Să nu mă-nfruntez,

Doamne, la ceas de mânie,

Când îm vei lua sama, cu a ta urgie.
Ce-ț fie, Doamne, milă de-a mea lângegiune,
Oasele mi le strânge cu vindecăciune.
Mi-i sufletul în groază și-n grea turbureală
De zua cea de samă și de sârguială.
Pănă când, milostive, vei face zăbavă
Să mă-ntorci din pierzare la svânta ta slavă?
Ce te milostivește de mă izbăvește
Cu a ta bunătate ce țî să vestește.
Că în moarte nu-i nime sa te pomenească,
Dară-n iad cine poate să-ț mărturisască?
Mă trudesc fără vreme cu suspini, cu jele,
Spăl în nopțâle toate perinile mele
Cu lacrămile mele, de-m moi așternutul,
De când nu cerci de mine, că m-am stâns cu totul.
Că mi s-au turburatu-mi vederea de spaimă,
M-am vechit în pizmașii carii mă defaimă.
Pizmașilor puterea să li să scurteze,
Și cei fără de lege să nu-mi mai cuteze,
Că mi-au auzit Domnul glasul de plânsoare
Și mi-au ascultat Domnul ruga la strânsoare.
La a mea greutate Dumnezău m-ascultă,
La boala mea-m trimite mila sa cea multă.
Priìmitu-mi-au în jele lacrămi ovilite,
Și sâmțârile toate îm sunt curățâte.
Rușine și necinste, fețe ocărâte
Pizmașii miei să pață și mustrări cumplite.
Și-ndărăpt să să ducă cu multă sâială,
Să-i cuprinză nevoia din grea sârguială.