore, ca şi a celor granivore... Cauza: otrăvirea
hranei lor. Ca şi alte rezultate ale «înaintării» agriculturii, aplicarea insectici-
delor, a pesticidelor, fac prăpăd în fauna noastră, şi nu numai în păsări... Ne
otrăvesc şi pe noi, alăturea cu poluarea aerului şi a apei (...). Vorbeşti cu simpa-
tie despre guguştiuci. Şi
mie îmi sunt tare dragi.
Aduc viaţă, culoare, în
ariditatea oraşelor. Şi
sunt prieteni ai omului,
au încredere în om, ală-
turea de rândunelele cu
cuib sub streaşină, ală-
turea de barza cu cuib
pe spinarea casei. Iată
că omul a răsplătit cum
se cuvine încrederea
Coperta cărții „Întâlniri cu animale”, 1960 guguştiucului. Cei ce
cârmuiesc vânătoarea
43 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 14 ianuarie 1980
28
CALEIDOSCOP Ionel Pop
44 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 14 mai 1981
29
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Coperțile cărții „Hoinăreli prin natură”, în toate cele trei ediții: 1961, 1965, 1972
45 În „Publicistul şi scriitorul Ionel Pop”, Almanahul „Vânătorul şi Pescarul Sportiv” 1986, p. 192
46 George D. Vasiliu, „Biologi din România”, Ed. Ion Borcea, Bacău, 2001, p. 514
30
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Coperta cărții
„Instantanee din viața
animalelor”, 1964,
ediția a I-a
Coperta cărții
„Instantanee din viața
animalelor”, 1968,
ediția a II-a
31
CALEIDOSCOP Ionel Pop
49 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 23 septembrie 1979
50 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 12 ianuarie 1981
51 ibidem
32
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
Dacă pentru M. Sadoveanu descoperirea Văii Frumoasei a fost rodul
neaşteptat şi fericit al unei inadvertenţe literar-cinegetice, pentru Ioan Al.
Brătescu-Voineşti – prilejul de a-şi încerca, în două rânduri, ca oaspete, ageri-
mea de „muscar” la păstrăvi şi lipani, iar pentru Constantin Rosetti-Bălănescu
– refugiul sezonier din rigorile cazone în sălbăticia muntelui şi în compania
camarazilor de vânătoare şi pescuit, pentru Ionel Pop acest tărâm a reprezen-
tat, timp de un sfert de secol, nu numai „sălaş, odihnă şi încântare”, ci şi un pro-
videnţial izvor de inspiraţie artistică. Întreaga lui operă avea să se clădească
pe observaţiile, întâmplările şi trăirile zilelor petrecute pe Valea Frumoasei,
păstrate în memorie sau printre însemnări. Acestea îi vor deveni un preţios
52 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 26 noiembrie 1981
53 Şerban Cioculescu, „Literatura cinegetică”, „România literară” nr. 38/1969, p. 12
33
CALEIDOSCOP Ionel Pop
La masă în Casa Bătrână - de la stânga la dreapta: Pavel Janosi, Ion Răchițan, C.R.B.,
Sandu Stoichiția, Mihail Sadoveanu, A. Murat, Pitu Pop, Ieronim Stoichiția
54 „Pavel-baci” sau „Pali-baci”, în evocările lui M. Sadoveanu ale Văii Frumoasei, n.n. G.C.
55 Ionel Pop, „Îmi aduc aminte”, Editura Dacia, 1972, pp. 257-258
56 Pavel Janosi, „Cerbii noştri”, în Revista „Carpaţii” nr. 9/1935, p. 197
34
CALEIDOSCOP Ionel Pop
57 ibidem
58 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii”, interviu de Sânziana Pop, Almanahul Estival „Luceafărul””, 1985, p. 179
59 Paul Janosi, „Pescuitul pe râul Sebeş”, în Revista „Carpaţii” nr. 3/1939, p. 71
35
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Grupul celor de la Oașa Mică înainte de venirea lui Sadoveanu - Ieronim Stoichiția, Ionel
Pop si Pavel Janosi ( jos) cu paznicii lor de vânătoare de la Valea Frumoasei (de la stânga
la dreapta) Ilie Drașoveanu, Albert Pittini, Rudi Cernuta, Constantin Dumitraș, Toma
Orășanu și Lois Budin
Pe Valea Frumoasei au vânat, dar mai ales au pescuit sau doar au cu-
treierat ca simpli drumeţi împrejurimile Braniştii nume de seamă ale vremii,
prieteni ai lui Ionel Pop, mulţi dintre ei şi colaboratori ai „Carpaţilor”. Dintre
scriitori, în afară de M. Sadoveanu, care s-a şi împământenit la Oaşa, aici a ur-
cat şi Ioan Al. Brătescu-Voineşti: „Cu undiţa. Era marele maestru al undiţari-
lor. Pescuitul la păstrăvi, cu musca artificială, l-a dus la perfecţiunea unei arte,
neîntrecută nici de habotnicii englezi. Poate că nu îl interesa câţi peşti prinde,
ci cum îi prinde, cu ce fineţe a uneltelor, cu ce perfecţiune a acţiunii. Totuşi,
tolba lui era bogată. (...) Am mai pescuit, mai des, cu Al. Brătescu-Voineşti, în...
sala de şedinţe a parlamentului din Dealul Mitropoliei. El era secretar general
al parlamentului, eu am fost mulţi ani deputat. În câte o şedinţă plictisitoare,
Al. Brătescu-Voineşti cobora între deputaţi, se aşeza lângă mine şi... vorbeam
despre pescuit. Întorceam pe toate laturile arta păstrăvitului, veneau amin-
tiri, proiecte de viitor, excursii... Pescuiam”60...
60 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii””, interviu de Sânziana Pop, Almanahul Estival „Luceafărul”, 1985, p. 180
36
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Gazde și oaspeți la Valea Frumoasei (de la stânga la dreapta): Niță Vancea, I. Al.
Brătescu-Voinești, Pavel Janosi, Ieronim Stoichiția, Ionel Pop și Simion Vulcu
61 ibidem
37
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Drăganului”62. Din anul 1920, cei cinci (apoi opt) asociaţi nu şi-au îngăduit să
tragă aici, timp de un deceniu, niciun foc de puşcă. Roadele uriaşelor cheltu-
ieli aveau să se vadă mai târziu, în bogăţia faunistică a pădurilor şi apelor din
zona protejată. Pe aceste meleaguri şi-a împuşcat M. Sadoveanu primul său
cerb, la invitaţia lui „Ionel Nemo”. Călăuză le-a fost „Ghergheli-baci”, meşter
în prinderea păstrăvilor cu mâna şi în coacerea lor în spuză, înfăşaţi în foi de
brustur. Expediţia va deveni literatură în povestirea „Vechime” din volumul
omonim: „De la căsuţa unde ne făcusem sălaş, auzeam tumultul acesta al iu-
birii periodice, pe care Dumnezeu a pus-o în toată zidirea sa, umplând depăr-
tări, apropiindu-se ca un tunet melodios”63.
Un alt teren de vânătoare, dar numai „la mărunţiş”, frecventat de Io-
nel Pop şi de câţiva camarazi din Cluj, se afla la hotarul Cojocnei, cu păduricile
Leghia, Poperdea, Tufa lui Bereţki, Iuiul de Câmpie. Din grupul vânătorilor
făceau parte academicianul Silviu Dragomir, Yves Augier, profesor de litera-
tură franceză la Universitatea din Cluj şi care, după peste un sfert de secol,
62 ibidem, p. 178
63 M. Sadoveanu, „Vechime”, Ed. Cartea Românească, Bucureşti, 1940, p. 7
38
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Casa de la
„Bradu Strâmb”
„ca limbă şi suflet a devenit mai român ca neaoşii români”64, savantul elveţian
Alfred Pierre Chapuis, „mâna dreaptă a lui Emil Racoviţă, subdirector al Insti-
tutului de speologie din Cluj”65, alte notabilităţi ale urbei.
La capre negre, Ionel Pop urca în căldarea Sâmbetei de Sus, în munţii
Făgăraşului, unde îl avea ca paznic de vânătoare pe Oanea Boantă din Vişti-
şoara, cu cabana sub coama Drăguşului.
Dar, dintre toate locurile în care dobândise „dreptul puştii”, cea mai
dragă i-a fost tot Valea Frumoasei, evocată, fie şi numai prin câte un crâmpei
de aducere-aminte, în majoritatea cărţilor sale. Acolo „am pus suflet, dragos-
te multă”66, acolo a clădit „vilă, bisericuţă, trei cabane mici, cheltuind peste
două milioane de lei (pe atunci aveam!)”67. Acolo i-a cedat cu mărinimie lui
M. Sadoveanu o parte din teren, a supravegheat ridicarea Casei de la Bradu
Strâmb, pentru a-i oferi după aceea, simbolic, proprietarului cheia, la termi-
narea lucrărilor. Lui M. Sadoveanu, Braniştea Domnului i-a fost nu numai
agreabil popas de vacanţă, ci şi refugiu providenţial în „vremurile de bejenie”
din primăvara anului 1937 şi de la începutul verii lui 1944. Bombele lansate
64 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii”, interviu de Sânziana Pop, Almanahul Estival „Luceafărul”, 1985, p. 178
65 ibidem
66 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., 14 ianuarie 1980
67 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., 7 octombrie 1981
39
CALEIDOSCOP Ionel Pop
40
CALEIDOSCOP Ionel Pop
41
CALEIDOSCOP Ionel Pop
42
CALEIDOSCOP Ionel Pop
43
CALEIDOSCOP Ionel Pop
79 Ionel Pop, „Îmi aduc aminte, Editura Dacia, 1972, pp. 270-271
80 Ionel Pop, Scrisoare către Dumitru Susan, Bucureşti, Bobotează 1981 – D. Susan, op. cit., p. 67
44
CALEIDOSCOP Ionel Pop
din «Ceasul păstrăvilor» al lui Mihail Sadoveanu, şi oficia slujba”81. Aici s-a cu-
nunat şi fata unuia dintre fraţii Stoichiţia, slujba religioasă fiind urmată de un
pitoresc ospăţ pastoral.
După trei decenii, paradisul avea să fie dezrădăcinat, odată cu celelal-
te clădiri de la Branişte, şi strămutat: „Locul pe care am ridicat bisericuţa de la
Oaşa a fost proprietatea mea, înscrisă în cărţile funciare de la Orăştie. Acum
cred că a trecut în proprietatea statului. Eu bisericuţa am dat-o Mitropoliei
din Sibiu, care cred că se va îngriji ca constructorii barajului să o mute şi să
o refacă la loc potrivit. Eu aş dori să fie la Crucea Fetiţei, lângă şoseaua care
cred că se face acolo. Te rog ca acestea să le comunici părintelui Grădinaru,
de asemenea părerea mea de rău că a fost despuiată biserica de podoabele ei,
icoanele vechi pe sticlă pe care le-am cumpărat cu mulţi bani şi care ar trebui
să fie restituite la locul lor”82. E de prisos să adăugăm că toate aceste icoane de
preţ au rămas cu desăvârşire înstrăinate...
Cel din urmă reper al „Raiu-
lui” a părăsit şi el Valea Frumoasei, de
data aceasta ca unică şi ultimă amin-
tire concretă pentru cel care investi-
se aici, primus inter pares, suflet şi
avere. Acest însemn sacru, cunoscut
drept „Crucea de la Podul-Bolovanu-
lui”, i se datora tot lui Ionel Pop, fiind
ridicat „ca mulţumită pentru multele
zile bune pe care ni le-a dat Dumne-
zeu să le petrecem acolo. Ideea a fost
a neuitatei mele soţii Margareta. Apoi
am plănuit şi înfăptuit împreună. Iată
ce era: Mai jos cu ceva de casa noastră
de acolo, drumul trecea Râul peste
un pod, «Podul Bolovanului». Îi spu-
neau aşa fiindcă lângă marginea din Crucea de la „Podul Bolovanului”
45
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Ionel Pop și Mihail Sadoveanu în timpul unei partide de pescuit la păstrăvi (1939)
(Colaj fotografic cu titlul „Visul unei zile de vară”, realizat de C. Rosetti-Bălănescu)
46
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
Cu excepţia povestirilor publicate în „Carpaţii”, întreaga operă litera-
ră a lui Ionel Pop stă sub semnul aducerii-aminte. Dacă M. Sadoveanu îşi lua
succinte notiţe, îndeosebi cu caracter toponimic sau onomastic, pentru a se
lăsa mai apoi în voia proverbialei sale memorii vizuale şi a imaginaţiei, Ionel
47
CALEIDOSCOP Ionel Pop
85 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 7 iulie 1981
86 Şerban Cioculescu, prefaţă la „Vânători, oameni şi câini” - Ionel Pop, Ed. Eminescu, 1972, pp. 5-8
48
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Chiar şi în volumele
de început – „După focul de
armă” (1956), „Capra nea-
gră” (1957) şi „Vulpea” (1957)
–, construite tehnic, ulti-
mele două cu caracter mo-
nografic, poezia şi filosofia
naturii convieţuiesc, fără
a păcătui prin stridenţă, cu
noţiuni şi termeni de specia-
litate cinegetică. Arta litera-
Coperta cărții „Mamifere din România”, 1973
ră a lui Ionel Pop completea-
ză fericit în „Mamiferele din România” (1971) prezentările ştiinţifice datorate
profesorului Vasile Homei, doctor în biologie şi prieten clujean al scriitorului.
De altfel, încă din „Vânătorul şi natura” (1969), Ionel Pop îşi consacrase deja un
mod propriu de transmitere a emoţiei artistice, prin traducere în plan literar
a unor informaţii privitoare nu numai la vânătoare, ci şi la legătura complexă a
omului cu natura, de la entomologie... la astronomie. Antologic definită, „plă-
cerea vânătorească se împleteşte din multe fire: descătuşarea din convenţiile
obişnuite ale vieţii, înviorarea pe care o aduce mişcarea în aer liber, privelişti
care mângâie ochiul şi odihnesc gândul, îndepărtarea de la preocupările şi
grijile vieţii de toate zilele, punerea în lucrare a unor însuşiri şi îndemânări
care altfel lâncezesc, duelul, adeseori şi fin, şi aprig, dintre simţurile şi isteţimi-
le sălbăticiunilor şi cele din arsenalul omului, tovărăşia caldă şi senină dintre
ortacii de vânătoare, tresăririle unor întâmplări şi situaţii neprevăzute, cărora
într-o clipă trebuie să li se facă faţă, satisfacerea dorului de aventură care zace
în firea multor oameni. Şi poate că, înainte de toate, din ceea ce ne dăm mai
puţin seama: ascultarea glasului tainic al strămoşilor din vechimile cele adân-
ci, care ne cheamă, cel puţin pentru un scurt timp, să revenim la obârşia noas-
tră, în mijlocul mângâierilor şi al asprimilor naturii, să vedem faţă în faţă fru-
museţile şi adevăratele minuni ale naturii, să-i auzim glasul, să ne adâncim în
ea, aşa după cum era strâns legată de natura înconjurătoare toată viaţa acelor
bunici ai noştri. Din tainiţele instinctului porneşte această chemare a naturii,
uneori atât de slăbită de surdina miilor de generaţii şi a milioanelor de ani, în-
49
CALEIDOSCOP Ionel Pop
cât abia ne dăm seama de ea, cu toate că există. E o întoarcere trecătoare la va-
tra bătrână, în jurul căreia s-au încălzit generaţii de părinţi ai noştri, la căsuţa
sub grinzile afumate ale căreia mai cântă dulce amintirile vagi ale leagănului
nostru”87. Ilustraţia cărţii – desene în tuş şi şapte acuarele zoomorfe remarca-
bile – este semnată de Al. I. Brătescu-Voineşti, fiul scriitorului alături de care
am păşit cu emoţie „În lumea dreptăţii”. Pasionat, ca şi tatăl lui, de sportul cu
undiţa, Al. I. Brătescu-Voineşti este autorul unui „Tratat de pescuit” (Fundaţia
pentru Literatură şi Artă „Regele Carol II”, Bucureşti, 1938), instructivă pano-
ramă a principalelor specii de peşti autohtoni şi a stilurilor de pescuit, „cu 89
de ilustraţii după desenele originale şi fotografiile autorului”.
Vorbind despre magia pescuitului cu musca artificială, la păstrăvi,
Ionel Pop închina încă un imn Văii Frumoasei şi îndeletnicirilor de vacanţă,
reduse la simplitatea esenţială a integrării în ritmurile vieţii sălbatice: „E o le-
gănare a spiritului care îl ridică pe om într-un fel miraculos deasupra celor
văzute, cu toate că acestea dau hrană
aproape în fiecare clipă gândurilor în-
frăţite, urmând totuşi două cărări. E o
adevărată beţie, care nu trece de poarta
inconştientului, dar slăbeşte legăturile
cu ceea ce numim realitate, logică şi dis-
ciplină. Un fuior al gândului urmăreşte
cu atenţie, dar fără durerea încordării,
uşoarele combinaţii ale meşteşugului de
pescar, le punctează pe unele cu emoţii,
le rezolvă pe altele instinctiv; celălalt îşi
piaptănă alăturea firele de aur, le atinge
de viaţă, fără frâu, fără înlănţuire voită,
trezindu-se din privirea unei flori, din
ameninţarea unui nor sau răsărind de-
odată, fără nici o explicaţie, din adânci-
Coperta cărții „De la urs la pănțăruș”,
1972
mea amintirilor”88.
87 Ionel Pop, „Vânătorul şi natura”, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1969, pp. 13-14
88 Ionel Pop, „O palmă de râu”, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1978, p. 17
50
CALEIDOSCOP Ionel Pop
51
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Coperta cărții „Îmi aduc aminte”, 1972 Coperta cărții „Poienița ielelor”, 1974
şi trec printre degetele care îmi tremură mărgelele negre ale mătăniilor unui
mare păcătos”91. Ca şi „falsa vânătoare şi falsul pescuit” ale lui M. Sadoveanu,
cinegetica lui Ionel Pop – fabuloasă ca inventar –, din scop, a devenit pretext
pentru hălăduieli în natură şi, mai apoi, pentru transfigurare artistică, în plan
literar: „Hoinărelile mele, multe şi pline de încântări, aveau ca scop vânătoa-
rea. Aş zice că mai curând aveau în vânătoarea propriu-zisă doar un pretext.
Da, am vânat mult, şi în tabloul meu vânătoresc sunt înscrise toate sălbăticiu-
nile de seamă ale pământului nostru. Dar, rând pe rând, a luat putere partea
sufletească a excursiilor vânătoreşti: contactul cu natura, revenirea trecătoare
la îndeletniciri de viaţă vechi, simple, plăcerea aventurilor. Fără vânătoare nu
aş fi cunoscut atâtea peisaje de o frumuseţe neîntrecută ale ţării noastre, atâţia
oameni ai pământului cu străvechi însuşiri de nobleţe şi vioiciune a minţii. Nu
aş fi fost, poate, îndemnat să cunosc cât mai bine minunata faună care dă viaţă
caleidoscopului de peisaj, de la stâncăriile munţilor care bat în bolta cerului,
până la tainicele ascunzişuri ale Deltei noastre”92.
După „sminteala” celor doisprezece gotcani doborâţi într-o singură
dimineaţă de „instinctele primitive” ale celor doi vânători în bătaia din Cioaca
Bistrei, Ionel Pop avea să se rezume la vânarea câte unui singur cocoş-de-mun-
te pe primăvară, pentru ca, mai apoi, să urce în locurile de rotit doar pentru
farmecul spectacolului. Din tablourile cu „cavaleri negri” căzuţi din amvoa-
nele lor de cetină, va rămâne doar amintirea, valorificată exemplar de fineţea
descriptivă a scriitorului: „capul păsării lunecă moale şi scrise cu picătura din
91 Ionel Pop, „Un ochi râde, altul plânge”, Ed. Sport-Turism, Bucureşti, 1981, cop. IV
92 Ionel Pop, „Valiza cu fotografii”, interviu de Sânziana Pop, Almanahul Estival „Luceafărul”, 1985, p. 177
52
CALEIDOSCOP Ionel Pop
cioc un punct care se prelinse în jur, şi cu căldura ce se stingea topi o rană mică
şi roşie în spuma zăpezii”93.
Două sunt evenimentele ciclice ale muntelui, la care Ionel Pop a fost
nelipsit spectator până în anul 1947: la echinocţiul de primăvară – rotitul got-
canilor, iar la cel de toamnă – boncănitul cerbilor. Adesea, scriitorul venea
însoţit de fiul lui, Pitu, şi el vânător pasionat, „cu maşina lor Peerless, cu care
au călcat mulţi ani de-a rândul drumurile grele ale diferitelor terenuri din
munţii noştri”94. Timp de vreo cincisprezece ani, maşina a fost cârmuită de
Huszar Sandor, evocat de M. Sadoveanu în „Dramă în marginea pădurii”, din
volumul „Valea Frumoasei”. La urcare, automobilul era întotdeauna supraîn-
cărcat, pentru că „Ionel are obiceiul ca să facă cumpărături pentru vânătoare
în cantităţi neverosimile. E cu mare grijă să fie din toate şi cât se poate de mult.
Eu îl numesc «angrosistul» şi nu-i o mirare că proprietarul unui magazin cu ali-
mente şi delicatese din Cluj şi azi se tânguie că şi-a pierdut în el cel mai valoros
client”95.
53
CALEIDOSCOP Ionel Pop
96 Ionel Pop, „Întâlniri cu animale”, ediţia a doua, Ed. Ştiinţifică, Bucureşti, 1972, p. 259
97 ibidem, p. 124
54
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Estomparea pornirii
de a face puşca să detune a
lăsat loc, cu timpul, plăcerii
de a contempla muntele, „tru-
purile muşchiate ale molizilor
bătrâni”, sălbăticiunile, stihii-
le şi spectacolele naturii. Viaţa
nerăpită de pasiunea vânăto-
rească a început să capete un
alt preţ, de regăsit îndeosebi
printre categoriile esteticului:
Coperta cărții „O palmă de râu”, 1978
„Parcă la nici o altă vânătoare,
ca la cea de cocoşi de munte,
nu este atât de deplină aceas-
tă rupere de prezent şi cu-
fundare într-o altă atmosferă.
O singură dată să încerci să
păşeşti noaptea prin locurile
neumblate ale muntelui, sin-
gur, şi apoi pierdut să asculţi
glasul tainic al singurătăţii.
Acelaşi, tot atât de misterios
ca cel pe care îl ascultau, cu Coperta cărții „Priviri în atelierul naturii”, 1982
urechile, cu mintea, cu inimile
lor strămoşii noştri. Însă să te adânceşti într-adevăr în singurătăţi, acolo unde
rotesc cocoşii, şi până unde nu pătrunde nici un zvon din lumea de jos”98. În
sihăstrii se decantează nu numai starea de graţie a întâlnirii cu sine şi cu miste-
rul iniţierii continue; acolo, făpturile volnice ale pământului şi văzduhului îşi
dezvăluie crâmpeie din viaţa lor tainică. Răbdarea, spiritul de observaţie, şti-
inţa de a tălmăci gesturi, semne, urme şi glasuri ale sălbăticiunilor i-au permis
scriitorului să exceleze în prezentarea şi interpretarea, niciodată pândite de
antropomorfism, ale unor inedite „instantanee din viaţa animalelor” (titlu de
carte de succes, apărută în două ediţii – 1963, 1968). La fel de atractive se do-
98 Ionel Pop, „Poieniţa ielelor”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1974, p. 127
55
CALEIDOSCOP Ionel Pop
56
CALEIDOSCOP Ionel Pop
101 ibidem, p. 6
102 sagace - care pricepe ușor și repede; cu mintea ageră
103 Ionel Pop, „Un ochi râde, altul plânge”, Editura Sport-Turism, 1981, pp. 98-99
104 căluș - bețișor care face parte din mecanismul de declanșare al capcanelor de lemn
57
CALEIDOSCOP Ionel Pop
58
CALEIDOSCOP Ionel Pop
107 Ionel Pop, „Îmi aduc aminte”, Editura Dacia, 1972, p. 252
108 gornic - pădurar
109 Ionel Pop, „Inima pădurii”, Ed. Albatros, Bucureşti, 1986, p. 76
110 ibidem, p. 151
111 sacerdotal - sacru, solemn
112 ibidem, p. 109
59
CALEIDOSCOP Ionel Pop
60
CALEIDOSCOP Ionel Pop
61
CALEIDOSCOP Ionel Pop
62
CALEIDOSCOP Ionel Pop
stare de somn greu, era imobil şi părea că nu mai respiră. În noaptea de 21-
22 decembrie 1915, pădurarul Martin Tunyogi, urcând cu felinarul pentru a
închide oblonul bătut de vânt al unei ferestre, vede văpaia, scapă lămpaşul
cu gaz, iar casele de la Gorganul sunt mistuite de flăcări. Tot atunci, în temniţă
este constatată moartea deţinutului Bartimeu Tomuţa...
Similitudinile dintre destinul „Braniştii-Domnului” şi soarta Gorga-
nului, devenit eldorado al puşcaşilor, sunt evidente. Omul din fotografie este,
fără nici un dubiu, Ionel Pop. Tot al lui va fi şi purgatoriul detenţiei.
Referitor la acest tragic capitol din biografia scriitorului, nu putem
să nu ne raliem opiniilor unui cronicar avizat al lumii de pe Valea Sebeşului,
nedumerit de faptul că M. Sadoveanu – la vremea aceea, cu o poziţie politică
şi socială privilegiată – nu a întreprins nimic pentru a-şi scuti de nemeritatele
umilinţe camaradul, acel „uriaş blând, cu grai moale şi cu ochi bulbucaţi mari,
umbriţi de gene castanii”119, care, printre altele, „s-a ocupat prin intermediul
nepotului său din Alba Iulia, avocatul Ionel Sava, de aducerea şi înmormânta-
63
CALEIDOSCOP Ionel Pop
64
CALEIDOSCOP Ionel Pop
123 Titus Popovici, „Disciplina dezordinii”, Ed. Maşina de scris, Bucureşti, 1998, p. 265
124 „Un ochi râde, altul plânge”, Editura Sport Turism, 1981, n.n. G.C.
125 Ionel Pop, scrisoare către Dumitru Aniţei, în mss., Bucureşti, 13 ianuarie 1982
65
CALEIDOSCOP Ionel Pop
66
CALEIDOSCOP Ionel Pop
nu mai mult de 25 de persoane, mai ales blăjeni, dar şi un preot din Bădăcin,
satul de baştină al familiei Maniu; de asemenea, un reprezentant al Uniunii
Scriitorilor şi altul al Asociaţiei Scriitorilor din Sibiu; dintre rude, nepoata de-
cedatului, Dana, împreună cu soţul ei; şi eu, venit din Cluj, sub imboldul unei
datorii lăuntrice. (...) Preotul care a slujit a expus pe larg biografia defunctului,
principalele momente ale existenţei sale şi activitatea pe care a avut-o în Blaj,
dar cu mai puţine date referitoare la perioada următoare. Cuvintele cele mai
calde le-au avut scriitorii, de aceea aş reda câteva dintre însemnările pe care
le-am făcut atunci: «a fost un luptător pentru integrarea armonioasă a omului
în natura patriei, în frăţie cu codrul,
cu muntele, cu florile, cu jivinele; (...)
a fost stăpânul şi robul cuvântului; a
readus prin paginile sale cuvinte pier-
dute de sute de ani; a fost o făclie care a
mers înainte, dar care acum îşi găseşte
hodina; aşa cum se vorbeşte de gorun-
ul lui Horea, de teiul lui Eminescu, se
poate vorbi de munţii lui Ionel Pop, de
pădurile lui Ionel Pop, de acea „palmă
de râu” a lui Ionel Pop»”130.
Asemenea lui Bartimeu To-
muţa – acel alter ego literar al scriito-
rului –, Ionel Pop va dăinui, prin văpa-
ia operei sale, în Gorganul paginilor
închinate naturii, vânătorii şi pescuitu-
lui, ca pe o pierdută, dar nepieritoare Crucifixul de la „Podul Bolovanului”
Vale a Frumoasei. și locul de veci al familiei Pop, Blaj
130 Dan Munteanu, „Amintiri pe malul Târnavei”, Almanahul „Vânătorul şi Pescarul Român”, 2003, pp.
27-28
67
CALEIDOSCOP Ionel Pop
69
CALEIDOSCOP Ionel Pop
70
CALEIDOSCOP Ionel Pop
nătorea: articole de interes. Poate va mai trebui să cioplesc stilul, - dar nu are a
face. Beletristice? Oare Sadoveanu va răspunde așa cum doresc? S-a înfiripat
între noi un fel de prietenie. Nu mă va refuza. Cine ar mai fi...? Nu-mi vine în
minte, dar se vor afla colaboratori… Voi ruga, voi îndemna, voi încuraja. Va
merge partea vânătorească!
Pescuitul sportiv… Aici e hopul cel mare! Sunt eu pescar, mai ales la
păstrăvi și la lipani, aș putea și eu încondeia cîte o imagine, însă ceva serios,
tehnic, instructiv nu m-aș putea avânta să scriu. Cine ar fi? Cine ar fi… ? Ion Al.
Brătescu Voinești scriitorul, academicianul, maestru al undiței. Eu deputat, el
secretar al Camerei deputaților, de atâtea ori am petrecut îndelung, vorbind
despre patima noastră. A și fost în două rânduri oaspetele meu la Valea Fru-
moasei… Îl voi ruga. Nu mă va refuza. Altul? Nu mai știu pe nimenea. Oare, cu
vremea, se va mai găsi cineva ...? Se va găsi!
Al treilea compartiment nu-mi face gânduri. Am omul potrivit întru
toate. Este căpitanul în justiția militară Eugen Călugăru din Cluj. Mare spe-
cialist în chinologie, pană bună, și mai ales, vioi. Harnic și pasionat ca un…
foxterier. Cum ajung acasă îl chem la mine. Voi pune pe umerii lui și o parte a
organizării, tipografie (mai știu eu ce?). Administrație, tipografie… cheltuieli…
se vor aranja toate oarecum.
În tren în câteva ceasuri s-au conturat aceste cadre mari. În locul neli-
niștii dinainte, în locul reproșului pe care mi-l făceam grăbindu-mă cu angaja-
rea mea, am simțit o liniștire, apoi hotărâre de a face un lucru frumos. A venit
mângâierea unei nădejdi, farmecul cu iluzii. Am adormit liniștit, un somn în-
tins, până m-a trezit, la Cojocna, însoțitorul vagonului cu paturi.
71
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Prima încurajare mi-a dat-o scumpa mea Margareta, căreia i-am po-
vestit pățania, pe când, în grabă, îmi schimbam hainele și sorbeam cafeaua cu
lapte. ”Abia aștept să văd primul număr! Sunt sigură că va fi o revistă frumoa-
să. Dar cum vei răzbi, pe lângă birou, parlament și... vânătoare?” – ”Vei răzbi,
- desigur!”.
Fuga la birou („Toate în bună regulă? Da? Bine!…”), iau dosarele, alerg
de la biroul pe care îl aveam în strada Iuliu Maniu la Curtea de Apel, fac dez-
baterile, mai am ceva treabă și pe la tribunal, – și la ora 12 sunt iarăși la birou,
cu telefonul în mână, căutându-l pe Călugăru. Dau de el. – „Poți să vii aici la
birou, după-masă pe la orele șase?” – „E vreun bai?” – ”Nu-i niciun bai. Știi că
eu nu pledez la voi la Curtea Marțială decât pentru comuniști… Acum nu am
în agendă. Este vorba despre cu totul altceva, străin de meseria ta și de aceea a
mea”. – „Vin, precis la ora șase!”.
Iată-l! Mărunțel, cu ochii vii în fața cam palidă, cu părul blond cam
vâlvoi, subțirel în uniforma închis-albastră a magistraților militari. Stagiarul
meu, secretara-dactilografă au plecat, suntem singuri. Îi strâng mîna. – „Stai
aici pe scaunul acesta de lângă masa mea de scris, ca să nu cazi la pământ de
cele ce le vei auzi”. Iată cum și ce, i-am lămurit lucrurile. – „Vii cu mine?” N-a
mai avut răbdare să rămână pe scaun, a sărit în picioare, mi-a scuturat mâna,
și așa s-a pecetluit tovărășia noastră în editarea revistei „Carpații” – Vânătoare,
pescuit, chinologie”.
În acea epocă de punere a jaloanelor, bătaie de cap îmi dădea proble-
ma administrației. Eu nu aveam nici timp, și mai ales nu aveam chef și price-
pere să mă migălesc cu registre și cu evidențe, cu trebile legate de socotelile
bănești ale unei reviste. Oare pe cine aș putea angaja pentru asemenea slujbă?
Mai era și problema unui buget necunoscut. Buzunarul meu va purta povara,
dar oare până la ce limită i se va cere?
Și iară, norocul mi-a ieșit în cale. A doua zi după sosirea mea de la Bu-
curești aveam ședință a Consiliului de administrație al „Băncii Centrale pen-
tru Industrie și Comerț”. Acolo l-am întâlnit pe Victor Pop („Victoraș” cum îi
spuneam noi, prietenii), subdirector al băncii. Acest Victoraș nu era nici vâ-
nător și nici pescar, ci un mare iubitor al lucrurilor naturii, peisagii, animale,
72
CALEIDOSCOP Ionel Pop
73
CALEIDOSCOP Ionel Pop
74
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Redacția
Pe pagina primă a revistei era indicată adresa Cluj, strada Regina Ma-
ria, atât pentru redacție cât și pentru administrație. De fapt acolo era sediul
Băncii Centrale și locuința de burlac a lui Victoraș. Biroul meu de avocat era în
strada Iuliu Maniu, unde primeam multă corespondență profesională. M-am
gîndit să nu încurc cu aceasta
corespondența „Carpaților”, și
de aceea întreaga coresponden-
ță am îndreptat-o spre Victoraș,
care mi-o aducea sau mi-o trimi-
tea zilnic, distanța dintre noi fi-
ind mică. De fapt „Redacția” era
în biroul meu de avocat. Ce era
această redacție?
Mărturisesc, că deși aces-
te șire nu am de gând să le public
(oare cine le-ar accepta spre pu-
blicare?), mă simt stingherit să
arăt cu adevărat această parte a
vieții „Carpaților”. Las însă mo-
destia, de dragul adevărului…
Redacția acestei reviste
era masa de scris mare, cu rulou,
din „camera dinlăuntru” a biro- Coperta primului număr al revistei
ului meu de avocat. (Totdeauna „Carpații”, 15 Ianuarie 1933
75
CALEIDOSCOP Ionel Pop
am avut biroul profesional departe de locuința mea. Aici eram avocat – acolo
particular, unde nu primeam clienți) Arhiva cu manuscrisele, două sertare în-
căpătoare ale acelei mese. Iar „redactorul”, singurul redactor, cel ce scrie aici.
Eugen Călugăru făcea un lucru și greu și însemnat: scria un articol din speci-
alitatea lui, și apoi avea grija tehnicii: corectură, paginație, discuții cu Huber
(totdeauna prietenești) etc. Era bine așa, însă a venit nenorocirea. În aprilie
1934 moare subit bietul Călugăru. Am rămas singur, cu toată povara redactă-
rii, inclusiv grija pentru înfățișarea revistei.
Pe apucate, între lucrările de avocat, în ore când personalul plecase,
înjghebam câte un număr al revistei. Din dosarul cu „articole mari” alegeam,
după sezon, primul articol, din celelalte manuscrise potrivite, cumpănind
materialul ca să fie îndestulător pentru numărul de pagini plănuite pentru
viitorul număr. În alte răstimpuri furate profesiunii, revedeam manuscrisele
primite de la colaboratori, categorisindu-le, făcând trebuitoarele îndreptări
de stil, de ortografie. Fac o mărturisire: N-am avut obișnuitul foarfec de redac-
ție, – nicicând nu am scurtat vreun manuscris fără să cer permisiunea autoru-
lui… Nici adăugiri nu am făcut. Corespondența vie pe care o aveam cu autorii
lămurea lucrurile care trebuiau lămurite. Găsirea și alegerea ilustrațiilor era o
altă problemă și grea și însemnată. Dar despre ilustrații va fi vorba mai jos.
Teancul de manuscrise alese mergea la Huber. Odată prea multe oda-
tă prea puține. Deci o altă alegere, triere. Cine să facă apoi corectura a doua?
Tot „redactorul”. Ajungea la paginație. Venea băiatul de la tipografie, mă gă-
sea. Ca să se completeze pagina cutare trebuie numaidecât o „umplutură” de
atâtea șire, pentru alte pagini, alte completări, ca să iasă paginile frumoase.
Caută îndată în dosarul cu „mărunțișuri”, caută o ilustrație potrivită. Băiatul
așteaptă, paginatorul de acolo așteaptă. Toate făcute pe apucate, toate făcute
cu plăcere. Ca apoi răsplata să fie mulțumirea când venea Huber zâmbitor cu
primele exemplare, încă mirosind a cerneală de tipar.
În alte ore furate odihnei sau profesiunii, îmi aduceam aportul meu
de redactor-scriitor. Acum, revăzând în grabă colecția „Carpaților” singur mă
mir, când și cum am putut să scriu atât? (Iarăși las la o parte modestia) Au ie-
șit din pana mea toate articolele și articolașele nesemnate. Apoi cele semnate
fie cu numele meu întreg, fie cu: „I. P.” – „I” – „Nemo” – „Corax” – „Transilva-
76
CALEIDOSCOP Ionel Pop
77
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Ion Breazu, Cluj; Elena Bran; Dr. Octavian Beu, Sibiu; Henry A. Balif; Prof. R.
Brassey; ing. Aurel M. Comșia, insp. gen. al vânătoarei; Al. Cazaban, scriitor;
ing. Marin Ciortea, Mediaș; ing. C. Ceaușu; Dr. Victor Capesius, Miercurea
Sibiului; Pierre Alfred Chappuis, subdirector al Institutului de speologie al
Univ. Cluj; Emil Coliu, scriitor (mort tânăr și elogiat de Sadoveanu în ”Car-
pații”); ing. Roman Coc, Budești-Prahova; ing. Cornel Comănescu; Dr. Mihai
Csaky, Gheorghieni; Maior C. Costăchescu, Bălți; Prof. Ion Cătuneanu, orni-
tolog; Col. F. Ciordacici; Dr. Ion Cosma (Blue-upricht, Sibiu); Dr. Ion Comșa,
Strassbourg; Romulus Cizmaș, Arad; ing. Ovidiu Cionca; Alex. Cristescu, pis-
cicultor; Prof. univ. G. K. Constantinescu, Inst. Național Zoologic, București;
D. Dinulescu, piscicultor; Ștefan Augustin Doinaș, poet, Cluj; Anton Fekete,
farmacist, Jibou-Sălaj; ing. Iuliu Fröhlich, Reghin; Dr. Bujor Florescu; ing.
Pavel Goanță, Caransebeș; Prof. univ. G. Giuglea, Cluj; C. Gheorghiu, Cra-
iova; ing. Nicolae Goția; Prof. univ. Petre Grimm, Cluj; Ion I. Grozăcescu; A.
Hirschfeld, Cluj; Max Hinsche, paznic de vânătoare, Sebeș; ing. D. Hociotă,
insp. vânătoare, București; Dodi Harac, Cluj; Col. î. r. Hönig, Sibiu; Jan Hay,
Bialovicza, Polonia; ing. Pavel Janosi, Sebeș; ing. Richard Iacobi, Brașov; Prof.
Oscar Iacobi, Bistrița; Cpt. Al. Isăcescu, Roman; V. Jerenia; I. Iacob, șef paznic
în Gurghiu; ing. C. Ioanovici, consilier silvic; Cpt. Hans Knall, Alba Iulia; Prof.
univ. Mihai Kernbach, Cluj; Conte Carol Kornis, Dej, ornitolog; Iacob Krem-
bs, Medic vet. patolog; Dr Ioan Kemeny, Brâncovenești; Werner Klemm, orni-
tolog; Prof. Alexandru Lupeanu-Melin, Blaj; Dr. G. Leoneanu, Piatra Neamț;
G. C. Lecca, scriitor, Iași; Prof. Dionisie Linția, ornitolog, Timișoara; ing. V.
Linția, Timișoara; Ion Lupu, Nepos, Bistrița Năsăud; Ion Lup, avocat Bucu-
rești; Col. Lang (”Bătrânul undițar”), Dej; Ludovic Miess, Brașov; Mihai Mo-
șandrei, chinolog, Câmpulung Muscel; Dr. G. Moldovanu, Inst. Naț. Zoologic;
Grigore Moldovan, Gherla; Preot N. Mănescu, Câmpulung Muscel, ornito-
log-amator; Robert Murat, Iași; C. Malinovschi Sadagur; Col. V. Mancaș, Sibiu;
Prof. Dragoș Navrea, Brașov; Gheorghe Nedici, consilier Casație, autor cine-
getic; Dr. Valer Negrilă, Brașov; Alexandru Nicolescu, Mitropolit gr. cat. Blaj;
M. Niculescu-Duvăz, biolog-piscicultură; E. Nadra, ornitolog, Timișoara; I.
Negoițescu, scriitor, Cluj; Gavril Olteanu, Reghin; Antin Oprescu, București,
”arhiva vânătoarei”; Prof. univ. Sabin Opreanu, Cluj; Ötvös Balázs, scriitor cin-
egetic; Teodor Onișor; Leon Proca, Sibiu; C. A. V. Popescu, Făget, autor cine-
78
CALEIDOSCOP Ionel Pop
79
CALEIDOSCOP Ionel Pop
80
CALEIDOSCOP Ionel Pop
getic; Dr. Ion Philipovici, Cernăuți - Sibiu; Dr. Ion Bibi-Popescu, Reghin; Prof.
univ. Dr. I. Popescu Voitești, Cluj; Prof. univ. chirurg Dr. Alex. Pop; ing. Sergiu
Pașcovschi, ornitolog; Petru A. Popovici, Brașov; Henry Place ”Un moldovan”,
Roman; Valerian Petrescu, literat, Constanța; Prof. univ. Sextil Pușcariu; ing.
Victor Pașcovschi; I. Th. Pantea, țăran, Agriș-Sălaj; Paul Petreanu, piscicultor;
Prof. univ. A. Popovici Bâznoșanu, București; G. G. Petrescu, Ștefești-Prahova;
Prof. Valer Pușcariu, București; Prof. univ. Emil Pop, Cluj; Prof. univ. Alexan-
dru Borza; Nicu Polizu; H. Plattner, Sibiu; ing. Sabin Pelle, Oradea; Răducanu
Popescu, Muscel; Valer Pascu, Cluj; Maria Panaitescu, Inst. zootehnic, Bucu-
rești; Constantin Rosetti-Bălănescu, București; Hans Ramplet, Mediaș; Ghe-
orghe Raț, Arpaș-Făgăraș; ing. H. Rezori, Cernăuți; I. D. Rabvencu, Soroca,
învățător; Gavrilă Razman, paznic de vânătoare; Dumitru Russe; Dr. Ieronim
Stoichiția, Sibiu; Dr. Iosif Stoichiția, Sibiu; Alex. Șuțu, magistrat, Cluj; Maior
Roland Sneider-Snyder, specialist în arme; Silvia Spiess, ornitolog, Sibiu; Col.
August v. Spiess, autor cinegetic, directorul vânătorilor regale, Sibiu; Mihail
Sadoveanu; Profira Sadoveanu; Ion Socec, agronom; Prof. univ. Victor Stan-
ciu, Cluj; Coloman Szabo, Beiuș; Ion Suceava, primpretor Toplița; Colonel
Schnell, insp. vân., Tulcea; Eudioxie Slubciacovschi, Bucovina; Dr. Adalbert
B. Szalay, paleontolog, Sibiu; Prof. Nicolae Șoneriu, Dej; Nicolae Săulescu, Dir.
gen. vân., București; Radu Sutzu; Radu Stanca, poet, Sibiu; Paul Ștefănescu,
Iași; Erwin Schnell, Titu; A. Scuky Logotheti; Victor Tătaru, Tg. Mureș; Max.
Teban, Tg. Mureș; Dr. univ. V. Todea, magistrat, Orăștie; M. Terentiev, Pur-
cari-Cetatea Albă; Prof. Petru P. Toma, Cernăuți; Dumitru Urzică; Gh. Urdea,
Făgăraș; Dr. Ion Victor Vancea, Alba Iulia; Dr. Simion Vulcu, Sebeș; Prof. dr.
George D. Vasiliu, biolog, București; Raul Virgil Verdeanu; Dr. Alex. Vasvary,
Arad-Cluj; Vasile Vasiliu, Bacău; Izidor Vlad, preot, Gheorghieni; Prof. univ.
Remulus Vuia, Cluj; ing. Emil Witting, Sibiu; ing. Otto Witting, Brașov; Conte
Adalbert Wass, Sucutard-Someș; ing. Eugen Zehan.
Iată galeria colaboratorilor. Nu pot înșira, chiar dacă i-aș mai ști acum,
pe zecile și sutele de cititori, care mi-au trimis ajutorul lor prin notițele scurte,
alimentând mai cu seamă rubrica „Din munți și din câmpii” și „Știri mărunte”.
Îi cuprind și pe ei în lumina amintirii și în căldura recunoștinței mele.
81
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Teme speciale
Am căutat ca revista să fie echilibrată în privința conținutului ei. Și
studii, și literatură distractivă, și aspecte din viața animalelor, și informații, în
proporție bună. Totuși, în cursul celor 15 ani, pe rând am stăruit asupra câte
unei teme, colectând în serie contribuțiile celor pe care îi știam mai compe-
tenți, și apoi primind și alte multe colaborări. Iată temele speciale care și-au
aflat în ”Carpații” o tratare bogată, și, cred, de folos.
O serie de articole-studii au atacat problema cerbilor de la noi, din
toate punctele de vedere. Numărul 12 din 1937, cu pagini înmulțite, este o ade-
vărată (la noi prima) monografie a bourului și a zimbrului. Un șir de articole
atacă problema lupilor încadrați în mediul de viață de la noi. O acțiune foarte
susținută a dat alarma asupra primejdiei în care se aflau caprele negre de la
noi, în prag de dispariție. Acțiunea a avut rezultat: s-a sesizat Direcția Vânătoa-
rei, luând măsuri energice, s-a înființat „Asociația vânătorilor și ocrotitorilor
caprelor negre”, a început o epocă de refacere a efectivului.
O serie de articole răspund la întrebarea „Care e lovitura cea mai di-
ficilă?”. Tema eticii vânătorești era ca un fir roșu de-a lungul celor 15 ani de
apariție. Ornitologia a avut în revista „Carpații” un lăcaș stabil, apoi, după înfi-
ințarea ”Centrului ornitologic” și o rubrică permanentă.
Poate e locul aici să amintesc, că în „Carpații” au apărut, în măiastra
traducere a Prof. univ. Stefan Bezdechi, pentru prima dată (și numai acolo,
până azi) Tratatul de vânătoare al lui Xenophon, și cel al lui Arian, traduse
din originalul grecesc.
82
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Articole științifice
Colecția „Carpaților” cuprinde foarte multe studii, cu caracter strict
științific, scrise de oameni de știință consacrați. Aportul revistei la științele
naturale e dovedit și prin mulțimea referințelor care s-au făcut și se fac încă
la studiile apărute în „Carpații”. Chiar și oameni de știință din străinătate folo-
sesc datele cuprinse în aceste contribuții științifice românești. (De exemplu în
monumentala monografie a lui M. Couturier „Le Chamois” apărută la Greno-
ble, se fac nenumărate referiri la „Carpații”) Au putut apărea aceste studii im-
portante în urma prestigiului pe care l-a dobândit cu vremea revista noastră,
dar și prin împrejurarea că nu am fost zgârciți cu paginile, acceptând în între-
gime articole care ocupau multe pagini. În fața unor studii cuprinzătoare, din
dilemă nu ieșeam tăind un text, ci înmulțind paginile numărului respectiv.
„Cărți, reviste”
Am socotit a fi de interes ca cititorii să ia cunoștință și de cele ce gân-
desc și scriu alții în materiile din dosarul revistei noastre. Și nu m-am înșelat.
83
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Rubrica a fost apreciată, cele din ea citite. Cuprindea recenzii ale cărților, zia-
relor, revistelor românești, care aveau teme în legătură cu vânătoarea, pescu-
itul sportiv, chinologia, care înfățișau observări din natură. Încetul cu încetul
am făcut legătură cu mai multe edituri și reviste din străinătate, și am ajuns să
facem schimburi interesante.
Câteva edituri trimiteau „Carpaților” cărțile apărute, o serie de revis-
te soseau regulat în schimbul revistei noastre. Iată o înșiruire a celor care ne
veneau cu regularitate și erau recenzate: „Wild und Hund”, „Der Deutsche
Jäger”, „Deutsche Jägerzeitung”, din Germania. „Venatoria” din Italia. „Le cha-
seur francais”, „L`Eleveur”, „Vie a la campagne”, „Sport canin”, „Le Saint Hu-
bert” din Franța, „Magyar Vadászújság” din Ungaria, „Loviețca” din Bulgaria,
„Loviec polski” din Polonia, „Rassehund Sportblatt” din Cehoslovacia, „The
Field” din Anglia, „Wild Life” din U.S.A.
Până a trăit Călugăru, în anul prim și trei luni din al doilea el făcea
recenziile materialelor privind câinii. Pentru cele din limbile bulgară și polo-
neză, ceream ajutor… Toată povara a rămas asupra „redacției”, adică asupra
mea. Nu era lucru ușor să mă țin în curent cu cele ce apăreau în țară, și apoi să
citesc și să recenzez cărțile și revistele care veneau din străinătate.
Cititorii aveau o privire destul de largă asupra mișcării cinegetice din
lume și asupra multor lucrări cu tema viața în natură. De mare folos era revis-
ta din S.U.A. „Wild Life” – ce cuprindea scurte recenzii din zeci de publicații
apărute în toată lumea, așa că puteam și noi da informații din cele cinci conti-
nente.
„Știri mărunte”
Rubrica era alimentată de corespondența primită de la cititori apoi
din cele ce aflam în publicațiile din țară și din străinătate, cele pe care le aflam
din alte surse. Unele treceau la tipografie în redactarea originală, - altora tre-
buia să le dau o formă stilistică mai bunișoară.
Aici intrau și dispozițiile legale, care reglementau la noi vânătoarea,
comunicările de la Direcția Vânătoarei, - momente din viața vânătorească de
la noi și altele. Noile legi, regulamente, decizii erau publicate în întregime, sa-
crificând pagini în plus.
84
CALEIDOSCOP Ionel Pop
„Discuții”
S-au înmulțit colaboratorii. Tot mai mulți dintre cititori s-au îndem-
nat să-și expună păreri, propuneri în coloanele revistei. S-au ivit controverse,
câte o temă provoca mai multe păreri. Astfel am socotit potrivit să introducem
în scheletul revistei o nouă rubrică permanentă - „Discuții” - începând cu nu-
mărul din aprilie 1947. De la început am socotit ca revista să fie tribună liberă
la îndemâna cititorilor ei, eliminând însă înfruntările cu caracter personal.
Acum am deschis o scenă specială pentru monologuri și pentru încrucișări
de arme intelectuale… Inovația a avut succes, rubrica „Discuții” a fost bogată
în conținut și a contribuit la lămurirea multor probleme din domeniul cinege-
ticii.
85
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Ilustrațiile
O asemenea revistă fără ilustrații este lipsită de culoare, de viață. Fo-
tografi animalieri profesioniști nu aveam, - artiști pictori animalieri? Doar pe
Nicolae Mantu din Galați. Cititorii, colaboratorii ne vor trimite ocazional câte
o fotografie de amator, dar acestea nu vor putea umple golul. Mai întâi i-am
scris lui Mantu. M-am împrietenit cu el pe când eu eram student la universi-
tatea din München, iar el avea acolo atelier și lucra la academia de belearte de
acolo. Îndată mi-a răspuns, iar colecția „Carpaților” dovedește câte minunate
desene și picturi mi-a trimis Mantu, ilustrând coperte, articole, după cerințele
revistei. Și a refuzat să primească vreun onorar! Îi păstrez o amintire plină de
recunoștință. Totuși, această prețioasă colaborare nu putea răspunde progra-
mului pe care mi l-am propus: fiecare pagină cu ilustrație.
Atunci am făcut o încercare îndrăzneață. Am scris proprietarului re-
vistei „Der Deutsche Jäger” F. C. Mayer din München, care avea o însemnată
casă de editură. I-am făcut o propunere: Editura să ne împrumute la alegerea
noastră, clișee tipografice ale ilustrațiilor apărute în „Der Deutsche Jäger”.
După ce le vom utiliza, le vom restitui. În schimb, Dl. F. C. Mayer, sau altcineva
desemnat de el, va fi oaspetele „Carpaților” în fiecare toamnă, pentru a vâna
un cerb carpatin, într-un teren de vânătoare de prima calitate. Toate cheltu-
ielile – în afară de cele de voiaj pe tren, vor fi suportate de „Carpații”, revista
noastră punând la dispoziție și conducător experimentat.
Răspunsul de acceptare mi-a venit imediat. Și îndată am și primit vreo
5 volume cuprinzînd colecții ale revistei germane pe câțiva ani, ca să alegem
clișeele. Această înțelegere pe care aș numi-o camaraderească a funcționat ad-
mirabil în tot timpul existenței „Carpaților”. Din arhiva de manuscrise pe care
le aveam, îmi făceam un plan pentru 3-4 luni. Din colecțiile revistei germane
bogat ilustrată, alegeam clișeele de care aveam nevoie (inclusiv cele pentru
copertă, după sezon), comunicam lista, ne sosea pachetul cu zeci și zeci de
clișee, gata a le încadra și a le trece tipografiei. Astfel puteam ilustra revista
noastră cu fotografii animaliere bune, și mai ales cu reproduceri după tablo-
uri ieșite din arta unor pictori specializați în teme cinegetice.
86
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Daruri
Numai cei cîțiva scriitori profesioniști primeau onorarii pentru cola-
borarea lor. Ceilalți, mulți, inclusiv oamenii de știință, își arătau interesul și
plăcerea de a publica în „Carpații”. Ca să le arătăm gratitudinea noastră co-
laboratorilor cu aport mai susținut, cu prilejul sărbătorilor de Crăciun le fă-
ceam unele daruri „vânătorești”. Astfel: cuțit de vânătoare special confecțio-
nat, excelent, - o mică securice din oțel special, de purtat la curea, - scăunel de
vânătoare etc. Într-o toamnă am adus acasă toate picioarele (tăiate cam la 20
cm. deasupra copitelor) ale cerbilor împușcați de noi și de oaspeții noștri de la
Sovata – Joseni – Praid. Marele meșter armurier din Cluj, Carol Ráthony (care
a confecționat și celelalte daruri) a făcut din picioarele de cerb niște decoruri
pentru masa de scris: pe placă de marmură, piciorul de cerb și copita lustrui-
tă. (La casa memorială Mihail Sadoveanu de la Vovidenia de lângă Mănăstirea
Neamțului, se păstrează piciorul de cerb oferit Maestrului).
M-am străduit să fac și cititorilor câte o surpriză-dar. Așa, în repeta-
te rânduri am atașat la revistă un „supliment”, tablouri, unele în culori, cu
subiect vânătoresc. Știu, că unii – cred că mulți vânători le-au încadrat și au
fost podoabă a casei. În mai mulți ani am atașat calendare de perete cu carac-
ter vânătoresc (desen de Romiți Boilă). Apoi, de câteva ori am aranjat loterii.
Luau parte, gratuit, toți abonații revistei. De fiecare dată erau mai multe câș-
tiguri: dreptul de a vâna căpriori în terenuri excelente, cocoși de munte, zile
de pescuit la păstrăvi și la lipani. Câștigătorii erau oaspeții „Carpaților”, revista
suporta toate cheltuielile. Un mare succes au avut aceste loterii. La nr. 12 din
1933 am atașat un supliment: o colindă vânătorească veche, pusă pe note de
marele compozitor bănățean Sabin Drăgoi.
87
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Administrația
Am amintit, că „administrația” Carpaților nu era altceva decât persoa-
na măruntă, zâmbitoare a lui Victor Pop, subdirector al Băncii Centrale pen-
tru Industrie și Comerț din Cluj. Acest administrator a slujit revista cincispre-
zece ani cu muncă multă și migăloasă, cu devotament și fără un folos bănesc
măcar de un leu. Era mândru de ascensiunea revistei, și pe drept cuvânt i se
cuvenea un mare merit pentru existența și succesul ei.
Cheltuielile administrației – în afară de tipografie cu toate ale ei, porto
poștal – erau minime. În fiecare lună doi oameni de serviciu ai băncii primeau
de la Victoraș teancul de reviste sosite de la tipografie, plicurile, mărcile poș-
tale, adresele tipărite. Oamenii, învățați, făceau într-o noapte munca, a doua
zi încărcau și duceau la poștă. Pentru munca lor primeau o sumă de bani care
le prindea foarte bine. Și o lună de zile rămânea Victoraș cu registrele lui, cu
banii, cu corespondența, jertfindu-și ore de odihnă și de recreație. O tulbura-
re a acestei colaborări a adus blestematul dictat de la Viena. În august 1940
eu m-am refugiat din Cluj la Sibiu, Banca Centrală, cu personalul ei, deci și cu
Victor Pop s-a mutat la Turda. Deci „redacția” la Sibiu, „administrația” la Tur-
da. Și mai cu greu a fost învinsă și această situație. Toate registrele, evidențele,
erau purtate la Turda. La Sibiu a trebuit să dirijez corespondența și să admi-
nistrez banii. Apoi trimiteam la Turda documentele, pentru înregistrare și evi-
dență. La Sibiu s-a refugiat și un modest slujitor al tagmei gazetărești, modest
însă foarte însuflețit și foarte corect, Petre Borteș, pe care eu îl mai ajutasem
la Cluj. L-am angajat să facă expediția revistei. Patru ani și mai bine a făcut-o
corect, cu grijă, primind o remunerație potrivită. Neplăcut pentru mine era să
administrez fondurile bănești. În seiful meu din biroul din Sibiu, unde mi-am
continuat activitatea de avocat, era o cutie de metal, în care păstram, separat,
banii „Carpaților”. Întorși la Cluj, în 1945, vechea orânduire a fost reînființată.
Nu încetez să am pentru Victoraș Pop o duioasă amintire și o mare
recunoștință. Nu știu cum aș caracteriza mai bine și corectitatea omului și ra-
portul dintre „redacție” și „administrație”, decât arătând că în cei 15 ani nicio-
dată nu am făcut împreună vreo verificare, și tot contractul „oficial” dintre noi
se rezuma, stereotip, în următoarele schimburi de cuvinte:
- Victoraș dragă, oare falimentăm?
88
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Tipografia, – Peregrinări
S-a văzut de ce am tipărit revista la „Cartea Românească” din Cluj. Cu
mare plăcere îmi amintesc relațiile cu proprietarii acesteia, mai ales Huber
și Scridon. Huber era și o leacă de vânător, și în prim rând el a pus toată mă-
iestria lui și mai ales multă ambiție și mult suflet, ca revista noastră să iasă în
condițiile tehnice cele mai bune posibile. I-am fost și îi sunt și acum adânc
recunoscător. Multă gratitudine datorez și lui Stanciu, care făcea paginația cu
mare grijă și simț estetic – lucru nu ușor având în vedere problema încadrării
ilustrațiilor, multe. Gând bun tuturor muncitorilor din tipografia aceea, mai
ales culegătorilor și linotipiștilor, care trebuiau să descifreze manuscrisele
mele, cu o caligrafie… indescifrabilă. Cu vremea s-au ales unii specialiști… în
descifrarea scrisului meu.
Nu pot uita nici pe compactorul Mărgineanu, care broșa revista, și
care a făcut compactarea colecțiilor, la sfârșitul fiecărui an. Nu știu, dintre
acești prețioși colaboratori, care se mai bucură de lumina soarelui.
A căzut trăznetul dictatului de la Viena. Am plecat la Sibiu. „Car-
pații” trebuiau să apară în continuare. Am mers la vestita, vechea tipografie
săsească „Krafft & Drottlef”. M-au primit cu neîncredere. „Refugiat…ziarist…
89
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Relații cu cititorii
Rând pe rând s-au tors fire între revistă și cititorii ei. Astfel s-a putut
înjgheba și apoi întări un fel de „familie” a „Carpaților”. Numărul abonaților
la început a fost modest, vreo 600 - 700, înmulțindu-se apoi în ritm viu. S-a
ajuns la 8.000 abonați plătitori. Se tipăreau atunci cam 10.000 exemplare,
plusul pentru vânzările cu numărul, pentru multele gratuități – colaboratori,
licee – pentru schimburi etc. De fapt, cititorii „Carpaților” erau cel puțin în nu-
măr împătrit față de numărul abonaților. Nenumăratele corespondențe, știri,
ne asigurau că fiecare număr al revistei făcea ocol mare între membrii familiei,
între vecini, între cunoscuți, vânători și foarte mulți nevânători… (Ne veneau
adeseori cereri, să trimitem un nou exemplar al cutărui număr, fiindcă cel ori-
ginal, trecând prin atâtea mâini, e ferfeliță și nu mai poate avea loc în colecție).
90
CALEIDOSCOP Ionel Pop
O dovadă a interesu-
lui cu care era așteptată re-
vista ne-o dădeau și reclama-
țiile venite chiar la 18 - 19 ale
lunii, dacă revista nu sosise
în ziua obișnuită, 15, evident
din vreo defecțiune a poștei.
Într-un dulap din
biroul meu s-a îngrămădit
„arhiva” revistei, cu mii de
scrisori de la abonați, citi-
tori, colaboratori. Puvoaiele
soartei le-au măturat în vre-
un gunoi, ca și tezaurul de
manuscrise, ce urmau să fie
publicate. Adresa de suprimare a revistei „Carpații”, trimisă
de Ministerul Informațiilor - Serviciul regional Cluj,
datată 11 Februarie 1948
Sfârșitul
Numărul 1 din 1948 a fost alcătuit, tipărit în pagini și dus la cenzură.
Prin 10 ianuarie 1948 am primit o bucată de hârtie de la oficiul de cenzură.
Eram încunoștiințat că revista „Carpații” a fost suprimată. Mărturisesc că am
avut o strângere de inimă. Apoi m-am liniștit. E mai bine așa! N-a murit de ina-
niție, nici de vreo boală urâtă. A murit în picioare.
Ionel Pop
București, 26 aprilie 1977
91
CALEIDOSCOP Ionel Pop
La stâna Stănciuleștilor
92
CALEIDOSCOP Ionel Pop
fidelă – numele de oameni și de locuri, așa cum sunt cuprinse acolo. Așa, cei
ce se vor întâmpla să citească scrisoarea pe care o redau, vor trebui să ierte că
vor găsi nume de oameni și toponimie inventate de mine și străine de cunoș-
tințele și hărțile lor; sau dacă vor găsi ceva asemănător, vor trebui să știe că
asemănarea e din întâmplare neintenționată de mine, fără să oglindească vreo
realitate. Vor mai trebui ei să știe, că prietenul meu a fost un om cumpătat, a
avut toate simțurile la locul lor, așa că, dacă vor încerca să găsească ei un tâlc al
faptelor, trebuie să se ferească să alunece a se gândi la o minte dezechilibrată,
sau chiar la urmarea unui abuz de alcool, păcat în care cad uneori vânătorii
când se găsesc în sălașurile lor din munți. Nici artificii de măiestrie literară să
nu aștepte; bietul meu prieten nu râvnea la asemenea distincție a scrisului și
cu toată cultura vastă pe care și-o adunase, el mânuia cu oarecare neîndemâ-
nare pana de scris.
Introducerea mea e prea lungă; dar poate a fost trebuitoare, nu pen-
tru tălmăcirea faptelor, ci așezarea lor în cadrul potrivit.
3
Textul scrisorii primită de la Amos Viișoreanu la 3 decembrie 1910:
93
CALEIDOSCOP Ionel Pop
94
CALEIDOSCOP Ionel Pop
svonuri că acest Dumitru Boancăș ar fi un ”om șod132”, fără să găsesc nimic pre-
cizat. Desigur invidia altora, care râvneau la acel loc de paznic. Boancăș era
paznic vechi, cunoștea fiecare bolovan din teren, știa meșteșugul vânătoarei la
capre negre, nu era bețiv, nici hoț. Că ar avea și el o țicneală a lui, nu mă oprea
să mă bucur de el. Doar toți bunii paznici de la munte au felul lor deosebit,
au cîte o doagă, dacă nu spartă, dar oarecum mișcată de la locul ei. Întreba-
rea e: care doagă? Și cele care mă interesau pe mine le avea Boancăș tefere.
L-am chemat la mine și a venit; cu sumanul lui negru până sub genunchi, cu
pălărioara de pe Olt, cu traista de piele de viezure. E un om, care își poartă
voinic cei peste sasezeci de ani, fără urmă de gârboveală; față suptă și tăbăcită
de intemperiile vieții în aerul tare, era luminată de o frunte deschisă. În ochi
se oglindea deșteptăciune, cu o abureală de visare. Mi-a plăcut înfățișarea lui
și mi-au plăcut și cele ce mi le spunea, și cum le spunea. Mi-a fost simpatic, și
mi-a făgăduit să-mi fie credincios. Nu pot să spun, că și-a frânt făgăduiala.
Nu te-ar interesa, și pentru miezul scrisorii mele sunt fără de nici o
însemnătate, pregătirile pe care le-am făcut în preajma urcării mele la munte,
la Zăpodia – cea dintâi, și mi se pare că și cea de pe urmă. N-am să-ți zugrăvesc
nici iluziile și emoțiile, pe care le gustăm noi vânătorii, mai ales când avem să
intrăm în locuri de munte, necunoscute. Zeița noastră ne pregătește de mai
înainte pentru plăcerile de acolo și ne trimite fumuri de îmbătare prin care
– asemenea preoților zeiței-vânătoarese Bendis133, sau a celei cu trup de urs,
Brauro134 – vedem lumi de vise și de încântări. Aroma acelor arderi ne petrece
apoi în expedițiile noastre și tocmai de aceea multe lucruri care altora li se par
banale, vânătorii le găsesc deosebit de frumoase, sau iau în ochii lor proporții
de evenimente rare.
Dascălul din satul Crâștia, tocmai la poalele muntelui, a binevoit să
mă găzduiască peste noapte, fiindcă trenul sosea târzior și căruța făcea două
ceasuri de la halta cea mai apropriată. Casă primitoare, bucuroasă de fețe noi,
care aduc în singurătățile de acolo vești din lume și variație. Dascălul nu era
95
CALEIDOSCOP Ionel Pop
vânător, mai ales din pricina unui picior beteag, dar ca toți muntenii cunoaște
multe din ale vânătoarei,- și nu a fost zgârcit nici cu poveștile și nici cu vinul.
A stat cu noi și Dumitru Boancăș, până i-am ”dat poruncile”, și a golit și el un
pahar, sorbindu-l parcă fără plăcere. Când Boancăș dădea să plece, dascălul
i-a spus, credeam că fără nici un rost:
- Moș-Dumitru, apoi să bagi de seamă, să nu se întâmple vreo poznă!
La Stâna Stănciuleștilor mergeți?... Hm!
Acum îmi amintesc vorbele acestea, cărora nu le-am dat nici o atențiu-
ne atunci și parcă îmi aduc aminte și de o privire a dascălului, ca o amenințare,
dată unui copil rău. Dar fără îndoială nu era decât o vorbă aruncată, așa cum
se spun lucruri convenționale, fără gând la spatele lor, când n-au oamenii cu
ce alte vorbe să se despărțească. Totuși paznicul părea să nu fie mulțumit de
această dăscăleală.
- Ce poznă să se mai întâmple?
De cu noapte am ajuns la gura Văii Tomoroacei, am cumpenit pe tar-
nița asinului desagii și cojoacele și am pornit pe poteca de pe care de mult se
135
135 tarniță - șa țărănească de lemn sau (rar) de piele, folosită la călărit sau la transportul unei poveri
96
CALEIDOSCOP Ionel Pop
136 gujbă - bucată de lemn fixată în pământ de care se atârnă ceaunul deasupra focului
137 tărhat - sarcină, povară, bagaj
138 doniță - vas din doage, puțin mai larg la bază decât la gură, cu toarte și capac, pentru apă sau lapte
139 fâșcâi - a șuiera printre dinți
97
CALEIDOSCOP Ionel Pop
98
CALEIDOSCOP Ionel Pop
99
CALEIDOSCOP Ionel Pop
100
CALEIDOSCOP Ionel Pop
cobora din cer, se ridica din stânci, era de lângă mine, venea din zările în care
mijea estompat de depărtare șesul Făgărașului. Toate erau așa cum au fost mai
înainte și totuși grăiau alt glas. Nu, nu mai erau ca înainte. Privind în adânci-
mea de sub noi, ea acum era enormă și dușmănoasă. Și părea că mă cheamă.
Aveam senzația ciudată, de neînțeles și totuși puternică, stăruitoare, că raza
dintre ochii mei și abisurile de jos se materializează și aceste trag, trag, trag,-
irezistibil. Pe umăr mi s-a așezat o mână abia simțită, care mă împingea totuși
cu tărie spre genunile de piatră care se căscau la picioarele noastre. Cu o miș-
care bruscă, - mi s-a părut un efort mare, - m-am aruncat pe spate pe lespedea
pe care ședeam, m-am învârtit, m-am tras în brânci înapoi, apoi m-am ridicat
în picioare. Aveam impresia, că m-am ridicat deodată la o mare înălțime, de
unde prăpăstiile de jos păreau mult mai adânci și că picioarele mele ca de câlți
nu mai pot susține un trup crescut deodată și un cap ca de plumb. Cu greu am
învins această slăbiciune.
- Îl văd și eu! strigai deodată.
Așa, fără binoclu, sărea între bolovanii de sub cruce ceva. Da, acum îl
vedeam bine… îi deslușeam și brazda albă și lată, care îl tăia în două.
- Îl văd! Nu mișcă… E oare țapul? De ce nu mișcă, dacă e vietate?
- Se uită țintă la noi!
- Da! Se uită țintă la noi!... Oare e țapul?
Assan, câinele, cu simțurile lui ascuțite, prinse atmosfera de neliniște
care ne cuprinsese. Se frământa încet în picioare, privea lung în adânc, scânci
și se lipi de piciorul meu.
Mi-am trecut arma peste umăr. Dumitru golise țapul încă în fundul
prăpastiei unde-l găsise, - acum cu o icnitură îl luă în spate, ținându-l de picioa-
rele dinainte trecute peste umeri, și porni cu grabă.
Țapul încremenise: capul înțepenit îi sta drept în sus, acoperind ceafa
omului. Cel ce pășea în fața mea mi se părea uneori un monstru, cu păr negru
pe spinare, în cap cu coarne încârligate. Coama brumată îi tremura la fiecare
pas. Era oare Dumitru, sau… altceva?... Ce gând idiot! Cine să fie? Dumitru, în
spate cu țapul împușcat de mine.
101
CALEIDOSCOP Ionel Pop
102
CALEIDOSCOP Ionel Pop
103
CALEIDOSCOP Ionel Pop
104
CALEIDOSCOP Ionel Pop
105
CALEIDOSCOP Ionel Pop
147 prâsnel - jucărie mică făcută din lemn, din os, din metal, cu un vârf ascuțit și care se rotește pe o supra-
față plană; titirez
106
CALEIDOSCOP Ionel Pop
- Un nume de primejdie…
Să fi auzit eu bine? ”Samuil! Samuil!”? Ce fel de Samuil? Nu era nime-
nea în jurul nostru. De ce nu m-a strigat pe mine, dacă voia să mă îmbărbăte-
ze? Samuil! … Poate a chemat câinele? Dar câinele trecuse înaintea noastră și
paznicul îi cunoștea numele!
-Cine-i Samuil? izbucnii, oprindu-l de umăr.
-Hai, domnule doctor, să pășim. Nu e vreme de povești… Scăpat-ați?
Aici sunteți? Celelalte îs altă treabă!
Avea dreptate. Sunt încredințat că, fără acel răcnet lung sinistru, orice
nume ar fi rostit în hăulitul lui, nu s-ar fi oprit vâltoarea, care mă trăgea spre
abisuri. Totuși ”Samuil” a strigat. De ce Samuil? Cine e Samuil, ”nume de pri-
mejdie”?
Ca împroșcată deodată din sute de mitraliere, veni grindina. Grindină
în noiembrie! Poate oare intra în mersul normal al lucrurilor? Abia a pipăit o
clipă, cu boabe rare, apoi a slobozit asupra noastră ropotul gloanțelor aspre
și mari. Le avânta vântul în linii oblice ca pe niște săgeți. Mi-am pus mâinile
deasupra capului și am plecat în fugă după Dumitru. Ca pe un dușman rău au-
zeam cum mă urmărește de la spate, mă ajung izbiturile pietrelor de gheață.
Se îmbulzeau și în aer, se frecau deolaltă, trezeau în văzduh vuiet, altul decât
cel al vântului: uniform, rece, perfid. Ca și când duhurile și-ar ascuți cuțitele
și coasele. Da, așa era! Se împletau în șuieratul vântului, strigau. Ce strigau
oare?... Sssaaaamuiiil! Sssaaaamuiiil! Sssssaaamuiiiiil!
Mi-am lăsat creștetul în bătaia gheții, mi-am strâns palmele pe urechi,
am gonit la vale, lunecând des pe covorul de mărgele albe, pe care le fugărea
vântul în vălurele.
Îndată am ajuns la stână, și fără să ne oprim la ușă din bătaia pietrii, am
grăbit în adăpostul peretelui de dincolo. Sub streașină, lipit de bârne stătea
asinul. Cu urechile lui lungi, înălțate ca două coarne, asculta atent. Întoarse
capul spre noi, ne privi cu ochi în care mi se părea că văd spaimă, apoi ascultă
iar, nemișcat. Oare ce asculta? Auzea și altceva decât ceea ce prindeau urechi-
le noastre? Animalele au simțuri nebănuite de noi. Assan, câinele, tremura la
picioarele asinului.
107
CALEIDOSCOP Ionel Pop
108
CALEIDOSCOP Ionel Pop
150 șiță - bucată subțire de lemn asemănătoare cu șindrila, dar mai scurtă decât aceasta, folosită pentru
căptușirea și acoperirea caselor țărănești, a cabanelor etc.
109
CALEIDOSCOP Ionel Pop
aduna flăcările și pornea și mai multe scântei spre acoperișul negru. Da sus
atârnau, lungi și prăfoase, fire de păianjen. Clătinau leneșe, ca adormite, apoi
deodată se trezeau în pendulări smâcite și agitate.
Câinele zgâria la ușe. Dumitru îi deschise și îl mângâie.
- Nici tu n-ai mai văzut d’astea! Aici e de Bălan și de Zmeu… Hai lângă
foc, că ești degerat… Măi! Nu-ți place mămăliga? Măi, măi!
Clădi lemne noi pe jar, umplu ceaunul din doniță și-l atârnă în gujbă.
- Mă reped să aduc apă proaspătă.
Luă lămpașul de gaz și-l aprinse.
- Pe viforul ăsta? încercai să-l rețin.
Poate că îmi era și milă de el; dar mi se furișă în suflet teama, să ră-
mân singur. Cu tot focul, care prinse iar putere și pârâia vesel în crăpăturile de
brad, stâna era plină de umbre. În colțuri se adunau negre, acoperișul frânt le
adăpostea în o mulțime de ascunzișuri, - se grămădiră oarbe în cămăruța de
alături. Zarea jucăușe a focului nu le alunga, ci parcă le dădea viață, se lupta cu
ele, ca și când ar fi ființe, care se prind încăpățânate de ungherele lor.
Dumitru agățase capul de țap de o grindă, lângă peretele din fund.
Din umbră i se desprindeau abia coarnele încârligate și dungile albe de pe
obraji. Ba se mai vedea ceva: buza de jos îi căzuse și dinții rânjeau în un râs
hâd. Mai bine îl lăsa netăiat, ca să-l aducă cu țapul întreg! Cum se oglindea
jocul focului în globul ochilor întredeschiși! Ți se părea că ochii sunt cei ce se
mișcă.
Nu-mi era îndemână să rămân singur în această stână părăsită, în pus-
tietatea muntelui, - chiar nici pentru timpul scurt cât lipsește Dumitru, după
apă. Putea să vină asupra mea vreun om rău, dezertor, braconier, vreun haidu-
cit. Asta nu mă neliniștea. Ar căuta doar scut de prăpădul de afară. Și aveam
armă și mi se pare că nici om fricos nu sunt. Dar oare numai oamenii sălășlu-
iesc în munții aceștia, și fiare, pe care le cunoșteam? Din întâmplările pe care
le trăisem în ceasurile din urmă, ca și din învolburarea de afară se închegase
o atmosferă de mister, de neliniște, fără o explicare potrivită. Voi fi fost și obo-
sit, și oboseala trupului slăbește frânele, care cârmuiesc cuminte gândurile și
toată starea sufletească. Nu știu. Dar m-a cuprins o mare neliniște la gândul că
rămân singur.
110
CALEIDOSCOP Ionel Pop
111
CALEIDOSCOP Ionel Pop
112
CALEIDOSCOP Ionel Pop
câinele lângă mine, am pus mâna pe el (tremura) și că am avut cel dintâi val
slab de liniștire, când am simțit sub mâna mea o ființă vie. Pipăind pe lângă
perete, m-am tras până unde îmi știam atârnat paltonul, am căutat în buzunar
lampa electrică. Să o aprind? – m-am întrebat fără rost. Ce voi vedea? Gujba,
rămasă fără ceaun, scârțâia în încheieturile ei din grindă. Se mișca. O mișca o
mână? O clipă m-am gândit și la această imposibilitate, apoi mi-am zis, că nu
putea fi decât vântul, care țâșnea pe sub ușă și cobora în răbufneli și de sus.
Am împins comutatorul. Cercul de lumină s-a plimbat repede și tremurător
de-a lungul pereților, pe jos, pe sub acoperiș. Evident, nu era nimeni. Gujba se
balansa, ca un șarpe, prins în coadă de o creangă de copac.
Ce să fac? Ce să fac? Mă întrebam, fără să pot lua vreo hotărâre. Dar ce
hotărâre puteam să iau? Să refac focul? Îmi era silă să caut lemne noi, să clă-
desc vatră pe pământul înmuiat. Se va aprinde oare? Iar dacă mi-l împrăștie
(cine?) iarăși, groaza va fi și mai mare. M-am îndemnat să ies din stână. În furia
vântului, în noapte, în misterele de acolo?
M-am așezat pe păcelul de cetină, cu câinele lângă mine. Lanterna
pusă pe pământ își fixase zarea în un cerc pe peretele din față. Un con de lu-
mină în păcura lumii din jur… De ce nu vine Dumitru? Spunea că nu-i departe
izvorul. Nu-mi dădeam seama câtă vreme a trecut de când a plecat… Oare de
ce nu vine? Oare mai vine?... Mi-am ațintit toată puterea auzului, să prind pa-
șii, care se apropie. Pădurea se frământa și se jeluia în gemete și în vaiete ascu-
țite. Auzeam cum vine dinspre piscuri câte un fuiag pe deasupra învălmășelii;
glasul de șuier creștea, se ridica în game tot mai înalte, țiuia pe deasupra stânii
și scădea cum se prăbușea peste pădure, în locurile de jos… Oare mai vine Du-
mitru?
Deodată câinele zbughi de lângă mine. Se repezi la ușe, cu atâta furie,
cum nu l-am mai auzit niciodată. Lătrat întărâtat, spasmodic, horcăind, fleș-
căind din dinți. Am apucat lanterna și am îndreptat-o într-acolo. Assan ataca
cu gura lângă prag, se retrăgea cu sărituri zmâncite, se repezea iarăși. Părul pe
spinare îi era perie. ”Va fi Dumitru”, - mi-am zis, dar nu am apucat să strig, să
liniștesc câinele, când acesta, ca și când ar fi primit o lovitură, se văietă ascuțit
și a alergat să se ascundă după spatele meu. Se tupilă strâns lângă mine, încât
îl simțeam cum tremură.
113
CALEIDOSCOP Ionel Pop
151 ușcior - fiecare dintre cei doi stâlpi laterali ai tocului ușii sau ferestrei
114
CALEIDOSCOP Ionel Pop
acum am înțeles: ”Iacă viiin!”. Printre copacii de din jos de stână a licurit lumi-
na fanarului. S-a pierdut, mi-a zâmbit iar. Se apropia. Apoi am auzit pași și l-am
simțit lângă mine. Am întins mâna, am prins pănura aspră a sumanului să mă
încredințez.
- Ce-i, domnule doctor? Ce-i? S-a stins focul?
- L-a stins…
- Cine l-a stins?
I-am povestit în grabă cele ce s-au întâmplat. Șopteam, ca și când ală-
turea ar fi pândit cineva.
- Nu te înspăimânta nici de groapa din timpul nopții, nici de săgeata,
care zboară ziua…
- Ce vorbe’s astea, Moș-Dumitre?
- Niște vorbe vechi. Să facem focul!
Bătrânul clădi lemne uscate și puse flacără în așchiile de sub ele. A
ridicat ceaunul la locul lui și l-a umplut cu apă nouă. Am îndrăznit să-l întreb,
pe el, care cunoștea tainele muntelui, ce a putut să fie spaima de adineaori. Și
mai ales, cum se poate că a sărit ceaunul din cârligul gujbei și și-a vărsat apa
peste vatra împrăștiată. A întors vorba în altă parte. Îl ghiceam neliniștit, cu
gândurile aiurea, cu toate că încerca să lege vorbă despre vânătoare, despre
caprele negre; își făcea de lucru, pregătind ce să îmbucăm. Uneori mi se părea
că umblă ca în somn. Se oprea câteodată și asculta prăpădul de afară. Uneori
se oprea și privea atent în câte un colț al stânei. Odată a mers la cămăruța întu-
necoasă de alături, și-a băgat capul în ea, a ascultat și a oftat.
Am lăsat să pună pe foc lemne multe, să-l încarce iar, îndată ce își va
aduna para. Umbrele s-au zgulit prin unghere și pe lângă cornii acoperișului;
dogoarea era bună. Cele întâmplate au început să-și piardă din înfricoșare; ex-
plicații cuminți și naturale începeau să-mi liniștească gândul. Am întins lângă
foc merindele, am lăudat – pe bună dreptate – și mămăliga pe care o meste-
case bătrânul. Încetul cu încetul stâna prindea ceva din atmosfera bună a ca-
banelor în care poposesc pe noapte vânătorii. Dumitru s-a ferit să vorbească
despre lucrurile pe care le-am trăit în ziua aceea, le ocolea, le lepăda. A poves-
tit câteva întâmplări de vânătoare vechi, de pe când era tânăr, pe când câinii
goneau caprele negre și le ”încuiau”.
115
CALEIDOSCOP Ionel Pop
152 Pandemoniu - (în mistica creștină) loc de reuniune a demonilor; adunarea, sfatul demonilor
116
CALEIDOSCOP Ionel Pop
117
CALEIDOSCOP Ionel Pop
118
CALEIDOSCOP Ionel Pop
auzeam din când în când frânturi de vorbe, care îi scăpau dintre buzele ne-
mișcate sub mustățile coborâte, albe. Această incongruență între semnele de
viață și rigor mortis din ochi, accentua și mai mult aspectul straniu.
Am tras pelerina până sub barbă, am pus capul pe raniță. Vântul nu
mă va mai face să tresar; pacea muntelui – pe când vânam cerbi și cocoși - de
atâtea ori mi-a cântat cel mai luluitor cântec de leagăn… Să dorm!
Mi se întâmplă uneori, mai ales când mi-e tulburat gândul, că îmi fuge
somnul. Adică somnul adânc, despărțit de realitate. Zac într-un fel de semi-
somn. Conștiința e pe dungă ascuțită de cumpănă și cumpăna balansează
ușor. Știu că nu dorm, îmi dau seama de cele ce se petrec în jurul meu, gândul
e cel al omului treaz – și totuși alunecă uneori spre lumea visurilor. Nu e o in-
termitență, ci un curios paralelism. Așa am zăcut în acea seară, multă vreme.
Ceea ce mă neliniștea – ce lucru de neînțeles! – era tocmai tăcerea.
Își are și tăcerea amenințările ei. Tocmai fiindcă din apa ei uniformă distingi
fiecare firișor de sunet, care se ridică uneori. Un zgomot obișnuit, continuu
sau intermitent, te face de la o vreme să nu-l mai bagi în seamă – știi povestea
cu morarul. Cel care rupe tăcerea te avertizează, îi cauți chiar involuntar o ex-
plicație. Nu te vei mira că, după straniile întâmplări ale zilei aceleia, nervii mei
prindeau sunetele în tâlcuri neobișnuite. Aceste tâlcuri au putut fi greșite, in-
fluențate de mediu, de starea de nervi, de orice vrei să pui în sarcina mea. Nici
nu le arăt, decât doar lunecând asupra lor fără voie, în graba scrisului. Rămân
însă faptele – și numai acestea interesează.
Bucățile de brad din foc și-au terminat rășina pocnitoare și acum ar-
deau liniștite. Rând pe rând își domoleau limbile, tot mai albăstrui, tot mai
transparente.
Sunt șoareci aici? Într-o bârnă scărmăna ceva. Se oprea… începea iar.
O ghiară sau un dinte trăgea dungi. Ciudat! Avea un tact, pe care l-am reținut
de la o vreme. De trei ori… de două ori… de trei ori. Apoi tăcere. Scrrr, scrrr,
scrrrr… scrrr, scrrr… scrrr, scrrr, scrrr… De trei ori… de două ori... de trei ori.
Se oprea. Credeam că nu mai începe… Scrrr, scrrr, scrrr…. Scrrr, scrrr… scrrr,
scrrr, scrrr. E un… semn? E o întrebare? Un fel de Morse. Așteaptă răspuns?
De la mine? Ce răspuns și cum?
119
CALEIDOSCOP Ionel Pop
120
CALEIDOSCOP Ionel Pop
ream să înceteze, - acum mă înspăimântă încetarea lor! Iată, s-a făcut liniște.
Aprind o țigară, apoi încerc să dorm. Uite, ceasul e unsprezece. Sunt rupt de
oboseală. Ce crezi? Urcușul din vale până aici, apoi o zi de dibuit prin cățânii153
ăștia… Și ce zi! Nu mai sunt nici eu de treizeci de ani! – așa mi-am zis. Am pus
iarăși lemne pe focul aproape stins. Dumitru dormea înainte. M-am hotărât
să nu mai aud nimic. Dacă voi despica fiecare sunet din stâna deșălată și îi voi
căuta pricina ajung să îmi pierd și mințile până dimineața. N-am văzut nimic,
nu am auzit nimic. Sunt la vânătoare de capre negre; am la îndemână o pușcă
bună; iată, o și despiedic, o reazim lângă cap. Fiară sau om pământean n-are ce
să-mi facă… Și cine mai crede în stafii, și duhuri, și strigoi!
Ca să nu mă mai tulbure cine știe ce sunete, am scos din trusa cu dof-
torii vată și mi-am astupat urechile.
Încet, încet am alunecat iarăși în acea stare dintre vis și realitate. Nu
era mulțumitoare, dar îmi porunceam și mă încurajam, că completa destinde-
re trupească are să mă odihnească, chiar dacă nu aș adormi aievea. Se poate că
am și adormit.
Deodată am avut o senzație curioasă. Mi se prelingea ceva pe frunte
în jos. Ceva vâscos. A ajuns la colțul ochiului, am simțit ca și când mi s-ar olei
pleoapele. Am șters cu mâna peste frunte, peste ochi. Privesc: mâna plină de
sânge. Șterg și cu cealaltă mână: s-a însângerat, roșu-negriu.
Cineva m-a rănit la cap! Dintr-o icnitură am fost în picioare și am pus
mâna pe carabină. În stână nu era nimenimeni afară de Dumitru. Dar ăsta-i
sânge, - din fruntea mea. Din fruntea mea? Atunci mi-am dat seama, că ceea ce
am simțit coborându-se în ochi era rece ca o lipitoare. Dacă ar fi sînge din rană,
ar fi cald, mai fluid, - aș simți durere. Îmi pipăi fruntea, capul - nu simt nicio
durere; nu-s rănit. Dar de unde sângele?
Mă șterg repede cu mâneca hainei, ridic ochii să caut.
Tocmai deasupra locului unde îmi stătuse fruntea, era atârnat de o
grinduță capul retezat al țapului negru. Rânjea la mine și din ochi și din dinții
albi. Din rana gâtului atârnau ciucuri de sânge închegat. Urât aspect, satanică
121
CALEIDOSCOP Ionel Pop
122
CALEIDOSCOP Ionel Pop
123
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Domnul, așa cum a dat ființă reală și ”văzutelor”, - există deci! Că nu le putem
prinde în simțurile noastre trupești acele creațiuni, nu înseamnă că ele nu ar
exista aievea. Poate le vedem manifestările, faptele, chiar fără să le vedem pe
ele înșile… Nu vedem electricitatea, în sine, nu vedem undele eterice… Am
încercat să mai trec pragul acelui cuvânt tulburător, și nu l-am putut trece.
Am revenit la „Tatăl nostru”, la „Născătoare”. M-am pomenit că am rupt firul
și repet într-una ”… și nu ne duce pe noi în ispită, ci ne izbăvește de cel rău”.
Rugăciunea a devenit automată, s-a fixat asupra acestor cuvinte, sufletul le-a
îmbrățișat, le-a dat căldură, le-a simțit binefacerea și nădejdea, - apoi ele și-
au pierdut contururile. Au fost ca un cântec care leagănă și adoarme. Coatele
s-au rezemat pe genunchi, capul a coborât în palme.
Am adormit? Poate.
Am simțit un frig tăios. Dacă voi fi adormit, aceste m-a trezit. Pătrun-
dea prin manta, prin cojocel, îmi crispa obrajii. S-a pornit crivăț? Nu se aude
vânt. Parcă aș fi intrat din căldura lui iulie într-o pivniță de ghiață. M-am scutu-
rat, am ridicat capul.
Lângă foc, pe un ciot de buștean, ședea un om.
Poate vei aștepta, iubite prietene, să găsești aici ce am gândit și ce am
simțit în acel moment. Vei găsi mai târziu tulburarea mea. Fiindcă în clipa în
care am văzut acel străin nu am avut nici un gând sau sentiment de frică. Doar
de mirare.
Ședea liniștit, lângă foc. Nu stafie, în costumul clasic, cu lințoliu, cu
mâini cadaverice, cu fața transparentă. Un om ca toți oamenii, un vânător. Îmi
amintesc precis, fiindcă a durat cel puțin câteva minute bune, cât l-am pri-
vit liniștit. Era roșcovan la față, cu părul rărit în creștet; avea pantaloni scurți
de piele și o haină cu reverurile și gulerul din o stofă verde-închis; pe haină,
nasturi mari, din corn de cerb. Prin deschizătura cămășii neîmbumbate i se
vedea pieptul păros. Nimic nu era neobișnuit în acel om.
Ținea în mâini un cap de țap negru. Îl privea, îl întorcea, îi măsura cu
palma lungimea coarnelor, le cuprindea ca să le simtă grosimea. În fața și în
toată ținuta lui era o mare mulțumire. Un vânător, care se încântă de un trofeu
frumos, stând lângă foc. Și pe când mângâia cu mâinile și cu privirea coarnele
frumoase, fredona.
124
CALEIDOSCOP Ionel Pop
155 Cercetând, am găsit că acest cântec vânătoresc e compus de Carl Michael Bellman (1740-1795). Pe ro-
mânește, fără versificație: ”De aceea vreau să rămân vânător / ”Și să-ți închin ție inima mea, O Diana!
/”Până ce Parcele mă vor goni și pe mine în groapă, /”N-am să mă las de dibuit și de vânătoare.”, n.a. I. P.
156 policar - degetul gros de la mână
125
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
Aici se termină scrisoarea prietenului meu Amos Viișoreanu, mai cu-
prinzând doar câteva șire, în care îmi cere iertare pentru lungimea ei.
Puțin mai am să spun și eu, lăsând apoi binevoitorului cititor să facă
ce va vrea: să regrete timpul pe care l-a pierdut, să caute explicații, să râdă, să
alunge de grabă sentimentul de neliniște pe care poate îl are și el în fața lucru-
126
CALEIDOSCOP Ionel Pop
rilor neînțelese. L-aș ruga însă să nu facă una: să nu pună la îndoială buna-cre-
dință a prietenului meu. Ar stinge nedrept amintirea unui om, care a fost prea
cinstit, decât să fi spus neadevăruri.
Ceea ce vreau să adaug e că, după ce am dezgropat din mormântul
sertarului manuscrisul, am fost curios să aflu ce s-a ales de oamenii și locurile
despre care se vorbește în scrisoare. Amfitrionul din satul Cârștia, dascălul,
mi-a dat informațiile cerute. Nu le transcriu aici, cuprinzând mai ales super-
stiții locale, presupuneri fantastice, legate de paznicul de vânătoare Dumitru
Boancăș și de stâna bătrână a Stănciuleștilor; apoi văietându-se de neputințe-
le bătrânețelor și de micimea pensiei. Ajunge să arăt că Dumitru Boancăș de
mulți ani nu mai calcă brânele157 de piatră ale muntelui și i se macină oasele în
progradia158 din Cârștia. Oamenii au dărâmat stâna bătrână și au ridicat alta,
departe de urmele celei vechi. În sat e popă nou, tânăr, căruia nu-i vine greu să
urce muntele, să ieie pe rând stânele și să le facă, după vechi obicei, sfeștanie.
Crucea ”domnului Rudolf” s-a mâncat, nu a mai rămas din ea decât un ciot,
fiind de brad.
Aș mai adăuga eu: Vara ciobanii cântă din fluier; în pragul iernii urcă
vânători la capre negre. Prin iulie bujorii aprind coastele în florile lor roșii; iar-
na piscurile strălucesc de zăpadă. Câteodată se trezesc vifornițe sălbatice, - și
trec.
Amintirea oamenilor plutește ușoară și scurtă peste acele locuri, ase-
menea părerii de ceață, care se lasă pe văi când e veacul frumos.
Muntele rămâne același, cu cele văzute și cu cele nevăzute ale lui.
127
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Apa neagră
- Povestea a fost frumoasă, bade Macedoane159, și ne-a plăcut și cum
ne-ai spus-o. Dar… cine poate crede în asemenea minuni?
Acestea le grăi camaradul nostru Ionaș, profesorul de fizică, neputân-
du-și reține un scurt gest de dispreț. Macedon, paznicul, nu răspunse decât
ridicând din umărul drept, apoi din cel stâng, ca și când s-ar fi scuturat de o
sarcină din spate, a ales din grămăjoară două-trei despicături, a scormonit în
vatră și le-a culcat pe jarul trezit. S-a întins la copăneața160 de pe poliță, a luat
între degete boabe de jneapăn și le-a presărat în foc. Îndată s-a răspândit în
fumul pipelor mireasmă răcoroasă.
Viscolul vuia deasupra muntelui și se trudea să prăpăstuiască și ca-
bana noastră. Cei ce au durat-o în vechime cunoșteau însă răutățile și au pi-
tulat-o sub umărul Pârlitei. Mâniosul de la miază-noapte își lua avânt din cine
știe ce despărtări și năvălea suflând pe nări geruială. Dar se izbea în pieptul
de stâncă și își frângea puterea. Numai câte o coadă de pală ajungea până la
cotlonul nostru și lovea. Gemeau atunci bârnele și le pocneau încheieturile
bătrâne, țipa ascuțit câte o șindrilă desprinsă din cui, obloanele se băteau în
țâțâni, iar cei cinci oameni se opreau în mijlocul vorbei. Parcă așteptau să se
întâmple ceva. Nu se întâpla nimic, numai acoperișul mai scrâșnea o dată din
legături sub puhoiul de nămeți, care se prăbușea din sacul uriașului înghețat,
sfâșiat de țancul Pârlitei. Boholtul cel mare trecea sus pe deasupra noastră și
ne pândea să ieșim la lumină. Pe asemenea vreme ciutele s-au tras în funduri
de văi, și-au scormonit culcușuri, au însemnat cruce cu copitele și s-au culcat,
coastă lângă coastă cu gâturile întinse pe zăpadă, cu nările spre vânt; cerbii și-
au amuțit buciumele. Noi ne-am cuibărit în căldura dintre cei patru pereți ai
cabanei cât o găoace de nucă; seara ne-a prins în jurul vetrei de lespezi. Cinci
păcele clădite gros din cetină subțire au primit pe vânătorii fără somn.
În careva ungher neștiut al cabanelor de vânătoare se găsesc ascunse
caere161 fermecate. O vorbă căzută din întâmplare prinde capăt de fir și încet
128
CALEIDOSCOP Ionel Pop
129
CALEIDOSCOP Ionel Pop
163 Termen folosit aici cu sensul de piele groasă; pachi - gros, îngroșat; dermă - stratul mijlociu al pielii
vertebratelor, sub epidermă, conținând vase sangvine și limfatice, terminații nervoase, etc, n.n.
130
CALEIDOSCOP Ionel Pop
- Tare îți place dumitale să fluturi aici zânele, profesore Ionaș! Haide!
Ca să-ți fac deplină plăcerea, îi spun și eu ”zână”, fără însă să-i dau trup și aripi.
Domnia-ta cum îi spui? Accident și coincidență… Vei judeca însuți care dintre
noi e mai aproape de adevăr. Mâine dimineața nu ieșim la dibuit, putem să
dormim în voie. Iar dacă Macedon va face bine să mai pună pe foc vreo două
șteapuri164, să mai umple o dată ceainicul și apoi să arunce în clocotul lui niște
frunze…
- … și pe urmă, cu ochii închiși, să toarne licoare din sticla cu rom…
(Acestea le spuse al patrulea dintre noi, Nicolae Popa, avocatul)…
- Dacă face bine Macedon să le îndeplinească toate acestea și va ierta
pe prietenul Ionaș pentru trufia lui, - după cum eu n-am să-l iert, dacă nu va
crede cuvânt de cuvânt întâmplările pe care am să vi le spun…
Afară pădurea gemea încovoiată sub puterea prăpădului. Câte un
brad pocnea înfrânt și se culca șușuind din cetină ca un suspin de moarte.
Cabana noastră parcă s-a pitulat și mai mică în mijlocul războiului pe care îl
bătea muntele cu dușmanul străin. Oamenii așteptau să-și înceapă doctorul
povestirea.
3
Era luna mea de odihnă, august. M-am suit și în anul acela în singură-
tățile Vîjului, unde pe atunci încă abia îmbucase securea din trupul pădurii,
iar vecin mai apropiat îl avea Sîdor paznicul pe pădurarul Gogea. Până la acest
vecin pășeai cale cu popas. Celălalt vecin, ursul, își avea sălașul în încâlciturile
căzăturii de vânt de după a doua culme. Nu era vecin rău nici acesta. Trecea
mai în fiecare noapte pe după căsuța noastră în drumul lui spre stâne, dar
stricăciune nu ne făcea, iar dacă ne întâlneam cu el la smeuriș, făceam îndată
pace. Se ferea el bombănind, sau se ferea omul; așa pe rând: o zi unul, alta
celălalt…
- Urs năzdravan și ăsta! întrerupse ușuratic profesorul.
Toți i-am sărit în cap, iar doctorul se codi să mai spună o vorbă. Abia
după ce Nicolae Popa, avocatul, dăscăli aspru pe cel ce frânsese legea ascultă-
rii poveștilor de cabană, îl puturăm îndupleca pe bătrânul nostru camarad să
înnoade firul.
164 șteap - bucată de lemn, scurtătură
131
CALEIDOSCOP Ionel Pop
- Despre acel urs nu va mai fi vorbire și nici despre Voicu, câinele lui
Sîdor, care era mai înțelept decât unii oameni și știa că n-are să hăituiască
ciutele care veneau seara la stava165 din pajiștea cu casă. Ci am să vă spun că
într-o zi m-am gândit să-mi încerc norocul la un căprior, care se ivise iarăși pe
la Vârtoape, și care avea cornițele și mai mândre decât anul trecut. Grabă la
drum nu aveam; la boreiul din Vârtoape ne stătea în gând să băciuim vreo trei
zile; n-am luat calea scurtă, ci am ocolit printr-o parte a terenului pe care nu o
cunoșteam, fiind pe atunci nou în acele locuri.
Călări, am coborât la râu și am luat o cărare ce urca de-a dreptul, fără
cotituri, până trecea muncelul166 și se îmbuca în plai vechi, călcat pe sub cul-
me de popoarele de oieri care s-au perindat pe acolo din veacuri. Pădurea
era bătrână și neîncepută. Sub cerul limpede, molizii își împreunau cetine-
le și sprijineau bolta în columne uriașe. Sus, pe crengile grele, fuioarele băr-
bii-bradului atârnau nemișcate, ca niște candelabre de argint. În luminișuri
brădui tineri se bucurau cu cetiniță proaspăt-verde de mângâierea luminii și
se grăeau să ieie locul bătrânilor doborâți de vreme. Pâlcușoare de afini își co-
ceau mărgelele ascunse între frunze de pergament luciu. Stăpânea porunca
de tăcere a muntelui din zile, când tăriile sunt blânde. Toate vietățile împă-
răției înțelegeau această poruncă. N-o tulbura nici țipăt de jale al gheonoaiei
negre, nici fluierat subțirel de aușel cu coroană de aur pe cap. Veverița scotea
din coceni semințele fără grija jderului adormit în scorbură; în tăcerea mare
se auzea ploaia fină a solzilor tăiați. Parcă și cocoșul pe care l-am stârnit din-
tr-un afiniș avea grija să nu Vîjâiască prea tare din aripile lui late și repezi.
Treceam printr-o lume de pace, adică prin rai.
Sîdor rămăsese în urmă, ca să cumpănească mai bine tărhatul din de-
sagi. Am trecut dârlogii pe după oblânc, căluțul pășea în voia și după știința
lui, trupul mi s-a potrivit în cadența mersului și se legăna moale cu toți muș-
chii destinși.
Deodată calul și-a coborât botul la pământ, a sforăit speriat și a făcut
o săritură în lături. Surprins, m-aș fi răsturnat, dacă nu mă prindeam de coa-
mă.
”Ce-i murgule? Hai!”
165 stavă - loc îngrădit în care se țin vara caii pentru a paște împreună
166 muncel - munte mic, deal, colină făcând parte dintr-un șir de înălțimi asemănătoare
132
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Căluțul meu s-a proptit în copite, îndărătnic. ”Hai, murgule”, l-am în-
demnat atingându-i coastele cu călcâiele, ”doar până acum nu te știam cu nă-
rav”. Va fi trecut pe aici vreo bală167 de lup, mi-am zis, și am descălecat. Atunci
am luat seama că în fața noastră se prelingea peste plaiul îngust un firicel de
apă. Am grăit calului, ca să-l liniștesc, l-am bătut ușor pe gât și l-am luat de dâr-
logi. ”Haide-hai!” S-a frământat pe loc, a dat să se întoarcă, apoi a săltat într-un
avânt peste acea prelingere de apă, abia putându-l eu opri dincolo. ”Hotărât,
a simțit duhoare de fiară.” L-am legat mai depărtișor de o prăjină de brad și
m-am întors să caut urme în pământul înmuiat.
Apa trebuia să izvorască de aici, de undeva de aproape. Culmea nu
era departe; pârâiașul se ivea de sub bolovănișul îngrămădit de-a lungul unui
șurlău168, care cobora drept în jos. Îi zic pârâiaș, cu toate că se scurgea abia cât
degetul. Deasupra potecii apa se aduna într-o băltuță cât frunza de brustur,
împrejmuită cu pietre parcă așezate de mână de om. De aici se prelingea acel
fir de apă leneșă, trecea peste plai și se pierdea în buișagul de din jos. Scurgere
de izvor, ca altele, pe care le are muntele nostru cu sutele. Urmă n-am găsit. „Va
fi trecut dihania pe alăturea.”
Totuși acea apă era ciudată. Părea un șarpe negriu. Am îngenuncheat
lângă ea și am privit-o de aproape. Era limpede ca sticla; îi dădea culoare nu-
mai pătuțul peste care trecea. Acesta era negru, - aproape negru. Iarăși am gă-
sit o explicație, de laic: conținutul mineral de oarecare fel, care se depozitea-
ză. Aceeași culoare o avea și covata băltuții și temelia bolovanului de sub care
țârâia apa. Am desprins de la tolbă căușul de lemn și am luat o lingură de apă.
Rece ca gheața: gust stăin n-am simțit.
Pe șurlău cobora șuvoi de aer răcoros. M-am așezat în jețul unui copac
căzut, ca să-l aștept pe Achim. „I se va fi năzărit ceva calului”, - am încheiat
judecata și mi-am umplut pipa. Iată-l și pe Sîdor ivindu-se de după cotitură,
călare pe calul lui. Mi s-a părut că-i observ un gest de neplăcere văzându-mă
poposind acolo, apoi l-am auzit grăind ceva calului. S-au apropiat, și spre uimi-
rea mea calul paznicului s-a îndărătnicit și el să treacă acea ață de apă. Sforăia,
tropotea pe loc și el, apoi, îndemnat, a sărit ca peste o prăpastie, a trecut pe
lângă mine în goană speriată și nu s-a oprit decât lângă murgul meu. Sîdor, în
133
CALEIDOSCOP Ionel Pop
frământarea calului, mi-a aruncat o vorbă pe care n-am înțeles-o. Apoi, oprit,
l-am surprins făcându-și ca-n ascuns cruce.
I-am strigat să descalece și să vină să căutăm împreună urme, doar nu-
mai miros de lup sau de urs au putut simți caii. Apoi vom îmbuca ceva, lângă
astă apă.
- Mai bine ar fi să poposim colo mai la deal. Acolo-i apă curată.
- Curată-i și asta, și-i rece ca din gheață.
- Ai băut din ea, domnule doctor? întrebă ca speriat.
- Băut. De ce să nu beau?
M-am apropiat de Sîdor, intrigat de stânjeneala pe care o vădea toată
ținuta lui. L-am auzit cum a oftat.
- Ce nu ți se împare, Sîdore?... Mi-ar plăcea să găsim urma fiarei, ca să
știu…
- Fiară fără urmă… Să purcedem, domnule doctor…
M-am obișnuit să nu iscodesc pe oamenii muntelui și să mă supun,
chiar dacă nu înțeleg rostul îndemnurilor lor. Au ei învățătură, care îi povă-
țuiește. Va fi experiență, va fi instinct, va fi înțelepciune simplă și primitivă,
nestricată de complicații inutile? De atâtea ori în împrejurări grele, am văzut
că bine îi povățuiește. Deci nici de data asta n-am mai întârziat; am încălecat și
ne-am continuat drumul. Căluțul meu a intrat în tactul pașilor lui liniștiți, în
care se împleteau de aproape sunetul pașilor surului lui Sîdor.
Trupul a reintrat iarăși în leagăn, gândul s-a desprins de cele întâm-
plate și a dat a hoinări, fără frâu, ca în vis. În pașii cailor am surpirns bătăi de
iambi și de trahei… Am început să pândesc un hexametru încheiat bătut de
copitele celor două călării. Mi-am adus aminte de câte un vers și am încercat
să-l potrivesc în tropote.
Rar se potrivea să bată căluții noștri metrul lui Virgil, al lui Homer,
dar când se potrivea cât de cât, aveam o bucurie de copil, care a dezlegat o
ghicitoare, și iarăși scandam o frântură rămasă în fund de memorie din anii
liceului, ca să o lepăd, compromisă de pașii nepotriviți și să reiau versul de la
început. Jocul acesta fără rost, repetat într-una ca rugăciunile, aceleași, mono-
tone, înșirate de la o vreme mecanic pe mărgelele mătăniilor, m-au scos cu to-
134
CALEIDOSCOP Ionel Pop
tul din realitatea lucrurilor; s-a șters și ușoara tulburare a gândului, provocată
de incidentul curios, care ne-a întrerupt pentru câteva minute drumul. Călu-
ții băteau tactul pe cărarea moale tap… tap, tap-tap… tap, tap-tap-tap, tap…
Mi s-a stins pipa. Ca în neștire am căutat prin buzunare chibritele…
Cum s-a întâmplat – nu știu; pipa mi-a alunecat dintre degete, a căzut la pă-
mânt și în clipa următoare i-am auzit pârâitul sub copita calului. Poate că mi-a
scăpat o înjurătură; se duse un prieten cu care de-a lungul anilor am stat de
vorbă de atâtea ori în ceasuri de singurătate și de visare.
Am sărit din șa, deodată cu Sîdor, care observase că s-a întâmplat
ceva. Da, Dunhill-ul meu era în bucățele.
- E bine, domnule doctor!
- Cum să fie bine? Mă răstii la paznicul care părea că se bucură de pa-
guba mea.
- Să nu vă pară rău. Ați plătit-o tare ieftin…
- Ce am plătit, - scump sau ieftin?
- Apa-neagră. Să nu vă pară rău.
Izvorul Ivănesii țârâia din stâncă; un scoc din coajă de brad îi prindea
șuvița puțină și o îmbia trecătorilor. Era lângă ciurgoi169 și o lespede pentru
popas. Acolo am zăbovit și am ascultat destăinuirile lui Sîdor.
Întâmplările misterioase pe care mi le-a istorisit atunci paznicul le au-
zise și el de la oameni care nu mai puteau face mărturie fiind trecuți în taina
cea mare; ceea ce văzură ochii lui mi se păreau fapte destul de banale, care
îmbrăcau haine fantastice numai privite prin ceața acelor credințe deșarte
care nu întunecau vederea ochiului meu realist. Nu le-am crezut atunci, și
nici domnia-voastră nu le-ați putea crede. De aceia le las uitate și nu vi le mai
înfățișez. Va fi de-ajuns să cunoașteți că acelei dâre îi ziceau „Apa-neagră” după
fața ei, dar mai cu seamă din cauza unui blestem pe care îl poartă. Cine va fi
blestemat și pentru ce, nimenea nu mai știe. Se ivea din bolovănișul de sus,
trecea poteca și se pierdea în mușchiul și crengăria de pe povârniș fără urmă, -
asemenea unui șarpe negru al celuilalt tărâm. Acolo în adâncimile neștiute își
avea cuibul. Treceau uneori ani de-a rândul fără să se arate. Seca albia subțire,
135
CALEIDOSCOP Ionel Pop
seca băltuța, nici urmă nu mai rămânea din ele, - apoi deodată limba de apă
găsea vechile ieșiri de sub pietroaiele îngrămădite, pipăia marginea cărării și
trăgea de-a curmezișul și panglica neagră. Atunci simțeau viețuitoarele mun-
telui primejdie și se fereau. Gura nu o punea ciuta însetată, lupul ferea de de-
parte, fluturii apelor nu se așezau pe pământul jilăvit, ca să pâlpâie din aripile
albastre. Omul știutor făcea un pas mare peste ea, își făcea cruce și aștepta să-
și stâmpere setea aici la ciurgoiul Ivănesii. Apă neagră, apă afurisită; îl lovește
răul pe cel ce ar pune pe limbă o picătură din ea.
Poveste fantastică, pe care am alăturat-o îndată celorlalte superstiții
ale muntelui, apoi am uitat-o.
După luni de zile, acasă, într-o seară, deodată îmi fulgeră în gândul
adâncit în niște reviste ale meseriei: „Apa-neagră”. De unde răsărise, ce a ri-
dicat-o din uitare fără veste și fără nicio legătură cu preocupările mele? Atât
de lămurit și răspicat încât mi s-a părut că cele două cuvinte au fost rostite de
cineva de lângă mine, nevăzut. ”Joc al complicatei și nelămuritei funcționări
a creierului?” - și am revenit la lectura mea. Dar atenția îmi era de acum des-
picată. ”Apa-neagră”… ”Apa-neagră” se intercala necontenit în cele ce citeam,
rupea șirul înțelegerii, abătea gândul. O obsesie, ca aceea ale cărei imagini se
încheagă, flutură, dispar, revin încăpățânat, se apasă greu pe gândul sclăvit și
tulburat de febră. N-a fost chip să-mi umez cititul. Am ferit revista, am trecut
în fotoliul de lângă căminul în care mureau flăcările. - Ce va fi aievea cu acele
întâmplări ciudate pe care mi le povestise Sîdor lângă izvorul Ivănesei? Cât
adevăr cuprind oare ele, și cum s-a putut închega în jurul lor credința bizară?
Prin fumul țigării vedeam poteca ascunsă, tăiată de firul de apă; oa-
menii vechi și fiarele din povestirile lui Sîdor prindeau trup, întâmplările se
legau în salbă strânsă, lămuririle alunecau încet spre cele ale oamenilor mun-
telui. Părea că s-a trezit în mine, ca un instinct înăbușit, închinarea strămoșilor
vechi de a învălui realitățile în aburul misticismului, de a le trece într-o lume
a închipuirilor. Începeam să cred, că… ”Ce copilării!” Mi-am rupt gândul, nu
fără oarecare efort de voință.
Apoi, în răstimpuri, Apa-neagră mi-a revenit, cântându-mi ca o frântu-
ră de melodie, pe care nu o poți alunga, care se toarce în firele gândului, când
dulce ca un ecou al amintirilor, când apăsătoare în stăruirea ei încăpățânată.
136
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Cu încetul s-a strecurat în mine dorul, apoi hotărârea să revăd clinul de pă-
dure, poteca strecurată pe sub cetinele grele, surpătura de bolovani, șarpele,
care își târa de sub grohotiș trupul negru și fără de sfârșit, se încolăcea în băl-
tuța înconjurată de pietre ca puse de mână de om și se pierdea fără urmă în
povârnișul de jos. ”Stare nervoasă - mi-am zis: ”pietrele morii vieții nu numai
fărâmițează grăunțele măcinate ale nevoilor de fiecare zi, - învârtindu-se ne-
contenit se mănâncă și pe ele. Trebuie oprită moara, ferecate pietrele”, - și nu-
măram lunile, apoi săptămânile, apoi zilele care mă despărțeau de evadarea
în pacea singurătăților. Dar dorul de descătușarea pe care n-o găsești nicăieri
atât de deplină ca în întoarcerea la viața primitivă, era însoțit, copleșit uneori
de misterioasa chemare a acelui colțișor din imensitatea muntelui, de care aie-
vea nu mă lega decât un foarte neânsemnat incident și o poveste de necrezut,
una dintre alte multe, auzite și uitate. Am luat hotărârea să-mi smulg gândul,
să nu mă abat nici prin apropierea acelui loc. Ce să caut acolo? Nici pârâu cu
păstrăviori nu curgea prin apropiere, nici loc de pândă și de dibuit la căpriori
nu era. Ce să caut?...
Și totuși, a doua zi chiar, după ce mă așezasem în cabana din Vîj, am
născocit să trimit pe Sîdor ca să mai întărească un pătul în care spuneam că
am de gând să pândesc, - mi-am luat pușca și merindea și am pornit pe potecă
spre Apa-neagră. De zece ori m-am oprit în drum, ca să mă întorc. ”E o capi-
tulare în fața obscurantismului să te lași dus de o îndemnare atât de lipsită de
vreun rost; e o rușine să n-ai atâta voință încât să te opui unui gând, pe care
ai hotărît să-l gonești!” Așa îmi ziceam. Dar îndată țârâie în urechi alt glas: ”E
o lașitate să te ferești de un loc ca toate altele, numai fiindcă se leagă de el o
superstiție. Vrei să mergi la Apa-neagră? De ce n-ai merge acolo, tot așa cum ai
merge în altă parte?” Și de zece ori am pășit înainte.
Sfoara de apă se strecura, abia mișcându-se, de-a curmezișul cărării.
Acolo unde se ivea de sub bolovanii șurlăului apa, și acum se aduna într-un
ochi cât un talger, oprită de împrejmuirea de pietre. Chiar și numai în drumul
făcut până aici am trecut peste câteva șiroaie de felul acesta. Muntele nostru
e un belșug de apă; ea se strânge în râul de jos din sute de izvoare care se ivesc
pretutindeni. De aceea e atât de verde și de viu muntele nostru… Apă, ca toate
apele… Doar… că are albioara negrie și aceasta îi dă fața, cu toate că ea, uite, e
ca cleștarul… Cine știe ce ingrediente chimice conține, și ele se depozitează în
137
CALEIDOSCOP Ionel Pop
170 ghizd - împrejmuire din piatră, de bârne etc. în jurul unei fântâni
138
CALEIDOSCOP Ionel Pop
am râs de cumpăna copilărească prin care trecusem. Era de acum învinsă; ră-
dăcina de mătrăgună smulsă și lepădată. Ridicol! Să mă impresioneze pe mine
poveștile lui Sîdor și o pipă sfărâmată din întâmplare!
Am pornit spre cabană ușurat, ca pasărea scăpată din robia coliviei.
În jurul meu lumea se desfășura în curățenie și frumusețea ei de altădată. Ce-
tinele brazilor mă salutau prietenoase, clătinându-se în boarea domoală, măr-
gelele de rubin ale smeurei mă chemau să le culeg și erau dulci; un pănțăruș
sfătos mă însoți o bucată de loc din creangă în creangă și îmi vorbea în limba
lui, pe care o înțelegea sufletul; prin ferestrele boltei se furișau în umbra pădu-
rii bețele de aur din soarele scăpătat. În funduri de văi începeau să se adune
apele albastre ale înserării.
- Bade Sîdore, scoate o ulcică din damigeana aceea și hai aici pe pod-
molul vetrii. Vom gusta și vom povesti.
Poveștile s-au întins până spre miezul nopții; despre apa-neagră n-a
fost pomenire.
Vacanța proiectată pentru o lună încheiată mi s-a terminat pe neaș-
teptate și urât. Am tras într-un țap , a căzut, se zbătea. În loc să-i mai dau un
glonț, am voit să-l sfârșesc cu cuțitul. O zmâncitură din cap și vârful cornului
pe care voiam să-l prind mi-a găurit palma până dincolo. Am lecuit-o eu cu ce
aveam în trusă, dar rana a început să zămuiască puroi, brațul s-a umflat. Ba-
gajele și… la spital! Cicatricea pe care o puteți vedea aici, și care face să nu pot
îndoi deplin degetul mijlociu, îmi amintește…
- Un banal accident de vânătoare, pe care îl puteai evita dacă nu făceai
o imprudență, - mormăi profesorul cel cinic. Ce legătură are cu ”Apa” dumita-
le, neagră sau galbenă, curată sau tulbure?
- Firește, nici o legătură de cauzalitate pe care o poți urmări logic.
Poate nici coincidență, fie chiar alăturat faptul celuilalt, tot atât de banal, cu
pipa… Ați adormit? Să mai spun? Fiindcă lucrurile nu s-au oprit aici.
- ”Un tăciune ș-un cărbune,
Taci copile, nu mai spune” – batjocori profesorul, încercând să împin-
gă istorisirea în lumea basmelor.
Ceilalți doi protestarăm și am înduplecat pe povestitor.
139
CALEIDOSCOP Ionel Pop
171 funigel - fir al unui anumit soi de păianjeni mici, care se vede plutind în aer în zilele senine de toamnă
140
CALEIDOSCOP Ionel Pop
172 pecingine - nume popular dat mai multor boli de piele contagioase
173 săcret - (despre locuri, case) pustiu, nelocuit
141
CALEIDOSCOP Ionel Pop
A mai trecut o zi zadarnică. În a treia ochii noștri căutau mai ales zbo-
rul corbilor… Dintr-o creastă mi s-a părut că aud bocet de câine. Am ascul-
tat prelung. Venea de undeva, rar, mâncat de depărtări, cu tăceri lungi, care
stârneau îndoială. Totuși urlet de câine era, început în lătrături repezite, apoi
înalt, jalnic, întins în plângere, care se pierdea în susurul brazilor. Nu m-am
putut lămuri din care anume parte venea. M-am mutat în altă culme, - urletul
era mai limpede. Apoi au venit două împușcături și, după un răstimp scurt, a
treia. Era semnalul la care convenisem. S-au auzit și chemări din țava puștii;
câinele a tăcut: Careva dintre oameni a găsit. Am alergat fără să caut poteci-
le, călăuzit de alte chemări. Deodată m-am oprit cutremurat. Într-acolo era
Apa-neagră! Cum am ajuns nici eu nu-mi mai dau seama. Mi-a ieșit înainte un
câine lățos, cu un lanț la grumaz – câinele lui Bădău. Lângă apa blestemată
l-am găsit pe Sîdor și pe pădurarul Savu. Apoi am zărit, întins pe spate…
Am îmbătrânit, fraților, în meseria mea de medic și eu m-am obișnuit
cu toate aspectele morții, de la crisparea ultimei dureri până la cadavrul ex-
humat după luni și ani. Ceea ce zăcea acolo era mai îngrozitor decât tot ceea
ce văzusem. Să nu-mi cereți să vă înfățișez nici capul înnegrit, cu fața mâncată,
cu roiul de muște și de gângănii care intrau și ieșeau din gură și din orbite-
le goale, nici picioarele roase de jivine sau coastele care ieșeau goale dintre
zdrențele hainelor. Era oribil.
Am încercat să deslușim cele ce s-au întâmplat și cred că semnele pe
care le-am aflat ne-au descoperit tragedia lui Bădău. În pușca cu cocoașe, trân-
tită alături lângă buturuga pe care și eu șezusem altădată, era un cartuș nea-
tins, altul tras. Cocoșul care răspundea la țeavă cu cartușul gol era apăsat pe
cuiul percutor. În dreptul pieptului, din jos de stern, hainele arse și pline de
sânge. Cum se va fi slobozit focul ucigaș, ca să trimită încărcătura din jos în sus,
sub osul pieptului? Pe tăietura buturugii putrede am găsit puțină urmă de no-
roi; o margine a ei era sfâșiată. Am făcut deducțiunea: Bădău, în patrularea lui,
a făcut aici popas. Ca să-și rotească privirea peste coastele din față, s-a urcat pe
buturugă, ținându-și arma cu țevile în sus, cu patul rezemat pe lemnul de sub
picioare. Din întâmplare, poate în urma unei mișcari, patul armei a alunecat
de pe suportul lui, arma a scăpătat și în cădere un cocoș a lovit marginea lem-
nului, a scăpat din hodină, a lovit percutorul. Țeava îndreptată în sus a trimis
plumbul așa cum s-a găsit rănirea.
142
CALEIDOSCOP Ionel Pop
143
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Făcut
174 zăbranic - văl de doliu; pânză neagră care se pune la casa unui mort sau la ușa bisericii când mortul este
depus acolo
144
CALEIDOSCOP Ionel Pop
el, seara, în munte? A înjurat una zdravănă, a ridicat varga și a dat să-și urmeze
drumul. Atunci i-a venit în minte că dacă are în mână undița, să-și prindă și el
câțiva pești, la repezeală. Îl stânjenea pușca din spate și și-a vârât-o între brazii
de colo, unde e azi crucea. Pe atunci erau brădui, tufe îndesate. Când s-a lăsat
de pescuit, a frânt nuiaua de alun, a aruncat-o în râu, apoi a venit să-și ridice
pușca. Cum a tras-o dintre brădui, prinsă de țevi, cocoșul s-a agățat și a căzut
pe cui – de data aceasta s-a aprins pulberea și a aruncat plumbii în trupul ne-
norocitului. Așa a mărturisit el înainte de a muri, după ce l-au găsit în sânge.
- Tristă întâmplare și curioasă – zise bătrânul, care m-a ascultat cu bă-
gare de seamă. Nu ai observat dumneata, câte împrejurări deosebite au tre-
buit să-și deie pe rând mâna, ca să se ivească o asemenea poznă? Să se închege
năpasta, care părea scrisă dinainte, să se împletească un făcut? Acel pădurar
să meargă tocmai în acea zi la Smida, loc îndepărtat de sălașul lui de la Opust,
așa încât să se apropie de casă numai spre înserat. Să se întoarcă tocmai atunci
când în drumul lui se găsește un braconier; să nu-l poată prinde; arma să nu
ieie foc; braconierul să lepede undița, întreagă; pădurarului să-i trăznească
prin minte să pescuiască și el cu undița lăpădată; să-și vâre pușca între bră-
duii cei deși; să o tragă prinzându-o de la buza țevilor; să se găsească acolo o
crenguță, tocmai bine pusă și destul de tare încât să ridice cocoșul când omul
a tras de armă, apoi să nu-l mai poată ține până ajunge în prinsoarea meca-
nismului, ci să-l scape asupra capsei; de data aceasta cartușul să ieie foc, iar
plumbii să nu treacă alăturea… Un belciug din acest lanț, unul singur, dacă ar
fi lipsit, sau dacă ar fi fost făurit altfel, crucea de colo n-ar fi fost ridicată, omul
trăia, viața copiilor lui poate ar fi fost cu totul alta… Și nu numai nenorocirile
năpraznice au la spatele lor așezate în șir lucruri și împrejurări în aparență ne-
însemnate, care duc pas de pas spre o dezlegare. Mi se pare că dacă am lua din
viața oricăruia dintre noi o culme de mulțime, sau un adânc de durere, și am
porni pe cale întoarsă, ca să vedem aievea cum a ajuns omul la înălțare sau la
prăbușire, am găsi, că parcă a trecut un râu pășind în zig-zag pe niște bolovani.
Nu și-a putut pune piciorul decât numai pe piatra aceasta, apoi pe cealaltă
numai, nici nu s-a putut întoarce înapoi, nici să zăbovească după ce și-a așezat
piciorul pe cea dintâi lespede. Adeseori puntea cea largă era aproape, doar
niște tufe dacă o acopereau, uneori o și vedea – pe el l-a dus ceva dincolo. Se
145
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
- Este istoria unei vieți întregi. Poate chiar alor două vieți… Istorisirea
mea va fi scurtă. Voi trece peste ani mulți cu pași mari, poate cu un singur pas,
așa cum a trecut peste ei și viața.
Pe când se va fi terminat țigara aceasta de foi, pe care voi aprinde-o
dacă se va găsi la dumneata un chibrit, va fi ars până la capăt candela poves-
tirii. Așa mi se pare cum, că nici acele întâmplări n-au ars mai prelung și nici
după ele n-a rămas decât un abur de fum în amintire… și o urmă de scrum pe
suflet.
146
CALEIDOSCOP Ionel Pop
147
CALEIDOSCOP Ionel Pop
148
CALEIDOSCOP Ionel Pop
149
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Și-a ridicat cele două flori de gențiană și m-a privit din adâncul potire-
lor acelora:
- Inel de logodnă?
Mi se părea că e un fir de ușoară ironie în glasul ei.
Toată viața pe care o mai aveam de trăit ar fi luat un alt mers, dacă pro-
nunțam cuvântul care năvălea să fie spus. Am tăcut. De ce am tăcut?... Iarăși
Kismet? Sau doar m-a oprit acea părere de ironie din glasul ei?
Gențianele s-au închis deodată sub genele lungi, ca în pragul unei
nopți. Strofele cântecului s-au legat din nou:
„Doch endlich war dem Diebe
Die Zeit zu lang. Er macht
Das Bächlein tückisch trübe,
Und eh’ ich es gedacht
So zuckte seine Rute
Das Fischlein zappelt dran…
Und ich mit regem Blute
Sah’ die Betrog’ne an...”
Se schimbase oare accentul vocii de argint? Era în el acum tristețe, era
reproș? Mi s-a părut mai curând că era bucuria că de data aceasta pescuțul nu
s-a lăsat prins de hoțul care a tulbrat apa cristalină.
Am desprins de lângă șnurul pălăriei o musculiță, avea aripioarele al-
bastre, trupușorul prins în fir de aur. Am trecut cu băgare de seamă cârligul
pe după inelul de iarbă. (Da! A mea mână tremura!)
- Nu, nu e de logodnă, i-am zis. Vezi că are aluniță din piatră scumpă…
Numai o clipă i-am ținut mâna, până când au ajuns buzele mele să-i atingă de-
getele.
A doua zi, dis-de-dimineața, am plecat. Am intrat iarăși în munca spi-
talului, în aerul închis al laboratorului și al bibliotecii, în tristețea camerelor
mele de burlac. În câteva seri am încercat să-i scriu. Foile de hârtie au rămas
totdeauna albe, doar cu două cuvinte în fruntea lor: ”Draga mea!”.
150
CALEIDOSCOP Ionel Pop
151
CALEIDOSCOP Ionel Pop
152
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
Bătrânul de lângă mine rămase tăcut. N-am îndrăznit să-i tulbur gân-
durile care îl legănau spre alte vieți, sprijinindu-i ușor pașii pe razele blânde
ale lunii. Povestea vieții lui a fost? Povestea vieții altuia? Nu știu.
153
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Cabana de la Trăznita
154
CALEIDOSCOP Ionel Pop
CABANE
„Vraja cabanei!” O cunosc numai vânătorii de la munte. Turiștii încă
își au cabanele lor, multe, - și obosiți de drum se bucură când ajung la ele și
găsesc acolo nu numai adăpost și odihnă ci și ceasuri de veselie. Se desfac ra-
nițele cu merinde bună, nu lipsește nici otrava dulce a beuturii, pornește un
cântec, trezește altele. Se găsește și un acordeon cu artistul lui, - dacă nu: în
programul radio la orele de seară de obicei sunt arii vesele, de dans. Tactul
languros al tangoului ademenește inimile tinere, o pereche a uitat oboseala,
alta, a treia... se încinge dansul, cad multe dintre cătusele convențiilor orășe-
nești... tinerețe, camaraderie, veselie. Au și vânătorii de la deal și de la șes caba-
ne, se strâng la ele între două goane, se adăpostesc până trece o ploaie, poate
că petrec și câte o noapte acolo, mai mulți, în societate plăcută, de tagmă.
„Vraja cabanei” se înfiripă și te cuprinde numai în alcătuirile primiti-
ve, pierdute în singurătățile muntelui, pe care și le face casă pentru zile în șir
vânătorul suit în dâra jivinelor alese de acolo. Acolo vânătorul e singur numai
cu paznicul, poate cu încă un camarad, poate cu doi. Holca180 mulțimii a ră-
mas tare departe, uitată, în aglomerările de oameni de jos, și acolo au rămas
și toate grijile și scârbele vieții de toate zilele. Au căzut artificiile și pretențiile
traiului din „lumea civilizată”, omul s-a întors într-o existență simplă, bizuit
numai pe îndemânările lui, cu tactul vieții împletit strâns în pulsul naturii.
Omul s-a întors la obârșia lui, ca într-o casă în care au trăit străbunii lui uitați, și
în care și el și-a trăit copilăria aproape uitată. Grijile s-au redus la cele ale vână-
toarei, la un foc care să încălzească adăpostul, la prepararea unor mâncăruri
simple. Gândurile hoinăresc în voie fără hotar de loc și de vreme, trec chiar și
îngrădirile realităților și rătăcesc adesea în lumea de încântări a tainelor și bas-
melor. O strânsă prietenie leagă pe cei doi-trei oameni pierduți în singurăta-
tea copleșitoare. Înfruntați de aceleași probleme uneori grele pe care le ridică
muntele în fața tuturor vietăților din el, nemijlocit, fără alegere, - încântați de
același zâmbet al muntelui, atunci când el e în voie-bună, - coborâți la aceleași
îndeletniciri primitive; cad la pământ toate îngrădirile sociale, artificiale, din-
180 holcă - gălăgie, hărmălaie, zarvă
155
CALEIDOSCOP Ionel Pop
tre ei - de naștere, de școală, de avere... - sunt numai oameni, pe-o formă. Iar în
această întoarcere spre obârșie se ascunde izvor de mulțumire.
Și apoi e sufletul tainic al muntelui întins, în care se topește sufeltul
omului - fie pacea și veselia seninului, fie spaimele viscolelor. Nicăiri ca în sin-
gurătatea muntelui ferit încă de pătrunderea brutală a ceea ce se numește
„civilizație” nu are omul conștiința micimii și slăbiciunii lui. Între zidurile ora-
șelor ridicate de el, în mijlocul uzinelor și a laboratoarelor, din care sub mâna
lui iasă ceea ce i se par minuni de produse și de descoperiri, omul își ridică
orgolios capul, se vede stăpân și creator. În bibliotecile cu milioane de volume
scrise de el, socotește că a cuprins înțelepciunea lumii. Este încredințat că nu
există probleme, planuri, gânduri mai importante și mai înalte decât cele care
îl agită pe el - el, axa în jurul căreia se învârtesc toate.
Aici, în mijlocul munților deodată se simte mărunțel și neputincios,
coborât în umilință. Ce sunt oare piramidele și zgârie-norii lui față de cetățile
stâncilor care își ridică crestele crenelate până în nori? Ce sunt parcurile și se-
rele lui față de codrul secular și față de pajiștea înflorită a unei poieni? Ce sunt
întortochiatele lui formule chimice și alambicurile lui față de minunea uzinei
care vrăjește din sămânță gingășia și albastrul gențianei sau focul din floarea
smârdarului181? Față de planurile trasate și îndeplinite de natură, de nesfârșit
de milioane și milioane de ani, ale omului nu sunt nici mai cuprinzătoare și
nici mai trainice decât cele ale paianjenului care își țese plasa între două fire
de iarbă. Trecerea lui prin lume e mai scurtă decât cea a vântulețului de seară,
care cântă o clipă în harfa cetinilor - și nu mai este.
Și totuși, printr-o neînțeleasă armonie a contrastelor, din această pră-
bușire tragică a semeției omului, aici în imensitatea și în puterea muntelui, el
se simte deodată înălțat deasupra nimicniciei182 lui, deasupra căii atât de scur-
te a vieții lui. Se simte împletit în dăinuirea de veci a naturii, în puterea ei, fir
de nisip și totuși parte, scânteiere fugară și totuși parte a focului vieții fără de
sfârșit. Zbuciumul adoarme în apele liniștite ale sorții cârmuite de înțelepciu-
nea unui Mare Dispunător. „În munte există ceva ce trezește în noi conștiința
181 smârdar - arbust din familia Ericacee, înalt până la 50 cm, bogat ramificat cu flori roșii-purpurii, roz, rar
albe; formează tufișuri întinse în partea superioară a etajului subalpin
182 nimicnicie - deșertăciune, zădărnicie
156
CALEIDOSCOP Ionel Pop
măreției Domnului, neasemănat mai viu si mai adânc decât oricare altă parte
a naturii din jurul nostru”...
Din aceste fire se toarce, oare, „vraja cabanei”? Cred, că și din aceste
fire. Dar câte vor mai fi încă, fire, neînțelese, nebănuite de cei ce simțesc aievea
că au ajuns într-o lume a unor încântări, pe care niciunde în altă parte n-au
mai găsit-o.
Farmecul e floare a inimei și nu a creierului.
3
Cabana de la Trăznita
157
CALEIDOSCOP Ionel Pop
cerbi din țară. Noroc că avea vecinătăți bune, unde de asemenea a fost stârpit
braconajul și se făcea o ocrotire intensă: de o parte fostul teren de vânătoare
regal, - apoi, împreună cu Ieronim Stoichiță am arendat Praidul și Josenii, mai
târziu și Ocna-de-Jos, vecinașă, ridicând și aceste terenuri de cerbi la faimă
mare. S-ar cuveni să se noteze istoria vânătorească a complexului Sovata-Jo-
seni-Praid, Ocna-de-Jos, dintre anii 1918-1940, caracteristică pentru rezultatul
unei ocrotiri raționale, și pentru spiritul vânătoresc de care a fost stăpânit de
acea mână de vânători români. În 1940 am fost alungați de acolo de dictatul de
la Viena. După război societatea veche n-a mai înviat – cei patru ani de stăpâni-
re ungurească au însemnat distrugerea aproape completă a minunatului efec-
tiv de cerbi. Nu știu în ce măsură s-a refăcut până azi. Pentru mine și pentru
cei câțiva camarazi de vânătoare care mai trăiesc (Bibi Popescu, Eugen Truța
din Reghin, Iosif Stoichiția din Sibiu, fostul profesor universitar din Cluj Yves
Auger, care trăiește în Franța bătrânețele, după ce 25 de ani a fost fericit în
România, Iuliu Oros, Simion Nemeș din Cluj), Sovata e o amintire dintre cele
mai frumoase. Au trecut din viață camarazii Ieronim Stoichiția, Ștefan Boe-
riu, Aurel Socol, Valentin Poruțiu, Ștefan Pantea. Amintirea noastră cuprinde
cu emoție și cu recunoștință și pe cei trei paznici de vânătoare ai noștri, de
frunte: Pamfil Dătășan, Galaction Croitoru și Vasile Maier, apoi pe șeful lor
brigadierul silvic Negruț.
Cabana de la Trăznita era cea mai îndepărtată, și așezată la altitudi-
ne mai mare decât toate celelalte, - tocmai în colțul de miază-noapte-răsărit al
terenului, aproape de terenul Lăpușna. Într-adevăr cabană pierdută în singu-
rătatea muntelui. În preajma epocei de muget a cerbilor, când ne adunam cei
câțiva prieteni și hotăram care de la care cabană și în care parte a terenului are
să vâneze, mie de obicei îmi revenea Trăznita, cedând camarazii preferinței
mele – după cum fiecare își avea preferința lui, care la Pietrele-lespezi, care la
Obârșia Iuhodului, la Creanga-mare, la Trocuța, la Poiana-Bradului. Uneori
doi vânători doreau să meargă la aceeași cabană. La Trăznita de mai multe ori
urcam cu bunul meu prieten, marele vânător Ieronim Stoichiția, apoi cu un
paznic - aproape totdeauna cu Dătășan. (Într-o toamnă l-am dus cu mine și pe
Petrea Corcheș, pe care îl aveam paznic la pescuitul de pe Valea Ierii. Da pe la
ei, din Dobrin, se pustiiseră cerbii, și Petrea tare mai dorea să audă boncăluit
158
CALEIDOSCOP Ionel Pop
de cerbi. De ce nu i-aș fi făcut plăcerea aceasta? Era un tovarăș bun, cu fire cam
sălbatică – viță de moți de la Albac.
Venind de jos de la stațiunea balneară trebuia să pășești zdravăn vreo
patru ceasuri de la Piatra-întreită până la cabana Trăznita. O bucată de loc
tot pe lângă râuleț, apoi dincolo de ”Căpiță” – un alt bolovan enorm în formă
de căpiță de fân - pieptiș la deal. Eu de obicei luam alt drum. În vârful munte-
lui Bucin, lângă șoseaua dintre Praid și Gheorgheni, aveam o așezare vânăto-
rească. Închiriasem împreună cu Ieronim trei camere din casa de cantonier
de acolo. De aici vânam în terenul Joseni și într-o parte a Praidului. La casa
aceasta ajungeam cu mașina. Pornind de aici treceam la cabana de la Trăznita.
Ținea și de aici vreo trei-patru ceasuri bune, dar după ce urcam panta lungă
și aspră până la stânca Frățilesei, poteca ducea mai mult pe culme cu unduiri
ușoare. La această stâncă era popas. Îl sfătuia inima care voia să revină la tactul
ei normal după graba cu care am urcat, dar îl poruncea și priveliștea care se
deschidea de aici minunată peste culmi și peste păduri până departe unde se
zăreau sate pe valea Târnavei-mici. Te mai fura și gândul la acei ciobani din
vechime, care au pecetluit cu numiri românești atâtea locuri de pe aici, unde
se zice că ar fi Săcuime. Numirile s-au păstrat și în graiul săcuilor: Frățileasa,
Găinoasa, Bucin, Seaca, Bogdanu, Bitca, Drăgușa…
Scăpătam ușor în șaua de la Creanga-Mare, înaintam o vreme pe buza
craterului de odinioară, Săcuieul, și trebuia să mă opresc iarăși la Piatra-Cer-
bului, o altă stâncă singuratică, ce își înălța capul din verdele din jur. Trebuia
să mă opresc, fiindcă de aici se ridică la dreapta piscul Secii, cu brâu de jepărie,
cu vârful de piramidă golaș, stăpânind cu înălțimea de 1777 m. toți munții din
jur. Cam până aici se întinde raza de acțiune a celor așezați la Trăznita. Pe sub
Seaca, prin încâlcitura de jepi, e trecere de cerbi în muget. Bătrânii sihaștrii
din adâncimile Săcuieului cam pe aici trec la pâlcurile de ciute de dincoace.
Uneori se suie unul până spre vârf și își bucină de acolo stăpânirea. Îmi sunt în
minte crăpatul atâtor zori și închiderea atâtor amurguri pe care le-am petre-
cut jinduind mai ales după un taur cu glas ca de sub pământ, care toamnă de
toamnă se vestea de aici. Zadarnice au fost acele trude, dimineața se retrăgea
în nepătrunsul Săcuieului încă din noapte, seara venea la ciute târziu, pe când
ochiul nu mai putea potrivi crucea lunetei în umbra ștearsă pe care o distin-
159
CALEIDOSCOP Ionel Pop
160
CALEIDOSCOP Ionel Pop
161
CALEIDOSCOP Ionel Pop
gură de tun și te vei prăbuși suspinând din cetini asupra cabanei noastre și o
vei prăbuși și pe ea. Va fi pe atunci coaptă de vreme și părăsită. Din oamenii
care au ridicat-o și s-au adăpostit în ea, nu va mai fi rămas decât pulbere și
cenușă și doar un fir scurt de amintire rară.”
În fața cabanei e luminiș îngust, ca o ogradă. Prin iarba lui se lămu-
rește abia cărăruia care coboară în pădurea din stânga. Pe când vom pleca
de aici, colo peste vre-o două săptămâni, va fi ea bătătorită de atâta umblare
cu cofele la izvorul spre care duce. O frânghie de molizi rari împrejmuiește
spre miază-noapte ocolașul. Sunt cei din creștetul coastei care coboară până
la un pârâiaș fără nume. Prin ferestrele dintre ei se vede în soarele care apu-
ne tăietura Țiglelor din terenul Lăpușna, unduind peste coame blânde până
în depărtare. Rari pâlcușoare de brădui verzesc în ierbăria pârlită de primele
brume; un val argintiu-albăstrui se trage diafan peste întinderi, strălucind și el
în rămasul bun al soarelui.
Prin molizi trece un popor de pițiguși codați, mici cât nucile, țârâi-
ndu-și vorbele neîncetate. Parcă sunt tot cei din anul trecut, din anii trecuți
– prieteni vechi și ei. Undeva prin pădure își plânge horhoiul183 negru jalea,
adâncind dulcea melancolie a toamnei și a singurătății din munte. Fire lungi
de funigei călătoresc spre soarta argonauților de pe corăbiile lor, fulgi întârzi-
ați de bisacăn184 trec agale duși de boarea înserării spre soarta bobușorului de
sămânță.
Într-o vară au trecut pe aici niște turiști de omenie. Nu știu cine au
fost, s-au adăpostit în cabană și au socotit să lase un semn de mulțumită. Au
ridicat în față cabanei o cruce. Înaltă de vreo doi stângeni185, încheiată primi-
tiv din doi trunchi cojiți. La temelie au îngrămădit mormănaș de bolovani. Și
de data aceasta mă cheamă să îngenunchez lângă ea, descoperit. Rugăciunea
mea nu are cuvinte: se ridică tăcută spre înălțimi din adâncul tainic al sufle-
tului.
183 horoi - ciocănitoare (în cazul de față, ciocănitoare neagră - Dryocopus martius - n.n.)
184 bisacăn (prisăcan) - plantă erbacee cu tulpină înaltă, cu flori roșii-purpurii folosită în medicina popula-
ră; zburătoare (Epilobium angustifolium)
185 stânjen - unitate de măsură pentru lungime, folosită înaintea introducerii sistemului metric, care a va-
riat, după epocă și regiune, de la 1,96 m la 2,23 m
162
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Cabana de la Trăznita e cea mai mică dintre cele vreo șase câte erau în
terenul de vânătoare de la Sovata. Pereții în pătrat nu-i erau mai lungi de câte
cinci metri și se ridicau doar în zece-douăsprezece șiruri de bârne necioplite
până sub acoperișul de șindrilă cu streașină lată. Trebuia să te apleci bine ca
să intri pe ușă dacă erai mai mărișor de stat. Cele două ferestre le puteai mă-
sura cu două palme întinse. Prin acestea pătrundea o lumină blândă, potolită
și de perdeaua pădurii, și numai dimineața arunca prin cea dinspre răsărit,
soarele tânăr câte un snop de aur trecător. În nopțile senine se mai furișa prin
ea și câte o rază de lună și se plimba încet pe podeala de blane cioplite din
săcure. Tâțânele186 ferestruicilor au ruginit în nemișcarea lor de ani de zile -
nici nu știu, dacă au scârțâit vreo dată. De ce să deschizi, când cămăruța își
împrospătează aerul printr-un sistem de ventilație minunat: sfara187 din tigăi
163
CALEIDOSCOP Ionel Pop
și fumul din țigări se ridicau spre plafonul jos și își găseau îndată crepături
prin care să scape afară. Pereții nu erau tencuiți. Prin straturile de mușchi în-
desate între bârnele pereților se strecura necontenit aerul de afară, proaspăt
și cu miros de rășină de brad. Și totuși era cald în cabana noastră. Adevărat
că nu adormea focul din vatra clădită din bolovani, nici ziua nici noaptea.
Paznicul se îngrijea de cu bună vreme să fie clădite lemne de foc, afară sub
strașină cât ținea un perete de jos și până sus – unele mărunțite, altele lăsate
butuci care să țină focul. Brazi uscați dădea pădurea la îndemână – nu era de
ce să cruțăm. Tot pădurea ne dăduse și mobilierul palatului nostru. Aproape
de vatră, pe patru pociumbi188, măsuța, în preajma ei jilțurile: bușteni groși,
rătezați potrivit și puși în cap. Și o bancă lungă se proptea în picioare crăcăna-
te de-a lungul peretelui, iar lângă peretele din față patul, adecă prici lung, pe
care puteau odihni chiar și patru trudiți. Se odihneau bine. Nu este somieră
cu arcuri mai elastice și nici saltea mai moale decât stratul de cetină subțire,
așezat gros și acoperit cu pătură de lână. Și nici perină mai bună sub cap decât
lodenul împăturit. Se prea poate că unui orășean trândăvit nu i s-ar fi părut
tocmai atât de minunat acest pat de cetină, dar cei care durmeau în el ca în
sânul lui Avram nu mai erau orășeni, și seara aduceau în oasele lor somniferul
fără pereche al ceasurilor lungi de trudă. Jur-împrejur, aproape de plafon se
înșiruiau polițele, care primeau proviziile de hrană și boclucurile189 mărunte.
În piroanele de lemn bătute în pereți atârnau puștile și binoclurile, hăinăria, o
lampă de petrol prinsă în grindă, ceaun de mămăligă, ibric de ceai, vreo două
tigăi, cofele pentru apă, după ușă măturoi legat din crengi de mesteacăn – și
atâta tot. Era destul, era îmbelșugat chiar. Am uitat ceva: podmolul de piatră
de afară de lângă ușă – și el e de căpetenie. În serile bune acolo întârziam une-
ori până târziu în noapte, ascultând cântecele de dragoste ale cerbilor.
Ne așezam strânși alăturea, cu pelerinele pe noi, aprindeam țigările
și rar cădea câte o vorbă. Se poate să fie o floare crescută din tulpina spinoasă
a patimei vânătorești încântarea care ne cuprindea și pe noi, ca și aproape pe
toți vânătorii de cerbi atunci când asistam la acest concert. Am încercat să-l
înfățișez de alte dăți, - pana mea e prea slabă pentru ca slova ei să se aproprie
188 pociumb - par scurt, bătut în pămînt, servind pentru a lega un animal sau pentru a fixa ceva; țăruș
189 boclucuri - bagaje
164
CALEIDOSCOP Ionel Pop
165
CALEIDOSCOP Ionel Pop
166
CALEIDOSCOP Ionel Pop
de abuz. Apoi, după cina luculică191, să am grijă de ceai. Duceam noi cutiuță
cu ceai chinezesc, dar el rămânea aproape neatins. Fiindcă nu putea să țină
concurență cu cel pe care ni-l dădea în săculeț Căta, paznicul din Bucin. Acest
ceai minunat era o amestecătură savant dozată din muguri fragezi de zmeură
și de afin, culeși în primăvară, cărora li se adăugau cu zgârcenie boabe de jnea-
păn și câteva frunze de jale192, apoi o pișcătură din rădăcina gențurei. Se putea
ascunde Hornimann193 cu combinațiile lui, pe lângă ceaiul lui Căta!
Din nimic se înfiripa tortul lung al vorbei. Ne purta prin amintiri vâ-
nătorești, prin întâmplări ciudate, ne desvăluia taine pândite din viața sălbă-
ticiunilor. Se învrâstau snoave și chiar povești cu Crai-roșu și cu Crai-verde;
ajungeam și în tărâmul umbrelor; din întâmplări pline de mister, se trezea
licărire de credință în puteri și ființe dincolo de priceperea noastră. Dacă s-ar
fi desfășurat acest caleidoscop în vreun salon, sau chiar și într-o mai modestă
cameră din oraș, ar fi părut naiv, primitiv, nevrednic de atenția cu care erau as-
cultate toate. Aici însă făceau parte din vechimea de vreme și din simplitatea
de preocupări în care ne găseam.
O notă nouă aducea în aceste ceasuri de seară Macedon. Acesta era
paznic în teritorul regal Lăpușna. Era dintre cei vechi în slujbă, bătrân peste
care au trecut câteva rânduri de vânători ce au stăpânit acel rai vânătoresc.
Raionul lui de serviciu era pe la Țigle, pe la Săcuieu, locuri care se hotărni-
ceau cu terenul nostru, și cum cabana Trăznita era așezată în apropierea ho-
tarului, Macedon observa, după fum, după alte semne, că am sosit acolo. Nu
întârzia să se înfățișeze, ca la niște prieteni. Pe lângă o vorbă bună, găsea la noi
și un locșor la masă, găsea și un ”păhar de voie-bună” și nu disprețuia nici țigă-
rile noastre, cu toate că sfășia hârtia și îndesa tăbacul în pipa cu ciutură scurtă.
De cele mai multe ori rămânea până a doua zi, cuibărindu-se în cojo-
cul lui lângă vatră, dacă se întâmpla să nu fie loc pe prici, lângă noi, cei ”ai ca-
sei”. Nu ne părea rău când, noaptea îl auzeam răscolindu-se. Punea pe foc, dar
nu uita nici să tragă o gură din sticla cu rachiu. Acest Macedon, pe când era flă-
191 Cu referire la Lucius Licinius Lucullus (117 - 56 î. Hr.), consul și general roman, faimos pentru banche-
tele fastuoase și îmbelșugate, n.n.
192 jale - salvie
193 Probabil cu referire la Samuel Hahnemann (1755-1843), medic german, fondator al homeopatiei n.n.
167
CALEIDOSCOP Ionel Pop
194 Rudolf de Habsburg (1858-1889), fiu unic al împăratului Franz Josef; arhiduce și prinț moștenitor al
coroanei Austro-Ungare; se sinucide la 30 ianuarie 1889, la casteul de vânătoare de la Mayerling
195 Contele Sámuel Teleki (1845 - 1916) - nobil maghiar, cunoscut explorator al continentului african
196 probozi - a mustra, a dojeni, a certa pe cineva
168
CALEIDOSCOP Ionel Pop
197 ratini - jepi (Pinus pumilio); formează în regiunea alpină tufișuri întinse și încâlcite
169
CALEIDOSCOP Ionel Pop
170
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Ionel Pop și fiul său, Pitu, cu cerbii lor din 1936 din Sovata și Joseni�
(Revista Carpații, nr. 12 din 1936, p. 329)
171
CALEIDOSCOP Ionel Pop
198 vestală - (la romani) preoteasă care întreținea focul sacru în templul zeiței Vesta
199 horbotă - dantelă
172
CALEIDOSCOP Ionel Pop
inițiale, semn că și aici și-a adus focul dragostei vreun flăcău de odinioară… Cei
vechi aveau răbdare să zăbovească după truda zilei ca să lase semn trecerei lor
pe aici. Vânătorii și turiștii grăbiți, au scris doar cu cărbune sau cu creion pe
grinzile tavanului, pe buștenii pereților, efemerele lor slove.
La cabana din Creanga-mare băciuiau în zilele boncăluitului cerbilor
aproape totdeauna cei doi camarazi ai noștri, Aurel Socol și Valentin Poruțiu.
Ei doi erau mai în vârsta dintre noi, și mai aveau și oarecare scădere la inimă,
iar împrejurinile de acolo erau mai ușor de vânat decât oricare dintre celelalte
ocoale de la Sovata. În tăietura largă din jurul cabanei era loc de goniță bun.
Nu era greu nici să dibuiești pe cele două versante ale coamei dinspre nord,
și apoi până spre Chinga. (Chinga era o prăbușire rea, și ținea de Trăznita.) La
vale de asemenea era ușor până spre stâncăriile de la izvoarele Juhodului.
Împrejurimile de la aceste izvoare erau însă rezervate lui Iuliu Oros,
cel mai tânăr dintre noi, mai aprig la umblat, fiind loc deosebit de accidentat
și greu de pătruns. Pe acei doi prieteni buni ai mei – săvârșiți de mult – îi înso-
țea totdeauna paznicul (și brigadier silvic) Vasile Maier. Era potrivit cu ei, cam
molatic, dar bun cunoscător al locurilor de acolo și bună călăuză.
Socol, a avut într-o toamnă o întâmplare ciudată. O scriu aici fiindcă
se vede din ea felul de gândire sucit și șiret pe care îl găsim la mulți săcui. Socol
a rănit într-o dimineață un cerb bun. A îmbrâncit cerbul, dar s-a ridicat și a dis-
părut. Câine limier nu aveau la îndemnână, au început să urmărească pe dâra
de sânge. A încetat dâra, au început să caute, cu Maier, pe un bun noroc. În za-
dar. S-a făcut amiază, s-au întors la cabană descurajați cu gândul să reînceapă
căutarea după masă, oricât de puțină nădejde mai aveau. Auzise împușcătura
un săcui, și știa, că ”domnii” nu sunt ahtiați de carne, ei iau coarnele și pielea,
carnea o dau năcăjiților muntelui, muncitori la pădure, cărbunari, care se po-
trivesc să vină după ea. Săcuiul era solie, ca să vadă ce și cum, și apoi să-și adu-
că ortacii ca să ducă bunătatea de hrană. A rămas și el cam dezamăgit când a
auzit întâmplarea, dar s-a legat să caute și el alăturea de ceilalți. L-a îndemnat
și Aurel Socol:
- Dacă găsești cerbul, capeți o mie de lei!
- În fundul pământului îl găsesc! se însufleți Foriș, săcuiul.
173
CALEIDOSCOP Ionel Pop
200 huci - pădurice apărută din rădăcinile unei păduri tăiate; desiș de tufișuri
201 rancote - crăci tăiate și aruncate grămadă la un loc; vreascuri
174
CALEIDOSCOP Ionel Pop
mirând pofta noastră de mâncare, și primea laudele. Săcuiul cel ca gura spur-
cată nu mai avea răgaz să spună nici o măscăreală de a lui. Se trăgea lângă vatră
și înfuleca din blide cantități de necrezut, etalând pe mustăți întregul meniu;
trăgea din vinars gemând după fiecare dușcă și scârțâindu-și gâtlejul. Într-un
rând s-a întâmplat un mic accident, iar păcătosul am fost eu. Sosirăm pe la
ora unsprezece, - eu rupt de oboseală și de trudă, fiindcă coborâsem după un
cerb până ia fundul Chingii, și în afară de Izvoarele Iuhodului această parte de
teren era mai greu de umblat. Aurel Socol deja se hărnicea în jurul vetrei, și ne
anunță că mai are treabă vreun ceas și jumătate, până când ”servește masa”.
- Până atunci eu mor de foame! m-am văietat.
- Vezi colo în cămară, găsești ceva ca să ți-o astâmperi – mă îndemnă
Aurel.
”Cămara” era un colț al încăperii, în care erau îngrămădite pe diferite
polițe, toate bunătățile. Am și găsit și am ales o ulcică de smântână dulce, pli-
nă-plinuță. Atât a fost de bună, încât acompaniată cu feliile de pâine albă ca
spuma, până la urmă n-a rămas în ulcică decât de un deget.
La masă, când a venit rândul sarmalelor care abureau miresme olim-
piene, Aurel s-a dus după ulcica lui cu smântână, ca să le îndulcească, așa
cum e scris în pravila sarmalelor… Tablou!
-Tu mi-ai făcut-o asta, folteo202! Acum mâncați-le așa cum sunt, fără
smântână!
Le-am mâncat și au fost minunat de bune și așa, sărăcite de mine. Era
să golim cu totul oala de lut pântecoasă. Văzând aceasta s-a împăcat și bucăta-
rul și m-a iertat. Dar în cealălalt an în zadar am căutat ulcicuța. O pitise Aurel
afară, sub streașină.
La Creanga-mare am mai pățit o rușine. Au mai pățit asemenea rușini
și alții, prin alte locuri, iar de data aceasta nu era numai a mea, ci și a lui Iero-
nim și a paznicului care era cu noi. Nu trebuie să spun, că toți trei cunoșteam
bine locurile și această împrejurare e caractristică pentru încurcătura în care
am ajuns.
În după-masa aceea vremea era mohorâtă, cernuse chiar o burniță
scurtă. Am plecat de la cabană toți trei, mai mult într-o recunoaștere, fiindcă
202 folte - om burtos; om mâncăcios
175
CALEIDOSCOP Ionel Pop
176
CALEIDOSCOP Ionel Pop
unei nopți în lapovița care începuse să se întețească din burniță, mai ales că nu
aveam cu noi nici măcar pelerinele ușoare. Paznicul se lăsase mai departișor
pe coastă în jos, necăjindu-se să tragă un ciot uscat. Deodată îl auzim hopăin-
du-ne. Mergem să-i ajutăm. Ne primește zâmbind: ”Am auzit trântindu-se ușa
cabanei, aici sub noi!”. Într-un sfert de ceas am ajuns, orbecăind, la cabană.
Era să petrecem noaptea în frig și în lapoviță, vecini cu adăpostul nostru cald.
Așa te poți pierde în munte! (Mi-am adus aminte de o noapte de această chi-
nuită, făcuți prizonieri în stâncăriile din colțul Caprei, din munții Făgărașului,
când ne-a suprins negură și ne-am rătăcit. Măcar că Oanea Boantă cunoștea
muntele cum își cunoștea ograda. Dar atunci nici măcar lemne de foc n-aveam
în mijlocul stâncilor golașe.)
Pornind de la cabană de la Creanga-mare, am coborât o dată - o sin-
gură dată - până în fundul Săcuieului. Nu știu dacă geologii au cercetat și au
studiat vreodată Săcuieul. Sunt sigur, că în vechimile cele adânci a fost crate-
rul unui vulcan. Și pe hărți i se vede dunga de coamă circulară, spartă doar
într-un loc, spre nord, pe unde se scurge râul Lăpușna, care izvorește din fun-
dul Săcuieului. De pe Frățileasa, de pe Seaca apare ca o pâlnie enormă (cred
să aibă un diametru de 1500-2000 metri), care se adâncește și se îngustează
spre centru. Brădet străvechi cuprindea pe atunci pereții până în adâncimea
în care nu cred să ajungă nici palele viscolelor de iarnă. Nu e ușor să cobori și
apoi să urci prin încâlcitura pădurii seculare, prin prăbușirile de stânci acope-
rite de mușchi. Am impresia că și bolovănișul ciclopic203 de pe coasta Chingii
a fost azvârlit din acest crater. Săcuieul ține de fostul teren de vânătoare regal,
Lăpușna, - e tocmai la extremitatea de sus a acestui teren, departe de cabanele
de acolo. Cei ce vânează la acel teren nu se încumetă să cerceteze Săcuieul
sălbatic și atât de greu de umblat, - e și vânătorește, un teren virgin. (Eu l-am
coborât fără nici un gând de vânătoare, doar era teren străin.) Poate că vreun
braconier și-a încercat norocul pe acolo - dar mai ales braconierii la păstrăvii
frumoși și mulți, la izvoarele Lăpușnei.
Cât am umblat eu munții Carpațiilor, parcă nicăieri n-am întâlnit o pă-
dure caracteristic străveche, ca aceea din Săcuieu. Și poate că nici ocol natural
de cerbi și de urși nu mai este altul, ca pâlnia circulară a acestui crater stins.
177
CALEIDOSCOP Ionel Pop
178
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Coliba de la Creanga-Albă
(Joseni-Ciuc)
179
CALEIDOSCOP Ionel Pop
180
CALEIDOSCOP Ionel Pop
”fete”, stăpânele. Fiindcă acestea într-adevăr erau trei, și fete, bătrâne, ajun-
se la vrâsta prescurăreselor, înalte și groase, cât trei căpițe de fân. În vremea
aceea pururea zâmbitoare, bucuroase de oaspeți. Ar fi socotit ofensă, dacă
trecem prin Praid spre terenul nostru de vânătoare, fără să ne oprim la ele. Ne
opream bucuroși; potriveam ca să fim cam pe vremea prânzului. Cât ai bate
din palme, era așternută masa, și până ce închinam câteva păhărele de ”apă de
brad” - specialitatea casei! - meșterele vrăjeau un meniu minunat, din care nu
lipsea papricașul de pui, apoi clătitele, unele cu brânză, altele cu dulceață de
coacăze de munte. În vreme ce mâncam, cele trei fete se întreceau să ne pună
la curent cu ”noutățile din Praid”, care s-au adunat de când n-am mai trecut
spre munte. Îmi aduc aminte cu plăcere de aceste trei fete bătrâne, care cât
erau de mătăhăloane, se învârteau prin casă ca niște prisnele și cât erau de
potcovite cu dinți falși, zâmbeau și ciripeau plăcut. Bietele, - vor fi murit de
mult, fete fecioare.
Am tândălit și de data aceasta vre-o două ceasuri acolo, ne-a mai mân-
cat alt ceas drumul mizerabil, a mai trebuit să ne oprim și la Lazăr Gagyi, paz-
nicul nostru de sub Bogdan cu casă lângă drum. Pe când am sosit în vârful Bu-
cinului și apoi am scăpătat oleacă până la casa noastră de vânătoare se învăluia
ziua cu noaptea.
Aici, descarcă poverile, așază lucrurile, ia raportul și ține sfat cu Ion
Căta, paznicul, - s-a făcut noapte. Raportul era din cale în afară de interesant.
Cocoși știam noi că trebuie să fie în bătăi, și acum pe la 25 aprilie trebuie să
rotească nebuni, vestea mare era însă alta.
La Creanga-Albă - acolo unde Ieronim împușcase ursul lui, care la ex-
poziția de vânătoare din Lipsca205 (1930) a fost clasat record mondial - s-a ivit
un alt urs grozav de mare. Vine la ciolanele vechi, rămase din anul trecut lângă
un pătul. Acolo, la Creanga-Albă, e și bătaie de cocoși cum nu este alta. Dacă
avem oleacă de noroc împușcăm și ursul. El, Căta, a și cumpărat de la niște
țigani o mârțoagă de iapă, bună de hoit. O ducem acolo pe picioare, Căta o
împușcă, și în două-trei zile se nădește ursul la hoitul ei. Hotărârea a fost luată
îndată: mergem la Creanga-Albă.
181
CALEIDOSCOP Ionel Pop
182
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Îmi rupeam gândul, mi-l scăldam în iluziile vânătoarei care ne așteaptă, îl por-
neam să hoinărească prin dumbrava încântată a amintirilor altor aventuri vâ-
nătorești - el se întorcea încăpățânat și dureros la Florica.
- Iarăși te-ai oprit, năcăjito? Haide, mai răsuflă și tu, până tragem și noi
câte o țigară, - grăia din nou Căta.
Se oprea Florica, își atârna capul, îi auzeam răsuflarea grăbită, la fieca-
re răsuflare câte o părere de gemăt. Apoi se urnea din loc cu greu, târându-și
picioarele descălțate de potcoave.
Va fi fost miezul nopții când am ajuns la Cabana din Dandar a priete-
nului nostru Romi Popescu. Era lumină, - ne-au simțit și s-au îndesat pe ușă
afară vreo patru - paznici și vânători veniți la bătaia de acolo. Am întârziat la
povești și la vin, s-au bucurat de noi și s-au mirat că am luat în cap muntele,
noaptea. Iapa noastră a rămas sub streașină, nelegată, cu povara în spate.
- Măi oameni buni și frați ai noștri - grăi gazda cabanei, cam vinoasă
- până la Creanga-Albă mai aveți trei ceasuri, de nu mai bine. Cum să mai orbe-
căiți până acolo. Rămâneți și odihniți aici, vă facem loc, trageți un somn bun,
și porniți când se crapă de zi. Doar nu vă gonește nimenea de la spate.
Eu tare înclinam, - Ieronim dacă și-a pus ceva în cap nu-l mai puteai
clăti. Nu și nu! Plecăm!
- Hai Florică, babă!
Plaiul apucase pe o coamă care urca domol, abea simțit de picioarele
obosite. În luminisul acelui plai au căzut trei aventuri, una după alta. Într-un
loc s-a oprit Căta și ne-a înștiințat, că îndată ajungem la un molid bătrân, în
care are nărav să doarmă un cocoș. L-a văzut de câteva ori; cum doarme dus,
te poți apropia până sub el. Chiar dacă se trezește, nu pleacă ci rămâne zgulit
acolo. Am ajuns la molidul de lângă potecă, n-a trebuit să căutăm mult printre
cetinile rare. Spre cerul cu puzderie de stele se desena negreața nemișcată.
- Împușcă-l tu, mă îndeamnă Ieronim.
- Cum să împușc cocoș care nu rotește - în somn? Mai mare rușinea.
- De ce să fie rușine? N-ai să mai împuști cocoș în felul acesta cât vei
trăi.
Arma de alice îmi era în toc, desfăcută, cartușele prin vreo raniță. Ne-
am mișcat, am mai șopotit, au clănțănit oțelele armei până am potrivit-o pe în-
183
CALEIDOSCOP Ionel Pop
184
CALEIDOSCOP Ionel Pop
185
CALEIDOSCOP Ionel Pop
nime, tu ai hotărât din bună inimă, că dacă o fi să vină ursul la hoit, să-l împușc
eu. Îți mulțumesc, dar eu aș avea o altă poftă, mai mare. Dacă va fi să vină ursul
la ciolanele vechi, bine va face, iar noi vom face ceea ce trebuie. Dar să o cru-
țăm pe Florica, să o ducem înapoi la Bucin, dacă se va putea târî până acolo.
A trebuit puțină însistență până s-a înmuiat Ieronim și a semnat și el
actul de grațiere.
Am înpușcat cocoși și am stat câteva seri în zadar în pătulul fără hoit
proaspăt. Florica a mai prins oleacă de curaj și a început să pască în jurul coli-
bii. Cam pe furiș, mai scădem câte puțin din pita noastră și i-o dădeam plocon,
așa cum dijmuiam la Dealul-Țarinei cutia de zahăr a bunichii pe seama Lindei
de acolo.
A cincea zi a sosit flăcăul năimit să aducă cal bun, care să ne ducă po-
verile spre casă, - și am pornit la vale. La casa de la Bucin l-am tras deoparte pe
Căta înainte de a pleca spre lumea de jos.
- Uite, bade Ioane, aici ai bani pentru un sac de ovăz. De cum dă iarba
bună, dumneata să lași astă sicreată de iapă să pască pe unde îi va plăcea ei și
să-i dai până atunci fân, și apoi și câte o mână de ovăz. Tarniță și ham să nu-i
pui în spinare, să vedem ce se va alege din ea până la toamnă când vom veni la
cerbi.
Așa a făcut Căta, după cum i-am poruncit. Toamna, Florica era pa-
rip208, grasă ca un pepene, și vioaie ca o șerpoaică. Și ne-a slujit apoi un șir de
ani, la căruță, la poveri în spate, cu bună credință. Până în toamna blăstămată
din 1940, când hoardele ne-au alungat de acolo paznicii români, ne-au pârjolit
cabanele și au dus în jaf și pe Florica.
… S-a mutat din lume Ieronim, s-a mutat și Ion Căta. Va fi pierit de si-
gur și Florica, și ursul de la Creanga-Albă, de bătrânețe. Nu va mai fi nici urmă
de coliba de acolo, decât în amintirea mea, a celui de atunci care mai stărui pe
aici.
186
CALEIDOSCOP Ionel Pop
187
CALEIDOSCOP Ionel Pop
188
CALEIDOSCOP Ionel Pop
stânga îți deschidea încăperea vânătorilor. Aceasta era largă și aranjată deose-
bit de îngrijit. Avea două paturi de fier, cu saltele umplute cu fân mărunt, cu
perini și cu țoale de lână. Avea masă sub fereasta pe care vedeai de-a lungul po-
ienii, și scaune. Chiar și două fotolii avea. Adevărat că toate acestea erau ieșite
din bărdițele și cuțitoaiele paznicilor, adevărat, că uneori câte un cui afurisit
te mai prindea de pantaloni, iar dacă te așezai la vorbă mai lungă trebuia să
pui sub tine pelerina împăturată. Dar aceste mobile rudimentare îmbrăcau
camera și o făceau dormitor, sufragerie și salon, la un loc, mai prietenos decât
oricare apartament bogat din oraș. O ușiță mică ducea în cămară. Aici erau
îngrămădite uneltele slujbei, capcanele, vârzobii, apoi cele ale dogăritului, fi-
indcă Fățan era mare meșter de cofe, bote, donițe și ciubere. Mai ales iarna
în seriile lungi meșterea și apoi trăgea folos și de acolo. Nu lipsea din această
cămăruță bărbința211 de brânză, altfel de brânză atârna în burdufele animate
în grindă, alăturea de slănini și osânzi făcute ghem și legate în rețea de sfoară.
Până în vară avea Fățan atârnate șunci de mistreți afumate frumos și ciubăr
îndesat cu sloi de cerb. Dintre toți paznicii, Fățan pare că era cel mai gospo-
dar, cu toate că, după cum poate că voi arăta mai la vale, el se cârmuia singur.
Făcea ce făcea, și primăvara suia în muntele lui doi godaci și căra pe seama lor
cucuruz tocmai din Sebeș - iarna junghia doi dolofani. Toamna își împușca
grăsanul de mistreț, carne de cerb pentru sloi cădea destulă din ce împușcau
vânătorii; băcițele de la stâni lui îi alegeau brânza ceea mai grasă, brânză din-
spre toamnă. În cămară era și lădoiul cu făină de mălai. Aici la răcoare mălaiul
nu se încingea. Poate mai ajuta și mijlocul pe care îl întrebuințau cu succes
muntenii care trebuiau să se aprovizioneze cu mălai pentru o iarnă întreagă:
îngropau în făină fiere vechi, ce erau – fier de plug, piroane, coasă ruptă…
La căzile nu mureai de foame, chiar dacă mergeai cu ranița goală.
Această din urmă cămăruță își avea taina ei. Nu știu care dintre paz-
nicii care s-au perindat aici a născocit un lucru tare cuminte și viclean, învă-
țat, mi se pare de la viezure, marele arhitect. Omul din bârlogul lui pierdut
în singurătățile muntelui are nevoie și de o ieșire de taină. De ce să știe bra-
conierul când pleacă de acasă paznicul, pândindu-l de undeva când iasă pe
ușă sau găsindu-i urma pe bruma potecii? Se poate nimeri și oaspe nepoftit,
211 berbință - vas de lemn (de brad) făcut din doage, pentru păstrarea laptelui și a brânzei
189
CALEIDOSCOP Ionel Pop
190
CALEIDOSCOP Ionel Pop
ieșit vre-o cinci ciute, s-au împrăștiat prin poiană. Păreau vărsate cu pulbere
de argint, cum cădea lumina de lună pe luciul blănilor. Numai din vreme în
vreme își ridica una capul și rămânea câteva clipe privind și ascultând spre
noi, apoi îndată cobora botul.
La Căzile am auzit în toamna anului 1946 cel de pe urmă cerb mugind.
De atunci nu mi-a mai fost dat să mă încânt de orga muntelui. Necazuri m-au
împiedecat să urc la cerbi atunci când obișnuiam, adecă prin 20-23 septem-
vrie. Am rezistat cu greu poruncii de ducă - adevărată poruncă înrădăcinată
în ritmul vieții mele, ca aceea a păsărilor călătoare, când le vine vremea plecă-
rii. Apoi nu m-am mai putut împotrivi. Era deja spre mijlocul lui octomvrie,
mugetul va fi trecut. Dar nu doream să împușc cerb, nu doream să vânez; îmi
era dor de muntele în toamnă, cu toate ale lui. Și așa, am urcat la Căzile, și așa
am stat acolo în sihăstrie o săptămână. Era poate și o presimțire - trebuia să-mi
iau rămas bun de la locuri dragi pe care nu aveam să le mai văd. Trebuia să
mai băciuiesc o dată cu Ieronim în singurătăți, înainte de a ne despărți pentru
totdeauna.
Câte un cerb mai cânta leneș și obosit. Diminețile hoinăream până
spre Bistra, până spre Cindrel. Spre înserat eu mergeam singur și rămâneam
până în noapte într-un loc care îmi era mai aproape de inimă decât toate cele-
lalte.
Din dosul casei, înspre nord, pornea o potecă bună, care puțin rămâ-
nea în livadă și se înfunda în urcușul pădurii, pe coasta dinspre răsărit. Abia
aveam de mers o jumătate de ceas până se făcea o căruie, înspre dreapta. Scă-
păta puțin și mă ducea la un țugui de stâncă împrejmuită de brăduștei tineri.
Aici, ca într-o lojă de teatru era alcătuită o bancă bună. În față scăpăta coasta
până în adânc de vale, dincolo se ridica spre altă culme înaltă, îmbrăcată în
molidiș bătrân. Poienițe și luminișuri mici deschideau ochiuri în sumbrul co-
drului. De departe, ca un murmur străbătea până acolo frământarea râului
Sebeșului. Ciocănitoarea neagră punea uneori în tăcere și tristețea țipetului
ei, pâlcușoare de sturzi de iarnă veneau și zăboveau scârțâindu-și glasurile în
molizii cu coceni copți. Stoluri de păsărele, pe care nu le puteam recunoaște,
treceau grăbite spre țări îndepărtate. Muntele întreg parcă îmi zâmbea mie
în melancolia toamnei, și trist îi zâmbeam și eu. Treceau ceasurile legănând
191
CALEIDOSCOP Ionel Pop
212 tărăgănat - (despre o melodie) cu note sau modulații prelungite; (despre voce, vorbire) rar și prelungit;
domol
192
CALEIDOSCOP Ionel Pop
și l-a înzestrat, atât cât îi îngăduia sărăcia și zgripțoroaica lui de muiere, - și asta
nu era prea mult. În năcaz și în vai a crescut Ion Fățan și când a ajuns la vârstă
s-a scârbit de atâta mizerie și și-a găsit femeie, o vădană bogată, care îi putea fi
mamă. Apoi s-a căit rău. Baba ținea cu dinții la averea ei, o palmă de loc n-a voit
să pună pe numele bărbatului. Fățan era în avere străină, nu stăpân. A lăsat
casa de piatră din sat și averea, și a scăpat aici în munte. Aici doar n-are să vină
după el pacostea! A venit, și Fățan a alungat-o. A venit iarăși și a luat bâta la ea.
Când s-a ivit la cabana de la Căzile a treia oară, în alt an, a găsit la Fățan nevastă
tânără și frumoasă, pe Ileana din Loman.
- Domnule doctor - mi se plângea omul de multe ori - nu găsești dum-
neata vreun paragraf prin cartea legii, să mă pot descăța de boala asta de bă-
trână?
Nu găseam, fiindcă ori ce făcea Fățan, ”boala” nu voia să se despartă de
el și pricini legale bărbatul nu putea înfățișa.
A stat Ileana din Loman la Căzile o vară și o iarnă în nădejdea divorțu-
lui și a căsătoriei, apoi i-au venit părinții și au dus-o, dacă au văzut că nu-i chip.
Și așa a rămas Ion Fățan cu două muieri și totuși stingher, sihăstrit în cabana
de la Căzile. Dar de atunci poate va fi murit baba, sau își va fi găsit alt dornic de
avere, și popa din Sugag va fi pus cununi pe capetele lui Ion și a Ilenei. Nu știu.
Și nu știu ce va fi pe la Căzile. În mintea mea stăruie imaginea veche,
cu oamenii vechi.
193
CALEIDOSCOP Ionel Pop
194
CALEIDOSCOP Ionel Pop
jos de Tău. De aici, până sus la stăvilarul de la Oașa, vreo 20 kilometri, apa râ-
ului se frământă între maluri înguste. Drumul își pipăie locșor între prăpastie
și piept de munte, sărind peste poduri nenumărate de pe un mal pe celălalt.
Abia înaintăm vre-un sfert de ceas și am ajuns la casa pădurarului de
la Gâlceag. Nu știu cine a ales acest loc de casă. Soarele numai în crucea amie-
zii se poate strecura până la ea. Omul din casă, ori în cătrău ar fi să-și facă run-
da de serviciu, trebuie să urce ca pe scara cerului. Cel care a plănuit-o - tare de
mult, fiindcă e din vechime - va fi fost un om care prețuia mai mult frumuseța
decât partea practică a lucrurilor. Într-adevăr, căsuța de la Gâlceag impresio-
nează pe cel ce are aplecare spre romantism. Tipică de munte, cu bârne ne-
tencuite, cu cerdac înalt subt steașina largă, stă pitită pe malul stâng al râului
învolburat. Tocmai pe la spatele ei se ridică deodată pisc de munte îmbrăcat
în pădure neagră, pisc înalt până în zarea boltei. Din înălțime se prăbușește pe
lângă casă părăul Gâlceagului. Numai cascade, numai spumă ca zăpada, stând
să întreacă în vâjâit clocotul Râului.
Când am urcat pentru prima dată spre acești munți, care mi-au deve-
nit cei mai dragi dintre toți, am poposit de amiaz la Sebeș. Era acolo un restau-
rant vechi, îi spunea ”Unterwalder”. Mi s-a oprit privirea și apoi a stăruit mult
asupra unui tablou atârnat în loc de cinste. Pictură naivă, asemenea litografii-
lor care înfățișează colțuri sălbatice din munții Elveției.
- E casa de la Gâlceag, m-a lămurit mentorul meu, și bunul prieten de
mai târziu, înginerul Pavel Jánosi. Trecem pe acolo…
Abia am așteptat să văd ceea ce nu-mi venea să cred că este aievea.
Apoi am recunoscut, îndată ce căruța care ne ducea a cârmit după al nu știu
câtelea cot. De atunci, de câte ori am suit spre așezarea noastră de la Braniște -
mai târziu în gâfâitul mașinei obosite - m-am oprit impresionat de frumusețea
sălbatică a locului acestuia. După ani, în locul bătrânului ”Unterwalder” am
aflat restaurant nou, modern, rece, despuiat de atmosfera patriarhală adusă
din vremi tare vechi. Pe perete nu mai era nici tabloul Gâlceagului. Noul stă-
pân îl va fi socotit nevrednic să stea între oglinzi și portretele marilor zilei. Am
întrebat ce se va fi ales cu el - voiam să-l cumpăr, să-l duc sus la casa mea de la
Izvorul-de-argint. N-am dat de el - îl vor fi aruncat la gunoi.
195
CALEIDOSCOP Ionel Pop
196
CALEIDOSCOP Ionel Pop
vorbe pe scândura blidarului. S-a făcut că se miră că n-am uitat nici de data
aceasta coșulețul cu bomboane pistrițe și care de care cu gust mai bun.
- Vai, ați cheltuit și pentru baba să-și mai îndulcească gura asta știrbă…
Adună ”dumnealui” alune, dar cine le poate roade? Șoarecii și veverițele… Iată
minune: s-au învățat veverițele la sacul cu alune din pod…
Și iarăși tititi și tatata, și prâsnel prin casă și indemn la bucate, și iertă-
ciuni ”că aici numai tocmai ce se găsește la om pădureț, nu ca la oraș” și supăra-
rea cuvenită când am înfulicat ranițele și puștile de pornire spre Gotu. Când
ne-om coborâ, peste patru zile, numaidecât să potrivim pe la amiaza bună.
Are să-l țină acasă și pe ”dumnealui”, dar înainte îl va pune să prindă niște păs-
trăvi. Știe ea, baba, că ne place cum îi prepară, tăvăliți în mălai și copți în tigaie
cu unt praspăt. Și va face și niște scoverzi cu brânză…
În colțul din dreapta al ogrăzii înguste e gura potecii spre Gotu. Are
portiță tainică: dacă n-o știi treci pe lângă ea fără să o vezi nici de la doi pași.
Acolo-i un fag înalt și gros, în fața lui o tufă mare de soc. Poteca începe tocmai
la spatele acestei tufe, care o acoperă de văzul oamenilor, iar mai sus e pier-
dută în pădure mare. Badea Toma a potrivit-o așa, când a dres plaiul vechi
și neumblat. Portița o știu cei ce trebuie să o știe, cei ce au treabă la Cabana
din Gotu - alții nu. Altfel n-ar mai avea pace nici Toma și nici jivinele pe care
le străjuiește. De cum mijește primăvara până la zăpada mare, trec pe drum
la deal și la vale cete de turiști. Cum ar da cu ochii de gura potecii, cum le-ar
trăsni prin cap să urce pe acolo spre Coman, spre Prigoana sau spre Șurian.
Dacă ar merge și s-ar purta omenește, ca cei ai muntelui, n-ar fi nicio pricină.
Pe unde trec ei însă, parcă trece alai de nuntă. Cântă, chiuie cât le ține gâtlejul,
mai slobod și din piștoale. Fac foc unde nu trebuie, și îl lasă cu tăciunii aprinși.
Când văd vreo sălbătăciune le place să o sperie. Oameni de la oraș, care nu
cunosc rânduiala bună a muntelui și îl iau în râs pe Toma când vrea să-i poto-
lească și să-i povățuiască. Nu se potrivesc în sălbătăcia muntelui multe dintre
obiceiurule civilizației orășenești!
La spatele portiții noastre îndată începe urcușul greu pe pieptul mun-
telui. Poteca se frânge în coturi aspre, în dreapta, în stânga, în dreapta, în stân-
ga, - treizeci și șapte. Le număr de câte ori le calc - așa știu cât mai am să fac,
197
CALEIDOSCOP Ionel Pop
până răzbesc deasupra. Mai este un îndreptar: vâjâitul râului. E tot mai încet, e
tot mai sorbit de pădurea de sub noi. Când va fi doar un murmur monoton nu
vom mai avea mult. Și mai este cam pe la mijlocul suișului încă un semn. Acolo
își scoate la iveală capul o stâncă de sub pământ. Tocmai atât cât îți face bancă
de odihnă. Nu ne alungă nimeni de la spate și nici coliba lui Badea-Toma nu se
mișcă de la locul ei: ceasornicul, acest tiran al vieții de la oraș aici și-a pierdut
toată puterea și răutatea. Loc de popas. Umerii se bucură scăpați de curelele
ranițelor, se șterge încet broboada de sudoare de pe frunte, inima își potolește
goana. Iar ochii și sufletul se încântă. Pădurea de fag e încă stăpână la înalți-
mea aceasta. Rari molizi au coborât din împărăția lor de sus ca să-și înfigă ră-
dăcinile dincoace de hotar – ca niște iscoade în țară străină. Fagii străvechi își
înalță colonele văruite până sus, ca să susțină bolta clădită în linii gotice. Nici
într-o altă pădure ca în aceea de fag bătrân, n-ai impresia că te găsești într-un
imens templu al naturii.
Nici o altă pădure, ca aceea de fag bătrân nu-ți poruncește să nu-i tul-
buri pacea și tăcerea, să nu-i răscolești cu pași profani covorul de jos, în care
îi dorm frumusețile altor ani. Materialist, necredincios, cinic de ai fi, ți se stre-
coară în gândul împietrit ca un tremur străin, necunoscut, prinde putere, te
încălzește, te rupe de materie, te înalță încet și nesimțit deasupra boltei verzi
de sus, deasupra celei albastre care mijește printre crengi, - parcă te împrăștie
și te pulverizează făcându-te una cu toate; parte a puterii dinainte de alfa și
dincolo de omega.
Impresia de maiestate rece și sumbră pe care ți-o dă în primele clipe
pădurea de fag, se topește ca în căldura unei îmbrățișări de mamă, care te lea-
gănă pe încetul în pacea credinței. Timpul se oprește din goana lui, parcă auzi
răsuflarea pământului, imnul pe care îl întonează aștri - parcă simți atingân-
du-te și mângâindu-te o mână, care le cuprinde pe toate: mâna Domnului.
Și trupul trudit și sufletul vrăjit se rupe cu greu din odihna jelțului
de piatră de la mijlocul urcușului spre Gotu. Mai sunt încă vreo șaptespreze-
ce cârjoaie de călcat, - apoi numai vreo zece, - fagii s-au rărit, molizii străvechi
au cucerit locul, și de acum își încheie ei deasupra capetelor noastre cetinile
negre. Parcă s-a domolit coasta muntelui; între ultimele cotituri cărarea în-
198
CALEIDOSCOP Ionel Pop
199
CALEIDOSCOP Ionel Pop
La căsuța din Gotu urcam cam de trei ori pe an. Primăvara în bătaia
cocoșilor - dar atunci doar poposeam o oră, două, grăbindu-ne spre Coman,
- vara, când alergau căpriorii îndrăgostiți și voiam să ciupim din cei pe care îi
păzea Badea-Toma - și apoi în zilele toamnei aurii, când cocoșeii de ieruncă
răspundea chemărilor noastre viclene din fluericea făcută din os de iepure.
Mai ales aceste zile de toamnă aveau dulceață aleasă. Din întreg teritoriul nos-
tru de vânătoare, aici, în jurul Gotului, erau mai multe ierunci. Era și brad și
fag și tufărie de alun, așa cum le place lor. Plăcerea noastră cerea puține jertfe.
Vânătoarea la ierunci e un joc ușor, un exercițiu de florete mânuite isteț de
cei doi protagoniști. Rar se învrâstează câte o tușă în salba de atacuri, apărări
cuprinse în melodia simpla și arginție a duetelor dintre vânător și pasăre. Pe-
ripețiile nu sunt zguduitoare, succesele nu-s răsunătoare, vânătorul păcălit de
un cocoșel mai isteț decât el are pe buze zâmbet și nici o picătură de fiere.
Pădurea toamnei cu izbucnirea ei de culori ale rămasului-bun e o încântare
a ochilor. Partidele de vânătoare sunt scurte sau lungi, după cum tocmai te
trage inima, - umblarea e ușoară, fără oboseli mari, cabana e aproape, prietenii
200
CALEIDOSCOP Ionel Pop
201
CALEIDOSCOP Ionel Pop
202
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
(În ”Carpații”216 a scris maestrul Sadoveanu o bucată trasă dintr-o
excursie a noastră la cabana din Gotu. Sunt acolo și fotografii făcute de
mine. Într-una căsuța, pe prispă cu cei ce ne găseam atunci acolo: în șir
Pavel Jánosi, Sadoveanu, Aurel Socol și, în picioare, eu. A fost în toamna
anului 1936. Întâi s-a dus de pe lume Socol, apoi Pali-baci, apoi Maestrul
Sadoveanu. Dusu-sa pe alt tărâm de vânătoare și Badea Toma, adecă
Toma Orășan. Am auzit că au lăsat în părăsire casa de pădurar de la Gura
Gâlceagului. Oare mai stă casuța de la Gotu?)
203
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Cabana Curpătului
204
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Sunt în urcușul acesta prelungit și două locuri de popas. Într-unul apa se iz-
bește în stâncă potrivnică, nu o poate învinge și se frânge în cot. A încercat să
o sape pe dedesupt și a făcut cotlon adânc și larg. Apa de cleștar se învârtește
acolo încet, - dacă poți să te apropii fără să fii văzut izbucnește din adânc pește
după pește în săgetări aurii. Dar nu totdeauna. Uneori ți se pare că acea genu-
ne e un loc de odihnă sau de sfat al păstrăvilor. Apropiindu-te, îi vezi pe fundul
adânc al albinei stând nemișcați, mulțime mare, ca niște luntrișoare înecate.
Dacă te ivești, într-o clipă nu mai sunt. Au ei ascunzătoare bună în cuptorul de
sub stâncă.
Al doilea loc unde trebuie să te oprești e în pădurea bătrână, depăr-
tișor de apă. Pe trunchiul unui molid uriaș e întărită o icoană. Din zugrăveală
naivă mai desprinzi cruce cu trup răstignit, lângă ea conturele șterse ale Maicii
Domnului și a Sfântului Ioan evanghelistul (mi se pare). Pe lemnul icoanei au
fost și slove, - acum nu mai poți aduna nimic din ceea ce a rămas din ele. Dar
dacă ai băciuit mai mult prin aceste locuri, îți va fi spus cineva, negreșit, că în
acel loc a murit un om cu moarte năpraznică și un creștin a pus semn de po-
menire. Cine va fi fost acel om, care dintre primejdiile muntelui îl va fi copleșit
aici, și când - poate să mai știe vreun bătrân. Eu, cât am întrebat și am știricit
n-am putut afla. Mă opresc întotdeauna - ca și alți trecători, rari - la acel loc al
unei tragedii neștiute, închipuirea încearcă să refacă întâmplări acoperite de
uitarea oamenilor, fac semnul sfânt, zic un Tatăl-nostru, și ”Ori cine vei fi fost,
ori unde ți se macină oasele, odihnește în pace!”. Parcă ușurat de o îndatorire
împlinită. Cobor la apă și, pescuind, nizuiesc spre luncile Curpătului.
Se lărgește albastrul cerului, malurile împădurite se îndepărtează pu-
țin, ca apoi să se strângă îndată în încuietori de stâncă înguste. Proptit între
stânci e opustul vechi și părăsit, rămas de pe când se plutea și pe apa Curpătu-
lui. Acum opustul e ruină. Apa se strecoară prin crăpăturile iezăturii217 înalte
de câțiva metri, cășițele218 de margine au trunchii putreziți și căscați, ierbărie
și sălcii pitice au găsit loc pentru rădăcinile lor în crăpături. Zănoaga de sub
opust nu mai are volburi și clocot, adâncă și străvezie pare un iezăr adormit.
Rar am reușit să scot vre-un păstrăv din taina adâncimii, însă în acele clipe
217 iezătură - baraj mare de pământ și împletituri de nuiele, care blochează întreaga vale a unei ape
218 cășiță - construcție de bârne, umplută cu pietre, pe care se așază construcțiile în apă
205
CALEIDOSCOP Ionel Pop
206
CALEIDOSCOP Ionel Pop
- Ce ne facem?
- Ne facem bine, liniști Ilie. Cu unul dintre dumneavoastră merge
Niculiță.
- Care Niculiță?
- Ia, ăsta de aici. Știe bătăile, cum le știu eu, grăi paznicul. Cel căruia i-a
fost sorocit Niculiță să-l ducă la bătaia cocoșilor s-a codit, văzând princhidelul
de băiat. Până la Urlieș e cale de două ceasuri bune, peste șir de munți și de
văi. Noaptea mai ales se vor pierde pe acolo, vor umbla în zadar, nu vor găsi
bătaia…
- Nu vă fie frică! Îndrăzni copilul. Nimeresc eu cu ochii închiși. M-a
dus tătuca anul trecut, alaltăieri am mers singur… Vin cinci cocoși în bătaie…
Tătuca m-a învățat și cum să-i apropriu…
La condus Niculiță fără greș pe vânător în bătaie, și l-a învățat cum să
se furișeze pe versul cocoșului. Și a avut cinste mare în fața celui ce s-a întors
cu cel dintâi gotcan împușcat de el.
Mare meșter era acest băiat la păstrăvit.
De-a lungul luncii cu pământ moale, cu turbării, Curpătul și-a săpat
albie adâncă, îngustă, încât pe alocurea puteai sări peste ea. Ierbării se aple-
cau deasupra apei, care se frângea în coturi cu bolboane sub ele. Aici în zadar
ai încerca să lansezi din depărtare musculițele artificiale cu care pescuiam noi
pe râu. Am făcut și noi cum l-am văzut pe Niculiță, care scotea pește după
pește: În pleasna sforii scurte am pus cârlig cu cosaș, ne-am furișat și am întins
momeala printre ierburi, săltându-o pe apa pe care nici nu o vedeam de multe
ori, pe pipăite. Îndată simțeam zmâncitura și ridicam păstrăvul. Și erau mulți
și frumoși - ne miram cum pot să fie în apă atât de mică asemenea ”purcei”. Am
pescuit de câteva ori alăturea de Niculiță, - totdeauna a prins mai mulți decât
mine, cu toate că el mai trebuia să alerge după câte un vițel răzlețit, dat în sea-
ma lui. Mic cum era, se putea furișa nevăzut și știa de minune să se furișeze.
Unde să ne putem noi apropia de câte un cot bun așa ca Niculiță – trăgându-se
pe burtă?
Din băiatul de atunci se va fi ales paznic minunat – sau un braconier
strașnic…
Am înțeles, că acum casa de la Curpăt e canton de pădurar.
207
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
Între hârtiile uitate într-un fund de sertar găsesc câteva file scrise
des, care poartă și titlu: ”Poienița ielelor”. Fiind în legătură cu valea Curpă-
tului, transcriu aici cele ce le cuprind.
Undițând pe Curpăt în sus, până la opustul părăsit, am putut alege
dintre păstrăvii înșelați cu musculițe vre-o zece arătoși: pe ceilalți, mulți, i-am
iertat. Cei din coș erau chiar prea mulți pentru mesele de azi, iar colo după ce
se va apleca soarele spre Vârful-lui-Pătru voi mai pescui bine pe apa îngustă și
adâncă de pe luncile de sus.
Trec gurguiul de stâncă de care se razimă aripa stângă a barajului, și
pășesc spre luncile deschise spre cabana care se vede aici aproape, răzimată
în coastă. Peste Curpățel – părău care se îmbucă aici în apa Curpătului – e o
podișcă din două scânduri; le treci în trei pași mici. Dacă ai voi, ai putea și să
sari peste șuvoiașul care se grăbește cântând spre fratele lui mai mărișor. Și de
data aceasta fulgeră prin lacrima apei puține păstrăv speriat de pașii mei. Sunt
păstrăvi și pe Curpățel – și nici când nu i-am încercat! Nici n-am fost pe el în
sus, nu știu de unde vine, cum este dincolo de perdeaua deasă de sub care se
strecoară în lumina luncilor. Treabă n-am, vreme am, de pescuit m-am săturat
deocamdată, - haide, să văd ce-i pe părăuțul ăsta în sus. Undița nu-mi mai face
trebuință, mă mai și încurcă pe când am să străbat prin desimi,- o razim de un
molid din margine. La o umbră răcoroasă lepăd și coșul cu peștii.
Nu e perdea ci zid verde cel pe sub care se strecură părăuașul. Molizi
bătrâni își coboară cetinile grele până la pământ, perie de pui de molid încâl-
cește puținul loc dintre trunchi. Cărare nu-i. Nimenea nu are treabă să urce
pe Curpățel în sus. Pun spatele ca să pot sparge împotrivirea cetinilor, feresc
cu mâinile, mă aplec răzimat în mâini pe sub crengi groase. Mă zgârie țepele,
mă împung cioturi, ace uscate se scutură și îmi intră pe după gât, picioarele
se împiedecă în praguri de rădăcini, alunecă pe bolovani mușchiați - nu-i chip
să străbat. Parcă-i un adevărat zid de încuiere. Să mă întorc, doar nu are nici
un rost să mă canonesc în felul acesta. Și ce aș putea găsi mai sus, decât același
pârâiaș, pe care îl văd și aici alergând vesel, săltând în cascade mărunte pes-
208
CALEIDOSCOP Ionel Pop
209
CALEIDOSCOP Ionel Pop
în pernă de mușchi mă poftea în jilțul lui. I-am primit prietenia și multă vreme
m-am legănat în reveria în care pe încetul se topesc gândurile în mângâierea
sentimentelor.
Oare să fi coborât din seninul și din liniștea cerului o aripă de boare?
Și numai aici în ocolașul capitonat cu covor de bulbuci-de-munte, - doar vâr-
furile înalte ale molizilor se scriau încremenite pe pânza azurului și nici ceti-
nile n-au început să cânte în miile lor de strune. Un vârtej ușor a clătinat încet
într-o palmă de loc florile galbene, apoi a alunecat pe marginea pădurii, apoi
s-a săltat și a coborât în mijloc, rotind pe loc multă vreme. A desprins câteva
petale și le-a ridicat fluturându-le în cerc, s-a înălțat cu ele în brațe până s-au
pierdut în aurul soarelui - și n-au mai fost. Florile s-au mai legănat câteva clipe,
apoi și-au închis în nemișcare covorul.
Înzadar au încercat atunci învățăturile din școli și din cărți să alunge
mirajul povestilor străvechi care au încântat lumea de gânduri a copilului. Mi-
nunea care s-a desfășurat neașteptat în fața ochilor mei, nu putea să fie decât
Hora Ielelor. S-au ridicat din sălașul lor de taină, s-au înălțat deasupra codru-
lui și au coborât ca să-și joace dansul în locul pe care și l-au ales pentru joc, cel
mai încântător ascunziș din toți munții aceștia - pe malul apei ca lacrima, pe
covorul gingaș al florilor.
Am înțeles de ce a ridicat muntele zid de molidiș și a pus străji în jurul
poieniței acesteia, am găsit rostul care a podit-o cu florile aurii ale bulbuci-
lor-de-munte.
În asemenea tainițe vrăjite ale muntelui o singură dată ți-e îngăduit să
pătrunzi cu trupul tău pământesc. Te întorci apoi adeseaori la ele cu gândul și
iarăși crezi că ai fost o clipă în lumea de basme în care trăiau aievea Ielele220.
220 Iele - Ființe imaginare din mitologia populară românească, înfățișate ca niște fete frumoase, care apar
noaptea, vrăjind, prin cântecul și prin jocul lor bărbații, asupra cărora au puteri nefaste; frumoasele,
mândrele, dânsele, șoimanele, vântoasele, drăgaicele
210
CALEIDOSCOP Ionel Pop
211
CALEIDOSCOP Ionel Pop
putea să intre prin zeci de crăpături. Cabană veche, neglijată, folosită doar
pentru popasuri scurte, de cei pe care îi apuca noaptea prin acele locuri grele.
Galaction venise cu câteva zile mai înainte să pună oarecare rânduială. A mai
măturat, a mai potrivit lespezile vetrei, a mai șters din paianjeni, a pus cetină
de dormit pe lângă pereți. A speriat huhurezul care și-a ales sălaș pe o grindă
din cabană. Huhurezul însă nu s-a speriat prea tare și n-a voit să renunțe la
adăpostul lui bun: când am deschis ușa a fluturat deaspura capetelor noastre,
s-a zbârlit mânios și a ieșit pe ușița lui din acoperiș. Cât am stat acolo s-a ținut
prin jurul cabanei și ne cânta jalnic din coama acoperișului. Noroc că nu eram
superstițioși și îl lăudam chiar, că n-a lăsat coadă de șoarece în cabană.
Chiar în prima zi Ieronim s-a întors din Viștișoara cu un țap bun; în
cealaltă zi mi-am ales eu unul, nu mai puțin voinic, de pe coasta dinspre Sâm-
băta. Ne-am luat partea noastră. Trebuia să-și împuște țapul și Răchițan, și ne-
am hotărât să suim până la Răcorele, până spre Fereastra-Mare, unde negreșit
găseam vânat.
Am plecat de dimineață, în față cu vântuleț domol, pe vreme închisă,
cu ploicică rară. A stat curând ploaia, însă pe când am ajuns la Răcorele s-a în-
chegat negură. Parcă răsufla din temelia de stâncă a căldării, din toți pereții de
piatră. Venea în rostogoliri de valuri lăptoase și de peste creasta din fund. Ne-a
cuprins, ne-a copleșit. Apoi nu se mai vedea nici la zece pași. Ce era să facem?
Să așteptăm să se lumineze, doar-doar. Am găsit adăpost sub o streașină de
stâncă, am aprins țigările și am așteptat. Am mâncat și merindea de amiază,
și în loc să se spargă negura, ea se îngroșa tot mai smântânoasă, tot mai nepă-
trunsă. Apoi deodată, ca scăpat dintr-un cazan supraîncălzit, ne-a lovit vânt
turbat, mânând puhoi de ploaie cu lapoviță. Curgeau șiroaiele ca milioane de
ațe întinse de vânt aproape alăturea cu pământul, - nu mai era nădejde, nu mai
era de stat, - să ne întoarcem la cabană.
Cum s-ar putea să uit ceasul, care ne-a trebuit să coborâm până la ca-
bană? Calea ne era tot la vale, pe muchie. Din spate ne lovea mânia vântului
groaznic, creasta pe care coboram era îngustă între prăpăstiile dintre Sâmbă-
ta și Viștișoara. Nu vedeam buza abisurilor de lângă noi, nu vedeam cărare.
Dacă greșim doar câțiva pași în dreapta sau în stânga ne rostogolim în adân-
curi nevăzute. Și clocotea negura frământată de vânt în acele abisuri, și urla
212
CALEIDOSCOP Ionel Pop
213
CALEIDOSCOP Ionel Pop
jurul focului erau mai buni decât fotoliile capitonate de acasă, - și grămada de
cetină mai adormitoare decât patul cu somieră și cu saltele. Ceasurile treceau
nesimțite în măruntele îndeletniciri la care era redusă problema existenței, -
fugeau în salba povestirilor.
Întâmplări vechi și nemaipomenite prindeau trup, ca și când s-ar fi
întâmplat ieri, sub ochii noștri; din urgia vântului desprindeam ropotul cai-
lor, lătratul câinilor, chiuitul și goarnele „vânătorului sălbatic” care trecea prin
văzduh. Ne așteptam să credem aievea în țapul alb, care aduce moarte vânăto-
rului, și în zâna fermecătoare care îl ademenește până în vârful piscurilor, ca
apoi să-l prăbușească hohotind de râs. Ziua de azi se pierdea în vechimi fără de
hotar, oamenii de azi se pierdeau într-o lume de mult trecută, aspră și totuși
plină de dulceață, lipsită cu totul de marile cuceriri ale civilizației, însă câr-
muită de legile din veac ale vieții, și liniștită în tâlcurile adânci ale credințelor
numite ”deșarte”.
Două zile și două nopți am stat ca fiarele muntelui și ca strămoșii cu să-
curi de silex în bârlogul nostru. Când s-a luminat de sus și apoi a sosit omul cu
calul ca să coborâm în bunătățile de jos, ne-am despărțit cu tristețe de cabana
de pe Muchia Drăgușului, și - cel puțin eu - parcă am invidiat huhurezul, care
și-a luat locul sub acoperișul mâncat de vreme.
3
... Dar cabana de pe Iuhod și aceea de la Fagul-rotund din munții
Sovatei, și aceea de la Pietrele-lespezi, și de la Trocuța, tot de acolo! ... dar
cabana din Coman, și cealaltă de la Muncelul-mic! Și coliba din bătaia co-
coșilor din Hurdubeu, de dincolo, din raiul de la Frumoasa! ... Dar stânele
părăsite care ne-au adăpostit, și bordeiul de piatră de sub Colțul Bălăceni-
lor și celălalt din Valea lui Mogoș din țara Făgărașului! ... Dar...
Cabane... Cabane... !
Vraja cabanei... Vraja amintirilor!
214
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Ucenicia la păstrăvi mi-am făcut-o pe valea mică Sebeș din munții So-
vatei. Cu undița m-am împrietenit de copil, cele dintâi unelte au fost varga
de alun, sfoara de cânepă cu dop pe ea, cârligul făcut dintr-un ac cu gămălie
îndoit. Cele dintâi ape, iazul morii din Someșul Năsăudului, apoi Târnavele
de la Blaj. S-au perfecționat și uneltele, prada s-a ridicat până la scobari, mre-
ne și cleni - ambiția a început să râvnească la păstrăvii apelor îndepărtate de
locurile în care trăiam. Apoi, după ce l-am cunoscut pe Sergiu Catilina, m-am
hotarât să fac ce-oi face și să pescuiesc la păstrăvi. Acest Sergiu Catilina era bri-
gadier silvic la pădurile Mitropoliei din Blaj, soț al meu de vânătoare pe când
eram student, apoi avocat stagiar, apoi avocat tânăr. Minunat om, minunat vâ-
nător - poate vreodată voi scrie despre el și despre aventurile noastre vânăto-
rești. De naștere era din Șugag, de pe râul Sebeșului, - tatăl său era pădurar în
munții de acolo, el a moștenit meseria și patima legată de ea. Înainte de a veni
la Blaj a slujit mult și prin munții Făgărașului. Și acasă la el, și la Făgăraș a avut
prilej destul ca să pescuiască la păstrăvi - și n-a lăsat să-i treacă prin fața ochilor
prilejul, fără să-l apuce. I-a venit vestea de pescar la păstrăvi, neîntrecut. În
popasurile noastre vânătorești, între povestiri cu jivine cu păr și cu pene, Ca-
tilina povestea despre minunățiile unditului la păstrăvi. Aici, la apele de deal
și de șes el nu punea mâna pe undiță - disprețuia unditul de aici, fără greutate
și fără emoții. Păstrăvul, numai păstrăvul e pește vrednic să umbli după el, și
dacă ar fi să aleagă între pușcă și undița de păstrăvi, ar atârna pușca în cui. Mi-a
arătat cu de-amănuntul metodele și “secretele”, mi-a arătat și uneltele pe care
le mai păstra: varga nervoasă, sfoara subțire, struna ca firul părului, cârligele
mici și aspre împănate ca fel de fel de gâze după care vânează păstrăvii. Mi-a
deschis o ferestruie spre o lume de încântări nouă, - o lume, care apoi zeci de
ani mi-a dat ceasuri și zile de mari plăceri.
Aveam deci pasiunea trezită și un început de cunoștințe teoretice.
Dar primii pași în această lume era să-i fac mai târziu, când, mutat la Cluj, am
început să-mi petrec vacanțele de vară la Sovata. Înjghebasem atunci împreu-
215
CALEIDOSCOP Ionel Pop
216
CALEIDOSCOP Ionel Pop
217
CALEIDOSCOP Ionel Pop
218
CALEIDOSCOP Ionel Pop
219
CALEIDOSCOP Ionel Pop
lângă bolovan...”. Așa a făcut, și “zvâc!”, a sărit păstrăviorul. S-a prins singur, și a
fost pricină de mare mirare și bucurie pentru un mare savant. Am mai înaintat
ce am înaintat pe părău în sus, eu pescuind, profesorul chibițând. Deodată îl
aud, cam sfios - după cum dealtfel îi era și firea: „Dragă domnule doctor, n-ai
face bine să-mi dai puțin undița, să încerc încă o dată?”. I-am dat-o: “Ești pier-
dut, domnule Profesor!”. Și într-adevăr, din momentul acela pierdut a fost.
Parcă n-am cunoscut pescar la păstrăvi mai pasionat, ca profesorul Moldovan.
Și acum, că a trecut binișor de optzeci de ani, și e pensionar la Cluj, are o mare
durere: de câțiva ani colegul lui, profesorul Goia, îl oprește să-și realizeze iluzi-
ile pe care le făurește luni de-a rândul: măcar o escursie pescărească pe Valea
Ierii, măcar una singură... ca odinioară...
Alt învățăcel mi-a fost I. B.. Acestuia nu-i dau numele, cu toate că deal-
tfel era un om cumsecade și învățat în meseria lui de profesor de limba și lite-
ratura română. Nu-i dau numele, fiindcă în calitate de pescar avea un nărav
urât: era hapsân, nesăturat. Se furișa singur la pescuit și, ferindu-se, ca să nu-l
vedem cumva și să ne alăturăm, și astfel să fie oarecum stânjenit să-și umple
doldora coșul.
În două veri au pescuit pentru prima dată pe părăul Sebeș de la Sova-
ta învățați de mine la păstrăvi, Mihail Sadoveanu și C. Rosetti-Bălănescu, vechi
și buni prieteni, cu care am petrecut alte veri și nenumărate partide de pes-
cuit dincolo, la Oașa, și apoi, într-o vară, am prins “morcodani” la Lacul-Roșu.
Amândoi corecți, au făcut cinste și tagmei noastre, a pescarilor sportivi.
Din multe întâmplări trăite pe lângă acel părău de la Sovata, imi vine
în minte și parcă se cere scrisă una, cam hazlie.
Într-o vară, își făcea vacanța la Sovata și un magistrat, consilier la Cur-
tea de Apel din Cluj, unde pledam adeseori și eu. A dorit să mă însoțească oda-
tă la pescuit, ca să vadă „cum se prind păstrăvii”. În ranița din spatele lui Bálint
am așezat și ceva mâncăruri de acasă, vinars, vin - era oaspele meu consilierul.
La focul de la “Căpiță” a fost multă laudă și multă cinste pe seama păstrăvilor
din frigare, și nici vinul n-a fost disprețuit de oaspetele meu. La întoarcere,
când am terminat, seara, pescuitul pe la Trocuța, Bálint a scos din traiste pra-
da, a curățit pe malul apei peștii prinși și i-a înșirat frumos pe iarba pe care ne
220
CALEIDOSCOP Ionel Pop
221
Oașa
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Mare
BRANISTEA
, DOMNULUI
Valea Frumoasei
Podul
Bolovanului
Ocolul
Bisericuța
Ursului
de lemn
Casa de la
Izvorul de
Argint Oașa
Mică
Casa Casa de
Bătrână la Bradu
Strâmb
Casa cu
Soare
222
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Plimbări cu Margareta
la Valea Frumoasei
3
De la spatele casei pornea o cărăruie croită de paznici anume. Urca
în serpentine ascuțite printre brazii tineri și rari care începeau să îmbrace în
haină nouă pe unde securea doborâse pădurea veche, pe care nu o apucasem
pe când am intrat mai întâi în acest colț de lume al încântărilor. Urcușul era
greu, popasurile dese și prelungite de priveliștea care se lărgea tot mai mult
înspre răsărit. Muntele Oașa-Mare își ridica mai sus vârful teșit încununat cu
frânghie de molizi, pădure sumbră îi acoperea și laturile și îi îmbrățișa pieptul
larg, în care râdea deja verdele deschis al plantației săltate din verdele-suriu
al ierbăriei. Mai jos, poiana întinsă a Oașei-Mici presărată cu piramidele mo-
lizilor singuratici, cu cetinile până în pământ și scăldată în lumina potolită a
soarelui în apus. Alți munți se înșiruiau întretăiați de văi din care lucea câte
o scânteiere de părăiaș. În dreapta închidea vederea pintenul de munte, cel
de pe urmă care despărțea apa Frumoasei, care venea până aici vijelioasă, de
frânghia Sălanelor deja domolită în padină îngustă. Deasupra acestui pinten
se lărgea poiana Slimoiului cu stâna bătrână, cu fulgii albi ai oilor strânse la
mulsoarea de seară. Frumoasa, scăpată din chingile strâmte de sus, se domo-
lea acum în valuri de dantelă subțire, și cobora lin, șerpuind în coturi largi
de-a lungul șesului, ca să primească, tocmai sub casa noastră cristalul Salane-
lor. De argint topit era apa Frumoasei, de smarald rece erau tinoavele de pe
malul drept, pe verdele fraged al pășunii dintre ape se mișca încet pâlcușorul
223
CALEIDOSCOP Ionel Pop
de viței, albi-roșii, de la stână. Colo departe în stânga, tăind zarea dinspre mia-
ză-noapte, golul din vârful muntelui Fata începea să-și înmoaie conturele în
pâclă ușoară, vineție. Câte o frântură de plâns de talangă urca până la noi. De
undeva de pe Râu se ridica și adormea îndată strigătul melancolic la lăzure-
nilor, care rostogoleau în clonțul țapinelor buștenii eșuați pe margini. Chiui-
tul unei ciobănițe vibra prelung în lipezime de clopot de seară. Din așezarea
noastră rămasă jos în vale nu se mai vedea decât crucea din turla bisericuții,
țâșnind strălucit dintre crucile negre ale brazilor din jur.
Încet, încet ajungeam în culme. Cărarea ne călăuzise la o lespede de
stâncă, așezată aici de un destin străvechi parcă anume ca să ne primească
pe noi în jelțul ei încălzit încă de soare. Deodată am uitat și spinări de munți
împăduriți, și Râu, și padină. S-au stins și zvonurile care ne-au petrecut în ur-
cușul nostru tândălit. De aici, înspre patul de purpură în care se va culca în
curând Domnul Zilei, ochiul cuprinde numai întindere de tăieturi. Chiar și
Vârful lui Pătru, vătaful acestor munți, e acoperit de spinarea înaltă din fața
noastră, peste care trece tăietura până cine știe unde. Coasta de sub noi nu o
vedem. Coboară abrupt și adânc, până unde se trage îngust Părăul Șerpilor.
Dar dincolo de aceasta, până la muntele Diudiu în stânga, până la Valea Mare
în dreapta, privirea hoinărește în voie în depărtări.
Nu de mult și pe aici era codru, din vecii vecilor. L-a ras fierăstrăul și
săcurea, l-a coborât jilipul224 care și acum se vede pe alocurea putrezit de-a lun-
gul Părăului, l-a dus apa Râului, ca să-l sfâșie gaterele, să-l topească fabricele de
hârtie, să-l îngroape oamenii în galeriile minelor. Însă gândul se rupe curând
din tristețea pustiirii și a morții. Doar pe mormântul celui ce a fost, un nou
codru își înfiripă viața. E încă fraged, copil abia ieșit în bucuria vieții, îi va tre-
bui o sută de ani ca să ajungă la bărbăție, îi vor trebui sute de ani ca să ajungă
pădure seculară ca ceea de odinioară. E însă viu și vesel, scăldat în lumină,
hrănit din huma celor ce nu mai sunt. De ce să ne întristăm gândindu-ne la
alte săcuri și fierestraie care peste un veac vor curma și viața aceasta? Mintea
omului pe atunci poate va fi născocit să clădească case și să fabrice hârtie fără
ca să omoare codrii de brad, și muntele va intra iarăși în ritmul lui de viață fără
zguduiri.
224 jilip - construcție în formă de jgheab pe care se scot, prin alunecare, buștenii tăiați din pădure
224
CALEIDOSCOP Ionel Pop
225
CALEIDOSCOP Ionel Pop
226
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
Casa pe care am ridicat-o în acel loc al singurătății ca să avem noi și ai
noștri un ostrov de recreare trupească și sufletească, este așezată deasupra
unei faleze. În stânca ei bate apa Râului, cotită deodată. Pe gruiul de alăturea
își înalță săgeata turnului bisericuța de lemn, cerând Cerului binecuvântare
pentru oameni și locuri. Încă o vâlcică prin care șerpuiește puțină apa Părău-
lui-cu-bani, – un urcuș de câțiva pași și eram în pădure seculară. Nu știu prin
ce minune scăpase de săcure această fâșie de pădure care se întindea neatinsă
alăturea de Râu. Molizii erau uriași, cu cetine bărboase, tineret de toate vâr-
stele cuprindea locul bătrânilor doborâți de vreme - mâna omului n-a stricat
și n-a încurcat încercând să dreagă. Ne era dragă deasupra tuturor această pă-
dure, drumul neumblat de care trecea larg și neted de-a lungul ei, pământul
nisipos sorbea de grabă ploile - era parcul de plimbare ușoară, doar de o jumă-
tate de ceas, aici în apropierea așezării noastre.
Vâjâitul domol al Râului ne însoțea până la jumătatea drumului, apoi
se îndepărta până să-l pierdem. Acolo Râul se izbea de un pinten de munte,
nu-l putea birui și făcea un ocol larg, ca mai jos să-l auzim iarăși apropiindu-se.
Acolo era ,,Ocolul ursului”. Dar până acolo întâlneam prieteni care ne opreau
ca să stăm de vorbă cu ei. Drumul trecea pe lângă căldărușa unei poienițe; din
mușchiul verde roșeau florile scânteiuțelor, multe, numai ele flori, parcă ar fi
fost aici casa lor păzită să nu intre în ea străini. Unele și-au săvârșit nunta și în
vârful tijei au așezat ciucurel de puf alb. Era un zâmbet în fața întunecată a co-
drului de molid. Abia câteva fire ne înduram să culegem; și dintre cele aprinse
roșu și din cele cu fulgi de zăpadă albă, - un buchețel care va cinsti iconița de la
intrarea casei. Apoi ajungeam la ,,Trei-frați” și ne opream și aici o clipă, ca la o
stație. Aceștia erau trei molizi îngemănați, parcă mai uriași decât toți uriașii de
pe aici. Nimeni nu poate să știe prin ce minune s-a desparțit în trei, înainte cu
câteva sute de ani, trunchiul subțire al brăduiului de atunci, - tocmai de la ră-
dăcină. S-au ferit o leacă de către olaltă la început, apoi și-au crescut trupurile
alăturea, ca să se îmbrățișeze colo sus în cetini grele. Muntemii îi cunoșteau și
așa le spuneau: ,,Trei frați”. Au trăit peste veacuri aceeași soartă. S-au ridicat
în lumină alăturea, deodată și-au împodobit totdeauna creștetele cu pene de
227
CALEIDOSCOP Ionel Pop
228
CALEIDOSCOP Ionel Pop
Podul Bolovanului
229
CALEIDOSCOP Ionel Pop
230
CALEIDOSCOP Ionel Pop
de simbol al scenei înguste din fața noastră. Asemenea apelor râului de aici
se frământă talazurile vieții, altele și altele care vin neoprite și fără încetare,
se tulbură, se chinuiesc în vârtejuri, izbesc neputincioase în stânca destinu-
lui, se frâng înspumate de mânie, vâjâie revoltă și urlă blăsteme – și toate se
mistuiesc fără urmă. Deasupra lor, pe stânca neclintită a credinței stă semnul
răscumpărării tuturor păcatelor și suferințelor. ,,În deșert se tulbură tot pă-
mânteanul”, în zadar se semețește în puterea brațelor și a minții lui, în zadar
încearcă să-și ancoreze soarta scurmând pe jos în comorile pământului – nu-
mai dacă își ridică ochii de pe tumultul de jos vede limanul.
Într-o seară, întorcându-ne din această plimbare, Margareta a căutat
într-un volum de Lamartine226 și mi-a citit un vers. Nu-mi mai amintesc decât
strofa din urmă, poate cu greșeli:
„Priere…
Tu sors de toute la nature,
Comme un mystériseux murmure
Dont les anges savent le sens;
Et ce qui suffre, et ce qui crie,
Et ce qui chante, et ce qui prie,
N’est qu’un cantique aux mile accents”
Apoi în altă seară, vuietul și frământarea apei ni s-au părut intrate
în armonia unui imn pe care îl cânta cerul înstelat, muntele cu toate ale lui,
până la greerul care țârăia lângă noi în iarbă. În întunerecul care se lăsa nu mai
vedeam răstignirea de pe țancul de piatră. Dar îi simțeam binecuvântarea de
pace și de împăcare.
Nu ne gândeam atunci, că seara aceea era să fie cea din urmă în care
ne-a fost dat să ne plimbăm împreună, ca în pelerinaj până la Crucea Bolova-
nului.
231
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
La Oașa-Mică însemna deja escursie și mergeam cu ceata, de două, de
trei ori într-o lună de vară. Rar venea cu noi și Margareta, oricât de aproape era
până acolo. Ne pregătea coșul cu merinde, dădea porunci și sfaturi copiilor, ne
ruga să nu întârziem prea mult, apoi din terasa de la etaj ne petrecea cu ochii
până treceam padina, treceam podul Slimoiului și ne pierdeam în pădurea de
dincolo.
- Vino, Margareta dragă, să mergem până la Oașa Mică!
- Singuri?
- Singuri. Încet, încet, într-o oră ajungem. E zi frumoasă, căldicel… Să-
ți iei jachețica din piele de capra-neagră. Va fi răcoare când ne întoarcem, pe
lună.
De la casa noastră drumeagul cobora domol până la un podișor de
peste o irugă227, apoi ne ducea la podul înalt de peste Sălane, acolo unde râu-
șorul se desprinde de subsuoara pintenului Slimoiului și șerpuiește până să
se piardă în valurile Frumoasei. La acest pod aveam de săvârșit un ritual. Sub
pod albia era podită, apa cădea de pe blane în cascadă și săpase genune228. Clo-
cotea în spumă albă, apoi se ostoia, și în ochiul adânc de apă liniștită și clară ca
lacrima se vedeau păstrăvii. În acest locșor nimeni nu avea voie să-i înșele cu
musculițele din cârligele undițelor. Aici aveam o altfel de plăcere, decât pes-
cuitul. Răzimați pe balustrada podului, scoteam din cutia de chibrituri câte
un cosaș și îl lăsam să cadă în apă. Îndată fulgerau din adânc, aurii, doi, trei, pe
întrecute. Cel mai isteț culegea prada și în aceeași linie de parabolă a saltului
se întorcea la locul lui de pândă din adânc. Cei rămași mofluzi, coborau încet,
ca desamăgiți. Le venea și lor rândul până se golea cutiuța ticsită cu nenoroci-
ții cosași. Atunci, când înceta să cadă belșugul de mană, își pierdeau răbdarea
și înotau încoace și încolo în căutare. Erau mulți și erau frumoși în hainele lor
de nuntă din pragul boiștei – și ne despărțeam cu greu de ei.
Încă vre-o douăsute de pași pe locul ca masa și poteca noastră izbuc-
nea în drumul cel mare. Acest drum „mare” abea putea cuprinde lăngimea
unui car, și împreuna cele două sate. Spre Ardeal - Șugagul, spre Gorj - Nova-
227 irugă - canal, jgheab la moară; teren mlăștinos, un fel de vâlcea, fără scurgere; braț secat al unei ape
228 genune - adâncime foarte mare; prăpastie; apă adâncă;
232
CALEIDOSCOP Ionel Pop
cii. De aici de la noi până la Șugag erau vreo 65 de kilometri, până la Novaci
și mai mult. Aici, în creierii munților, cât mai departe de așezările omenești
ne-am întemeiat ,,republica” noastră. Din drumul pe care înaintam acum pe
malul drept al Frumoasei în jos, ochii o cuprindeau toată. ,,Casa bătrână”, cea
dintâi ridicată, a rămas în stăpânirea lui Ieronim. Din ea au roit celelalte trei.
Spre gura Părăului Șerpilor casa lui Sîvu, încă albă în bârnele ei noi. După o
frânghie de pădure, tocmai pe malul Sălanelor, străjuită de ,,Bradul Strâmb”,
casa maestrului Sadoveanu, colo sus, deasupra falezei înalte, casa noastră care
râdea în obloanele ei orange. I-am zis ,,Casa de la Izvorul de argint”, după nu-
mele izvorului din apropiere, care strecura din stâncă apa ceea mai bună din
părțile acele. Iar pe gruiul din vecini își înălța turla zveltă bisericuța. Păreau o
salbă înșirată pe pieptul muntelui, care se ridica înalt la spatele lor. Atâta era
toată ,,colonia” în raiul larg dimprejur.
În drum cu Margareta ne opream des și ne era drag să ne plimbăm
privirile deasupra coloniei noastre. Și ne închipuiam, că va fi dat să se împli-
nească gândul nostru: să fie loc de recreare trupească și sufletească pentru noi
în bătrânețele noastre, pentru copiii și nepoții noștri, pentru rude și prieteni…
,,Sic vos non vobis!”229…
Se deschidea lângă drum o padină mică, îmbrățișată de pădure. Un
părăiaș fără nume șiroia ascuns în iarba ei. Acolo era ,,Coliba lui Moș-Toma” al
nostru. Cât o găoace de mică, abia își ridica pereții în opt șire de bușteni necio-
pliți. Parcă era croită anume după statul mărunt al celui care sălășluia acolo,
a lui Toma Orășanu, cel mai drag dintre paznicii noștri de vânătoare. Înainte
își avea ,,răvirul” și căsuța în Gotu. L-am mutat aici, mai aproape de noi. Dacă
se întâmpla să fie acasă, ne simțea de departe și ne ieșea în cale, cu ochi numai
zâmbet cu o vorbă bună, cu o șagă230. Apoi se grăbea să ne descarce de pele-
rină, de jachetă - ca și când ar fi fost aceste mare povară pentru noi, - și ni se
alătura. Nu putea Badea Toma să nu găsească ceva ce ne-ar fi de folos. De aici
mergeam atunci în trei.
- Doamna Mărgărita să facă bine și să pășească înainte. Așa încet, cum
vrea dumneaei. Noi putem să mergem și mulcomuț și cu zăbavă…
229 Citat aparținând lui Vergiliu - „Astfel voi (munciți), dar nu pentru voi!”
230 șagă - glumă
233
CALEIDOSCOP Ionel Pop
234
CALEIDOSCOP Ionel Pop
a golului trăgea o culisă de umbră verde, iar peste vârfurile lor se întindeau
depărtările. Tăietura largă din coasta Părăului-Șerpilor era primul val de
munte care ni se înfățișa, departe și ea. Atâta bisacăn înflorea încă acolo, încât
se părea că a trecut peste tăietură un penel ușor înmuiat în acuarelă deschis
violetă, lăsând în verde doar pâlcușoarele de brădui. În stânga noastră vârful
Diudiului cu dantela molizilor din culme. Deasupra lui, abia ca o părere de
nor albăstrui, care și-ar ridica marginea crestată în apele nemișcate ale ceru-
lui, erau crestele Parângului. Ca și când de la Părăul-Șerpilor n-ar fi fost cale
de cinci-șase ceasuri bune până la el, așa aproape se pare a fi Vârful-lui-Pătru
din fața noastră. Ca o spinare groasă de urs își ridică acest munte culmea pre-
lungă, cel mai bărbat munte dintre toți cei ce străjuiesc Valea Frumoasei. Din-
colo de el, nouă, cei cu așezarea aici, ni se pare că e o lume străină: Valea Jiului.
Dar el e al nostru, oricât ar fi scris altfel în cărțile funciare. Rar și puțini dintre
cetățenii Brăniștei au ajuns să poposească în vârful lui, acolo unde cu aproape
două mii de ani în urmă, legionari ai lui Traian au împlinit castru, cu val care
se mai lămurește și azi. Tuturor ne este însă drag, și când îl zărim ni se pare
că e un moșneag uriaș și bun care ne face semne prietenești. Ne face semne
într-adevăr. Când râde în soare-apune scriinduși limpede linia coamei pe cer,
ne vestește veac senin și căldură; când își pune în cap căciulă de negură sură
235
CALEIDOSCOP Ionel Pop
236
CALEIDOSCOP Ionel Pop
231 Horațiu, „Ode” (cartea a treia): "Exegi monumentum aere perennius." vers prin care poetul își expri-
mă siguranța că opera sa va supraviețui timpului (trad. Am desăvârșit un monument mai trainic decât
bronzul)
232 velință - țesătură țărănească groasă de lână albă sau vărgată în diferite culori
237
CALEIDOSCOP Ionel Pop
- Cu cât sunt mai frumoși munții aceștia ai noștri, decât cei ai Elveției
– spunea Margareta care își petrecuse o parte a anilor de universitate în ace-
ea țară cu veste mare pentru frumusețile ei. Alpii te înfioară, par dușmănoși,
uriași răi, fără suflet, fără zâmbet, prăvălind spre tine râurile de ghiață ale gle-
cerilor, amenințând pe cei ce îndrăznesc să li se apropie. Așa mi se pare, din
depărtarea din care am văzut-o și salba de piscuri a Făgărașului. Aici însă, în
jurul Frumoasei, munții, cât de înalți ar fi, sunt ca o grădină a raiului – numai
verdele pădurilor și al pășunilor, numai veselia florilor, numai viață. Te pri-
mesc bucuros, te înseninează, te liniștesc, îți sunt prieteni.
Cam așa îmi vorbea încet Margareta, întărind și gânduri ale mele.
Și totuși mi se opreau îndelung ochii asupra Șurianului, și reveneam
la el în încântare. În trupul lui zvelt era eleganță, în avântul spre cer semeție, în
piatra lui arsă de arșiță și bătută de viscole era mândria singuraticului care se
ridică deasupra mulțimii și înfruntă sorțile. Și e paznicul unei comori, pe care
noi de aici nu o vedem.
- Trebuie să vii, Margareta dragă, măcar o dată până la Șurian. Caii
blânzi de munte ne duc în pas încet în vre-o patru ceasuri. Drumul până acolo
încă e frumos. Din padina Râului urcăm pe muntele Fetița, coborâm în lărgi-
mea luncilor Prigoanei, - pe sub Spinarea-Cățelei plaiul duce domol până la
căldarea de sub pisc. Iar acolo vei vedea o minune: iezărul Șurianului.
În hoinărelile mele prin Carpați nu un singur iezăr am văzut. Am stat
și pe marginea lor, s-a întâmplat să le privesc și de sus din creasta vreunui stei233
înalt. Am văzut iezăr pe ger sec, când soarele din cer limpede vrăjea jocuri de
caleidoscop din oglinda gheții lui. Totdeauna am fost încântat de frumusețea
lor, totdeauna m-am despărțit cu greu de priveliște. Se poate că în urma unei
împrejurări întâmplătoare – unghiul luminei de sus, culoarea cerului, anotim-
pul… - în fiecare am aflat ca o altă apă, alte tonuri de culori. Aici, în apropierea
Braniștei noastre sunt două iezăre la care putem ajunge în câteva ceasuri. Ie-
zărul Cindrelului și cel al Șurianului. Iată, de cele câteva ori cât am urcat peste
Oașa-Mare la Cindrel, ochiul lui de mare l-am găsit neschimbat, albastru ca o
palidă floare de cicoare, ca o mărgea de topaz. Albastri vor fi fost ochii fetei din
legendă, ai Frumoasei, din lacrimile cărora s-a strâns acea apă, când își plân-
238
CALEIDOSCOP Ionel Pop
239
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
De sute de ori am trecut - cu undiţa, cu puşca - pe lângă acel loc fără să
mi se oprească privirea asupra lui. Preocupaţi adeseori de lucruri prea legate
de cererile vieţii sau de îndemnul unei pasiuni, nu vedem şi nu ne oprim la
comoara de lângă pasul nostru, din care am putea culege câte unul dintre rarii
picuri de dulceaţă ai vieţii noastre. Fie acea comoară un peisaj, o escadră de
nori albi trecând pe oceanul cerului, sau chiar şi numai o păsărică pe o crean-
240
CALEIDOSCOP Ionel Pop
gă, sau o floare în iarbă. Dacă ne-am opri măcar o clipă eliberaţi de povară sau
de îndemn străin, am simţi, cât de trecător, vibrând în sufletul nostru una din-
tre cele mai gingaşe şi mai mângăietoare strune ale lui, ceea a frumosului.
Margareta a descoperit acest colţişor, mărunt paraclis în imensa cate-
drală a muntelui.
Plimbarea în susul Frumoasei era uşoară. Drumul şerpuind între pi-
cioare de munţi şi între apă urca domol, fără să obosească. Din sus de Podul
Slimoiului, peste care nu treceam ci ne rămânea în stânga, valea se strâmta.
Frumoasa în rare locuri avea câte o odihnă scurtă ca să-şi domolească şuvoaie-
le, mai mult vâjâia în repeguşuri şi în salturi înspumate între chingile ţărmuri-
lor strâmte. Pădurea de molid bătrân cobora până în buza apei pe amândouă
malurile, iertând doar ici şi colo câte o făşie îngustă pe seama poporului mă-
runt al ierburilor şi al muşchilor. Aşa era, până sus, unde se lărgeau deodată,
vesele şi însorite, luncile Tărtărăului. Acolo privea Frumoasa dinspre Lotru
apa Tărtărăuțului, apoi luncile se pierdeau din nou, în cotul aspru dinspre
Praja şi izvoarele de la Piatra-Albă. Până în acelel depărtări ne duceau primă-
vara cocoşii de munte, vara păstrăvii şi căpriorii, în toamnă urşii morocănoşi
şi cerbii din fierbinţelile dragostelor.
Dar plimbarea noastră în doi abia se apropia de vojul Curpătului, iar
de acolo şi până numai la Tărtărău erau vreo patru-cinci kilometri.
După ce lăsam podul Slimoiului, ne primea îndată molidiş, împletind
cupolă de cetini deasupra noastră, prin frământarea râului de lângă noi răzbă-
tea vuiet de cascadă. Bolta verde se rărea, fâșie de cer albastru se deschidea
în locul ei. Aici drumul cotea deodată spre stânga și trecea peste podul de la
Greblă pe malul stâng. Odinioară în acest loc era o greblă, care oprea buștenii
plutiți dinspre Praja; acum a rămas numai podul și numele. Deasupra podu-
lui, Frumoasa își lărgea puțin apele, apoi își lua avânt și și le strâmtorea între
cășițele de margine ale podului, le repezea peste poditura de jos și le arunca
de sus în clocotul vâltoarei. Pe bârna cășiței era loc bun de popas și totdeauna
îi primeam invitarea. Dacă ascultam bine vuietul prăbușirii de ape, el se des-
pletea în zeci de sunete, intrau în el note noi, scurte motive noi - dispăreau,
reveneau - era un cântec și sălbatic și duios. Poate că fantezia trezită de frumu-
seța locului adăugea ale ei. Apa se arunca de pe podeală subțire, străvezie, în-
241
CALEIDOSCOP Ionel Pop
234 jabou - accesoriu de îmbrăcăminte (astăzi numai la femei) constând din unul sau mai multe volane de
dantelă care atârnă pe piept ca o cravată
242
CALEIDOSCOP Ionel Pop
235 Agora - piață publică în orașele Greciei antice, unde se țineau adunările publice
236 Treuga-Dei - o practică de război în perioada medievală, de suspendare a ostilităților în timpul sărbăto-
rilor religioase
243
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
Baba Sinefta, meștera noastră bucătăreasă, care nu lipeea să vină cu
noi în lunile de vară la casa de vânătoare de la Izvorul de argint, a dat poruncă.
Mâine seară ne sosesc oaspeți. Păstrăvi va prinde ,,domnul” destui, mâine di-
mineața; ciuperci va aduna Petrică flăcăușul care umblă cu vițeii, de la stâna
de pe Slimoi va veni caș dulce și urdă – unt ca aurul este, smântână este. A toc-
mit baba și o băciță ca pe la amiaza bună să se înfățișeze cu o cofă de zmieură
bobată și culeasă din proaspăt. Se cuvine să pui în fața oaspeților bunătăți ale
muntelui, de cele de care ei în țara de jos nu se prea pot bucura. Însă numaide-
cât trebuia și o spinare de căprior, fiindcă din cel împușcat mai zilele trecute
nu mai era decât un but. Așadar din fundul pământului un căprior. Fiul meu,
Pitu, care prea bucuros ar fi luat asupra lui această însărcinare, hoinărea cu
niște turiști pe la Șurianu, deci a căzut asupra capului meu porunca Babei
Sinefta. Nu zic că a fost grea și nici neplăcută. Căpriori erau mulți, și tare îmi
plăcea și mie să culeg câte unul, pe ales.
S-a întâmplat, că Badea Toma, paznicul cel priceput, a făcut un pătul
nou, și mă îndemna la un țap voinic, care seară de seară se arată pe acolo. Și
nici prea departe nu era. Coborai de la casă pe sub gruiul cu Paraclisul, treceai
peste Părăul-cu-bani, mai făceai cât făceai pe căruia bună care ducea prin bră-
det străvechi până la Podul Bolovanului, suiai o leacă pe coasta din stânga tot
prin pădure veche și erai acolo. Cunoșteam și locul și calea fără cărare, care
ducea la pătulul cel nou.
Am repetat și de data aceasta o propunere, mai mult rugăminte, care
până acum mi-a rămas stearpă.
- Margareta mea dragă, - i-am spus tovarășei mele de viață -, vino cu
mine, acum o dată, la o pândă de căpriori. Locul unde mergem e ușor și fru-
mos, ne întoarcem încă pe lumină. Vino, te rog…
244
CALEIDOSCOP Ionel Pop
245
CALEIDOSCOP Ionel Pop
246
CALEIDOSCOP Ionel Pop
247
CALEIDOSCOP Ionel Pop
3
Am revenit și în alte seri la pătulul ridicat spre pândă vânătorească de
Badea Toma, singur. S-a mai ivit și de alte dăți căpriorul cu cornițele în cruce
și a plecat petrecut de gând bun. Era căpriorul Margaretei. În câte o seară au
ieșit în lărgimea tăieturii împrejmuită de pădure și alți copii ai muntelui, că-
priori și cerbi, o dată și un urs, o dată și un râs. Carabina a rămas totdeauna
răzimată de balustrada pătulului, fără glas, mărturie mută că omul din pândă
se afla să fie și vânător. Doar acea grădină de pace era sub binecuvântarea unei
zâne a bunătății.
Era o închipuire pământească a raiului, de unde, acum după un sfert
de veac, îmi zâmbește, așteptându-mă, sufletul Margaretei.
248