SINELE ȘI EU-L – III

Ceea ce sunt eu ... „ca nici un alt om”

Autocunoașterea, în ceea ce eu-l are ireductibil la alți oameni, este cel mai greu de
realizat, lipsită fiind de repere și de soluțiile integratoare. Metoda propusă de Jose Ortega y
Gasset este „epurarea periodică”, igienică a cunoașterii de sine – de către sine de orice tip de
cunoaștere de sine – de către alții, singura capabilă să genereze „un contact energic și evident cu
viața noastră ca realitate radicală” – adică cu ceea ce sunt în starea de „singurătate radicală”
(Ortega y Gasset, 2001: 92).
Dincolo de ocean, metodele de autocunoaștere sunt, dimpotrivă, modalități de detectare a
unui sine ca rezultat al vieții noastre publice. În explicarea acestor metode, trebuie să precizăm,
mai întâi, cum apare, în reflecția psihosociologică, sinele.

Conform sociologilor Peter Berger, Thomas Luckmann (2008), societatea este un proces
dialectic (o realitate în desfășurare) în care integrarea omului se face conform unei logici/model
dialogal: eu-ceilalți. Din acest punct de vedere, socializarea sau integrarea presupune trei etape
distincte: 1. exteriorizarea (exprimarea ideilor, senzațiilor, sentimentelor proprii), 2. obiectivarea
(perceperea celor exprimate ca având existență de-sine-stătătoare, de conținuturi care circulă și
determină anumite reacții în ceilalți), 3. interiorizarea (re-luarea în posesie a acestor conținuturi
ca sensuri care vor ajuta, de acum înainte, la mai buna înțelegere și elaborare de noi conținuturi).
O altă succesiune de momente care configurează desfășurarea integrării insului în
societate este cea care a fost făcută de filosoful și sociologul spaniol Jose Ortega y Gasset: 1.
primul moment al „trezirii” personalității sociale a omului este de peturbare (dezordinea,
dezechilibrul provocate de primul contact cu realitatea exterioară); 2. al doilea moment este cel
al interiorizării (meditația, gândirea și organizarea interioară, anticipativă a acțiunii; perceperea
influențelor pe care propriile acte le produc în lumea exterioară) și 3. acțiunea (ordonarea,
proiectarea propriilor acte și comportamente conform unei finalități stabilite, anticipate). De
multe ori, aceste etape se suprapun; alteori ordinea lor este inversată sau modificată. De multe
ori, copiii pornesc, în experiența lor în lumea socială exterioară, de la interiorizare – perceperea
și interpretarea unui eveniment obiectiv ca având o semnificație, un înțeles special care, pentru

1
ei, poate fi total diferit, conform paideumei copilărești, decât este pentru adulți. Astfel are loc, de
fapt, preluarea, „luarea în primire” (Berger&Luckmann, 2008, 178) de către ins a lumii în care
trăiește. Prin această interiorizare a sensurior, omul devine membru al societății, se socializează –
se afirmă ca sine.

Sinele în interacţionismul simbolic

În America începutului de secol XX s-a manifestat interesul pentru modul în care
interacţiunea socială duce la formarea sensurilor asociate faptelor. Un nou cadru de înţelegere a
formelor fundamentale de interacţiune umană se dezvoltă pornind de la analizarea sensurilor
vieţii cotidiene prin intermediul observaţiei apropiate şi familiarităţii intime, acceptând daturile
experienţelor cotidiene. Familiarul devine obiect de studiu, adoptându-şi profilul ca obiect de
studiu şi căpătând generalitate.
Există patru puncte centrale în jurul cărora se coagulează interacţionismul simbolic:
1. Oamenii sunt singurii capabili să manipuleze simboluri şi, prin intermediul acestora, să
creeze cultură. Numai omul dă sens propriului trup, sentimente, situaţiilor cunoscute. Această
construire a sensurilor poate fi relevată cercetării prin observaţie participativă.
2. Lumea socială este o reţea dinamică şi dialectică, în care stabilitatea şi previziunea nu
sunt posibile. Situaţiile sunt „întâlniri” cu rezultate nesigure, care se pot încadra cel mult unor
fluxuri de activitatea, dar nu unor regularităţi previzibile. Conceptele specifice în cadrul acestei
reţele sunt cele de carieră, ordine (negociată), devenire, întâlniri, managementul impresiei ş.a.
3. Lumea socială este o realitate interactivă. Oamenii sunt legaţi şi chiar dependenţi unul
de altul printr-o formă de solidaritate dinamică. Unitatea fundamentală a socialului este „sinele”,
adică modul în care oamenii se privesc pe ei înşişi ca obiecte şi preiau diferite roluri.
4. Dincolo de simbolurile construite prin acţiune umană, de procesele şi interacţiunile
prin care simbolurile sunt generate se află modele sau forme fundamentale ale vieţii sociale,
coagulate în procese sociale generice1.
Suportul filosofic al interacţionismului este filosofia pragmatistă, care cere – deopotrivă
indivizilor şi societăţilor – îmbunătăţirea „imaginii” sau „stimei de sine”. Acolo unde „imaginea
despre sine” şi „stima de sine” sunt coborâte poate avea loc o „dramă colectivă” a societăţilor.
Herbert Blumer (1900-1987) introduce ideea interacţionismului simbolic ca modalitate de a

1
Cf. Dicţionarul de sociologie Oxford, Ed. Univers Enciclopedic, Bucureşti, 2003.

2
înlocui activitatea haotică cu o „activitate formativă organizată”, de a „canaliza impulsurile”
graţie unor scopuri şi obiective şi de a induce o ordine semnificantă. Potenţialul uman se poate
afirma numai în interacţiune cu alţii, în cadrul unei ordini sociale. Cele două noţiuni dezvoltate
în interiorul acestei perspective sunt: sesizarea importanţei primelor interacţiuni (totodată
ordonate şi spontane) şi fenomenul „privirii în celălalt”, a evaluării de sine în „oglinda” imaginii
pe care celălalt o are despre tine.

Abordarea psihosociologică a „sinelui”, ca unitate fundamentală de explicaţie, debutează

în opera lui William James (1842-1910), care diferenţiază patru tipuri ale sinelui: a) primele trei
grupate în categoria „mie/pe mine” (sinele empiric, obiectivabil), care conține sinele material,
sinele social, sinele spiritual şi b) eu-l pur, adică ceea ce nu poate fi cercetat și măsurat științific,
ceea ce ține de concepția „sufletului”, „conștiinței”. Sinele material ține de corporalitate și de
posesiuni, este vizibil, măsurabil, apreciabil atât în exterior, cât și ca interioritate. Sinele
spiritual se referă la atitudini și trăiri morale sau religioase, valori, conștiință, voință, raportarea
la forme de judecată superioare. Între acestea, sinele social interesează psihosociologia, căci ia
naștere în cadrul interacțiunii umane și înseamnă reflectarea individului în ceilalţi: „Un om are
atâtea sineitate câţi sunt indivizii care îl recunosc şi poartă o imagine despre el în mintea lor. A
răni oricare dintre imaginile acestea despre el înseamnă a-l răni pe el însuşi. Întrucât indivizii
care-şi formează aceste imagini se grupează în clase, putem spune că insul are atâtea sineităţi
sociale distincte câte sunt grupurile de persoane de a căror opinie îi pasă”2.

„Altul generalizat” în teoria lui George Herbert Mead (1863-1931)

În ceea ce priveşte definirea şi localizarea fenomenelor spirituale, interacţionismul a
mutat accentul dinspre interioritatea individuală a acestora, înspre mediul social, ca loc de
plămădire a lor. Noua paradigmă a psihologiei sociale pune în prim plan interacţiunea, prin care
spiritul se dezvoltă ca parte a experienţei sociale. „Sinele, spune George H. Mead (precursor al
interacţionismului simbolic şi reprezentant al pragmatismului american), este ceva supus
dezvoltării; el nu este de la naştere acolo, ci se naşte în procesul experienţei sociale şi al
activităţii, adică se dezvoltă înlăuntrul unui individ anume ca rezultat al relaţiei sale cu acest

2
Principles of Psychology, New York, 1980 – apud. Ilie Bădescu, Dan Dungaciu, Radu Baltasiu, Istoria sociologiei.
Teorii contemporane, Ed. Eminescu, Bucureşti, 1996, p. 303.

3
proces considerat ca întreg şi cu alţi indivizi în cadrul aceluiaşi proces” (ibidem: 338) (Mead,
1912). Din perspectiva „conduitei raţionale”, finalitate socială de căpătâi a societăţii moderne,
individul trebuie să fie capabil să îşi „obiectiveze sinele”, să se perceapă „obiectiv”; numai astfel
el va putea acţiona „inteligent” sau „raţional”. El nu se poate însă „obiectiva” decât adoptând
atitudinile altora faţa de sine, împrumutând din exterioritatea percepţiei pe care aceştia şi-o
formează în ceea ce îl priveşte. Este interesant de văzut cum, în explicaţia sociologică, socialul –
ca interacţiune a insului cu alţii – stă la baza formării şi totodată a perceperii sinelui.
Astfel, o primă etapă semnificativă, din punctul său de vedere, este aceea în care copilul
se deprinde cu joaca. Prin joacă, în contact cu grupul de joacă, se petrece dezvoltarea ființei
sociale în copii prin imitarea acțiunilor celor din jurul lor, prin preluarea rolului celulalt (imitarea
în joacă); acest proces este fundamentul învățării sociale. Mead consideră că atunci când copilul
reușește să facă diferența între „eu” și „mie”/„mine” și-a dobândit conștiința socială sau sinele
social, adică se poate raporta la el însuși nu numai din interior („eu”), ci și ca și cum s-ar vedea
din afară („mie”, „pe mine”), își poate imagina cum este văzut de ceilalți semnificativi (ale căror
percepții contează pentru el). Aceasta înseamnă externalizarea perceperii propriei persoane și se
realizează în jurul vârstei de 5 ani. Mai târziu, peste vârsta de 8-9 ani, copiii fac trecerea de la
joaca nestructurată sau slab organizată spre jocurile organizate. În acest cadru are loc asimilarea
valorilor și a moralității (înțelese ca onestitate, colaborare, ierarhie), precum și înțelegerea
existenței, pe lângă ceilalți semnificativi (părinți, educatori, tovarăși de joacă), a unui „celălalt
generalizat” (societatea, grupul cu morala și așteptările specifice).
Mijlocul acestui proces este reprezentat de comunicare: prin comunicare se stabileşte un
„flux al răspunsurilor”, o deplasare continuă a acţiunii noastre pe baza răspunsurilor celorlalţi,
audienţei. Gândirea însăşi este o conversaţie interioară, imposibilă în lipsă unui limbaj şi a
precizării virtuale (interioară) a unui posibil interlocutor. Joaca, ca mimare a unor situaţii de rol,
este prima formă de obiectivare a sinelui. Ea se organizează apoi în jocurile structurate, în care
regulile sunt prestabilite şi numărul rolurilor pe care individul le poate adopta este restrâns.
„Jocul reprezintă trecerea, în viaţa copilului, de la asumarea rolurilor altora într-o joacă, la un rol
organizat, care este esenţial pentru conştiinţa de sine în sensul deplin al termenului”(ibidem:
342)3. Există aşadar trei situaţii esenţiale pentru fomarea sinelui ca obiect: limbajul (sau
comunicarea), joaca şi jocul.

3
Idem, p. 342.

4
 Comunitatea organizată la care individul se raportează şi care îi influenţează formarea
sinelui este denumită, de Mead, altul generalizat. Acesta poate fi grupul în care individul „joacă”
la un moment dat un anumit rol (orice grup care presupune un regulament şi o reţea de roluri
distribuite membrilor, inclusiv grupurile cultice sau de ritual), dar şi obiectele sau mediul general
cu care individul desfăşoară o „conversaţie”, faţă de care reacţionează într-un anumit fel.

Teoria sinelui-oglindă a lui Charles H. Cooley

În definiţia interacţionismului, societatea este o realitate „mentală”, rezultat al
interacţiunilor dintre indivizi. În concepţia lui Charles H. Cooley (1864-1929), la baza studiului
psihosociologic trebuie să stea conceptul de grup primar: „Prin grupuri primare eu înţeleg acele
grupări caracterizate prin asociere şi cooperare intimă, faţă în faţă. Ele sunt primare în mai multe
sensuri, dar în primul rând prin aceea că ele sunt fundamentale în formarea naturii sociale şi a
ideilor indivizilor” (ibidem: 322). Aceste grupuri alcătuiesc primul cerc al „organizaţiei sociale”
(„prin ele îşi dezvoltă indivizii primele lor contacte cu societatea mai largă”), aflată în
expansiune, dar şi ameninţată cu dezagregarea. În cadrul grupurilor primare se manifestă
sentimentul de „noi”, prin care se produce identificarea indivizilor cu „întregul compus din
coexistenţa actualizată”(idem), un întreg comun tuturor produs de fuziunea, de asocierea intimă a
tuturor membrilor; „valoarea” este preluată de individ de la acest grup, prin asumarea identitară.
Tipurile cele mai specifice de grupuri primare sunt, în teoria lui Cooley, familia, grupul
de joacă al copiilor, vecinătatea, comunitatea vârstnicilor. Ele descriu ceea ce este „universal în
natura umană” şi se întâlnesc în toate epocile, în mai toate culturile. Prin ele se afirmă şi se
modelează cel de al treilea nivel al naturii umane, cel social (primele două fiind nivelul ereditar
şi cel biologic).
Tot în interiorul lor, prin „viaţa comunicativă”, se afirmă sinele sau ego-ul, ca mod de
polarizare a „fluxului energetic al vieţii comune”. Ca şi societatea, sinele este tot o realitate
mentală (creată, nu dată), rezultată din reflectarea atitudinii pe care „altul” o are faţă de individ.
Astfel „sinele social ar putea fi denumit sinele reflectat sau oglindit (looking-glass self)”.
Comparaţia sinelui cu oglindirea este semnificativă pentru suprapunerea ulterioară între sine şi
imagine, dar şi pentru ideea că sinele este un produs al acţiunii, controlate sau nu, desfăşurată
între ins şi ceilalţi: „Aşa cum ne vedem faţa, figura, hainele în oglindă şi suntem interesaţi de ele
întrucât sunt ale noastre, ne plac după cum răspund sau nu la ceea ce am dori noi să fie; tot astfel

5
ne privim imaginativ în mintea altora, percepem în conştiinţa lor, pe calea imaginaţiei,
reprezentări cu privire la cum arătăm, la manierele, ţelurile, faptele, caracterul şi prietenii noştri
şi suntem astfel în chip variabil afectaţi de aceste reprezentări” (ibidem: 326).
Concluzia care se impune este că ceea ce cred ceilalţi despre noi tinde să devină şi în
realitate ceea ce suntem; aparenţa devine esenţă şi sinele, fatalmente social, tinde să se localizeze
la nivelul „interacţiunilor de imagine”, a schimbului de impresii din societate. Interesant este de
cercetat influenţa pe care interacţiunea stabilită la nivelul grupurilor primare o are în formarea
sinelui. Aceasta reprezintă un alt tip de social, un alt tip de „flux energetic” decât cel circulat în
cadrul relaţiilor convenţionale. Astfel, în cadrul grupurilor primare precum familia, de pildă,
interacţiunea este bazată pe comprehensiune, pe împărtăşirea aceloraşi experienţe o perioadă
îndelungată, pe formarea unei „culturi” specifice, a unei tradiţii care îi diferenţiază pe membri
grupului respectiv de toţi ceilalţi, circumscriindu-i unei identităţi generale, ce li se imprimă
dincolo de voinţa, acţiunea sau controlul lor; acest tip de sine (adesea denumit ca identitate,
întrucât o parte importantă a sa este modelată de presiunile grupului de apartenență) este
consistent cu întreaga personalitate a omului, nu se poate destiona individual și nici nu se poate
retușa. În mod diferit, în cazul sinelui ca reflectare în oglindă, el apare ca imaginea compusă din
impresiile pe care individul le creează (dispunând de un instrumentar anume) persoanelor cu care
vine în contact şi care nu au, neapărat, o cunoaştere de durată şi aprofundată a personalităţii şi
caracterului acestuia. Rezultatul – sinele – se poate retuşa, aşa cum ne planificăm, compunem
sau corectăm imaginea oglindită sau impresia pe care o facem asupra oamenilor. Nu intenţionăm
deloc să negăm capacitatea „oglinditoare” a sinelui; tindem însă să o concepem ca pe o
capacitate secundă a unei realităţi mai profunde, ca pe o imagine. În termenii pe care i-am
menţionat deja, de identitate şi imagine, nu o putem origina pe prima de cea din urmă, ci
dimpotrivă, imaginea este identitatea „fardată” a insului, modul în care eu-l autentic,
„fundamentul cultural” (Ralph Linton) al acestuia ia, la un moment dat, conform unui anumit
interes, o coloratură aparte.

Căutarea sinelui în viaţa socială. Reprezentarea de sine, concept important în

psihosociologie, se leagă, în mare, de două componente ale persoanei, anume eu-l intim
(imaginea pe care cineva o are despre sine, cu calitățile și slăbiciunile cunoscute), cel mai adesea
o imagine privată, neexprimată către alții, dar fundamentală în proiectarea comportamentului) și

6
eu-l public, imaginea expusă înspre exterior, cea sub care încercăm să „părem” celorlalți și care
poate fi foarte diferită de cea a eu-lui intim (Abric, 2002: 21-22)4. Psihosociologii remarcă
ușurința cu care astăzi, în societățile urbane supradezvoltate, cineva își poate achiziționa un „kit”
de identitate pentru a-și confecționa un eu public fără legătură cu eu-l intim. În orice situație de
comunicare sau interacțiune socială, un om se va purta conform, pe de o parte, cu ceea ce este și,
pe de altă parte, cu ceea ce vrea să pară că este.
Contextele în care suntem implicaţi în existenţa cotidiană tind să creeze un „simţ
secundar al sinelui”, în sensul în care ne simţim străini, adică diferiţi de rolurile care ne sunt
atribuite în diferite situaţii. Nu ne mai simţim noi înşine, ne retragem în spatele rolului şi
încercăm evaluări ale felului în care reuşim să „părem” sau să „fim” pentru cei care ne judecă şi
evaluează prestaţia. Pluralitatea ipostazelor în care ne plasăm în parcursurile noastre cotidiene,
pluralitatea de „eu”-uri care ne compun conduita ne determină să încercăm proiectul „unificării
sinelui”. Acest proiect, care se constituie ca un proces de căutare a identităţii, era, până de
curând, rezervat vârstelor „problematice”, fără definiţii sociale precise – adolescenţa sau „tinerii
pensionari”, cei care îşi schimbau brusc statutul sau rezidenţa. Astăzi, în condiţiile unei
mobilităţi sociale foarte mari, nu mai există definiţii identitare consacrate social decât pentru
categorii tot mai restrânse, familia, prietenii apropiaţi, dar chiar şi acestea sunt asaltate de cereri
insistente de negociere şi redefinire a statusurilor.
Conceptul de sine, se spune, grupează aspectele cognitive (care pot fi percepute, înțelese,
explicate) ale eu-lui. Din acest punct de vedere, pot exista două posibile forme de cunoaștere a
eu-lui (Lungu, 2004: 93-94):
1) Una stabilă – sinele stabil sau „shema de sine”, care conține trăsături statornice în
timp, cunoscute de individ despre sine
2) Una maleabilă – prin care un om își poate ajusta, modifica, printr-o anumită
mobilizare sau manipulare, tipul de cunoaștere pe care o are asupra unora din
trăsăturile sale de personalitate.
Poziția corectă pare a fi cea reconciliantă: există trăsături pe care le cunoaștem bine,
probate în timp, mereu „la lumină”, dar și altele a căror cunoaștere se poate deschide neașteptat
procesului de auto-cunoaștere, spontan sau asistat.

4
Una dintre învățăturile celebre ale lui Sun Tzu despre arta războiului era: „Arată-te slab când ești puternic și
puternic când ești slab”, o axiomă de comunicare fundamentată tocmai pe opoziția necesară între eu-l intim și eu-l
public.

7
a. Autopercepția este în egală măsură comprehensibilă ca proces de construire, elaborare a
imaginii de sine prin „oglindire reciprocă” față de celălalt (fie el real, ideal sau imaginar) și ca
produs al acestui proces. Daryl Bem (1972) susține că autopercepția se articulează prin
observarea comportamentelor și reacțiilor noastre în prezent sau prin participarea la situații sau
experiențe de viață (în sensul că ceea ce facem ori simțim ne indică ceea ce suntem). Ca orientare
în experiențele noastre, autopercepția este dependentă de o capacitate denumită inteligență
socială, definită ca manevrarea „în folos propriu a datelor situației pentru obținerea unor
beneficii maxime” (Gavreliuc, 2020: 48), implicând abilități precum gestionarea reușitei sociale,
manipularea sau managementul impresiei, ego-marketing-ul ș.a.
O teorie care recomandă proiectul personal al omului de consistență de sine este teoria
managementului impresiilor, adică manipularea impresiilor pe care le facem asupra celorlalți:
chiar dacă avem trăsături ce nu pot atrage gratificare socială, ele pot fi deghizate sau chiar
ascunse în ceea ce este dezirabil și se acordă cu succesul. După inteligența nativă și cea cultivată
prin efort intelectual, inteligența socială devine importantă în spațiul public ca „negociere
simbolică a imaginii de sine cu partenerii de relație” (idem) și având rezultate directe în
capacitatea de autoprezentare.
b. Autocunoașterea. Moduri de autocunoaștere
Evaluarea reflectată – așa cum este descrisă în teoria lui William James – prin
cunoașterea impresiilor pe care le facem asupra celorlalți. Noua gestiune a „imaginii” sau a
„impresiilor” este preocuparea cheie a oricărei persoane interesată de reflexia sa în percepția
celorlalți.
Compararea socială – descrisă de Leon Festinger (1919-1989) ca proces de alăturare și
măsurare a trăsăturilor și capacităților noastre cu cele alte altora, în măsura în care aceștia cu
trăsături și capacități similare și relevbante pentru criteriul stabilit. Conform acestui autor,
postulatele comparării sociale sunt: a) oamenii simt nevoia să își evalueze abilitățile; b) în lipsa
reperelor obiective, se evaluează comparându-se cu alți oameni; c) este preferată compararea cu
persoane asemănătoare, cu abilități similare. Compararea de poate face de jos în sus (stabilirea și
urmarea modelelor) sau de sus în jos (creșterea stimei de sine).
Interiorizarea rolurilor – Persoanele funcționează în funcție de ceea ce, în sociologie,
este numit rol și statut social. Statutul social înseamnă locul pe care în ocupă cineva, la un
moment dat, într-o anumită structură socială, fiind o poziție anteexistentă persoanei, definită

8
independent de trăsăturile personale ale persoanei respective: părinte, profesor, preot, patron,
țăran sau soldat sunt exemple de statute, unele familiale, altele profesionale, economice sau
culturale care se asociază, în construcția identităților individuale, cu o poziție ierarhică (de
prestigiu) și compune imaginea de sine și identitatea socială. Întotdeauna statutului social i se
asociază o situație socială dată, putând așadar să se schimbe și să se cumuleze, nu întotdeauna
coerent (un statut profesional înalt poate fi cumulat cu un statut cultural modest, sau un statut
familial inferior poate compune identitatea unui ins alătură de un statut economic ridicat). În
funcție de această poziție desemnată prin statut persoana are de îndeplinit un anumit rol social,
conform (adesea prescrise, la modul cel mai explicit, sau chiar impuse, printr-un sistem moral
sau juridic) cu statutul ocupat. Ea va adopta acele comportamente care vor fi potrivite cu statutul
său și care vor fi tocmai acele comportamente pe care și ceilalți locutori le vor anticipa și aștepta,
conform recomandării de statut. Astfel, ne așteptăm ca un fiu să fie respectuos și ascultător, iar
un părinte să fie autoritar și protector; ne așteptăm ca un amic să fie săritor și binevoitor, iar de la
un inamic ne așteptăm la ostilitate și disensiune. Uneori însă, mai ales în sistemele actuale de
modificări ale semnificațiilor recunoscute cultural și legal asociate unor statuturi, pot apărea
confuzii și chiar contradicții între așteptările celorlalți și disponibilitatea persoanei spre adoptarea
unui anumit rol. Conflictele de rol sunt un exemplu de asemenea perturbare a comunicării din
prisma statutului și rolului, ele având loc atunci când cineva adoptă un comportament diferit de
cel care ar fi cuvenit și de așteptat, din partea celorlalți, conform statutului pe care îl are. (Un
exemplu familial ce tinde să fie frecvent în familiile actuale este cel al părintelui-prieten care,
fără a mai fi autoritar și protector, dorește să fie confident și egal al copilului său; acest lucru nu
duce însă, așa cum se așteaptă mulți dintre acești părinți, la o reducere a potențialului conflictual
între generații, ci tocmai la adâncirea, prelungirea și cronicizarea lui prin lipsirea de repere a
copilului care nu mai are reprezentarea maturității în proprii lui părinți.) O altă posibilă eroare în
comunicare datorată definițiilor de statut și rol este rigidizarea rolului, adică păstrarea, în mai
multe contexte, a unui rol corespunzător numai unei anumite situații (un șef care continuă și fie
șef și acasă sau un fiu care-și continuă starea de dependență și cu prietenii etc.)
Teoria celor doi factori emoționali (formulată de Stanley Schachter și Jerome Singer)
explică un aspect al autocunoașterii prin interpretarea manifestărilor fizice. Oamenii își
(re)cunosc emoțiile în două etape: trăirea unei stări fiziologice și interpretarea sau etichetarea

9
cognitivă a acesteia. Cu alte cuvinte, capacitatea cognitivă și interpretarea semnalelor fiziologice
poate influența definirea (re/cunoașterea) stării emoționale.

c. Autoprezentarea este considerată un proces strategic. „Strategii de autoprezentare”,

așa cum sunt denumite în manualele de psihosociologie (ibidem) sunt considerate căutarea stimei
de sine, autoverificarea sau chiar căutarea adevărului despre sine. Prima dintre aceste strategii
este cunoscută chiar drept autoprezentarea strategică și se definește ca tendința de a câștiga
influență, putere socială, manipulând și selectând situații, informații, parteneri avantajoși; este o
abilitate deprinsă și întâlnită mai ales în domeniul politicii sau al comunicării în masă.
Stima de sine. Identificarea acestei categorii a sinelui social a dus la formularea unei
„teorii a succesului” social al individului, conform căreia fiecare om resimte nevoia întăririi
„sinelui social” prin raportarea „stimei de sine” la „rata succesului” social. Cu alte cuvinte,
ecuaţia confortului personal, a unei satisfăcătoare „stime de sine” împarte pretenţiile la succesele
sociale obţinute. În cazul în care raportul este supraunitar, stima de sine scade şi, pentru
reabilitarea ei trebuie fie reduse aşteptările personale, fie crescută rata succeselor sociale; dacă
raportul este subunitar, aşteptările sunt depăşite de succese, stima de sine creşte şi se redefineşte
în raport cu rata mare a recompenselor sociale. Aici apare problema definirii stimei de sine mai
ales în raport de succesele materiale obţinute. Valoarea individului, definită direct de acesta, nu
este o valoare „obiectivă”, raportată la criterii stabile, care să o clasifice pe termen lung (cum
erau de pildă clasificările societăţilor de status, în care poziţia socială, statusul unei persoane era
definit înainte de naşterea persoanei respective şi nu suferea decât schimbări minore în cursul
vieţii acesteia); stima de sine este, de fapt, în cea mai mare măsură, reflectarea percepţiei pe care
insul o are asupra valorii sale pe „piaţa socială”, adică prin abilitatea sa de a se valorifica, de „se
vinde”. Lipsa de măsură posibilă în supraaprecierea sau subaprecierea personală este dublată,
aici, de fragilitatea definiţiilor pe baza cărora este făcută această supraapreciere. În această logică
a efectului benefic al întăririi stimei de sine (în care se încadrează mai puțin întărirea
comportamentelor altruiste și mai mult strategiile de reducere a pretenţiilor si de creştere – de
multe ori aparente, iluzorii sau nesemnificative – a succeselor personale) se aliniază aproape
toată strategia actuală a marketingului: toate produsele deschid poarta unor noi succese personale
(de regulă, satisfaceri ale unor posibile năzuinţe de confort: frumuseţe cuceritoare, energie
debordantă, imagine acaparatoare etc.), pe fondul unei coborâri a pretenţiilor de performanţă

10
individuală (toate produsele oferite ni se cuvin, pot fi obţinute fără efort fizic sau moral, singura
valoare pe care trebuie să o avem și să o probăm fiind aceea a banului).
Autoverificarea. Consistența sine-lui cu comportamentul se poate face prin autoverificare
(Nicolau, 2004: 94-96). Teoria autoverificării susține că oamenii pot apela la strategii
comportamentale (alegerea unor contexte preferate de acțiune socială, afișarea identitară etc.) sau
la strategii cognitive (atenție selectivă, interpretare selectivă, memorare selectivă) care să le
confirm un concept de sine pe care îl consideră propriu.
De asemenea, teoria eu-rilor posibile spune că o persoană este numai o ipostază a ceea ce
poate fi; cu ajutorul unor factori motivaționali (care intervin în educație, profesie etc.) sau
evaluativi (prezenți în strategiile de dezalcoolizare sau în curele de slăbire), ea poate deveni
altcineva. Eu-l real și eu-l ideal se pot afla în acord (pozitivarea sinelui) sau în conflict
(negativarea sinelui). Edward Tory Higgins (1989) a formulat teoria discrepanței sinelui, a
posibilei duble afectări negări a sinelui: mai întâi în situația în care eu-l ideal și cel real nu sunt
acordate (când vom întâlni afecte negative dezangajante precum dezamăgirea, deprimarea,
tristețea); apoi în cazul în care există dezacord între eu-l real și cel revendicat (când apar afecte
negative active: neliniște, frământare, tulburare, furie). Eu-l este, așadar, o realitate plastică,
modelabilă, care solicită nu numai atenția, dar și precizia indivizilor pentru a deveni o resursă
valoroasă.
Căutarea adevărului despre sine nu face parte din rutina socială a oamenilor, ci se manifestă
uneori în situații importante care solicită concentrarea și cât mai buna cunoaștere a sinelui. Ca
autoidentificare – afirmare a identității de sine în fața celorlalți –, ea se poate dovedi dificilă în
condițiile „duplicității relaționale” a subiecților, vizibilă în înclinția de a ne identifica și însoți cu
cei care au succes social, și de a ne feri și delimita de cei care au eșuat (altfel decât din
perspectiva generozității, superiorității noastre).
Stilurile de autoprezentare sunt adoptate fie conștient (și se manifestă în comportamente
cu finalitatea clară de autoprezentare), fie inconștient (vizibile în comportamente rutiniere,
spontane, prea puțin controlate). În literatură sunt menționate stilul ofensiv-asertiv ( caracterizat
prin deschidere, stimă de sine ridicată, bun control al situției) sau stilul defensiv-protectiv (vizibil
în comportamente de închidere, stimă de sine scăzută, anxietate).
d. Autodezvăluirea. Spre deosebire de autoprezentare – ca mod de recomandare, de joc
de rol pe scena publică – autodezvăluirea înseamnă transmiterea unor informații consistente

11
despre propria identitate. Ea este măsurabilă prin întinderea sa (cantitatea de informații
dezvăluite), prin profunzime (calitatea acestor informații) și durata relației care o favorizează. Se
poate clasifica în autodezvăluire prin descriere (perceptivă) sau prin evaluare (cognitivă,
afectivă). Un alt criteriu face diferență între autodezvăluirea personală (despre sine) sau
relațională (despre relația cu celălalt) (Gavreliuc, op.cit.: 57).
Cea mai remarcabilă teorie ce s-a putut formula în legătură cu această temă este teoria
penetrării sociale (1973, Irving Altman și Dalmas Taylor), în care autodezvăluirea este descrisă
ca un proces gradual, ce măsoară nivelul de „penetrare” în sensul accesării intimității, a atingerii
unui nivel de cunoaștere sau intercunoaștere profund în relația socială; paralel, a putut fi luată în
considerare și depenetrarea, ca înstrăinare a partenerilor de relație, atunci când cadrul relației nu
este unul stabil (comunitar). Condiții ale procesului de autodezvăluire care au făcut obiect de
reflecție în psihosociologie sunt: reciprocitatea (înțeleasă nu neapărat ca acordare la același nivel
al autodezvăluirilor membrilor de relație, cât ca o acordare sau compatibilizare a stilurilor de
autodezvăluire); contextul, momentul autodezvăluirii nu este începutul unei relații, ci este
stabilizarea relației; socializarea diferită a capacității de autodezvăluire, în sensul diferențelor
culturale, sexuale sau personale ale stilurilor de autodezvăluire; bunăstarea spirituală, care
transferă calitatea autodezvăluirii înspre confesiune.

12