Documente Academic
Documente Profesional
Documente Cultură
Criza Orientală Și Marile Alianțe Sec XX PDF
Criza Orientală Și Marile Alianțe Sec XX PDF
ale secolului XX
Concepte de reținut:
1
Probleama orientală și Țările Române
Sec. XVIII – XIX
Secolul XVIII
Context extern
In primul rând, Imperiul Otoman îsi continuă criza, “Problema Orientală” dominând scena relatiilor
internaţionale, în jumatatea estică europeană.
Polonia, una din puterile implicate în spatiul românesc, în ultimele secole, întră si ea într-o profundă
criză, sfârşind prin a fi împărţită la sfârşitul secolului de Austria, Rusia şi Prusia.
În secolul al XVIII-lea isi face aparitia în zonă o putere ce va marca evolutia Țărilor române pentru
o perioada îndelungată: Rusia. Aceasta, folosind ca pretext “protejarea crestinilor din Balcani” în faţa
musulmanilor, încerca să-şi croiască drum către Constantinopol prin ţările balcanice.
Dupa pacea de la Passarowitz (1718), Imperiul Habsburgic devine putere balcanică - încercând să
limiteze puterea Rusiei si politica ei de stăpânire în S-E Europei. Compeţiţia nu era doar în sensul distrugerii
Imperiului otoman, ci “cine obţine mai mult” de la acesta.
Context intern
Pe plan intern, toate aceste evoluţii şi modificări pe plan extern se răsfrâng asupra evoluţiei
Principatelor române. Dupa actiunile de politica antiotomană ale lui Constantin Brâncoveanu (ucis din
ordinul sultanului, la Constantinopol, în anul 1714) si ale lui Dimitrie Cantemir (refugiat în Rusia, în 1711),
otomanii au instaurat regimul domniilor fanariote în Ţara Românească şi Moldova, la începutul
secolului al XVIII-lea. Politica externă a celor două ţări are foarte mult de suferit în perioada fanariotă.
Chiar daca domnitorii fanarioti erau numiti direct de catre sultan, totusi Ţara Românească şi Moldova
au continuat sa fie considerate ca având un statut international distinct faţă de Imperiul Otoman (nefiind
considerate paşalâcuri). La Constantinopol continuau sa activeze capuchehai (reprezentanti diplomatici ai
domnitorilor, fie ei şi fanarioţi), iar otomanii au recunoscut, prin acte solemne, statutul „deosebit” al
Principatelor Române.
2
De asemenea, în Ţara Româneasca si în Moldova au fost deschise si primele agentii si consulate ale
Rusiei, Austriei, Prusiei, Frantei si Marii Britanii, la sfârsitul secolului al XVIII-lea si la începutul secolului
al XIX-lea.
Încalcarea autonomiei Principatelor, sau limitarea ei de către otomani, s-a manifestat si prin cedarea
de catre acestia a unor teritorii românesti, prin tratatele de pace încheiate în urma razboaielor
ruso-austro-otomane: Banatul si Oltenia, cedate Habsburgilor, prin pacea de la Passarowitz, în 1718 (Oltenia
a revenit la Ţara Româneasca în 1739, prin pacea de la Belgrad), Bucovina, cedata Habsburgilor, în 1775,
dupa pacea de la Kuciuk-Kainargi, Basarabia, cedata rusilor, prin pacea de la Bucuresti, din 1812. Unii
domnitori fanarioti au avut curajul sa protesteze la Poarta fata de aceste cedari teritoriale, precum
domnitorul fanariot al Moldovei, Grigore al III-lea Ghica (1774 – 1777), ucis de otomani pentru atitudinea
sa.
Concluzii
Țările Române sunt parte a acestei chestiuni orientale, deși ele nu există ca entități politice
independente. Pe parcursul sec. al XVIII-lea, o serie de războaie ruso-austro-turce vor încerca crearea
unei noi stări de fapt în Europa. Posesiuni ale Imperiului Otoman vor deveni monedă de schimb sau cauză
a disensiunilor dintre Marile Puteri, în cadrul tratativelor care încheie fiecare conflict. Provincii românești
vor fi afectate, Țările române devenind inclusiv teatre de operațiuni. Astfel, tratatele modifică realitățile
geo-politice existente și au implicații în evoluția politico administrativă și teritorială a Țărilor române.
În tabelul de mai jos regasim principalele modificări teritoriale şi ale statutului politico-juridic pentru
Principatele române, în cadrul Crizei Orientale:
3
Vadul Husilor − Domnitorul Moldovei, Dimitrie Cantemir se
refugiaza în Rusia alaturi de boierii filorusi;
2 ruso-otoman − începutul regimului fanariot în Moldova
1710-1711 − Cetatea Hotin devine raia.
Iasi (cu
Rusia.1792)
5
Secolul al XIX-lea
Context exteren:
Primele decenii ale secolului al XIX-lea s-au caracterizat printr-un context extern complicat, marcat
de adâncirea crizei orientale, de care Ţara Românească şi Moldova au fost nevoite să ţină seama. Moldova
pierdea prin tratatul de la Bucureşti (1812) jumătate din teritoriul ei: Basarabia fiind cedată de către otomani
Rusiei.
După 1815, Rusia este nevoită să abandoneze tactica intervenției unilaterale în zonă, Austria și
Anglia implicandu-se acum direct în problema orientală pentru a limita arbitrarul țarilor Rusiei practicat în
raport cu Poarta și popoarele din Balcani. Marile puteri devin tot mai interesate de soarta S-E Europei, vor
impune noi strategii prin care să păstreze „echilibrul european”. Astfel Rusia abandonează soluția anexărilor
și compensațiilor teritoriale în favoarea sporirii influenței politice și economice prin instituirea oficială a
protectoratului asupra Moldovei și Țării Românești.
După revenirea la domniile pământene în Principate, în anul 1822, Rusia s-a implicat din nou în
problemele acestora. În anul 1826, Rusia a impus Imperiului Otoman încheierea unei convenţii, la
Akkerman (Cetatea Albă), act adiţional tratatului de pace de la Bucureşti, din anul 1812, pentru a îngrădi
posibilitatea sultanului de a se amesteca în Principate
Convenția de la Akerman, 7 oct. 1826 : Rusia nu fusese de acord cu tratativele dintre boierii români și
dregătorii otomani, așa că prin acesta convenție reafirmă prerogativele Rusiei, în calitate de putere
protectoare, stabilește alegerea domnitorului odată la 7 ani și libertatea comerțului, iar domnitorul,
boierii și guvernul otoman, trebuiau să țină cont de recomandările ambasadorului rus la
Constantinopol și a consulilor ruși.
Războiul s-a încheiat cu victoria Rusiei, Moldova şi Ţara Românească s-au aflat sub ocupaţia
trupelor ţariste până în anul 1834.
La încheierea războiului, statutul internaţional al Principatelor s-a schimbat. Acestea rămâneau sub
suzeranitatea Porţii, dar intrau oficial sub protectoratul Rusiei.
8
- Scutesc Principatele de obligația de a aproviziona Constantinopolul
Prima jumatate de secol XIX a adus modificări minore în ceea ce priveşte politica externă a
Principatelor române. Situaţia se schimba radical în a doua jumatate de secol, cănd vorbim pentru prima
dată de România ca stat modern şi la scurt timp de România - ca stat independent.
Ocupația rusă determină schimbări politice. Țarul Nicolae îl deleagă pe Pavel Kiseleff să aplice
prevederile politice hotărâte de Imperiul Rus pentru Principate. Pavel Kiseleff se va sfătui cu Divanul
boierilor,și vor elabora o lege fundamentală: Regulamentele Organice pentru Țările Române.
Context: Redeschiderea problemei orientale în 1853, cand izbucnește Războiul din Crimeea.
Liderii politici din Marea Britanie erau alarmați de puterea crescândă a Rusiei, întrucât această
evoluție putea să amenințe în Est imperiul colonial britanic; englezii se temeau, astfel, că rușii și-ar putea
extinde influența în Persia și în India. Pe de altă parte, opinia publică britanică de orientare liberală, era
serios îngrijorată de creșterea puterii rusești, care în ochii ei echivala cu o creștere a influenței
conservatismului politic: liberalii britanici, ca și cei francezi, îi percepeau pe ruși a fi principalii promotori
ai despotismului și absolutismului în Europa: Rusia era membru fondator al “Sfintei Alianțe”, și era adesea
numit “stâlpul reacțiunii”; modul cum, la inițiativa Rusiei, a fost înăbușită Revoluția română de la 1848
de către trupele rusești și otomane, ca și regimul de teroare politică introdus în Principate de către
trupele rusești de ocupație (în colaborare cu guvernul reacționar impus de acestea, și în flagrant contrast
cu politica liberală aplicată în Principate de către ocupația rusească doar cu 14 ani înainte, când teritoriile
românești au primit prima lor document cu rol constituțional prin Regulamentul Organic), ca și intervenția
trupelor țariste în Ungaria vecină pentru înăbușirea capitolului local al revoluției pașoptiste din Imperiul
Austriac, reprezentau, probabil, suficiente indicii alarmante pentru liberalii întregii Europe asupra adevăratei
naturi a Rusiei.
9
Perioada devine favorabilă cauzei românești.
Documente/ Tratate internaționale ale Marilor Puteri care reprezintă un factori favorabili
împlinirii obiectivelor politico-naționale românești: Tratatul de la Paris – 30 martie 1856 și Convenția de
la Paris, 1858
Potrivit acestuia:
Statutul internațional /politico-juridic al Principatelor se schimbă: Cu toate că au rămas sub
suzeranitatea otomană, Țările Române beneficiau de data aceasta de Protecția colectivă a Puterilor,
care intericeau oricăreia dintre ele să intervină de una singură în treburile lor politice. Toți
semnatarii, inclusiv Imperiul Otoman, au recunoscut independența administrativă a Principatelor,
dreptul fiecăruia de a se angaja în mod liber în comerțul cu alte state.
10
Românii vor profita de contextul creat și vor redacta programe politice naționale în perioada 1857.
Mișcarea unionistă din ambele principate a luat avânt în primele luni ale anului 1857 odată cu
sosirea la București a Comisiei de Investigații și apropierea alegerilor pentru adunările ad-hoc.
Iași – unioniștii formează în februarie, Comitetul electoral pentru unire, cu scopul de a primi un
sprijin mai larg si a elabora un program politic cuprinzător. Programul, publicat la 13 martie, repetă
apleurile anterioare la unire sub un domn străin și la autonomia și neutralitatea noului stat care să fie
garantate colectiv de către Puteri. Au elaborat principiile care să guverneze organizarea politică a
noii țări. Au sprijinit alegerea unei adunări generale care să reprezinte interesele întregii națiuni, să
legifereze toate reformele necesare pt consolidarea românilor ca națiune și pentru ridicarea lor la un
nivel european de civilizație. Au subscris principiului egalității în fața legii și unui sistem imparțial de
justiție.
București - 15 martie 1857 – Partida Națională a căzut de acord asupra unui program similar celui
elaborat de către Moldoveni și prin intermediul organizatiei sale (Comitetul central al unirii) și-a propus
să-și coordoneze activitățile cu cele ale unioniștilor de la Iasi.
Adunările Ad-hoc din Moldova și-au început lucrările la dată de 4 oct. 1857. Cea din Țara Rom la 12
oct. Lucrările au fost dominate de unioniști: Mihai Kogalniceanu și Cuza la Iași; CA Rosetti și frații Golescu
și Dumitru Brătianu la Buc.
- cu toate că puterile nu le –au dat unirea și le-au lăsat sub suzeranitatea otomană, ele au fost de acord ca
Principatele Unite să se administreze de aici înainte liber „fară amestecul guvernului otoman”
- plăteau tribut, domnitorii trebuiau să fie investiti tot de către sultan (obligațiile erau simple formalității,
fiind garantată colectiv autonomia Principatelor)
Convenția prevedea:
- O Adunare legislativă în fiecare Principat, aleasă pe 7 ani având o comisie centrală la Focscșani
unde se discutau legile de interes comun
- Un domn, fie moldovean, fie muntean , pt fiecare principat, ales pe viata
- Un consiliu de ministrii pt fiecare Principat răzpunzător în fața adunării
- Armate nationale separate cu un singur comandant sef, numit alternativ de către cei doi
domnitori
- Abolea privilegiile si rangurile boieresti
11
- Egalitatea in fata legii
- Inamovibilitatea judecătorilor și independența lor față de puterea executiva
- Curte de casatie comună la Focsani.
Unirea Principatelor și crearea statului român modern au fost posibile datorită apariției unui
conjuncturi externe favorabile și dorinței românilor de emancipare politică. Demersurile inițiate pe plan
intern, în sensul consolidării unirii și modernizării statului, vor fi însoțite de o serie de măsuri și inițiative de
politică externă care urmăreau câștigarea independenței de stat față de Imperiul Otoman și obținerea unor
garanții de securitate care să apere România de potențialele agresiuni externe.
Unul dintre obiectivele externe centrale, ale noului stat modern român, va fi așadar câștigarea
independenței de stat. Politica faptului împlinit, deja o constantă în politicile decidenților români, devine o
expresie a acestei intenții, aducerea principelui strain Carol I și adoptarea Constituției din 1866, fiind
grăitoare în acest sens, românii afirmând clar dorința de a se desprinde de Imperiul Otoman.
1867-1868 – În timpul scurtei guvernări a liberalilor radicali, afacerile externe românești au căpătat
o turnură imprudentă, acestia hotărând să realizeze independența dând sprijin mișcărilor de eliberare
națională a ale popoarelor de la sud de Dunăre. Cea mai reprezentativă manifestare a acestei politici fusese
ajutorul acordat revoluționarilor bulgari înarmați care foloseau teritoriul României drept zonă de concentrare
pentru raidurile împotriva pozițiilor otomane. Rosetti și Brătianu s-au situat în fruntea acțiunii de încurajare
a bulgarilor. Obiectivul lor era grăbirea dezmembrării Imperiului Otoman, ceea ce le-ar fi oferit ocazia să
declare independența României. Politica lor a fost poate, ultima manifestare importantă a sentimentului de
solidaritate al popoarelor oprimate. Nu au făcut însă decât să stârnească indignarea marilor puteri.
20 ian 1868 – Alianța sărbo-română: Radicalii au dus de asemenea negocieri cu Serbia și Grecia în
vederea unei alianțe împotriva Turciei. Relațiile cu Serbia erau deosebit de strânse, datorită spiritului
12
puternic de independență din ambele țări. Carol și Prințul Mihail Obrenovic au căzut de acord, în aprilie
1867, să colaboreze. Un tratat de alianță , ce prevedea o acțiune comună în vederea înlăturării suzeranității
otomane, a fost semnat la București la 20 ian 1868.
Guvernele moderat și conservator: au abandonat politica de susținere a statelor din Balcani și au cultivat
relații bune cu Marile Puteri, Concertul european fiind considerat cel mai sigur mijloc de înfăptuire a
țelurilor naționale. Guvernul conservator al lui Lascăr Catargiu s-a orientat din ce în ce mai mult spre
Austria, ca mare putere în măzsură să impulsioneze consolidarea statului român. Totuși Austria avea politici
conservatoare, iar puterile reunite în „Alianța celor Trei împărați” (Austria, Rusia, Prusia) nu se arătaseră
deloc înclinate să permită popoarelor din regiune să-și dobândească singure independența.
Carol și conservatorii au găsit o strategie mai bună pentru a câștiga sprijin internațional în favoarea
independenței: lărgirirea relațiilor diplomatice și încheierea tratatelor comerciale cu nr. cat se poate de
mare de state, fără a încerca să primească acordul prealabil al otomanilor. = România încheie convenții
comerciale, telegrafice și poștale cu Serbia, Austro-Ungaria, Franța, Rusia, etc.
● 22 iunie 1875 - Tratatul comercial cu Austro-Ungaria - Românii sperau să-și promoveze cauza
independenție, tratatul a fost mai mult politic decat economic. Dezvoltarea comerțului dintre cele
două țări pe baza principiului liberului schimb, avantajele economice revenind Austriei, acesteia
acordându-i-se cele mai scăzute tarife posibile la toate mărfurile. Iar României i se permitea să
exporte în Austro-Ungaria, fără taxe vamale grâne și alte produse potrivit principiului națiunii celei
mai favorizate. Liberalii au atacat tratatul ca fiind antinațional.
Războiul de Independență
Context extern
1876 – Totuși, iau în calcul folosirea crizei în vederea obținerii independenței pe cale diplomatică.
5 august 1876 – Nou guvern condus de Ion Brătianu – anunță că sunt gata să coopereze cu Rusia în
eventualitatea unui război dintre aceasta și Imperiul Otoman.
1876 – Negocierile româno –ruse de la Livadia: Vizita lui Brătianu de la 11 octombrie 1876 la Livadia, în
Crimeea, deschide negocierile dintre România și Rusia. Delegația română s-a întâlnit cu Țarul și cu Min. de
Externe rus, Gorceakov.
13
- Rușii voiau: să asigure trecerea trupelor lor prin teritoriul României în eventualitatea unui război
și erau dispuși să semneze o convenție militară, dar nu doreau participarea activă a armatei
române în campanie.
- Brătianu dorea mai mult: în schimbul dreptului de tranzitare a teritoriului el insista asupra
încheierii unui tratat general care pe lângă chestiunile de ordin militar, să cuprindă și clauze
politice: recunoașterea independenței României și o garantare a integrității ei teritoriale,
dorea de asemenea ca România să participe la război pentru a asigura reprezentarea țării sale la
conferința de pace. A ridicat problema Basarabiei de Sud, retrocedată României în 1856.
Desfășurarea Războiului
Victoria de la Plevna: a fost câștigată cu greu, cea de a treia bătălie a avut loc la 11 septembrie. Atacul
comun ruso-român asupra fortificațiilor turcești nu si-a atins obiectivul. Doar una dintre cele 14 redute ,
Grivița I, fusese cucerită de români cu preșul a 800 de morți și 1200 de răniți. Asediul a continuat până pe
10 decembrie cand Osman Pașa a încercat să iasă din încercuire prin luptă. Cele două divizii române au
contribuit decisiv la înfrângerea sa, împiedicând întăririle să ajungă la aceea parte din armata lui Osman,
care conducea iesirea din învăluire. Cu forțele divizate și supuse unui neîncetat atac, Osman Pașa s-a predat.
14
După victoria decisivă de la Plevna, armata română a jucat un rol modest în desfășurarea războiului,
participând însă la alte victorii precum cele de la Vidin sau Smârdan. Armistițiul este încheiat la Adrianopol
la 31 ianuarie.
Relațiile româno-ruse vor deveni mai încordate după Tratativele de la San-Stefano – Rusia își asigura
o serie de privilegii, sporind control său în Balcani – retrocedarea S Basarabiei, și ocupația militară rusă în
Bulgaria care legitima accesul acestora prin România – îî faceau pe Carol și Kogălniceanu să se teamă de
revenirea la un protectorat rusesc similar celui din anii 30.
Pe plan extern: România aderă în 1883 la Tripla Alianță/Puterile Centrale, din care faceau
parte, la momentul respectiv: Austro-Ungaria, Germania, Italia. Era singurul bloc
politico-militar existent la momentul respectiv. La semnarea alianței contribuie și relațiile
regelui Carol cu elita prusacă. Obiectul central al acestei alianțe este, însă, asigurarea
securității politico-teritoriale, amenințată de expansionismul rusesc. Relațiile româno-ruse de
deterioraseră după Berlin.
După noua ordine europeană stabilită în urma congresului de pace de la Berlin, România devine un
stat important în Balcani, în condițiile descompunerii Imperiului Otoman care nu mai putea ține în frâu
tendințele naționaliste ale statelor subjugate. Astfel, România este un garant al menținerii status-quo-ului
în această regiune denumită „butoiul cu pulbere al Europei”, având și avantajul de a fi cea mai puternică țară
dintre cele mici.
Primul Război Balcanic: România a rămas neutră pe parcursul primului război balcanic, dar a urmărit cu
interes acest conflict ce putea modifica status-quo-ul pe care oamenii politic români îl apărau cu
înverșunare. România va refuza să intre în orice fel de alianță cu beligeranții – au existat propuneri din
partea Turciei, dar și a Bulgariei – cu aceștia din urmă tratativele fiind îngreunate de cerințele teritoriale ale
ambelor părți:România cerea rectificarea frontierei dobrogene, considerând că la Berlin s-a comis o
nedreptate, pe când Bulgaria viza toată Dobrogea.
Acest context internațional a determinat o apropiere foarte rapidă a Franței și Rusiei, ambele
susținând pretențiile teritoriale ale României și chiar participarea ei la o conferință de pace, dar se
observă și o politică independentă față de cea austro-ungară, ce sprijină în mod vădit Bulgaria. Tratativele
de la Londra nu au reușit să rezolve problema rectificării frontierei dobrogene prin tratate bilaterale, astfel
că s-a luat decizia organizării unei conferințe europene care să reglementeze această chestiune. Locul ales a
fost o lovitură puternică pentru Puterile Centrale – Sankt Petersburg;conferința organizată între 18 martie și
2 aprilie nu a adus schimbări fundamentale în relațiile României cu Marile Puteri, dar toate, cu excepția
rezervatei Germanii, au admis încorporarea Silistrei în Regatul României, căutând în același timp să nu
strice relațiile cu Bulgaria.
17