Curs Lectora MEFP

Metodica educaţie fizice şi psihomotorii
Unitatea de învăţare 1. Orientării şi concepţii privind practicarea exerciţiilor fizice
COMPETENŢE:
 Aspecte legate de mișcarea omului şi a exercițiilor fizice.
 Influenta practicării educației fizice în formarea personalității individului.
 Scopul şi obiectivele educației fizice.
 Principiile de instruire folosite în procesul instructiv-educativ de educaţie fizică.
CONŢINUTURI:
1.1. Mişcarea, condiţie fundamentală a vieţii umane;
1.2. Rolul şi importanţa Educaţiei fizice în dezvoltarea armonioasă a personalităţii omului;
1.3. Scopul Educaţiei fizice şi sportive;
1.4. obiectivele educaţiei fizice şi sportive;
1.5. Principiile didactice în activitatea de educaţie fizică şi sportivă
OBIECTIVE:
 Să definească aspecte legate de mișcarea omului şi a exercițiilor fizice;
 Să cunoască rolul practicării educației fizice în formarea personalității individului;
 Să identifice scopul şi obiectivele educației fizice;
 Să cunoască şi să definească principiile de instruire folosite în procesul instructiv-
educativ de educaţie fizică.
1.1. Mişcarea, condiţie fundamentală a vieţii umane
Provenit din latinescul „movere”, mişcarea desemnează o ieşire din starea de imobilitate,
stabilitate, o schimbare a poziţiei corpului în spaţiu, în raport de unele repere fixe, în sens mai
larg, mişcarea înglobează toate schimbările şi procesele (transformările) care au loc în
organism [Dragnea, A. şi colab, 2000, pag. 49]. Din punct de vedere filosofic, prin mişcare se
înţelege orice transformare în general; din punct de vedere dialectic, mişcarea reprezintă
existenţa materiei vii; din punct de vedere biologic, sunt descrise diferite tipuri de mişcare:
accelerarea schimburilor metabolice, deplasarea şi separarea cromozomilor, deplasarea
celulelor prin mişcări amiboide, mişcări ciliare şi flagelare, locomoţia prin contracţia
muşchilor striaţi; la care se adaugă şi formele de mişcare simplă: mecanică, fizică şi chimică
[Dragnea, A. şi Bota, A., 1999, pag. 7-12].
La baza educaţiei fizice şi sportive stă mişcarea, ca fenomen fiziologic, ce este un act
motric, realizat prin consumarea unei cantităţi de energie, în vederea deplasării unui segment
faţă de el sau de celelalte părţi ale corpului sau a corpului în raport cu mediul înconjurător,
ca funcţie principală a aparatului locomotor.
Mişcarea omului reprezintă o expresie care indică totalitatea actelor motrice realizate de
om pentru întreţinerea relaţiilor sale cu mediul natural şi social şi efectuarea deprinderilor
specifice diferitelor discipline sportive [Nicu, A. şi colab., 1973, pag. 107]. Aşa după cum
arată aceste definiţii sau puncte de vedere privind mişcarea, ea este indisolubil legată de viaţa
omului, de activităţile practico–sportive care se supune unor reguli bine definite şi stabilite, în
vederea reglementării, îndeplinirii obiectivelor şi finalităţilor activităţii de educaţie fizică şi
sportivă. Implicată în dezvoltarea fiinţei umane, mişcarea, practicarea exerciţiilor fizice le
regăsim încă de la începuturile istoriei umanităţii. Exerciţiul fizic este actul motric repetat
sistematic, care constituie mijlocul principal de realizare a sarcinilor educaţiei fizice şi
sportului [Nicu, A. şi colab., 1973, pag. 108].
1.2.1. Consideraţii generale 1.2.2. Rolul educaţiei fizice în dezvoltarea proceselor psihice
Ceea ce deosebeşte indivizii între ei este nivelul la care această funcţie se realizează,
măsura în care ea face individul adaptat şi adaptabil la situaţiile complexe şi variabile ale
mediului. Acest nivel este reprezentat de condiţia fizică, capacitatea motrică definită ca
ansamblul posibilităţilor motrice naturale şi dobândite prin care se pot realiza eforturi variate
ca structură şi dozare [Nicu, A. şi colab., 1973, pag. 232]. Aşa după cum afirmă o serie de
specialişti, mişcarea sau motricitatea omului [Cârstea, Gh., 1999, pag.29] este de diferite
tipuri: ciclică, aciclică, activă, pasivă, voluntară, involuntară, uniformă, neuniformă etc şi are
caracteristici spaţiale, temporale, energetice etc având ca elemente componente următoarele
categorii:
 actul motric reprezintă simple comportamente realizate în mod voluntar pentru
îndeplinirea unor acţiuni şi activităţi motrice;
 acţiunea motrică este un sistem de acte motrice prin care se atinge un scop imediat,
unic sau integrat într-o activitate motrică [Dragnea A. şi colab., 2000, pag.46];
 activitatea motrică [Cârstea, Gh., 1999, pag.29], reprezintă ansamblu de mişcări sau de
acţiuni motrice încadrate într-un sistem coerent de idei, reguli şi forme de organizare în
vederea obţinerii unui efect complex de adaptare a organismului uman şi de perfecţionare a
dinamicii acestuia, în concordanţă cu obiective bine precizate; activităţile motrice
fundamentale din domeniu sunt: educaţia fizică şi sportivă, antrenamentul sportiv, activitatea
competiţională sportivă, activitatea motorie de recuperare, activităţi motrice de timp liber.
1.2. Rolul şi importanţa Educaţiei fizice în dezvoltarea armonioasă a

personalităţii omului
Educaţia fizică are un rol specific în dezvoltarea integral – vocaţională a personalităţii.

Teoria şi practica acesteia, cunoscute încă din antichitate, au avut o evoluţie ascendentă,
determinată de condiţiile istorico-sociale concrete. La început a fost privită doar ca un mijloc
de recreere după o activitate intelectuală mai intensă. Idealul educaţiei zilelor noastre o
consideră ca o componentă indispensabilă care contribuie la formarea personalităţii umane. În
acelaşi timp, educaţia se răsfrânge asupra celorlalte laturi ale educaţiei. Astfel, prin specificul
său, contribuie la dezvoltarea funcţională a sistemului nervos, asigurând condiţii necesare unei
bune desfăşurări a activităţii intelectuale. Organizarea şi desfăşurarea exerciţiilor fizice şi a
jocurilor oferă prilejul educării conştiinţei şi conduitei morale, formării trăsăturilor pozitive de
voinţă şi caracter.
Formând şi perfecţionând anumite calităţi şi deprinderi motrice, contribuie la
realizarea sarcinilor educaţiei profesionale (executări precise şi coordonate a mişcărilor
impuse de mânuirea uneltelor, aparaturii şi maşinilor). Cunoscând aceste intercorelaţii se
amplifică valoarea educativă a educaţiei fizice, conferindu-i acesteia o finalitate complexă.
Educaţia fizică reprezintă activitatea de formare-dezvoltare „corporală” necesară
pentru asigurarea şi cultivarea valorilor sănătăţii omului, respectiv a „stării de echilibru şi
funcţionare a organismului”. Ea vizează întreţinerea sănătăţii organismului, dar şi provocarea
„efectelor mintale şi morale”, generând multiple efecte sociale.
Educaţia fizică contribuie la dezvoltarea tuturor proceselor psihice (cognitive, afective,
voliţionale),dar şi a componentelor personalităţii.
1.2.2.1. Importanţa educaţiei fizice în dezvoltarea proceselor cognitive (percepţii,
spirit de observaţie, atenţie, gândire)
a) Exerciţiile fizice şi percepţiile
Exerciţiile fizice participă la dezvoltarea percepţiilor complexe: spaţiale, de mişcare,
chinestezice, temporale.
1.2.3. Prevenirea
1.2.4. Contribuţiaşieducaţiei
corectarea
fizice
unor
la formarea
deficienţe trăsăturilor
fizice de personalitate
Necesitatea aprecierii corecte a distanţei în diferite jocuri sportive, a adâncimii şi deplasării,
facilitează perfecţionarea calităţilor acestor percepţii.
b) Spiritul de observaţie
Este o capacitate solicitată foarte mult de exerciţiile fizice şi jocuri, care se caracterizează prin
rapiditatea descoperirii unor aspecte mai puţin evidente, dar foarte importante. Fineţea
spiritului de observaţie este relevată de sesizarea rapidă a intenţiilor adversarului pe baza celor
mai mici amănunte şi reacţii ale acestuia.
c) Atenţia
Exerciţiile fizice şi jocurile solicită din plin atenţia, contribuind la dezvoltarea unor calităţi ale
sale: stabilitatea, concentrarea, distributivitatea, deplasarea, comutarea.
d) Gândirea
Acest proces intervine în rezolvarea situaţiilor la care elevii trebuie să răspundă rapid în
funcţie de condiţiile schimbătoare ale acestor situaţii de joc. Soluţia găsită rapid dă şanse de
câştig mai mari.
Exerciţiile fizice şi jocurile angrenează operațiile gândirii în elaborarea unor planuri
tactice şi aplicarea lor în situaţii concrete.
1.2.2.2. Rolul educaţiei fizice în dezvoltarea afectivităţii
Educaţia fizică favorizează prin excelenţă apariţia stărilor afective pozitive:
- stări afective produse de o activitatea musculară mai intensă: vioiciune, bucurie,
satisfacţie;
- stări afective provocate de execuţia unor exerciţii dificile, complicate sau periculoase:
încredere în forţele proprii, satisfacţie;
- stări afective provocate de pregătirea pentru execuţii, pentru joc sau concurs: nelinişte,
nerăbdare, încordare emotivă, frică, apatie, indiferenţă etc.
Aceste stări afective, preluate şi integrate în componentele superioare ale
personalităţii(intelectuale şi morale) continuă să acţioneze ca mobiluri stimulatoare asupra
conduitei umane.
1.2.2.3. Rolul educaţiei fizice în educarea voinţei şi a calităţilor ei
Efortul de voinţă, prezent în orice activitate, face mai uşoară învingerea obstacolelor
interne sau externe ce intervin pe parcursul desfăşurării activităţii şi educarea lui se face în şi
prin activitate. Funcţiile efortului de voinţă se manifestă în două direcţii: dirijare (canalizarea
resurselor în vederea atingerii unui scop) şi frânare (stăpânirea unor reacţii, stări afective
negative care dereglează activitatea de atingere a scopului propus).
Educaţia fizică este cadrul ideal pentru educarea calităţilor voinţei: curajul, dârzenia,
perseverenţa, hotărârea, stăpânirea de sine, spiritul de ordine şi disciplină, consecvenţa etc.
- Rolul educaţiei fizice în educarea temperamentului;
- Rolul educaţiei fizice în formarea trăsăturilor de caracter;
- Contribuţia educaţiei fizice la formarea intereselor;
- Cum acţionează educaţia fizică în planul aptitudinilor.
În cadrul activităţii de dezvoltare fizică armonioasă un accent deosebit se va pune pe
educarea ţinutei corecte a copiilor, aceasta fiind o activitate de durată, care urmăreşte
stabilirea reflexului de postură. Pentru acest lucru se recomandă ca învăţătorul să
supravegheze permanent ţinuta copiilor, nu numai în lecţiile de educaţie fizică ci şi pe
parcursul celorlalte activităţi. Copii nu-şi pot menţine timp îndelungat poziţia dreaptă a
capului , spatele drept şi privirea înainte, adoptând o poziţie relaxată curbând spatele, lăsând
bărbia în piept favorizând instalarea unor atitudinii incorecte(cifoză sau scolioză).
1.4.1. Obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportive

1.3. Scopul Educaţiei fizice şi sportive
Educaţia fizică şi sportivă, ca activitate instituţionalizată, presupune alegerea din
multitudinea şi varietatea de exerciţii fizice, a celor mai adecvate şi eficiente, în concordanţă
cu principiile şi normele pedagogice, fiziologice şi igienice, specifice vârstei, sexului şi
scopurilor educaţionale ale sistemului la nivelul căruia ne desfăşurăm activitatea.
Ca proces instructiv–educativ, educaţia fizică şi sportivă are caracter organizat, este un
proces bilateral ce supune subiecţii unor acţiuni permanente, în concordanţă cu obiectivele
educaţiei fizice şi sportive, privind perfecţionarea dezvoltării fizice şi a îmbunătăţirii condiţiei
fizice.
Educaţia fizică şi sportivă este definită [Kiriţescu, C., 1964, pag. 19] ca fiind activitatea
fiziologică conştientă a organismului omenesc, condusă prin metodele pedagogiei, urmărind
întreţinerea sănătăţii şi creşterea potenţialului biologic al individului, în vederea sporirii
randamentului său social. Ea stă în strânsă legătură cu educaţia intelectuală, morală şi estetică,
fiind sub dependenţa celei dintâi şi influenţând pe celelalte două.
Scopul activităţii de educaţia fizică şi sportivă [Cârstea, Gh., 1999, pag. 31] este:
 prioritar, prin caracterul său formativ;
 urmăreşte realizarea obiectivelor finale;
 realizează pregătirea multilaterală a tinerilor;
 participarea la această activitate se poate realiza cu un nivel de pregătire eterogen şi
chiar modest;
 angrenarea unor colectivităţi mai mari;
 impune prezenţa unui cadru de specialitate care să asigure conducerea şi îndrumarea
competentă, selecţia mijloacelor şi dozarea efortului;
 apelează la o serie de mijloace din diferite ramuri de sport.
Educaţia fizică şi sportivă are rolul de a susţine formarea şi dezvoltarea predispoziţiilor
bio-psiho-motrice în vederea îmbunătăţirii şi menţinerii stării de sănătate optime, realizării
unei armonioase dezvoltări fizice şi a unei condiţii fizice cu un înalt nivel de manifestare
motrică.
Scopul educaţiei fizice şi sportive poate fi definit ca fiind, orientarea acţiunilor şi
activităţilor motrice în deplină armonie cu solicitările vieţii cotidiene în vederea dezvoltării
multilaterale a personalităţii subiecţilor.
1.4. Obiectivele educaţiei fizice şi sportive

Obiectivele educaţiei fizice şi sportive scot în evidenţă modalităţile de realizare a rolului
social al domeniului dar şi necesităţile modelului de educaţie fizică şi sportivă, asigurând
derularea în condiţii optime a întregului proces instructiv-educativ.
 Întărirea stării de sănătate a copiilor prin favorizarea proceselor naturale de creştere şi
dezvoltare.
 Asigurarea dezvoltării fizice corecte şi armonioase: formarea, întărirea şi
automatizarea reflexului corect, de postură, dezvoltarea armonioasă a troficităţii principalelor
grupe musculare, creşterea mobilităţii şi stabilităţii articulare, educarea actului respirator,
prevenirea instalării unor atitudini deficiente şi, după caz, corectarea lor.
 Perfecţionarea capacităţii motrice/condiţiei fizice prin însuşirea şi consolidarea
deprinderilor motrice de bază şi utilitare.
 Însuşirea unor cunoştinţe, deprinderi, priceperi şi dezvoltarea unor capacităţi/calităţi
motrice specifice unor ramuri de sport.
1.4.2. Obiectivele specifice educaţiei fizice în învăţământul profesional

1.4.3.
1.4.4.
1.4.5.
1.4.6. preşcolar
primar
gimnazial
liceal
 Educarea prin mijloace specifice a trăsăturilor pozitive de personalitate în plan
intelectual, afectiv, moral, estetic, volitiv etc.
 Formarea unui bagaj de cunoştinţe, deprinderi - priceperi şi educarea obişnuinţei de a
practica sistematic, independent, în grup exerciţiile fizice, în timpul liber.
 Valorificarea potenţialului fizic şi psihic al fiecărui copil.
 Îmbunătăţirea capacităţii de a intra în relaţii cu ceilalţi copii şi cu adulţii.
 Sprijinirea copilului de a interacţiona cu mediul.
 Descoperirea propriei identităţi şi formarea unei imagini de sine pozitive.
 Sprijinirea copilului pentru a dobândi deprinderile şi priceperile necesare activităţilor
curente şi viitoare în şcoală.
 Integrarea copilului în regimul de activitate specific şcolii.
 Sprijinirea elevului în dobândirea de cunoştinţe, priceperi şi
deprinderi prin dezvoltarea proceselor de cunoaştere.
 Extinderea vieţii de relaţie şi dobândirea comportamentelor de
acţionare în colectivitatea şcolară.
 Favorizarea dezvoltării şi afirmării calităţilor sale psihice şi
fizice.
 Fortificarea principalelor segmente şi articulaţii ale corpului prin favorizarea
dezvoltării fizice armonioase.
 Prevenirea instalării unor atitudini deficiente sau corectarea celor instalate prin
însuşirea unor exerciţii complexe cu caracter profilactic ori corectiv.
 Îmbunătăţirea nivelului de manifestare a condiţiei fizice prin învăţarea unor deprinderi
motrice utilitar-aplicative şi folosirea lor în situaţii concrete, cu indici ridicaţi de viteză, forţă,
rezistenţă şi coordonare.
 Învăţarea de noi elemente tehnico-tactice şi aplicarea acestora în competiţii sportive.
 Educarea ţinutei estetice, a ritmului şi supleţei prin utilizarea unor structuri motrice
specifice gimnasticii ritmice.
 Cunoaşterea deplină a noţiunii de educaţie fizică, a valorilor morale, estetice şi
biologice.
 Asigurarea unor indici morfo-funcţionali şi de armonie superiori prin
optimizarea dezvoltării fizice.
 Perfecţionarea condiţiei fizice prin asigurarea unor valori ridicate ale
componentelor acesteia, rezistenţa cardio-respiratorie, rezistenţa musculară locală, forţa,
mobilitate–supleţe şi compoziţia corporală, în concordanţă cu specificul viitoarei profesii.
 Creşterea nivelului de manifestare a condiţiei fizice competiţionale şi
educarea/formarea elementelor de bază specifice unor probe şi ramuri sportive.
 Formarea şi perfecţionarea unui ansamblu de cunoştinţe teoretico–practice,
igienice, fiziologice, metodice, tehnice etc.
 Formarea capacităţii de respectarea a normelor de tehnica securităţii în vederea
prevenirii accidentelor de muncă.
 Înlăturarea efectelor negative ale efortului profesional asupra atitudinii corpului;
prevenirea şi corectarea deficienţelor fizice şi tulburări funcţionale.
 Formarea obişnuinţei de practicare independentă a exerciţiilor fizice şi a
sporturilor preferate.
 Întărirea stării de sănătate şi creşterea capacităţii de rezistenţă a organismului
elevilor.
1.4.7. Obiectivele specifice educaţiei fizice în învăţământul universitar

 Asigurarea unor indici morfo-funcţionali şi de armonie superiori prin
optimizarea dezvoltării fizice.
 Conştientizarea asupra rolului reflexului de postură şi prevenirea/corectarea
unor deficienţe fizice.
 Dezvoltarea capacităţii de autoasigurare în vederea prevenirii accidentelor de
muncă.
 Dezvoltarea capacităţilor/calităţilor motrice specifice viitoarei profesii.
 Îmbunătăţirea nivelului de manifestare a coordonării senzorio-motrică, a
coordonării motrică generală, a capacităţii de decizie dar şi a calităţilor morale şi de voinţă.
 Formarea obişnuinţei de practicare independentă a exerciţiilor fizice şi a
sporturilor preferate.
 Dezvoltarea componentelor condiţiei fizice: rezistenţa cardio–respiratorie, forţa şi
rezistenţa musculară locală, mobilitatea şi supleţea articulară, compoziţia corporală.
 Ameliorarea permanentă a stării de sănătate, a condiţiei fizice dar şi a armoniei
corporale.
 Creşterea nivelului de manifestare a condiţiei fizice competiţionale şi
educarea/formarea elementelor de bază specifice unor probe şi ramuri sportive.
 Formarea şi perfecţionarea unui ansamblu de cunoştinţe teoretico–practice (igienice,
fiziologice, metodice, tehnice, management sportiv), în conformitate cu menirea
învăţământului universitar.
 Educarea atitudinilor, convingerilor, sentimentelor morale şi transpunerea acestora în
practica vieţii sociale (fair-play, spiritul de echipă, respect, responsabilitate, într-ajutorare,
prietenie, perseverenţă, hotărâre, încredere, stăpânire de sine etc).
 Atragerea unui număr cât mai mare de studenţi în practicarea sistematică şi organizată
a exerciţiilor fizice şi a sporturilor preferate.
 Formarea obişnuinţei de practicare independentă a exerciţiilor fizice şi a sporturilor
preferate.
 Asigurarea compensării eforturilor psihice şi intelectuale intense şi unilaterale, a
terapiei asupra sedentarismului, a stresului şi a oboselii.
1.5. Principiile didactice în activitatea de educaţie fizică şi sportivă
Realizarea obiectivelor specifice procesului de educaţie fizică presupune respectarea

unor reguli şi norme care alcătuiesc un cadru de referinţă ce delimitează şi orientează acţiunile
formative ale activităţii.
Norma didactică se raportează, de regulă, la principiile procesului de învăţământ şi
reuneşte un ansamblu de reguli aplicabile în relaţia profesor-elev, care condiţionează eficienţa
procesului formativ.
Principiile dovedesc şi un caracter orientativ, determinat de complexitatea, dar mai ales
de dinamismul procesului de învăţământ, care impune adaptări neîntrerupte la situaţiile noi
care apar. Plecând de la părerea unor autori consacraţi, în cele ce urmează vom încerca o
clasificare a principiilor didacticii:
 Principiul participării conştiente şi active a elevilor/copiilor în procesul de învăţământ

Acest principiu impune asigurarea condiţiilor ca elevul:
 să înţeleagă precis ce are de exersat;
 să înţeleagă de ce trebuie să exerseze structura predată;
 să fie convins de utilitatea momentană şi virtuală a cunoştinţei, deprinderii,

calităţii motrice asupra căreia acţionează;
 să desfăşoare concret activitatea practică de exersare cu plăcere, ambiţie şi
efort în vederea atingerii scopului propus;
 să primească continuu informaţii cu caracter de întărire a răspunsului său şi să
se autoevalueze faţă de cerinţa impusă.
 Principiul intuiţiei
Pentru a se încadra în cerinţele acestui principiu, cadrul didactic trebuie să realizeze:
 demonstrarea nemijlocită a tuturor exerciţiilor pe care le predă;
 explicaţiile, atât cât sunt necesare, să fie însoţite de demonstraţii;
 demonstrarea şi explicaţiile pot fi susţinute şi de materiale didactice care
vizualizează mişcarea;
 întărirea reprezentării despre mişcare prin demonstrarea ei repetată, cât şi prin
stimularea observării execuţiilor colegilor;
 completarea percepţiei copiilor prin informaţiile primite de aceştia în timpul
execuţiei proprii.
 Principiul sistematizării şi continuităţii
Pentru respectarea acestui principiu, cadrul didactic va adopta următoarele măsuri:
 analiza în detaliu a conţinutului programei pentru clasa/grupa la care
predă;
 cunoaşterea particularităţilor şi posibilităţilor colectivului cu care se
lucrează sau realizarea unei evaluări cu caracter de bilanţ a rezultatelor obţinute de copii/elevi
în anul şcolar precedent;
 inventarierea condiţiilor de lucru şi a materialului didactic disponibil;
 sistematizarea deprinderilor pe ,,familii” cu elemente comune ale
mecanismului de bază şi predarea lor în ordine crescătoare a complexităţii;
 dezvoltarea rezistenţei generale la eforturi aerobe se programează la
începutul perioadei de lucru şi, progresiv, pe fondul acesteia, se acţionează pentru
îmbunătăţirea vitezei şi îndemânării;
 deprinderile motrice de bază (mersul, alergarea, săritura, aruncarea)
le precedă pe cele utilitare (târâre, transport, căţărare-escaladare, tracţiune-împingere,
echilibru);
 activităţile motrice complexe (jocuri dinamice, parcursuri, ştafete) se
programează după însuşirea deprinderilor necesare realizării lor;
 constituirea şi eşalonarea sistemelor de lecţii (cicluri de lecţii) se fac
în concordanţă cu probele de control şi condiţiile concrete de lucru;
 amplasarea sistemelor de lecţii trebuie astfel cuplate încât să nu
solicite aceiaşi calitate motrică, aceleaşi categorii de deprinderi, aceleaşi grupe musculare sau
deprinderi care, prin structură, sunt contrarii (interferenţă negativă);
 Principiul accesibilităţii şi individualizării
Pentru orientarea procesului de învăţare-predare conform acestui principiu, cadrul
didactic va trebui să realizeze următoarele acţiuni:
 cunoaşterea capacităţilor bio-psiho-motrice a copiilor, în ansamblu şi
diferenţiat pe categorii de deprinderi şi tipuri de efort;
 evaluarea permanentă a rezultatelor procesului de predare-învăţare ca bază
pentru programarea ulterioară;
 programarea conţinutului instruirii de la simplu la complex (la deprinderi), de

la cunoscut la necunoscut (la priceperi), de la uşor la greu (la calităţi motrice);
 proiectarea diferenţiată, cu precădere a efortului, concretizată în tempouri,
număr de repetări, distanţe, durata pauzelor pentru băieţi şi fete sau pentru grupele constituite
la nivelul colectivului;
 acordarea diferenţiată a asigurării, ajutorului şi sprijinului; cunoaşterea şi
sesizarea elementelor obiective şi subiective prin care se manifestă modul de suportare a
efortului de către copii (frecvenţa respiratorie şi cardiacă, gâfâială, îmbujorare, paloare,
nesiguranţă în execuţii, încetinire, oprire din efort);
 diferenţierea dimensiunii, înălţimii sau greutăţii diferitelor materiale, aparate şi
obiecte cu care se lucrează în lecţii;
 lucrul individualizat;
 Principiul însuşirii temeinice
Pentru a înscrie procesul didactic în rigorile acestui principiu, cadrul didactic va avea în
vedere următoarele:
 dimensionarea corectă a conţinutului ce urmează a fi predat şi învăţat raportat
la numărul de lecţii/activităţi, nivelul pregătirii copiilor şi condiţiile de dotare;
 urmărirea însuşirii corecte a mecanismului de bază al fiecărei deprinderi;
 asigurarea numărului optim de exersării care să conducă la formarea
stereotipului dinamic, acţionând permanent pentru corectarea greşelilor;
 legarea deprinderilor noi de cele însuşite anterior în acţiuni motrice mai
complexe; exersarea deprinderilor nou însuşite în condiţii variate (ca distanţe, spaţii, relief,
parteneri, adversari);
 asigurarea caracterului concentric al predării prin reluarea frecventă a exersării
deprinderilor formate anterior;
 verificarea nivelului de însuşire a deprinderilor sau de dezvoltare a calităţilor
motrice şi evaluarea acestora;
 crearea condiţiilor de verificare a capacităţii copiilor de a opera în condiţii de
joc, întrecere sau alte activităţi practice.
 Principiul asigurării conexiunii inverse
Observând permanent şi verificând cu atenţie rezultatele obţinute de cei care învaţă,
cadrul didactic primeşte continuu informaţii atât despre cantitatea şi calitatea învăţării
realizate de copii, cât şi despre oportunitatea şi eficienţa procesului de predare. Între procesul
de predare şi cel de învăţare pot şi trebuie să fie readaptate, perfecţionate, eliminându-se
cauzele care determină diferenţa dintre rezultatul scontat şi cel realizat. Pentru respectarea
acestui principiu, cadrul didactic va acorda o atenţie deosebită următoarelor aspecte:
 programarea activităţii instructiv-educative trebuie să reflecte conţinutul
programei cât şi nivelul real de pregătire a colectivului;
 la sfârşitul unei perioade de lucru se va realiza o analiză a rezultatelor pe baze
obiective determinate prin probele de control;
 se va urmări răspunsul copiilor în privinţa eficienţei efortului solicitat, precum
şi uşurinţa manifestată în execuţia structurilor motrice impuse;
 Principiul legării activităţii didactice de cerinţele practicii
Cunoştinţele, priceperile, deprinderile, calităţile motrice, modurile de folosire a
exerciţiilor fizice în diferite scopuri, învăţate la acest obiect trebuie să aibă ca finalitate
capacitatea copiilor de a îndeplini/rezolva cerinţele impuse de viaţă. Activităţile practice în
funcţie de care trebuie proiectată şi realizată predarea educaţiei fizice sunt următoarele:
 desfăşurarea normală a activităţilor şcolare/preşcolare, cât şi a celor din timpul

liber în toate condiţiile geo-climatice, ca urmare a procesului de creştere a rezistenţei
organismului la factorii ambianţei (călire);
 manifestarea uşurinţei şi rezistenţei în procesul de învăţare, ca urmare a
creşterii acuităţii simţurilor (analizatorilor), a dezvoltării proceselor activităţii intelectuale
(atenţie concentrată şi distributivă, imaginaţie, imagine motrică, analiza şi decizie rapidă,
spiritul de observaţie);
 integrarea copiilor în lecţii în formele de joacă şi întrecerile specifice copilăriei
cu ajutorul cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor, calităţilor motrice şi jocurilor învăţate în
grădiniţă sau şcoală;
 participarea la activităţile recreativ-turistice;
Unitatea de învăţare 2. Dezvoltarea fizică armonioasă obiectiv

fundamental al lecţiei de educaţie fizică şi sportivă
COMPETENŢE:
 Aspecte legate de cresterea si dezvoltarea organismului.
 Perceptia de ansamblu a corpului omenesc (partile pasive si cele active).
 Pozitiile fundamentale si derivatele acestora.
CONŢINUTURI:
2.1. Noţiuni şi termeni privind dezvoltarea şi creşterea fizică a organismului uman
2.2. Planul schematic corporal
2.3. Poziţiile fundamentale şi derivatele acestora
2.3.1. Poziţiile fundamentale ale părţilor corpului şi membrelor
2.3.2. Derivatele poziţiilor fundamentale
2.3.3. Mişcările fundamentale ale membrelor şi segmentelor lor
OBIECTIVE:
 Să definirească cresterea si dezvoltarea organismului uman.
 Să cunoască partile corpului omenesc (partile pasive si cele active).
 Să cunoască pozitiilor fundamentale si a derivatelor acestora.
2.1. Noţiuni şi termeni privind dezvoltarea şi creşterea fizică a organismului uman

Dezvoltarea fizică reprezintă nivelul cantitativ al indicilor somatici ai individului,
rezultat cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu natural şi predominant social în care
practicarea exerciţiilor fizice are un rol însemnat [Nicu, A., şi colab. 1973, pag. 144].
Creşterea fizică reprezintă nivelul cantitativ al indicilor somatici ai individului, rezultat
cumulativ al factorilor ereditari şi de mediu predominant natural [Nicu, A., şi colab. 1973,
pag. 144].
Creşterea fizică este definită un proces cantitativ de înmulţire celulară privind sporirea
în greutate, volum şi dimensiuni a corpului iar dezvoltarea fizică este un proces calitativ de
diferenţiere celulară care se exprimă prin modificări funcţionale şi optimizări calitative, ce
marchează perfecţionarea şi adaptarea aparatelor şi sistemelor organismului, evoluţia
complexă şi integrarea lor coordonată într-un întreg [Cordun, M., 1999, pag. 197].
Dezvoltarea şi creşterea fizică sunt elemente ale aceluiaşi proces unic de creştere şi
dezvoltare, de acumulări cantitative desfăşurate după o dinamică calitativă specifică, cu
interrelaţii şi interdeterminări care condiţionează ritmul şi expresia somatică a unuia sau altuia
dintre fenomene.
Un alt specialist al domeniului consideră că, din punct de vedere fiziologic şi biochimic,
procesul de dezvoltare prezintă două laturi fundamentale: creşterea şi diferenţierea: creşterea
constă în acumulările cantitative din organism în general sau la nivelul diferitelor segmente,
care este asigurată de multiplicarea celulară şi de sporirea substanţelor intercelulare iar
diferenţierea constă în diversificarea calitativă a structurilor, pe măsură ce are loc dezvoltarea,
ca maturizare treptată a funcţiilor acestora, fenomen ce include, cu necesitate ideea de progres
[Demeter, A., 1979, pag. 356].
Ontogeneza, etimologic vorbind, vine de la combinarea celor două cuvinte: ont = fiinţă,
existenţă; geneză = naştere, dezvoltare individuală a organismului uman de la naştere şi până
la moarte; există o lege biogenetică fundamentală, ontogeneza repetă pe scurt filogeneza dar o
şi condiţionează.
Filogeneza este un proces de diferenţiere istorică a unui grup de organisme (specii,
genuri, familii) în cadrul evoluţiei lumii vii. Prin cercetarea filogenezei se stabilesc strămoşii
şi înrudirile organismelor. Perioadele ontogenezei sunt: perioada de creştere şi dezvoltare,
perioada de maturitate şi reproducere, perioada de involuţie (senescenţă) – a nu se confunda
cu senilitate (involuţie prematură).
Prima perioadă este cea mai importantă în viaţa omului, pentru că de modul cum
creşte şi se dezvoltă organismul depinde toată viaţa următoare. Prin dezvoltare şi creştere se
înţelege un complex dinamic de procese şi fenomene biologice prin care trece organismul
omenesc în evoluţia sa de la naştere şi până la maturitate [Ionescu, A. si Mazilu, V., 1968,
pag. 8]. Creşterea este un proces de acumulare cantitativă, care poate fi măsurat cu uşurinţă,
iar dezvoltarea constă dintr-un proces de modificări funcţionale şi îmbunătăţiri calitative, ce

se poate aprecia cu dificultate.
Privind durata normală a acestor etape, menţionăm faptul că perioada de creştere şi
dezvoltare acoperă 22 – 23 ani, iar după şcoala americană s-a demonstrat că durata totală a
vieţii, în mod normal, trebuie să fie de 5 ori mai mare decât perioada de creştere şi dezvoltare
deci, pentru om, în jurul a 120 – 125 ani.
Datorită însă unor factori artificiali ai mediului înconjurător, creaţi voit sau fortuit de
fiinţa umană, situaţi pe prim plan, această durată medie a vieţii a scăzut considerabil; printre
aceşti factori nocivi menţionăm alimentaţia excesivă (mai ales după vârsta de 45 ani, când
metabolismul scade la 70% din valoarea iniţială), sedentarismul, stresul nervos [Cordun, M.,
1999, pag. 198]. Dezvoltarea şi creşterea sunt condiţionate şi determinate de acţiunea unor
factori interni şi externi, ce îşi exercită acţiunea pe toată perioada vieţii, dar cu mai mare
intensitate în copilărie şi tinereţe.
Factori interni care influenţează şi condiţionează evoluţia omului sunt ereditatea şi marile
funcţiuni ale organismului, coordonate de sistemele nervos şi endocrin, iar factorii externi
sunt reprezentaţi de condiţiile de viaţă, de mediu [Ionescu, A. şi Mazilu, V., 1968, pag. 8].
Dezvoltarea şi creşterea omului este un proces continuu, dar intensitatea lor scad o
dată cu derularea perioadei evolutive şi se desfăşoară [Ionescu, A. şi Mazilu, V., 1968, pag.
21], după o serie de legi biologice, grupate astfel: legea creşterii inegale şi asimetrice a
ţesuturilor şi organelor; legea ritmului diferit de creştere şi dezvoltare; legea schimbării
proporţiilor şi raporturilor dintre organism şi părţile sale componente; legea marilor alternanţe
în creştere şi dezvoltare şi legea creşterii şi dezvoltării diferenţiate pe sexe.
Atitudinea corpului reprezintă funcţia aparatului locomotor corelat de sistemul nervos ce se
evidenţiază prin relaţii uniforme de echilibru şi stabilitate între segmentele corpului şi corp,
între corp şi mediu. Atitudinea deficientă constă din devierea segmentară sau totală de la
atitudinea normală.
Deficienţă fizică reprezintă abaterea de la normal a creşterii somatice şi dezvoltării organice şi
psihice în perioadele de evoluţie.
Dezvoltarea şi creşterea fizică armonioasă şi corectă presupune: armonizarea acestor
procese naturale ce contribuie la dezvoltarea normală a indicilor morfo-funcţionali ai
organismului; creşterea echilibrată a tonicităţii şi troficităţii grupelor şi lanţurilor musculare;
educarea mobilităţii articulare şi a reflexului de atitudine corectă a corpului în poziţii statice şi
în mişcare şi evitarea stabilirii sau corectarea unor atitudini deficiente sau unor deficienţe
fizice.
2.2. Planul schematic corporal
Prin planul schematic corporal, în educaţie fizică şi sportivă, percepem schiţa corpului, redusă
la câteva idei generale principale, ce permit o vedere de ansamblu a corpului omenesc. În
educaţia fizică şi sportivă se pune mare accent pe buna funcţionalitatea şi cunoaştere a
aparatului locomotor, format din următoarele elementele de bază ale planului schematic
corporal:
A. Elementele pasive cu rol de susţinere şi mobilizare pasivă, reprezentat de
combinaţii de pârghii osoase care formează sistemul osos ce cuprinde oase (în număr de 213,
reprezintă 5% din greutatea corpului), tendoane, ligamente şi articulaţii. Elementele pasive
sunt reprezentate de:
 Coloana vertebrală reprezintă axul de susţinere al jumătăţii superioare a
corpului; este formată din 4 regiuni, începând din zona capului spre bazin: regiunea cervicală
alcătuită din 7 vertebre, prezintă o convexitate orientată anterior; regiunea dorsală alcătuită
din 12 vertebre, prezintă o convexitate orientată posterior; regiunea lombară alcătuită din 5
vertebre, prezintă o convexitate orientată anterior; regiunea sacro-coccigiană este formată din
regiunea sacrală (alcătuită din 5 vertebre sudate, formând un singur os – sacrum – are forma
unei piramide turtite cu vârful în jos) şi regiunea coccigiană (alcătuită din 4-5 vertebre
atrofiate, rudimentare, al căror corp vertebral, sudându-se uneori, formează un singur os,
numit coccis); prezintă o convexitate orientată posterior.
 Bazinul este formaţiunea osoasă care face legătura între coloana vertebrală şi
membrele inferioare; mai este denumit şi centura pelviană formată din două oase mari,
răsucite ca o elice – oasele coxale, strâns unite în partea posterioară cu osul sacrum, iar
anterior sunt legate între ele printr-o articulaţie – simfiza pubiană, constituind un inel osos.
Coxalul ia naştere din sudarea a trei oase – ilium, ischium şi pubis.
 Membrele inferioare sunt organele de susţinere şi locomoţie (staţiunea şi
mersul biped), sprijinindu-se pe sol prin talpă (plantigradie).
B. Elementele active reprezentat de sistemul neuromuscular cu rol în mobilizarea
activă, urmată de poziţionarea dispozitivului pasiv osteoarticular în atitudini precise. Sistemul
muscular este alcătuit din 502 muşchi (190 muşchi la nivelul trunchiului, 104 muşchi la
nivelul membrelor inferioare, 98 muşchi la nivelul membrelor superioare, 110 muşchi la
nivelul capului, gâtului etc).
Musculatura corpului uman este grupată în jurul articulaţiilor şi pot îndeplini diferite roluri:
 Muşchi agonişti – îndeplinesc aceiaşi mişcare (mişcarea de flexie, de extensie,
de abducţie, de adducţie etc). Muşchi agonişti iniţiază şi produc mişcarea, din care cauză se
mai numesc ,,motorul primar”.
 Muşchii antagonişti – execută mişcări opuse în articulaţiile pe care le
mobilizează. Muşchii antagonişti se opun mişcării produse de agonişti, având rolul de
frenator; este considerată frâna elastică musculară intervenind înaintea celei ligamentare sau
osoase.
Muşchii agonişti şi antagonişti acţionează totdeauna simultan, rolul lor fiind opus. Prin
acţiunea lor echilibrată, mişcarea capătă mai multă precizie; cu cât relaxarea muşchilor
antagonişti este mai mare, cu atât mişcarea este mai rapidă şi puternică.
 Muşchi sinergici – îndeplinesc în comun anumite mişcări; fiecare în parte poate
efectua acţiuni diferite; intervenţia lor este involuntară. Muşchii sinergici contribuie la
creşterea puterii muşchilor agonişti, au rolul de a orienta mişcările, de reglare a direcţiei
mişcării în cadrul mişcărilor complexe ale lanţurilor cinegetice.
 Muşchii fixatori – acţionează involuntar şi au rolul de a fixa acţiunea muşchilor
agonişti, a antagoniştilor şi a sinergicilor; fixarea nu este continuă, au un rol dinamic ca şi
muşchii sinergici.
Muşchii pot acţiona cu sau fără producerea mişcării, prin:
 Contracţii izotonice – se realizează când muşchiul deplasează segmentele pe care se
găsesc punctele sale de inserţie, producând scurtarea sau alungirea muşchiului sau a grupului
muscular. Contracţiile izotonice cu scurtare se produc când punctele de inserţie ale muşchilor
se apropie (flexia antebraţului pe braţ). Contracţiile izotonice cu alungire se produc când
punctele de inserţie se depărtează unul de celălalt (revenirea braţului din flexie pe antebraţ).
 Contracţii izometrice – se realizează fără schimbarea lungimii muşchiului;
modificările se produc la nivelul tensiunii musculare care creşte (executarea unei
împingerii/tracţiunii asupra unui obiect, obstacol fără realizarea deplasării acestui).
 Contracţii auxotonice – sunt combinaţii ale contracţiilor izotonice şi izometrice, în
timpul cărora se produc modificări ale lungimii elementelor şi necontractile.
Perfecţionarea funcţionalităţii aparatului locomotor, în situaţia dezvoltării corecte şi
armonioase a organismului uman şi a dezvoltării capacităţilor motrice şi de efort, se realizează
pe baza cunoaşterii schemei corporale şi a funcţiilor fiecărei regiuni a corpului.
Pentru a indica poziţia unui segment sau părţi din corp faţă de celelalte segmente sau părţi ale
corpului, dar şi direcţia mişcărilor executate de un segment sau partea a corpului, se utilizează
pentru orientare axele şi planurile anatomice ale corpului, dar şi cunoaşterea segmentelor şi
regiunilor corpului omenesc.
Planurile anatomice sunt suprafeţe care
împart imaginar corpul omenesc iar fiecare
mişcare se desfăşoară şi intersectează un plan.
Luând ca punct de referinţă postura corporală
sunt descrie 3 planuri (fig. 1):
 Planul frontal principal (II) –
este planul vertical şi latero – lateral, paralel
cu fruntea şi care împarte corpul într-o parte
anterioară şi o parte posterioară (partea din
faţă şi partea din spate); mai este cunoscut şi
sub numele de planul medio-frontal.
 Planul sagital principal (I) – este
planul vertical şi antero-posterior ce împarte
corpul într-o parte laterală dreapta şi o parte
laterală stânga (partea dreaptă şi partea
stângă); mai este cunoscut şi sub numele de
planul medio-sagital.
 Planul transversal principal (III)
– este planul situat orizontal şi paralel cu solul,
perpendicular pe planul frontal şi planul sagital
şi împarte corpul în partea superioară şi partea
inferioară; mai este cunoscut şi sub numele de
planul medio-transversal. Fig. 1 Planurile anatomice
Axele anatomice se formează prin intersecţia a două planuri; există trei axe:
 Axa verticală – reprezintă intersecţia planului frontal cu planul sagital şi uneşte
imaginar creştetul capului (vertex) cu centrul bazei de susţinere (formată din tălpile
picioarelor).
 Axa antero-posterioară (sagitală) – reprezintă intersecţia planului transversal cu
planul sagital.
 Axa transversală (frontală) – reprezintă intersecţia planului frontal cu planul
transversal.
Din punct de vedere biomecanic, mişcările se produc astfel:
 în plan sagital şi ax transversal – flexia şi extensia;
 în plan frontal şi ax antero-posterior – abducţia şi adducţia;
 în plan transversal şi ax vertical – rotaţia internă şi externă.
În raport cu aceste planuri principale şi axe folosim termeni: anterior (ventral); posterior
(dorsal); medial (înspre interior – apropierea de planul sagital principal); lateral (înspre
exterior – depărtarea de planul sagital principal); proximal (apropierea faţă de articulaţie);
distal (depărtare faţă de articulaţie).
Segmentele şi regiunile corpului omenesc sunt prezentate începând de la nivelul superior al
corpului omenesc – capul, spre baza de susţinere, piciorul:
 Capul – reprezintă segmentul superior al corpului. El are forma aproximativ
sferică, prezentând punctul cel mai ridicat al corpului numit creştetul capului sau vertex.
Capul este format dintr-o parte osoasă – craniul, alcătuit la rândul său din cutia craniană, în
care este
 adăpostit encefalul şi oasele feţii, în care sunt cuprinse: cavitatea bucală,

cavitatea nazală şi cavităţile orbitale, ce adăpostesc unele organe de simţ.
 Gâtul – este segmentul de formă cilindrică care uneşte capul de trunchi. Limita
superioară a gâtului este reprezentată de un plan care trece prin marginea inferioară a
mandibulei, a apofizelor mastoide şi prin linia nucală a occipitalului; limita inferioară a
gâtului este reprezentată printr-un plan care trece prin articulaţia sterno-claviculară şi prin
apofiza spinoasă a vertebrei a 7-a cervicală C7.
 Trunchiul – este segmentul cel mai mare al corpului omenesc, situat în
continuarea gâtului, are forma unui cilindru turtit antero-posterior şi este mai subţire la mijloc
decât în extremităţi. Trunchiul este împărţit în tei regiuni:
 Toracele – regiunea superioară a trunchiului care vine în raport cu gâtul;
 Abdomenul – este regiunea mijlocie a trunchiului;
 Bazinul – regiunea terminală inferioară a trunchiului.
În interiorul trunchiului se găsesc cavităţi care adăpostesc organele interne. În torace se află
cavitatea toracică, în abdomen se află cavitatea abdominală; aceste două cavităţi sunt separate
prin muşchiul diafragm. În bazin sunt două cavităţi: bazinul mare şi bazinul mic.
 Membrele – sunt părţi ale corpului care se leagă de trunchi şi sunt
grupate în: membrele superioare şi membrele inferioare.
 Membrele superioare sau membrele toracice – se fixează
pe părţile laterale superioare ale toracelui. Legătura membrului superior cu trunchiul prezintă
o parte superioară convexă numită umăr şi o parte inferioară concavă numită subsuoară
(axilă). Membrul superior este împărţit în trei părţi: braţul – partea cuprinsă între umăr şi cot;
antebraţul – partea cuprinsă între cot şi mână; mâna – partea terminală a membrului superior.
Mâna prezintă trei părţi: încheietura mâinii sau regiunea carpiană; regiunea mijlocie a mâinii
sau regiunea metacarpiană şi cele cinci degete ale mâinii: degetul mare sau policele, degetul
arătător sau indexul, degetul mijlociu, inelarul şi degetul mic.
 Membrele inferioare sau membrele pelviene – sunt fixate
pe părţile laterale ale pelvisului. Legătura membrului inferior este mai puternică decât cea a
membrului superior şi se numeşte şold. Membrul inferior este împărţit în trei părţi: coapsa –
partea cuprinsă între şold şi genunchi; gamba – partea cuprinsă între genunchi şi picior;
piciorul – partea terminală a membrului inferior. Piciorul este împărţit în trei părţi:
încheietura piciorului sau regiunea tarsiană (glezna), din care partea posterioară formează
călcâiul; regiunea mijlocie sau metatarsiană; cele cinci degete ale piciorului: degetul mare
sau halucele (I), al II-lea, al III-lea şi al IV-lea şi degetul mic (al V-lea). Piciorul prezintă o
faţă dorsală şi o faţă plantară.
2.3. Poziţiile fundamentale şi derivatele acestora
Postura corporală anatomică este folosită ca mijloc de referinţă pentru definirea planurilor şi
axelor de mişcare ale corpului.
Această postură corporală anatomică este denumită ,,poziţia neutră” sau poziţia zero, formată
din: linia capului şi gâtului în prelungirea axei mediane a corpului, umerii situaţi la acelaşi
nivel, membrele superioare cad libere pe lângă corp; cele două jumătăţi ale trunchiului
(stânga-dreapta) sunt egale şi simetrice; linia bazinului (între cele două creste iliace) paralelă
cu cea a umerilor şi cu solul; abdomenul să fie în prelungirea liniei toracelui; membrele
inferioare egale ca lungime, grosime, formă şi dispunere; palmele sunt orientate anterior (în
supinaţie), iar degetele mâinilor, inclusiv policele sunt extinse – din această poziţie se
măsoară mişcările în majoritatea articulaţiilor.
2.3.1. Poziţiile fundamentale ale părţilor corpului şi membrelor
Poziţiile de bază din educaţie fizică şi sportivă sunt [Cordun, M., 1999, pag. 31]: stând, pe
genunchi, aşezat, culcat (decubit), atârnat şi sprijinit.
Fig. 2 a b c
1. Poziţia stând (fig. 2a) – este poziţia cu cea mai mică bază de susţinere, centrul de
greutate este în poziţia cea mai înaltă, situat în mijlocul bazei de susţinere. Această poziţie se
poate descrie astfel: picioarele sunt aşezate cu talpa pe sol, călcâiele apropiate, vârfurile
depărtate la o lăţime de talpă, genunchii întinşi, pieptul uşor ridicat, privirea spre înainte,
corpul puţin înclinat înainte, braţele întinse, palmele cu degetele apropiate şi lipite de coapse.
2. Poziţia pe genunchi (fig. 2b) – este poziţia cu baza mare de susţinere pe genunchi,
centrul de greutate situat jos, în apropierea solului. Poziţia ,,pe genunchi” se poate descriere:
trunchiul drept, bărbia orizontală, privirea spre înainte, umerii relaxaţi, membrele superioare
pe lângă trunchi, palmele cu degetele apropiate şi lipite de coapse, genunchii felctaţi, sprijinul
se realizează pe faţa anterioară a gambelor şi faţa dorsală a labelor picioarelor, menţinute în
extensie maximă.
3. Poziţia aşezat/şezând (fig. 2c) – este poziţia cu baza mare de susţinere, centrul de
greutate situat mai jos şi se poate descriere astfel: şezând pe un scaun cu înălţimea care să
permită îndoirea trunchiului pe coapse la 90°, genunchii sunt uşor depărtaţi, picioarele aflate
în sprijin pe sol, orientate anterior, călcâiele şi vârfurile apropiate, capul, trunchiul şi
membrele superioare sunt menţinute fie ca în poziţia stând, fie cu mâinile pe coapse, trunchiul
se sprijin pe tuberozităţile ischiatice şi parţial pe feţele posterioare ale coapselor.
Fig. 3 a b c
4. Poziţia culcat/decubit dorsal (fig. 3a) – este poziţia cu susţinere mare, centrul de greutate
foarte apropiate de suprafaţa de sprijin. Puncte de sprijin – regiunea occipitală, partea dorso -
superioară a trunchiului, regiunea fesieră şi călcâie, cu membrele inferioare apropiate, extinse
din şold şi genunchi, picioarele cu vârfurile orientate în sus, membrele superioare de-a lungul
corpului, palmele în pronaţie sau prono - supinaţie.
5. Poziţia atârnat (fig. 3b) – baza de susţinere se află la nivelul mâinilor, menţinerea impune
un efort mare, centrul de greutate este situat sub suprafaţa de sprijin. În această poziţie,
mâinile prind bara, fiind orientate în pronaţie sau supinaţie, membrele superioare abduse peste
90° din umeri, trunchiul uşor extins, blochează respiraţia şi îngreunează circulaţia, coatele
extinse, membrele inferioare apropiate, extinse din şold, tălpile picioarelor nu ating solul.
6. Poziţia sprijinit (fig. 3c) - este poziţia fundamentală la care axa umerilor este situată
deasupra punctului de sprijin şi mai rar la acelaşi nivel.
2.3.2. Derivatele poziţiilor fundamentale
Poziţiile derivate [Cordun, M., 1999, pag. 35] rezultă din modificarea poziţiile fundamentale:
la nivelul bazei de susţinere (suprafaţa de sprijin); a poziţiei trunchiului şi/sau capului; a
poziţiei membrelor inferioare; a poziţiei membrelor superioare şi combinaţii parţiale sau totale
ale posibilităţilor anterioare realizând modificări complexe.
1. Derivate poziţia stând
 modificarea bazei de susţinere – se pot obţine derivatele: stând pe vârfuri,
călcâie, pe marginea internă sau externă a piciorului; stând cu un picior în faţa celuilalt; stând
depărtat.
 modificarea poziţiei trunchiului şi/sau a capului – se pot obţine derivatele:
stând cu trunchiul înclinat anterior (până la 30°), cu capul în extensie; stând cu trunchiul
aplecat (până la 90°); stând cu trunchiul îndoit anterior (peste 90°); stând cu trunchiul şi capul
în extensie; stând cu trunchiul înclinat sau răsucit dreapta sau stânga etc.
 modificarea poziţiei membrelor superioare – se pot obţine derivatele:
membrele superioare cu coatele extinse se menţin lateral (se abduc din articulaţia umărului)
sau anterior (se flectează din articulaţia umărului), se flectează din coate, iar mâinile se
menţin: pe umeri, la ceafă, pe vertex; membrele superioare cu coatele extinse se încrucişează
anterior sau posterior, etc.
 modificarea poziţiei membrelor inferioare – se pot obţine derivatele prin
modificarea suprafeţei de sprijin.
 modificări complexe – se pot obţine derivatele: stând pe vârfuri, genunchii şi
coapsele extinse, capul menţinut la verticală, mâinile pe şolduri, coatele flectate, braţele
abduse, trunchiul înclinat dreapta sau stânga etc.
2. Derivate poziţia ,,pe genunchi”
 modificarea suprafeţei de sprijin – se pot obţine derivatele: pe genunchi cu sprijin pe
palme numită patrupedie cu trunchiul la orizontală sub orizontală sau deasupra orizontalei.
 modificarea poziţiei trunchiului şi/sau a capului – se pot obţine derivatele: pe
genunchi cu trunchiul înclinat anterior, capul menţinut în prelungirea trunchiului; pe genunchi
cu trunchiul şi capul înclinate lateral dreapta sau stânga etc.
 modificarea poziţiei membrelor superioare – se pot obţine derivatele: membrele
superioare cu coatele extinse se menţin lateral (se abduc din articulaţia umărului) sau anterior
(se flectează din articulaţia umărului), se flectează din coate, iar mâinile se menţin: pe umeri,
la ceafă, pe vertex etc.
 modificarea poziţiei membrelor inferioare – se pot obţine derivatele: pe genunchi cu
membrele inferioare depărtate sau cu un genunchi anterior faţă de celălalt etc.
 modificări complexe – se pot obţine derivatele: pe genunchi cu sprijin pe
palme; trunchiul deasupra orizontalei, mâna şi genunchiul de aceeaşi parte sau de parte opusă
situate anterior; pe genunchi cu sprijin pe coate, trunchiul sub orizontală, capul flectat; pe un
genunchi, sprijin pe palme, celălalt membru inferior extins din şold şi genunchi, capul şi
trunchiul în extensie; pe genunchi depărtat cu trunchiul în extensie; pe genunchi în sprijin pe
antebraţe, gâtul în extensie.
3. Derivate poziţia aşezat
 modificarea suprafeţei de sprijin – se pot obţine derivatele: aşezat la
marginea suprafeţei de sprijin cu genunchi flectaţi; aşezat pe o fesă; aşezat pe ambele fese cu
genunchii extinşi.
 modificarea poziţiei trunchiului şi/sau a capului – se pot obţine derivatele:
aşezat cu trunchiul şi capul în extensie; cu trunchiul aplecat peste coapse sau între coapse etc.
 modificarea poziţiei membrelor superioare – se pot obţine derivatele:

membrele superioare cu coatele extinse se menţin lateral (se abduc din articulaţia umărului)
sau anterior (se flectează din articulaţia umărului), se flectează din coate, iar mâinile se
menţin: pe umeri, la ceafă, pe vertex; membrele superioare cu coatele extinse se încrucişează
anterior sau posterior etc.
 modificarea poziţiei membrelor inferioare – se pot obţine derivatele: aşezat
pe podea cu coapsele şi genunchii flectaţi; un genunchi flectat şi celălalt extins; aşezat pe
podea cu membrele inferioare depărtate etc.
 modificări complexe – se pot obţine derivatele: aşezat pe podea cu sprijin
posterior pe antebraţe şi anterior pe plante (membrele inferioare flectate din genunchi şi şold),
trunchiul şi capul în extensie; aceeaşi poziţie, numai că sprijinul se realizează pe mâini; aşezat
cu sprijin posterior pe mâini, trunchiul şi capul în prelungirea trunchiului, un membru inferior
extins din genunchi şi celălalt flectat şi sprijinit pe plantă etc.
4. Derivate poziţia culcat (decubit)
 culcat (decubit) lateral – poziţie stabilă cu bază mare de susţinere şi centrul de
greutate situat jos.
 culcat (decubit) ventral (pe partea posterioară a corpului – pe spate) – are o bază de
susţinere mare (partea laterală a feţei, faţa anterioară a toracelui, coapselor gambelor, faţa
dorsală a labei picioarelor), centrul de greutate situat pe suprafaţa de sprijin.
 modificarea poziţiei trunchiului – se pot obţine derivatele: culcat rezemat, cu trunchiul
la diferite grade extensie ,,chaise longue”.
 modificarea poziţiei membrelor superioare – se pot obţine derivatele: culcat (decubit)
dorsal, membrele superioare cu coatele extinse, braţele depărtate de trunchi (abduse); culcat
(decubit) dorsal cu mâinile pe vertex, umeri, sub axile, pe şold; culcat (decubit) dorsal cu
membrele superioare încrucişate anterior.
 modificarea poziţiei membrelor inferioare – se pot obţine derivatele: culcat (decubit)
dorsal cu membrele depărtate (abduse) la diverse amplitudini sau flectate din şold şi genunchi.
 modificări complexe – se pot obţine derivatele: culcat (decubit) lateral cu genunchii
flectaţi, trunchiul drept, capul flectat, sprijinit pe antebraţul de partea decubitului; decubit
dorsal cu genunchii flectaţi, sprijin pe plante, membrele superioare cu mâinile la ceafă;
decubit lateral cu membrul inferior în flexie, trunchiul drept, capul în extensie; decubit ventral
cu sprijin pe coate, trunchiul şi capul în extensie (postura păpuşii).
5. Derivate poziţia atârnat
 modificarea suprafeţei de sprijin (modificarea poziţiei prizei mâinilor) – se pot obţine
derivatele: sprijinul este realizat cu o mână orientată în pronaţie - supinaţie sau cu două mâini
care prind cu priza asimetrică.
 modificarea poziţiei trunchiului – se pot obţine derivatele: atârnat cu faţa la scara fixă;
mâinile în pronaţie, trunchiul extins, înclinat sau răsucit.
 modificarea poziţiei membrelor superioare – se pot obţine derivatele prin modificarea
suprafeţei de sprijin.
 modificarea poziţiei membrelor inferioare – se pot obţine derivatele: atârnat cu
membrele inferioare depărtate (abduse), încrucişate (adduse), flectate din şold şi genunchi;
atârnat cu membrele inferioare extinse din genunchi şi flectate la 90° din şold.
 modificări complexe – se pot obţine derivatele: atârnat cu mâinile în supinaţie,
trunchiul flectat, capul drept, membrele inferioare adduse; atârnat cu mâinile în pronaţie,
trunchiul şi capul răsucite dreapta-stânga, membrele inferioare cu genunchii şi şoldurile la
90°.
6. Derivate poziţia sprijinit
a) În raport cu poziţia corpului în spaţiu, această poziţie are mai multe variante:
 sprijin cu corpul la verticală: sprijin (fig. 4a, b), sprijin călare (fig.4 c), sprijin dorsal
(fig.4d), sprijin echer (fig. 4e, f, g),sprijin pe antebraţe şi braţe, sprijin lateral .
a b c d e f g
Fig. 4 Derivatele poziţiei sprijinit cu corpul la verticală
 sprijin cu corpul la orizontală: sprijin pe coate, sprijin pe un cot, cumpănă liberă.

 sprijin cu corpul răsturnat: stând pe braţe, stând pe mâini, stând pe o mână, sprijin
lateral răsturnat
b) După modul de contact cu aparatul:
 sprijin simplu;
 sprijin combinat: o poziţie caracteristică paralelelor inegale (în trecut). În această
situaţie, contactul cu aparatul se realizează la nivelul ambelor bare (ex. “sprijin pe bara joasă
cu o mână apucat de bara înaltă”, “sprijin pe bara joasă, culcat facial pe bara înaltă”).
a b c d e
Fig. 5 Sprijin combinat
 sprijin mixt: o poziţie combinată, la care, pe lângă sprijinul mâinilor, contactul cu
aparatul se mai realizează şi cu altă parte a corpului. Este frecvent întâlnită la sol, bârnă şi
paralele inegale (ex. “sprijin îndoit”, “sprijin culcat”, “sprijin ghemuit”, “sprijin pe
genunchi”).
2.3.3. Mişcările fundamentale ale membrelor şi segmentelor lor

Mişcarea, locomoţia se efectuează datorită punerii în acţiune, cu ajutorul muşchilor, a oaselor,
legate între ele prin articulaţii. Oasele şi muşchii sunt organele esenţiale ale locomoţiei.
Datorită rigidităţii lor, oasele determină forma generală a corpului şi constituie un suport
pentru părţile moi ale organismului. Oasele servesc ca suprafaţă de inserţie a muşchilor
(organe active), care prin contracţia lor pun în mişcare prin articulaţiile oaselor (organe
pasive), ca pe nişte pârghii, contribuind astfel la mişcarea diferitelor părţi ale corpului şi la
deplasarea acestuia, la locomoţie.
Articulaţia este legătura dintre oase pe baza ţesutului conjunctiv diferenţiat; după gradul de
mobilitate sunt trei grupe de articulaţii: articulaţii imobile (sinartroze) – oasele nu se pot
mişca (sutura dintre oasele parietale şi temporale); articulaţii puţin mobile (amfiartroze) –
permit mişcări reduse (simfiza pubiană) şi articulaţii mobile (diartroze) – permit mişcări de
întindere, îndoire, răsucire dar şi mişcări de rotaţie.
Muşchii sunt organele active ale mişcării şi contribuie la realizarea formei generale a
corpului. Muşchiul aflat în starea de repaus este într-o stare de uşoară contracţie permanentă,
numită de specialiştii domeniului, tonus muscular. Muşchii au două proprietăţi caracteristice:
 elasticitatea – proprietatea fizică a muşchilor, datorită căreia, atunci când sunt
deformaţi, prin acţiunea unei forţe oarecare, îşi reiau treptat forma şi dimensiunile iniţiale,
îndată ce forţa deformatoare îşi încetează acţiunea.
 contractibilitatea – proprietatea fiziologică a muşchilor, de a-şi schimba forma
şi starea de încordare sub acţiunea excitanţilor.
Cu ajutorul articulaţiilor oasele se comportă ca nişte pârghii, asupra cărora, pentru
executarea mişcărilor, muşchii acţionează prin intermediul tendoanelor. Muşchii nu
acţionează numai pentru efectuarea mişcărilor, ci şi pentru menţinerea ţinutei şi a echilibrului
corpului. Astfel, sistemul osos, care susţine greutatea celorlalte organe ale corpului, este la
rândul său susţinut de muşchi în staţiunea verticală.
Staţiunea verticală a corpului, caracteristică omului, se realizează atunci când verticala care
trece prin centrul de greutate al corpului, aflat la nivelul celei de-a două vertebre lombare,
cade în interiorul suprafeţei de sprijin, formată din tălpile picioarelor. Pentru menţinerea
corpului în această poziţie, este necesară contracţia muşchilor cefei, a muşchilor profunzi ai
spinării şi a muşchilor anteriori ai coapselor şi posteriori ai gambelor. Dacă nu s-ar contracta
toţi aceşti muşchi, echilibrul n-ar putea fi păstrat şi corpul ar cădea fie înainte, fie înapoi, fie
într-o parte.
Datorită organizării anatomice şi specificului articulaţiilor, membrele superioare şi
inferioare pot realiza o serie de acţiuni, considerate de specialiştii domeniului ca
fiind ,,Mişcări Fundamentale” ale activităţii de educaţie fizică şi sportivă:
1. Flexia – mişcarea prin care două segmente ale membrului se apropie între ele
(apropierea antebraţului de braţului, strângerea pumnului, apropierea gambei de coapsă).
2. Extensia – mişcarea prin care două segmente ale membrului se îndepărtează unul de
altul (îndepărtarea antebraţului de braţ, îndepărtarea gambei de coapsă, deschiderea
pumnului).
3. Adducţia – mişcarea prin care un membru sau un segment al membrului se apropie de
planul sagital principal (apropierea braţului de corp, apropierea membrelor inferioare,
apropierea degetelor laterale de degetul mijlociu. În educaţia fizică şi sportivă se foloseşte
comanda ,,apropierea picioarelor”).
4. Abducţia – mişcare prin care membrul sau un segment al acestuia se depărtează de
planul sagital principal (îndepărtarea braţului de corp, îndepărtarea degetelor laterale de
degetul mijlociu, îndepărtarea membrului, membrelor inferioare. În educaţia fizică şi sportivă
se foloseşte comanda ,,ducerea braţului/piciorului lateral”).
5. Pronaţia – mişcarea de rotaţie prin care mâna şi antebraţul se rotesc, apropiind degetul
mare de planul sagital principal (faţă de poziţia anatomică normală, în care membrul superior
se dispune cu palma aşezată anterior şi degetul mare lateral; palma ,,priveşte” solul,
pământul).
6. Supinaţia – mişcarea de rotaţie prin care mâna şi antebraţul, aflate în poziţie de
pronaţie, sunt aduse în poziţie anatomică (palma ,,priveşte” cerul, tavanul; mai este denumită
şi ,,poziţia de cerşit”).
7. Circumducţia – mişcarea de rotaţie completă a unui membru (360°) ori segment sau a
corpului în întregime, în jurul unei axe.
8. Anteducţia – ducerea membrului superior sau inferior în plan frontal anterior (în
educaţia fizică şi sportivă se foloseşte comanda ,,ducerea braţului/lor înainte”).
9. Retroducţia – ducerea membrului superior sau inferior în plan frontal posterior (în
educaţia fizică şi sportivă se foloseşte comanda ,,ducerea braţului/lor înapoi”).
10. Balansări – mişcări complexe, care combină într-o mişcare unică, desfăşurată
continuu, două mişcări opuse simetric (anteducţie - retroducţie, flexie - extensie).
2.3.3.1. Poziţii ale părţilor corpului şi membrelor
Poziţii ale membrelor superioare (braţelor) – pentru a exprima poziţiile braţelor se utilizează
termeni sinonimi mişcărilor fundamentale, şi anume: braţe extinse = braţe întinse; braţe
flectate = braţe îndoite. Aceste mişcări se realizează pe direcţii principale, intermediare sau
oblice:
 Poziţia braţelor pe direcţii principale (fig. 6): braţe întinse înainte; braţele lateral;
braţele sus; braţele jos – pe direcţii principale
Fig. 6 Poziţia braţelor pe direcţii principale

 Poziţia braţelor pe direcţii intermediare la 45° (fig.7): faţă de două direcţii,
existente într-un singur plan (frontal sau sagital); braţele lateral-jos (a); braţele lateral-sus (b);
braţele înainte-jos (c) braţele înainte-sus (d); braţele înapoi-jos (e); braţele sus(f); braţul drept
lateral jos, stâng lateral sus (g); pe direcţii intermediare la 45°
a b c
d e f g
Fig. 7 Poziţia braţelor pe direcţii intermediare la 45°
 Pe direcţiile oblice, la 45° din toate cele trei planuri, scoase din planurile mediane,
braţele pot fi (fig. 8): oblic-jos (fig. 8a) oblic sus înainte; (fig. 8b); oblic jos înapoi (fig. 8c);
oblic sus înapoi (fig. 8d);
a b c d
Fig. 8 Poziţia braţelor pe direcţii oblice

Poziţiile principale ale braţelor îndoite sunt: mâini pe creştet/pe cap (fig.9a); mâini la ceafă
(fig. 9b); mâini pe umeri (fig. 9c); mâini la piept (fig. 9d); mâini pe şold (fig. 9e); mâini la
spate (fig. 9f); braţele coroană (fig. 9g).
a b c d
e f g
Fig. 9 Poziţiile principale ale braţelor îndoite
Poziţii ale trunchiului – pentru a exprima poziţiile trunchiului se utilizează termeni ce

prezintă mişcările următoare:
 trunchi îndoit înainte (flexia trunchiului pe membrele inferioare cu ducerea
capului la nivelul gambelor, unghi de ≈ 180°);
 trunchi îndoit lateral dreapta/stânga (mişcarea de îndoire laterală în planul
frontal principal);
 trunchi extins (trunchiul este ,,lăsat” pe spate, extensia trunchiului spre partea
posterioară);
 trunchi aplecat (trunchiul este îndoit spre înainte dar nu la un unghi care să
depăşească 90°/planul transversal; depăşind valoarea de 90° a unghiului, se realizează mişcare
de trunchi îndoit);
 trunchi răsucit spre dreapta/stânga (mişcarea de ,,stors rufe”, picioarele
rămânând fixate pe sol, mişcarea se realizează la nivelul trunchiului).
Metodica Educaţiei fizice şi psihomotorii
Trunchi:drept înclinat aplecat îndoit răsucit aplecat răsucit
Fig. 10 Poziţiile principale ale trunchiului
îndoit răsucit răsucit aplecat

Fig.10 Poziţiile principale ale trunchiului
 Poziţiile capului sunt: înclinat înainte până la 45° (fig. 11a); aplecat înainte,
după 45° până 90° (fig. 11b); răsucit (fig. 11c); îndoit lateral, stânga-dreapta (fig. 11d); - în
extensie îndoit înapoi (fig. 11e).
a b c
d e
Fig. 11 Poziţiile capului
Poziţii ale membrelor inferioare (fig. 12 şi 13) – la nivelul membrelor inferioare poziţiile pe
care le pot adopta acestea sunt condiţionate de poziţiile de bază din educaţia fizică şi sportivă,
şi anume:
apropiate; depărtat lateral; depărtat înapoi; încrucişat; ridicat

-
răsucit pe vârfuri
Fig. 12 Poziţiile membrelor inferioare întinse
semi îndoite îndoite ghemuit sprijin ghemuit
ridicat îndoit fandat încrucişat depărtat în afară

Fig. 13 Poziţiile membrelor inferioare îndoite
2.3.3.2. Mişcări ale părţilor corpului şi membrelor

a. Mişcări ale capului – la nivelul articulaţiei capului cu gâtul
(regiunea cervicală) se pot executa mişcări de aplecare a capului, răsucire a capului şi rotarea
capului.
 Aplecarea reprezintă mişcarea de îndoire a coloanei vertebrale la nivelul regiunii
cervicale, înainte, înapoi sau lateral stânga/dreapta.
 Răsucirea este mişcarea de întoarcere a capului stânga/dreapta.
 Rotarea este mişcarea circulară a capului spre stânga/dreapta.
b. Mişcări ale membrelor superioare – la nivelul membrelor superioare se execută mişcări de
îndoire, întindere, ducere, balansare, rotare şi răsucire.
 Îndoirea reprezintă mişcarea de flexie a braţelor din articulaţiile coatelor ce
poate fi executată – cu mâinile pe umeri (fig. 14a), la ceafă (fig. 14b), pe şolduri (fig. 14c).
 Întinderea reprezintă mişcarea de extensie a braţelor din articulaţiile coatelor,
din poziţiile cu braţele îndoite; acestea pot fi întinse – lateral (fig. 14d), în sus (fig. 14e), în jos
(fig. 14f) etc.
a b c d e f
Fig. 14 Mişcări ale membrelor superioare – îndoire şi întindere
 Ducerea reprezintă deplasarea fără elan prealabil a braţelor pe diferite direcţii şi
planuri: prin lateral sus, prin înainte jos (fig. 15a), din înainte lateral (fig. 15b)etc.
 Balansarea reprezintă mişcarea de pendulare a braţelor în arc de cerc efectuată

înainte, înapoi sau lateral (fig. 15c).
 Rotarea reprezintă mişcarea circulară efectuată cu braţele de la nivelul umerilor
(din articulaţia scapulo-humerală) înainte, înapoi (fig. 15d) sau prin faţa corpului încrucişate
etc.
 Răsucirea reprezintă mişcarea de rotaţie efectuată în jurul axei longitudinale a
braţului, înăuntru şi în afară (fig. 15e).
a b c d e
Fig. 15 Mişcări ale membrelor superioare – ducere, balans, rotare şi răsucire
c. Mişcări ale trunchiului – la nivelul acestui segment al corpului, se pot executa mişcările:
îndoirea, întinderea, aplecarea, răsucirea, îndoirea răsucită şi rotarea trunchiului.
 Îndoirea, la nivelul trunchiului, mişcarea, se execută din articulaţia coloanei
vertebrale, lateral stânga/dreapta, înainte (cu ajutorul articulaţiei coxo-femurale) şi înapoi.
 Întinderea este reprezentată de mişcarea de extensie a trunchiului, opusă mişcării
de îndoire.
 Aplecarea reprezintă mişcarea de flexie executată din articulaţia coxo-femurală
cu spatele drept, până la 90°.
 Răsucirea constă din mişcarea de rotarea a trunchiului în jurul axei longitudinale
a corpului, fără deplasarea picioarelor de pe sol.
 Îndoirea răsucită constă dintr-o mişcare simultană de îndoire şi răsucire a
trunchiului spre dreapta sau stânga.
 Rotarea este o mişcare circulară a trunchiului formată din mişcarea de îndoire
combinată cu mişcarea de răsucire, dreapta sau stânga.
d. Mişcări ale membrelor inferioare – la nivelul membrelor inferioare se execută mişcările de
îndoire, întindere, ridicare pe vârfuri, balansare şi rotare.
 Îndoirea reprezintă mişcarea de flexie a genunchilor efectuată din poziţiile
fundamentale.
 Întinderea reprezintă mişcarea de extensie a articulaţiei genunchilor şi gleznelor
din poziţiile fundamentale.
 Ridicarea pe vârfuri este mişcarea de ridicare a călcâielor de pe sol.
 Balansarea se realizează prin mişcarea de pendulare în formă de arc de cerc
efectuată din articulaţia coxo-femurală sau a genunchiului.
 Rotarea este mişcarea circulară completă, efectuată cu un picior sau cu ambele
picioare.
Unitatea de învăţare 3. Metode, forme de organizare, structură şi tipuri de lecţii specifice

activităţii de educaţie fizică
COMPETENŢE:
 Metode specifice folosite in activitatea de educatie fizica;
 Forme de organizare specifice educaţiei fizice;
 Lecţia de educaţie fizică - forma organizatorică principală a procesului didactic;
 Structura lectiei de educatie fizica.
CONŢINUTURI:
3.1. Metode folosite in activitatea de educatie fizica;
3.2. Strategia didactică;
3.2.1. Forme de organizare specifice educaţiei fizice;
3.2.2. Tipurile de lecţie;
3.3. Structura lecţiei de educaţie fizică.
OBIECTIVE:
 Să cunoască şi să interpreteze metodele specifice folosite in activitatea de educatie
fizica.
 Să cunoască forme de organizare specifice educaţiei fizice;
 Să dobândească cunoştinte despre Lecţia de educaţie fizică;
 Să cunoască structura lectiei de educatie fizica.
3.1. Metode folosite in activitatea de educatie fizica
Metoda este definita ca modalitatea obtinerii unor anumite rezultate in cunoastere si in

practica. Termenul provine din greaca veche, in care „methodos” inseamna dum, cale, mod de
expunere si indica totalitatea demersurilor prin care omul reuseste sa cunoasca un anumit
fenomen, sa produca un obiect sau sa provoace constient modificari in realtatea materiala
obiectiva. Termenul „metodic” se refera la reguli normative (de invatare, de practicare) si
este sinonim cu „sistematic”. Este cunoscut faptul ca orice metoda are un concept si un
procedeu (algoritm, tehnica).
A. Metode de comunicare orală

Prin acestea se transmit copiilor cunoştinţele, informaţii, reguli, direcţii, succesiuni,
comenzi referitoare la mişcarea, deprinderea sau priceperea ce urmează a fi efectuată. În acest
scop se folosesc:
 Povestirea – se foloseşte cu precădere în învăţământul preşcolar, reflectând prin
conţinut aspecte din viaţa omului, a florei şi faunei, sugerând copiilor acţiunile şi activităţile
acestora; se favorizează formarea reprezentărilor, realizând legătura dintre universul
cunoaşterii copiilor şi cerinţa motrică ce urmează a fi îndeplinită, dar şi încărcătura
emoţională pozitivă şi creşte nivelul motivaţiei copiilor pentru activitate.
Recomandări metodice: subiectul povestirii să favorizeze realizarea scopului temei sau
al unei verigi a lecţiei; să corespundă capacităţii de înţelegere a copiilor şi cunoştinţelor
acestora; să fie convingătoare, prin ton, timbru şi expresivitate să ,,transfere” copii în mediul
povestit; să fie însoţită de demonstraţie, planşe sau desene;
 Descrierea – se prezintă verbal imaginea unui exerciţiu, precizându-se mişcările,
succesiunea lor, direcţia, amplitudinea, ritmul şi durata.
Recomandări metodice: se utilizează în faza de învăţare a unor exerciţii, complexe,
deprinderi, parcursuri aplicative; să fie clară, concisă, precisă şi prezentată în termeni specifici
şi, dacă este cazul sugestivi; să fie însoţită de demonstraţie;
 Explicaţia - metoda prin care se favorizează însuşirea unei deprinderi motrice

(procedeu tehnic, element acrobatic sau de gimnastică) în vederea favorizării execuţiei
corecte; să se refere numai la elementul fundamental care condiţionează realizarea mişcării.
Recomandări metodice: se realizează concomitent cu demonstraţia; să fie concisă, clară,
precisă şi în termeni accesibili; angrenarea copiilor în observarea execuţiei colegilor
 Instructajul - metoda care implică precizarea şi clarificarea sarcinilor de
îndeplinit, a regulilor care trebuie respectate, a modului de utilizare şi transport a aparatelor şi
instalaţiilor, de ajutor şi asigurare a colegilor, pe durata desfăşurării unei activităţi practice
(parcurs aplicativ, joc dinamic, ştafetă).
Recomandări metodice: trebuie să fie scurt, precis şi clar; să fie însoţit de marcaje,
repere, semne vizibile şi colorate, dacă este posibil; se urmăreşte respectarea cu stricteţe a
regulilor impuse; este indicat a se păstra o constanţă a unor reguli de-a lungul tuturor lecţiilor;
 Problematizarea – prin această metodă copilul este pus în situaţia de a rezolva o
sarcină motrică nouă fără a-i fi suficiente cunoştinţele, deprinderile şi priceperile anterior
însuşite. Copilul caută soluţii, presupune, încearcă, inovează procese valoroase pentru
evoluţia generală bio-psiho-motrică. Situaţii problemă pot fi parcursurile aplicative fără
precizarea modalităţilor de realizare, ştafetele cu transmitere de mingi.
Recomandări metodice: situaţiile problemă pot fi create începând de la grupa mică, dar în
condiţiile acumulării unui sistem de cunoştinţe, priceperi, deprinderi şi a unui minim de
experienţă motrică; situaţiile problemă evoluează progresiv; soluţiile eficiente evidenţiate prin
apreciere; nu trebuie folosită excesiv.
B. Metoda de comunicare scrisă – se capătă informaţii şi cunoştinţe proprii
fenomenului sportiv.
C. Metode intuitive – prin intermediul acestei metode, copilul percepe (vede, aude,
simte) mişcarea, formându-şi o reprezentare corectă a acesteia.
 Demonstraţia directă (nemijlocită) - constă în executarea în faţa copiilor a structurii
motrice, ce urmează a fi însuşită şi poate fi: globală, fragmentată sau cu ritmuri diminuate,
care să favorizeze observarea de către copil a elementelor esenţiale.
Recomandări metodice: demonstraţia trebuie să fie corectă, să înfăţişeze imaginea reală a
mişcării, să fie făcută într-un loc vizibil pentru tot colectivul de copii, să fie însoţită de
explicaţie.
 Demonstraţia cu ajutorul imaginilor – completează demonstrarea directă,
contribuind la suplimentarea informaţiilor necesare realizării unei reprezentări corecte asupra
mişcării; se realizează prin desene, planşe, diapozitive, înregistrări video, desenul pe
calculator.
Recomandări metodice: folosirea acestor materiale se face corelat cu demonstrarea
directă având caracter de ,,întărire”; conţinutul acestor materiale trebuie să fie subordonat
scopului urmărit.
D. Metode bazate pe acţiune – metode care implică acţiunea copiilor directă, efectuată
conştient şi repetat în scopul formării de priceperi şi deprinderi, dezvoltării calităţilor
motrice, cât şi a capacităţii de a rezolva eficient, creator sarcini motrice diferite.
 Exersarea globală – metoda prin care copilul execută exerciţiul predat în totalitatea
sa, respectând succesiunea mişcărilor şi cerinţele de amplitudine, direcţie, ritm, tempo, volum,
intensitate, pauză.
Recomandări metodice: se utilizează pentru învăţarea structurilor motrice mai puţin
dificile şi cu durată scurtă; se foloseşte pentru dezvoltarea calităţilor motrice la preşcolari şi
şcolari mici; este principala metodă în etapele de consolidare şi perfecţionare a deprinderilor
şi priceperilor; este metodă unică în executarea complexelor de dezvoltare fizică.
 Exersarea fragmentată – metoda prin care structura motrică predată se exersează pe
fragmente; utilizată în cazul exerciţiilor complexe, ordinea exersării este decisă de cadrul
didactic.
Recomandări metodice: se exersează fragmentat numai elementele care condiţionează

executarea globală a structurii; componenta exersată fragmentat se leagă de elementele ce o
preced, după care se trece la exersarea globală; exersarea fragmentată se foloseşte în mod
frecvent în tratarea diferenţiată a copiilor.
 Exersarea independentă – copilul pe baza cunoştinţelor dobândite în lecţii poate
exersa în timpul liber, individual sau în grup, structuri motrice.
E. Observarea execuţiei colegilor - copilul urmăreşte cu atenţie execuţiile celorlalţi
colegi, având drept scop atât întărirea reprezentării mişcării, cât şi sesizarea
eventualelor greşeli de execuţie.
Recomandări metodice: observarea execuţiei colegilor trebuie să intervină după o serie
de aprecieri şi corectări făcute de cadrul didactic; cadrul didactic precizează elementele asupra
cărora trebuie să se concentreze observarea; observarea efectuată de copii va fi valorificată
prin implicarea lor în actul apreciativ.
F. Metoda de corectare a greşelilor de execuţie - procesul de învăţare implică
corectarea imediată, pe parcursul exersării.
 Intervenţie verbală – sesizarea greşelii de execuţie presupune atenţionarea prin
cuvânt a executanţilor.
Recomandări metodice: se exprimă în termeni adecvaţi, scurt, precis; poate fi exprimată
pe comandă, ritmat; pot fi adresate clasei sau unor copii – ex. unu – doi - Laura- genunchii-
cinci – şase - şapte - opt.
 Intervenţie prin gesturi şi semne – în situaţia apariţiei greşelilor de execuţie,
intervenţia poate fi completată sau înlocuită prin mimica, gesturile, semnele cadrului didactic,
care să sugereze mişcarea corectă sau să prevină repetarea greşelii constatate.
Recomandări metodice: gesturile, semnele şi mimica trebuie să se constituie într-un
sistem de comunicare cu copii; trebuie să fie oportune, expresive, rapide şi aflate sub control.
 Intervenţie nemijlocită asupra copilului în timpul execuţiei – în situaţiile când unul
sau mai mulţi copii nu reuşesc execuţii corecte iar intervenţiile verbale sau prin semne sunt
ineficiente, cadrul didactic intervine direct prin ajutarea copilului pentru executarea corectă a
exerciţiului.
Recomandări metodice: aplicarea unor prize specifice; acţiunea asupra copilului trebuie să
fie plină de tact şi gingăşie; intervenţia directă trebuie să fie încurajatoare şi stimulativă, şi se
poate repeta; pot fi implicaţi şi copiii în acordarea ajutorului direct.
G. Metode de asigurare şi sprijin – cadrul didactic sprijină copilul în procesul de
învăţare şi asigură permanent integritatea corporală a acestuia. Pe lângă metodele şi
mijloacele specifice educaţie fizice, cadrul didactic trebuie să posede metode şi
procedee de prevenirea şi protecţia copiilor.
 Asistenţa copiilor în timpul exersării – presupune situarea cadrului didactic lângă
executant şi însoţirea sa pe parcursul execuţiei.
Recomandări metodice: se aplică individual, succesiv, tuturor executanţilor; poate fi
aplicată doar în momentele care pot genera accidentări;
 Asigurarea
 Ajutorul şi sprijinul
H. Activităţile practice – reprezintă o metodă ce se materializează prin participarea
copiilor la întreceri şi concursuri organizate în lecţii sau în afara acestora.
I. Metoda algoritmizării
J. Metode de verificare şi evaluare – pentru verificarea cunoştinţelor, deprinderilor,
priceperilor şi calităţilor motrice se folosesc metode precum:
 probele de control – sunt structuri motrice reprezentative, având conţinut bine
precizat, stabilit de programă sau de cadrul didactic, pe care copii le susţin la anumite
intervale de timp. Probele de control pot conţine: deprinderi motrice, exerciţii prin care se
exprimă calităţile motrice, structuri de exerciţii precis determinate, activităţi complexe.
 testele – sunt probe de verificare practice cu structuri foarte precise determinate, care
se susţin în condiţii precizate şi stabilite, permit determinarea obiectivă a rezultatului şi au o
scară de apreciere a valorilor înregistrate.
 activităţile practice globale – din această categorie fac parte concursurile şi jocurile
dinamice şi se poate observa nivelul stăpânirii conţinutului predat, cât şi capacitatea de
generalizare – aplicare în condiţiile activităţii practice.
 notarea -
 lauda, exemplul şi observaţia critică.
3.2. Strategia didactică
Cadrul didactic trebuie să aleagă pentru fiecare lecţie metodele, sistemul de mijloace,
materiale didactice, aparate şi instalaţii de care dispune, în vederea realizării obiectivelor
stabilite – măsură denumită strategie didactică. Aceasta presupune selectarea, combinarea şi
ordonarea metodelor şi mijloacelor în funcţie de modul de abordare şi rezolvare a unei sarcini
de instruire. Dintre tipurile de strategii didactice în educaţia fizică se utilizează cele inductive,
analogice şi mixte. După gradul de dirijare/nondirijare a învăţării, se utilizează atât strategii
algoritmice în cazul deprinderilor cu structuri precise şi stabile, semi-algoritmice, cât şi
euristice (bazate pe rezolvări independente de situaţii motrice, inclusiv creative). În orice mod
de abordare a predării-învăţării, cât şi de combinare a metodelor şi mijloacelor, cadrul didactic
trebuie să aibă permanent în vedere eficienţa şi operativitatea lor, timpul afectat
lecţiei/activităţii de educaţie fizică fiind folosit prioritar pentru exersare.
3.2.1. Forme de organizare specifice educaţiei fizice

Realizarea obiectivelor specifice educaţiei fizice a impus un sistem de forme de
organizare a activităţii prin intermediul căruia li se oferă copiilor cadrul necesar perfecţionării
bio-psiho-motrice atât în regimul activităţii preşcolare/şcolare, cât şi în timpul liber.
Unele forme de organizare sunt precizate prin planurile de învăţământ
(lecţia/activitatea de educaţie fizică), stabilindu-se numărul lor pe grupe/clase şi ani şcolari.
Alte forme sunt prevăzute prin instrucţiuni sau ordine ale MEC (gimnastica de înviorare în
cămine şi case de copii, grădiniţe cu orar săptămânal şi internate, gimnastica zilnică) sau prin
calendarele activităţii sportive elaborat de MEC şi organele teritoriale ale acestuia
(campionatele preşcolarilor/şcolarilor şi concursurile la diferite ramuri de sport).
În regimul zilnic al preşcolarilor şi şcolarilor mici se realizează de către fiecare cadru
didactic ,,pauza/recreaţia organizată” şi ,,momentul de educaţie fizică”; în finalul unor
săptămâni, la sfârşitul semestrelor, o formă îndrăgită de copii este activitatea turistică
concretizată prin plimbări, excursii sau drumeţii; la sfârşitul semestrelor sau de an se
pregătesc serbări care pot fi numai sportive, sau cultural-sportive. Principala formă de
organizare a educaţiei fizice este : lecţia de educaţie fizică.
Lecţia de educaţie fizică – unitate de bază a procesului de învăţământ

În sistemul de învăţământ pe clase şi lecţii, lecţia este considerată forma
organizatorică principală a procesului didactic. Acest atribut derivă din caracterul constant
ca număr şi relativ omogen, ca vârstă şi nivel de pregătire a colectivelor de copii, din
desfăşurarea sa sistematică potrivit prevederilor planurilor de învăţământ şi orarelor având un
conţinut de predat şi învăţat stabilit prin programe şi planuri calendaristice, beneficiind de
constanţa condiţiilor de desfăşurare (săli de clasă, săli de educaţie fizică, baze sportive în aer
liber) şi dotare materială cât şi şi o durată precis determinată (45-50 minute clasele I-IV, 15-
35 minute la preşcolari). În lecţie se desfăşoară activitatea comună a cadrului didactic cu copii
unei grupe/clase, urmărind realizarea obiectivelor instructiv-educative stabilite. Cadrul
didactic asigură predarea conţinutului, organizează şi dirijează procesul de învăţare a copiilor
pe fondul modelării conştiinţei şi conduitei acestora.
3.2.2. Tipurile de lecţie

1. Lecţia de învăţare a unei deprinderi motrice acest tip de lecţie corespunde celei de
comunicare/însuşire a unor noi cunoştinţe din didactica generală; tema vizează o deprindere
motrică nouă, iar obiectivul pedagogic este de învăţare; într-o lecţie de învăţare nu vor fi
programate două deprinderi diferite, noi.
2. Lecţia de consolidare a deprinderilor motrice în această lecţie tema (temele)

vizează 1-2 deprinderi predate anterior şi al căror mecanism de bază a fost însuşit de către
copii, iar obiectivul pedagogic urmăreşte stabilirea acestora; lecţia de consolidare survine
după 1-3 lecţii de învăţare şi se poate menţine de-a lungul a 2-3 lecţii.
3. Lecţia de perfecţionare a deprinderilor sau priceperilor motrice temele

caracteristice acestui tip de lecţie nominalizează deprinderi motrice care se află în stadiul de
automatizare şi priceperi motrice. în cazul acestora se urmăreşte creşterea gradului de
automatizare a deprinderilor şi extinderea formelor de manifestarea priceperii motrice.
4. Lecţia de verificare în aceste lecţii tema precizează deprinderea, priceperea, calitatea

motrică sau structura complexă de exerciţii (complex de dezvoltare fizică, joc dinamic,
parcurs aplicativ), iar obiectivul urmăreşte verificarea gradului de însuşire a deprinderilor sau
nivelul valoric la calităţile motrice. Într-o lecţie de verificare se va programa o singură temă
de verificare; lecţiile de verificare intervin de 2-3 ori pe fiecare semestru, finalizându-se cu
calificative. În situaţia de începere a activităţii cu o clasă este necesar să se determine nivelul
iniţial al potenţialului copiilor prin lecţii de verificare.
5. Lecţia de dezvoltare a calităţilor motrice – dezvoltarea calităţilor motrice reprezintă

un obiectiv de bază al educaţiei fizice. Practica a confirmat posibilitatea organizării unor lecţii
a căror temă vizează numai dezvoltarea calităţilor motrice atunci când condiţiile de lucru nu
permit învăţarea, consolidarea sau perfecţionarea deprinderilor, priceperilor sau activităţilor
motrice complexe. Din păcate, în perioadele de timp friguros sau nefavorabil, condiţiile
materiale (lipsa sălilor de educaţie fizică), impun desfăşurarea activităţii în sala de clasă cu
bănci sau în spaţii improvizate (coridoare înguste, holuri) se impune dezvoltarea calităţilor
motrice, respectiv a vitezei de reacţie sau execuţie, a îndemânării (capacităţii coordinative),
mobilităţii, forţei principalelor grupe musculare, supleţei sau rezistenţei musculare locale pot
deveni teme care determină tipul lecţiei de dezvoltare a calităţilor motrice. temele pot fi
cuplate astfel:
 Viteza de reacţie, execuţie cu forţa abdominală, spatelui, membrelor inferioare
şi superioare.
 Îndemânarea cu forţa sau rezistenţa.
 Viteza cu rezistenţa.
 Îndemânarea cu mobilitatea sau supleţea.
 Viteza cu mobilitatea sau supleţea.
 Forţa cu mobilitatea sau supleţea
Sunt contraindicate cuplajele viteză-îndemânare, pentru că suprasolicită sistemul nervos,
şi forţă-rezistenţă, pentru că ambele determină un mare consum energetic.
2. Lecţia mixtă este tipul de lecţie cel mai frecvent utilizat, caracterul său fiind
determinat de cuplarea a două teme cu obiective pedagogice diferite. Lecţiile mixte pot
include:
 O temă de învăţare şi una de consolidare;
 O temă de învăţare şi una de perfecţionare;
 O temă de învăţare şi una de dezvoltarea a unei calităţi motrice;
 O temă de consolidare cu una de perfecţionare;
 O temă de consolidare cu una de verificare;

 O temă de perfecţionare cu una de verificare.
Este contraindicată cuplarea în lecţiile mixte a temelor de învăţare cu cele de verificare.
3. Lecţia introductivă (de organizare) la începutul fiecărui an şcolar, se realizează o

lecţie în care cadrul didactic prezintă copiilor obiectivele specifice educaţiei fizice, conţinutul
şi influenţele sale asupra sănătăţii, dezvoltării şi vigorii fizice, cerinţele stabilite prin
programă şi modul de evaluare, regulile privind ţinuta, echipamentul, normele de protecţie şi
securitate individuală şi colectivă.
4. Lecţia bilanţ se desfăşoară la sfârşitul fiecărui an şcolar, cadrul didactic prezintă

copiilor, pe baza evaluării-bilanţ, date referitoare la evoluţia generală şi individuală a
dezvoltării fizice şi a capacităţilor motrice ale copiilor, rezultatele obţinute în activităţile
competiţionale.
3.3. Structura lecţiei de educaţie fizică

Structura lecţie de educaţie fizică, înţeleasă ca succesiune de etape, verigi, secvenţe sau
evenimente didactice, are caracteristici particulare determinate în principal de următorii
factori:
 Prezenţă frecventă a două teme într-o lecţie;
 Necesitatea pregătirii copiilor pentru efort, dictat de legităţile fiziologice privind
angrenarea organismului în eforturi de diferite volume şi intensităţi;
 Acţionarea sistematică asupra întăririi reflexului de postură şi a dezvoltării fizice
armonioase;
 Asigurarea continuităţii stimulilor de dezvoltare a calităţilor motrice;
 Realizarea, atât pe parcursul lecţiei, cât şi în finalul acesteia, a revenirii şi refacerii
organismului după efort;
Aceşti factori au generat constituirea unor vergi prezente în fiecare lecţie de educaţie
fizică, indiferent de temele şi obiectivele pedagogice stabilite. Structura lecţiei reflectă atât
legităţile generale ale procesului didactic, cât şi cele particulare acestui obiect de învăţământ,
preponderent practic. De aceea unele verigi sunt prezente în majoritatea tipurilor de lecţie, iar
altele intră numai în structura anumitor tipuri de lecţie. Fiecare verigă, în contextul realizării
unitare a obiectivelor precizate pentru lecţie, îndeplineşte o sarcină instructiv - educativă,
presupunând un sistem de acţionare, incluzând mijloace, metode şi forme de organizare a
colectivului, în limitele unui timp optim raportat la durata lecţiei. Verigile lecţiei de educaţie
fizică sunt:
Sisteme de acţionare Tim Observa

Veriga Sarcini didactice
p ţii
Adunarea
Alinierea
Raportul, salutul
Începerea lecţiei
Verificarea ţinutei li a Prezentă
Organizarea Crearea motivaţiei
stării de sănătate 1-2 în
colectivului Captarea atenţiei
Comunicarea temelor min. fiecare
de elevi Ridicarea stării
Împrăştieri, regrupări, lecţie
emoţionale
întoarceri, comenzi inverse
(după caz)
Pregătirea Creşterea nivelului Variante de mers, alergare, 3-5 idem

organismului funcţiilor cardio- săritură combinate cu min.
vasculare şi
respiratorii
Asigurarea
excitabilităţii exerciţii pentru membrele
pentru efort optime a SNC inferioare, superioare şi
Angrenarea trunchi.
treptată în efort a
grupelor musculare
şi articulaţiilor
Formarea
reflexului de
atitudine corporală
corectă
Prevenirea
instalării
atitudinilor
deficiente
Exerciţii analitice sau
Dezvoltarea
combinate, executate
Influenţarea supleţei musculare
separat sau sub formă de
selectivă a şi mobilităţii 6-8
complex, libere, cu idem
aparatului articulare min.
obiecte, la sau cu aparate,
locomotor Educarea orientării
la comandă, ritm imprimat
spaţio-temporale şi
sau pe fond muzical
a ritmului
Dezvoltarea
tonicităţii şi
troficităţi
musculare
Educarea
capacităţii de
control
Dezvoltarea vitezei Verigă
Exerciţii speciale de viteză
de reacţie, execuţie prezentă
Exerciţii speciale de
sau deplasare în toate
îndemânare
Dezvoltarea sau ... lecţiile
Exerciţii combinate de 6-7
vitezei sau/şi Dezvoltarea vitezei numai la
viteză şi îndemânare, min.
îndemânării şi îndemânării cls. I-IV
inclusiv sub formă de
sau ...
ştafete, parcursuri sau
Dezvoltarea
jocuri dinamice
îndemânării
Formarea Exerciţii introductive şi
reprezentării pregătitoare
Învăţarea Însuşirea Exerciţii ajutătoare şi
8-10
unei noi elementelor fundamentale
min.
deprinderi componente ale Exersare fragmentată şi
mecanismului de globală a deprinderii
bază
Consolidarea Automatizarea Exerciţii fundamentale 6-7
unei mecanismului de Exersare globală min.
deprinderi bază al deprinderii
Eliminarea
greşelilor de
execuţie
Capacitatea de a Exersări globale în condiţii
Perfecţionare
opera cu variate
a unei 5-7
deprinderea/pricep Exersări sub formă de
deprinderi min.
erea în condiţii parcursuri, ştafete, jocuri
sau priceperi
diferite dinamice
Dezvoltarea vitezei
Dezvoltarea de execuţie sau
Exerciţii specifice 15-
unei/unor reacţie, a
dezvoltării fiecărei calităţi 20
calităţi îndemânării, forţei
motrice min.
motrice sau rezistenţei
musculare locale
Se
verifică
o
Verificarea singură
unei Verificare nivelului deprinde
Probe de control
deprinderi, de însuşire a recalitat
Execuţii individuale Dup
calităţi deprinderilor sau a e
Jocuri dinamice, ştafete, ă caz
motrice sau valorii calităţii motrică
parcursuri aplicative
activităţi motrice sau
complexe activitat
e
complex
ă
Dezvoltarea forţei
izotonice a
principalelor grupe Exerciţii analitice sau
Dezvoltarea musculare circuite
4-7
forţei sau/şi Dezvoltarea Eforturi de durată
min.
rezistenţei rezistenţei progresivă în tempo
musculare locale uniform moderat
şi/sau rezistenţei la
eforturi aerobe
Revenirea parţială
a organismului
Verigă
după efort Variante de mers liniştitor
Scăderea prezentă
Relaxarea Exerciţii de respiraţie 2-3
nivelului în
musculară şi Exerciţii de relaxare min.
efortului fiecare
nervoasă musculară
lecţie
Revenirea indicilor
marilor funcţiuni
Evaluarea
activităţii
colectivului
Încheierea Orientarea Aprecieri
1-2
organizată a activităţii Concluzii idem
min.
lecţiei independente recomandări
Pregătirea
activităţii viitoare
salutul
Veriga organizarea colectivului este prezentă la toate nivelele învăţământului

preuniversitar; ea trebuie să asigure începerea organizată a lecţiei, conştientizarea şi motivarea
copiilor, captarea atenţiei şi verificarea stării momentane de sănătate, echiparea
corespunzătoare. Durata ei trebuie să fie scurtă 1-2 minute; formaţiile cele mai des utilizate
sunt: în linie pe un rând, în linie pe două rânduri, în ,,L”, cerc, semicerc sau careu. Toate
formaţiile trebuie să asigure observarea reciprocă între cadrul didactic şi fiecare copil.
Raportul în formula sa completă se învaţă şi se utilizează periodic în clasa a IV-a, în celelalte
clase se vor folosi formule prescurtate. Verificarea stării de sănătate momentane li a
echipamentului este bine să se realizeze înaintea lecţiei; comunicarea temelor va fi făcută în
termeni adecvaţi, clar şi concis; tonul trebuie să fie mobilizator.
Veriga pregătirea organismului pentru efort este prezentă în toate tipurile de lecţii,
conţine diferite forme de mers, combinate sau alternate cu mişcări ample ale segmentelor şi
trunchiului, variante de alergare cu intensităţi progresive intercalate cu exerciţii pentru trunchi
şi membrele superioare şi inferioare, deplasări cu pas săltat, sărit, adăugat, de galop, schimbat,
fandat, ghemuit. În condiţii de timp răcoros, această verigă trebuie realizată pe un fond
permanent dinamic, alternând mişcările, asigurându-se un ritm vioi al exerciţiilor. Exerciţiile
folosite în această verigă trebuie să fie cunoscute de către copii sau structura lor să fie simplă.
Formaţiile mai des utilizate în această verigă sunt coloanele câte unu sau câte doi.
Veriga influenţarea selectivă a aparatului locomotor este prezentă în fiecare lecţie
de educaţie fizică; vizează în principal dezvoltarea troficităţii, tonicităţii, mobilităţii şi supleţei
întregului sistem locomotor, pe fondul întăririi reflexului de atitudine corectă a corpului
(globală sau segmentară) în poziţii statice şi în mişcare şi se poate realiza în orice condiţii de
dotare materială. Cele mai eficiente formaţii de lucru, pentru această verigă, sunt cercul,
semicercul, coloana de gimnastică, în linie pe două rânduri intercalate, dar toate formaţiile
trebuie să asigure executanţilor posibilitatea efectuării mişcărilor în toate planurile fără a se
incomoda reciproc, inclusiv atunci când se folosesc obiecte portative.
Veriga dezvoltarea vitezei sau/şi îndemânării se plasează în structura lecţiei după
prelucrarea selectivă a aparatului locomotor; prezenţe constantă a acestei verigi este motivată
de necesitatea acţiunii continue şi sistematice asupra dezvoltării formelor de manifestare a
vitezei şi îndemânării, calităţi motrice care au o puternică influenţă asupra dezvoltării
capacităţilor morfologice şi funcţionale ale organismului şi o mare aplicativitate în viaţa
cotidiană.
Veriga învăţarea unei noi deprinderi apare în lecţiile ,,de învăţare” sau ,, mixte” şi
se plasează în structura lecţiei după ,,prelucrarea selectivă a aparatului locomotor” şi
după ,,dezvoltarea vitezei şi/sau îndemânării”
Veriga consolidarea unor deprinderi este prezentă în tipurile de lecţii
de ,,consolidare ” şi ,,mixte”; în lecţiile de consolidare se plasează după prelucrarea selectivă
a aparatului locomotor sau după veriga dezvoltarea vitezei şi/sau îndemânării. Dacă cealaltă
temă are ca obiectiv învăţarea sau verificarea, consolidarea se plasează după acestea, în cazul
în care cea de-a doua temă urmăreşte perfecţionarea deprinderilor, priceperilor sau calităţilor
motrice, consolidarea va fi plasată înaintea acestora.
Veriga perfecţionarea deprinderilor sau priceperilor motrice se întâlneşte în
tipurile de lecţii ,,de perfecţionare” şi ,,mixte” şi se plasează înaintea verigii de scăderea
efortului sau dezvoltarea forţei sau/şi rezistenţei.
Veriga dezvoltarea forţei sau/şi rezistenţei se plasează înaintea verigii de ,,scăderea
nivelului efortului”
Veriga scăderea nivelului efortului este integrată în structura tuturor lecţiilor de
educaţie fizică variind ca durată şi conţinut în funcţie de natura şi intensitatea efortului depus.
Veriga încheiere organizată a lecţiei apare în toate tipurile de lecţii, variază ca durată
şi conţinut în funcţie de modul în care copii au participat la lecţie, cât şi cu condiţiile climatice
şi organizatorice.
Unitatea de învăţare 4. Continutul şi structura lecţiei de educaţie fizică
COMPETENŢE:
 Organizarea si conducerea lectiei de educatie fizica.
 Aspecte legate de manevrarea si conducerea colectivului de elevi.
 Părţile şi verigile lecţiei de educaţie fizică şi sportivă.
 Particularitatile metodico-organizatorice ale predarii educatiei fizice in ciclul primar.
 Mijloacele specifice lecţiilor de educaţie fizică.
CONŢINUTURI:
4.1. Competenţe de operare în organizarea şi conducerea lecţiei de educaţie fizică şi sportivă
4.2.1. Poziţiile şi acţiunile utilizate în manevrarea şi conducerea lecţiei de educaţie
fizică şi sportivă
4.2. Părţile şi verigile lecţiei de educaţie fizică şi sportivă
4.3. Particularitatile metodico-organizatorice ale predarii educatiei fizice in ciclul primar
4.3.1. Particularitatile metodico-organizatorice ale formelor de organizare a educatiei
fizice si sportului in invatamantul primar
4.3.2. Locurile de desfasurare a lectiei de educatie fizica – caracteristici
4.3.3. Formele de organizare a educatiei fizice si sportului in invatamantul primar
4.4. Mijloacele specifice în lecţiile de educaţie fizică
4.4.1. Exerciţiul fizic
4.4.2. Conţinutul şi forma exerciţiului fizic
OBIECTIVE:
 Să cunoască modul de organizare si conducere a lectiei de educatie fizica.
 Să cunoască aspecte legate de manevrarea si conducerea colectivului de elevi.
 Să cunoască părţile şi verigile lecţiei de educaţie fizică şi sportivă.
 Să cunoască particularitatile metodico-organizatorice ale predarii educatiei fizice in
ciclul primar.
 Să definească mijloacele specifice lecţiilor de educaţie fizică.
Conţinutul lecţiei de educaţie fizică şi sportivă reprezintă elementul definitor al lecţiei

cu cea mai mare importanţă în eficientizarea procesului instructiv–educativ, care valorifică
achiziţiile didacticii şi scoate în evidenţă experienţa şi cunoştinţele profesorului [Şerbănoiu,
S., 2002, pag. 25]. Conţinutul lecţie este determinat de temele acesteia şi de scopurile
didactice, ce constau în exerciţiile şi eforturile stabilite pentru realizarea temelor şi
obiectivelor instructiv–educative proprii lecţiei, din metodele, procedeele şi măsurile didactice
prevăzute pentru fiecare moment din desfăşurarea activităţii. Referindu-se la acest aspect, alt
specialist român considera structura lecţiei, ca fiind dată de succesiunea unor momente, faze,
secvenţe, verigi, părţi, în timpul alocat, toate diferenţiate în privinţa obiectivelor, conţinutului,
duratei şi metodologiei [Cârstea, Gh., 2000, pag. 133]; mai recent, structura lecţiei se
consideră că reprezintă succesiunea secvenţelor temporale ce capătă identitate prin
obiectivele, conţinutul şi metodologia pe care le cuprind [Şerbănoiu, S., 2002, pag. 26].
Structura lecţiei de educaţie fizică şi sportivă, trebuie înţeleasă ca o succesiune de
etape, verigi, secvenţe sau evenimente didactice, ce prezintă caracteristici particulare
determinate în principal de următorii factori: prezenţa frecventă a două teme într-o lecţie;
necesitatea pregătirii elevilor/studenţilor pentru efort, dictat de legităţile fiziologice privind
angrenarea organismului în eforturi de diferite volume şi intensităţi; acţionarea sistematică
asupra întăririi reflexului de postură şi a dezvoltării fizice armonioase; asigurarea continuităţii
stimulilor de dezvoltare a capacităţilor motrice; realizarea, atât pe parcursul lecţiei, cât şi în
finalul acesteia, a revenirii şi refacerii organismului după efort.
De aceea unele verigi sunt prezente în majoritatea tipurilor de lecţie, iar altele intră
numai în structura anumitor tipuri de lecţie. Fiecare verigă, în contextul realizării unitare a
obiectivelor precizate pentru lecţie, îndeplineşte o sarcină instructiv-educativă, presupunând
un sistem de acţionare, incluzând mijloace, metode şi forme de organizare a colectivului, în
limitele unui timp optim raportat la durata lecţiei.
4.1. Competenţe de operare în organizarea şi conducerea lecţiei de educaţie fizică

şi sportivă
Ciclurile/sistemele de lecţii organizate pe parcursul unui an şcolar/universitar cuprind

teme şi mijloace selectate din programa de educaţie fizică, programele analitice şi eşalonate
pe lecţii şi semestre prin documentele de planificare. Având în vedere particularităţile morfo–
funcţionale raportat la vârsta elevilor, lecţiile se desfăşoară pe clase în cadrul cărora selecţia
mijloacelor de acţionare, dozarea şi intensitatea efortului precum şi refacerea după efort se fac
în mod diferenţiat.
Lecţiile de educaţie fizică şi sportivă se desfăşoară atât în aer liber, cu valorificarea
factorilor de călire naturali cât şi în săli, folosindu-se mijloacele specifice probelor şi
ramurilor sportive: atletism, jocuri sportive, gimnastica de bază şi aerobică dar şi din
culturism sau alte ramuri sportive specifice zonei geografice de reşedinţă a unităţii şcolare.
Pentru toate categoriile de elevii, programa cuprinde o serie de mijloace accesibile ce vizează:
învăţarea, repetarea, consolidarea şi perfecţionarea unor deprinderi motrice sau dobândite
anterior, perfecţionarea capacităţilor condiţionale şi coordinative, transmiterea unor cunoştinţe
teoretice şi practico–metodice de specialitate.
Organizarea activităţii de educaţie fizică şi sportivă în procesul instructiv-educativ se
realizează, în principal, prin activitatea frontală, activitatea individuală (independentă) cât şi
cea pe grupe, clase şi echipe.
În conducerea lecţiei de educaţie fizică şi sportivă, fiecare cadru didactic îşi însuşeşte
algoritmul conducerii lecţiilor pe care îl perfecţionează de-a lungul întregii sale activităţi şi
cuprinde următoarele elemente [Cârstea, Gh., 1991, pag. 132] de predarea conţinutului lecţiei:
 explicaţii, demonstraţii, folosirea materialelor intuitive care sporesc eficienţa
exerciţiilor;
 observarea execuţiei subiecţilor în vederea depistării şi corectării acestora;
 aplicabilitatea practică a achiziţiilor specifice este asigurată prin crearea unui climat de
întrecere în condiţii de adversitate regulamentară;
 manevrarea colectivului;
 comanda care trebuie să fie clară, scurtă, fermă, cu voce plină, modulată, plăcută;
 plasamentul profesorului în timpul lecţiei trebuie să-i ofere posibilitatea de a fi auzit şi
văzut de fiecare elev, dar şi de a supraveghea întreg colectivul;
 ţinuta trebuie să exprime respect acestuia faţă de elev, profesie şi faţă de el însuşi.
Comanda trebuie formulată clar, scurt, ferm, cu voce plină, modulată, plăcută de către
cadrul didactic, în vederea efectuării actelor, acţiunilor şi activităţilor corporale. Poate
cuprinde, în formularea sa, unul sau mai multe cuvinte şi este formată din două părţi:
 partea prevestitoare prin care se atrage atenţia şi se indică elevilor/studenţilor
ce urmează a se executa;
 partea săvârşitoare, rostită după o pauză scurtă, care provoacă începerea
acţiuni anunţată prin partea prevestitoare.
Exemplu: la dreap….TA, la stân….GA, la stânga-mpre…JUR, înainte…MARŞ, pas
alergător….MARŞ, pe loc….STAI, atenţie…STAI, pe loc…..REPAUS etc (grupul de silabe
scris cu litere mici reprezintă partea prevestitoare iar cele scrise cu litere mari partea
săvârşitoare).
Manevrarea colectivului pentru efectuarea acţiunilor, se realizează prin dispunerea

acestuia în diverse formaţii, ce pot fii: formaţii de adunare, formaţii de marş şi formaţii de
lucru.
 Formaţiile de adunare reprezintă modul de alcătuire a colectivului pentru
verigile ,,organizarea colectivului”, ,,încheierea lecţiei”, pentru explicarea, descrierea sau
demonstrarea unui exerciţiu în diferite împrejurări pe parcursul lecţiei. Formaţiile de adunare
pot fi: pe un rând, pe două rânduri, pe mai multe rânduri, în semicerc, în cerc, în formă
de ,,L”, în careu etc, elevii fiind dispuşi unul lângă celălalt, umăr lângă umăr sau la distanţă
de un cot (membrul superior drept aşezat cu mâna pe şold).
 Formaţiile de marş reprezintă modul de alcătuire a colectivului pentru efectuarea
deplasărilor şi poate fi constituită din unul, două sau mai multe coloane/şiruri (elevii sunt
dispuşi unul după altul).
 Formaţii de lucru reprezintă modul de alcătuire în vederea efectuării în comun a
exerciţiilor dintr-un anumit moment al lecţiei. Formaţiile de lucru pot fi: în linii, în coloane, în
trepte, în cerc, în şah etc.
În organizarea formaţiilor distingem:
 adâncimea formaţiei – constituie depărtarea dintre primul şi ultimul rând, sau dintre
primul şi ultimul elev într-o formaţie;
 flancul formaţiei – desemnează extremităţile stânga şi dreapta ale formaţiei;
 lăţimea formaţiei – constituie depărtarea dintre flancul drept şi flancul stâng;
 linie (rând) – desemnează amplasarea, în formaţie, elevilor/studenţilor în linie, unul
lângă altul;
 coloana (şirul) – desemnează amplasarea, în formaţie, elevilor/studenţilor unul după
altul;
 frontul formaţiei – desemnează partea formaţiei (partea frontală) cu care sunt
amplasaţi elevi spre cadrul didactic;
 intervalul – constituie depărtarea dintre elevi/studenţi în lateral (spaţiul dintre
executanţi pot fi luat prin aşezarea membrului superior drept cu mâna, pe şold) atunci când
formaţia este organizată în linie;
 distanţa – constituie depărtarea dintre elevi/studenţi în adâncime (spaţiul dintre
executanţi pot fi luat prin aşezarea membrului superior drept pe umărul drept al colegului din
faţă); se execută când formaţia este în coloană, şir;
 schimbarea formaţiei – este manevra de trecere dintr-o formaţie în alta, din mers, de
loc sau din alergare, la comanda cadrului didactic.
Deplasarea formaţiei – constituie acţiunea de schimbare, pe diverse direcţii şi trasee, a
deplasării formaţiei. Direcţiile şi traseele ce pot fi urmate de formaţie se grupează în:
 deplasarea de pe o latură a sălii/terenului pe cealaltă, prin folosirea comenzii ,,cu
ocolire la stânga/dreapta…MARŞ”;
 deplasarea pe aceeaşi latură a sălii/terenului schimbând sensul de deplasare la capătul
acesteia, prin folosirea comenzii ,,cu ocolire la stânga împrejur…MARŞ”;
 deplasarea în buclă deschisă/închisă, prin folosirea comenzii ,,în buclă
deschisă/închisă…MARŞ”;
 deplasarea şerpuită, prin folosirea comenzii ,,şerpuit….MARŞ”;
 deplasarea în cerc/arc de cerc/opt/spirala, prin folosirea comenzii ,,în cerc/arc de
cerc/opt/spirală….MARŞ”.
Plasamentul cadrului didactic în timpul lecţiei trebuie să-i ofere posibilitatea de a fi auzit
şi văzut de fiecare elev, dar şi de a supraveghea întreg colectivul. Pentru acest fapt, trebuie să
studieze şi să aleagă locul cel mai indicat, pentru fiecare formaţie de lucru şi de deplasare.
În condiţiile formaţiilor de deplasare, cadrul didactic trebuie să se plaseze cu faţa spre
formaţie şi să circule pentru a-şi păstra poziţia.
Pentru formaţia de lucru ,,în coloana de gimnastică”, în timpul verigii influenţarea
selectivă a aparatului locomotor, trebuie să se plaseze în faţa frontului cel mai larg, întorcând
formaţii cu faţa spre el. dacă este posibil, pentru a vedea şi a fi văzut de elevi/studenţi (să
explice, să demonstreze, să comande), se va plasa pe un plan ridicat faţă de coloană.
În cazul în care demonstraţia se face din poziţii joase (şezând, culcat, pe genunchi),
colectivul trebuie să se afle în poziţia şezând.
Când se lucrează în formaţia de lucru ,,în coloană”, cadrul didactic trebuie să schimbe
frontul formaţiei de câte ori este nevoie şi să treacă printre rânduri pentru supravegherea şi
corectarea execuţiei elevilor/studenţilor. Când se lucrează în formaţia de lucru ,,în cerc”,
pentru a observa bine execuţia elevilor/studenţilor, trebuie să intre în cerc alături de
executanţi, pentru a nu fi cu spatele la elevi/studenţi.
4.2.1. Poziţiile şi acţiunile utilizate în manevrarea şi conducerea lecţiei de educaţie

fizică şi sportivă
Ca orice activitate corporală desfăşurată prin deplasarea clasei/grupei în formaţii de

adunare, de deplasare sau de lucru, lecţia de educaţie fizică şi sportivă trebuie să posede un
fond de poziţii şi acţiuni care să uşureze activitatea cadrului didactic în organizarea
colectivului pentru atingerea obiectivelor instructiv-educative. Aceste exerciţii de ordine,
front şi formaţii sunt întâlnite de-a lungul întregii lecţii de educaţie fizică. Pentru a putea să fii
utilizate corect, indivizii colectivului trebuie să le cunoască şi să-şi formeze deprinderea de a
le executa prompt.
Acesta este motivul pentru care aceste exerciţii trebuie să le întâlnim ca teme de lecţii,
în veriga de învăţare, consolidare sau verificare; sunt mijloace de bază pentru realizarea
verigilor – organizarea colectivului şi pregătire organismului pentru efort. Aceste poziţii şi
acţiuni se concretizează în:
 Poziţia de drepţi – este poziţia fundamentală, elevul/studentul are tălpile
poziţionate pe sol, cu călcâiele lipite şi vârfurile depărtate la o lăţime de talpă, genunchii sunt
extinşi (întinşi), pieptul uşor ridicat, privirea spre înainte, corpul puţin înclinat spre înainte,
braţele întinse pe lângă corp cu degetele apropiate şi lipite de coapse; comanda utilizată
pentru a indica luarea acestei poziţii, este ,,clasă/grupă….DREPŢI!”.
Formaţii – linie pe un rând, semicerc, cerc etc.
Explicaţie/demonstrare – se realizează concomitent, precizându-se poziţia corectă a
corpului. Se demonstrează cu faţa, cu latura şi spatele spre elevi/studenţi, asigurându-se
observarea de către toţi executanţii.
Exersarea – frontal, alternat cu poziţiile ,,de voie” sau de repaus, fiind însoţită de
corectări generale şi individuale, intercalându-se cu demonstraţii repetate. Exersarea se face şi
la comandă, de 6-8 ori.
greşeli – vârfuri apropiate, genunchi semi-flexaţi, abdomen proiectat înainte, spate
rotund, privirea în jos, braţe îndoite nelipite de coapse. Se corectează prin atenţionare verbală,
reluarea demonstrării globale sau fragmentate şi intervenţie directă asupra copilului.
 Poziţia de repaus – este poziţia de aşteptare, relaxantă ce se adoptată în timpul
lecţiei pentru a asculta explicaţiile, pentru a urmări demonstrarea, corectarea execuţiei.
această poziţie decurge din poziţia drepţi, la comanda ,,clasă/grupă pe loc….REPAUS!” şi
constă din ducerea energică a piciorului stâng înainte şi rămânerea greutăţii pe piciorul drept,
cu braţele relaxate pe lângă corp; se adoptă când intervalele sunt mici.
Formaţii – linie pe un rând, semicerc, cerc.
Explicaţie/demonstrare – se realizează concomitent cu exersarea poziţie de drepţi; se
demonstrează din profil şi cu faţa spre clasă.
Exersarea – din poziţia de drepţi, frontal, însoţită de corectări, repetarea demonstrări şi
acţiune directă asupra elevilor/studenţilor; număr de repetări 6-8 ori.
Greşeli – ducerea exagerată a piciorului stâng înainte cu genunchiul întins,
repartizarea greutăţii pe ambele picioare, scăderea atenţiei (vorbesc, se mişcă); corectarea se
face prin limitarea (linie trasată) distanţei le care se duce piciorul în faţă, intervenţii verbale şi
poziţionări corecte.
Când intervalele sunt mari (coloană de gimnastică) se poate adopta poziţia de repaus
depărtat, comanda este ,,depărtat….REPAUS!”; elevul/studentul, din poziţia de drepţi, duce
piciorul stâng lateral la o distanţă egală cu lăţimea umerilor săi, greutatea corporală repartizată
în mod egal pe ambele picioare, trunchiul drept, braţele la spate, îndoite din coate, mâna
stângă susţinând antebraţul drept.
Formaţii – linie pe un rând cu interval de 1-2 braţe.
Explicaţie/demonstrare – se face simultan, cu faţa şi apoi cu spatele spre formaţie,
reliefând ducerea piciorului stâng întins la lăţimea umerilor, repartizarea egală, a greutăţii pe
ambele picioare, poziţia braţelor.
Exersarea – din poziţia de drepţi, frontal, la comandă pe 2 timpi, alternativ cu poziţia
iniţială, de 6-8 ori; în acelaşi timp se fac corectările necesare.
Greşeli – ducerea piciorului stâng prea departe şi pe direcţii oblice sau efectuarea
mişcării cu celălalt picior, poziţie incorectă a braţelor. Indicarea direcţiei de ducere a
piciorului şi folosirea unor repere previne apariţia acestor greşeli.
 Adunarea – reprezintă comasarea clasei/grupei într-o formaţie, precizată prin
comandă de cadrul didactic; comanda poate fi: ,,în linie pe un rând…ADUNAREA!”, ,,în linie
pe două rânduri…ADUNAREA!” etc.
Linia pe un rând se realizează prin dispunerea elevilor în ordinea înălţimii indiferent
de sex (la grădiniţe şi la clasele I-II) şi cu fetele în flancul drept, urmate de băieţi, în ordinea
înălţimii (clasele III-IV). În linie pe două rânduri, fetiţele se aşează pe rândul din faţă, iar
băieţi pe cel din spate (toţi în ordinea înălţimii) la grădiniţe şi clasele I-II; la clasele III-IV
fetele se situează pe două rânduri în flancul drept, urmate de băieţi, dispuşi, de asemenea, pe
două rânduri.
Adunarea în formaţia de careu respectă acelaşi reguli. Locul de adunare şi formaţia
este bine să rămână stabilite pentru fiecare spaţiu în care lucrează; împrăştierile şi regrupările
sunt mijloace eficiente pentru regăsirea locului în formaţie; verificarea ordinii înălţimii şi
reaşezarea corectă, trasarea unor repere (linii), cât şi observaţiile concură la stabilirea
formaţiei de adunare.
 Alinierea – reprezintă alcătuirea clasei/grupei în linie dreaptă în cadrul
formaţiilor în linie/linii sau coloană/coloane; se foloseşte comanda ,,clasă/grupă v -…
ALINIAŢI!”. Indivizii colectivului se aliniază prin deplasare cu paşi mărunţi adăugaţi (lateral,
înainte sau înapoi), ducerea palmei drepte pe şold şi răsucirea capului spre dreapta, pentru a
forma o linie dreaptă. Alinierea se poate realiza şi spre stânga, comanda fiind ,,spre stânga v -
…ALINIAŢI!”, elevirealizând mişcările de aliniere spre flancul stâng. Când formaţia se află în
coloană, alinierea constă din ducerea braţului drept înainte întins, pe umărul colegului din
faţa, deplasându-se la stânga, dreapta, înainte sau înapoi, astfel încât să se aşeze exact în urma
celui din faţa.
Formaţii – linii, coloane.
Explicaţie/demonstrare – se face simultan, folosind şi 1 – 2 copii; alinierea în rând se
demonstrează cu faţa, iar cea în şir, cu latura spre clasă.
Exersarea – din formaţia de adunare, la comandă, copiii realizează poziţia şi
deplasările până când linia sau şirul sunt corecte; se revine în poziţia ,,drepţi”, după care se
execută alternativ 4 – 5 alinieri, ce pot fi precedate şi de împrăştieri-regrupări.
Greşeli – la alinierea în rând apar mai frecvent poziţii incorecte ale braţului
(insuficient îndoit; orientat către înainte sau înapoi), aplecări înainte, răsucire incompletă a
capului, împingeri pe timpul deplasării, înghesuiri, neatingerea cu cotul a celui din dreapta; în
unele situaţii este necesară acţionarea directă asupra copilului poziţionându-i braţul îndoit şi
capul; la alinierea în şir (coloană) se manifestă tendinţe de micşorare a distanţei dintre
executanţi datorate întinderii insuficiente a braţului drept, depăşirii nivelului umărului
colegului din faţă. Alinierea se poate realiza şi la intervale sau distanţe mai mari (interval de 1
– 2 braţe, distanţa de 2 – 3 paşi egali, acţiune ce presupune dispunerea pe aceeaşi linie prin
ducerea braţului lateral, răsucirea capului spre dreapta/stânga şi deplasările înainte sau lateral,
cu paşi mărunţi adăugaţi; în coloană alinierea include situarea la distanţa indicată şi înapoia
celui din faţă.
 Numărătoarea – are drept scop, cunoaşterea numărului exact de elevii/studenţi
aflaţi în formaţie sau împărţirea, pe echipe/grupe de lucru a colectivului, egal numeric.
Numărătoarea se execută în formaţie de linie pe un rând sau pe două rânduri, din
poziţia de drepţi şi începe cu primul elev din flancul drept, care răsuceşte capul spre stânga,
pronunţă cifra unu şi revine în poziţia de drepţi; ciclul se repetă numărându-se în continuare
până la ultimul elev din formaţie care păşeşte înainte şi rosteşte cifra care îi corespunde, după
care revine în front. Când elevisunt dispuşi în coloană, numărătoarea începe din capul
coloanei, răsucirea fiind mai pronunţată.
Comenzile pot avea forma: ,,de la dreapta spre stânga, în continuare,
număraţi!”; ,,în adâncime, în continuare, număraţi!”; ,,de la dreapta spre stânga câte 2, 3…
n, număraţi!”.
greşeli – răsucirea insuficientă a capului, neaşteptarea comunicării cifrei anterioare,
rostirea unei cifre greşite, uitarea numărului; corectările se fac pe loc sau prin reluarea
numărătorii.
 Raportul – reprezintă formula prin care un elev prezintă situaţia din punct de
vedere al stării de sănătate şi efectiv a clasei/grupei. Raportul în formula completă se foloseşte
începând cu clasa a III-a, iar în formula prescurtată, începând cu grupa mare. Învăţarea
formulei raportului se face prin repetarea în cor de către toţi elevii şi se consolidează prin
executarea acestuia, pe rând, de către fiecare elev de-a lungul lecţiilor. Elevul/studentul care
urmează să dea raportul se nominalizează de la o lecţie la alta pe criteriul alfabetic sau al
ordinii înălţimii corporale. Cadrul didactic primeşte raportul, situându-se în faţa formaţiei la o
distanţă din care să-i poată vedea pe toţi elevii/studenţii. solicită efectuarea raportului
rostind: ,,raportul!”, elevul/studentul numit dinainte se deplasează în faţa formaţiei, orientat
spre aceasta, la o distanţă de aproximativ 2 m de cadrul didactic; elevul/studentul care
raportează comandă alinierea, numărătoarea, după care rosteşte ,,drepţi” şi ,,pentru raport,
înainte”. La ultima comandă toţi eleviîşi îndreaptă privirea către cadrul didactic; cel
raportează execută întoarcerea la stânga-împrejur, după care rosteşte formula de raport: ,,d-
na/d-le............clasa/grupa….. cu efectiv de..... prezenţi.......absenţi..... scutiţi medical.... sunt
gata pentru începerea orei de educaţie fizică, raportează elevul/studentul....... ”. cadrul
didactic rosteşte: ,,mulţumesc” şi salută. După salut, cel care a raportat se deplasează în
flancul drept al formaţiei. Corectările se fac pe loc, ori de câte ori este necesar.
 Salutul – reprezintă formula de politeţe a cadrului didactic prin pronunţarea
salutului ,,Bună ziua!” sau ,,Bună seara!”, după primirea raportului. Salutul se rosteşte clar,
sacadat şi suficient de tare, iar elevirăspund prin aceeaşi formulă, toţi deodată, vioi şi tare.
 Întoarcerile – reprezintă modalităţi de schimbare a direcţiei, efectuate de pe loc
sau din deplasare.
 Întoarcerile de pe loc sunt efectuate din poziţia de drepţi, la comanda ,,la
dreap…TA!”; ,,la stân…GA!”; ,,la stânga-mpre…JUR!” şi se realizează în doi timpi: la
comanda ,,la dreap….TA”, pe timpul 1 se efectuează întoarcerea de 90°, pe călcâiul piciorului
drept şi vârful piciorului stâng, iar pe timpul 2, piciorul stâng se apropie de cel drept.
Comanda ,,la stânga-mpre…JUR!” se realizează întoarcerea de 180° pe călcâiul piciorului
stâng şi vârful celui drept – timpul 1 şi apropierea piciorului drept de cel stâng – timpul 2. în
afara întoarcerilor spre stânga/dreapta de 90° şi stânga împrejur de 180°, mai există
întoarcerile spre stânga/dreapta de 45°, efectuate la comenzile ,,jumătate la
dreap….TA!”, ,,jumătate la stân….GA!”.
În învăţământul preşcolar şi primar (clasele I şi a II-a) programele de educaţie fizică
prevăd ca întoarcerile de pe loc spre stânga/dreapta, să se efectueze prin săritură. Comenzile
sunt identice întoarcerilor în doi timpi, execuţia cuprinzând o desprindere de pe ambele
picioare cu întoarcere de 90° pe direcţia indicată (timpul 1), urmată de aterizare echilibrată pe
ambele picioare (timpul 2).
 Întoarcerile din deplasare – se efectuează din mers şi din alergare;
întoarcerile din mers la stânga şi la dreapta se efectuează pe baza aceloraşi comenzi, dar diferă
tehnica de execuţie: pentru întoarcerea la dreapta sau jumătate la dreapta, comanda
săvârşitoare se dă când piciorul stâng se află pe sol, se mai face un pas cu dreptul (timpul 1) şi
încă un pas scurt, cu stângul, o dată cu întoarcerea rapidă pe vârfurile ambelor picioare
(timpul 2), după care se continuă deplasarea pe noua direcţie, cu piciorul drept.
Pentru întoarcerea la stânga împrejur, comanda este ,,la stânga împrejur…MARŞ!”.
Comanda săvârşitoare se dă pe piciorul drept, după care se face cu piciorul stâng (timpul 1),
un pas mai mic cu piciorul drept (timpul 2), întoarcere de 180° spre stânga pe vârfurile
ambelor picioare (timpul 3) şi păşire cu piciorul drept (timpul 4). Întoarcerile din alergare se
realizează cu doi şi, respectiv, patru paşi (pentru întoarcerea la stânga împrejur) în cadenţa
pasului alergător.
Formaţii – linie pe 1-2 rânduri, careu, coloană.
Exersare/demonstrare – în ritm normal şi lent şi explicaţia, se realizează frontal. În
faza de învăţare, direcţia întoarcerii, se precizează prin semne şi repere, folosindu-se formule
ca: ,,cu faţa spre uşă, geam, tablă, perete ş.a.m.d.; la stân – ga sau dreap - ta”, de asemenea,
direcţia întoarcerii poate fi indicată cu braţul lateral.
Greşeli – balansarea braţelor, dezechilibrare, confundarea direcţiei, lipsa de
sincronizare, apropierea piciorului prin lateral (întoarcerile pe vârf-călcâi); pe parcursul
exersării se fac corectări individuale sau generale, însoţite de demonstrări
Pornirea – reprezintă acţiunea de începere a unei forme de deplasare; se folosesc
comenzile: ,,înainte…MARŞ!” (pentru mers), ,,pas alergător…MARŞ!” (pentru alergare).
Pornirea urmată de schimbarea direcţiei de deplasare se foloseşte comanda: ,,cu ocolire la
stânga/dreapta….MARŞ!”. în educaţia fizică şi sportivă, pornirile se execută cu piciorul stâng
prin accentuarea primilor trei paşi. Pornirile se execută din poziţia de drepţi.
Formaţii – coloană/e, linie/i.
Explicaţie/demonstrare – se realizează concomitent din profil şi cu faţa spre formaţie,
în ritm normal şi lent.
Exersarea – frontal, pe linii succesive; este eficientă plasarea cadrului didactic, pe
direcţia de deplasare indicată, executând simultan cu copii mişcările; se vor atenţiona
executanţii asupra pornirii cu piciorul stâng, putându-se folosi semne sau repere (atenţie,
pornim cu stângul; cu piciorul dinspre geam; ridicarea piciorului stâng pe vârf şi pornirea cu
acesta).
Greşeli – porniri cu piciorul drept, nu se marchează toţi paşi, pornirea mai înainte sau
prea târziu faţă de comandă, paşi inegali ca lungime, tropăie în loc să marcheze. Corectarea se
realizează pe parcursul exersării, folosindu-se indicarea piciorului de pornire, numărarea celor
3 paşi marcaţi, adresarea comenzii de pornire cu o pauză mai mare între partea prevestitoare şi
cea săvârşitoare (,,înainte....marş”) solicitarea marcării paşilor cu genunchiul şi vârful întins.
 Oprirea – reprezintă acţiunea de încetare a deplasării, a mişcării în care este
angrenat colectivul. Comenzile pentru oprire sunt: ,,atenţie…STAI!”; ,,clasă/grupă….STAI!”.
comanda săvârşitoare se dă pe piciorul drept, se mai face un pas cu stângul şi se alătură
piciorul drept.
Formaţii – coloană/e, linie/i, cerc.
Explicaţie/demonstrare – se realizează în acelaşi timp cu latura şi cu faţa spre
executanţi, mai întâi în ritm normal şi apoi lent, descompus.
Exersarea – se realizează mai întâi din mers pe loc, în cadenţă, imprimându-se ritmul
execuţiei prin comandă şi numărătoare (atenţie... Stai! unu-doi).
Greşeli – nerespectarea cadenţei, tendinţa de oprire la primul pas, efectuarea mai
multor paşi, dezechilibrări, paşi inegali care generează înghesuială. Se corectează prin intrarea
în cadenţă, efectuarea opririi în ritm lent din mers pe loc, autocomanda în cor a copiilor,
imprimarea ritmului corect pe cale sonoră (bătăi din palme, fluier etc.).
 Trecerea dintr-o formă de deplasare în alta – reprezintă acţiuni de schimbare
ordonată a formei de deplasare din mers în alergare şi invers. Comanda pentru trecerea din
mers în alergare este ,,pas alergător….MARŞ!”; la comanda prevestitoare eleviîndoaie
coatele, iar la comanda săvârşitoare, care se dă pe piciorul drept, se execută primul pas de
alergător cu piciorul drept şi pas de mers accentuat cu piciorul stâng. Trecerea din alergare în
mers se face la comanda ,,la pas….MARŞ!”; comanda săvârşitoare se dă pe piciorul drept,
după care urmează pas alergător scurtat şi frânat pe piciorul stâng, pas asemănător cu piciorul
drept şi pas de mers accentuat cu piciorul stâng.
4.2. Părţile şi verigile lecţiei de educaţie fizică şi sportivă
Lecţia de educaţie fizică şi sportivă este structurată pe verigi:

 organizarea colectivului;
 pregătire organismului pentru efort;
 influenţarea selectivă a aparatului locomotor;
 rezolvarea unităţilor de învăţare programate ca teme de lecţie
(dezvoltarea/educarea sau verificarea capacităţilor motrice, învăţarea, consolidarea,
perfecţionarea sau verificarea deprinderilor şi/sau priceperilor motrice);
 revenirea organismului după efort;
 încheierea lecţiei.
Verigile lecţiei au o durată care poate varia în funcţie de mulţi factori; nu este
obligatorie folosirea tuturor verigilor într-o lecţie, unele se pot elimina, în funcţie de cerinţele
lecţiei, dar orice lecţie trebuie să aibă: o parte pregătitoare, o parte fundamentală şi o parte
de încheiere (aceasta este o împărţire care să uşureze modul de abordare a pregătirii unei lecţii
de educaţie fizică şi sportivă şi, ca atare, nu trebuie reţinută). Dacă au fost atinse obiectivele
stabilite pentru lecţie, înseamnă că lecţia s-a desfăşurat în mod corespunzător.
Partea pregătitoare
În accepţiunea noastră, lecţia de educaţie fizică şi sportivă prezintă în partea
pregătitoare trei verigi: organizarea colectivului, pregătirea organismului pentru efort şi
influenţarea selectivă a aparatului locomotor.
Organizarea colectivului de elevi
organizarea colectivului este prezentă la toate nivelele învăţământului preuniversitar şi
universitar. Veriga trebuie să asigure începerea organizată a lecţiei, conştientizarea şi
motivarea elevilor/studenţilor, captarea atenţiei, verificarea stării momentane de sănătate,
echiparea corespunzătoare şi anunţarea temelor lecţiei.
Durata ei trebuie să fie scurtă, 1 – 2 minute.
Formaţiile cele mai des utilizate sunt: în linie pe un rând, în linie pe două rânduri,
în ,,L”, cerc, semicerc sau careu. Toate formaţiile trebuie să asigure observarea reciprocă între
cadrul didactic şi fiecare elev.
Raportul în formula sa completă se învaţă şi se utilizează periodic în clasa a IV-a, în
celelalte clase se vor folosi formule prescurtate.
Verificarea stării de sănătate momentane şi a echipamentului este bine să se realizeze
înaintea lecţiei.
comunicarea temelor va fi făcută în termeni adecvaţi, clar şi concis; tonul trebuie să fie
mobilizator.
Pregătirea organismului pentru efort
pregătirea organismului pentru efort este realizată prin activarea treptată a marilor
funcţiuni, asigurarea unui nivel optim de excitabilitate nervoasă. Veriga pregătirea
organismului pentru efort este prezentă în toate tipurile de lecţii, conţine diferite forme de
mers, combinate sau alternate cu mişcări ample ale segmentelor şi trunchiului, variante de
alergare cu intensităţi progresive intercalate cu exerciţii pentru trunchi şi membrele superioare

şi inferioare, deplasări cu pas săltat, pas sărit, pas adăugat, pas de galop, pas schimbat, pas
fandat etc.
timp efectiv de lucru 3 – 5 minute.
În condiţii de timp răcoros, această verigă trebuie realizată pe un fond permanent
dinamic, alternând mişcările, asigurându-se un ritm vioi al exerciţiilor. Exerciţiile folosite în
această verigă trebuie să fie cunoscute de către elevi/studenţi sau structura lor să fie simplă.
Formaţiile mai des utilizate în această verigă sunt coloanele câte unu sau câte doi.
Sarcinile didactice ale acestei verigi sunt: creşterea nivelului funcţiilor cardio-
vasculare şi respiratorii, asigurarea excitabilităţii optime a SNC, angrenarea treptată în efort a
grupelor musculare şi articulaţiilor.
Sisteme de acţionare: variante de mers, de alergare, de sărituri combinate cu exerciţii
pentru membrele inferioare, superioare şi trunchi.
. Influenţarea selectivă a aparatului locomotor
Veriga influenţarea (prelucrarea) selectivă a aparatului locomotor este prezentă în
fiecare lecţie de educaţie fizică. Vizează în principal dezvoltarea troficităţii, tonicităţii,
mobilităţii şi supleţei întregului sistem locomotor, pe fondul întăririi reflexului de atitudine
corectă a corpului (globală sau segmentară) în poziţii statice şi în mişcare şi se poate realiza în
orice condiţii de dotare materială.
Cele mai eficiente formaţii de lucru, pentru această verigă, sunt cercul, semicercul,
coloana de gimnastică, în linie pe două rânduri intercalate, dar toate formaţiile trebuie să
asigure executanţilor posibilitatea efectuării mişcărilor în toate planurile fără a se incomoda
reciproc, inclusiv atunci când se folosesc obiecte portative.
Timp efectiv de lucru 6 – 8 minute.
Sarcini didactice: formarea reflexului de atitudine corporală corectă, prevenirea
instalării atitudinilor deficiente, dezvoltarea supleţei musculare şi mobilităţii articulare,
educarea orientării spaţio-temporale şi a ritmului, dezvoltarea tonicităţii şi troficităţi
musculare şi educarea capacităţii de control.
Sisteme de acţionare: exerciţii analitice sau combinate executate separat sau sub formă
de complexe – libere, cu obiecte, la sau cu aparate; la comandă, ritm imprimat sau pe fond
muzical.
Partea fundamentală
Partea fundamentală a lecţiei de educaţie fizică şi sportivă este partea care realizează
temele de lecţie. rezolvarea unităţilor de învăţare programate ca teme de lecţie se realizează în
mai multe verigi ale lecţiei de educaţie fizică şi sportivă, poate avea ca obiective: dezvoltarea
capacităţii motrice viteza sau/şi a capacităţilor coordinative; învăţarea, repetarea,
consolidarea sau verificarea cunoştinţelor, priceperilor, deprinderilor, capacităţilor motrice
sau a unor structuri tehnice din jocurile sportive; învăţarea, repetarea, consolidarea,
perfecţionarea sau verificarea unei capacităţi motrice, priceperi şi deprinderi motrice specifice
unei ramuri de sport sau probe sportive şi dezvoltarea capacităţii motrice forţa sau rezistenţa.
Dezvoltarea capacităţii motrice viteza sau/şi a capacităţilor coordinative
Veriga dezvoltarea capacităţii motrice viteza sau/şi a capacităţilor coordinative
(îndemânarea) se plasează în structura lecţiei după veriga prelucrarea selectivă a aparatului
locomotor. prezenţa constantă a acestei verigi este motivată de necesitatea acţiunii continue şi
sistematice asupra dezvoltării formelor de manifestare a capacităţii condiţionale – viteza şi a
capacităţilor coordinative (îndemânarea), capacităţi (calităţi) motrice care au o puternică
influenţă asupra dezvoltării capacităţilor morfologice şi funcţionale ale organismului şi o mare
aplicativitate în viaţa cotidiană.
Timp efectiv de lucru 6 – 7minute.
Sarcini didactice: dezvoltarea vitezei de reacţie, execuţie sau deplasare, dezvoltarea
vitezei şi/sau capacităţi coordinative, dezvoltarea capacităţii coordinative (îndemânării).
Sisteme de acţionare: exerciţii speciale pentru dezvoltarea capacităţii condiţionale –

viteza, exerciţii speciale pentru dezvoltarea capacităţilor coordinative (îndemânare), exerciţii
combinate de viteză şi coordonare, inclusiv sub formă de ştafete, parcursuri sau jocuri
dinamice.
Învăţarea, repetarea, consolidarea sau verificarea cunoştinţelor, priceperilor,
deprinderilor, capacităţilor motrice sau a unor structuri tehnice din jocurile sportive, a unei
ramuri de sport sau probe sportive
Veriga învăţarea unei noi deprinderi apare în lecţiile de învăţare sau mixte şi
se plasează în structura lecţiei după veriga prelucrarea selectivă a aparatului locomotor şi după
rezolvarea temei de lecţie – dezvoltarea vitezei şi/sau capacităţilor coordinative. Veriga
consolidarea unor deprinderi este prezentă în tipurile de lecţii de consolidare şi mixte; în
lecţiile de consolidare se plasează după veriga prelucrarea selectivă a aparatului locomotor
sau după rezolvarea temei de lecţie – dezvoltarea vitezei şi/sau capacităţilor coordinative.
Dacă cealaltă temă are ca obiectiv învăţarea sau verificarea, consolidarea se plasează
după acestea, în cazul în care cea de-a doua temă urmăreşte perfecţionarea deprinderilor,
priceperilor sau capacităţilor (calităţilor) motrice, consolidarea va fi plasată înaintea acestora.
Veriga perfecţionarea deprinderilor sau priceperilor motrice se întâlneşte în tipurile de lecţii
de perfecţionare şi mixte şi se plasează înaintea verigii revenirea organismului după efort sau
rezolvarea temei de lecţie – dezvoltarea forţei sau rezistenţei.
Sarcini didactice: veriga învăţare – formarea reprezentării corecte a elementelor
tehnice şi procedeului de bază, însuşirea elementelor componente ale mecanismului de bază;
veriga consolidarea unei deprinderi – automatizarea mecanismului de bază al deprinderii,
eliminarea greşelilor de execuţie; veriga perfecţionarea unei deprinderi sau priceperi motrice –
capacitatea de a opera cu deprinderea/priceperea în condiţii diferite.
Sisteme de acţionare: veriga învăţare – exerciţii introductive şi pregătitoare, exerciţii
ajutătoare şi fundamentale, exersare fragmentată şi globală a deprinderii – timp efectiv de
lucru 8 – 10 minute; veriga consolidarea unei deprinderi – exerciţii fundamentale, exersare
globală – timp efectiv de lucru 5 – 7 minute; veriga perfecţionarea unei deprinderi sau
priceperi motrice – exersări globale în condiţii variate, exersări sub formă de parcursuri,
ştafete, jocuri dinamice – timp efectiv de lucru 5 – 7 minute.
. Dezvoltarea capacităţii motrice forţa sau rezistenţa
Veriga dezvoltarea capacităţilor condiţionale forţa sau rezistenţa se plasează
înaintea verigii de revenirea organismului după efort. Timp efectiv de lucru 4 – 7 minute.
Sarcini didactice: dezvoltarea forţei izotonice a principalelor grupe musculare, dezvoltarea
rezistenţei musculare locale şi/sau rezistenţei la eforturi aerobe. Sisteme de acţionare: exerciţii
analitice sau circuite, eforturi de durată progresivă în tempo uniform moderat.
Partea Finală
Partea finală a lecţiei de educaţie fizică şi sportivă este alcătuită din cele două verigi
care realizează revenirea activităţii marilor funcţii – aparatul cardio-vascular şi aparatul
respirator, la valori normale, aprecierea activităţii motrice depuse de elevi/studenţi în lecţie şi
recomandări pentru activitatea sportivă independentă.
. Revenirea organismului după efort
revenirea organismului după efort presupune reducerea indicilor marilor funcţiuni ale
organismului. Veriga revenirea organismului după efort este integrată în structura tuturor
lecţiilor de educaţie fizică şi sportivă variind ca durată şi conţinut în funcţie de natura şi
intensitatea efortului depus.
Sarcini didactice: revenirea parţială a organismului după efort, relaxarea musculară şi
nervoasă, revenirea indicilor marilor funcţiuni.
Sisteme de acţionare: variante de mers liniştitor, exerciţii de respiraţie, exerciţii de
relaxare musculară.
Încheierea organizată a lecţiei
încheierea lecţiei cuprinde aprecieri asupra modului de rezolvare a sarcinilor

lecţiei, aprecierea progresului realizat şi recomandări pentru activitatea independentă. Veriga
încheiere organizată a lecţiei apare în toate tipurile de lecţii, variază ca durată şi conţinut în
funcţie de modul în care copii au participat la lecţie, cât şi cu condiţiile climatice şi
organizatorice.
Sarcini didactice: evaluarea activităţii colectivului, orientarea activităţii independente,
pregătirea activităţii viitoare, salutul.
Sisteme de acţionare: aprecieri, concluzii, recomandări.
4. 3. Particularitatile metodico-organizatorice ale predarii educatiei fizice in

ciclul primar
4.3.1. Particularitatile metodico-organizatorice ale formelor de organizare a

educatiei fizice si sportului in invatamantul primar
a) Lectia de Educatie Fizica si Sport – este forma de baza in organizarea procesului
de invatamant .In acest ciclu de invatamant lectia de educatie fizica se desfasoara in fiecare
saptamana, in regimul zilei de scoala.
Sub aspectul tipologiei la acest ciclu predomina lectiile de invatare si cele de
consolidare a deprinderilor motrice de baza si utilitar aplicative, nelipsind nici lectiile de tip
mixt si de verificare.
Din punct de vedere al structurii, in lectia de educatie fizica, la aceste clase, sunt
prezente, in concordanta cu tipul de lectie urmatoarele verigi:
1) organizarea colectivului de elevi
2) pregatirea organismului pentru efort
3) influentarea selectiva a aparatului locomotor
4) dezvoltarea calitatilor motrice (viteza sau indemanare)
5) invatarea sau consolidarea deprinderilor motrice
6) verificarea nivelului de insusire a deprinderilor si sau
priceperilor motrice (forta sau rezistenta)
7) revenirea organismului dupa efort
8) concluzii, aprecieri asupra lectiei si recomandari pentru activitatea viitoare.
Durata verigilor lectiei este variabila:

1) 2-3 minute
2) 3-5 minute
3) 6-8 minute
4) 6-7 minute
5) 15-20 minute
6) 4-7 minute
7) 2-4 minute
8) 1-2 minute
Durata aceleiasi verigi pe parcursul aceluiasi an scolar este variabila (de exemplu: la
inceputul semestrului I, clasa I \ organizarea colectivului de elevi ajunge pana la 10 minute).
Aceasta durata este intalnita si in lectiile in care se invata exercitii de front si formatii,
exercitii ce se realizeaza in cadrul acestei verigi.
Pentru constientizarea participarii elevilor la lectie este necesar sa fie anuntate temele de
lectie din lectia respectiva. La clasele a I-a si a II-a anuntarea sarcinilor de lectie trebuie facuta
in momentul in care se trece la realizarea lor.
In ceea ce priveste realizarea verigii de pregatire a organismului pentru efort, la acest

ciclu, prinderea mijloacelor este data de scoala mersului si alergarii, jocurile de miscare si o
parte din exercitiile de front si formatie.
Pentru veriga denumita influentarea selectiva a aparatului locomotor, se recomanda in
special exercitii fizice libere, bine localizate la nivelul segmentelor corpului precum si
exercitii pentru formarea atitudinii corecte a corpului, pentru prevenirea sau corectarea unei
atitudini sau deficiente fizice si exrcitii pentru educarea actului respirator.
Nu se recomanda efecuarea exercitiilor pe perechi.
Pentru invatarea sau consolidarea si/sau priceperilor motrice, precum si pentru
dezvoltarea calitatilor motrice principalul mijloc il reprezinta : jocul.
In unele lectii invatarea unor jocuri de miscare poate constitui sarcina(teme) de lectie. In
celelalte lectii jocul constituie mijloc de rezolvare a sarcinilor propuse in lectie.
Dintre procedeele de organizare a colectivului de elevi eficient s-a dovedit a fi cel
frontal, adica lucrul simultan cu intreaga clasa, fapt ce da posibilitatea de a impune acelasi
nivel de efort pentru toti elevii, si ofera posibilitatea profesorului de a observa si a corecta
greselile ce apar in urma efectuarii actelor si actiunilor motrice.
Important pentru formarea capacitatii si obisnuintei de practicare independenta a
exercitiilor fizice este tema pentru acasa. Din lipsa de autocontrol intalnita la clasele I-IV se
vor da teme simple, elemente din cele invatate la ora. La clasele a III-a si a IV-a se pot da
exercitii pentru dezvoltarea calitatilor motrice precum si complexe de exercitii pentru
corectarea si prevenirea unor deficiente fizice.
Temele se dau pe parcursul ultimei verigi ale lectiei. In procesul de invatare a actelor
motrice, un rol important la aceasta varsta il au limitatorii si reglatorii, care impun localizarea
corecta a miscarii
Este indicat sa se asigure o judicioasa alternare intre efort si repaus, o atentie
deosebita in insusirea corecta a actelor motrice cat si solicitarii organismului la un nivel de
efort fizic care sa asigure influentele necesare.
4.3.2. Locurile de desfasurare a lectiei de educatie fizica – caracteristici

Activitatile de educatie fizica trebuie sa se desfasoare cu precadere in aer liber in
vederea sporirii influentelor exercitiilor fizice, a imbunatatirii capacitatii de rezistenta a
organismului la intemperiile naturii, a intaririi starii de sanatate.
In clasele I-IV lectiile care se desfasoara iarna se clasifica in :
a) lectii mixte (unele verigi se desfasoara in interior iar celelalte in aer liber)
b) lectii in aer liber (daca temperatura permite)
c) lectii in interior.
a)Lectiile mixte (se pot desfasura primele verigi in aer liber sau invers)
Aceste lectii se folosesc cand intemperiile sunt scazute. Este indicata varianta cu
primele verigi in aer liber si urmatoarele in interior.
b) Lectiile in aer liber (iarna). La clasele I-IV ponderea acestui tip de lectie este mica.
Daca exista conditi materiale pentru desfasurarea saniusului si a patinajului (in conditiile in
care avem zapada si gheata), aceste activitati se recomanda la sfarsitul orelor si chiar cuplarea
cu alte clase.
Cand lipseste zapada se vor folosi exercitii de miscare bazate pe alergari, sarituri, mers
in ritm vioi, important este faptul ca trebuie sa se asigure miscarea continua. Astfel in veriga
de organizare a colectivului de elevi se reduce la 1 minut, iar in cadrul exercitiilor de front si
formatii se vor efectua treceri rapide de la o formatie la alta, ruperi si strangeri de formatii.
In veriga de influentare selectiva a aparatului locomotor se vor evita exercitiile
efectuate pe loc, se va evita invatarea exercitiilor exercitiilor noi care solicita o succesiune
metodica (demonstratie, explicatie).
c) Lectiile in interior. In cadrul acestor lectii se va respecta structura lectiei de educatie

fizica, iar sarcinile de lectie se axeaza pe consolidarea deprinderilor motrice de baza si utilitar
– aplicative (mers, sarituri, aruncare-prindere) sau a calitatilor motrice (viteza de reactie sau
de executie, indemanare, forta)
Prin continutul si desfasurarea lectiei la clasele I-IV se va urmari sa se asigure
caracterul educativ al instruirii:
- echipamentul sa fie regulamentar, curat la cls. a I-a este necesar sa-I
obisnuim cu deprinderi de echipare si dezechipare;
- trebuie sa-i familiarizam cu regulile elementare de igiena la
terminarea orei;
- li se vor cere invatarea si respectarea regulilor de securitate privind
folosirea aparatelor, instalatiilor si materialelor de lucru.
4.3.3. Formele de organizare a educatiei fizice si sportului in invatamantul primar

Gimnastica zilnica – se desfasoara simultan cu toti elevi din clasele I-IV,trebuie sa fie
plasata la inceputul zilei sau in pauza mare; se va efectua in aer liber cand conditiile meteo o
permit. La clasele I-IV sub aspectul continutului cuprinde exercitii libere pentru dezvoltare
fizica, simple si cunoscute de elevi. Exercitiile ce se grupeaza in complexe, se schimba dupa
4-6 saptamani; cele mai frecvente sunt exercitiile de extensie, intindere, rotare, arcuire,
indoire si sariturile; se executa numai din pozitia stand. Cand gimnastica zilnica se desfasoara
in aer liber sau pe culoarul scolii se recomanda ca profesorul sa-i conduca la locul precizat de
desfasurare.
.Recreatia organizata – forma de organizare a educatiei fizice pentru clasele I-IV. Se
va organiza si efectua unul din jocurile preferate de copii si se vor supraveghea. Se aleg jocuri
simple, cunoscute care antreneaza multi elevi si solicita un nivel de efort mediu. Prin aceasta
forma de activitate trebuie stimulata initiativa, imaginatia, creativitatea gandirii la elevi,
autoconducerea.
.Momentul de educatie fizica – se mai numeste si minutul de inviorare. Se realizeaza
in cadrul activitatii didactice care cere o mare concentrare nervoasa si efort static, favorizand
instalarea oboselii.
Cand copii cresc trebuie intrerupta activitatea pentru 1-2 minute, in care se practica
2-3 exercitii fizice. Exercitiile care activeaza unele functiuni elimina starea de oboseala
intelectuala, previne instalarea unor atitudini fizice deficiente. Exercitiile trebuie sa fie simple:
exercitii de intindere a coloanei vertebtale, de extensie a trunchiului cu ridicari de brate,
rasuciri de trunchi, ridicari si asezari in banca executate in ritm vioi.. In lectiile de invatare a
scrisului pot fi folosite exercitiile pentru brate, maini si degete. Inainte de efectuarea acestor
exercitii se va aerisi bine clasa.
Activitatile de educatie fizica si sport de masa .
Sistemul activitatilor de masa se desfasoara in timpul liber al elevilor,
organizandu-se in functie de preferintele lor. La nivelul claselor I-IV organizarea si
desfasurarea acestor activitati revine invatatorului si profesorului de educatie fizica din scoala.
Formele activitatilor de educatie fizica si sport sunt de doua categorii:
 cu caracter de angrenare: - participarea elevilor in cadrul cursurilor de invatare
si practicare a inotului, schiului(functie de conditiile materiale si geografice), serbari si
demonstratii sportive, intreceri, jocuri, probe aplicative.
 cu caracter competitional: - campionatul pe clase, pe scoala, campionatele
nationale scolare si republicane.
Initierea sportiva – incepand cu clasa a-III a se realizeaza initierea in elementele si
procedeele tehnice cele mai elementare ale unor ramuri de sport. Aceasta se va face in lectiile
de educatie fizica cat si in cadrul unor actiuni speciale efectuate in vacante.
4.4. Mijloacele specifice în lecţiile de educaţie fizică
4.4.1. Exerciţiul fizic
Obiectivele educaţiei fizice se realizează prin utilizarea unui sistem de mijloace pe

care cadrul didactic trebuie să le cunoască, să ştie să le selecţioneze corespunzător scopurilor
urmărite şi să le folosească adecvat nivelului de pregătire al copiilor.
În educaţia fizică conţinutul, metodele, mijloacele şi formele de organizare
folosite sunt influenţate direct (pozitiv sau negativ) de existenţa unor condiţii cum sunt:
echipamentul adecvat al copiilor, spaţiul sau suprafaţa de lucru special amenajată (delimitări,
marcaje, sectoare de sărituri, aruncări, porticuri) de asemenea, efectul global al unei lecţii este
influenţat de asigurarea condiţiilor igienice înainte, în timpul şi după desfăşurarea acesteia.
Aerisirea, curăţenia exemplară a spaţiului de lucru, a materialului didactic folosit cât şi
existenţa unor condiţii minimale de spălare pe mâini şi pe faţă după lecţii sunt cerinţe
obligatorii.
Exerciţiul fizic – este mijlocul fundamental şi preponderent folosit în toate
activităţile de educaţie fizică.
Definiţie – exerciţiul fizic – este un act sau acţiune motrică efectuată conştient,
conform unor norme metodice, în vederea realizării unui obiectiv specific educaţiei fizice.
În activităţile zilnice, omul efectuează numeroase acte şi acţiuni motrice orientate spre
realizarea unor scopuri diverse; acestea nu sunt mijloace ale educaţiei fizice, deoarece prin
efectuarea lor subiectul nu-şi propune şi nu urmăreşte asigurarea dezvoltării fizice corecte şi
armonioase, nici însuşirea unor priceperi şi deprinderi motrice de bază, utilitar-aplicative sau
sportive şi nici dezvoltarea tuturor calităţilor motrice. Orice mişcare (exerciţiu fizic) devine
mijloc al educaţiei fizice numai dacă este conştient efectuată, conform unor norme şi reguli
metodice, în vederea realizării unui obiectiv specific educaţiei fizice.
4.4.2. Conţinutul şi forma exerciţiului fizic
La un exerciţiu fizic distingem:

 conţinutul exerciţiului, care este reprezentat de mişcările care îl alcătuiesc şi
efectele acestora asupra învăţării unei deprinderi, dezvoltării unei calităţi motrice, influenţării
unei grupe/regiuni musculare sau a creşterii valorii funcţionale a unui aparat/sistem (nervos,
cardio-vascular, respirator etc.).
 forma exerciţiului, care se concretizează în succesiunea mişcărilor ce îl
alcătuiesc, direcţia, traiectoria, amplitudinea, tempoul şi ritmul acestora.
Clasificarea exercitiilor
De-a lungul timpului, exerciţiile fizice au fost clasificate potrivit contribuţiei
lor la realizarea componentelor instruirii, folosindu-se următoarele criterii:
 anatomic – exerciţii pentru ceafă-gât, torace, abdomen, spate, membre
superioare şi inferioare;
 calităţi motrice – exerciţii pentru dezvoltarea vitezei, forţei, rezistenţei,
îndemânării, mobilităţii şi supleţei;
 deprinderi motrice – exerciţii pentru mers, alergare, săritură, aruncare, târâre,
echilibru etc;
 aparate folosite – exerciţii cu bastoane, bănci, mingi, la aparate, pe aparate, etc.
Exerciţiile fizice au mai fost clasificate şi după criterii vizând corectarea unor
deficienţe, a pregătirii tehnice, tactice sau fizice într-o ramură de sport etc.
Selectarea/conceperea exerciţiilor
În stabilirea exerciţiilor pe care le va folosi în lecţie cadrul didactic va proceda urmărind

aspectele următoare:
a) Stabilirea concretă a scopurilor urmărite în lecţie pentru fiecare verigă a structurii
acesteia. Exemplu:
 Pentru veriga de organizare a colectivului de elevii – consolidarea
întoarcerilor, captarea atenţiei, regăsirea locului în formaţie, luarea şi păstrarea distanţei şi
intervalului (pe loc sau în deplasare).
 Pentru veriga – pregătirea organismului pentru efort – activarea funcţiei
cardio-vasculare şi respiratorii, creşterea stării de excitabilitate a sistemului nervos, pregătirea
sistemului musculo-ligamentar pentru efort (,,încălzirea”).
 Pentru veriga de prelucrare selectivă a aparatului locomotor - întărirea
reflexului de postură, creşterea forţei de contracţie a musculaturii şanţurilor intervertebrale,
acţionarea musculaturii spatelui în regim de scurtare, creşterea mobilităţii în articulaţiile
scapulo-humerale şi coxo-femurale, dezvoltarea musculaturii membrelor superioare sau
inferioare.
 Pentru veriga de dezvoltare a vitezei sau îndemânării – dezvoltarea vitezei
de reacţie la semnal vizual, dezvoltarea vitezei de deplasare în acţiuni de şerpuire şi ocolire,
dezvoltarea coordonării alergării cu partener.
 Pentru veriga de învăţare – consolidare a deprinderilor, însuşirea
desprinderii cu bătaie pe un picior, consolidarea prinderii cu două mâini la piept, însuşirea
aruncării azvârlite cu o mână pe deasupra umărului de pe loc, consolidarea târârii din culcat
cu braţ şi picior opus, aplicarea în condiţii de întrecere a mersului în echilibru şi aruncării la
ţintă fixă etc.
 Pentru veriga de dezvoltare a forţei sau rezistenţei – dezvoltarea forţei
explozive a musculaturii membrelor inferioare, dezvoltarea rezistenţei la efort aerob,
dezvoltarea forţei dinamice a musculaturii membrelor superioare, dezvoltarea rezistenţei
flexorilor abdominali sau extensorilor spatelui.
 Pentru veriga de scădere a nivelului efortului – relaxarea membrelor
inferioare şi superioare, scăderea frecvenţei cardiace şi respiratorii, reglarea respiraţiei şi
creşterea aportului de oxigen.
 Pentru veriga de încheiere organizată a lecţiei – aprecierea globală a
participării copiilor la lecţie, aprecieri sau observaţii individuale, recomandări pentru
activitatea independentă.
b) Selectarea sau conceperea exerciţiilor fizice cu care se va rezolva fiecare din

obiectivele stabilite.
Trebuie avut în vedere: nivelul de pregătire a copiilor şi condiţiile de lucru. Alergarea

lansată pe 20-25 m. reprezintă un exerciţiu cu un conţinut foarte bun pentru dezvoltarea
vitezei de deplasare, dar efectul său este condiţionat de modul în care copiii au formată
capacitatea de a accelera progresiv, de a atinge şi menţine viteza maximă; prinderea cu două
mâini la piept şi pasarea cu o mână pe deasupra umărului exersată pe perechi este un exerciţiu
foarte bun pentru consolidarea acestor deprinderi, dar necesită câte o minge la doi copii.
c) Stabilirea parametrilor exerciţiului, respectiv: volumul, intensitatea, complexitatea,
regimul de lucru (cu sau fără pauză).
d) Stabilirea formaţiei în care va fi executat exerciţiul (pe perechi, pe linii succesive, în
coloană, pe grupe, cerc, etc.).
e) Stabilirea materialului didactic (intuitiv, de lucru, pentru întrecere).
f) Precizarea modalităţilor prin care se va spori participarea psihică şi emoţională a

copiilor (acompaniament muzical, repere vizuale, auditive, indicatori de precizie, sistem de
punctaj, forme de întrecere, rostiri, cântec, gesturi etc.).
g) Determinarea locului exerciţiului respectiv în structura lecţiei fiecare exerciţiu,
potrivit conţinutului său, reclamă un anumit loc în lecţie. De exemplu: la exerciţiul ,,din stând
depărtat cu braţele sus, îndoirea şi extensia trunchiului” este absolut necesară următoarea
indicaţie metodică: ,,genunchii întinşi, atinge solul (podeaua)”. La exerciţiul de prindere a
mingii cu două mâini la piept este necesară recomandarea ca palmele să formeze o ,,cupă” cu
degetele în sus, cât şi întâmpinarea şi amortizarea mingii.
h) Determinarea criteriilor de evaluare pentru fiecare exerciţiu; acestea pot fi:
corectitudinea, precizia, durata, eficienţa, numărul de repetări, lungimea sau înălţimea
săriturilor, timp realizat, învingerea partenerului la tracţiuni sau împingeri, depăşirea
obstacolului la escaladări, ţinte lovite, atingerea limitei superioare la căţărări.
. Materialul didactic
În lecţiile de educaţiei fizică materialele didactice reprezintă, alături de exerciţiile
fizice, mijloacele cele mai importante; cu ajutorul lor se asigură formarea a numeroase
deprinderi şi priceperi motrice de bază şi utilitar-aplicative, respectiv: aruncare, prindere,
săritura, echilibrul, transportul, căţărarea, escaladarea, tracţiunea, împingerea, târârea,
materialul didactic fiind în aceste situaţii elementul care condiţionează toate mişcările.
Factorii naturali
Relieful, temperatura, aerul, soarele, apa, zăpada, gheaţa reprezintă elemente naturale
care, corect folosite, amplifică efectul practicării exerciţiilor fizice asupra organismului
copiilor; sunt considerate mijloace asociate ale educaţiei fizice.
Structuri complexe de exerciţii fizice

În lecţiile de educaţie fizică se folosesc şi acţiuni motrice complexe, în care se
înlănţuie mai multe exerciţii cu conţinut diferit; aceste structuri complexe au capacitatea de a
pune copilul în situaţia de a efectua în succesiuni diferite deprinderile şi priceperile motrice
însuşite, pe un fond de efort prelungit şi variabil ca solicitare, oferind în anumite cazuri şi
posibilitatea de a realiza mişcările potrivit opţiunii proprii.
Din această categorie fac parte: structurile de exerciţii de front şi formaţii,
structurile de exerciţii de dezvoltare fizică (complexe de dezvoltare fizică), structuri conţinând
2-3 elemente de gimnastică acrobatică şi ritmică, structuri conţinând mai multe procedee
aparţinând unui joc sportiv, structuri care pot include câteva deprinderi şi priceperi motrice
din toate categoriile şi care pot fi executate, pe rând, de fiecare copil.
Educaţia fizică utilizează şi mijloace specifice aparţinând celorlalte laturi ale
educaţiei, cum sunt: cântecul, poezia, strigătura, muzica, gruparea, regruparea, dispunerea,
numărătoarea, aşezarea, montarea, demontarea, colaborarea, ajutorarea, reguli, norme,
comportamente etc.
Spaţiul de lucru
Pentru desfăşurarea lecţiilor de educaţie fizică este necesară existenţa unor spaţii
special amenajate, atât pentru lucrul în aer liber, cât şi în interior.
Spaţiul în aer liber trebuie să conţină: o suprafaţă plană, acoperită, de regulă, cu

asfalt, pistă de elan pentru sărituri la groapa cu nisip, un portic pentru însuşirea deprinderilor
utilitar-aplicative.
Spaţiul în interior – lecţiile de educaţie fizică se desfăşoară în săli special amenajate,
holuri spaţioase, scene.
Unitatea de învăţare 5. Formarea deprinderilor şi priceperilor motrice

în lecţia de educaţie fizică şi sportivă
COMPETENŢE:
 Deprinderile motrice ca părţi ale activității voluntare ale mișcării;
 Deprinderile şi priceperile motrice de bază;
 Deprinderile şi priceperile motrice utilitar-aplicative;
 Priceperea motrica ca baza a comportamentului învăţat.
CONŢINUTURI:
5.1. Aspecte generale privind deprinderi şi priceperi motrice
5.2. Deprinderile şi priceperile motrice de bază
5.2.1. Deprinderea motrică de bază - Mersul
5.2.2. Deprinderea motrică de bază – Alergarea
5.2.3. Deprinderea motrică de bază – Săritura
5.2.4. Deprinderea motrică de bază – Aruncarea şi Prinderea
5.3. Deprinderile şi priceperile motrice utilitar-aplicative
5.3.1. Deprinderea motrică utilitar-aplicativă – Echilibrul
5.3.3. Deprinderea motrică utilitar-aplicativă – Târârea
5.3.4. Deprinderea motrică utilitar-aplicativă – Transportul de greutăţi
5.3.5. Deprinderea motrică utilitar-aplicativă – Tracţiunea şi Împingerea
OBIECTIVE:
 Să definescă şi să clasifice deprinderile motrice;
 Să definească şi să cunoască deprinderile şi priceperile motrice de bază;
 Să definească şi să cunoască deprinderile şi priceperile motrice utilitar-aplicative;
 Să cunoască şi să diferenţieze deprinderea şi priceperea motrică.
5.1. Aspecte generale privind deprinderi şi priceperi motrice

Deprinderile şi priceperile motrice sunt considerate de toţi specialiştii ca reprezentând
componente ale procesului instructiv–educativ care se învaţă prin repetări sistematice
ajungând într-un final, să se perfecţioneze, dar în strânsă legătură cu dezvoltarea capacităţilor
motrice ale organismului. Deprinderile motrice sunt definite ca reprezentând caracteristici sau
componente ale actelor învăţate, care prin exersare dobândesc indici superiori de execuţie
(coordonare, precizie, viteză, uşurinţă, plasticitate, automatism).
Deprinderile motrice apar ca părţi ale activităţii voluntare ale mişcării ce se formează în
ontogeneză, datorită rezolvării necesităţilor vieţii cotidiene, de la naştere şi/sau în cadrul unui
proces de instruire; formarea lor este realizată prin repetări numeroase, având pentru fiecare
individ diferite caracteristici de coordonare, precizie, viteză, uşurinţă, consum energetic.
Deprinderile motrice sunt achiziţii care reprezintă adaptarea la mediu, sunt acte voluntare de
un anumit fel, reprezintă caracteristicile de ordin calitativ ale actelor şi acţiunilor motrice.
Deprinderile motrice prezintă o serie de caracteristici [Şerbănoiu, S., 2004, pag. 34]:
sunt componente ale conduitei voluntare umane ce se formează în mod conştient; sunt
rezultatul exersării mişcărilor; sunt structuri de mişcări coordonate; valorifică, prin capacitatea
de diferenţiere fină, informaţiile senzorial-perceptive, realizând dirijarea acţiunilor; prezintă
aferentaţie inversă, rapidă şi eficientă; au o relativă stabilitate în condiţii constante; sunt
condiţionate de aptitudinile motrice, motivaţie, nivelul instruirii, etc.
Deprinderile motrice sunt clasificate în următoarele categorii:
 deprinderi elementare – complet automatizate, mişcările ciclice;

 deprinderi complexe – parţial automatizate, pot fi considerate stereotipuri
dinamice cu mai multe verigi;
 deprinderi utilitare – căţărare, escaladare, sărituri, târâre, tracţiuni, împingeri,
transport aplicate în condiţii speciale;
 deprinderi de bază – mers, alergare, sărituri, aruncare-prindere;
 deprinderi specifice probelor şi ramurilor de sport – procedee tehnice specifice
probelor şi ramurilor sportive];
 deprinderi perceptiv – motrice şi deprinderi cognitiv – motrice – constau în
adaptarea comportamentului motric la situaţiile schimbătoare din scrimă, lupte, jocuri sportive
etc;
 deprinderi motrice propriu-zise – sunt sinteze chinestezice care se reglează pe
baza aferentaţiei proprioceptive din atletism, patinaj, gimnastică etc [Şerbănoiu, S., 2004, pag.
35].
În literatura de specialitate se discută foarte multe pe tema formării deprinderilor
motrice, a etapelor care duc la învăţarea, consolidarea şi perfecţionarea diferitelor acte şi
acţiuni motrice utilizate în procesul instructiv-educativ. Etapele formării deprinderilor motrice
sunt descrise din punct de vedere fiziologic:
 Etapa mişcărilor inutile şi a lipsei de coordonare – în care sunt atraşi muşchii care nu
au nici o legătură cu mişcarea datorită iradierii în scoarţa cerebrală a proceselor nervoase ce
provoacă generalizarea răspunsurilor motrice prin excitarea mai multor centri nervoşi.
 Etapa mişcărilor încordate – se înlătură mişcările inutile datorită apariţiei proceselor
de diferenţiere dar şi a echilibrului ce se realizează între excitaţie şi inhibiţie.
 Etapa execuţiei corecte – dispare încordarea se realizează concentrarea proceselor
nervoase, execuţia se realizează conform indicaţiilor cadrului didactic sau a planului propus
de subiect.
 Etapa însuşirii detaliate a mişcării – apare stereotipul dinamic motric, mişcările sunt
automatizate.
Etapele de formare a deprinderilor motrice din punct de vedere psihologic:
 Etapa însuşirii preliminare a bazelor exerciţiului – se formează reprezentarea actului
motric pe suportul explicaţiei şi demonstraţiei şi a primelor execuţii.
 Etapa însuşirii precizate a execuţiei – în care se realizează legarea şi unificarea actelor
şi acţiunilor individuale, se caută executarea elementelor cât mai corect.
 Etapa consolidării şi perfecţionării deprinderii – în care mişcările sunt bine învăţate şi
se pot adapta la condiţii schimbătoare.
Priceperile motrice sunt considerate ca formând baza comportamentului învăţat,
caracterizat printr-un grad superior de adaptabilitate la situaţiile în care este supus individul
[Epuran, M., 1976, pag. 187]. Abilităţi reprezentând aptitudinea de a folosi acţiunile în
activitatea practică variată; deprinderile şi abilităţile, în ansamblul lor, condiţionează
stereotipia dinamică a acţiunilor motrice. Priceperile motrice sunt componente neautomatizate
ale activităţii motrice voluntare umane, deoarece sunt dependente de condiţii variabile,
nestandardizate; formarea lor este de tip euristic, modalitatea folosită fiind problematizarea;
ele sunt condiţionate de volumul de deprinderi motrice ale individului, experienţa motrică
anterioară [Cârstea, Gh., 2000, pag. 88]. Specialiştii domeniului, consideră că omul posedă:
 priceperi elementare – definite ca fiind o acţiune comportamentală motrică,
specifică etapei iniţiale de învăţare, ce au la bază aptitudinile, achiziţiile anterioare şi
informaţiile obţinute prin explicaţii sau observaţii de aceea autorii le mai numesc şi
predeprinderi;
 priceperi complexe superioare – caracterizate de o mare complexitate
structural–funcţională, înglobând cunoştinţe, fondul de imagini, experienţa, deprinderi care
pot fi actualizate, combinate şi selecţionate pentru rezolvarea unor situaţii noi, originale,
nestereotipe, în continuă schimbare, la baza lor stând schemele operaţionale.
În procesul instructiv-educativ, formarea şi perfecţionarea deprinderilor motrice,
trebuie să cuprindă un volum optim de exersare suplinit permanent de corectarea greşelilor
apărute.
5.2. Deprinderile şi priceperile motrice de bază

Deprinderile motrice de bază sunt exerciţii naturale care se manifestă în viaţa de zi cu
zi, având o largă aplicativitate în viaţa cotidiană a omului. Însuşirea, consolidarea şi
perfecţionarea acestor deprinderi motrice de bază contribuie la dobândirea unei bune
motricităţi. Mişcările de locomoţie sunt de două feluri: mişcări ciclice (mersul şi alergarea) şi
mişcări aciclice (săritura, aruncarea şi prinderea).
Mişcarea ciclică reprezintă totalitatea mişcărilor corpului şi ale segmentelor sale,
începând de la poziţia iniţială până la poziţia următoare identică; ea rezultă din repetarea
acestor cicluri uniforme, asemănătoare, numite ,,unităţi de mişcare”. În mişcările aciclice nu
se produce o repetare succesivă a unor cicluri de mişcări; în executarea mişcărilor aciclice
cum ar fi, săriturile, corpul trece dintr-o poziţie iniţială într-una finală, după care mişcarea
încetează. Deprinderile motrice de bază sunt: mersul, alergarea, săritura şi aruncarea-
prinderea.
5.2.1. Deprinderea motrică de bază - Mersul

Mersul este deprinderea motrică naturală, ce se formează începând din primul an al
existenţei şi care se manifestă pe tot parcursul ei. În procesul instructiv-educativ, mersul
reprezintă un mod eficient în constituirea lecţiilor, dar şi în îndeplinirea obiectivelor ce
vizează dezvoltarea fizică armonioasă şi a capacităţilor (calităţilor) motrice de bază. Mersul
face parte din categoria mişcărilor ciclice, fiecare parte a corpului revenind în poziţia iniţială,
adică capătă mereu un ciclu asemănător de mişcări.
Fiind una din cele mai obişnuite mişcări executate de om, mersul se perfecţionează în
procesul creşterii până într-atâta, încât se poate afirma că dintre toate mişcările omului, mersul
se efectuează cu cel mai mare randament, cu cea mai economică cheltuială de energie. Mersul
este o mişcare ciclică, care se realizează prin ducerea succesivă a unui picior înaintea celuilalt;
caracteristic mersului este sprijinul permanent pe sol, fie pe un picior (perioada sprijinului
unilateral), fie pe ambele picioare (perioada sprijinului bilateral).
Sprijinul unilateral durează, în timp, de cinci ori mai mult decât sprijinul bilateral; în
perioada sprijinului unilateral, membrul inferior care susţine greutatea corpului se numeşte
picior de sprijin, iar celălalt, picior oscilant. La fel ca şi alergarea, mersul are drept unitate
funcţională de mişcare, pasul dublu, care se compune din doi paşi simpli şi poate fi
descompus în şase faze, din care două de foarte scurtă durată, au fost numite momente. Aceste
faze sunt:
 Faza I sau faza de amortizare – începe din momentul când piciorul anterior ia
contactul cu solul prin călcâi şi durează până la momentul verticalei.
 Faza a II-a sau momentul verticalei piciorului de sprijin – corpul trece un timp
foarte scurt prin această poziţie, fiind sprijinit pe un singur picior; în acest moment corpul are
înălţimea maximă, iar centrul de greutate este uşor deplasat lateral, către piciorul de sprijin,
pentru menţinerea echilibrului.
 Faza a III-a sau faza de impulsie – începe imediat după trecerea corpului prin
momentul verticalei piciorului de sprijin şi durează până la desprinderea de pe sol a acestuia;
către partea finală a acestei faze, planta se dezlipeşte de sol, începând cu călcâiul; atunci când
sprijinul se face numai cu vârful metatarsienelor şi cu degetele, corpul se află în sprijin
bilateral, întrucât piciorul anterior se găseşte în contact cu solul prin călcâi. În timpul
sprijinului bilateral corpul are înălţimea minimă. La sfârşitul acestei faze, corpul este împins
înainte şi în sus prin forţa de impulsie a piciorului de sprijin, care apoi devine picior oscilant.
 Faza a IV-a sau pasul posterior al piciorului oscilant – se execută liber o

oscilaţie în articulaţia coxo-femurală (şoldului), concomitent cu o uşoară flexie în genunchi şi
o uşoară flexie dorsală în articulaţia gleznei; flexia de genunchi şi a gleznei au scop realizarea
unei uşoare scurtări a membrului inferior ce oscilează, uşurând astfel mişcarea în momentul
trecerii la verticală.
 Faza a V-a sau momentul verticalei piciorului oscilant – piciorul oscilant trece
uşor flectat pe la verticală, încrucişându-se cu piciorul de sprijin.
 Faza a VI-a sau pasul anterior al piciorului oscilant – oscilează de la verticală
înainte, pregătindu-se să ia contact cu solul, adică să înceapă un nou ciclu al pasului dublu.
Contactul cu solul, în timpul mersului, se face pe toată talpa; trunchiul este drept, gâtul
şi capul în prelungirea trunchiului, privirea înainte; braţele se mişcă liber, alternativ, pe
direcţia din înapoi înspre înainte şi invers, coordonate cu mişcarea picioarelor.
La fiecare mişcare a braţelor se face concomitent cu sprijinul sau balansul piciorului
opus; laba piciorului în timpul sprijinului trebuie să fie orientată pe direcţia de deplasare.
Mersul trebuie să fie elastic şi elegant, fără oscilaţii accentuate pe verticală sau lateral. În
lecţia de educaţie fizică şi sportivă se utilizează frecvent următorii termeni ce fac partea din
structura deprinderii motrice de bază – mersul:
 pasul simplu – reprezintă unitatea de bază a mersului, se repetă identic.
 cadenţa – reprezintă forma de deplasare în grup, când toţi membrii colectivului
execută mersul cu mişcări identice, controlate.
 ritmul de mers – reprezintă accentuarea sistematic a unor paşi.
 mers de voie sau liber – nu se respectă cadenţa de mers în grup.
 direcţia – reprezintă sensul deplasării colectivului.
Mersul omului are unele particularităţi în funcţie de condiţiile în care se execută; fiecare
om are mersul său caracteristic. De asemenea în lecţia de educaţie fizică şi sportivă, mersul
poate ,,îmbrăca” diferite forme şi variante în funcţie de poziţia corpului aflat în mişcare şi de
structura pasului:
 Mers liber fără cadenţă – clasa/grupa poate executa această variantă de
mers (nu este impusă efectuarea mişcărilor în acelaşi timp, dar mersul se execută cu o ţinută şi
mişcări corecte) la comanda: ,,clasă/grupă, mers fără cadenţă…MARŞ!”.
 Mers în cadenţă sau pasul de manevră – este varianta când atât pornirea
cât şi deplasarea se fac controlat şi în cadenţă, la comanda: ,,clasă/grupă înainte…MARŞ!”;
această variantă poate fi executată şi pe loc, la comanda: ,,pe loc…MARŞ!”.
 Mers cu pas de defilare (de front, de paradă) – deplasarea în această
variantă se face la comanda: ,,cu pas de defilare…MARŞ!”. Deplasarea colectivului se
efectuează prin ridicarea accentuată a piciorului oscilant în faţă, întins şi aşezarea energică pe
toată talpa de sus în jos; trunchiul este înclinat în faţă şi rigid; braţele se mişcă amplu pe lângă
corp cu ducerea lor spre înainte cu coatele îndoite, degetele întinse şi lipite; la mişcarea de
retroducţie braţul se duce oblic în jos şi lateral; la toate pornirile în cadenţă, primii 3 paşi sunt
paşi de defilare.
 Mers cu pas de gimnastică (pas gimnast) – reprezintă mersul specific
ramurii de sport gimnastica sportivă, vârful piciorului orientat spre exterior, ia contact primul
cu solul, urmat de toată talpa, braţele pendulează energic, întinse, înainte-înapoi; trunchiul
este drept, privirea spre înainte; se foloseşte comanda: ,,cu pas gimnast…MARŞ!”.
 Mers pe vârfuri, călcâie, pe marginea internă sau externă a labei
piciorului – sunt variante de mers care pot fi utilizate ca măsuri de prevenire a instalării
platfusului.
 Mers cu pas fandat (pasul uriaşului) – reprezintă mersul cu paşi mari,
fandaţi prin îndoirea genunchiului piciorului din faţă şi întinderea celui din urmă, trunchiul
rămâne drept, privirea spre înainte, braţele se mişcă amplu pe lângă corp, comanda ,,cu pas
fandat…MARŞ!”.
 Mers ghemuit (pasul piticului) – reprezintă mersul în poziţia ghemuit,

trunchiul este drept, cu uşoara ridicare a corpului la ducerea piciorului îndoit spre înainte;
contactul cu solul se face pe partea anterioară a tălpii, piciorul se duce spre înainte cu
genunchiul şi vârful pe direcţia de deplasare, braţele pot fi ţinute pe şold sau pendulează pe
lângă corp; comanda: ,,cu pasul piticului….MARŞ!”.
 Mers cu ridicarea genunchilor la piept (mersul berzei) – este varianta de
mers când genunchii se ridică peste nivelul orizontalei, braţele se mişcă amplu pe lângă corp,
comanda: ,,mersul berzei…MARŞ!”.
 Mers cu pendularea gambei în faţă (pasul prusac) – variantă de mers
când genunchiul şi coapsa se ridică la orizontală, gamba se duce energic în faţă, continuat de
aşezarea pe sol cu toată talpa, trunchiul este drept, privirea spre înainte, braţele se mişcă
energic pe lângă corp; comanda ,,cu pas prusac…MARŞ!”.
 Mers cu paşi încrucişaţi – este varianta de mers cu partea laterală
stânga/dreapta a corpului, când piciorul oscilant ridicat la orizontală cu genunchiul îndoit,
depăşeşte piciorul de sprijin atingând solul după ce a trecut de acesta; încrucişarea se poate
efectua atât în faţă dar şi în spate, trunchiul este drept, braţele se mişcă în mod obişnuit;
comanda ,,cu paşi încrucişaţi…MARŞ!”.
 Mers cu paşi adăugaţi (mers cu partea laterală) – se porneşte din poziţia
stând lateral, mersul constă din ducerea laterală a piciorului, spre direcţia de deplasare, iar
după ce se aşează talpa pe sol, se apropie celălalt picior, ajungându-se în poziţia stând;
comanda ,,mers cu paşi adăugaţi…MARŞ!”.
 Alte variante de mers – mers în trei, patru labe; mersul elefantului (mers
cu genunchii întinşi şi sprijin pe palme); mers cu spatele pe direcţia de înaintare; mers cu
sprijin pe genunchi şi palme (de-a buşilea).
 Alte forme de mers – mersul sportiv; mersul pe plan înclinat; mersul
prin înfruntarea unui obstacol (împingerea unei greutăţi, mers împotriva unui vânt puternic);
mers cu genunchi îndoiţi (transportul de greutăţi); mersul prin tatonare (mersul pe
întuneric); mersul patologic (determinat de leziuni ale membrelor inferioare).
Greşeli ce apar în efectuarea deprinderi motrice de bază mers, atât la nivelul elevilor
ciclul preşcolar/primar dar şi la ciclurile de învăţământ superioare şi pot fi determinate de
particularităţile fiecărui individ: mersul poate fi rigid, elevul/studentul prezentând o rigiditate
a întregului sistem muscular; mersul săltat constă din accentuarea balansului pe verticală şi o
împingere exagerată pe vârful labei piciorului, este caracteristic atleţilor de performanţă
(săritorilor în lungime şi în înălţime); mersul legănat constă din accentuarea balansului lateral;
mersul târşâit, impulsia pe faza de impulsie nu este finalizată; mersul cu ducerea labelor
picioarelor spre interiorul sau exteriorul suprafeţei de sprijin; mersul în ,,buestru” constă din
lipsa coordonării dintre mişcarea picioarelor cu cea a braţelor.
În lecţia de educaţie fizică şi sportivă, mersul şi formele şi/sau variantele sale le întâlnim
pe tot parcursul ei, având diverse scopuri în funcţie de veriga din care face parte:
 organizarea colectivului – mersul are scopul de a disciplina şi de
creşterea stării emoţionale; pregătire organismului pentru efort – scopul este de a stimula
creşterea treptată a marilor funcţiuni şi a stării emoţionale;
 influenţarea selectivă a aparatului locomotor – scopul este de a
forma şi schimba formaţiile de lucru;
 ca teme de lecţie în învăţarea–perfecţionarea priceperilor şi
deprinderilor motrice de bază; revenirea organismului după efort – scop revenirea indicilor
marilor funcţiuni prin mers liniştitor, relaxant;
 încheierea lecţiei deplasare sub diferite forme de mers.
5.2.2. Deprinderea motrică de bază – Alergarea
Alergarea reprezintă un procedeu natural, o deprindere motrică naturală de deplasare
rapidă a omului, prin coordonarea activităţii musculaturii membrelor inferioare şi superioare.
Din punct de vedere biomecanic, alergarea este o mişcare de locomoţie ciclică, reprezentând o
succesiune de unităţi ciclice. Alergarea – reprezintă o succesiune de unităţi ciclice, constituind
în ansamblu o mişcare complexă, simetrică, reciprocă şi automatizată, care este determinată
de forţele interne ale organismului în interacţiune cu forţa de gravitaţie, cu reacţia sprijinului
şi cu rezistenţa mediului.
Unitatea ciclică de bază în alergare
este pasul alergător; în succesiunea paşilor
din alergare distingem perioada de sprijin
unilateral şi alternativ şi perioada de
pendulare – oscilaţie; membrele inferioare
îndeplinesc pe rând funcţia de sprijin şi de
oscilaţie, fiecare membru efectuează
succesiv următoarele acţiuni: împingere
(impulsie), pendulare (oscilaţie) şi
amortizare – tracţiune. Ciclul complet de Fig. 1 Alergarea
mişcare în alergare se numeşte pasul alergător dublu, el cuprinzând două perioade de sprijin şi
două de zbor. Fiecare perioadă cuprinde câte trei faze: perioada de sprijin are faza de
amortizare, momentul verticalei şi faza de impulsie, iar perioada de pendulare – oscilaţie are
oscilaţia posterioară (pasul posterior), momentul verticalei şi oscilaţia anterioară (pasul
anterior).
În lecţia de educaţie fizică şi sportivă, alergarea poate compune diferite variante, şi
anume:
 Alergare cu joc de glezne (aJg) – variantă de alergare utilizată în veriga
pregătirea organismului pentru efort, cu efecte benefice asupra dezvoltării musculaturii
membrului inferior, articulaţiei gleznelor, genunchilor şi tendonului lui Achile; se poate
executa pe loc şi în deplasare. Descriere: trunchiul este înclinat uşor, de la nivelul articulaţiei
gleznei, spre înainte, braţele se mişcă pe lângă corp înainte şi înapoi; talpa piciorului rulează
pe sol pe toată suprafaţa sa, de la vârf la călcâi, până când piciorul de sprijin se întinde
complet; balansul piciorului liber este mic, pasul fiind foarte scurt şi cu frecvenţă mare.
 Alergare cu genunchii sus (cu ridicarea coapselor) (aGs) – variantă de alergare
când poziţia trunchiului este uşor înclinată spre înainte, de la nivelul articulaţiei coxo-femural,
braţele se mişcă pe lângă corp, îndoite din cot; membrele inferioare, alternativ, execută o
mişcare energică de ridicare a coapsei la orizontală (un unghi de 90° efectuată de coapsă cu
trunchi) prin impulsia piciorului de sprijin, iar genunchiul piciorului oscilant se ridică energic;
se poate executa pe loc sau cu deplasare liberă.
 Alergare cu pendularea gambei înapoi (cu călcâie la şezută) (aCş) – variantă de
alergare când poziţia trunchiului este înclinată spre înainte, de la nivelul articulaţiei gleznei,
braţele se mişcă pe lângă corp, îndoite din cot; gamba piciorului oscilant este dusă energic şi
rapid prin îndoirea piciorului din articulaţia genunchiului, până când călcâiul atinge şezuta.
 Alergare cu pendularea gambei înainte (pas lopătat sau pas vâslit) (aGî) –
variantă de alergare când poziţia trunchiului este uşor înclinată spre înapoi, de la nivelul
articulaţiei gleznei, braţele se mişcă pe lângă corp, îndoite din cot; alergarea constă din
ducerea energică a piciorului de pendulare spre înainte-sus, articulaţia genunchiului este
blocat în poziţia de picior întins complet, înaintea aşezării piciorului pe sol.
 Alergare cu paşi încrucişaţi (aPc) – variantă de alergare când înaintarea se face
cu partea laterală stânga/dreapta, spre direcţia de deplasare, prin trecerea piciorului din urmă
(oscilant) şi încrucişarea acestuia prin faţă, peste piciorul de sprijin, genunchiul este ridicat
aproape de orizontală; încrucişarea poate avea loc şi prin spate.
 Alergare peste obstacole
(fig.2) (aO) – reprezintă alergarea, care pe
direcţia de deplasare trebuie să depăşească
succesiv aparate, obstacole aşezate la
Fig. 2 Alergarea peste obstacole

distanţe variabile, de diferite forme şi înălţimi. Acest tip de alergare contribuie la dezvoltarea
unei bune coordonării membre inferioare – membre superioare şi la îmbogăţirea zestrei
motrice a elevilor/studenţilor. Alergare peste obstacole este o combinaţie între alergarea liberă
pe teren plat şi alergare peste obstacole care constă din executarea unui pas de trecere
asemănător pasului sărit.
 Alergarea cu spatele spre direcţia de deplasare (aS) – această variantă are un rol
însemnat în educarea şi dezvoltarea coordonării, alergarea efectuându-se cu spatele spre
direcţia de deplasare, membrele inferioare mişcându-se în sens opus alergării obişnuite.
Greşeli ce apar frecvent, în efectuarea deprinderi motrice de bază – alergarea, în timpul
lecţiilor de educaţie fizică şi sportivă: faza de impulsie nu este finalizată, (genunchiul nu se
ridică îndeajuns) alergare având aspectul unei alergări îngenunchiate; alergare cu accentuarea
balansurilor corpului – lateral, anterior–posterior, pe verticală; alergare cu înclinarea
trunchiului spre înapoi; alergare cu înclinarea capului spre înapoi sau înainte (bărbia în piept);
alergare cu orientarea labelor picioarelor, la contactul cu sol, spre interiorul sau exteriorul
suprafeţei de sprijin; alergare cu balansarea braţelor, încrucişate, în faţa trunchiului sau
alergare cu braţele întinse pe lângă corp.
În lecţia de educaţie fizică şi sportivă, alergarea şi variantele sale se pot întâlni în toate
verigile lecţiei şi pot avea rolul de: mijloc de bază în pregătire organismului pentru efort; temă
de lecţie când se urmăreşte învăţarea, consolidarea sau verificarea nivelului de însuşirea;
mijloc de bază în dezvoltarea capacităţilor (calităţilor) motrice; asigură manifestarea spiritului
de întrecere (ştafete, parcursuri aplicative, jocuri de mişcare); mijloc de revenirea
organismului după efort prin alergări cu tempo scăzut, moderat.
5.2.3. Deprinderea motrică de bază – Săritura

Săritura face partea din categoria mişcărilor locomotorii aciclice, constituind o activitate
motrică independentă şi completă, care nu se repetă ciclic şi care reprezintă proiectarea în aer
a corpului prin contracţia bruscă a musculaturii membrelor inferioare flexate în prealabil.
Caracteristic acestei deprinderi motrice de bază este ,,zborul prelungit” al corpului în aer
acesta descriind o parabolă. În lecţiile de educaţie fizică şi sportivă cu teme de învăţarea şi
perfecţionarea motrică a săriturii utilizăm următorii termeni şi totodată reprezintă fazele
săriturilor:
 lansarea (avântul) – reprezintă energia sau forţa cu care este încărcată mişcarea
anterioară săriturii propriu-zise prin acţiunea muşchilor triplei flexii şi punerea în tensiune a
muşchilor triplei extensii;
 elanul – reprezintă faza de început a săriturilor cu desprindere de pe un picior şi
constă din totalitatea mişcărilor efectuate pentru atingerea vitezei orizontale optime;
 bătaia-desprinderea – este faza cea mai importantă din totalul elementelor
tehnice ce formează deprinderea motrică – săritura şi care asigură mărimea parabolei prin aer;
faza de impulsie, de bătaie-desprindere reprezintă totalitatea acţiunilor corpului efectuate cu
scopul realizării desprinderii acestuia de pe sol; bătaia se realizează pe un picior sau pe
ambele picioare.
 zborul – reprezintă faza deprinderii motrice de bază – săritura, când corpul
descrie parabola prin aer şi începe din momentul desprinderii de pe sol şi durează până în
momentul aterizării; traiectoria pe care o prezintă corpul în aer defineşte tipul de săritură – în
lungime, în înălţime sau în adâncime. Zborul poate fi continuu (săriturile libere) sau întrerupt
(săriturile cu sprijin) prin atingerea, pentru scurt timp, cu o parte a corpului a unei suprafeţe.
 aterizarea – reprezintă faza următoare fazei de zbor şi este dată de totalitatea
mişcărilor efectuate pentru luarea contactului cu solul. Aterizarea trebuie să fie controlată şi
elastică.
 piciorul oscilant (piciorul de atac) – este piciorul liber care nu execută bătaia,
dar prin mişcările sale are un rol deosebit în desprinderea corpului de pe sol, fiind într-o
perfectă coordonare cu piciorul de bătaie.
 piciorul de impulsie (de bătaie) – este piciorul care asigură desprinderea de pe

sol.
În funcţie de structura tehnică a săriturilor, în lecţia de educaţie fizică şi sportivă,
acestea pot fi grupate astfel (tabelul 1 şi 2):
Tabelul 1. Săriturile libere
Felul săriturii Bătaia Tipul de zbor Elanul
lungime
pe un picior înălţime cu şi fără
adâncime
Sărituri libere
lungime
pe două picioare înălţime cu şi fără
adâncime
Tabelul 2. Săriturile cu sprijin
Felul săriturii Bătaia Locul sprijinului Elanul
braţe
pe un picior picioare cu şi fără
Sărituri cu alte segmente
sprijin braţe
pe două picioare picioare cu şi fără
alte segmente
În lecţiile de educaţie fizică şi sportivă, săriturile le întâlnim sub diferite variante şi
forme:
 Sărituri ca mingea – este o săritură simplă executată de pe loc sau din deplasare,
pe un picior sau pe ambele picioare; constă din desprinderea pe verticală a corpului prin
impulsia energică, în sol, a musculaturii membrelor inferioare şi avântarea, spre în sus, a
braţelor. Săritura ca mingea de pe loc, se realizează cu plecare din poziţia stând cu picioarele
uşor depărtate, îndoite din articulaţiile coxo-femurale, a genunchilor şi a gleznei, tălpile
aşezate paralel pe sol, prin întinderea bruscă şi simultană a articulaţiilor picioarelor, corpul
fiind propulsat spre în sus. La săritura ca mingea de pe loc, de pe un picior prezintă acelaşi
mecanism, piciorul liber fiind uşor îndoit cât să nu atingă pământul. Se poate executa
individul sau cu tot colectivul, utilizându-se comanda ,,clasă/grupa, sărituri ca mingea – pe
unul sau două picioare…ÎNCEPEŢI!”.
 Sărituri succesive cu deplasare în direcţii diferite – mecanismul de execuţie este
asemănător săriturilor ca mingea, cu deosebirea că impulsia se efectuează oblic spre înainte;
desprinderea este de pe un picior sau de pe ambele picioare; comanda este aceeaşi cu
precizarea direcţie de deplasare. În această categorie de sărituri intră şi săriturile succesive cu
deplasare în direcţii diferite cu diferite poziţii şi mişcări ale braţelor: sărituri succesive cu
desprindere de pe două picioare, deplasare spre înainte/lateral/ înapoi, palmele pe şolduri;
sărituri succesive cu desprindere de pe două picioare, deplasare spre înainte/lateral/ înapoi,
mâinile pe umeri; sărituri succesive cu desprindere de pe un picior, deplasare spre
înainte/lateral/ înapoi, mâinile pe umeri/şolduri/la piept; sărituri succesive cu desprindere de
pe două picioare, deplasare spre înainte/lateral/ înapoi, cu ducerea braţelor lateral şi revenire.
 Sărituri la coardă – sunt săriturile care solicită o bună coordonare
dintre lucru picioarelor şi cel al braţelor. Elementele tehnice din structura acestei sărituri se
aseamănă cu cel de la săritura ca mingea, elementul de dificultate fiind mânuirea corzii cu
ambele braţe. Săriturile cu coarda se execută individual, câte doi, câte trei sau în grup, de pe
un picior sau de pe ambele picioare.
 Sărituri libere pe o
suprafaţă ridicată (fig. 3), cu bătaie pe unul sau
ambele picioare – săriturile se efectuează cu
Fig. 3 Săritura pe o suprafaţă ridicată

bătaie puternică, de pe loc sau cu elan, desprinderea se face oblic, cu ridicarea energică a
genunchilor în timpul zborului, aterizare se efectuează în poziţia ghemuit, cu sprijin ghemuit
sau poziţie înaltă; se poate sări pe banca de gimnastică, ladă, saltele suprapuse sau alte
suprafeţe; se pot adopta diferite poziţii ale corpului sau ale braţelor în faza de zbor.
 Săritura în adâncime – reprezintă săritura în care se insistă pe
două faze, zbor şi aterizare; se poate executa de pe un picior sau ambele picioare; se pot
executa de pe banca de gimnastică, de pe ladă, bârnă, cal, capră, scară fixă sau alte suprafeţe
ridicate; se pot adopta diferite poziţii ale corpului sau ale braţelor în faza de zbor.
 Sărituri cu bătaie pe o suprafaţă ridicată – se poate executa cu
elan, de pe un picior sau ambele picioare; bătaia se execută pe o suprafaţă înălţată (trambulină
dură sau elastică, cutia lăzii de gimnastică, banca de gimnastică, alte suprafeţe ridicate);
această variantă lungeşte faza de zbor, creând o senzaţie plăcută, se poate executa cu
combinarea diferitelor poziţii ale segmentelor şi corpului.
 Pasul săltat (fig. 4) (pasul
ştrengarului, pasul înalt) (PS) – săritură simplă, cu
desprindere, alternativă, de pe un picior; bătaie-desprindere
de pe piciorul stâng, combinat cu ducerea piciorului
oscilant-drept, liber spre înainte, cu ducerea genunchiului
îndoit (la un unghi de 90° coapsa cu gamba), braţul drept
întins înainte, braţul stâng spre înapoi; aterizarea pe piciorul
stâng; după care piciorul drept devine piciorul de impulsie
iar piciorul stâng oscilant.
Fig. 4 Pas săltat
 Pasul sărit (PSr) – deplasarea
se face prin sărituri energice şi lungi, de pe un picior pe celălalt, cu ridicarea înaltă a coapsei
piciorului oscilant, aşezarea pe toată talpa, braţele se mişcă energic pe lângă corp.
 Săritură cu paşi adăugaţi – constă dintr-un pas de desprindere de
pe sol, urmată de apropierea celuilalt în faza de zbor (în faza de zbor picioarele sunt întinse),
aterizarea făcându-se pe piciorul din urmă; se execută pe direcţii diferite; braţele execută
mişcări diferite.
În timpul învăţării acestor variante ale deprinderi motrice de bază – săritura pot apare o
serie de greşeli, cum ar fi: ritmul de execuţie nu este respectat; nerespectarea locului de
aterizare la săriturile pe loc; în momentul impulsiei tălpile trebuie să fie paralele; aterizarea pe
genunchi şi gambe, este rigidă, necontrolată, trunchiul se răsuceşte, dezechilibrare spre înainte
sau înapoi; lipsă de coordonare între mişcarea segmentelor corpului şi dintre segmentele
corpului şi manevrarea corzii; manevrarea incorectă a corzii; impulsia incompletă şi folosirea
incorectă a reacţiei suprafeţei de sprijin; poziţia incorectă a trunchiului, prin înclinarea
exagerată spre înainte în timpul săriturii; ridicarea, după desprindere, insuficientă a
genunchilor.
Regulile ce trebuie respectate în timpul desfăşurării diferitelor variante de sărituri:
dozarea numărului de săriturii este condiţionată de nivelul posibilităţilor motrice ale
colectivului, de sex; în învăţarea şi perfecţionarea săriturilor se va pune accent pe
corectitudinea execuţiei; corectarea greşelilor constatate se face imediat prin oprirea execuţiei;
săriturile se vor executa pe numărătoare (acolo unde este cazul) folosind exersarea frontală;
învăţarea săriturilor cu coardă se va face la început prin imitarea mişcării de rotare a braţelor
şi din înapoi, înainte, pe sus; săriturile libere pe o suprafaţă ridicată necesită înălţimi ale
acesteia, corespunzătoare posibilităţilor motrice ale colectivului, vârstei, sexului; teama de
săritură pe o suprafaţă ridicată este înlăturată prin asigurarea sprijinului din faţă; în procesul
de învăţare, înlăturarea reţinerilor, se realizează prin însuşirea, în prealabil, a fazei de
aterizare; suprafaţa pe care se efectuează faza de bătaie să fie suficient de mare pentru a
inspira siguranţă elevilor/studenţilor; cadrul didactic va ocupa un loc din care să poată acorda
asigurarea elevilor/studenţilor; variante de sărituri învăţate şi consolidate pot fi introduse în
componenţa ştafetelor şi parcursurilor aplicative; aparatele şi instalaţiile sportive folosite la

sărituri trebuie să fie verificate înainte de utilizare.
 Săritura în lungime de pe loc cu desprindere de pe două picioare
– este cea mai utilizată şi apreciată probă de control, care evaluează nivelul de dezvoltare al
forţei explozive (forţa în regim de viteză) la nivelul membrelor inferioare şi aceasta este
motivul pentru care tehnica de execuţie trebuie însuşită corect. Fazele săriturii în lungime de
pe loc sunt descrise astfel:
 poziţia de plecare (iniţială) – picioarele sunt aşezate pe
toată talpa, paralele între ele, cu vârfurile la linia de plecare, depărtate la o distanţă egală cu
lăţimea umerilor fiecărui individ; trunchiul drept, capul în prelungirea trunchiului, braţele
întinse în sus, relaxate.
 faza de impulsie (lansare) – braţele coboară prin faţă, în
jos, cu ducerea lor oblic înapoi (în retroducţie), în acelaşi timp cu flexia articulaţiilor coxo-
femurale, a genunchilor şi cea a gleznelor – muşchii triplei extensii întră într-o puternică
tensionare. Desprinderea se realizează în urma unei energice contracţii explozive a muşchilor
triplei extensii în jos şi oblic înapoi, pe sol, acţiune realizată în acelaşi timp şi strânsă
coordonare cu mişcarea de avântare a braţelor spre înainte.
 faza de zbor – membrele inferioare sunt duse energic
înainte, flectate rapid din articulaţia coxo-femurală; membrele superioare execută un balans
complet în timpul zborului şi contribuie la menţinerea echilibrului; viteza iniţială a zborului
este determinată de forţa contracţiei musculare.
 aterizarea – se execută prin atingerea solului cu călcâiele,
continuând cu aşezarea tălpilor; aterizarea se realizează prin îndoirea articulaţiilor gleznelor,
genunchilor şi a şoldurilor ce amortizează şocul determinat de greutatea corporală şi viteza
căpătată pe traiectorie; trunchiul se îndoaie în faţă, braţele se duc spre înainte.
Regulile ce trebuie respectate în timpul desfăşurării săriturii în lungime de pe loc, cu
desprindere de pe două picioare: suprafaţa pe care se desfăşoară această probă trebuie să fie
plană şi netedă; marcarea din cm în cm pentru asigurarea operativităţii citirii performanţei
motrice, în timpul lecţie de educaţie fizică şi sportivă; fiecare elev/student va executa 2
încercări, reţinându-se cea mai lungă săritură; lungimea săriturii se măsoară de la locul de
plecare (se include şi linia de plecare) şi până la prima urmă (începând de la linia de plecare)
lăsată pe sol de elev/student; în poziţia iniţială picioarele rămân lipite pe sol, ele părăsesc sol
numai în momentul impulsului (nu se admite dubla bătaie la plecare). În practica lecţiilor de
educaţie fizică şi sportivă, în executarea acestei săriturii, apar o serie de greşeli, cum ar fi:
tălpile nu sunt paralele în timpul plecării şi desprinderii; balansarea braţelor şi îndoirea
repetată a picioarelor înaintea plecării în săritură; impulsul executat fără energie şi putere;
aterizare dezechilibrată (cădere pe palme sau şezută); aterizare cu un picior înapoi celuilalt.
Săritura în lungime de pe loc se poate situa în lecţia de educaţie fizică şi sportivă, în
verigile: învăţare-perfecţionare ca temă de lecţie dar şi în lecţiile de verificare; dezvoltarea
capacităţilor (calităţilor) motrice având ca temă dezvoltarea forţei explozive la nivelul
membrelor inferioare; ca parte componentă a ştafetelor, a parcursurilor aplicative şi a jocurilor
de mişcare. Prin compoziţia şi însuşirile lor, săriturile au o funcţie importantă în îndeplinirea
scopurilor în unele verigi din lecţie; săriturile sunt: mijloace eficiente în veriga de pregătirea
organismului pentru efort, când pot fi executate singular sau combinate cu alte deprinderi sau
componente ale jocurilor de mişcare; părţi componente ale exerciţiilor analitice utilizate, în
veriga de influenţare selectivă a aparatului locomotor; mijloc eficient pentru dezvoltarea
capacităţilor coordinative, a capacităţilor condiţionale - forţa şi viteza, în veriga de dezvoltare
a capacităţilor (calităţilor) motrice; teme de lecţie în verigile de învăţare, consolidare,
perfecţionare sau verificarea priceperilor şi deprinderilor motrice; responsabile de formarea
capacităţii de generalizare şi aplicare prin utilizarea întrecerilor şi parcursurilor aplicative.
5.2.4. Deprinderea motrică de bază – Aruncarea şi Prinderea

Multitudinea procedeelor de aruncare şi prindere, diversitatea obiectelor ce pot fi

folosite, finalităţile urmărite (distanţă, înălţime, ţintă, partener, adversar) cât şi numeroasele
posibilităţi de organizare a exersării (individual, pe perechi, pe linii, în grup, pe echipe)
contribuie la dezvoltarea motricităţii generale a elevilor/studenţilor, sporind capacitatea
acestora de integrare în activitatea cotidiană şi ludică.
Aruncarea (fig. 5) reprezintă
deprinderea motrică de bază prin care
obiecte de forme şi greutăţi diferite sunt
propulsate în aer, datorită forţei imprimată
de contracţia muşchilor corpului.
Prinderea (fig. 6) reprezintă acţiunea
întregului corp de a se poziţiona, intercepta
şi reţine prin intermediul membrelor
superioare, un obiect aflat în mişcare.
Aruncarea şi prinderea sunt structuri Fig. 5 Aruncarea
singulare, nu se repetă, fiind mişcării
aciclice; termenii specifici acestor deprinderi
motrice de bază sunt:
 priza –
reprezintă modul prin care obiectul ce se
aruncă sau prinde este ţinut, apucat, susţinut
sau sprijinit; prizele se pot realiza cu o mână,
cu două mâini sau mixte (participă şi altă
parte a corpului);
 poziţia iniţială –
reprezintă poziţia de început în care se află
corpul specific fiecărei aruncări;
 amortizarea – se
întâlneşte în momentul prinderii obiectului şi
constă din scăderea progresivă a vitezei
Fig. 6 Prinderea
obiectului aruncat;
 azvârlirea – reprezintă mişcarea rapidă şi energică, cu un braţ, ce
se realizează prin tracţiune, din înapoi spre înainte, cu cotul îndoit, trecând pe deasupra
umărului sau lateral;
 biciuirea – reprezintă mişcarea de final, din aruncarea azvârlită, a
braţului aruncător ce constă din proiectarea energică a acestuia din poziţia întins înapoi, spre
înainte, pe deasupra umărului, cu cotul îndoit, blocat din articulaţia umărului;
 împingerea – reprezintă mişcare de aruncare de pe loc sau din
deplasare, a unui obiect exercitând o apăsare, cu toată puterea executantului.
 lansarea – reprezintă aruncările în care acţiunea asupra obiectului
se face printr-o mişcare curbilinie, cu braţul sau cu braţele întinse;
 rostogolirea – reprezintă aruncarea unui obiect ce se deplasează
pe sol prin rotire în jurul axului său.
Variante ale deprinderii motrice de bază – aruncarea:
1. Aruncarea azvârlită – se poate realiza de pe loc şi din deplasare (cu elan), executată la
distanţă, în sus, în jos, la ţintă, la partener; aruncarea azvârlită se execută numai cu o mână;
cele mai reprezentative aruncări azvârlite sunt: aruncarea la distanţă a suliţei, aruncarea la
distanţă a mingiei de oină etc. Aruncarea azvârlită de pe loc are următoarele faze de aruncare:
 poziţia iniţială – din stând depărtat cu latura stângă (pentru dreptaci)/dreapta (pentru
stângaci) spre direcţia de aruncare, vârful piciorului stâng/drept orientat pe direcţia aruncării,
iar acelui drept/stâng perpendicular pe acesta. Braţul aruncător se află înapoi, în prelungirea
liniei umerilor, uşor îndoit din cot, mâna în supinaţie, prinde ferm obiectul cu toate cele cinci
degete;
 elanul – se obţine prin depărtarea cât mai mare a piciorului din urmă de linia de
aruncare, care se flectează din genunchi preluând greutatea corpului;
 efortul final – aruncarea începe din poziţia precizată la faza elan fără pauză, prin
întinderea piciorului drept/stâng, îndreptarea şi răsucirea trunchiului, umărul drept/stâng fiind
împins înainte cu ducerea braţului care efectuează o mişcare de biciuire; eliberarea obiectului
care este aruncat, are loc când mâna ajunge în punctul cel mai înalt;
 restabilirea după aruncare – începe odată ce obiectul aruncat a părăsit mâna, finalul
mişcării constă din efectuarea unui pas înainte cu piciorul drept/stâng, dar fără să atingă sau să
depăşească linia de aruncare.
Aruncarea azvârlită cu elan prezintă suplimentar faţă de aruncarea azvârlită de pe loc
următoarele elemente:
 elanul – poate fi realizat pe distanţe diferite (5, 7, 9, 11….n paşi) şi constă din
alergare uşor accelerată, cu faţa pe direcţia de aruncat, cu braţul aruncător sus, îndoit din cot şi
relaxat; ultimii trei paşi de alergare pe elan prezintă următoarea structură: 1. pas înainte cu
piciorul stâng/drept; 2. pas cu piciorul drept/stâng încrucişat peste piciorul stâng/drept; 3. pas
cu piciorul stâng/drept, care se aşează pe sol, întins, cu vârful orientat spre direcţia aruncării;
în timpul execuţiei pasului încrucişat, braţul aruncător se întinde înapoi, simultan cu răsucirea
trunchiului spre dreapta/stânga; acest pas încrucişat este amplu şi rapid, astfel ca trunchiul să
rămână în urma bazinului;
 efortul final – poziţia picioarelor, mişcările trunchiului şi ale braţului aruncător
sunt identice cu cele de la aruncarea de pe loc;
 restabilirea după aruncare – oprirea constă din efectuarea unui pas lung,
asemănător pasului sărit, urmat de una sau două săltări scurte pe piciorul drept/stâng,
concomitent cu coborârea centrul de greutate.
2. Aruncarea împinsă – se execută cu o mână sau cu două mâini; se poate realiza de pe
loc şi din deplasare (cu elan), executată la distanţă, în sus, în jos, la ţintă, la partener; cea mai
reprezentativă aruncare împinsă este proba atletică - aruncarea greutăţii. Aruncarea împinsă
(aruncarea greutăţii) are următoarele faze:
 priza şi poziţia iniţială – greutatea este aşezată în mână dreaptă/stânga pe
extremitatea distală a degetelor, egal depărtate; mâna, care ţine ferm greutatea, se află în
flexie dorsală din articulaţia pumnului, se duce în partea dreaptă/stângă a gâtului, în scobitura
supraclaviculară, înspre umăr, cotul drept/stâng este dus spre înainte; spatele rotunjit;
aruncătorul se află în cercul de aruncare cu spatele spre direcţia aruncării, cu greutatea pe
piciorul drept/stâng, uşor îndoit, piciorul stâng/drept sprijinit pe vârf situat la 1 ½ lungime de
talpă înapoi; trunchiul este drept, braţul stâng/drept întins înainte-sus, cu palma orientată în
jos, relaxată; capul ţinut drept, privirea orientată spre înainte;
 elanul – constă din: partea I, înălţarea - extensia întregului corp pe pingeaua
piciorului drept/stâng, concomitent cu pendularea piciorului stâng/drept spre sus-înapoi, urmat
instantaneu de aplecarea trunchiului înainte - poziţia cumpănă, mişcările sunt executate lent;
partea a II-a, săltarea – începe printr-o dezechilibrare voită, prin plasarea centrul general de
greutate în afara poligonului de susţinere – către înapoi, deplasarea bazinului şi corpului fiind
rezultatul forţei de impulsie a piciorului drept/stâng; acesta se întinde activ şi razant spre
înapoi; desprinderea de pe sol (săltarea) este rezultatul reacţiunii reazemului, obţinut prin
acţiunea celor două forţe, de impulsie şi de avântare, ce se produce în momentul când s-au
terminat avântarea piciorului stâng/drept şi întinderea celui drept/stâng; viteza de execuţie a
acestei părţii este ridicată. Poziţia aruncătorului la finalul săltării are un rol hotărâtor pentru
începerea efortului final: depăşirea trunchiului de către picioare, orientarea cu spatele în
direcţia aruncării menţinută, încrucişarea axei umerilor, perpendiculare pe direcţia de
aruncare, cu cea a bazinului.
 efortul final – începe printr-o mişcare combinată de ridicare-înaintare din poziţia

de flexie generalizată pe ambele picioare (dreptul/stângul îndoit, stângul/dreptul întins),
trunchiul torsionat; mişcarea capătă un caracter exploziv; partea stângă/dreaptă a corpului şi
mâna stângă/dreaptă capătă un rol director până în momentul blocării (picior stâng/drept,
şold, umăr, braţ) ce marchează începerea celui de-a doua faze a efortului final – împingerea –
acţiune viguroasă a părţii dreapta/stânga, arcul format din picior, şold, trunchi, umăr
proiectează trunchiul înainte, concomitent cu mişcarea de ridicare, favorizată de blocarea
părţii stângi/drepte şi încheiată cu explozia braţului drept/stâng din umăr, ce va imprima
greutăţii viteză şi unghiul de lansare.
 restabilirea după aruncare – se realizează prin retragerea energică a piciorului
stâng/drept, săritura simultană pe piciorul drept/stâng, îndoit exagerat din genunchi, aplecarea
trunchiului din bazin şi echilibrarea prin mişcări compensatorii cu braţele.
3. Aruncarea lansată – se poate realiza de pe loc şi cu elan (din mers, alergare sau rotaţie
a corpului), la distanţă, la ţintă, la partener; se execută cu o mână – de jos, din lateral, pe
deasupra capului; cu două mâini – de jos şi pe deasupra capului - înainte şi înapoi; cu
rostogolire pe sol – cu o mână şi cu două mâini; cele mai reprezentative aruncări lansate sunt
probele atletice – aruncarea discului şi aruncarea ciocanului. Specific acestui tip de aruncare
este faptul că priza se face susţinând sau ţinând obiectul de jos şi din lateral, propulsia fiind
realizată printr-un balans premergător efectuat cu braţul/le întins/se, poziţie ce se păstrează şi
în momentul lansării.
Variante ale deprinderii motrice de bază – prinderea:
1. Prinderea cu o mână – se poate realiza cu mâna stângă sau cu mâna dreaptă, de pe loc
sau din deplasare, sus, jos, la piept sau lateral.
2. Prinderea cu două mâini – se poate realiza sus, jos, la piept sau lateral, din auto-
aruncare, de la partener sau din ricoşare, de pe loc sau din deplasare.
Prinderea prezintă următoarele componente:
 faza de aşteptare – elevul/studentul este orientat spre direcţia de
aruncare a obiectului, cu braţele îndoite din coate şi îndreptate pe direcţia acestuia; genunchii
sunt uşor îndoiţi, cu piciorul stâng/drept mai în faţă, trunchiul uşor înclinat înainte şi spatele
rotunjit, corpul relaxat;
 faza de întâmpinare – reprezintă momentul când mâna sau mâinile iau
contact cu obiectul ce trebuie prins şi se retrag pentru a ajunge în faza următoare;
 faza de amortizare – reprezintă ansamblul de acţiuni prin care viteza
obiectului scade treptat, mişcări ale braţelor, a trunchiului şi a picioarelor;
 faza de reţinere – reprezintă momentul când viteza obiectului s-a
anulat prin priza cu mâinile celui care a executat prinderea, în poziţia dorită şi echilibrarea
corpului.
În timpul învăţării acestor variante ale deprinderi motrice de bază – aruncarea şi
prindere pot apare o serie de greşeli, cum ar fi: 1. Aruncarea - datorită prizei incorecte,
aruncarea este ineficientă; neangrenarea în aruncare decât a muşchilor braţului aruncător;
aruncarea obiectului pe o traiectorie prea înaltă sau joasă; priza efectuată defectuos determină
scăparea obiectului din mână. 2. Prinderea - poziţie incorectă a palmelor, braţelor şi mâinilor
(la prinderea cu două mâini din faţă, palmele sunt depărtate); teama de obiect datorită vitezei,
greutăţii ducând la scăparea acestuia; lipsa fazei de întâmpinare, contactul dur al obiectului cu
mâinile; inexistenţa coordonării mişcării braţelor.
Deprinderile de aruncare şi prindere le întâlnim: în verigile de învăţare, consolidare sau
verificare, atunci când sunt teme de lecţie; în veriga de dezvoltare a capacităţilor condiţionale
– viteza, forţa şi rezistenţa musculară locală sau a capacităţilor coordinative; în componenţa
ştafetelor, parcursurilor aplicative şi jocurilor de mişcare, cu rol mare în formarea capacităţii
de generalizare şi aplicare.
5.3. Deprinderile şi priceperile motrice utilitar-aplicative
Formarea unui sistem de deprinderi şi priceperi motrice utilitare elevilor au un rol

important în activitatea cotidiană datorită accesibilităţii şi aplicativităţii acestora. Mijloacele
utilizate pentru formarea/educarea acestor deprinderi motrice utilitare contribuie la
dezvoltarea capacităţilor (calităţilor motrice) condiţionale – forţa, viteza, rezistenţa, a
capacităţilor coordinative dar şi unor calităţi moral-volitive, perfecţionând simţurile senzo-
motorii. În categoria priceperilor şi deprinderilor motrice utilitar-aplicative întâlnim:
echilibrul, târârea, căţărarea şi escaladarea, transportul de greutăţi, tracţiunea şi împingerea.
Programele de educaţie fizică prevăd însuşirea acestor priceperi şi deprinderi motrice utilitar-
aplicative la nivelul învăţământului primar, urmând ca la nivelul celorlalte subsisteme să fie
perfecţionate prin utilizarea lor ca părţi componente ale ştafetelor, jocurilor de mişcare şi
parcursurilor aplicative sau prin repetarea lor ca exerciţii destinate dezvoltării capacităţilor
condiţionale şi coordinative.
5.3.1. Deprinderea motrică utilitar-aplicativă – Echilibrul

Termenul de ,,echilibru” defineşte situaţia unui corp asupra căruia se exercită forţe care
nu-i schimbă starea de mişcare sau repaus; starea staţionară a unui fenomen. În educaţia fizică
şi sportivă echilibrul poate fi înţeles ca reprezentând calitatea psiho-motrică polivalentă,
exprimată prin fineţea remarcabilă a simţului chinestezic de a păstra o coordonare ireproşabilă
a activităţii grupelor musculare, prin stimularea unor acţiuni motrice pentru restabilirea
stabilităţii corpului.
Exerciţiile utilizate pentru formarea/educarea deprinderi motrice utilitare – echilibrul
dezvoltă calităţi utile păstrării stabilităţii corpului în diverse poziţii şi în mişcare. Elementul
hotărâtor în formarea, dezvoltarea şi educarea capacităţii de echilibru îl constituie complicarea
continuă şi progresivă a acţiunilor motrice, respectând caracteristicile şi mijloacele care
corespund treptelor de formarea, dezvoltare şi educare a acestora. Dozarea nivelului de
dificultatea a exerciţiilor folosite pentru formarea/educarea capacităţii de echilibru se
realizează prin reducerea/mărirea suprafeţei de sprijin, modificarea poziţiilor de lucru,
creşterea nivelului de complexitate a mişcărilor şi a numărului punctelor de sprijin,
coborârea/ridicarea centrul de greutate a corpului (comparativ cu suprafaţa de sprijin),
folosirea unor obiecte menţinute, purtate, manevrate în timpul deplasării sau pe loc, pe
suprafeţe de sprijin limitate. Formele de manifestare a echilibrului în lecţiile de educaţie fizică
şi sportivă, sunt:
 echilibrul static (menţinerea
echilibrului în poziţii statice, fig. 7 ) – cu
sprijin limitat (pe un picior, pe vârfuri, pe
un genunchi), pe sol şi pe suprafeţe cu
lăţimi, înălţimi şi înclinaţii diferite.
Complexitatea acestor exerciţii poate fi
crescută şi prin modificarea poziţiilor
segmentelor libere ale corpului - piciorul Fig. 7 Echilibrul static
liber dus lateral, înainte sau înapoi, cumpăna pe un picior cu ducerea braţelor lateral, spre
dreapta, stânga, sus; stând pe un genunchi şi gambă ducerea braţelor lateral, sus, jos; stând pe
omoplaţi cu braţele întinse oblic pe sol ducerea picioarelor la verticală apropiate etc.
 echilibrul dinamic (menţinerea echilibrului corpului aflat în mişcare, fig. 8) –
constă din garantarea echilibrului corpului în toate formele de deplasare; pentru dezvoltarea
acestei forme de echilibru se utilizează mişcările executate pe sol, suprafeţe de sprijin limitate
etc; mers în echilibru pe banca de gimnastică sau pe partea îngustă a acestui aparat; mers
în ,,patru labe” pe două bănci de gimnastică etc.
În cadrul lecţiilor de educaţie

fizică şi sportivă exerciţiile pentru
formarea/educarea unor procedee de
păstrare a stării de echilibru, în diferite
condiţii, pot deveni teme de lecţie în
veriga de învăţare, consolidare sau
verificare a capacităţii de echilibru sau Fig. 8 Echilibrul dinamic
părţi componente ale ştafetelor şi
parcursurilor aplicative pentru formarea/dezvoltarea capacităţii de generalizare-aplicare.
3.2. Deprinderea motrică utilitar-aplicativă – Căţărarea şi Escaladarea
Căţărarea este definită de dicţionarele limbii române ca reprezentând capacitatea unui

individ de a se sui, folosindu-se de mâini şi picioare agăţându-se de trepte, frânghii etc.
Escaladarea reprezintă capacitatea de se căţăra pe un obstacol înalt, pentru a trece de partea
cealaltă. Din acest motiv, căţărarea şi escaladarea se descriu simultan, ca o deprindere
motrică pereche; pot exista căţărări cu reveniri (coborâre) la locul de plecare şi escaladări, în
care căţărarea se continuă cu trecere peste obstacolul respectiv în partea cealaltă.
Rolul utilizării acestor deprinderi motrice
în lecţia de educaţie fizică şi sportivă este de
înzestra executanţii cu priceperea de a depăşi
diferite obstacole concomitent cu dezvoltarea

capacităţii condiţionale – forţă, capacităţii
coordinative a curajului. Această deprindere se
poate efectua: căţărarea – pe scara fixă, bârnă,
frânghie, prăjină, scară de frânghie, lada de gimnastică, cal, capră, copac, stâlp etc;
escaladarea – pe ladă de gimnastică, bârnă, cal, capră, saltele de gimnastică suprapuse, gard,
scară dublă obişnuită etc. Căţărarea se poate executa sub mai multe forme, variante:
 căţărarea la scara fixă (fig. 9) – se poate efectua din urcare: cu braţul şi piciorul opus,
cu braţul şi piciorul de aceeaşi parte, numai cu braţele picioarele fiind libere;
 căţărarea la frânghia verticală – efectuată prin procedeele: căţărarea în trei timpi
(poziţia iniţială – din atârnat cu braţele întinse, T 1 – genunchii se ridică şi se prinde frânghia
între coapse şi labele picioarelor; T2 – împingerea cu întinderea picioarelor, braţele execută o
tracţiune; T3 – mâinile se deplasează alternativ până se ajunge în atârnat cu braţele întinse);
căţărarea în doi timpi (poziţia iniţială – atârnat cu un braţ întins,celălalt îndoit la piept; T 1 –
genunchii se ridică şi se prinde frânghia între coapse şi labele picioarelor; T 2 – întinderea
picioarelor prin împingere, în acelaşi timp cu îndoirea prin tracţiune a braţului întins şi
mutarea braţului îndoit de la piept, deasupra întins); căţărarea numai cu braţele – se
efectuează numai prin tracţiune alternativă în braţe, corpul putând diferite poziţii: cu corpul
întins, în echer, cu picioarele apropiate, cu picioarele depărtate etc.
 căţărarea la frânghia orizontală – se efectuează prin mutarea succesivă a mâinilor,
alternativ cu deplasarea membrelor inferioare, care sunt agăţaţi de frânghie la nivelul
gambelor; se poate utiliza, dacă nu există frânghie, banca de gimnastică, scară obişnuită
aşezată la orizontală, bârna de gimnastică.
Escaladarea se realizează sub diferite forme (fig. 10), variante fiind în funcţie de
înălţimea, lăţimea, poziţia, forma aparatului sau obstacolului ce se depăşeşte; cele mai
utilizate escaladării sunt: deplasarea cu prinderea obstacolului şi trecerea lui cu picioarele;
deplasare cu prindere şi rulare pe abdomen sau pe fese; deplasare cu prindere şi agăţare cu

un genunchi, etc.
Realizarea acestei deprinderi este precedată de efectuarea fazei de alergare - elan şi faza
de bătaie, ce uşurează ridicarea pe obstacol. În lecţiile de educaţie fizică şi sportivă, căţărările
şi escaladările pot fii teme de lecţie în veriga de învăţare, consolidare sau verificare sau
contribuie la dezvoltarea capacităţilor motrice condiţionale forţa şi rezistenţa, a capacităţilor
coordinative şi la formarea capacităţii de generalizare-aplicare ca părţi componente ale
ştafetelor, parcursurilor aplicative şi jocurilor de mişcare.
5.3.3. Deprinderea motrică utilitar-aplicativă – Târârea

Târârea este deprinderea motrică utilitar-aplicativă care constă din deplasarea orizontală
a corpului pe o suprafaţă de sprijin netedă, cu ajutorul braţelor şi picioarelor. Scopul utilizării
acestei deprinderi motrice în lecţiile de educaţie
fizică şi sportivă este de a corecta poziţia şi a
dezvolta mobilitatea coloanei vertebrale dar şi
capacitatea motrică condiţională – forţa şi
coordonarea membrelor superioare cu
cele inferioare. Această deprindere poate fi
întâlnită în lecţia de educaţie fizică ca temă de
lecţie în veriga de învăţare, consolidare sau verificare, Fig. 11 Târârea
în veriga de dezvoltarea capacităţii motrice – forţa sau a capacităţii de generalizare-aplicare ca
părţi componente ale ştafetelor, parcursurilor aplicative sau jocurilor de mişcare. Târârea este
deprinderea motrică folosită ca mijloc terapeutic pentru corectarea atitudinilor deficiente ale
coloanei vertebrale - cifoze şi scolioze. Târârea se poate utiliza sub forma următoarelor
variante:
 târâre pe antebraţe şi genunchi (fig. 11) – mişcarea se execută cu braţul şi
piciorul opus sau de aceeaşi parte, din poziţia culcat ventral (facial);
 târâre pe o parte – poziţia de iniţială este culcat costal dreapta/stânga, braţul
drept/stâng se aşează înainte, sprijinit pe antebraţ, deplasarea se realizează prin împingerea în
picioare;
 târâre joasă – poziţia iniţială culcat ventral (facial), genunchiul stâng/drept este
îndoit, braţul opus drept/stâng se duce înainte; deplasarea se efectuează prin împingerea
piciorului îndoit şi tracţiunea braţului din faţă;
 târâre pe antebraţ – poziţia iniţială culcat ventral (facial), sprijin pe antebraţ,
tracţiune alternativă cu antebraţele, picioarele sunt menţinute întins.
5.3.4. Deprinderea motrică utilitar-aplicativă – Transportul de greutăţi
Deprinderea motrică utilitar-aplicativă – transportul de greutăţi constă din ridicarea şi

purtarea în deplasare a diferitelor greutăţi (obiecte sportive, parteneri etc).
Obiectele utilizate pentru a fi transportate în lecţia de educaţie fizică şi sportivă, sunt:
mingiile medicinale, săculeţi umpluţi cu nisip, banca de gimnastică, cutiile de ladă, capra,
calul, saltelele, parteneri (fig. 12) etc.
Învăţarea corectă a tehnicii de
aplicare a acestei deprinderi, măreşte
randamentul acţiunilor de transport greutăţi
utilizate ca mijloc de dezvoltarea forţei
generale, dar totodată se înlătură pericolul
apariţiei accidentelor ce se pot localiza, sub
formă de leziuni, la nivelul coloanei
vertebrale (regiunea lombară), a muşchilor
spatelui şi membrelor inferioare şi a Fig. 12 Transportul partenerilor
articulaţiilor (entorse, luxaţii).
Însuşirea corectă a prinderii şi ridicării greutăţii se face respectând câteva reguli:

ridicarea se realizează cu tălpile pe sol, uşor depărtate, genunchi îndoiţi, atât cât este necesar
pentru apucarea cu braţele întinse a obiectului/partenerului de transportat, trunchiul se află la
verticală, efortul de ridicare trebuie executat de musculatura membrelor inferioare; priza de
prindere se va aplica corect cu asigurarea celui care este transportat; ridicarea şi depunerea
partenerului se va realiza numai la comanda cadrului didactic. În lecţia de educaţie fizică şi
sportivă această deprindere motrică poate fii temă de lecţie şi o putem găsi în veriga de
învăţare, consolidare şi verificare; în veriga pentru dezvoltarea forţei generale şi capacităţii
coordinative şi a capacităţii de generalizare-aplicare ca părţi componente a ştafetelor,
parcursurilor aplicative şi jocurilor de mişcare.
Transportul de greutăţi în lecţiile de educaţie fizică şi sportivă se realizează individul, pe
perechi sau în grup prin menţinere, susţinere cu unul sau ambele braţe, pe cap, pe umeri, la
piept, sub braţ, pe şold, în spate etc, sub diferite forme,
variante: ,,scăunelul”, ,,coşuleţul”, ,,targa”, ,,patul”.
5.3.5. Deprinderea motrică utilitar-aplicativă – Tracţiunea şi Împingerea
Termenul de tracţiune (fig. 12), ca deprindere motrică utilitar-aplicativă, poate fi definit

ca reprezentând acţiunea de deplasare a unui partener, obiect fără a fi ridicat de pe sol, podea
prin tragere cu ajutorul musculaturii flexoare a corpului şi apucarea cu membrele superioare.
Termenul de împingere, ca deprindere motrică utilitar-aplicativă (fig. 13), poate fi definit ca
reprezentând acţiunea de deplasare a unui
partener, obiect fără a fi ridicat de pe sol,
podea prin intervenţia musculaturii
extensoare a corpului şi apucarea -
sprijinirea cu membrelor superioare sau alte
părţi ale corpului. Utilizarea acestor
deprinderi motrice utilitare în lecţiile de
educaţie fizică şi sportivă necesită
executarea lor cât mai corect, prin fixarea
fermă pe sol a tălpilor sub o largă bază de
Fig. 12 Tracţiunea
susţinere în vederea angrenării simultane în
efort a tuturor grupelor musculare dar şi un loc de aplicarea a prizei membrelor superioare cât
mai eficient.
Aceste deprinderi motrice utilitare sunt executate individul, în perechi sau în grup
contribuind la dezvoltarea forţei generale, a coordonării membre inferioare-superioare dar şi a
dârzeniei, voinţei şi spiritului de echipă. Materialele sportive cu care se pot efectua aceste
deprinderi motrice: scara fixă, prăjină, frânghie, bancă de gimnastică, bară, parteneri, sanie,
căruţ etc. În lecţia de educaţie fizică şi sportivă această deprindere motrică utilitară poate fii
temă de lecţie şi o putem găsi în veriga de învăţare, consolidare şi verificare; în veriga pentru
dezvoltarea forţei generale şi capacităţii coordinative şi a capacităţii de generalizare-aplicare
ca părţi componente a ştafetelor, parcursurilor aplicative şi jocurilor de mişcare. Variante de
efectuarea a acestor deprinderi motrice utilitare:
 tracţiuni individuale – constă din deplasarea prin tragere a propriului corp sau a
unor obiecte; se poate efectua prin folosirea aparatelor sportive: scară fixă, bancă de
gimnastică, bară, frânghie etc;
 tracţiuni pe perechi – sunt acţiunile de deplasarea unui partener depăşind
împotrivirea acestuia sau îmbinând efortul cu acesta pentru deplasarea unui obiect;
 tracţiuni în grup – reprezintă conjugarea efortului a mai mulţi parteneri pentru
deplasarea unui obiect sau a altor parteneri;
 împingeri individuale – constă
din deplasarea prin împingere a propriului
corp sau a unor obiecte; exemplu: din
sprijin cu picioarelor pe scara fixă, deplasarea corpului prin împingerea în braţe sub formă de
arc de cerc spre dreapta/stânga; din sprijin cu picioarele pe sol, împingerea în braţe prin
mişcările de flexie-extensie (flotări) etc;
 împingeri pe perechi – constă din învingerea împotrivirii partenerului sau
combinarea eforturilor pentru deplasarea
Fig. 13 Împingerea
unui obiect; exemplu: ,,lupta cocoşilor”;
 împingeri în grup – constă din combinarea eforturilor partenerilor pentru
învingerea împotrivirii opozanţilor sau pentru deplasarea unui obiect.
În lecţia de educaţie fizică şi sportivă se vor utiliza obiecte de dimensiuni şi greutăţi
reduse ce pot fi învinse de executanţi; perechile sunt formate ţinându-se cont de parametrii
antropometrici, de nivelul de manifestare al capacităţii motrice – forţa; însuşirea şi păstrarea
prizei pe toată durata exerciţiului.
Unitatea de învăţare 6. Capacităţile motrice în lecţia de educaţie fizică şi sportivă
COMPETENŢE:
 Capacităţile condiţionale – definiţie, mijloace şi metode pentru dezvoltare, formele de
manifestare ;
 Capacităţile coordinative – definiţie, mijloace şi metode pentru dezvoltare, formele de
manifestare ;
 Capacităţile intermediare – definiţie, mijloace şi metode pentru dezvoltare, formele de
manifestare ;
CONŢINUTURI:
6.1. Generalităţi privind capacităţile motrice
6.2. Capacităţile motrice condiţionale
6.2.1. Capacitatea condiţională – Viteza
6.2.2. Capacitatea condiţională – Forţa
6.2.3. Capacitatea condiţională – Rezistenţa
6.3. Capacităţile Coordinative – Îndemânarea
6.4. Capacităţile Intermediare – Supleţea
6.5. Obişnuinţele şi atitudinile
OBIECTIVE:
 Să definească şi să clasifice capacităţile motrice;
 Să definească şi să cunoască capacităţile motrice condiţionale;
 Să definească şi să cunoască capacităţile motrice coordinative;
 Să definească şi să cunoască capacităţile motrice intermediare.
6.1. Generalităţi privind capacităţile motrice

Termenul de capacitate are la bază cuvântul latinesc ,,capacitus” cu înţelesul de:
însuşirea iniţială; dexteritatea, dibăcie, abilitate, aptitudine, ingeniozitate de a realiza o
performanţă specifică domeniului de activitate; forţă, mărime, posibilitate, putere, potenţial,
competenţă de a efectua o anumită operaţie, activitate, acţiune. Astăzi specialiştii consideră
că, noţiunea de capacitate este o rezultantă plurifactorială determinată de aptitudini, de gradul
de maturizare a personalităţii, de învăţare şi de exerciţiu, ce poate fi educată, dezvoltată prin
exerciţiu sau atrofiată prin insuficienta utilizare, factor des implicat, decât diminuarea
fiziologică legată de vârstă [Tudor, Virgil, 1999, pag. 13]. Sensurile termenului calitate, ce are
la bază cuvântul latinesc ,,qualitas”, sunt: valoare, autoritate, îndreptăţire de a se deosebi de

celelalte lucruri; poziţie, situaţie, titlu ce conferă un drept.
Aptitudinea este definită ca reprezentând însuşirea individuală care condiţionează
îndeplinirea în bune condiţii a unei munci, aplicaţii, înclinaţii, dar. În domeniul educaţiei
fizice şi sportive, noţiunea de aptitudine motrică reprezintă un sistem de procese fizice şi/sau
psihice organizate în mod original pentru efectuarea cu rezultate înalte a activităţii; acestea se
deosebesc de aptitudinile psihomotrice, care sunt mai rafinate, având un grad superior de
manifestare a funcţiei perceptive şi intelectuale [Dragnea, Adrian şi colab., 2000, pag. 46].
Terminologia va avea o evoluţie normală şi indispensabilă, ce aspiră spre omogenizarea
semnificaţiilor termenilor atât pe plan naţional dar şi pe plan internaţional. Capacitatea
motrică prezintă trei componente: capacităţile condiţionale, capacităţile coordinative şi
capacităţile intermediare.
 Capacităţile condiţionale sunt capacităţile motrice – viteza, forţa şi rezistenţa.
 Capacităţile coordinative/Îndemânarea – specialiştii domeniului prezintă
următoarea clasificare a capacităţilor coordinative/îndemânarea: capacitatea de combinare a
mişcărilor; capacitatea de orientare spaţio-temporală; capacitatea de diferenţiere
chinestezică; capacitatea de echilibru; capacitatea de reacţie; simţul ritmului; capacitatea de
transformare a mişcărilor; sunt determinate genetic, deci posibilitatea de perfecţionare este
mai redusă, în cazul subiecţilor care nu o au înnăscută..
 Capacităţile motrice intermediare – supleţea articulară sau mobilitatea articulară
poate fi interpretată drept capacitatea aparatului osteo - articular de a realiza amplitudini
unghiulare variate în limitele funcţionale proprii fiecărei articulaţii; mobilitatea articulară
poate fi privită ca un factor principal de condiţionare mecanică, cu un rol limitativ în
manifestarea celorlalte componente.
6.2. Capacităţile motrice condiţionale
Capacităţile condiţionale reprezintă capacităţile motrice ce sunt dependente de condiţia
fizică şi se bazează pe resursele energetice din muşchi şi mecanismele care reglează debitul
energetic. Capacităţile condiţionale se fundamentează pe randamentul metabolic ridicat al
musculaturii, a aparatelor şi sistemelor funcţionale din organism. Din categoria capacităţilor
condiţionale fac parte (după cum am mai amintit): forţa, rezistenţa şi viteza. Limitarea acţiuni
acestor componente ale capacităţii motrice este cantitatea de energie efectivă la nivelul
organelor efectoare (muşchii) şi dispozitivul care îl dirijează (enzime, calitatea actului
motric).
6.2.1. Capacitatea condiţională – Viteza
Definiţie
Viteza poate fi definită ca reprezentând posibilitatea unui individ de a efectua pe baza

contracţiei musculare, în unitatea de timp, acte şi acţiuni motrice fără modificarea tehnicii de
execuţie în vederea realizării obiectivului propus; alţi specialişti definesc viteza:
 capacitatea de a efectua rapid mişcarea [Ozolin, N. G., 1972, pag. 35];
 capacitatea de a executa o mişcare dată sau o suită de mişcări într-un timp cât
mai scurt [Nicu, Alexie, 2002, pag. 150].
Capacitatea condiţională viteza trebuie evaluată pe baza caracteristicilor spaţio-
temporale: ritmul şi tempoul. Ritmul reprezentând succesiunea intervalelor de timpul prin
repetarea ciclică a mişcării, iar tempoul reprezintă numărul de unităţi ciclice efectuate în
unitatea de timp.
Formele de manifestare
Cele mai cunoscute şi utilizate forme de manifestare a vitezei, în literatura de

specialitate, sunt:
 viteza de reacţie sau latenţa reacţiei motrice – reprezintă capacitatea individului
de a replica la un stimul extern (auditiv, vizual, tactil etc) în cel mai scurt timp, printr-un act
sau acţiune motrică.
 viteza de execuţie sau viteza de repetiţie (frecvenţa mişcărilor) – reprezintă
capacitatea individului de a executa un număr cât mai mare de mişcări identice într-o unitate
de timp dată.
 viteza de accelerare – reprezintă capacitatea individului de a creşte viteza până
la limita vitezei maxime proprii, într-o perioadă de timp minimă.
 viteza de deplasare – reprezintă capacitatea individului de a străbate o distanţă în
cel mai scurt timp.
 viteza în regimul altor capacităţi motrice – reprezintă o combinaţie a vitezei cu
celelalte capacităţii motrice, cum ar fi: viteza în regim de forţă, viteza în regim de
coordonare; viteza în regim de rezistenţă.
Mijloace şi metode pentru dezvoltarea capacităţii condiţionale Viteza

Utilizarea mijloacelor specifice pentru dezvoltarea capacităţii condiţionale – viteza, în
lecţia de educaţie fizică şi sportivă, trebuie să respecte următoarele cerinţe:
 exerciţiile pentru dezvoltarea vitezei trebuie bine însuşite;
 exerciţiile pentru dezvoltarea vitezei trebuie să prezinte structuri motrice simple;
 exerciţiul fizic folosit să fie executat cu maximă rapiditate sau apropiat de
punctul maxim;
 exerciţiile fizice utilizate în condiţii uşurate care să determine rapiditatea
execuţiei;
 exerciţiul de viteză se va executa atâta timp cât elevul/studentul poate menţine
indicii de rapiditate stabiliţi;
 reluarea execuţiei exerciţiilor de viteză se realizează numai după revenirea
completă a marilor funcţii ale organismului;
 exerciţiile fizice utilizate pentru dezvoltarea capacităţii condiţionale viteza se pot
planifica atât pentru lecţiile de educaţie fizică şi sportive desfăşurate în aer liber şi-n sală;
 exerciţiile fizice care vizează dezvoltarea vitezei se vor efectua în prima parte a
părţii fundamentale din lecţie.
Viteza este capacitatea condiţională care posedă cel mai ridicat grad de determinare
genetică, deci progresia/îmbunătăţirea nivelului de manifestare al acestei capacităţii prin
pregătire sistematică, este destul de mică, în proporţie de 20%. Utilizarea exerciţiilor pentru
dezvoltarea vitezei, este posibilă în orice perioadă a semestrelor unui an şcolar, atât în aer
liber, dar şi în sală; ca temă de lecţie, dezvoltarea vitezei se va realiza prin: sisteme/cicluri de
lecţii formate din 10 – 12 lecţii, în prima etapă a părţii fundamentale cu un număr de 10 – 15
minute. Formele de manifestare ale vitezei prezintă evoluţii diferite în funcţie de etapa de
creştere-dezvoltare a claselor de vârstă, astfel: viteza de reacţie prezintă cele mai bune valori
în apropierea vârstei de 20 ani; viteza de execuţie înregistrează o progresie începând de la
vârsta de 6 – 7 ani până la 16 – 18 ani; viteza de deplasare atinge cele mai bune valori de
manifestare în jurul vârstei de 16 – 17 ani pentru fete şi 20 – 22 ani pentru băieţi. Exerciţiile
utilizate pentru dezvoltarea vitezei sunt în funcţie de particularităţile etapelor de creştere-
dezvoltare, a claselor de vârstă, astfel:
 ciclul preşcolar – se utilizează exerciţii pentru dezvoltarea vitezei în combinaţie
cu exerciţii pentru îmbunătăţirea coordonării;
 ciclul primar – în această perioadă se realizează cea mai ridicată creştere a
frecvenţei şi vitezei mişcărilor; viteza de reacţie se dezvoltă progresiv, scăzând perioada de
latenţă;
 ciclul gimnazial – viteza de repetiţie şi de deplasare creşte, timpul de latenţă

scade; nu se vor folosi exerciţiile de viteză în regim de rezistenţă;
 ciclul liceal (perioada pubertară) – timpul de latenţă, viteza de reacţie şi viteza
de execuţie ating valorile maxime prin creşterea forţei maxime şi a forţei în regim de viteză,
organismul înregistrând o bună capacitate de efort anaerobă; perioada adolescenţei – nu sunt
restricţii pentru utilizarea exerciţiilor fizice, de un anumit tip, pentru dezvoltarea vitezei; se
vor folosi exerciţiile pe baza metodelor clasice.
În lecţia de educaţie fizică şi sportivă dezvoltarea vitezei se realizează în principal prin
metoda exersării (repetării) utilizând următoarele procedee metodice: exersarea unor acte sau
acţiuni motrice în tempouri maxime, condiţii de lucru normale; exersarea unor acte sau acţiuni
motrice în tempouri supramaximale, condiţii de lucru uşurate; exersarea unor acte sau acţiuni
motrice în tempouri submaximale (85-90%), condiţii de lucru îngreuiate; exersarea unor acte
sau acţiuni motrice în tempouri alternative, submaximale şi maximale. În lecţia de educaţie
fizică şi sportivă, exerciţiile pentru dezvoltarea vitezei se încadrează, de regulă, după veriga
influenţarea selectivă a aparatului locomotor.
Exerciţii utilizate pentru dezvoltarea vitezei de reacţie – se realizează prin utilizarea de:
 exerciţii de reacţie la diferite semnale (sonor, tactil, vizual);
 alergare de viteză pe distanţe scurte 10 – 15 m, cu plecare din diferite poziţii
(ghemuit mâinile la linia de start; culcat facial sau dorsal; aşezat; fandat înainte; aşezat cu
spatele la direcţia de alergare; culcat facial sprijin pe palme şi vârful picioarelor).
Exemple de exerciţii pentru dezvoltarea vitezei de reacţie:
 gruparea şi regruparea în diferite formaţii indicate prin surprindere;
 luarea unor poziţii (corpul integral sau diferite segmente) la semnale sonor sau vizual
stabilit anterior;
 pase cu schimbarea locului;
 jocuri cu mingea pe perechi (unu la unu, doi la doi) cu supravegherea sau surprinderea
adversarului, ultimul sprintează;
 jocuri de mişcare – ,,bucheţelele”, ,,găseşte-ţi locul”, ,,ocupă locul liber”, ,,cursa pe
numere”, ,,vânătoarea caprelor”, ,,prinde mingea ricoşată din zid”, ,,labirintul”, ,,fereşte
coarda”, ,,schimbă cercul”, ,,lupta cocoşilor”, ,,leapşa”.
 alergare cu starturi din diferite poziţii (stând cu picioarele depărtate aşezate la linia de
start; ghemuit, mâinile pe linia de start; şezând picioarele încrucişate, mâinile cu palmele pe
genunchi; cu spatele, ghemuit mâinile pe sol; din uşoare sărituri ca mingea, cu faţa spre
direcţia de alergare; din uşoare sărituri ca mingea cu rotări de 45° în aer, spre stânga sau spre
dreapta; culcat facial mâinile pe sol; din culcat facial, împingere în braţe cu bătaie din palme),
linie câte 4 elevi/studenţi, o plecare din fiecare poziţie, distanţa 10 – 15 m, tempo ¾ → 4/4 ,
pauza revenirea la linia de start;
 alergare cu start de jos, distanţa de 10 – 15 m, 4 – 6 repetări, tempo 4/4, individual sau
câte doi, pauza revenirea la locul de plecare;
 alergare cu start din picioare, distanţa de 10 – 15 m, 4 – 6 repetări, tempo 4/4,
individual sau câte doi, pauza 2 minute.
Formaţiile de lucru din care se execută aceste exerciţii sunt: în linie pe un rând; în cerc;
în semicerc; în coloană câte unul, câte doi; pe două linii; pe perechi, faţă-n faţă sau spate-n
spate.
Exerciţii utilizate pentru dezvoltarea vitezei de execuţie – se realizează prin utilizarea
procedeelor metodice amintite. Exemple de exerciţii pentru dezvoltarea vitezei de execuţie:
 alergare cu joc de gleznă cu creşterea ritmului de alergare până la viteza maximă,
individual sau câte 2 – 4 elevi/studenţi, 2 – 3 repetări, distanţa 20 – 25 m, pauza revenirea la
locul de plecare;
 alergare cu genunchi sus, creşterea ritmului de alergare până la viteza maximă,

individual sau câte 2 – 4 elevi/studenţi, 2 – 3 repetări, distanţa 20 – 25 m, pauza revenirea la
locul de plecare;
 alergare de viteză peste semne trasate pe sol (la distanţe de 7 – 9 m), individual,
2 – 5 repetări, distanţa 20 – 25 m, tempo ¾→ 4/4, pauza 1 – 1,5 minute;
 alergare de viteză peste obstacole (cărămizi aşezate pe partea înaltă, distanţa de 7
– 9 m), individual, 2 – 4 repetări, distanţa de alergare 20 – 25 m, tempo ¾→ 4/4, pauza 2
minute;
 mişcări de braţe – înainte, sus, lateral, pe umăr, pe şold, pe creştet, la ceafă;
formaţii linie câte doi; se execută timp de 15 secunde, 2 – 4 repetări, tempo ¾→ 4/4, pauza 30
secunde;
 mutări de obiecte dintr-un loc în altul, situate la distanţe variate, cu plecări din
poziţia aşezat; ştafete coloane câte 4 şiruri sau se execută timp de 15 – 30 secunde, 2 – 4
repetări, tempo ¾, pauza 30 secunde;
 aruncări azvârlite, lansate, rostogolite repetate, la perete sau pe perechi, cu
mingii sau obiecte uşoare, elastice; formaţii linie pe un rând sau linie pe două linii; se execută
timp de 15 – 30 secunde, 2 – 4 repetări, tempo ¾→ 4/4, pauza 30 secunde;
 aruncări cu două mâini pe deasupra capului, înainte-înapoi, la perete, cu
atingerea solului (prin ricoşeu) sau pe perechi; formaţii linie pe un rând sau linie pe două linii;
se execută timp de 15 – 30 secunde, 2 – 4 repetări, tempo ¾→ 4/4, pauza 30 secunde;
 sărituri pe loc, succesive, cu deplasare înainte-înapoi, peste obstacole, la coardă,
cu desprindere de pe unul sau ambele picioare; formaţii linie pe un rând sau linie pe două
linii; se execută timp de 15 – 30 secunde, 2 – 4 repetări, tempo ¾→ 4/4, pauza 30 secunde;
 modificări rapide ale poziţiei corpului (ghemuit, culcat - facial, dorsal, costal,
stând, aşezat, aplecat, sprijin înainte-înapoi), la comandă, concurs sau contratimp; formaţii,
câte 4 în coloană de gimnastică;
 jocuri de mişcare – ,,crabii şi creveţii”, ,,al treilea fuge”, ,,motanul şi
vrăbiile”, ,,leapşa pe ghemuite”, ,,vânătorii şi raţele”.
Exerciţii utilizate pentru dezvoltarea vitezei de deplasare – pentru îmbunătăţirea acestei
forme de manifestare a vitezei se utilizează exerciţii, precum:
 alergare de viteză, cu start din picioare, cu handicap, câte 2 elevi/studenţi,
distanţa 40 – 50 m, plecarea se face la semnal sonor, 2 – 4 repetări, tempo 4/4, pauza 2 – 3
minute;
 alergare accelerată în linie dreaptă, cu atingerea vitezei maxime spre finalul
alergării, 2 – 4 repetări, linie câte 2 – 3 elevi/studenţi, distanţa 30 – 50 m, pauza 2 – 3 minute;
 alergare de viteză cu start lansat, individual sau câte doi, 2 – 4 repetări, distanţa
50 – 70 m, tempo ¾ → 4/4, pauza 4 – 5 minute;
 alergare de viteză peste semne trasate pe sol (la distanţe de 7 – 9 m), individual,
2 – 5 repetări, distanţa 30 – 40 m, tempo ¾, pauza 1 – 2 minute; se urmăreşte formarea
ritmului de alergare între semne;
 alergare de viteză printre jaloane (la distanţe de 7 – 9 m), individual, 2 – 5
repetări, distanţa 30 – 40 m, tempo ¾→ 4/4, pauza 1 – 2 minute;
 concurs, alergare de viteză pe 15-50 m plat, cu start din picioare, câte doi;
 concurs, alergare de viteză pe 15 – 50 m plat, cu start de jos, câte doi.
Exerciţii utilizate pentru dezvoltarea vitezei în regimul altor capacităţi:
 Viteza în regim de forţă – exerciţiul folosit pentru dezvoltarea capacităţii
condiţionale viteza în regim de forţă, suferă o modificare în structura mişcării, şi anume
intervine o rezistenţă, îngreuiere mică ce trebuie depăşită, învinsă; intensitatea mişcării este
mai mică, durata pauzei creşte.
Exemplu:
 alergare de viteză cu tragerea partenerului de mâini, apoi schimbarea rolului,

distanţa 40 – 60 m, 2 – 4 repetări, tempo ¾, pauza 2 – 3 minute;
 alergare de viteză în pantă (10-15°), distanţa 20 – 50 m, 2 – 4 repetări, tempo ¾,
pauza 2 – 3 minute;
 sărituri cu desprindere de pe ambele picioare pe lada de gimnastică (numărul
capacelor lăzii variază în funcţie de posibilităţile elevilor/studenţilor) şi aterizare în sprijin
ghemuit, apoi cu genunchii îndoiţi, 2 – 4 coloane sau individual, tempo ¾, 6 – 8 repetări,
pauză 15 – 20 secunde;
 sărituri în adâncime de pe ladă (2 – 4 capace de ladă), individual sau 2 – 4
coloane, tempo ¾, 6 – 10 repetări, se urmăreşte faza de amortizarea aterizării, pauză 20
secunde;
 sărituri înainte peste obstacole (înalte de 30 – 60 cm, distanţa dintre obstacole cât
să permită executarea săriturii), cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare, linii a câte 4
elevi/studenţi, tempo ¾, 5 – 10 repetări, pauză 20 – 30 secunde;
 aruncare cu două mâini pe deasupra capului, înainte/înapoi, a mingiei medicinale
de 1, 2, 3, 4 – 6 kg, linii a câte 6 elevi/studenţi faţă-n faţă, tempo ¾, 4 – 6 x 6 – 8 repetări,
pauza revenirea la linia de aruncare;
 aruncare cu o mână pe deasupra umărului (azvârlită) de pe loc a mingii de 300
grame, cu braţul îndemânatic, linii a câte 6 – 8 elevi/studenţi faţă-n faţă, la distanţă de 20 – 50
m, 2 – 4 x 8 – 10 repetări, pauza revenirea la linia de aruncare.
 Viteza în regim de rezistenţă – exerciţiile folosite pentru dezvoltarea
capacităţii condiţionale viteza în regim de rezistenţă nu suferă modificări în structura mişcării,
intensitatea se menţine la ¾ din posibilităţile individuale, creşte numărul de serii şi repetări,
pauzele sunt mai scurte. Exemple de exerciţii sunt cele pentru dezvoltare vitezei în regim de
forţă cu respectarea cerinţelor enunţate mai sus.
 Viteza în regim de coordonare – exerciţiile folosite pentru dezvoltarea
capacităţii condiţionale viteza în regim de coordonare sunt mult mai complexe prin
combinarea cu alte acte şi acţiuni motrice (deplasări cu schimbări de direcţie, manevrarea
unor obiecte, transportul unor obiecte, micşorarea sau mărirea suprafeţelor de joc, a obiectului
de joc, a numărului de obiecte de joc etc), intensitatea exerciţiului este constantă, durata
pauzelor este mai mare.
6.2.2. Capacitatea condiţională – Forţa
Definiţie
Forţa poate fi definită ca reprezentând capacitatea unui individ de a depăşi o rezistenţă
internă sau externă cu ajutorul contracţiei musculare; alţi specialişti definesc forţa:
 capacitatea de a învinge o rezistenţă externă sau de a acţiona împotriva acesteia
pe baza încordării majorităţii grupelor musculare;
 capacitatea de a învinge o rezistenţă exterioară măsurată în kilograme, cu
ajutorul halterelor şi dinamometriei [Nicu, A., 2002, pag. 126];
Formele de manifestare ale capacităţii condiţionale forţa sunt sintetizate funcţie de
specialiştii care le grupează, în:
 capacităţi de forţă propriu-zisă, în regimuri statice şi mişcări lente; capacităţi de
forţă – viteză, forţa dinamică în mişcări rapide, care la rândul lor se subdivid într-o serie de
variante .
 forme de manifestare a forţei în atletism: forţa absolută, (forţa maximă, statică,
dinamică sau de cedare); forţa relativă, (forţa absolută raportată la greutatea corpului); forţa
generală, forţa specială şi forţa în regim de viteză (forţa explozivă) .
 existenţa a mai multe modalităţi de manifestare a forţei, cea mai importantă este
capacitatea de a manifesta indici de forţă maximă ;
 forme de manifestare a capacităţii condiţionale forţa: forţă generală şi specifică,
forţă dinamică şi statică, forţă absolută şi relativă [Nicu, A., 2002, pag. 91].
 în practica medico–sportivă se disting: forţa absolută, forţa relativă şi forţa
maximă [Demeter, A., 1979,.
 forme de manifestare a forţei, condiţionate de valoarea factorilor extrinseci şi a
celor intrinseci: forţa maximă, forţa absolută, forţa specifică, forţa relativă şi forţa
explozivă .
În literatura de specialitate şi în practică cele mai utilizate forme de manifestare

şi criterii de clasificare, sunt:
 După numărul şi mărimea grupelor musculare angrenate în efort, remarcăm:
 forţă generală consecinţă a contracţiei principalelor grupe musculare;
 forţă locală (segmentară) consecinţă a contracţiei unei singure grupe
musculare de la nivelul unui segment al corpului.
 După tipul contracţie musculare:
 forţă dinamică (izotonică) reprezentată de contracţia musculară prin care se modifică
lungimea fibrei musculare (scurtare lungimii fibrelor musculare este denumită şi tip de
învingere – regim miometric, forţa îndreptată împotriva mişcării eliberată de muşchii agonişti
- motori; alungirea fibrelor musculare este denumită şi tip de cedare – regim pliometric, forţa
acţionează în sensul mişcării, rezultat al acţiunii muşchilor antagonişti - frenatori) şi se
păstrează constantă tensiunea în timpul mişcării;
 forţa statică (izometrică) reprezintă acţiunea musculaturii asupra unei rezistenţe
externe, numai prin încordarea acestora fără a se scurta (exemplu: în poziţia de menţinere a
membrelor inferioare la un unghi de 90°, din atârnat la scara fixă, atât musculatura membrelor
superioare, a spatelui, a abdomenului cât şi a membrelor inferioare este încordată, fără să-şi
modifice lungimea); rezistenţa externă de învins este mai mare decât forţa maximă a
musculaturii celui care execută;
 forţa mixtă (combinată sau auxotonă) acest tip de forţă întâlnim atât contracţii statice
dar şi dinamice.
 După raportul dintre valoarea forţei şi greutatea corporală:
 forţa absolută (maximă) reprezintă valoarea maximă a forţei pe care o produce un
individ prin încordarea musculaturii întregului corp sau a unor segmente; se exprimă în kgf.
 forţa relativă reprezentată de raportul relativ dintre forţa absolută şi greutatea
corporală, exprimată în kgf/kgcorp.
 În combinare cu celelalte capacităţi condiţionale şi coordinative:
 forţă în regim de viteză (forţa explozivă) reprezintă capacitatea unui individ de a
efectua un efort de forţă într-un timp cât mai scurt (exemplu: săritura în lungime de pe loc);
 forţă în regim de rezistenţă reprezintă capacitatea unui individ de a efectua un efort
constant de forţă, pe o perioadă mai mare de timp (exemplu: extensii ale trunchiului din
culcat facial);
 forţă în regim de coordonare reprezintă capacitatea unui individ de a efectua un efort
de forţă dintr-o structură motrică complexă (exemplu: pase în doi cu mingea medicinală 1 – 2
kg).
 După regiunile corpului: forţa musculaturii trunchiului; forţa musculaturii
abdomenului; forţa musculaturii spatelui; forţa musculaturii membrelor inferioare –
coapselor, gambelor; forţa musculaturii membrelor superioare – braţelor, antebraţelor;
forţa musculaturii gâtului.
 După structura acţiunilor motrice: forţa de impulsie; forţa de
bătaie; forţa de avântare; forţa de ridicare; forţa de tracţiune; forţa de împingere; forţa de
lansare; forţa de azvârlire; forţa de blocare; forţa de lovire.
Mijloace şi metode pentru dezvoltarea capacităţii condiţionale Forţa

Forţa musculară este una dintre cele mai importante capacităţi condiţionale participând
frecvent în actelor şi acţiunilor motrice implicând modificarea inerţiei unuia sau mai multor
segmente, pe baza indicilor de forţă, determinând contracţia sau extensia muşchilor. Mărimea
forţei musculare depinde de suprafaţa secţiunii transversale a muşchiului şi de numărul
unităţilor neuro–musculare angajate în contracţie. Mijloacele şi metodele utilizate pentru
dezvoltarea forţei caută să rezolve: dezvoltarea forţei maxime printr-o contracţie musculară;
educarea capacităţii şi priceperii valorificării acesteia în funcţie de specificul fiecărei ramuri
sau probe sportive. Utilizarea exerciţiilor fizice pentru dezvoltarea acestei capacităţi
condiţionale, impune respectarea unor cerinţe de ordin metodologic:
 exerciţiile fizice pentru dezvoltarea forţei să se efectueze la un nivel mai ridicat decât
în întreceri sau la susţinerea probei de control;
 exerciţiile fizice pentru dezvoltarea forţei să fie bine cunoscute şi însuşite;
 exerciţiile fizice pentru dezvoltarea forţei se vor efectua ca temă principală la
începutul părţii fundamentale a lecţiei de educaţie fizică şi sportivă;
 exerciţiile fizice pentru dezvoltarea forţei utilizate în lecţiile de educaţie fizică şi
sportivă trebuie să corespundă părţilor sau execuţiei globale a ramurilor sau probelor sportive
pentru care se intervine;
 sistemul muscular angrenat în executarea diferitelor acte şi acţiuni motrice trebuie să
efectueze atât contracţii de învingere (lucru motric), cât şi contracţii de cedare şi contracţii de
fixare.
 exerciţiile fizice utilizate pentru dezvoltarea forţei în condiţii îngreuiate să nu fie
dificile, din punct de vedere tehnic.
Îmbunătăţirea capacităţii condiţionale forţa, are un rol important în formarea şi
dezvoltarea generală a copiilor şi adolescenţilor; utilizarea exerciţiilor de forţă trebuie să ţină
seama de particularităţile organismului acestora care se află în plin proces de creştere,
sistemul osos este mai elastic, la vârstele mici, şi mai puţin rezistent la tracţiuni, presiuni,
flexii şi forţe mari. Acesta este motivul pentru care la copii de vârstă preşcolară, exerciţiile
pentru dezvoltarea forţei sunt contraindicate.
În ciclul primar, elevii de 6/7 – 10 ani, exerciţiile pentru dezvoltarea forţei trebuie să se
realizeze prin efort dinamic – exerciţii de forţă-viteză, prin metoda în circuit. În ciclul
gimnazial, elevii de 10 – 14/15 ani, dezvoltarea forţei se poate realiza prin folosirea
exerciţiilor când încărcătură este propria greutate sau încărcături externe mici de 1 – 2 kg. La
pubertate, în prima parte a pubertăţii se urmăreşte dezvoltarea unei musculaturi robuste, dar
fără solicitări exagerate ale coloanei vertebrale.
În a doua fază a pubertăţii şi în adolescenţă, când creşterea interesează mai mult
lăţimile, muşchii îşi cresc volumul şi se recomandă dezvoltarea forţei, lucrul în volum are
pondere mai mare decât cel în intensitate.
Literatura de specialitate formulează unele recomandări, de care trebuie să se ţină cont,
atunci când se lucrează pentru dezvoltarea forţei în timpul copilăriei: să se acorde timp
suficient de refacere după programul de forţă; nu se vor modifica brusc încărcăturile la copii
şi tineri al căror organism nu este pregătit; se va evita lucrul cu haltere înainte şi în timpul
proceselor de creştere datorită consecinţelor negative care pot apărea asupra coloanei şi chiar
asupra creşterii normale; se vor evita eforturile unilaterale care pot afecta morfologic şi
funcţional aparatul locomotor; nu trebuie să se efectueze un efort static de lungă durată,
deoarece poate fi afectată circulaţia, atât în musculatură, cât şi în alte structuri implicate în
efort; pentru evitarea traumatismelor ulterioare, pentru cei care vor să lucreze mult pentru
dezvoltarea forţei este necesară efectuarea unui control ortopedic; exerciţiile de forţă să
prezinte un grad ridicat de accesibilitatea; se recomandă creşterea treptată a solicitării; vârsta
optimă pentru dezvoltarea forţei este în jur de 10 ani, ţinând cont de ponderea masei
musculare raportată la greutatea corporală, la secreţia de hormoni testosteroni care apar şi este
favorabilă lucrului de forţă; încărcăturile ce pot fi folosite: 10 – 13 ani – până la 30% din
greutatea corpului, 13 – 14 ani până la 75% din greutatea corpului, peste 14 ani până la 100%
din greutatea corpului sau să depăşească; se aplică eforturi mari la interval de două
săptămână; gradarea efortului, alternarea grupelor musculare, alternarea eforturilor, mişcările
de forţă alternate cu mişcări de întindere;
Pentru fetele din sistemul de învăţământ şcolar se recomandă: să se lucreze pe baza
diferenţelor somatice, cu încărcături mai mici (forţa maximă este mai mică cu 40% faţă de
băieţi/bărbaţi); raportul masă musculară/ţesut adipos este diferit faţă de băieţi/bărbaţi; evitarea
mişcărilor foarte solicitante, extensii exagerate, cu greutăţi mari ce ar putea duce la modificări
ale uterului; să se evite încărcăturile mari care solicită coloana vertebrală; să se facă exerciţii
din sprijin culcat şi din şezând.
În lecţiile de educaţie fizică şi sportivă, dezvoltarea forţei se realizează prin exersarea
fiecărui lanţ muscular, a fiecărei grupe de muşchi, fără a provoca dezechilibre în dezvoltarea
segmentelor şi grupelor musculare; sunt programate şi planificate, cu predilecţie, în perioadele
când nu se poate lucra în aer liber. Aceste exerciţii de forţă nu trebuie să deterioreze
elasticitatea şi mobilitatea articulară, deci lucrul cu greutăţi mici şi mijlocii se va efectua cu
amplitudine maximă. Dezvoltarea capacităţi condiţionale forţa se realizează prin:
 Metoda eforturilor ,,până la refuz” ca efect având dezvoltarea forţei în regim de
rezistenţă, folosind încărcături 30 – 40% din capacitatea maximă a individului, cu un număr
ridicat de repetări. Se vor executa: 4 – 6 serii x 20 – 25 repetării, 30 – 40% din posibilităţile
maxime. Se va urmări dezvoltarea analitică a forţei grupelor musculare: musculatura spatelui,
centurii scapulo–humerale, abdominale şi ridicătorii coapselor, musculatura triplei flexii şi
extensii a membrelor inferioare, cu accent pe musculatura din jurul marilor articulaţii –
genunchiul şi coxofemurală.
 Metoda eforturilor mijlocii pentru dezvoltarea: a) forţei explozive – încărcătura
30 – 40% din posibilităţile maxime (capacitatea de efort aerobă); b) detentei – încărcătura 50
– 80%, din posibilităţile maxime (capacitatea de efort anaerobă peste 80% din posibilităţile
maxime), cu un număr de 3 – 5 repetări în 4 – 5 serii.
 Metoda exerciţiilor atletice cu îngreuiere care constă din executarea acestor
exerciţii în condiţii îngreuiate:
 pentru alergări – alergare în pantă, alergare pe teren denivelat, alergare cu
tracţiunea unor obiecte (anvelope de camion, cu ajutorul unui ham special), alergare cu
săculeţe cu nisip ataşaţi într-o vestă, alergare pe trepte;
 pentru sărituri – sărituri pe trepte câte două, trei sau patru deodată, pe unul sau
ambele picioare; sărituri pe două picioare, în pantă, sărituri peste gărduleţe de înălţime
diferite, sărituri de pe diferite aparate aterizare cu amortizare, continuată cu o nouă săritură pe
alt obiect, sărituri pe unul sau două picioare cu săculeţe cu nisip legaţi la picioare sau în zona
lombară;
 pentru aruncări – aruncări cu obiecte mai grele (50 – 100%) decât cele din
întreceri; numărul de repetări este: 2 – 4 repetări, în 2 – 4 serii, intensitatea submaximală spre
maximală (capacitatea de efort anaerobă);
 Metoda în circuit prevede că pentru alegerea exerciţiilor se va ţine seama de
nivelul de dezvoltarea a indicilor de forţă individuală, astfel încât să se solicite sistemul
cardio-vascular, respirator şi să permită dezvoltarea masei şi forţei musculare; se desfăşoară
prin alegerea unui număr de 8 – 14 exerciţii; se utilizează 10 – 20 repetări, fără pauză; efortul
poate creşte prin micşorarea pauzelor dintre staţii sau prin creşterea încărcăturilor; exerciţiile
se vor executa într-un ritm moderat.
Exerciţiile folosite de metoda în circuit trebuie să îndeplinească următoarele condiţii: să
fie simple; executarea exerciţiilor în circuit se va face după o prealabilă învăţare a acestora (2
– 3 săptămâni); se vor executa într-o ordine prestabilită, la fiecare staţie se va prelucra altă
grupă musculară; să se cunoască posibilităţile maxime ale fiecărui individ.
Planificarea dezvoltării capacităţii condiţionale forţa: se poate realiza pe tot parcursul

anului şcolar/universitar, atât în aer liber cât şi în sală;
 se acordă 10 – 15 minute din timpul lecţiei, în sisteme de lecţii formate din 10 –
12 lecţii/semestru şi care pot fi programate de 2 – 3 ori pe parcursul anului; în cadrul
proiectului didactic (planul de lecţie), dezvoltarea capacităţii condiţionale forţa se va
realiza ca ultimă temă, înainte de veriga revenirea organismului după efort; nu se vor
programa teme pentru dezvoltarea forţei şi rezistenţei în aceeaşi lecţie; exerciţiile pentru
dezvoltarea forţei în cadrul lecţiei de educaţie fizică şi sportivă vor folosi încărcături mici şi
mijloci, dar mai des greutatea propriului corp.
Caracteristicile exerciţiilor motrice utilizat pentru dezvoltarea capacităţii condiţionale
forţa: exerciţiul trebuie să se adreseze unui lanţ muscular, segment sau regiune musculară; în
structura sa motrică, exerciţiul utilizat trebuie să conţină exersarea forţei de învingere
(menţinerea, susţinerea, deplasarea) unei încărcături; precizarea limitării şi eficienţei
deplasării se realizează prin stabilirea poziţiilor iniţiale şi finale ale mişcării şi segmentelor;
numărul de serii şi de repetării într-o serie, crescut, când se urmăreşte creşterea/dezvoltarea
masei musculare (troficitatea) şi mai mic când se urmăreşte dezvoltarea forţei contracţiei
(tonicităţii); creşterea/dezvoltarea masei musculare (troficitatea) se realizează printr-o
intensitate de execuţie a exerciţiului scăzută ( 2/4) şi mai ridicat (3/4) când se urmăreşte
dezvoltarea forţei contracţiei (tonicităţii); refacerea organismului prin restabilirea resurselor
energetice se realizează prin creşterea sau mărirea pauzele dintre serii, funcţie de masa
musculară angajată în efort.
Exerciţii utilizate pentru dezvoltarea forţei dinamice – sunt utilizate exerciţii de genul:
 împingeri pe perechi, din poziţia stând depărtat, faţă-faţă sau spate-n spate, şezând
spate-n spate cu genunchii îndoiţi, tălpile pe sol; cu bastonul susţinut de ambii parteneri la
nivelul pieptului; 2 – 6 repetări, tempo ¾, pauza între repetări 25 – 45 secunde;
 din culcat facial, sprijin pe palme şi vârful picioarelor (poziţia pentru executarea
flotărilor), deplasări prin schimbarea alternativă a braţelor; distanţa 3 – 10 m, 2 – 4 repetări,
ritm rapid, pauza 30 – 45 secunde;
 cu partener, un elev/student în sprijin pe palme, corpul întins şi picioarele depărtate
susţinute de partener de la nivelul gambelor, deplasare prin mişcare alternativă a mâinilor pe
sol (roaba); formaţii coloane câte patru, distanţa 5 – 15 m, 2 – 6 repetări, tempo 4/4, pauza
până la revenirea la linia de plecare;
 linii câte doi, faţă-faţă la distanţă de 10 – 25 m, aruncare lansată cu două mâini (de jos,
de sus, din lateral) înainte şi înapoi a mingii medicinale 0,5 – 2,5 kg, 4 – 12 repetări, pauza
timpul dintre repetări;
 trecerea de obiecte cu greutăţi variate, din mână-n mână, cu două mâini, pe sus, pe jos
şi prin lateral, formaţii în linie sau colană, 12 – 16 repetări;
 transport în grup a materialelor sportive utilizate în lecţii (saltea, bancă de gimnastică,
ladă, capră, cal) sau a unui coleg; diferite distanţe, pauza revenirea la locul de plecare;
 târâre pe antebraţe cu ajutorul picioarelor, distanţa 5 – 15 m, formaţii colană câte
patru, 4 – 6 repetări, pauza revenirea la locul de plecare;
 căţărări cu ajutorul braţelor şi picioarelor la scara fixă, banca de gimnastică înclinată,
frânghie, 4 – 6 repetări; pauza revenire la locul de plecare;
 aruncare cu două mâini pe deasupra capului, înainte/înapoi, a mingiei medicinale de 4
– 6 kg, linii a câte 6 elevi/studenţi faţă-n faţă, 4 – 6 x 6 – 8 repetări, pauza revenirea la linia de
aruncare;
 tracţiuni pe perechi sau grupe la frânghie, baston sau parteneri, 4 – 8 repetări.
Exerciţii utilizate pentru dezvoltarea forţei dinamice segmentare
 tracţiuni la bara fixă, din atârnat, 2 – 4 x 4 – 6 repetări, pauza revenirea bara fixă;
 din stând în sprijin pe palme şi vârful picioarelor, îndoirea coatelor până la atingerea
cu pieptul a podelei, revenirea rapidă în poziţia de cot extins (flotări), linii câte 4
elevi/studenţi, 2 – 4 x 15 – 18 flotări, pauza 45 secunde – 1 minut;
 din stând în sprijin pe palme şi vârful picioarelor, îndoirea coatelor până la atingerea
cu pieptul a podelei, revenirea rapidă în poziţia de cot extins (flotări) cu bătaie din palme, linii
câte 4 elevi/studenţi, 2 – 4 x 10 – 15 flotări, pauza 1 – 2 minut;
 din culcat dorsal pe saltea, ridicări al trunchiului la verticală (90°), mâinile la ceafă,
coatele depărtate, picioarele sub prima treaptă a scării fixe, 2 – 4 x 15 – 20 repetări, pauza
revenirea pe saltea;
 din culcat dorsal pe saltea, ridicări al trunchiului la verticală (90°), contratimp 30
secunde, mâinile la ceafă, coatele depărtate, picioarele fixate pe podea de un partener, proba
de control, o singură încercare;
 din culcat facial pe saltea, mâinile la ceafă, coatele depărtate, picioarele apropiate
fixate de un partener, extensii ale trunchiului până când bărbia ajunge la nivelul băncii de
gimnastică, linii câte 10 elevi/studenţi, 2 – 4 x 20 – 25 repetări, pauza revenirea pe saltea;
 din culcat facial pe saltea, mâinile la ceafă, coatele depărtate, picioarele apropiate
fixate de un partener, extensii ale trunchiului până la epuizare, proba de control;
 din stând, picioarele uşor depărtate, ducerea halterei de 20 – 40 kg la piept pe lângă
trunchi, specifică stilului aruncat din haltere, 1 – 3 x 8 – 10 repetări, pauza 1 – 3 minute;
 din stând, picioarele uşor depărtate, ducerea halterei de 20 kg de la piept deasupra
capului prin fandări alternative, 1 – 3 x 8 – 10 repetări, pauza 2 – 5 minute;
 din stând, picioarele uşor depărtate, ducerea halterei de 20 kg la piept pe lângă trunchi,
flexia trunchiului, 1 – 3 x 8 – 10 repetări, pauza 2 – 5 minute;
 din stând depărtat, călcâiele sprijinite pe un suport înalt de 3 – 5 cm, cu haltera (20 –
30 kg) pe umeri, genuflexiuni, 1 – 3 x 6 – 8 repetări, pauza 2 – 4 minute;
 din stând depărtat, călcâiele sprijinite pe un suport înalt de 3 – 5 cm, cu haltera (20 –
30 kg) pe umeri, semigenuflexiuni, 1 – 3 x 6 – 8 repetări, pauza 2 – 4 minute;
 sărituri pe loc cu haltera (20 kg) pe umeri, 1– 3 x 6 – 8 repetări, pauza 3 – 5 minute;
 răsucirea trunchiului stânga/dreapta, cu haltera (20 kg) pe umeri, 1 – 3 x 6 – 8 repetări,
 fandări în diverse planuri cu haltera (20 – 30 kg) pe umeri, individual, 1 – 3 x 6 – 10
repetări, pauza 2 – 4 minute;
 din stând depărtat, având în mâini gantere de 5 – 10/8 – 12 kg, flexia/extensia
alternativă/simultană a braţelor, individual, 2 – 4 x 8 – 10 repetări, pauza 2 – 4 minute;
 smuls din faţă sau din lateral a halterei (20 – 30 kg), individual, 1 – 3 x 6 – 8 repetări,
 aplecări şi îndreptări de trunchi cu haltera (20 – 30 kg) pe umeri, individual, 2 – 4 x 6
– 8 repetări, pauza 1 – 3 minute;
 din culcat dorsal pe cadrul metalic, împingerea halterei (30 – 50 kg) de la piept prin
extensia braţelor şi revenire, individual, 1 – 3 x 6 – 10 repetări, pauza 2 – 4 minute;
 cu haltera (20 – 30 kg) pe umeri, ridicări pe vârfuri şi revenire, 2 – 4 x 10 – 15
repetări, pauza 1 – 3 minute.
Exerciţii utilizate pentru dezvoltarea forţei explozive a membrelor inferioare şi
superioare
 sărituri libere, de pe loc, cu deplasare înainte, înapoi şi lateral, cu desprindere şi
aterizare pe ambele picioare, linii câte unul, doi, 3 – 10 repetări, pauză 25 – 40 secunde;
 sărituri cu desprindere de pe un picior şi aterizare pe ambele, de pe loc, din
deplasare înainte, înapoi, una - două linii, 5 – 12 repetări, pauză 25 – 45 secunde;
 sărituri cu desprindere şi aterizare pe ambele picioare, spre înainte peste
obstacole, linii a câte 4 elevi/studenţi, 5 – 12 repetări, pauză 30 – 50 secunde;
 sărituri de pe ambele picioare, prin groapa cu nisip, succesive (broscuţe), distanţa
6 m, 2 – 6 serii a câte 12 – 14 repetări, pauza revenirea la locul de plecare;
 pas săltat de pe acelaşi picior, 10 + 10 repetări pe fiecare picior, distanţa 20 – 40

m, frontal, 3 – 5 serii, pauză 20 – 30 secunde;
 pas săltat alternativ, distanţa 40 m, linii câte 4 elevi/studenţi, 3 – 5 repetări,
pauza 10 – 20 secunde;
 pas săltat cu atingerea panoului de baschet, individual, 3 – 5 serii a 3 – 6 repetări,
pauză între serii 30 – 40 secunde;
 sărituri alternative stâng/drept, distanţa 15 – 25 m, 4 – 6 repetări, pauză revenirea
la locul de plecare;
 sărituri în lungime de pe loc, individual, proba de control;
În toate exerciţiile fizice în care utilizăm săriturile, acestea se pot îngreuna prin folosirea
vestelor cu buzunare pline cu nisip, a săculeţilor cu nisip (legaţi de membrele inferioare sau
purtaţi în mâini) sau prin efectuarea săriturilor în pantă, plan înclinat.
Exerciţii utilizate pentru dezvoltarea forţei generale şi segmentare în regim de
coordonare
 sărituri în lungime de pe loc succesive, pe distanţa de 30 m, linii a câte 4
elevi/studenţi, pauza 30 – 50 secunde;
 sărituri la coardă pe loc cu ambele picioare simultan, individual, 4 – 8 repetări,
fiecare repetare 30 – 60 secunde, pauză 30 – 40 secunde;
 sărituri la coardă pe loc alternativ, individual, 4 – 6 repetări, fiecare repetare 30 –
60 secunde, pauză 30 – 40 secunde;
 sărituri la coardă din deplasare, alternativ, individual, 4 – 6 repetări, distanţa 20 –
40 m, pauză 30 – 40 secunde;
 sărituri succesive, pe ambele picioare peste banca de gimnastică, câte 4
elevi/studenţi la o bancă, se lucrează simultan la 6 – 8 bănci; durata 30 secunde – 1 minut, 5 –
7 repetări, pauza 45 – 60 secunde;
 pas sărit peste diferite obstacole (25 – 35 cm), distanţa 20 m, linii a câte 3 – 4
elevi/studenţi, pauza revenirea la locul de plecare;
 triplusalt, pentasalt şi decasalt pe sectorul de sărit în lungime, cu aterizare în
groapa cu nisip, individual, 4 – 6 repetării în 2 – 4 serii, pauza între serii 30 secunde – 2
minute;
 sărituri în adâncime de pe ladă (2 – 4 capace de ladă), individual, 6 – 10 repetări,
se urmăreşte faza de amortizarea aterizării, pauză 20 secunde;
 sărituri pe ambele picioare, succesive, din treaptă-n treaptă, din două-n două
trepte, din trei-n trei trepte, 12 – 16 trepte, 2 – 4 serii a câte 5 – 8 repetări, pauza revenirea la
locul de plecare;
 sărituri pe un picior din două-n două trepte, succesive, folosind alternativ
stângul/dreptul, distanţa 12 – 16 trepte, 2 + 2 – 4 serii a câte 4 – 6 repetări, pauza revenirea la
locul de plecare;
 din culcat dorsal pe saltea, ridicări al trunchiului la verticală cu răsucirea
trunchiului şi atingerea cu cotul a genunchiului opus, mâinile la ceafă, picioarele sub prima
treaptă a scării fixe, 2 – 4 x 15 – 20 repetări, pauza revenirea pe saltea;
 ştafete şi parcursuri aplicative având drept componente – tracţiuni pe bancă,
transport de obiecte, diverse sărituri, târâre, căţărare, escaladare; 2 – 4 coloane, 2 – 4 repetări,
pauza timpul până la o nouă întrecere;
 jocuri de mişcare - ,,coşuleţele”, ,,banda rulantă”, ,,mingea pe pod”, ,,mingea
prin tunel”, ,,la munte”, ,,tragem/împingem vagoanele” etc.
6.2.3. Capacitatea condiţională – Rezistenţa
Definiţie
Rezistenţa este definită ca reprezentând capacitatea individului de a efectua un efort de o
anumită intensitate, într-un timp cât mai îndelungat; rezistenţa mai poate fi definită:
 capacitatea de a efectua un lucru mecanic de o anumită

intensitate, un timp mai îndelungat, fără scăderea eficienţei activităţii depuse, în condiţiile
reprimării stării de oboseală [Nicu, A., 2002, pag. 138];
 capacitatea fizică şi psihică de a rezista la oboseală în timpul
unei prestaţii fizice de lungă durată [Bota, C., 2000, pag. 304].
Formele de manifestare ale acestei capacităţii condiţionale, sunt:
 din punct de vedere motric, rezistenţa prezintă mai multe forme: locală, regională şi
globală; din punct de vedere metodologic, rezistenţa poate fi: generală şi specială; iar din
punct de vedere fiziologic, poate fi: rezistenţă aerobă şi rezistenţă anaerobă [Nicu, A., 2002,
pag. 139].
 clasificarea formelor de manifestare a rezistenţei: rezistenţă – viteză (de la 8-10
secunde până la 45 secunde), rezistenţă scurtă (45 secunde la 2 minute), rezistenţa medie (2
minute la 10 minute), rezistenţa lungă I (10 minute la 35 minute), rezistenţa lungă II (35
minute la 90 minute), rezistenţa lungă III (durata mai mare de 90 minute) [Bota, C., 2000,
pag. 305 citându-l pe Manno, R.].
 clasificarea formelor de manifestare a rezistenţei: după ponderea participării
musculaturii corpului rezistenţa: generală, locală şi regională; funcţie de ramura de sport,
rezistenţa poate fi: generală şi specifică; după sursele de energie, rezistenţa: anaerobă şi
aerobă; funcţie de durata efortului: rezistenţa este scurtă, medie şi lungă; după modul de
combinare cu alte capacităţi: rezistenţă-forţă, rezistenţă-detentă şi rezistenţă-viteză [Dragnea,
A. şi Mate–Teodorescu, S., 2002, pag. 385].
În lecţiile de educaţie fizică şi sportivă, cea mai utilizată clasificare a capacităţii
condiţionale – rezistenţa, este:
 După caracteristicile metabolice ale proceselor de procurare a energiei:
 rezistenţă aerobă – este o formă de manifestare a rezistenţei prin care
satisfacerea necesarului energetic se realizează, în timpul mişcării, pe baza arderilor în
prezenţa O2 din muşchi.
 rezistenţa anaerobă – este o formă de manifestare a rezistenţei prin efectuarea
eforturilor cu intensităţi mari, prin realizarea unei datorii de O 2 la nivelul muşchiului efector,
consumul energetic fiind asigurat prin procesul de glicoliză (degradarea anaerobă a
glicolizei); caracteristic acestei forme, sunt efectuarea de eforturi cu intensităţi mari, cu durată
de cca 60 secunde.
 După aspectul masei musculare implicate:
 rezistenţă generală – reprezintă capacitatea unui individ de a
efectua un efort de lungă durată cu participarea a cel puţin 2/3 din masa musculară.
 rezistenţa locală (specială) – reprezintă capacitatea individului
de a efectua un efort de intensitatea medie, de lungă durată prin participarea unor grupe şi
lanţuri musculare specializate în efortul prestat.
 După combinarea cu celelalte capacităţi condiţionale şi coordinative:
 rezistenţa în regim de viteză – reprezintă capacitatea unui individ de a presta un efort
de lungă durată cu o intensitate crescută.
 rezistenţa în regim de forţă – reprezintă capacitatea unui individ de a presta un efort de
lungă durată şi cu indici crescuţi de forţă.
 rezistenţa în regim de coordonare – reprezintă capacitatea unui individ de a presta un
efort de lungă durată şi acţiuni complexe.
 După natura efortului şi condiţiile externe:
 rezistenţa neuropsihică – reprezintă capacitatea individului de a efectua un efort de
lungă durată în condiţii de solicitarea intensă a intelectului.
 rezistenţa senzorială – reprezintă capacitatea individului de a efectua un efort de lungă

durată în condiţii de solicitarea intensă organelor de simţ.
 rezistenţa emoţională – reprezintă capacitatea individului de a efectua un efort de
lungă durată în condiţii de stress emoţional intens.
 rezistenţa la temperaturi scăzute – reprezintă capacitatea individului de a efectua un
efort de lungă durată la temperaturi scăzute.
 rezistenţa altitudine – reprezintă capacitatea individului de a efectua un efort de lungă
durată în condiţii de scădere a concentraţiei de O2 în aer.
Mijloace şi metode pentru dezvoltarea capacităţii condiţionale Rezistenţa

Alergările pe distanţe mari au ca scop dezvoltarea componentei capacităţii motrice
generale – condiţiei fizice, rezistenţa generală sau cardio–respiratorie. Pentru obţinerea unor
efecte ridicate asupra acestei componente a capacităţii motrice generale, a condiţiei fizice, se
efectuează exerciţii fizice cu intensitatea efortului mare sau moderată (efortul este aerob şi se
desfăşoară în condiţiile echilibrului relativ între necesarul de O2 şi aportul de O2 – steady state)
[Ardelean, T., 1982, pag. 75], timp de lucru mai mare (30 – 40 minute), care au ca efect
creşterea frecvenţei cardiace progresiv şi lent, cu atingerea unor valori ale zonei–ţintă, de 155
p/minut [Bota, A., 2006, pag. 76]. Dezvoltarea capacităţii condiţionale rezistenţa se poate
realiza prin [Alexandrescu, D., Tatu, T. şi Ardelean T, 1983, pag. 222]:
 Metoda alergării cu intervale utilizată pentru dezvoltarea rezistenţei în regim mixt se
caracterizează prin:
 alternarea efortului de alergare cu intervale de repaus; tempoul şi distanţa (între
150 – 700 m pentru dezvoltarea rezistenţei anaerobe sau mixtă şi mai lungi pentru rezistenţa
aerobă) sunt astfel alese ca la sfârşitul fiecărui efort de alergare frecvenţa cardiacă să ajungă
în apropierea valorii de 180 p/minut, când se dezvoltă rezistenţa anaerobă, între 160 – 180
p/minut pentru dezvoltarea rezistenţei mixte şi 140 – 150 p/minut rezistenţa aerobă;
 pauza (intervalul) este activă, trebuie să permită revenirea frecvenţei cardiace
la valori de 120 – 130 p/minut.
 Metoda alergării repetate este caracterizată printr-o:
 durată mare de lucru (4 – 12 minute sau parcurgerea a 1000 m până la 5000 – 7000
m), tempoul de alergare trebuie să ducă frecvenţa cardiacă până la 170 – 180 p/minut;
 pauza până la revenirea frecvenţei cardiace la valorile de 120 – 130 p/minut.
 Metoda alergării de durată a cărei caracteristică este alergarea fără pauze, tempo
uniform sau variat, durata mare; prezintă mai multe variante:
a. mărirea capacităţii de efort aerob se realizează prin:
 alergare uşoară de lungă durată (30 – 80 minute), frecvenţa cardiacă atinge valori
de 130 – 150 p/minut;
 alergare în tempo moderat uniform, durata 20 – 50 minute, frecvenţa cardiacă
are valori cuprinse între 150 – 160 p/minut;
 alergare uşoară de lungă durată combinată cu mers vioi.
b. pentru dezvoltarea capacităţilor aerob-anaerobe (mixte) se folosesc:
 alergarea în tempo susţinut, durata 20 – 50 minute, frecvenţa cardiacă poate
ajunge până la 160 – 180 p/minut;
 alergarea cu schimbarea tempoului (fartlek, utilizată mai des de sportivii de
performanţă), constă din schimbarea formelor şi tempourilor de alergare (la libera alegere a
subiectului), durata de alergare 30 – 120 minute, frecvenţa cardiacă poate atinge valori de 130
– 150 p/minut;
 alergarea de lungă durată, cu tempo variat, caracterizată de modificarea
tempoului de alergare (stabilit dinainte), se execută pe distanţe de 1000 – 3000 m, durata de
alergare 40 – 80 minute, frecvenţa cardiacă poate atinge valori de 130 – 150 p/minut;
 alergarea cu tempo variat are durata cuprinsă între 20 – 50 minute, schimbarea
vitezei de alergare la puncte dinainte stabilite, distanţele sunt cuprinse între 100 m când
tempoul este de 80 – 90% din posibilităţile maxime şi mai lungi cu tempoul de 50 – 60%,
frecvenţa cardiacă poate varia de la valori de 170 – 180 p/minut până la 140 – 150 p/minut.
Metodica dezvoltării capacităţii condiţionale – rezistenţa, utilizează ca indicator în
alegerea distanţelor şi a intensităţii de alergare, frecvenţa cardiacă, ce permite clasificarea
eforturilor, astfel: efort anaerob când frecvenţa cardiacă depăşeşte 180 p/minut (mare datorie
de O2); efort mixt, se află în zona între aerob şi anaerob, frecvenţa cardiacă are valori cuprinse
între 160 – 180 p/minut; efort aerob când frecvenţa cardiacă are valori de 150 – 160 p/minut,
apare formarea redusă a lactatului; când frecvenţa cardiacă este de 140 – 150 p/minut (se
atinge 70 –75% din VO2 maxim, când nu apare lactatul) este zona pură de lucru a rezistenţei
aerobe. Datorită consumului mare de energie şi a apariţiei oboselii, exerciţiile prin care se
dezvoltă rezistenţa, în lecţia de educaţie fizică şi sportivă, sunt realizate după îndeplinirea
celorlalte teme de lecţie, deci la sfârşitul părţii fundamentale. Exerciţiile fizice pentru
dezvoltarea rezistenţei prezintă următoarele caracteristici: structura motrică trebuie să fie bine
cunoscută şi bine însuşită; durata, numărul de execuţii (volum) trebuie să contribuie la
instalarea stării de oboseală (volumul va avea valori medii şi mari); tempoul pentru efectuarea
(intensitatea eforturilor) exerciţiilor va fii moderat, de regulă un tempo = 2/4 din posibilităţile
maxime; pauzele dintre repetări nu trebuie să asigure refacerea totală a capacităţii de efort,
care poate fi constatat prin verificarea pulsului şi a frecvenţei respiratorii care nu revin la
valorile normale din repaus; factorii de progresie pentru îmbunătăţirea capacităţii de efort sunt
durata efortului şi durata pauzelor (scurtarea lor) dintre serii.
Exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei generale aerobe – se realizează prin:
 exerciţii de mers, în diferite variante, mersul lent, mersul vioi, executat pe
orice teren, pe distanţe de 200 – 400 m, care să ducă la accentuarea pulsului, 100 – 120 p/min,
pauza revenirea la linia de plecare;
 alternări de mers cu alergare pe distanţe de 200 – 300 m, se urmăreşte poziţia
dreaptă a trunchiului în timpul alergării, lucrul braţelor pe lângă corp şi derularea elastică a
tălpii pe sol; individual sau câte doi, tempo 1/4 →2/4, 2 – 4 repetări, pauza revenirea la linia de
plecare;
 ştafete şi parcursuri aplicative cuprinzând alergări desfăşurate pe distanţe de
10/30 – 30/50 m, grupe/echipe cu un număr mic de parteneri, 4 – 8 repetări, pauze de 30 – 45
secunde;
 jocuri de mişcare desfăşurate pe durata a 3/7 – 5/12 minute, pauza 30 – 60
secunde, ,,pescarul cu plasa”, ,,ulii şi porumbeii”, ,,cursa pe numere”, ,,leapşa”, pătratul
mişcător”, ,,semănatul şi culesul cartofilor”, ,,huştiuluc”, ,,leapşa pe ghemuite” etc;
 alergare în tempo moderat, în grupe de câte 6 – 10 elevi/studenţi, distanţa
150/200 – 250/400 m, tempo 2/4, 2 – 3 repetări, pauza 2 – 3 minute, se urmăreşte învăţarea,
corectarea sau perfecţionarea tehnicii pasului alergător lansat de semifond – fond în linie
dreaptă;
 alergarea uşoară, tempo 2/4, distanţă de lucru 200/500 – 500/800 m, grupe de
câte 6 – 10 elevi/studenţi, 2 – 3 repetări, pauza revenirea pulsului la valorile dinaintea cursei;
 alergarea în tempo uniform, tempoul 2/4 → 3/4 distanţa 200/400 – 400/600 m,
grupe de 4 – 6 studenţi, 2 – 4 repetări, pauza 5 – 7 minute;
 alergarea în tempo variat schimbări ale tempoului de deplasare la anumite
intervale, la semnalul sonor al cadrului didactic, se execută pe distanţe de 200/400 – 400/600
m, de 2 – 3 repetări, tempo 2/4 →3/4, pauza 6 – 10 minute;
 alergare cu intervale, distanţa de alergare 200/400 – 600/800 m, tempo 2/4
→3/4, 2 – 4 repetări, grupe de câte 4 – 8 elevi/studenţi, pauza activă 5 – 8 minute;
 alergarea repetată, distanţa 150/250 – 250/400 m, tempo 2/4, 1 – 2 x 4 – 5
repetări; pauză 4 – 6 min;
 alergare de durată pe teren variat, durata 15 – 25 minute, tempo 1/4 →2/4; toată
grupa de elevi/studenţi; calculul pulsului optim necesar se obţine pe baza formulei: din
numărul 220 se scade vârsta şi se înmulţeşte cu 0,8; rezultatul reprezintă valoarea pulsului
optim [Baroga, M. şi Baroga, L., 1989, pag. 10];
 concurs, alergare pe distanţa de 400/500 – 600/1000 m, grupe de câte 4 – 6
elevi/studenţi.
Exerciţii pentru dezvoltarea rezistenţei musculare locale – sunt cele care sunt destinate
dezvoltării unei regiuni musculare (gât, abdomen, spate membre superioare, membre
inferioare) şi folosesc greutatea propriului corp:
 flotări, tracţiuni, flexii şi extensii a trunchiului din culcat facial şi dorsal,
împingeri, genuflexiuni, formaţii linii câte doi sau individual, 4 – 6 serii a câte 10/15 – 20/30
repetări, pauza 30 – 45 secunde;
 lucrul în circuit, 4 – 6 staţii/ateliere cu exerciţii care se adresează unei anumite
grupe musculare, individual sau grupe de 4 – 6 elevi/studenţi, cu pauze scurte sau trecere
directă la următorul atelier/staţie.
6.3. Capacităţile Coordinative – Îndemânarea

Definiţie
Capacităţile coordinative reprezintă capacitatea individului de a efectua acte şi acţiuni
motrice cu un grad superior de coordonare, în condiţii de eficienţă ridicată şi cu un consum
mic de energie şi nervos. Îndemânarea reprezintă capacitatea sistemului nervos de a coordona
aparatul locomotor în realizarea actelor şi acţiunilor motrice cu indici ridicaţi de precizie,
direcţie, amplitudine, încordare, totul cu maximă eficienţă.
 capacitatea de coordonare este definită ca fiind o calitate psihomotrică
complexă, ce are la bază corelaţia între sistemul nervos central şi musculatura scheletică în
timpul efectuării unei mişcări, iar în cadrul ei plasează îndemânarea; se consideră că trebuie
făcută distincţie între coordonarea generală şi cea specifică [Bota, C., 2000, pag. 343];
 îndemânarea este definită ca reprezentând capacitatea de a executa, cu
viteză şi eficienţă, o mişcare conştientizată vizând rezolvarea unei sarcini concrete; se
consideră că această capacitate a omului pentru a fi dezvoltată, solicită cinci mari domenii ale
motricităţii: coordonarea motrică, precizia motrică, economia energetică, fiabilitatea execuţiei
motrice şi viteza de învăţare motrică .
Capacităţile coordinative/îndemânarea sunt capacităţile ce se exprimă în sfera gesticii şi
facilitează învăţarea motrică fiind legate de procesele de organizare, control şi reglare a
mişcării, o bună coordonare reprezintă condiţia necesară execuţiei cât mai fidele cu putinţă a
programului motor stabilit. Capacităţile coordinative/îndemânarea sunt limitate de
posibilităţile de preluare şi analiză a informaţiei primite de la nivelul analizatorilor tactil,
vizual, chinestezic, vestibular, optic şi acustic în vederea formării/educării deprinderilor
motrice. Capacităţile coordinative/îndemânarea depind astfel de numărul şi complexitatea
achiziţiilor anterioare constituind aşa numita rezervă motrică. Cu cât această rezervă motrică
este mai mare şi mai complexă, cu atât subiectul se poate adapta la situaţii noi creând noi
structuri.
Formele de manifestare ale îndemânării, sunt:
 Îndemânarea generală – se consideră că este înnăscută şi poate fi definită drept
capacitatea de a efectua raţional şi creator diverse acţiuni motrice;
 Îndemânarea specială – bazată pe îndemânarea generală, se dezvoltă în condiţiile
specifice activităţii care o solicită.
Combinaţiile îndemânării cu celelalte capacităţi condiţionale, sunt:
 Îndemânarea în regim de viteză – este capacitatea de a alege şi a executa
corect mişcările necesare într-o situaţie nou creată cu maximum de viteză. Pentru educarea
unei astfel de combinaţii se poate aplica un program între 2 – 6 ori pe săptămână cu

încărcătură până la 30% din posibilităţile subiectului, cu 6 – 9 exerciţii care să fie componente
ale unei serii, repetate până la 6 – 9 ori.
 Îndemânarea în regim de forţă – este o calitate combinată în care exerciţiile
complexe de îndemânare primesc accent pe componenta de forţă, adică toate execuţiile se
realizează în regim de forţă; este capacitatea de a alege şi a efectua corect cu încordări
necesare anumite mişcări complexe. Un program se poate aplica de 2 – 4 ori pe săptămână cu
încărcătură de 65% din posibilităţi; numărul de exerciţii este mai mic, numărul de serii este
mai mare, numărul de repetări între serii este mai mare.
 Îndemânarea în regim de rezistenţă – este capacitatea de a executa corect
exerciţiile pe o durată cât mai mare; încărcătura este de 50%, număr de repetări mai mare,
număr de serii tot atât de mare, număr de exerciţii mai mic.
Dezvoltarea şi manifestarea capacităţilor coordinative/îndemânării este condiţionată de
o serie de factori care sunt [Dragnea, A. şi Mate-Teodorescu, S., 2002, pag. 352]: alternarea
rapidă a proceselor corticale – excitaţie şi inhibiţie; viteza de transmitere a impulsurilor
nervoase; calitatea funcţională a analizatorilor; capacitatea muşchilor de a reacţiona rapid;
valoarea resurselor energetice de la nivelul muşchilor; nivelul de dezvoltare a celorlalte
capacităţi şi a combinaţiilor dintre ele; capacitatea de anticipare a desfăşurării ulterioare a
mişcării; reprezentarea corectă a mişcărilor ce se învaţă; memoria de scurtă şi lungă durată şi
gândirea rapidă.
Mijloace şi metode pentru dezvoltarea Capacităţii Coordinative - Îndemânării

În lecţiile de educaţie fizică şi sportivă, dezvoltarea/educarea capacităţilor
coordinative/îndemânării se poate realiza pe tot parcursul ei, folosindu-se în acest scop
exerciţiile libere sau cu obiecte, individual, în perechi sau în grup; de asemeni exerciţiile se
pot derula sub formă de ştafete sau forme cât mai variate şi în condiţii mereu schimbate şi cu
grade de dificultate diferite. Fiind o calitate complexă (complex de calităţi preponderent
psiho-motrice), în componenţa ei intră toţi factorii fundamentali ai mişcării în proporţii
variabile – viteza, forţa, rezistenţa, coordonarea, mobilitatea articulară, simţul de orientare,
abilitatea.
În lecţiile de educaţie fizică şi sportivă, capacităţile coordinative/îndemânarea reprezintă
o premisă importantă pentru însuşirea/efectuarea corectă a deprinderilor motrice la un nivel
superior (raţional şi creator) şi de a se adapta rapid la diferite condiţii de lucru, specifice
diverselor ramuri de sport.
Ca şi viteza, capacităţile coordinative/îndemânarea sunt determinate genetic, deci
posibilitatea de perfecţionare este mai redusă, în cazul subiecţilor care nu o au înnăscută. În
formarea, dezvoltarea şi educarea capacităţilor coordinative/îndemânării apar mai multe
etape: asigurarea preciziei în coordonarea în spaţiu a mişcărilor fără a se ţine seama de timp;
se apreciază gradul de corectitudine a mişcărilor executate simultan cu diferite segmente ale
corpului, pentru realizarea unei acţiuni date; efectuarea corectă şi precisă a tuturor mişcărilor
pentru realizarea acţiunii date într-un timp cât mai scurt; executarea mişcărilor în condiţii
variate şi neobişnuite, fără greşeală şi în maximum de viteză.
Întregul proces de formare, dezvoltare şi educare a capacităţilor
coordinative/îndemânării presupune perfecţionarea acţiunilor motrice complexe din punct de
vedere al coordonării. Practica din lecţiile de educaţie fizică şi sportivă dovedeşte că
activitatea intensă conduce repede la apariţia oboselii, de aceea se recomandă asigurarea unor
pauze de odihnă destul de lungi, între repetări, cu deosebire în ultima parte a lecţiilor.
Elementul hotărâtor în formarea, dezvoltarea şi educarea capacităţilor
coordinative/îndemânării îl constituie complicarea continuă şi progresivă a acţiunilor motrice,
respectând caracteristicile şi mijloacele care corespund treptelor de formarea, dezvoltare şi
educare a acestora.
 Metode pentru educarea capacităţilor coordinative/îndemânării în regim de

viteză: metoda eforturilor mici în care se pune accent şi se are în vedere păstrarea vitezei
maxime de execuţie; metoda eforturilor globale, în care de obicei se execută anumite mişcări
integrale, nu părţi ale lui.
 Metode pentru educarea capacităţilor coordinative/îndemânării în
regim de forţă: metoda eforturilor mijlocii şi globale; indicii de intensitate diferă.
 Metode pentru educarea capacităţilor
coordinative/îndemânării în regim de rezistenţă: metoda eforturilor mijlocii şi în circuit;
indicii de intensitate variază între 0-5 la îndemânarea în regim de viteză, până la indice 0-9.
6.4. Capacităţile Intermediare – Supleţea
Definiţie
Supleţea este definită ca reprezentând, capacitatea care garantează adaptarea mişcărilor
la regimul de amplitudine cerut si care conferă totodată comportamentului motor atribute
calitative exprimate prin plasticitate, fluiditate si agilitate [Macovei, S., 1999, pag. 12].
Supleţea se referă la două componente ale aparatului locomotor: supleţea articulară (care
priveşte structura articulaţiilor) şi capacitatea de întindere (care priveşte musculatura,
tendoanele, ligamentele si structurile capsulelor articulare).
Termenii cel mai frecvent folosiţi, sunt: mobilitate, supleţe şi flexibilitate; mobilitatea
articulară şi elasticitatea tendoanelor, ligamentelor şi muşchilor trebuie consideraţi termeni
subordonaţi supleţei, ei relevând aspectele particulare ale acesteia .
Supleţea are drept componente de conţinut: supleţe articulară sau mobilitate articulară;
supleţe musculo–ligamentară şi supleţe neuro–motrică.
Renato Manno, (1992, citat de Macovei, S., 1999), încadrează supleţea în grupa
capacităţilor motrice ,,intermediare”, respectiv între capacităţile condiţionale (forţa, viteza,
rezistenţa) şi capacităţile coordinative, iar dezvoltarea sa defectuoasă constituie un factor
limitator al vitezei maxime de execuţie a deprinderii tehnicilor, deoarece se măreşte consumul
energetic, facilitând apariţia oboselii. Tot el consideră supleţea o aptitudine motrică ai cărei
factori limitativi sunt de tip anatomic, structurali şi de reglare.
Formele de manifestare ale supleţei sunt sintetizate din două puncte de vedere:
 Raportul între general şi specific, supleţea prezintă două forme de manifestare:
supleţea generală şi supleţea specifică;
 După tipul mişcării, se disting: supleţe pasivă şi supleţe activă, realizată în regim
static sau dinamic.
Supleţea este o calitate motrică complexă care are în vedere următoarele [Macovei, S.,
1999, pag. 23]:
 Supleţea musculo–ligamentară reprezintă capacitatea de a se adapta cu uşurinţă la
variaţiile de lungime impuse de mişcări.
 Supleţea neuro–motrică trebuie înţeleasă în mod similar cu supleţea musculo–
ligamentară, prin capacitatea sistemului neuro–motric de a trece de la starea de excitaţie la
starea de inhibiţie şi invers uşor şi în mod gradat, păstrând permanent controlul asupra
mişcării.
 Supleţea articulară sau mobilitatea articulară este interpretată ca fiind capacitatea
aparatului osteo–articular de a realiza amplitudini unghiulare variate în limitele funcţionale
proprii fiecărei articulaţii. Mobilitatea articulară poate fi privită ca un factor principal de
condiţionare mecanică, cu un rol limitativ în manifestarea celorlalte componente.
Mijloace şi metode pentru dezvoltarea capacităţii intermediare Supleţea

Pentru dezvoltarea supleţei principala metodă este repetarea (exersarea) prin care se
urmăresc două obiective: de dezvoltare şi de menţinerea supleţei; tehnicile de dezvoltare a
supleţei, sunt:
 tehnici balistice – cuprind exerciţiile dinamice care angajează musculatura într-o
mişcare repetată, având ca scop relaxarea şi trecerea rapidă la întindere a musculaturii
antagoniste.
 tehnici de întindere statică – se bazează pe menţinerea în întindere a grupelor
musculare în cadrul unor poziţii în care maniera de lucru este pasivă, prin: metode clasice se
menţin la limita durerii poziţia o perioadă de timp 30-60 secunde; procedee de tip ,,stretching”
se adresează aspectelor de natură neuronală care intervin în reglarea funcţionalităţii diferitelor
structuri musculare, ligamentare şi de modificarea tonusului muscular.
 tehnici de facilitare neuromusculară proprioceptivă apărute relativ recent şi care
derivă din tehnicile analoge folosite în relaxarea neuro - motorie şi se bazează pe alternarea
unor faze de contracţie cu relaxarea şi iniţierea.
Tehnicile menţionate sunt recomandate numai sportivilor de performanţă; exerciţiile de
întindere sunt cele mai eficiente mijloace folosite în metodica îmbunătăţirii supleţei şi sunt:
 exerciţii active sunt exerciţii în care segmentele se menţin sau se adaptează prin
poziţii de mare amplitudine în care mobilizarea pârghiilor osoase este realizată de muşchii
agonişti în timp ce musculatura antagonistă cedează controlat la întindere; ele pot fi de două
tipuri:
 exerciţii statice sunt menţineri de poziţii în care regimul de lucru este
dependent de forţa musculaturii agonistice, dar şi de rezistenţa la întindere opusă
antagoniştilor;
 exerciţii active dinamice sunt modalităţi diferite de mobilizare activă a
segmentelor în cadrul unor mişcări în care acţiunea musculară este condusă sau realizată prin
utilizarea inerţiei (balansări).
 exerciţii statice durata de folosire a acestor exerciţii este de 10-60 secunde şi depind
de tehnica aleasă, de zona de lucru şi de nivelul de pregătire al sportivului
 exerciţii mixte (active şi pasive) sunt diferite combinaţii în care se găsesc atât
elemente specifice exerciţiilor pasive cât şi celor active.
Supleţea este în strânsă legătură cu elasticitatea musculară şi mobilitatea articulară, se
dezvoltă prin: exerciţii de gimnastică, efectuate cu mare amplitudine, exerciţii speciale care se
adresează segmentelor care iau parte la mişcarea propriu-zisă, executata liber, la aparate şi cu
ajutorul partenerului; exerciţii specifice pe loc şi din deplasare; aceste exerciţii se pot efectua
15 – 20 minute, de exemplu:
 din stând, îndoiri înainte, lateral, înapoi; aplecări, răsuciri, pendulări – în plan
frontal şi în plan sagital;
 mers fandat cu arcuire;
 din întreg şezând, aplecări înainte, lateral, rotări de trunchi;
 din stând pe omoplaţi, pendulări – în plan sagital şi în plan frontal;
 din culcat dorsal, ridicare în pod;
 semisfoara şi sfoara înainte şi lateral;
 din culcat facial, trecere în extensie şi rulare;
 din sprijin, îndoirea braţelor, ridicarea câte unui picior în extensie;
 din stând pe un picior, celălalt apucat pe la spate la nivelul gleznei, cu braţul de
aceeaşi parte întins – trecere în poziţie de arc întins.
În lecţiile de educaţie fizică şi sportivă se va ţine seama de următoarele recomandări în
educarea şi îmbunătăţirea supleţei:
 supleţea copiilor de vârstă preşcolară este de aşa natură încât nu este necesar să
se intervină pentru ameliorarea ei;
 în timpul perioadei primelor modificări morfologice (5 – 6 ani) şi a creşterii

simultane a extremităţilor, un antrenament excesiv al mobilităţii articulare ar putea dăuna
aparatului de susţinere, care este deja instabil;
 între 6/7 – 10 ani se constată o serie de contradicţii; capacitatea de flexie a
articulaţiilor bazinului, umărului şi coloanei vertebrale, continuă să crească, se observă o
diminuare în capacitatea de a depărta picioarele din articulaţia coxo-femurală şi în mobilitatea
dorsală a articulaţiilor scapulare; la această vârstă se vor introduce exerciţii de depărtare a şi
de mobilitate a umerilor;
 între 10 – 14 ani mobilitatea coloanei vertebrale, a articulaţiei coxo-femurale şi
scapulare nu mai creşte decât în direcţiile în care este antrenată;
 în timpul pubertăţii, se constată o deteriorare a mobilităţii, deoarece elasticitatea
muşchilor şi ligamentelor nu se daaptează imediat la puseul de creştere a staturii; cele mai
expuse pericolului sunt coloana vertebrală şi articulaţia coxofemurală prin diminuarea
capacităţii discului vertebral de a suporta unefort în timpul perioadei de creştere; de aceea
trebuie evitate sarcinile excesive de torsiune, flexie şi hiperflexie înainte, de hiperflexie înapoi
sau lateral
 în adolescenţă mobilitatea se manifestă şi poate fi dezvoltată la fel ca la adulţi.
Perioadele de vârstă sensibile, pe diferite articulaţii, pentru dezvoltarea supleţei:
 7 – 12 ani – pentru coloana vertebrală;
 12 – 13 ani – pentru articulaţia scapulo-humerală, deşi există si părerea conform
căreia perioada de maximă sensibilitate ar fi între 9 – 10 ani;
 7 – 10 ani – pentru articulaţia coxo-femurală, după care urmează o perioadă de
scădere uşoară, pentru ca între 13 – 14 ani să se atingă valorile care vor rămâne şi la adult.
Valorile de supleţe articulară înregistrează variaţii în raport cu fiecare articulaţie şi se
recomandă intervenţia oportună, prin mijloace de pregătire adecvate, pentru a îmbunătăţii
indicii de amplitudine atunci când organismul prezintă cea mai bună receptivitate
6.5. Obişnuinţele şi atitudinile

Obişnuinţele sunt descrise ca fiind conduite voluntare ce includ preferinţe, predilecţii,
pasiuni [Şerbănoiu, S., 2004, pag. 39-40] şi care, în domeniul nostru de activitate, se pot
clasifica:
 obişnuinţa de a practica sistematic şi în mod independent exerciţiile fizice;
 obişnuinţe igienico-sanitare în activitatea de educaţie fizică şi sportivă;
 obişnuinţe de conduită socială.
Atitudinile sunt componente structurale ale personalităţii, rezultate din educaţie şi
influenţe sociale.
În activitatea de educaţie fizică şi sportivă se manifestă sub trei forme [Dragnea, A. şi
Mate – Teodorescu, S., 2002, pag. 98]:
 cognitive sunt stări de aşteptare şi prevedere – să cunoască caracteristicile
adversarilor;
 evaluative individul – se autoevaluează, evaluează pe ceilalţi;
 efector–operaţionale predispoziţii sau preferinţe de a reacţiona la diferiţi stimuli;
 precompetiţionale – forma stărilor de preparaţie.
Unitatea de învăţare 7. Design-ul instrucţional în educaţia fizică şi sportivă
COMPETENŢE:
 Aspecte legate de proiectarea didactică;
 Planificarea instruirii în educație fizică;

 Proiectarea lecţiilor la clasele I-IV.
CONŢINUTURI:
7.1. Definirea şi delimitarea conceptelor de proiectare şi planificare
7.2. Planificarea instruirii în educaţie fizică şi sport
7.2.1. Planul anual (eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare)
7.2.2. Planul calendaristic semestrial
7.2.3. Proiectarea unităţilor de învăţare
7.2.4. Planul de lecţie (proiectul didactic)
OBIECTIVE:
 Să definească şi să înţeleagă conceptul de proiectare şi planificare;
 Să cunoască şi să conceapă planul anual;
 Să cunoască şi să conceapă planul calendaristic semestrial;
 Să cunoască şi să conceapă unităţile de învăţare;
 .Să conceapă planul de lecţie (proiectul didactic).
7.1. Definirea şi delimitarea conceptelor de proiectare şi planificare
Cel mai important aspect în efortul actual de modernizare şi optimizare a şcolii

româneşti, menit să asigure creşterea calitativă a activităţii didactice, proiectarea, organizarea,
pregătirea şi desfăşurarea lecţiei, ca microsistem ce produce la scară redusă sistemul
instrucţional, ocupă un loc central.
Proiectarea este acţiunea de anticipare şi pregătire a activităţilor didactice şi educative
pe baza unui sistem de operaţii, concretizat în programe de instruire diferenţiate prin creşterea
performanţelor.
În viziunea lui D. Colibaba-Evuleţ, proiectarea este „o construcţie mentală
anticipativă a unui produs, a unui obiect, a unei activităţi, a unui domeniu de activitate, a unui
model de atins într-o perspectivă mai apropiată sau mai îndepărtată, care poate fi reprezentată
verbal, în scris, prin imagini, prin grafice sau prin modele materiale (machete, produse
finite)”. Proiectarea didactică raţională presupune „emiterea anticipată a desfăşurării unei
activităţi, a unor raţionamente precum şi un aranjament (design) al operaţiilor didactice care
să asigure întotdeauna calitatea şi eficienţa procesului de instruire”.
Proiectarea didactică este o „activitate de mare complexitate pedagogică şi socială
care organizează acţiunile şi operaţiile de definire anticipativă a obiectivelor, conţinuturilor,
strategiilor învăţării, probelor de evaluare şi, mai ales, a relaţiilor dintre acestea, în condiţiile
specifice unui mod de organizare a procesului de învăţământ”.
Termenul design descrie intenţia de a îmbina frumuseţea cu rolul funcţional al
obiectelor, sau cu alte cuvinte, de a oferi o formă atractivă şi plăcută unui conţinut supus
principiilor eficienţei funcţionale.
Specificul activităţii de proiectare pedagogică evidenţiază importanţa acţiunilor de
planificare–programare-concretizare a instruirii/educaţiei care vizează valorificarea optimă a
unei resurse materiale esenţiale: timpul real destinat învăţării, în mediul şcolar şi extraşcolar.
Proiectarea didactică, din perspectiva timpului avut la dispoziţie, se împarte în:1
 Proiectare globală – care acoperă perioada unui nivel, treaptă, ciclu de învăţământ,
urmărind, în mod special, elaborarea planului de învăţământ şi a criteriilor generale de
elaborare a programelor de instruire;
 Proiectarea eşalonată – care acoperă perioada unui an de învăţământ, semestru sau a
unei activităţi didactice/educative concrete, urmărind, în mod special, elaborarea programelor
de instruire/educaţie şi a criteriilor de operaţionalizare a obiectivelor generale şi specifice ale
programelor de instruire/educaţie;
1
Colibaba-Evuleţ, D. – Praxiologie şi proiectare curriculară în Educaţie fizică şi Sport, Edit. Universitaria, Craiova, 2007, pag. 71
 Proiectarea operaţională – pentru fiecare lecţie sau unităţi de învăţare în parte.
7.2. Planificarea instruirii în educaţie fizică şi sport

Planificarea poate fi definită ca operaţie sau acţiune anticipativă a conducătorului unei
activităţi, prin care se repartizează obiectivele şi conţinuturile, desfăşurarea şi finalizarea
procesului de instruire pe unităţi de timp bine determinate (ani, perioade, etape, luni,
săptămâni, zile, ore, minute). Planificarea este: „operaţia prin care se structurează
obiectivele, mijloacele, metodele şi condiţiile de pregătire a sportivilor”.2
Activitatea de planificare este subordonată proiectării didactice şi prin intermediul
acesteia, se asigură conducerea ştiinţifică a procesului de instruire în funcţie de resursele
umane şi materiale de care am dispus. Activitatea de planificare nu trebuie confundată cu
activitatea de proiectare.
Proiectul preconizează prezentarea unui plan, a unui program propus cu intenţia de a-l
pune în practică după ce este analizat. Proiectul este intenţia de a întreprinde ceva şi calea
cum ar trebui să se realizeze.
Planul este documentul care ordonează operaţiile în funcţie de obiective, conţinut,
strategie, destinate să ducă la atingerea scopului în decursul timpului.
Planificarea este un indicator principal pentru aprecierea nivelului de conducere a
activităţii respective. Dacă planificarea este elaborată la nivelul parametrilor ştiinţifici
previzibili sunt toate condiţiile create ca activitatea să se desfăşoare pe traseul prevăzut şi nu
întâmplător.
Pentru realizarea unei planificări eficiente, se impune respectarea următoarelor cerinţe
generale:3
 Concordanţă cu programa de specialitate, corespunzătoare subsistemului respectiv de
educaţie fizică;
 Concordanţă cu particularităţile subiecţilor;
 Concordanţă cu baza materială, cu specificul zonei geografice;
 Concordanţă cu tradiţiile locale privind practicarea unor ramuri sportive;
 Concordanţă cu opţiunile subiecţilor privind practicarea unor discipline sportive.
Acţiunea de planificare este ilustrată de documentele de planificare: planul anual
(eşalonarea anuală a unităţilor de instruire), planul calendaristic semestrial, proiectul
unităţilor de învăţare, planul de lecţie.
Documentele de planificare realizate corespund prevederilor reformei curriculare
pentru învăţământul preuniversitar pentru că, la data la care am demarat cercetarea, alte
documente la care să ne raportăm nu au existat şi am considerat potrivită abordarea acestei
forme de elaborarea a acestor documente.
7.2.1. Planul anual (eşalonarea anuală a unităţilor de învăţare)
Elaborat pentru fiecare an de studiu sub formă grafică, cuprinde indicatorii de
recunoaştere, unitatea de învăţământ, grupa/clasa, anul, resursele materiale şi eşalonarea
unităţilor de învăţare.
7.2.2. Planul calendaristic semestrial
Acest document este conceput pe baza planului anual şi realizează prezentarea
amănunţită a conţinutului instruirii, respectiv a unităţilor de învăţare; este elaborat pentru
toate grupele şi asigură corelarea obiectivelor cadru şi de referinţă fixate în programă.
Planul calendaristic semestrial cuprinde:
 Indicatorii de recunoaştere (grupa, anul de studiu, semestrul, cadrul didactic);
2
Nicu, A. şi colab. - Terminologia educaţiei fizice şi sportului, Edit. Stadion, Bucureşti, 1974, pag. 394
3
Cârstea, Gh. – Educaţia fizică – Teoria şi bazele metodicii, Edit. A.N.E.F.S., Bucureşti, 1997, pag. 194
 Obiectivele cadru şi obiectivele de referinţă/competenţele specifice – apar în

reprezentare grafică prin numerele obiectivelor de referinţă stipulate de programa de educaţie
fizică şi sport;
 Unităţile de învăţare – reprezintă temele stabilite de cadrul didactic şi apar conform
combinaţiilor realizate în planul anual;
 Probele de evaluare;
 Numărul de ore alocate/săptămână.
Întreaga planificare are calitate orientativă, ea putând fi modificată pe parcursul
semestrului, modificări ce trebuie să apară consemnate, la rubrica observaţii.
7.2.3. Proiectarea unităţilor de învăţare
Proiectarea unităţilor de învăţare se realizează conform particularităţilor fiecărei
ramuri de sport şi trebuie să fie în concordanţă cu obiectivele de referinţă/competenţele
specifice cuprinse în programa de educaţie fizică şi sport, specifică fiecărei grupe, an de
studiu şi condiţiile concrete de lucru din instituţia de învăţământ respectivă. Este specifică
fiecărui cadru didactic şi reflectă competenţa profesională a acestuia.
Proiectarea unităţilor de învăţare trebuie să prezinte:4
 Prin indicatori de recunoaştere - grupa, anul de instruire, numărul de lecţii necesare,
semestrul, timpul necesar instruirii;
 Prin forma de prezentare - realizarea unităţii de învăţare care se face pe baza
numărului de cicluri tematice, conţinuturile tematice utilizate în lecţii, ciclurile tematice şi
numărul de lecţii necesare realizării fiecărui ciclu tematic, obiectivele de
referinţă/competenţele specifice (codificate) utilizate în realizarea unităţii de învăţare,
conţinuturile necesare învăţării/dezvoltării elementelor unităţii respective, obiectivele
operaţionale, resursele, metodele şi mijloacele de pregătire, perioada de timp, materialele şi
mijloacele de învăţământ necesare, probele şi instrumentele de evaluare utilizate.
Obiectivele operaţionale vor prezenta evoluţia din punct de vedere motric, cognitiv şi
afectiv ce se va produce în modul de comportare al elevilor; trebuie să indice un mod de
comportament clar precizat pentru a putea sta la baza evaluării finale.
7.2.4. Planul de lecţie (proiectul didactic)
Planul de lecţie (proiectul didactic) reprezintă proiectarea activităţii didactice pe

termen scurt, pentru o lecţie, precum şi modul de realizare a obiectivelor instruirii.
Proiectul didactic este parte a planului calendaristic semestrial, dar mai ales, a ciclului
tematic de lecţii, prezentând următoarele elemente componente:
1. Temele şi obiectivele lecţiei – subordonate ciclurilor tematice, arată ce dorim să
realizăm în cele 50 de minute ale lecţiei, şi sunt însoţite de obiectivele operaţionale sub
forma: obiectivelor motrice, obiectivelor cognitive şi afective;
2. Indicatorii de recunoaştere ai planului de lecţie – care vor cuprinde: instituţia de
învăţământ, grupa de studiu, data, efectivul de elevi, locul de desfăşurare (dimensiuni),
materialele sportive necesare (numărul lor, tipul);
3. Metodele şi mijloacele de instruire utilizate în lecţie – se va preciza în document:
durata verigilor tematice şi netematice, metodele şi procedeele metodice, mijloacele de
instruire, dozarea, formaţiile de lucru;
4. Metodele şi criteriile de evaluare - vor fi precizate în rubrica specială acestui scop
din planul de lecţie.
Exemplu [după Dragnea, Adrian şi colaboratori, 2006, pag. 197-199]:
Planul de lecţie – proiectul didactic

4
Dragnea, A. şi colab. – Educaţie fizică şi sport - Teorie şi didactică, Edit. FEST, Bucureşti, 2006, pag. 192
Unitatea de învăţământ……………..
Clasa ……………………………….
Data ………………………………..
Efectiv ……………………………..
Locul de desfăşurare (sală de educaţie fizică/teren de sport)
Materiale sportive necesare ………..
Teme
1. Ambidextria
2. Târâre – căţărare – transport de obiecte
Obiective operaţionale: la sfârşitul lecţiei elevii vor fi capabili:

Obiective motrice
01. Să conducă mingea în dribling cu mâna îndemânatică şi cu cea neîndemânatică, din
mers, fără să o piardă de sub control.
02. Să parcurgă traseul aplicativ în timp cât mai scurt.
Obiective cognitive
03. Să reproducă regulile de desfăşurare a exerciţiilor propuse.
04. Să denumească deprinderile motrice utilizate.
Obiective afective
05. Să colaboreze cu colegii în vederea realizării scopului propus.
06. Să îşi încurajeze colegii.
07. Să accepte înfrângerea cu sportivitate.
. Planul de lecţie - proiectul didactic

Formaţii de
Metode
evaluar
Verigi şi lucru şi
Conţinut Dozare Obs
de
e
durată indicaţii
metodice
- Adunarea, alinierea 1' Linie pe un
- Verificarea echipamentului 1' rând
şi a stării de sănătate 30” Comenzile
1.Organizarea
- Anunţarea temelor de lecţie se vor da
colectivului de
- Adoptarea poziţiilor din alternativ
elevi
gimnastica de bază, la pentru
(4 minute)
comandă: ghemuit, pe fiecare
genunchi, stând depărtat, poziţie
culcat dorsal, culcat facial
2. Pregătire - Alergare cu joc de glezne 1L Coloană câte
organismului - Mers 1l unul
pentru efort - Alergare cu genunchii sus 1L
(10 minute) - Mers 1l
- Alergare cu călcâie la şezută 1L
- Din alergare uşoară, joc de 3'
atenţie: la fluier – ghemuire,
la două fluiere – sărituri ca Răspândiţi
mingea, la trei fluiere – 1l prin sală
aşezare. 1L
- Mers cu mişcări de Coloană câte
respiraţie 1L unul
- Mers în cadenţă, cu control 1 tur
voluntar al posturii 3'
- Alergare accelerată
- Mers cu mişcări de
respiraţie
- ,,Leapşa pe animale”
1. din stând depărtat, mâinile 4x
pe şolduri: 1-4 rotarea
capului spre stânga; 5-6
rotarea capului spre dreapta. 4x
2. din stând depărtat, mâinile
pe şolduri: 1-2 aplecarea
capului înainte, arcuire; 3-4
extensia capului, arcuire; 5-6 4x
aplecarea capului spre
dreapta; 7-8 aplecarea capului
spre stânga.
3. din stând depărtat: 1- 4x
ridicarea braţelor prin
înainte-sus; 2-coborârea
braţelor prin înainte-jos; 3-
3.Influenţarea
ridicarea braţelor prin lateral- 4x
selectivă a Coloană de
sus; 4-coborârea braţelor prin
aparatului gimnastică
lateral-jos.
locomotor câte 4
4. din aşezat depărtat: 1-2
(10 minute)
aplecarea trunchiului înainte, 4x
arcuire, 3-4 extensia
trunchiului, arcuire; 5-6
îndoirea trunchiului lateral
dreapta, arcuire; 7-8 îndoirea
trunchiului lateral stânga,
arcuire.
5. din stând, mâinile pe
şolduri: 1-2 ghemuire,
arcuire; 3-4 ridicare în stând,
îndoirea trunchiului, arcuire;
5-8 extensia trunchiului,
braţele sus, arcuire.
6. din stând: 1-8 sărituri
drepte, cu bătaie din palme
- Conducerea mingii cu mâna 4x10 m Coloană de
îndemânatică 4x10 m gimnastică
Echipa
- Conducerea mingii cu mâna 4x câte 4
4.Ambidextria câştigătoare
neîndemânatică Se vor
(10 minute) va felicita
- Jocuri de mişcare: ,,mingea explica
învinşii
prin tunel” ,,mingea peste regulile
pod” jocurilor.
5. Târâre – - Parcurgerea traseului 4x 2 coloane de Executanţii
căţărare – aplicativ – utilitar: târâre pe pauză 5 elevi, vor denumi
escaladare coate şi abdomen pe 30” ultimele trei deprinderile
(10 minute) lungimea a două saltele de repetări se motrice
gimnastică – sărituri din vor desfăşura
ghemuit în ghemuit (3x) – sub formă de
mers pe banca de gimnastică, concurs
cu braţele lateral – căţărare

pe spalier – coborâre –
escaladare a patru cutii de
ladă – revenire înapoia
şirului.
- Alergare uşoară 1 tură Coloană câte
- Mers cu mişcări de 1 tură unu
respiraţie
- Exerciţii de întindere 40”
(stretching):
a. din stând – braţul drept Se alternează
îndoit, palma sprijinită pe Întinderea –
umărul stâng, mâna stângă 40” 10”
apasă cotul drept (10”); cu relaxare
exerciţiul se reia pentru – 10”
celălalt braţ; 40”
6. Revenirea
b. din stând depărtat; îndoirea
organismului
trunchiului spre dreapta, 40”
după efort
mâinile pe şolduri; menţinere
(7 minute)
10”, relaxare 10”; se reia spre
partea stângă;
c. din stând, aplecarea
trunchiului înainte, braţele
sus-10”, relaxare 10”;
d. din ghemuit, întinderea
picioarelor, îndoirea
trunchiului spre înainte,
mâinile la nivelul
genunchilor 10”, ghemuit
10”.
- Evidenţierea elevilor care 1' Linie pe un
7. Încheierea au lucrat corect 1' rând
lecţiei - Formularea recomandărilor
(2 minute) pentru activitatea viitoare,
temele pentru acasă
Unitatea de învăţare 8. Evaluarea în lecţia de educaţie fizică şi sportivă
COMPETENŢE:
 Evaluarea in domeniul educatie fizică.
 Sistemul national de evaluare.
 Obiective cadru si de referinta pentru invatamantul primar.
 Instrumente de evaluare.
CONŢINUTURI:
8.1. Aspecte privind evaluarea în educaţie fizică
8.2.. Evaluarea în învăţământul primar
OBIECTIVE:
 Să cunoască aspecte despre evaluarea in domeniul educatie fizică;

 Să cunoască criteriile de evaluare din Sistemul national de evaluare;
 Să cunoască obiective cadru si de referinta pentru invatamantul primar.
 Să cunoască instrumentele de evaluare.
8.1. Aspecte privind evaluarea în educaţie fizică

Evaluarea reprezintă acţiunea de a determina, de a stabili valoarea, de a aprecia şi
rezultatul ei, numărul, cantitatea. În domeniul educaţiei fizice şi sportive evaluarea reprezintă
cunoaşterea performanţelor motrice şi a progresului realizat de subiecţi la un moment dat, în
vederea corectării/înlăturării rămânerilor în urmă. Evaluarea trebuie înţeleasă ca reprezentând
un sistem compus din tehnici de măsurare şi apreciere a rezultatelor procesului instructiv –
educativ, în raport cu obiectivele stabilite, specifice educaţiei fizice şi care pot fi de două
tipuri [Dragnea, A.,1984, pag. 12]:
a. evaluarea normativă – care permite compararea performanţei unui student cu cele ale
altor indivizi din aceeaşi grupă, la aceeaşi probă;
b. evaluarea criterială – care permite stabilirea nivelului la care se situează studentul
faţă de obiective.
Evaluarea este o judecată de valoare cu caracter de ierarhizare a unor valori pe baza
comparaţiei. Evaluarea reprezintă procesul prin care se fac judecăţi asupra rezultatelor
măsurătorilor, judecăţi care au în vedere anumite criterii şi care reprezintă în acelaşi timp
scopul măsurării, şi există mai multe tipuri de evaluare: criterială, formativă şi sumativă
[Epuran, M., 2005, pag. 175]. Evaluarea în activitatea de educaţie fizică şi sportivă poate avea
următoarele forme [Tudor, V., 2001, pag. 35]:
 Evaluarea diagnostică (iniţială) – având ca scop aflarea nivelului de pregătire la
începutul anului universitar;
 Evaluarea continuă (formativă) – ce permite cunoaşterea progresului sau regresului
nivelului de pregătire faţă de momentul iniţial;
 Evaluarea sumativă (finală) – reprezintă modul de cunoaştere, la finalul anului
universitar, a nivelului de îndeplinire a obiectivelor etapei respective.
Evaluarea în domeniul educaţie fizică şi sportivă respectă următoarele etape
[Todea, S.F., 1998, pag. 249]:
 verificarea este actul de apreciere curentă sau periodică;
 aprecierea este de obicei subiectivă, mai ales în cazul unor probe care nu pot fi
măsurabile;
 notarea reprezintă transformarea în note sau calificative a celor două etape anterioare.
În domeniul educaţiei fizice şi sportive cunoaşterea se realizează prin măsurare (ca
parte a evaluării), care este definită ca fiind procesul de atribuire de numere proprietăţilor
obiectelor (persoanelor, fenomenelor) după anumite reguli, în aşa fel încât relaţiile numerice
să reprezinte relaţiile relevante dintre obiecte [Epuran, M, 2005, pag. 165], sau este definită ca
fiind totalitatea acţiunilor ce vizează o corespondenţă între subiectul sau fenomenul măsurat
(deprinderi, priceperi, capacităţi motrice) şi unitatea de măsură prin aplicarea unor probe de
control (sau tehnici) cu scopul de a recolta rezultate sau date în vederea cunoaşterii cât mai
precise a efectelor practicării exerciţiilor fizice şi în general a comportamentului subiecţilor în
activitatea de educaţie fizică şi sportivă [Dragnea, A., 1984, pag. 15]. Rezultatele
măsurătorilor sunt raportate la obiectivele educaţiei fizice şi sportive sau la modelul
instructiv–educativ.
Sistemul Naţional Şcolar de Evaluare pentru domeniul Educaţie Fizică şi Sportivă,
constituie un element al reformei învăţământului românesc. Criteriile de evaluare cuprinse de
sistemul naţional prevăd îndeplinirea obiectivelor cadru şi de referinţă dar şi modelelor finale de
performanţă specifice fiecărui ciclu de învăţământ şi an de studiu, în vederea dezvoltării unei
condiţii fizice optime individuale necesare practicării unei/unor ramurii sportive, atât în cadru
instituţionalizat dar şi în mod independent.
Sistemul Naţional are ca scop aprecierea celor mai importante capacităţi/competenţe cuprinse
în aria curriculară educaţie fizică şi sportivă (trunchiul comun); în raport de schemele orare utilizate,
la sistemul de evaluare se pot adăuga aprecierea şi a altor capacităţi/competenţe care sunt prinse în
programa domeniului.
Sistemul Naţional are în dotare 2 – 3 forme de probe pentru evaluarea capacităţilor şi a
competenţelor, elevul putând alege una dintre ele. În funcţie de numărul de ore de educaţie fizică şi
sportivă prinse în trunchiul comun al fiecărei clase, elevul va susţine:
 În învăţământul primar - 2 evaluări privind nivelul de manifestare a capacităţilor
(calităţilor) motrice, 2 evaluări privind nivelul de însuşire a deprinderilor motrice de bază şi 2
evaluări privind nivelul de însuşire a deprinderilor motrice specifice unei ramuri de sport
predate.
 În învăţământul gimnazial – 1 – 2 evaluări privind nivelul de manifestare al
capacităţii (calităţii) motrice – forţa, 1 – 2 evaluări privind nivelul de însuşire a deprinderilor
motrice specifice ramuri de sport atletism şi o evaluare privind nivelul de însuşire a
deprinderilor motrice specifice ramurilor de sport gimnastică şi joc sportiv.
 În învăţământul liceal şi profesional – elevii sunt apreciaţi prin evaluare nivelului de
manifestare al capacităţii (calităţi) motrice – forţa şi câte o evaluare privind nivelul de însuşire
a deprinderilor motrice specifice ramurilor de sport atletism, gimnastică şi joc sportiv.
Evaluările semestriale sunt programate de cadrul didactic şi anunţat la începutul fiecărui
semestru, luând în calcul condiţiile de desfăşurare a procesului didactic din unitatea de
învăţământ unde funcţionează.
Sistemul Naţional de Evaluare prevede două categorii de opţiuni:
 Opţiunea cadrului didactic, raportat la condiţiile materiale şi de lucru:
 alergarea de viteză şi alergarea de rezistenţă sau navete;
 1 – 2 din probele de atletism;
 o săritură din ramura de sport – gimnastica;
 1 – 2 jocuri sportive;
 ramuri de sport alternative celor obligatorii.
 Opţiunea elevului, raportat la ofertă, interes şi posibilităţi motrice, pentru
 o probă sau un cuplu de probe de forţă;
 practicarea a 1 – 2 probe de atletism şi variantele de evaluare ale acestora;
 practicarea unui joc sportiv şi varianta sa de evaluare;
 gimnastica acrobatică şi varianta sa de evaluare sau o ramură sportivă alternativă
acesteia;
 o săritură din gimnastică.
Acordarea calificativelor/notelor se realizează în funcţie de performanţa obţinută la
susţinerea probelor de control şi respectând criteriile referitoare la starea de sănătate,
posibilităţile motrice, comportamentul faţă de procesul instructiv-educativ şi progresul
realizat, cuprinse în fişa individuală.
8.2.. Evaluarea în învăţământul primar

Curriculum-ul şcolar de educaţie fizică şi sportivă pentru învăţământul primar, reflectă
concepţia care stă la baza reformei sistemului românesc de învăţământ, urmărind realizarea
finalităţilor prezentate în Legea Învăţământului, referitoare la dezvoltarea complexă a
personalităţii copiilor.
Prin obiectivele specifice stabilite, sunt urmărite cu precădere: întărirea stării de sănătate
a copiilor, dezvoltarea fizică armonioasă a acestora, dezvoltarea capacităţilor psiho-motrice şi
educarea unor trăsături de comportament favorabile activităţilor desfăşurate în echipe. De
asemenea, prin educaţia fizică se realizează echilibrarea solicitărilor de natură intelectuală cu
cele psiho-motrice şi ludice, aspect deosebit de important pentru organizarea activităţilor

didactice cu elevii cu vârste cuprinse între 6/7 – 10/11 ani.
Din conţinutul programei şcolare sunt obligatorii obiectivele cadru, obiectivele de
referinţă şi standardele curriculare de performanţă. Conţinuturile învăţării prezentate asigură
realizarea tuturor obiectivelor, solicitând cadrului didactic să le selecteze pe acelea care pot fi
utilizate în condiţiile concrete în care îşi desfăşoară activitatea. Aceste conţinuturi oferă
posibilitatea de a proiecta trasee individuale de instruire, concordante cu opţiunile şi cu
posibilităţile elevilor.
Activităţile de învăţare pot fi înlocuite, completate sau diversificate, potrivit condiţiilor
concrete, experienţei cadrului didactic şi potenţialului elevilor.
Obiectivele cadru
1. Menţinerea stării optime de sănătate a elevilor şi creşterea capacităţii de adaptare a
acestora la factorii de mediu.
2. Armonizarea propriei dezvoltări fizice şi prevenirea instalării abaterilor posibile de la
aceasta.
3. Extinderea fondului propriu de deprinderi motrice de bază, aplicativ-utilitare şi
sportive elementare şi dezvoltarea capacităţilor motrice aferente
4. Practicarea independentă a exerciţiilor fizice, a jocurilor şi a diferitelor ramuri de
sport.
5. Manifestarea spiritului de echipă şi de întrecere, în funcţie de un sistem de reguli
acceptate.
Obiectivele de referinţă
Îndeplinirea obiectivului cadru, menţinerea stării optime de sănătate a elevilor şi
creşterea capacitaţii de adaptare a acestora la factorii de mediu, acesta se poate realiza prin
aplicarea următoarelor obiective de referinţă, concretizate astfel, la sfârşitul clasei I elevul va
fi capabil să recunoască şi să realizeze următoarele activităţi:
 Să recunoască principalele caracteristici ale stării de sănătate prin compararea
principalilor indicatori ai stării de sănătate cu abaterile de la aceştia şi urmărirea evoluţiei
stării de sănătate individuale.
 Să respecte regulile de igienă personală şi pe cele specifice efortului prin
aplicaţii practice ale regulilor de igiena personala, practicarea exerciţiilor de reglare a
respiraţiei, practicarea exerciţiilor de pregătire a organismului pentru efort şi practicarea
exerciţiilor de relaxare şi de refacere după efort.
 Să acţioneze, în activităţile practice, în condiţii de siguranţa, respectând regulile
de evitare a accidentelor prin dialog însoţit de exemplificări şi de recomandări dar şi
identificarea celor mai frecvente accidente şi modalităţi de evitare.
Atingerea celui de-al doilea obiectiv cadru, armonizarea propriei dezvoltări fizice şi
prevenirea instalării abaterilor posibile de la aceasta, se poate realiza prin îndeplinirea
obiectivelor de referinţă şi realizarea activităţilor practice aferente:
 Să recunoască principalele caracteristici ale posturii corecte, în poziţii statice
prin observarea posturilor corecte şi a celor incorecte, compararea acestora, autocorectări şi
corectări reciproce de posturi.
 Să adopte poziţiile corecte ale coloanei vertebrale şi ale segmentelor corpului în
raport cu aceasta, în situaţii statice prin: adaptări de poziţii pe baza prezentării şi a
exemplificării, practicarea exerciţiilor de corectare şi de autocorectare, practicarea exerciţiilor
şi a jocurilor pentru adoptarea poziţiei corecte.
 Să execute principalele exerciţii de dezvoltare fizică însuşite, potrivit
posibilităţilor individuale, după demonstraţie, prin: identificarea elementelor exerciţiului în
demonstrări, practicarea exerciţiilor selective pentru dezvoltarea fiecărui segment al corpului,
practicarea exerciţiilor de corectare şi de autocorectare.
 Să-şi determine înălţimea şi greutatea corporală prin: determinări şi

autodeterminări ale înălţimii şi ale greutăţii corporale.
Îndeplinirea celui de-al treilea obiectiv cadru, extinderea fondului propriu de deprinderi
motrice de baza, aplicativ-utilitare şi sportive elementare, dar şi dezvoltarea capacităţilor
motrice aferente, se poate realiza prin atingerea următoarelor obiectivelor de referinţă prin
realizarea activităţilor practice aferente:
 Să-şi însuşească deprinderile motrice de baza şi aplicativ-utilitare, în contextul
activităţilor motrice prin: identificarea elementelor componente ale deprinderilor motrice de
baza şi utilitar-aplicative şi exersare parţială şi globală.
 Să-şi însuşească mecanismul de baza al deprinderilor motrice sportive elementare
prin: identificarea elementelor deprinderilor în demonstrare şi în explicaţie, exersare parţială
şi globală, exerciţii de corectare şi de autocorectare, ştafete, jocuri dinamice şi pregătitoare.
Practicarea independenta a exerciţiilor fizice, a jocurilor şi a diferitelor ramuri de sport,
se poate îndeplini prin respectarea obiectivelor de referinţă şi a activităţilor de învăţare:
 Să conştientizeze efectele pozitive ale practicării independente a exerciţiilor fizice
prin: dialog euristic, exerciţii de argumentare, exemplificări de conţinuturi şi din activitatea
proprie.
Obiectivul cadru, manifestarea spiritului de echipă şi de întrecere, în funcţie de un
sistem de reguli acceptate, se poate realiza prin:
 Respectarea regulilor simple de organizare şi de desfăşurare a activităţilor practice,
jocuri şi întreceri cu reguli simple, individuale şi în echipe, pe baza activităţi practice de
exersare şi de întrecere, cu respectarea regulilor stabilite.
Pentru fiecare din capacităţile şi competenţele apreciate, cadrul didactic va folosi una
dintre variantele specificate ca probe opţionale. Evaluarea semestrială se va realiza pe baza a
minimum trei calificative prin aprecierea la probele:
 viteza de deplasare;
 rezistenţa;
 forţa;
 complex de dezvoltare fizică;
 îndemânare;
 gimnastică acrobatică;
 joc sportiv.
Capacitatea/calitatea motrică – forţa dinamică va fi apreciată prin efectuarea probele
selectate din tabelul 1 (spate, abdomen şi membre); fiecare probă va fi apreciată cu un
calificativ iar în catalog se va înscrie un singur calificativ cumulat de la evaluarea celor trei
probe. Probele de evaluare corespund numai unor categorii de conţinuturi prevăzute de
programă; celelalte conţinuturi se predau şi se apreciază prin evaluări curente.
Prezentarea instrumentelor de evaluare
1. Alergarea de viteză cu start din picioare – instrument de evaluare ce se execută pe
teren plat prin alergare rapidă pe distanţă de 25 m; plecare se face din poziţia statică numită
start din picioare (descrierea capitolul 7, subcapitolul 7.2.1); se alergă în linie dreaptă pe teren
plat; se înregistrează timpul realizat, în secunde şi fracţiuni de secundă, de fiecare elev şi se
apreciază conform tabelului 1.
2.Naveta 5x5 m – instrument de evaluare care va fi utilizat în cazul când nu există
condiţii materiale pentru proba de alergare de viteză pe 25 m, cu start din picioare; se execută
pe o suprafaţă dreaptă şi nealunecoasă; se aleargă de cinci ori între două linii, trasate la
distanţa de 5 m; elevul porneşte la semnal din înapoia uneia dintre linii până la linia opusă şi
revine, depăşind cu ambelor picioare liniile trasate pe sol; se înregistrează timpul în secunde şi
fracţiuni de scundă.
3. Alergare de durată în tempo uniform moderat – se aleargă pe un traseu plat, fără
denivelări, pe grupe de câte 6 – 8 elevi; se înregistrează timpul parcurs prin alergarea continuă
realizată de fiecare elev, în ritm propriu, şi se apreciază conform tabelului 1.
4. Extensii ale trunchiului din culcat facial cu palmele la ceafă – poziţia iniţială - culcat
facial cu palmele la ceafă, în faţa unei bănci de gimnastică, gleznele sunt fixate de un
partener; elevul execută extensii ale trunchiului cu ridicarea bărbiei peste înălţimea băncii; se
înregistrează numărul de execuţii succesive corecte şi se apreciază conform tabelului 1.
5. Extensii ale trunchiului din poziţia aşezat cu sprijin pe mâini oblic, înapoi – constă
din ridicarea bazinului în extensie şi revenire la poziţia iniţială; se înregistrează numărul de
repetări.
6. Ridicarea trunchiului din culcat dorsal – din poziţia culcat dorsal cu palmele la
ceafă, genunchii îndoiţi, tălpile fixate pe sol de un partener; ridicarea trunchiului atingând
genunchii cu coatele revenind în poziţia iniţială; se înregistrează numărul de repetări.
7.Ridicarea picioarelor din culcat dorsal – din poziţia culcat dorsal, palmele la ceafă;
executantul îndoaie genunchii la piept, întinderea picioarele la verticală şi revenire cu
genunchii la piept şi întinderea picioarelor pe sol; se înregistrează numărul de repetări.
8. Tracţiune pe banca de gimnastică – din poziţia culcat facial pe banca de gimnastică
(picioarele în afara acesteia), se efectuează tracţiuni simultane în braţe corpul alunecând pe
suprafaţa băncii; se înregistrează distanţa parcursă.
9.Săritura în lungime de pe loc – poziţia iniţială – stând înapoia linii, tălpile depărtate
cât distanţa dintre proprii umeri; pregătirea săriturii prin îndoirea articulaţiilor membrelor
inferioare, ducerea membrelor superioare spre înapoi, urmat de extensia energică şi impulsia
puternică în picioare, simultan cu proiectarea membrelor superioare spre înainte; se
aterizează, echilibrat, pe ambele picioare; se măsoară lungimea săriturii de la linia de plecare
până la prima urmă lăsată pe sol; lungimea săriturii se exprimă în centimetrii.
10. Structură complexă de forţă – din poziţia stând se trece în poziţia sprijin ghemuit,
aruncarea picioarelor înapoi în sprijin culcat, revenire în sprijin ghemuit, ridicare în poziţia
stând; se înregistrează numărul de execuţii.
11. Sărituri la coardă - – acest instrument de evaluare constă din efectuarea de sărituri
succesive cu desprindere de pe ambele picioare de pe loc, alternative de pe un picior pe
celălalt pe loc sau cu deplasare, succesive pe un picior şi apoi pe celălalt, pe loc; coarda
urmând traseul dinapoi-înainte pe deasupra capului; se evaluează numărul săriturilor reuşite
sau distanţa parcursă la săritura cu deplasare, conform tabelul 1.
12. Aruncare la ţintă orizontală, cu două mâini de jos – se efectuează la ţintă orizontală
(delimitată pe sol, latura de 0,5 m), aruncarea lansată cu două mâini de jos a unui obiect uşor,
din poziţia stând depărtat, de la distanţa de 3 - 4 m; se înregistrează numărul de încercări
reuşite şi se apreciază conform tabelului 1.
13. Aruncare la ţină verticală – se aruncă (aruncare azvârlită) cu o minge de tenis sau
de oină, spre o ţină verticală (lăţimea 0,5 m) aflată la distanţa de 5 – 6 m şi înălţimea de 2 m;
se înregistrează numărul de încercări reuşite şi se apreciază conform tabelului 1.
14. Elemente acrobatice izolate – se efectuează elemente acrobatice cuprinse în
programă din gimnastica acrobatică; se apreciază corectitudinea execuţiei.
15. Legări de elemente acrobatice - se efectuează 2 – 3 elemente acrobatice însuşite
legate, cuprinse în programă din gimnastica acrobatică; se apreciază cursivitatea şi
corectitudinea execuţiei.
16. Procedee tehnice izolate din minijocul sportiv – se efectuează izolat, procedee
tehnice însuşite; se apreciază corectitudinea execuţiei.
17. Structuri simple de joc – se efectuează legat 2 – 3 procedee tehnice; se apreciază
cursivitatea şi corectitudinea execuţiei.
Bibliografie:
1. Bota, Aura. (2006). Exerciţii fizice pentru viaţă activă. Activităţi motrice de timp liber.
Bucureşti: Editura Cartea Universitară.
2. Bota, Cornelia. (2000). Ergofiziologie. Bucureşti: Editura Globus.
3. Cârstea, Gheorghe. (1993). Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti:

Editura Universul.
4. Cârstea, Gheorghe. (1999). Educaţia fizică–fundamente teoretice şi metodice. Târgu
Mureş: Casa de Editură Petru Maior.
5. Cârstea, Gheorghe. (2000). Teoria şi metodica educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti:
Editura An-da.
6. Colibaba Evuleţ, Dumitru. (2007). Praxiologie şi proiectare curriculară în Educaţie
fizică şi Sport. Craiova: Editura Universitaria
7. Cordun, Mariana. (1999). Postura corporală normală şi patologică. Bucureşti: Editura
ANEFS.
8. De Landsheere, Vivianne şi Gilles. (1979). Definirea obiectivelor educaţiei. Bucureşti:
Editura Didactică şi Pedagogică.
9. Demeter, Andrei. (1979). Fiziologia şi biochimia educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti:
Editura Sport – Turism.
10. Dragnea, Adrian şi (colab.). (2000). Teoria educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti:
Editura Cartea Şcolii.
11. Dragnea, Adrian şi Bota, Aura. (1999). Teoria activităţilor motrice. Bucureşti: Editura
Didactică şi Pedagogică.
12. Dragnea, Adrian şi Mate-Teodorescu, Silvia. (2002). Teoria Sportului. Bucureşti:
Editura FEST.
13. Dragnea, Adrian. (1984). Măsurarea si evaluarea in educaţie fizică şi sport. Bucureşti:
Editura Sport-Turism.
14. Dulgheru, M. si Constantinescu,A. (2010). Jocul - dreptul fundamental al copilului,
Ploiesti: Editura Universitatii Petrol-Gaze,
15. Epuran, Mihai. (2005). Metodologia cercetării activităţilor corporale- Exerciţii fizice,
Sport, Fitness. Ediţia a II-a, Bucureşti: Editura FEST.
16. Finichiu, M. (2008). Educaţie fizică şi sport – şcolară şi universitară. Editura
Universităţii Petrol - Gaze din Ploieşti.
17. Finichiu, M. si Deacu, M. (2010). Managementul lectiei de educatie fizica, Editura
Universitara, Bucuresti.
18. Ionescu, Adrian şi Mazilu, Virgil. (1968). Creşterea normală şi dezvoltarea armonioasă
a corpului. Bucureşti: Editura CNEFS.
19. Macovei, Sabina. (1999). Supleţea. Bucureşti: Editura A.N.E.F.S.
20. Matveev, L.P. şi Novikov, A.D. (1980). Teoria şi metodica educaţiei fizice. Bucureşti:
21. Nicu, Alexie şi (colab). (1973). Terminologia educaţiei fizice şi sportului. Bucureşti:
Editura Stadion.
22. Nicu, Alexie. (2002). Teoria şi metodica antrenamentului sportiv modern. Bucureşti:
Editura Fundaţiei România de Mâine.
23. Popovici, Alexandrina. (1982). Dezvoltarea fizică şi deficienţele fizice. Bucureşti:
24. Solomon,M., Grigore, V., Bedo, C (1996) Gimnastica, Bucuresti, Editura NEFS.
25. Stănescu, Monica. (2004). Didactica educaţiei fizice - Note de curs. Bucureşti: Editura
A.N.E.F.S.
26. Şerbănoiu, Sorin. (2002). Lecţia de educaţie fizică. Bucureşti: Editura Colecţia
Activităţi Motrice Formative.
27. Şerbănoiu, Sorin. (2004). Metodica educaţiei fizice. Bucureşti: Editura Cartea
Universitară.
28. Şoitu, L. (1997). Pedagogia comunicării. Bucureşti: Editura Didactică şi Pedagogică.
29. Tudor, Virgil. (1999). Capacităţile condiţionale, coordinative şi intermediare -
componente ale capacităţii motrice. Bucureşti: Editura RAI.
30. Tudor, Virgil. (2001). Evaluarea în educaţie fizică. Bucureşti: Editura Printech.
31. Tudor, Virgil. (2005). Măsurare şi evaluare în cultură fizică şi sport. Buzău: Editura
Alpha MDN.
32. Vaida, M. şi Dulgheru, M. (2007). Educaţia fizică în învăţământul primar – teorie şi
didactică, Ploiesti: Editura Universitatii Petrol- Gaze din Ploiesti.

Curs Lectora MEFP

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Curs Lectora MEFP

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Metodica educaţie fizice şi psihomotorii

Unitatea de învăţare 1. Orientării şi concepţii privind practicarea exerciţiilor fizice

1.1. Mişcarea, condiţie fundamentală a vieţii umane

1.2. Rolul şi importanţa Educaţiei fizice în dezvoltarea armonioasă a

Educaţia fizică are un rol specific în dezvoltarea integral – vocaţională a personalităţii.

1.4.1. Obiectivele generale ale educaţiei fizice şi sportive

1.4. Obiectivele educaţiei fizice şi sportive

1.4.2. Obiectivele specifice educaţiei fizice în învăţământul profesional

1.4.7. Obiectivele specifice educaţiei fizice în învăţământul universitar

1.5. Principiile didactice în activitatea de educaţie fizică şi sportivă

Realizarea obiectivelor specifice procesului de educaţie fizică presupune respectarea

 Principiul participării conştiente şi active a elevilor/copiilor în procesul de învăţământ

 să fie convins de utilitatea momentană şi virtuală a cunoştinţei, deprinderii,

 programarea conţinutului instruirii de la simplu la complex (la deprinderi), de

 desfăşurarea normală a activităţilor şcolare/preşcolare, cât şi a celor din timpul

Unitatea de învăţare 2. Dezvoltarea fizică armonioasă obiectiv

2.1. Noţiuni şi termeni privind dezvoltarea şi creşterea fizică a organismului uman

iar dezvoltarea constă dintr-un proces de modificări funcţionale şi îmbunătăţiri calitative, ce

 adăpostit encefalul şi oasele feţii, în care sunt cuprinse: cavitatea bucală,

2.3.2. Derivatele poziţiilor fundamentale

 modificarea poziţiei membrelor superioare – se pot obţine derivatele:

 sprijin cu corpul la orizontală: sprijin pe coate, sprijin pe un cot, cumpănă liberă.

2.3.3. Mişcările fundamentale ale membrelor şi segmentelor lor

Fig. 6 Poziţia braţelor pe direcţii principale

Fig. 8 Poziţia braţelor pe direcţii oblice

Poziţii ale trunchiului – pentru a exprima poziţiile trunchiului se utilizează termeni ce

Trunchi:drept înclinat aplecat îndoit răsucit aplecat răsucit

Fig. 10 Poziţiile principale ale trunchiului

îndoit răsucit răsucit aplecat

apropiate; depărtat lateral; depărtat înapoi; încrucişat; ridicat

semi îndoite îndoite ghemuit sprijin ghemuit

ridicat îndoit fandat încrucişat depărtat în afară

2.3.3.2. Mişcări ale părţilor corpului şi membrelor

 Balansarea reprezintă mişcarea de pendulare a braţelor în arc de cerc efectuată

Unitatea de învăţare 3. Metode, forme de organizare, structură şi tipuri de lecţii specifice

3.1. Metode folosite in activitatea de educatie fizica

Metoda este definita ca modalitatea obtinerii unor anumite rezultate in cunoastere si in

A. Metode de comunicare orală

 Explicaţia - metoda prin care se favorizează însuşirea unei deprinderi motrice

Recomandări metodice: se exersează fragmentat numai elementele care condiţionează

3.2. Strategia didactică

3.2.1. Forme de organizare specifice educaţiei fizice

Lecţia de educaţie fizică – unitate de bază a procesului de învăţământ

3.2.2. Tipurile de lecţie

2. Lecţia de consolidare a deprinderilor motrice în această lecţie tema (temele)

3. Lecţia de perfecţionare a deprinderilor sau priceperilor motrice temele

4. Lecţia de verificare în aceste lecţii tema precizează deprinderea, priceperea, calitatea

5. Lecţia de dezvoltare a calităţilor motrice – dezvoltarea calităţilor motrice reprezintă

 O temă de consolidare cu una de verificare;

3. Lecţia introductivă (de organizare) la începutul fiecărui an şcolar, se realizează o

4. Lecţia bilanţ se desfăşoară la sfârşitul fiecărui an şcolar, cadrul didactic prezintă

3.3. Structura lecţiei de educaţie fizică

Sisteme de acţionare Tim Observa

Pregătirea Creşterea nivelului Variante de mers, alergare, 3-5 idem

Veriga organizarea colectivului este prezentă la toate nivelele învăţământului

Unitatea de învăţare 4. Continutul şi structura lecţiei de educaţie fizică

Conţinutul lecţiei de educaţie fizică şi sportivă reprezintă elementul definitor al lecţiei

4.1. Competenţe de operare în organizarea şi conducerea lecţiei de educaţie fizică

Ciclurile/sistemele de lecţii organizate pe parcursul unui an şcolar/universitar cuprind

Manevrarea colectivului pentru efectuarea acţiunilor, se realizează prin dispunerea

4.2.1. Poziţiile şi acţiunile utilizate în manevrarea şi conducerea lecţiei de educaţie

Ca orice activitate corporală desfăşurată prin deplasarea clasei/grupei în formaţii de

4.2. Părţile şi verigile lecţiei de educaţie fizică şi sportivă