Pov Univ Cu Coperte

Povestiri pentru
toate vârstele
Editura CARTEA IULIEI

2022
Cuprins
DE ZIUA MAMEI ................................................................... 3
PREŢUL LĂCOMIEI ............................................................... 4
EL ŞI EA ............................................................................... 6
PILDA OLARULUI .................................................................. 8
DAR PENTRU DAR ................................................................ 9
ROSTUL DE A TRĂI ............................................................. 10
DEFECTUL ......................................................................... 11
RĂBDAREA ......................................................................... 12
CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII BOGAT.............................................. 14
INIMI APROPIATE ............................................................... 15
TRILUL PRIVIGHETORII ..................................................... 16
NAUFRAGIAŢII .................................................................... 17
DREPTATEA ........................................................................ 19
PODUL ................................................................................ 20
MOŞTENIREA ..................................................................... 21
BINE FACI, BINE GĂSEŞTI.................................................. 22
CAPCANA ............................................................................ 22
SECRETUL SUCCESULUI ................................................... 24
ULTIMUL BISCUIT .............................................................. 25
POVESTEA MĂGARULUI ..................................................... 26
SUPA DIN PIATRĂ ............................................................... 27
SABOŢII MICULUI JO .......................................................... 28
BUCLE DE AUR ŞI CEI TREI URSULEŢI .............................. 30
ÎNTÂLNIREA OMULUI DE ZĂPADĂ SCUMP ......................... 32
DE CE CADE PISICA MEREU ÎN PICIOARE ......................... 34
DE CE ARE CORBUL PENELE NEGRE ................................ 36
CELE TREI PENE FERMECATE ........................................... 37
IEPURAŞUL DE CATIFEA .................................................... 42
PRIETENIA DINTRE ŞOARECE ŞI PISICĂ ............................ 46
LEGENDA PĂSĂRII COLIBRI NĂSCUTĂ DIN FOC ................ 50
LUPUL CARE VOIA SĂ-ŞI SCHIMBE CULOAREA ................. 54
LUPUL CARE ÎŞI SĂRBĂTOREA ZIUA DE NAŞTERE ............ 56
CÂND STĂPÂNUL NU-I ACASĂ ............................................ 59
NARA-NASHI ....................................................................... 62
CARTEA CU APOLODOR ..................................................... 66
ŞORICELUL LACOM............................................................ 69
MĂGĂRUŞUL CÂNTĂREȚ .................................................... 70
IMPORTANȚA RĂDĂCINILOR............................................... 71
2
DE ZIUA MAMEI
povestire cu învăţăminte
Oamenii sunt mai importanţi decât lucrurile. E un

adevăr pe care nu-l neagă nimeni. Ne purtăm însă de
multe ori ca şi cum ar fi invers. Dedicăm prea mult timp
unor lucruri şi prea puţin relaţiilor cu oamenii. Şi de aici ni
se trage, cred, starea de nemulţumire şi de nefericire pe
care o trăim adesea...
În drum de la locul de muncă spre casă, un bărbat a
trecut pe la florărie. Voia să comande un buchet pe care
urma să-l trimită mamei lui.
Mama locuia la vreo două sute de kilometri distan-
ță. A doua zi, mama sa împlinea şaizeci şi cinci de ani.
Când coborî din mașină, bărbatul văzu o tânără stând pe
trotuar plângând.
– De ce eşti tristă, fată dragă?
Află că ea voia să îi ia mamei sale un trandafir roşu,
dar constată că nu avea bani decât pentru o jumătate de
trandafir. Bărbatul o luă pe tânără în florărie şi îi plăti el
trandafirul. După ce plăti şi buchetul pentru mama lui,
se oferi să o ducă pe fată acasă. Pe drum fata îl rugă să
oprească spunând că a ajuns la mama ei. Coborî şi intră
pe poarta unui... cimitir.
Bărbatul se întoarse atunci la florărie, anulă coman-
da, cumpără un buchet de trandafiri şi conduse mașina
două sute de kilometri ca să-i ofere mamei sale personal
buchetul de trandafiri.
3
PREŢUL LĂCOMIEI
Ataşamentul exagerat faţă de bani se numeşte

avariţie. Avarul consideră banii bunul cel mai de preţ din
lume şi dedică foarte mult timp pentru strângerea şi
păstrarea lor fără să fie cheltuiţi. Aţi auzit cu siguranţă
de Hagi Tudose, personajul unei povestiri. Hagi Tudose a
murit sărac lipit, îmbrăţişându-şi cufărul cu bani, cu
foarte mulţi bani, pe care-i strânsese toată viaţa. Este
cazul tipic de avar.
O altă poveste spune că un om, din aceeaşi specie
cu Hagi Tudose, şi-a ascuns aurul la rădăcina unui pom
din grădina sa. În fiecare săptămână, omul săpa o
groapă, scotea aurul, îl admira o oră întreagă, după care
îl îngropa la loc. Asta până când, un hoţ i-a descoperit
4
ascunzătoarea şi i-a furat aurul. Bietul om, când şi-a dat
seama că a fost jefuit, a început să se tânguie în gura
mare. Vecinii s-au alarmat şi au venit să vadă ce se
întâmplă. Când au aflat, unul dintre vecini îl întrebă pe
păgubit:
– Ai cheltuit ceva din aurul tău?
– Nimic, răspunse avarul. Nu făceam decât să-l
dezgrop şi să mă uit la el.
– Ei, în cazul ăsta, încercă vecinul să-l consoleze,
paguba nu este prea mare. Poţi la fel de bine să continui
să vii în fiecare săptămână şi să te uiţi la această groapă,
închipuindu-ţi că în ea este aurul tău.
Nu banii, ci capacitatea de a-i obţine cinstit şi de a-i
folosi cu inteligenţă te face bogat sau sărac.
5
EL ŞI EA
El era un bărbat ursuz, cu o voce groasă şi o fire
aspră. Ea, o femeie delicată, ascultătoare şi discretă.
Aveau doi băieţi pe care-i crescuseră cum putuseră mai
bine.
Acum erau oameni la casa lor. După ce şi-a văzut
fiii căsătoriţi, femeia a devenit din ce în ce mai tristă.
Era pe zi ce trece mai slabă şi mai neputincioasă.
Bărbatul îngrijorat a mers cu soţia la doctori ca să afle de
ce suferă. A făcut analize după analize, dar doctorii nu
au reuşit să-i pună un diagnostic. Pe când femeia era
internată în spital, medicul îl chemă pe bărbat în
cabinetul său şi-i spuse:
– Soţia dumneavoastră, pur şi simplu nu mai vrea
să trăiască. Noi nu i-am găsit nicio afecţiune majoră,
care s-o aducă în această stare.
Bărbatul veni la căpătâiul femeii lui, o luă de mână
şi-i zise cu voce tremurândă:
– Tu nu trebuie să mori!
– De ce? întrebă soţia. Toţi oamenii mor.
– Tu, nu, îi zise soţul, pentru că eu am nevoie de
tine.
– Şi de ce nu mi-ai spus-o până acum? întrebă
femeia schiţând un surâs trist în colţul gurii.
Din acea zi, starea soţiei s-a îmbunătăţit, asfel încât
a fost externată după o săptămână.
Au trăit până la bătrâneţe, convinşi că totul are un
rost atunci când cineva are nevoie de tine.
6
7
PILDA OLARULUI
Când Dumnezeu cutreiera lumea
Erau odată trei olari iscusiţi care s-au întâlnit
într-una din zile cu un bătrân care le-a spus:
– Dragii mei, mie mi-e urât singur. Nu aţi vrea să mă
ajutaţi şi să-mi dăruiţi cu mâinile voastre pricepute trei
copilaşi de lut, ca să-mi ţină de urât?
– Ba da, moşule, te ajutăm! au spus meşterii
mândri că pot să-şi arate priceperea.
Şi s-au apucat de lucru. În timpul acesta, bătrânul,
care nu era un om obişnuit, ci chiar Dumnezeu, le-a
pregătit alături o masă copioasă, de se mirau şi meşterii
de unde scoate atâtea bunătăţi. Unul dintre olari, care
era mai leneş şi mai pofticios, mai, mai că-i venea să-şi
lase treaba şi să se înfrupte din bucate.
– Când credeţi că aţi terminat, veniţi de vă ospătaţi
puţin din bucatele mele, le-a spus moşneagul, şi s-a
făcut nevăzut. Atât i-a trebuit olarului leneş, că a şi sărit
la masă, în timp ce copilaşul său de lut nici măcar pe
jumătate nu era gata. Colegul lui, văzându-l că mănâncă,
s-a oprit şi el şi a trecut la masă fericit. Al treilea, însă, a
muncit până ce şi-a terminat copilul de lut.
Când s-a întors, bătrânul i-a mustrat pe cei doi olari
leneşi şi l-a felicitat pe cel de-al treilea pentru lucrul bine
făcut. Şi le-a spus celor trei olari:
– Vedeţi, aşa e şi în viaţă: unii oameni sunt foarte
serioşi în a-şi modela prin educaţie copiii, iar alţii sunt
ispitiţi de tot felul de lucruri, şi îşi lasă odraslele
neterminate, adică nemodelate.
8
DAR PENTRU DAR
În magazinul de perle intră o fetiţă de aproape cinci

ani ţinând o cutiuţă metalică în mână.
Se îndreptă spre vitrina cu coliere şi-i spuse
vânzătorului:
– Vreau acest colier pentru sora mea. Are pietrele
albastre aşa cum sunt şi ochii ei.
Bijutierul o întrebă:
– Câţi bani ai?
Fetiţa desfăcu capacul cutiuţei şi răsturnă pe
tejghea câteva bancnote de un leu şi mai multe monede.
Nu puteau fi decât vreo douăzeci de lei în total.
– Sunt de ajuns? întrebă fetiţa privindu-l atentă pe
vânzător. Îi strâng de un an ca să iau un cadou surorii
mele mai mari. De când a murit mama, ea mă creşte şi
aş vrea să-i fac o bucurie de ziua ei.
Bijutierul se duse în spate şi se întoarse cu o cutie
tot albastră în care puse colierul şi i-o dădu fetiţei:
– Sper să-i placă surorii tale.
Copila ieşi din magazin cu ochii strălucind de feri-
cire.
O oră mai târziu, în bijuterie intră o tânără cu ochii
albaştri şi cu un aer neliniştit.
Puse pe tejghea cutia în care era colierul cu tur-
coaze şi întrebă:
– Acesta a fost cumpărat de aici?
– Da, domnişoară.
– Şi cât a costat?
– Preţurile bijuteriilor, pe care le vând eu, sunt
negociabile, răspunse vânzătorul. Le ştiu doar eu şi cum-
părătorul.
– Dar sora mea avea doar câţiva bănuţi. Cum a
putut să cumpere un asemenea colier?
9
Bijutierul închise cutia şi o înmână tinerei spunându-i:
– Sora dumneavoastră a plătit preţul cel mai mare
pe care-l putea plăti cineva. A dat tot ce avea.
ROSTUL DE A TRĂI
Medicul intră pe uşă şi se îndreptă spre patul
bătrânului ca să-i citească fişa agăţată la capătul
patului. Omul fusese internat cu o săptămână în urmă
cu probleme de respiraţie. Starea lui se agrava pe zi ce
trecea. Medicul constată că parametrii din fişa
bolnavului indicau o înrăutăţire a stării de sănătate. Îşi
dădea seama că pacientul lui era obosit să mai lupte cu
boala şi se resemnase, apropiindu-se de sfârşit. A doua
zi, însă, medicul rămase uimit de schimbarea situaţiei.
Bătrânul lui pacient era cu totul altfel. Culoarea îi
revenise în obraji, respira mai uşor, iar analizele arătau o
îmbunătăţire a sănătăţii. Îl întrebă pe bolnav:
– Ce s-a întâmplat cu dumneavoastră? Ieri vă era
foarte rău. Acum nu vă mai recunosc.
Omul explică:
– Domnule doctor, ieri m-a vizitat nepoţelul meu şi mi-a
zis aşa: “Bunicule, trebuie să te întorci repede acasă pen-
tru că bicicleta mea s-a stricat şi nu are cine s-o repare”.
Aşa mi-am recăpătat dorința de viaţă.
10
DEFECTUL
O bătrână avea două vase mari, pe care le atârna de
cele două capete ale unui băţ, şi le căra pe după gât. Un
vas era crăpat, pe când celălalt era perfect şi tot timpul
aducea întreaga cantitate de apă.
La sfârşitul lungului drum ce ducea de la izvor până
acasă, vasul crăpat ajungea doar pe jumătate plin cu
apă.
Timp de doi ani, asta se întâmpla zilnic: femeia
aducea doar un vas şi jumătate de apă.
Bineînţeles, vasul bun era mândru de realizările sale.
Dar bietul vas crăpat era ruşinat de imperfecţiunea
(stricăciunea) sa.
După doi ani, i-a vorbit într-o zi femeii lângă izvor:
"Mă simt atât de prost, pentru că această crăpătură face
ca apa să se scurgă pe tot drumul până acasă!"
Bătrâna a zâmbit, "Ai observat că pe partea ta de
drum sunt flori, iar pe cealaltă nu? Asta pentru că ţi-am
ştiut defectul şi am plantat seminţe de flori. În fiecare zi,
în timp ce ne întoarcem, tu le udai. De doi ani culeg
aceste flori şi îmbodobesc casa cu ele. Dacă nu ai fi fost
11
aşa, n-ar mai exista aceste frumuseţi care-mi împros-
pătează aerul."
Fiecare om are un defect. Însă “crăpăturile şi
defectele” ne fac să fim diferiţi. Trebuie să luăm fiecare
persoană aşa cum este şi să găsim până şi în defecte
sursă de înţelepciune şi frumuseţe.
RĂBDAREA
Un tată îşi ajuta unul din copii să îşi pună cizmu-
liţele în picioare. Copilul trebuia sa meargă într-o excursie
organizată de grădiniţa unde învăţa. Mai era puţin timp
până la ora de îmbarcare. Copiii erau deja în autocar.
Cu tot efortul, cizmuliţele nu voiau nicicum să intre.
La un moment dat, băiatul zise:
– Tată, dar sunt puse invers
Părintele îşi dădu seama că din grabă inversase încăl-
12
ţările. Le scoase şi îşi încălţă copilul corect. Dar cizmele
tot greu intrau.
– Ştii ceva, spuse băieţelul, cizmele astea nu sunt
ale mele. Sunt ale frăţiorului. Eu am cizme albastre, nu
negre.
Tatăl îşi păstră calmul, se uită în jur şi văzu într-un colţ
cizmele albastre. O luă de la capăt cu încălţatul. Dar
ciubotele tot greu intrau în picioarele copilului.
Până la urmă reuşi să-l încalţe, îl îmbrăcă şi cu
haina şi în final îl întrebă:
– Unde îţi sunt mănuşile?
– Le-am băgat în cizmuliţe ca să nu le pierd,
răspunse cu un aer nevinovat copilul.
Bărbatul trase aer în piept, zâmbi şi repetă opera-
ţiunea descălţare-încălţare.
Tu ce-ai fi făcut în locul lui? Poate ţi-ai fi ieşit din
fire. Răbdarea e o calitate cu care nu ne naştem, ce-i
drept, dar pe care o putem dobândi prin ducerea la bun
sfârşit a unor sarcini mai mult sau mai puţin dificile.
13
CE ÎNSEAMNĂ SĂ FII BOGAT
din înțelepciunea oamenilor
Ce înseamnă să fii bogat? De la ce sumă în sus?
V-aţi pus întrebarea asta, cred! Fiecare are răspunsul
lui, care depinde de bunăstarea prezentă la momentul
întrebării.
Asta dacă măsurăm bogăţia în bani.
Dar poţi fi bogat şi altfel, pentru că există, fără
îndoială, lucruri în viaţa omului care nu se măsoară în
bani.
Era odată un om nemulţumit, care se plângea tot
timpul că este sărac. Ajunsese să fie supărat şi pe
Dumnezeu pentru că nu-i dăduse mai mult noroc în
viaţă.
L-a auzit un bătrân înţelept şi l-a întrebat:
– Ai vrea să ţi se taie mâna dreaptă pentru o sută de
milioane de lei?
– Nicidecum, răspunse omul îngrozit.
– Dar mâna stângă, insistă bătrânul?
– Cum să-mi tai mâna pentru bani? se indignă
săracul.
– Dar, ai vrea să-ţi dai ochii pentru un miliard?
– Ferească Dumnezeu! Nu mi-aş da un ochi pentru
nimic în lume.
– Păi, vezi omule, ce bogat eşti? zise înţeleptul. Dacă
doar mâinile şi ochii tăi valorează mai mult de un miliard,
mulţumeşte lui Dumnezeu pentru cât de bogat eşti.
14
INIMI APROPIATE
Într-o zi, profesorul puse următoarea întrebare
elevilor săi:
– De ce ţipă oamenii când sunt supăraţi?
– Ţipăm deoarece ne pierdem calmul, zise unul
dintre ei.
– Dar de ce să ţipi, atunci când cealaltă persoană e
chiar lângă tine? întrebă din nou profesorul.
– Păi, ţipăm ca să fim siguri că celălalt ne aude,
încercă un alt elev.
Dascălul întrebă din nou:
– Totuşi, nu s-ar putea să vorbim mai încet, cu voce
joasă?
Niciunul dintre răspunsurile primite nu-l mulţumi
pe dascăl. Atunci el îi lămuri:
– Ştiţi de ce ţipăm unul la altul când suntem
supăraţi?
Adevărul e că, atunci când două persoane se
ceartă, inimile lor se distanţează foarte mult. Pentru a
acoperi această distanţă, ei trebuie să strige, ca să se
poată auzi. Cu cât sunt mai supăraţi, cu atât mai tare
trebuie să strige, din cauza distanţei şi mai mari.
Pe de altă parte, ce se petrece atunci când două
fiinţe sunt îndrăgostite? Ele nu ţipă deloc. Vorbesc
încetişor, suav. De ce? Fiindcă inimile lor sunt foarte
apropiate, distanţa dintre ele este foarte mică. Uneori,
inimile lor sunt atât de aproape, că nici nu mai vorbesc,
doar şoptesc, murmură. Iar atunci când iubirea e şi mai
intensă, nu mai e nevoie nici măcar să şoptească, ajunge
doar să se privească şi inimile lor se înţeleg. Asta se
petrece atunci când două fiinţe care se iubesc, au inimile
apropiate.
Şi înţeleptul profesor concluzionă:
– Când discutaţi, nu lăsaţi ca inimile voastre să se
15
separe una de cealaltă, nu rostiţi cuvinte care să vă
îndepărteze şi mai mult!
TRILUL PRIVIGHETORII
Omul învaţă cât trăieşte. Şi învaţă nu numai de la
oameni, ci şi de la necuvântătoare.
De ce cântă privighetoarea?
Un ornitolog a urmărit comportamentul acestei
păsări cântătoare. Şi a observat că doar masculii cântă
atunci când îşi curtează perechea. Şi mai cu foc cântă
timp de trei săptămâni după ce au ieşit puii din ouă.
Cercetătorul a luat din cuib trei pui masculi de
privighetoare şi i-a crescut departe de trilurile tatălui.
La maturitate a constatat că puii nu ştiau să cânte.
Sunetele pe care le scoteau erau stridente şi nu semănau
deloc cu un tril de privighetoare.
Consecinţa: masculii afoni nu au reuşit să aibă pui
pentru că femelele fugeau speriate de sunetele lor. Şi aşa
a înţeles cercetătorul că trilul privighetorii este de fapt un
cod(zestre) genetic care se transmite din generaţie în
generaţie şi care asigură perpetuarea speciei.
Noi, oamenii, nu trăim doar pentru a ne duce mai
departe neamul, dar suntem preocupaţi şi să asigură
viitorul copiilor.
16
Privighetoarea are trei săptămâni să-şi înveţe puii
cântecul supravieţuirii, noi oamenii avem la dispoziţie
câţiva ani buni să cultivăm în inimile copiilor noştri acele
modele care-i fac să fie oameni adevăraţi.
NAUFRAGIAŢII
În urma unui naufragiu, s-au salvat de la înec doar
doi călători. Amândoi au ajuns înot pe o insulă pustie.
Văzându-se atât de izolaţi, s-au gândit că cel mai rău
lucru este să-şi piardă speranţa. Au început să se roage,
dar ca să-şi dea seama care dintre rugăciuni este
ascultată de Dumnezeu şi-au împărţit teritoriul şi fiecare
se ruga în parcela lui.
La început au cerut mâncare. A doua zi, unul dintre
ei a găsit în partea lui de insulă un smochin plin cu
fructe, astfel că şi-a potolit foamea.
În partea cealaltă, nu se întâmpla nimic. După o
săptămână, omul căruia îi fusese ascultată prima
rugăciune, ceru haine şi nişte scule cu care să-şi con-
17
struiască un adăpost. Găsi a doua zi pe plajă o ladă în
care se aflau lucrurile pe care le ceruse în rugăciune.
Încurajat, omul ceru insistent să apară un vas cu
care să se salveze. A doua zi, un vapor ancoră lângă
insulă şi o barcă trase la ţărm. Omul fericit se pregătea
să se urce în barcă. Atunci auzi un glas de sus:
– De ce îţi părăseşti tovarăşul pe insulă?
– Pentru că nu merită să fie ajutat din moment ce
rugăciunile sale nu au fost niciodată ascultate, răspunse
omul.
– Greşeşti! i-a răspuns glasul din cer. El nu a cerut
decât un singur lucru, ca toate dorinţele tale să fie
îndeplinite!
Ce-i drept, lui Dumnezeu îi place solidaritatea.
De aceea îi ascultă pe sfinţi, pentru că nu se roagă
niciodată pentru ei.
18
DREPTATEA
Să fii drept, cinstit, este o calitate importantă, mai
ales când în jurul nostru nedreptatea este cât cuprinde.
A face dreptate este un act de mare virtute, adică de
curaj (bărbăţie).
O poveste a poporului evreu spune că a împărţi
dreptatea presupune multă, chiar foarte multă înţelep-
ciune.
Odată un om sărac a găsit o pungă cu o mie de
shekeli (moneda statului Israel). Era o mică avere.
Auzind că cel mai bogat om din sat s-a plâns că a pierdut
acei bani, şi că oferă o recompensă de cincizeci de
shekeli, a mers şi i-a înapoiat-o păgubaşului. Bogătaşul,
văzându-se cu banii recuperaţi, a refuzat să-i dea recom-
pensa omului, spunându-i că el avusese în pungă o mie
cincizeci de shekeli, şi se vede că săracul s-a servit deja
cu cei cincizeci de shekeli. Omul n-a putut să rabde
nedreptatea şi a mers împreună cu bogatul la judecător.
După ce i-a ascultat pe amândoi, judecătorul s-a
adresat mai întăi bogatului:
– Sunt convins că spuneţi adevărul. Un om ca
dumneavoastră n-ar putea minţi. La fel de convins sunt
că şi dumneta spui adevărul, îi spuse săracului. Pentru
că altfel ai fi păstrat toţi banii pentru tine.
Întorcându-se spre bogat, judecătorul continuă:
– Judecata mea este că punga aceasta cu bani nu
este a dumneavoastră. Aceasta poate să rămână la cel
care a găsit-o până când i-o va cere adevăratul pro-
prietar.
19
PODUL
Într-un sat trăiau doi fraţi, care din întâmplare erau
şi vecini. În loc se se poarte ca fraţii, s-au certat aşa de
tare încât nu-şi mai vorbeau de o bună bucată de vreme.
Îşi spuseseră cuvinte grele şi duşmănia dintre ei se
mărea pe zi ce trecea.
Într-o bună dimineaţă, a bătut la poarta fratelui mai
mare un om cu o trusă de scule în mână.
– Ce doreşti, omule? l-a întrebat proprietarul.
– Caut de lucru, a răspuns acesta. Poate aveţi ceva
de reparat prin gospodărie, spuse străinul.
– Cum să nu avem de lucru? Vezi pârâul ce trece
prin faţa casei mele? Vreau să-mi ridici un gard înalt pe
malul apei, încât să nu mai văd casa vecinului.
Meșterul a fost de acord şi s-a apucat de lucru. Când
s-a întors seara de la câmp, stăpânul casei a găsit în loc
de gard un pod şi la poartă pe fratele său. Acesta s-a
îndreptat spre dânsul ca să-l îmbrăţişeze.
– Frate, iartă-mă că ţi-am purtat pică! Ai un suflet
generos. Dacă ai putut să treci peste vorbele grele pe care
ţi le-am adresat şi să construieşti acest podeţ între noi,
te rog să mă ierţi!
În timp ce fraţii se împăcau, meşterul îşi strângea
uneltele şi se pregătea de plecare.
– Stai, omule, că mai am de lucru pentru dumneata!
încercă fratele cel mare să-l înduplece să mai rămână.
– Mi-ar plăcea să mai rămân, dar mai am multe
poduri de construit...
20
MOŞTENIREA
Un bătrân care agonisise în viaţa lui destul de multă
avere, ce s-a gândit? Să o împartă copiilor săi cât mai
trăieşte, contând, bineînţeles, pe dragostea lor de fii, că
vor avea grijă de el până la moarte.
După ce s-au văzut, însă, în stăpânirea tuturor
bunurilor, l-au luat pe bătrân şi l-au închis în cea mai
întunecoasă, cea mai rece cameră, dându-i, din când în
când, un blid de mâncare.
Ce s-a gândit atunci bătrânul? Şi-a confecţionat o
ladă pe care a ascuns-o sub pat. S-a dus la un vecin
prieten căruia i-a spus cum îl tratează copiii, după ce le-a dat
totul, şi l-a rugat:
– Împrumută-mi cinci sute de monede de argint şi
de aur şi mâine ţi le aduc înapoi!
Acesta l-a împrumutat, doar erau buni prieteni.
Bătrânul a venit acasă şi a început să-şi numere arginţii
cu mare zgomot, aşa încât fiii să audă. Au privit prin
gaura cheii şi au văzut cât de mulţi bani are bătrânul lor
tată. Au văzut şi cum i-a pus în ladă. Cum a încuiat-o şi
cum a împins-o sub pat.
Peste câteva luni, omul s-a împrumutat din nou
pentru o zi şi iar a făcut zgomot cu ei.
Copiii au devenit mai atenţi cu el.
Într-o zi, bătrânul a murit, după ce s-a bucurat de
grija copiilor lui în ultimii ani ai vieţii.
Moştenitorii s-au hotărât să amâne deschiderea
lăzii cu comoara până după înmormântare, când aveau
să rămână singuri. Şi-au îngropat tatăl, au venit acasă,
au căutat cheile şi au descuiat lada. În ladă n-au găsit
nimic altceva decât un baston de care era legată o hârtie
pe care scria:
„Cu un baston ca acesta să fie bătut orice părinte
care-şi va da averea fiilor săi înainte de vreme”.
21
BINE FACI, BINE GĂSEŞTI
Un nobil care trăia într-un conac la marginea unui
sat i-a chemat într-o toamnă pe toţi sătenii la un ospăţ
ca să sărbătorească recolta bogată din acel an. I-a
anunţat pe oameni, că, după petrecere, fiecare va primi
câte un dar din partea lui. Le-a cerut însă ceva:
– Vă rog să veniţi cu vase pline cu apă pentru a
umple fântâna din curtea conacului.
În ziua stabilită, toţi sătenii urcau la casa boierului,
unii cu butoaie, alţii cu găleţi, cu ulcioare. Fiecare ducea
atât de multă apă cât de mult respect îi purta nobilului.
Toţi au vărsat apa în fântână, au lăsat vasele într-un colţ
al curţii şi au intrat la ospăţ. La finalul mesei, nobilul
le-a mulţumit şi le-a urat drum bun spre case.
Nedumerirea se citea pe feţele sătenilor:
– Unde sunt darurile făgăduite? întrebă şuşotind un
sătean.
Când să-şi ia vasele cu care aduseseră apa, le-au
găsit pe toate pline cu bani.
Oamenii au plecat, unii nespus de bucuroşi, alţii cu
regretul că nu căraseră mai multă apă, toţi însă convinşi
că dacă bine faci, bine găseşti.
CAPCANA
Un sat era mereu atacat de mistreţi. În fiecare zi
vierii sălbatici intrau în sat şi făceau mare tărăboi
căutându-şi hrana. Sătenii au încercat diferite metode
pentru a-i alunga, dar fără prea mult noroc.
Într-o zi, un înţelept veni să-l sfătuiască pe mai
marele satului. Acesta le-a comunicat sătenilor să îi
asculte întocmai sfaturile şi instrucţiunile.
Deznădăjduiţi, sătenii au acceptat.
22
Înţeleptul le-a spus sătenilor să adune mâncarea din
toate gospodăriile şi să o pună în mijlocul unui câmp. Ei
i-au urmat sfatul şi îndată au văzut sute de mistreţi
apropiindu-se de locul unde fusese pusă mâncarea.
Mistreţii au fost îngrijoraţi iniţial, dar odată ce au
luat o înghiţitură, au prins curaj şi s-au întors şi în zilele
următoare. În fiecare zi, sătenii puneau cât mai multă
mâncare iar mistreţii veneau acolo să mănânce. După un
timp, înţeleptul spuse oamenilor să ridice patru stâlpi
mari în colţurile câmpului.
Mistreţii erau prea ocupaţi să mănânce şi n-au luat
în seamă ce se întâmpla în jur.
După câteva săptămâni mistreţii aveau deja obiceiul
de a veni la mâncarea pusă de săteni. Înţeleptul a pus
apoi oamenii să împrejmuiască cu un gard câmpul şi să
facă o poartă mare pe unde să poată intra mistreţii să
mănânce. În cele din urmă sătenii au reuşit să facă
gardul şi au închis poarta prinzând mistreţii înăuntru.
Mistreţii fuseseră învinşi în final.
Mulţi dintre noi suntem asemenea mistreţilor
deoarece devenim la fel de încrezători în ocupaţiile şi
afacerile noastre dar nu ne dăm seama că într-un fel sau
altul cădem şi noi în capcană.
Obişnuinţele se pot forma cu uşurinţă, dar e dificil să
ne descotorosim de ele.
23
SECRETUL SUCCESULUI
A fost odată un băiat care îşi dorea să găsească
secretul succesului. Într-o zi l-a căutat pe un înţelept
care locuia sus în munţi. S-a dus la coliba lui şi l-a
întrebat:
– Înţeleptule, poţi să-mi spui care este secretul
reuşitei în viaţă?
Înţeleptul a tăcut pentru o vreme. Apoi l-a condus pe
tânărul nostru la un râu din apropiere. Au înaintat prin
apă până când capul tânărului a fost în totalitate
acoperit de apă. Băiatul se lupta să îşi ţină capul
deasupra apei. Spre surprinderea lui, bătrânul nu
încerca să îl ajute. Dimpotrivă, îi ţinea capul sub apă.
După câteva momente, bătrânul l-a scos din apă şi au
plecat înapoi spre colibă. Odată ajunşi acolo, înţeleptul l-a
întrebat ce îşi dorea cel mai mult în timp ce se afla sub
apă.
Tânărul i-a răspuns răstit:
– Bineînţeles că îmi doream să respir, bătrân
nesocotit!
Înţeleptul i-a replicat îndată:
– Fiule, dacă îţi doreşti succesul pe atâta cât îţi
doreai să respiri, atunci ai aflat care este adevăratul
secret al succesului.
O dorinţă oarecare nu va face minuni. Dorinţa
arzătoare generează energia care te face să atingi orice
scop.
24
ULTIMUL BISCUIT
Într-un aeroport o tânără aştepta să se îmbarce
pentru o călătorie mai lungă. Şi-a cumpărat o carte ca să
treacă mai repede timpul şi un pachet de biscuiţi.
S-a aşezat pe o bancă, şi-a pus bagajele jos şi s-a
apucat să citească. La un moment dat s-a întors să ia un
biscuit din pachetul de lângă ea. A observat cu
surprindere că la mică distanţă era aşezat un domn care
citea un ziar, şi care fără să-i ceară permisiunea a
început să ia şi el din pachetul de biscuiţi.
Cu toate că nu i-a plăcut gestul, politeţea a
împiedicat-o să îi reproşeze că are un comportament
nepotrivit. Dar pe măsură ce ea lua câte un biscuit, lua
şi el unul şi asta a făcut ca până la urmă tânăra să
devină foarte nemulţumită.
Când a luat din pachet penultimul biscuit, ea s-a
întrebat plină de resentimente: “Oare îndrăzneşte să mi-l
ia şi pe ultimul?”
Bărbatul a luat într-adevăr ultimul biscuit, l-a rupt
în două şi i-a oferit zâmbind cald o jumătate. Simţind că
a depăşit limita bunului simţ, tânăra s-a ridicat furioasă
şi s-a îndreptat spre un alt colţ al sălii de aşteptare.
A deschis geanta ca să pună înăuntru cartea şi…
spre marea ei surprindere a văzut pachetul de biscuiţi pe
care îl cumpărase. În acel moment a copleşit-o un
sentiment de ruşine.
A înţeles că pachetul din care mâncase nu era al ei,
ci al bărbatului care citea ziarul… El a împărţit plin de
bunătate chiar şi ultima bucăţică pe care o avea, fără să
se simtă indignat, superior sau furios.
Să dai când poţi, fără să aştepţi nimic în schimb, nici
măcar un mulţumesc, şi să nu regreţi că ai dat!
Cui dai? Cui are nevoie… Cât dai? Totdeauna mai mult
decât ai primit!
25
POVESTEA MĂGARULUI
Într-o bună zi, măgarul unui ţăran căzu într-o
fântână. Nefericitul animal se puse pe zbierat ore întregi.
În acest timp ţăranul căuta să vadă ce e de făcut.
Până la urmă, hotărî s-o acopere cu pământ. Măgarul era
oricum bătrân, iar fântâna secată. Trebuia să fie
acoperită odată şi-odată. Astfel a ajuns la concluzia că
nu mai merită osteneala să-l scoată pe măgar din
adâncul fântânei.
Aşa că ţăranul îşi chemă vecinii, ca să-i dea o mână
de ajutor. Fiecare dintre ei apucă câte o lopată şi începu
să arunce de zor pământ înăuntrul fântânei. Măgarul
pricepu de îndată ce i se pregătea şi se puse şi mai tare
pe zbierat. Dar, spre mirarea tuturor, după câteva lopeţi
bune de pământ, măgarul se potoli şi tăcu. Ţăranul privi
în adâncul fântânei şi rămase uluit de ce văzu.
Cu fiecare lopată de pământ, măgarul cel bătrân
făcea ceva neaşteptat: se scutura de pământ şi păşea
deasupra lui. În curând, toată lumea fu martoră cu
surprindere cum măgarul, ajuns până la gura fântânei,
sări peste ghizduri şi ieşi fremătând...
Viaţa va arunca poate şi peste tine cu pământ şi cu
tot felul de greutăţi...
Greutăţile trebuie să reprezinte o ocazie pentru un
pas înainte. Nu te da bătut.
26
SUPA DIN PIATRĂ
Cu mulţi ani în urmă, trei soldaţi înfometaţi şi

obosiţi de atâtea lupte, au ajuns într-un sătuc.
Ţăranii de aici abia supravieţuiau de la o zi la alta,
ca urmare a unei recolte sărace şi a multor ani de război.
S-au adunat repede în piaţa satului să-i întâmpine
pe soldaţi. Au venit cu mâna goală. Au început să se
plângă că nu le-a mai rămas nimic şi că sunt muritori de
foame.
Soldaţii au schimbat repede între ei câteva vorbe.
Apoi s-au întors către bătrânii satului. Primul soldat le-a
spus:
– Pământul vostru sărăcit v-a lăsat fără nimic de
oferit, dar vă vom împărtăşi noi din puţinul pe care îl
avem. Vă învăţăm secretul cu ajutorul căruia poţi face
supă din pietre.
Bineînţeles că ţăranii au fost intrigaţi de spusele
soldatului. Au aprins focul şi au pus cel mai mare vas cu
apă la fiert. Soldaţii au aruncat în apă trei pietricele.
– Aceasta va fi o supă foarte bună, zise al doilea
soldat. Dar un pic de sare ar face-o minunată.
În acel moment o ţărancă s-a ridicat şi a spus:
– Ce noroc! Tocmai mi-am amintit unde a mai
rămas un pic de sare.
S-a întors repede şi a adus şi un şorţ de bucătărie,
un pătrunjel, ţelină, păstârnac şi o gulie. În timp ce
acestea au fost puse la fiert, şi altor ţărani li s-a
împrospătat memoria. În curând în oală au fost puse:
carne de vacă, orez, morcovi, leuştean şi smântână. Până
să fie gata supa, a apărut şi o sticlă de vin.
Toţi sătenii, alături de cei trei soldaţi, au luat loc la
masă. Au mâncat, au dansat, au cântat până târziu în
noapte, cum nu s-a mai întâmplat de mult.
Dimineaţa, când cei trei soldaţi s-au trezit, toţi
27
sătenii stăteau în faţa lor. La picioare aveau un rucsac
cu cea mai bună pâine, brânză şi o sticlă cu tărie.
– Ne-aţi împărtăşit cel mai mare secret, acela de a
face supă din pietre, a spus un ţăran soldaţilor. Pentru
aceasta nu vă vom uita.
Auzind acestea, al treilea soldat s-a întors către mul-
ţime şi a spus:
– Nu e nici un secret, însă un lucru rămâne mereu
adevărat: doar împărţind poţi face o mare sărbătoare.
SABOŢII MICULUI JO
De Marie Christine Hendrickx
Era odată, în ţara Olandei, un morar şi soţia sa, care
aveau şapte copii, toţi băieţi.
Dimineaţa, morarul şi soţia sa lucrau la moară şi cei
şapte copii plecau la şcoala din sat.
Seara, părinţii şi copiii luau cina în jurul mesei şi îşi
povesteau întâmplările de peste zi. Apoi, după pupicul de
seara, copiii îşi scoteau saboţii. Ei puneau saboţii în faţa
uşii camerei şi se duceau să se culce. Dormeau
împreună, într-un mare pat de lemn, înghesuiţi unii
lângă alţii.
Dar, într-o seară, în ajunul Crăciunului s-a petrecut
un lucru foarte ciudat.
În timp ce tatăl umplea soba cu lemne pentru
noapte, mama număra perechile de saboţi:
– O pereche de saboţi, două perechi de saboţi, trei
perechi de saboţi, patru perechi, cinci perechi, şase
perechi…
Ochii mamei, care începuseră să se închidă, se
deschid mari şi miraţi:
– Doar şase perechi de saboţi! Am numărat greşit,
spune ea.
28
Apoi reîncepe să numere:
perechi. Mama se freacă la ochi. Nu e nimic de făcut,
lipseşte o pereche de saboţi!
Mama începe să strige:
– Vino repede, soţul meu! Noi avem şapte copii şi eu
am numărat şase perechi de saboţi!
Soţul ajunge şi spune:
– Eşti foarte obosită în seara aceasta, soţia mea.
Sigur ai greşit! Apoi, cu vocea lui groasă începe să
numere:
perechi. Doamne, tu ai dreptate! Lipseşte o pereche de
saboţi!
Morarul şi soţia sa intrară în camera copiilor. Copiii
dormeau toţi profund. Fără să facă zgomot, tatăl şi
mama începură să numere:
– Un copil, doi copii, trei copii, patru, cinci, şase,
şapte copii! Off! Copiii erau toţi acolo.
Morarul observă ceva bizar în pat. El ridică un capăt
al cearceafului şi văzu că micul Jo, cel mai mic dintre
băieţi, era culcat cu saboţii în picioare. Foarte încet, tatăl
îi scoase saboţii din picioare micului Jo. Acesta nu se
trezi, apoi mama îi îmbrăţişă şi sărută pe fiecare dintre
copiii săi.
Acum erau frumos şi bine aliniate şapte perechi de
saboţi în faţa uşii camerei.
Epuizaţi, tatăl şi mama merseră în sfârşit să se culce.
A doua zi dimineaţa, cei şapte copii se treziră foarte
devreme. Era Crăciunul. Fiecare a găsit în saboţii săi o
frumoasă surpriză.
29
BUCLE DE AUR ŞI CEI TREI URSULEŢI
după Van Gool
Tata Urs, mama Ursoaică şi Ursuleț trăiau într-o

cabană din mijlocul pădurii. În fiecare dimineaţă, în timp
ce tata Urs şi mama Ursoaică pregăteau masa, Ursuleţ se
juca.După aceea, până se răcea supa, toţi trei se
plimbau.
Într-o bună zi, o fetiţă s-a apropiat de cabană.
Numele ei era Bucle de Aur, căci avea părul blond şi
ondulat. Fetiţa se pierduse în pădure şi când a văzut
cabana, a intrat. Era atât de obosită, încât s-a aşezat în
fotoliul tatălui Urs, dar s-a ridicat repede, căci i s-a părut
incomod.
A încercat apoi fotoliul mamei Ursoaică, dar nici
acela nu i-a fost pe plac. În cele din urmă, s-a aşezat în
fotoliul lui Ursuleţ.
– Acesta este într-adevăr un fotoliu comod!
Şi a început să se balanseze. Atât de mult l-a mişcat,
încât fotoliul lui Ursuleţ s-a rupt şi fetiţa a căzut.
După aceea, Bucle de Aur a intrat în bucătărie.
– Ce mâncare delicioasă! Şi ce foame îmi este!
A încercat supa din castronul cel mare, dar era prea
fierbinte. A lăsat lingura înăuntru şi a încercat supa din
castronul mijlociu.
– E rece! s-a plâns ea.
Bucle de Aur a lăsat lingura în castron şi a încercat şi
supa din cel mai mic vas. De această dată, supa i-a
plăcut.
– Ce bună este această supă călduţă!
După ce Bucle de Aur a mâncat toată supa, a urcat
scările curioasă să vadă ce se află la etaj.
Văzând cele trei pătuţuri, fetiţei i s-a făcut somn. Şi-a
scos pantofii şi s-a culcat în pătuţul cel mic, care era
moale şi confortabil. Bucle de Aur a închis ochii şi a
adormit într-o clipă.
30
La scurt timp, familia s-a întors la cabană.
– Cineva a intrat în casă! Fotoliul meu este murdar
de noroi! se plânse tata Urs.
– Iar al meu este dărâmat! spuse mama Ursoaică.
Ursuleţ începu să plângă când îşi văzu fotoliul rupt.
Foarte îngrijorată, familia Urs merse să ia masa în
bucătărie.
– Lingura este în supă! mormăi tata Urs.
– Şi din supa mea a gustat cineva! adăugă mama
Ursoaică.
Ursuleţ începu să plângă când văzu castronul gol.
După aceea, ursuleţii au urcat să se odihnească.
Dar când Ursuleţ a văzut-o pe Bucle de Aur că doarme în
patul său, a început să strige:
– Tată, mamă, am o prietenă cu care să mă joc.
Ţipetele sale au trezit-o pe Bucle de Aur, care,
speriată, a ieşit din casă în fugă. Ursuleţ a strigat-o, dar
fetiţa nu s-a oprit până nu a ajuns acasă.
31
ÎNTÂLNIREA OMULUI DE ZĂPADĂ SCUMP
de Veronique Massenot
Astăzi este o zi importantă pentru domnul om de

zăpadă scump. Are întâlnire cu domnişoara fulg de
zăpadă drăguţ. Domnului om de zăpadă îi place mult de
această domnişoară. Ar vrea să se facă frumos pentru ea.
– Să vedem! Să vedem! îşi spune el şi caută în
lucrurile sale. Eu vreau să-mi pun căciula mea preferată,
foarte moale, cea cu un moţ în vârf.
Domnul om de zăpadă scump se priveşte în oglindă:
– Bun, se gândeşte el. Această căciulă îmi vine bine!
Dar… ca să îi plac domnişoarei fulg de zăpadă drăguţ, nu
este suficient. E sigur!
– Să vedem! Să vedem! Cum sunt cu cravata mea cu
puncte galbene?
Cu căciula lui moale şi cu cravata sa cu puncte,
domnul om de zăpadă scump crede că este foarte
elegant. Dar…ca să îi placă domnişoarei fulg de zăpadă
drăguţ, va fi oare suficient?
– Să vedem! Să vedem! îşi spune el.
– Şi cu acest fular asortat cu căciula nu este mai
bine? Este mai bine, e adevărat. Domnul om de zăpadă
scump este mulţumit. Dar… ca să îi placă domnişoarei
fulg de zăpadă drăguţ poate că ar avea nevoie de o
pelerină.
Deci, domnul om de zăpadă scump ia pelerina sa
tricotată şi mare şi porneşte imediat la drum. Pentru ca
să-i placă acestei domnişoare, nu poate, sub nici o
formă, să fie în întârziere la întâlnire.
Domnul om de zăpadă scump merge repede. Este un
pic departe casa domnişoarei fulg de zăpadă drăguţ.
Fiindcă merge repede îi este cald, foarte cald, imposibil
de cald.
– Pe cuvânt, spune el, dacă continui aşa o să mă
32
topesc! Îmi pare rău, dar trebuie să dezbrac pelerina şi
fularul. Dar nu este suficient. Domnul om de zăpadă
scump simte în continuare o căldură insuportabilă. Deci,
el îşi dă jos căciula sa preferată, foarte moale, cea cu un
moţ în vârf…
Apoi el aruncă şi cravata sa cu puncte care îl
strânge de gât şi îl împiedică să respire.
– Îmi pare rău! Da, îmi pare rău! Dar ce va spune
domnişoara fulg de zăpadă drăguţ? Cu inima strânsă,
domnul om de zăpadă scump bate la uşa domnişoarei
fulg de zăpadă drăguţ.
– Ah, domnule om de zăpadă scump, spune domni-
şoara fulg de zăpadă drăguţ când îi deschide uşa. Cât
sunt de fericită să vă văd! Ştiţi că vă plac de mult timp?
Eu cred că sunteţi frumos, foarte scump, doar cu ochii
dumneavoastră de cărbune şi surâsul fermecător!
33
DE CE CADE PISICA MEREU ÎN PICIOARE
de Florence Holbrook
Pe lume sunt vrăjitori de toate felurile. Unii sunt răi

şi împrăştie în lume urâţenia pe care o poartă în suflet,
pe când alţii au inima curată şi sunt buni cu toate
creaturile de pe pământ.
Odată, s-a întâmplat ca un vrăjitor bun să treacă
printr-o pădure deasă. Umbla de dimineaţă cu treabă:
salvase o pisicuţă de colţii veninoşi ai unui şarpe uriaş,
ajutase un tăietor de lemne să găsească cel mai bătrân
copac din pădure şi împinsese ploaia spre un câmp uscat
de secetă. Acum soarele era deja sus pe cer. Obosit,
vrăjitorul se opri la rădăcina unui copac să se odihneas-
că. În jurul lui era numai iarbă verde şi moale.
Razele sorelui se strecurau printre frunzele copacilor
şi păreau că se aleargă şi ţopăie într-o veselie. Din inima
pădurii se auzea cântecul păsărilor şi albinele bâzâiau de
zor prin florile din poieniţă. Vântul adia uşor şi legăna
foşnit ramurile copacilor. Toată pădurea cu zgomotele ei
liniştitoare îl îndemna la odihnă, aşa că vrăjitorul închise
ochii istovit şi adormi.
Cum dormea el, un şarpe mare ieşi din desişul cel
mai apropiat şi se ridică de pe pământ, ca să-l vadă mai
bine pe om.
– Te voi mânca, vrăjitorule! sâsâi şarpele. Aş fi putut
să mănânc o pisică de dimineaţă, dacă nu i-ai fi spus tu
să fugă. Aşa că acum o să te mănânc pe tine!
Şarpele porni încet. Vrăjitorul tresări în somn: ”Fugi,
pisicuţo, fugi!” şopti el în vis. Şarpele se opri o secundă,
dar cum vrăjitorul avea ochii închişi, porni iar târâş-târâş prin
iarbă, sâsâind. Lighioana nu ştia că de sus din ramurile
copacului era privit chiar de pisica pe care o salvase
vrăjitorul. Aceasta îl văzuse pe şarpe şi, deşi era mult
mai mică, se aruncă asupra lui, ca să-l apere pe om.
Şarpele se zbătea şi se încolăcea nervos. Părea că pe
34
ochi îi ies flăcări şi sâsâia din toate puterile. O lovi pe
pisică cu coada, dar nu se înfricoşă. Până la urmă îl
doborî pe şarpe şi se aşeză lângă om.
Când vrăjitorul se trezi, văzu pisica şi şarpele frânt
lângă ea. Îşi dădu seama ce s-a întâmplat.
– Pisicuţo, cum pot să-ţi mulţumesc pentru ce ai
făcut pentru mine? Ai deja vederea ageră, auzul foarte
fin, te mişti cu o abilitate pe care nu o au celelalte
animale. Hmmm! Ştiu ce pot face. De acum înainte vei fi
prietena oamenilor. Casa lor va fi şi casa ta!
Şi pentru că ţi-ai pus viaţa în pericol şi ai sărit de
sus din pom ca să mă aperi de şarpe, de acum înainte,
cât vei mai trăi, o să cazi întotdeauna în picioare!
35
DE CE ARE CORBUL PENELE NEGRE
de Florence Holbrook
Demult, foarte demult, corbul avea penele albe ca

zăpada. Era frumos, dar nu era iubit de celelalte păsări
pentru că îi plăcea să fure. Când vedeau că se apropie
corbul, păsările îşi ascundeau în grabă lucrurile pe care
le aveau, însă corbul le găsea de fiecare dată şi le ducea
în cuibul lui din vârful unui brad înalt.
Într-o dimineaţă, corbul a auzit o pasăre cântând
bucuroasă în pădure. Penele galbene ale păsării
străluceau precum razele soarelui prin desişul frunzelor.
– O să prind eu pasărea asta! îşi zise corbul. Şi aşa
făcu.
– Ajutor, ajutor! strigă pasărea şi începu să plângă.
Celelalte pasări erau plecate departe, aşa că nimeni
nu o auzea.
– Corbul mă va ucide, strigă ea din nou. Ajutooor!
Numai un vierme micuţ, ascuns în căsuţa lui
îngustă, din creanga copacului îi auzi strigătul de ajutor.
– Eu nu sunt puternic şi nu pot zbura, îşi zise
viermele, dar pasărea galbenă a fost bună cu mine şi nu
m-a mâncat, aşa că voi face şi eu tot ce este posibil ca s-o
ajut!
Când a apus soarele, corbul a adormit. Atunci
viermele a ieşit din ascunzătoarea lui, s-a târât uşor pe
scoarţa copacului şi i-a legat picioarele cu fire de iarbă.
– Zboară acum! şopti viermele către pasărea
galbenă. Să vii să mă vizitezi din când în când. Eu rămân
să-l învăţ pe corb să nu mai fie rău cu celelalte păsări.
Micuţa pasăre galbenă îşi luă zborul fericită.
Viermele adună rămurele şi muşchi, bucăţi de scoarţă şi
iarbă, le aşeză pe toate în jurul bradului în care îşi avea
cuibul corbul şi le dădu foc. Flăcările cuprinseră în
curând trunchiul copacului şi ajunseră până sus la corb.
– Foc! Foc! striga corbul speriat. Veniţi să mă ajutaţi!
36
Cuibul meu arde!
Dar pe păsări nu le interesa.
– Este un hoţ, vorbeau ele. Lăsaţi-l să ardă! Ar fi o
pedeapsă binemeritată!
Încet, încet, focul cuprinse legăturile de iarbă care îi
prindeau picioarele şi corbul reuşi să îşi ia zborul.
Într-adevăr scăpă de foc, însă de acum înainte nu va
mai avea de ce să umble ţanţoş şi mândru. Penele sale,
odinioară albe şi strălucitoare, erau acum îmbâcsite de
fum şi negre ca noaptea, la fel ca sufletul său necurat.
CELE TREI PENE FERMECATE

după Fraţii Grimm
A fost odată un împărat care avea trei feciori. Cei

mai mari erau învăţaţi prin şcoli străine şi vorbeau foarte
37
frumos, însă cel mai mic era tăcut şi retras şi de aceea a
ajuns să fie poreclit prostănacul.
Când împăratul a îmbătrânit şi a simţit că i se
apropie sfârşitul a hotărât ca cei trei feciori să plece în
lume şi să îi aducă fiecare câte un covor. Cel care avea
să-i aducă cel mai frumos covor, rămânea să stăpâneas-
că peste întreaga împărăţie.
Pentru ca fiecare să ştie în ce parte a lumii să
pornească, împăratul i-a chemat pe toţi trei în curtea
palatului şi a aruncat trei pene în sus. Le-a zis fiilor săi
să pornească fiecare după câte o pană. Una dintre ele a
zburat înspre est, cealaltă înspre vest, numai cea de-a
treia a luat-o în sus spre cer şi după aceea a căzut la loc,
pe pământ. Fiul cel mare al împăratului a luat calea
estului, cel mijlociu a pornit spre vest. Amândoi râdeau
de prostănac, pentru că el trebuia să rămână pe loc,
unde căzuse pana.
Şi cum stătea mezinul aşa pe loc, întristat şi
gândindu-se ce să facă, se mai uită o dată înspre locul
unde căzuse pana şi iată că văzu o uşă în pământ. Se
ridică repede, o deschise, văzu nişte scări, coborî pe ele şi
când ajunse jos se trezi în faţa altei uşi. Ciocăni şi atunci
auzi o voce:
– Vino aici, fecioară frumoasă! Deschide uşa! Un
muritor a sosit la tine şi din a lumii împărăţie vine.
Haideţi să-l ajutăm fiecare cum ştie!
Şi când se deschise uşa larg, tânărul se văzu faţă în
faţă cu un broscoi uriaş, înconjurat de mulţi alţi broscoi
la fel de urâţi.
– Ce doreşti? întrebă broscoiul cel mare.
Deşi surprins şi puţin speriat, prostănacul răspunse
politicos după bunătatea inimii sale:
– Caut cel mai frumos covor din lume.
Broscoiul cel mare se întoarse spre una din celelalte
broaşte şi îi zise:
– Vino aici, fecioară frumoasă, să îl vezi pe tânărul
38
acesta, să îi dăm ce-şi doreşte, cât mai iute că se
grăbeşte!
Imediat, broasca aduse o cutie mare. Broscoiul o
deschise şi scoase din ea un covor atât de frumos, încât
nu părea ţesut nicăieri pe pământ. Prostănacul îl luă cu
grijă, urcă scara şi ajunse în curtea palatului tatălui său.
Fraţii săi fiind siguri că mezinul era prea prost ca să
găsească ceva, nici nu se străduiră prea mult să caute,
aşa că luară fiecare câte un covor oarecare, de la primul
negustor întâlnit şi se întoarseră şi ei la tatăl lor. Tocmai
atunci apăru şi prostănacul cu minunăţia de covor şi toţi
rămaseră uimiţi de frumuseţea lui.
– Pe drept, dau împărăţia fiului meu cel mic, spuse
împăratul încântat.
Când auziră asta, ceilalţi doi fii s-au mâniat cumplit
şi au sărit de pe locul lor spunând:
– Cum e posibil ca prostănacul, care nu e deloc isteţ,
să conducă o împărăţie? Mai dă-ne încă o încercare, te
rugăm!
– Bine atunci, zise împăratul. Cel care îmi va aduce
cel mai frumos inel, a lui să fie împărăţia.
Şi încă o dată a ieşit cu cei trei fii în curtea palatului
şi a aruncat în sus penele, zicându-le să se ducă fiecare
în altă direcţie. Şi iarăşi se întâmplă ca fiul cel mare să
urmeze una dintre pene înspre est, cel mijlociu înspre
vest şi cel mic să rămână pe loc, pentru că pana lui căzu
şi de această dată lângă uşa din pămât. Fiul cel mic al
împăratului coborî treptele la fel ca prima dată, se trezi
faţă în faţă cu broscoiul cel mare, îi spuse ce doreşte şi
primi din cutie un inel de o frumuseţe rară, cum niciun
meşter oricât de priceput ar fi fost, nu ar fi putut făuri.
Între timp, ceilalţi doi fraţi râdeau de mezin şi nici
nu se gândeau că ar fi putut vreodată să găsească un
inel, darmite unul frumos. Aşa că ei au luat fiecare câte
un inel obişnuit şi s-au dus înapoi la împărat. Fratele cel
mic era deja acolo şi cum le-a arătat inelul, cu toţii au
început să se mire de lucrătura fină şi de nestema-
39
tele care străluceau în soare de-ţi luau ochii.
– E clar acum! Fiul meu cel mai mic va stăpâni peste
împărăţie, spuse împăratul plin de mândrie.
Cei doi au început iar să vorbească de rău pe mezin,
rugându-l pe rege să le mai dea încă o încercare. Regele,
vrând să-i împace pe toţi, le-a spus că va da împărăţia
celui care va aduce acasă cea mai frumoasă domniţă.
Prostănacul a coborât iar treptele din pământ şi de
data asta i-a cerut broscoiului să-i dea o fată frumoasă.
– Asta chiar că este o dorinţă greu de îndeplinit. Te
voi ajuta, a spus broscoiul şi i-a întins băiatului o gulie
scobită în care se aflau şase şoricei.
– Păi ce să fac cu asta? a întrebat fiul împă-ratului.
– Aşază gulia pe una din broaştele mele şi vei găsi
singur răspunsul, zise broscoiul.
Neavând ce altceva să facă, flăcăul a aşezat gulia pe
spatele unei broaşte şi cât ai clipi, aceasta se transformă
într-o fată nespus de frumoasă, iar gulia şi cei şase
şoricei se preschimbară şi ei într-o caleaşcă aurită şi
şase cai de rasă potriviţi pentru o faţă împărătească.
De bucurie şi fericire, tânărul prinţ o sărută pe fată
şi plecă să o arate tatălui său. Nu mult după asta
apărură şi ceilalţi doi fii ai împăratului. Fiecare aducea
cu el prima fată pe care o întâlnise pe drum. Erau şi ele
frumoase, numai că una era murdară, pentru că lucra pe
câmp, iar cealaltă avea haine cârpite, pentru că era
săracă.
Împăratului nu-i fu greu să hotărască şi de data
aceasta:
– Fiului celui mai mic i se cuvine împărăţia, spuse
el.
Când au auzit asta, cei doi fii mai mari ai
împăratului s-au apropiat de tatăl lor şi au încercat din
nou să-l convingă că mezinul nu e bun de împărat.
– Cerem să vină toate fetele în sala palatului! Să
agaţe un cerc de mijlocul tavanului, au zis ei, gândindu-se
că fetele din popor aduse de ei se vor pricepe mai bine
40
decât domniţa adusă de prostănac.
Încă o dată împăratul a cedat rugăminţilor lor şi a
poruncit să se facă întocmai cum au vrut ei. Primele au
fost fetele aduse de fiii cei mari ai împăratului.
S-au chinuit ele să lege cercul de mijlocul tavanului, dar
au fost atât de neîdemânatice încât au căzut şi şi-au rupt
câte o mână şi un picior.
Când veni rândul frumoasei prinţese aduse de
mezin, ea se mişcă cu atâta graţie şi eleganţă că toată
lumea adunată să vadă întrecerea, rămase cu gura
căscată.
Şi aşa prostănacul rămase să domnească peste
împărăţia tatălui său. S-a căsătorit cu prinţesa lui şi a
mers vorba prin toate ţinuturile vecine că era un
conducător viteaz şi drept.
41
IEPURAŞUL DE CATIFEA
după Margery Williams
A fost odată un iepuraş de catifea foarte drăgălaş.
Era dolofan şi pufos, exact cum trebuie să fie un iepure,
avea blăniţă cu pete albe şi maronii, mustăţi adevărate
din aţă şi urechi căptuşite cu satin roz.
În dimineaţa de Crăciun, aşa cum stătea el aplecat
în afară, din ciorapul băiatului, cu o rămurică de vâsc
între lăbuţe, arăta absolut încântător.
Mai erau şi alte lucruri în ciorap: nuci şi portocale, o
maşină de jucărie, alune învelite în ciocolată şi un şoricel
cu cheiţă. Iepuraşul era cel mai frumos cadou dintre
toate.
Băiatul s-a jucat cu el cel puţin două ore. Unchii şi
mătuşile au venit la cină şi a fost un mare foşnăit de
hârtii şi cutii despachetate. Bucuria vederii atâtor
cadouri a făcut ca iepuraşul de catifea să fie dat uitării.
Iepuraşul a stat mult timp în cutia de jucării sau pe
podeaua camerei şi nimeni nu se gândea prea mult la el.
Era timid de felul lui, şi cum era făcut numai din catifea,
jucăriile mai scumpe îl umileau adeseori.
Jucăriile mecanice se credeau foarte importante şi îi
tratau pe ceilalţi cu superioritate. Aveau numai idei
ingenioase şi pretindeau că erau adevărate. Bărcuţa care
era în casă de două anotimpuri, îşi pierduse aproape
toată vopseaua. Nu rata nicio ocazie să vorbească despre
catarg, despre sistemul de ancorare, folosind cuvinte
ciudate pe care celelalte jucării nu le înţelegeau.
Iepuraşul nu se lăuda că este o copie după ceva
anume, pentru că nu ştia dacă există iepuri în realitate.
El credea că toţi iepurii sunt umpluţi cu talaş, aşa ca el.
Chiar şi Timothy, leul din bucăţi de lemn care fusese
construit de soldăţeii rupţi şi care ar fi trebuit să fie mai
înţelegător, devenise îngâmfat.
Sărmanul iepuraş ajunsese să se simtă lipsit de
42
importanţă. Singurul care se purta frumos cu el era
căluţul din piele.
Căluţul din piele era cel mai vechi locatar din
camera copiilor. Era atât de bătrân, că blana lui maro
căzuse pe alocuri şi acolo se vedeau pânza şi cusăturile
de dedesupt, iar multe fire de păr din coada lui fuseseră
smulse pentru a fi folosite la şiraguri de mărgele. Era
înţelept pentru că văzuse multe jucării noi şi sofisticate.
Ele se lăudau cu bateriile lor noi şi cu hăinuţele
strălucitoare, pentru ca apoi, cu timpul, să se rupă sau
să se strice şi să ajungă la gunoi. Căluţul ştia că acelea
erau numai jucării şi că nu puteau deveni altceva.
Iepuraşul de catifea înţelese atunci că lumea jucăriilor
este o lume ciudată şi fermecată, şi că numai jucăriile
vechi, care au trecut prin multe peripeţii, cu înţelep-
ciune, o pot înţelege.
Într-o zi, pe când şedeau pe covorul din camera
copiilor, rezemaţi de fotoliul cel mare şi roşu, iepurele
întrebă:
– Ce înseamnă să fii adevărat? Dacă aş avea baterii
aş fi adevărat?
– Nu trebuie să fii făcut într-un anumit mod ca să fii
adevărat, răspunse căluţul din piele. Când un copil te
iubeşte foarte, foarte mult şi nu te ţine numai ca să se
joace cu tine, atunci devii şi tu adevărat.
– Şi ...doare?
– Uneori, zise calul cu sinceritate. Dar atunci când
eşti adevărat nu te mai deranjează asta.
– Şi se întâmplă brusc sau cu timpul? mai întrebă
iepuraşul de catifea.
– Nu se întâmplă repede, schimbarea apare după
mult timp, răspunse căluţul de piele. De aceea, jucăriile
care se pot sparge uşor, care au margini ascuţite sau
care sunt foarte fragile, nu se schimbă niciodată. Până ar
deveni ele adevărate, ar avea păr lipsă, ochi stricaţi sau
îmbinări lăsate. Oricum, toate astea nu contează, pentru
că odată ce ajungi să fii adevărat, nu poţi să fii urât.
43
Decât, poate, pentru oamenii care nu înţeleg.
– Presupun că tu eşti adevărat, adăugă iepuraşul.
Apoi îşi dori să nu mai fi zis nimic, pentru a nu-l răni pe
căluţul de piele.
Dar acesta zâmbi.
– Unchiul băiatului m-a făcut adevărat, îi răspunse
căluţul. Asta s-a întâmplat cu mulţi ani în urmă, dar
odată ce devii adevărat, nu te mai poţi schimba.
E permanent.
Iepuraşul de catifea oftă şi se gândi că va trebui să
treacă multă vreme până când vraja asta numită adevăr
avea să i se întâmple şi lui. Tânjea să devină adevărat, să
ştie cum s-ar simţi atunci, dar îl întrista ideea că va avea
catifeaua ponosită şi că îşi va pierde ochii şi mustăţile.
Îşi dorea să devină adevărat, fără ca acele lucruri
deranjante să i se întâmple şi lui.
Camera copiilor era condusă de o femeie numită
bonă. Uneori ea nu observa deloc jucăriile de pe jos, dar
alteori, ca un vânt pornit din senin, le lua pe toate şi le
arunca rapid prin sertare. Acest lucru era numit
“curăţenie” şi toate jucăriile îl urau, mai ales cele de
metal. Pe iepuraşul de catifea nu-l deranja atât de mult,
pentru că de fiecare dată ateriza într-un loc moale.
Într-o seară, când trebuia să meargă la culcare,
băiatul nu-şi găsi câinele de pluş cu care dormea de
obicei. Bona se grăbea şi îi era greu să caute câinele în
acel moment, aşa că privi în jur şi văzând sertarele
deschise, se năpusti asupra lor.
– Uite, ia-ţi vechiul iepuraş! zise ea. E destul de bun
ca să dormi cu el!
Fără alte cuvinte, bona îl luă pe iepure de o ureche
şi îl puse în braţele băiatului. La început i s-a părut
destul de incomod, pentru că uneori băiatul îl ţinea prea
strâns în braţe, alteori se rostogolea peste el şi câteodată
chiar îl împingea sub pernă, de unde îi era greu să
respire.
Ducea dorul orelor liniştite de noapte, când toa-
44
tă camera copiilor era învăluită în razele lunii şi putea
discuta cu căluţul din piele. În curând însă, începu să-i
placă noua situaţie. Băiatul vorbea cu el mai mereu şi îi
făcea pe sub plapumă tot felul de tunele, despre care
spunea că sunt precum casele iepurilor adevăraţi. Se
jucau foarte frumos împreună şi şuşoteau până noaptea
târziu, când bona pleca şi ea la culcare şi lăsa aprinsă
numai lumina de veghe. Când băiatul adormea,
iepuraşul se ghemuia în braţele sale şi visa.
Astfel trecu timpul şi micuţul iepuraş era foarte
fericit. Atât de fericit încât nu băga de seamă că
frumoasa lui blăniţă de catifea devenea din ce în ce mai
ponosită. Începea să i se desprindă coada şi i se julise
toată vopseaua roz de pe nas, acolo unde obişnuia să-l
sărute băiatul…
45
PRIETENIA DINTRE ŞOARECE ŞI PISICĂ
după Fraţii Grimm
Odată, pisica s-a întâlnit cu şoarecele şi i-a vorbit
despre cât de mult ar vrea să fie prieteni şi despre cât de
bine s-ar înţelege ei doi, încât l-a convins pe şoarece să
locuiască împreună în aceeaşi casă.
– Va trebui să adunăm provizii pentru iarnă, ca să
nu suferim de foame, spuse pisica. Însă nu te poţi duce
tu, şoricelule, ca nu cumva să cazi într-o capcană.
Cum sfatul pisicii era cât se poate de bun, zis şi
făcut. Cei doi au cumpărat cel mai mare salam pe care
l-au găsit. Problema era însă unde să-l pună, pentru că
în căsuţa lor nu încăpea.
Au stat ei şi s-au tot gândit şi în cele din urmă,
pisica a venit cu o idee:
– Cred că cel mai bine ar fi să-l ascundem la
biserică. Nimeni nu o să-l fure acolo. Să punem salamul
în altarul bisericii şi să nu ne atingem de el decât atunci
când ne este foame.
Şoricelul a fost de acord, aşa că salamul a fost pus
la păstrare. Nu a trecut mult timp şi pisica deja începuse
să poftească la mâncare.
– Şoricelule, zise ea într-o zi, vreau să ştii că o să fiu
naşă. Una din verişoarele mele a adus pe lume un
pisoiaş foarte drăgălaş, cu blăniţa albă cu pete maronii.
Azi trebuie să plec la biserică pentru botez, aşa că va
trebui să ai tu singur grijă de casă.
– Da, sigur, spuse şoricelul. Şi dacă mai rămâne
mâncare sau băutură la masă, să te gândeşti şi la mine.
Tare mi-e poftă de un pahar de vin roşu.
Toate acestea erau însă numai minciuni. Pisica nu
avea nicio verişoară şi nu trebuia să fie naşa niciunui
pisoiaş. Se duse însă direct la biserică, merse tiptil până
în spatele altarului şi începu să se înfrupte din salam.
După ce s-a săturat, a pornit la plimbare, pe aco-
perişurile caselor şi s-a tolănit la soare, lingându-se
46
pe mustăţi, ori de câte ori se gândea la salam.
Seara, când a ajuns acasă, şoricelul a întâmpinat-o
nerăbdător.
– A fost frumos? a întrebat el.
– Totul a fost bine, răspunse pisica, tolănindu-se
lângă sobă.
– Ce nume i-au dat pisoiaşului?
– I-au zis bucăţică, răspunse pisica cu răceală în
glas.
– Bucăţică! se miră şoricelul. Ce nume ciudat şi
nemaiîntâlnit! Aşa se obişnuieşte în familia voastră?
– Contează? Nu e un nume mai rău decât
hoţomanul, cum îl cheamă pe nepotul tău.
Şoricelul îi dădu dreptate şi nu mai discutară despre
asta. Nu trecu mult timp şi pisicii i se făcu dor de ducă şi
poftă de carne, aşa că îi zise şoricelului:
– Va trebui să ai grijă de casă pentru încă o zi. Am
fost rugată să fiu naşa unui pisoiaş drăguţ, cu un colier
de blăniţă albă în jurul gâtului şi nu pot refuza.
Bunul şoricel acceptă imediat. Pisica plecă de acasă,
se duse direct în spatele altarului şi mâncă jumătate din
bucata de salam. Apoi se întinse pe spate ca să se
odihnească.
– Mmm, îşi spuse ea în timp ce se lingea pe mustăţi,
nicio mâncare nu e mai bună ca atunci când o mănânci
singur.
Când ajunse acasă, şoricelul o întâmpină vesel şi la
fel de curios.
– Ce nume i-aţi dat pisoiaşului?
– Jumătate, răspunse pisica.
– Jumătate? Ciudat nume! Nu am auzit niciodată de
aşa ceva.
Pisica nu mai zise nimic şi se duse direct lângă sobă
să se încălzească şi să viseze la bucata de salam pe care
tocmai o mâncase. Nu peste mult timp, gândul la
salamul rămas în ascunzătoare, începu să nu-i dea pace.
47
Într-una din zile, văzând că nu mai poate răbda de
poftă, îi zise şoricelului:
– Am fost rugată să fiu iarăşi naşă. Pisoiaşul e tot
negru, dar are labele albe şi asta e un lucru rar. Pot să
mă duc şi acum? Da?
– Bucăţică, jumătate! Sunt nume atât de ciudate că
mă pun pe gânduri, zise şoricelul.
– Asta pentru că stai toată ziua în casă şi nu ieşi
afară decât noaptea, îi răspunse pisica. Şi îţi ocupi
timpul numai cu gânduri inutile.
După ce plecă pisica, şoricelul se apucă să facă
curăţenie în casă, să aranjeze lucrurile împrăştiate ale
pisicii şi să facă mâncare. În tot acest timp, pisica mânca
toată bucata de salam din ascunzătoarea de la biserică.
Sătulă, şi simţindu-se obosită după atâta efort, se
tolăni pe acoperişul bisericii şi îşi zise: ”Nu poţi fi cu
adevărat fericit, decât atunci când ai terminat tot.” Apoi
trase un pui de somn, din care nu se trezi decât târziu,
spre seară.
Când ajunse acasă, şoricelul o întrebă imediat ce
nume îi dăduseră pisoiaşului.
– Nici numele ăsta nu o să-ţi placă. I-am spus
frimitură, răspunse pisica.
– Frimitură? Ăsta e cel mai ciudat nume dintre
toate, strigă şoricelul râzând.
Doar ca să nu o supere pe pisică, nu mai zise nimic,
ci se băgă în culcuşul său şi adormi.
Din acea zi, pisica nu mai fu invitată la niciun botez.
Trecură apoi zilele de toamnă şi veni iarna cu primii fulgi
de zăpadă, care acoperiră totul cu pătura lor albă şi
strălucitoare. Şoricelul, care se ocupa de căutarea
hranei, nu mai găsea nimic sub zăpadă şi se gândi
imediat la salamul ascuns în biserică.
– Pisicuţo, hai să mergem să luăm mâncarea pe care
am pus-o la păstrat! Cred că are un gust excelent acum.
– Da, răspunse pisica într-o doară. Sunt sigură că o
48
să-ţi placă la fel de mult cum îţi place să adulmeci aerul.
Şi au plecat spre biserică. Când au ajuns în spatele
altarului, au rămas muţi de ce văzuseră. Din bucata de
salam nu mai rămăsese decât hârtia.
– Vai, acum îmi dau seama ce s-a întâmplat, se
plânse şoricelul. Acum îmi dau seama ce înseamnă
numele pe care mi le-ai zis…bucăţică, jumătate, apoi…
– Taci din gură! strigă pisica. Dacă mai spui vreun
cuvânt, o să te mănânc şi pe tine!
– Frimitură, adăugă şoricelul.
Dar nici nu termină bine de vorbit, că pisica îl prinse
în gheare şi îl mâncă dintr-o înghiţitură, pentru că vedeţi
voi, aşa este în lume.
49
LEGENDA PĂSĂRII COLIBRI NĂSCUTĂ DIN
FOC
după Florance Holbrook
Odată, demult, pe când pământul era încă foarte

tânăr şi pe el umblau numai copiii marelui spirit, doi
vânători mergeau prin pădure. De două zile urmăreau o
căprioară, aşa că erau foarte departe de satul în care
trăiau. Se făcuse noapte deja, iar pe cerul dinspre apus
apăru o lumină puternică.
– Este luna, spuse unul dintre ei.
– Nu, zise celălalt. Am văzut de multe ori luna
ridicându-se deasupra copacilor. Asta nu este luna. Să
fie aurora boreală?
– Nu, luminile nordului nu arată aşa…şi nici o
cometă nu este. Oare ce o fi?
Nu e de mirare că vânătorii se temeau, pentru că
flăcările roşii s-au ridicat şi acopereau cerul până sus
precum un cort. Un fum gros şi albastru plutea deasupra
focului şi ascundea lumina stelelor.
– Oare flăcările şi fumul vin de la marele spirit?
întrebă unul dintre vânători.
– Da, mă tem că este mânios şi că flăcările astea
sunt pedeapsa lui, răspunse în şoaptă celălalt.
În noaptea aceea niciunul din ei nu dormi. Priviră
minunăţia şi se mirară, iar zorii zilei următoare îi găsiră
la fel de înfricoşaţi. Încetul cu încetul, pe măsură ce
soarele răsărea, văzură că flăcările veneau dinspre un
munte înalt şi că deasupra lui plutea un nor mare de
fum.
– Haide, zise cel mai curajos dintre ei, haide să
mergem să vedem ce este!
Şi au mers ei ce au mers, până au ajuns aproape de
munte. Limbile de foc trăzneau dintre pietre, peste tot în
50
jurul lor.
– Este un munte de foc, vorbi în şoaptă primul
vânător. Mergem mai departe?
– Da, îi răspunse celălalt.
Împreună au pornit mai departe, tot mai sus, până
au ajuns în vârful muntelui.
– Acum ştim secretul, acum ştim! strigară ei
bucuroşi. Ceilalţi se vor bucura când vor auzi!
Şi cei doi vânători s-au întors repede în satul lor.
– Am găsit o minune! strigară ei. Am aflat unde
locuieşte spiritul focului! Ştim unde îşi ţine flăcările cu
care îl ajută pe marele spirit şi pe copiii săi! Este un
munte de foc acoperit zi şi noapte de un fum albastru.
Inima îi este ca o mare mistuitoare, iar flăcările ei roşii
sar şi dansează în jur. Veniţi cu noi să vedeţi şi voi
minunea!
Oamenii din sat erau uimiţi. Iarna fusese foarte grea
şi lemnele pe care le ardeau ca să se încălzească se
găseau din ce în ce mai greu.
– O, fraţilor, ce veste bună aduceţi! Ne vom muta
colibele la poalele muntelui magic. Aşa o să ne luminăm
casele cu flăcările sale şi nu ne vom mai teme că vom
pieri în nopţile lungi şi geroase de iarnă.
Aşa că indienii îşi mutară aşezarea lângă muntele de
foc şi când veni iarna îşi ziseră:
– Nu ne mai e frig, pentru că spiritul focului este
prietenul nostru şi ne salvează de la pieire.
Luna se ridicase şi coborâse de pe cer de multe ori şi
oamenii din sat trăiau în continuare la poalele muntelui
de foc. În serile de vară, copiii priveau luminile muntelui
şi de câte ori unul din ei întreba de unde veneau, i se
răspundea la fel:
– Acolo stă spiritul focului. E prietenul nostru.
Şi toţi se duceau la culcare liniştiţi, ştiind că spiritul
veghează asupra lor.
Într-una din nopţi, flăcările muntelui erau foarte
agitate. Dansau deasupra mării de foc precum indienii
51
în dansul războiului. Pietre mari erau aruncate din foc
sus, în cer. Fumul acoperi satele, iar muntele însuşi
tremura şi se unduia. Flăcările se ridicau din ce în ce
mai sus şi în cele din urmă au sărit marginea muntelui
şi au început să coboare precum un râu de foc. Spiritul
focului le chema înapoi, pentru că ştia că oamenii se vor
speria, însă flăcările nu-l ascultau. Florile din calea
râului de foc piereau, copacii cădeau la pământ doborâţi,
păsările zburau speriate din cuiburile lor şi fiecare
animal sălbatic din pădure fugea înfricoşat care încotro
putea.
În cele din urmă, se trezi şi unul din războinicii din
sat. Fumul greu îi intrase în nas şi nu mai putea respira.
Fugi afară pe uşă şi văzu râul aprig venind la vale.
– Hei, oameni buni, treziţi-vă! a strigat el cât a putut
de tare. Vin flăcările peste noi! Oamenii s-au trezit
speriaţi şi s-au adăpostit departe în inima pădurii, în
timp ce flăcările le-au înghiţit corturile.
Cei doi vânători au urcat muntele să vadă cum este
acolo, dar nu s-au întors cu veşti bune: florile erau arse,
iarba pârjolită, aerul era cald şi înecăcios şi nu se auzea
niciun cântec de pasăre.
– Muntele nu va mai fi niciodată prietenul nostru,
au spus ei tânguit.
Când marele spirit a văzut ce au făcut flăcările, s-a
înfuriat nespus.
– Focurile muntelui trebuie să piară, iar flăcările
sale roşii să nu mai lumineze niciodată cerul nopţii! a
poruncit el.
Muntele s-a cutremurat de frică la auzul acestor
cuvinte.
– Oh, ştiu că flăcările au fost rele, au omorât florile,
au gonit copiii din casele lor, dar până acum, timp de
luni de zile au fost ascultătoare şi blânde, a spus spiritul
focului. Au alungat gerul şi răceala din corturile
oamenilor, iar copilaşii râdeau de fiecare dată când
vedeau flăcările pe cer. Oamenii se vor întrista dacă
52
focul va pieri pentru totdeauna de pe pământul acesta.
Marele spirit a ascultat cu atenţie vorbele spiritului
focului şi, în cele din urmă, a vorbit:
– Focurile trebuie să piară! Au adus nenorocire
multor oameni, iar copilaşii se tem de ele acum. Dar
pentru că odinioară le iubeau şi se înveseleau la vederea
culorilor atât de vii, nu le poţi răpi această bucurie.
Şi a lovit muntele cu ciomagul său vrăjit, iar fumul
şi focurile au pierit. Numai în străfundurile pământului,
în inima muntelui a mai lăsat o flăcăruie plăpândă şi
neastâmpărată. Marele spirit a privit-o şi când a văzut
cât e de frumoasă, a îndrăgit-o pe loc.
– Focurile de pe munte trebuie să piară, dar tu,
micuţă flăcăruie, vei primi aripi să zbori departe de aici.
Sunt sigur că şi copiii te vor îndrăgi la fel de mult ca
mine.
Rapid, micuţa flăcăruie s-a ridicat deasupra
muntelui şi a zburat departe, în lumina soarelui. Astfel,
în inima muntelui s-a născut prima pasăre colibri.
53
LUPUL CARE VOIA SĂ-ŞI SCHIMBE
CULOAREA
de Orianne Lallemand
Este povestea unui lup căruia nu-i plăcea culoarea

sa. El credea că negru este prea trist.
Luni, lupul încercă să devină verde. El şi-a băgat laba
într-un borcan de vopsea verde şi s-a uns pe corp. Când
s-a uscat, a privit în oglindă şi a exclamat:
– Ce urât sunt! Parcă aş fi o broască mare! Nu îmi
place aşa!
Marţi, lupul îmbrăcă puloverul roşu pe care îl
tricotase bunica sa şi îşi puse o pereche de ciorapi
stacojii. Când a fost tot roşu, s-a privit în oglindă şi a
exclamat:
– Nuuu…! Acum am spune că sunt Moş Crăciun...
Eu care urăsc Crăciunul! Nu îmi place aşa!
Miercuri, lupul s-a strecurat la fermier şi a cules toţi
trandafirii din grădină.
Apoi, şi-a acoperit corpul cu petalele trandafirilor.
Când a fost tot roz, s-a privit în oglinda şi a exclamat:
– Ohh! Iată că semăn cu o prinţesă…! Nu îmi place
aşa!
Joi, lupul plonjă în cada plină cu apă foarte rece ca
gheaţa. I-a fost aşa de frig, că a ieşit din cadă tot
albastru. Când îi clănţăneau dinţii, s-a privit în oglinda
şi a exclamat:
– Brrr! Albastrul îmi vine foarte rău. Nu, nu îmi
place aşa!
Vineri, lupul a mâncat un coş întreg cu portocale.
Apoi, el şi-a lipit cu grijă cojile de portocale pe tot corpul.
Când a terminat, s-a privit în oglindă şi a exclamat:
– Ce urâţenie! De aproape am spune că sunt un
morcov gigantic, iar de la depărtare, eu semăn cu o
vulpe! Nu îmi place aşa!
Sâmbătă, lupul s-a tăvălit într-o mare baltă plină de
54
noroi, lângă nişte purcei. Când a fost tot maro, s-a privit
în oglindă şi a oftat:
– O, la la! Acum nu mai semăn cu nimic. Şi în plus,
noroiul mă mănâncă şi miros foarte urât. Nu îmi place
aşa!
Duminică, lupul a mers la vânătoare de păuni. El
găsi unul care dormea liniştit şi-i jumuli toate penele.
Apoi, se acoperi cu penele păunului, deveni multicolor,
se privi în oglindă şi exclamă:
– Oh! Cât sunt de frumos de data asta! Dar, a fost
un semnal pentru toate lupoaicele din apropiere. Toată
ziua, ele se învârteau în jurul lui şi-i şopteau în urechi:
– Oh, cât eşti de frumos, lupul meu! Săracul lup
multicolor nu a mai fost niciodată liniştit!
55
LUPUL CARE ÎŞI SĂRBĂTOREA ZIUA DE
NAŞTERE
de Orianne Lallemand
Într-o frumoasă după-amiază de vară, Alfred bate la

uşa Lupului:
– Salut, Lupule! Vii să joci o partidă de fotbal cu noi?
– Cu plăcere, a răspuns Lupul. O să profit că vin ca
să vă spun despre aniversarea mea. Anul acesta aş
vrea…
Lupul nu a terminat fraza. Alfred fugise deja.
În pădure meciul începuse.
– Buna ziua, Louvre, zise Lupul. Cine conduce?
– Echipa roşie, vai! E timpul ca tu să intervii!
– Ajung, prieteni! striga Lupul şi se grăbea pe teren.
A fost un moment de încurcătură, apoi pasează
Lupul, driblează Alfred, urmează un strigăt înspăi-
mântător al domnişoarei Yeti şi gol pentru echipa
albastră.
– Youpi!
A fost un meci foarte strâns, dar echipa albastră a
reuşit să câştige. Profitând de fericirea generală, Lupul
anunţă:
– Ascultaţi-mă, toţi! Anul acesta, am decis să fac un
mare ospăţ cu ocazia aniversării mele. Va fi sâmbăta
viitoare, la mine acasă.
Toată lumea privea ruşinată.
– La naiba, începu Valentin. Sâmbătă sunt invitat la
prietenul meu, Lucien.
– Eu am un meci de baschet, de la care nu pot lipsi.
Scuze, zise Alfred.
– Sâmbătă, am un curs de artă culinară, spune
Gros-Louis.
– Şi eu iau masa cu prietena mea Loudivine,
murmură Louvre.
Lupul a simţit că mustăţile sale îl înţeapă şi unu,
56
doi, trei…a explodat:
– Bine, am înţeles! Nu vă neliniştiţi, vom sărbători
aniversarea mea anul viitor. Salut! la toată lumea.
Duceţi-vă!
Furios, Lupul a plecat îmbufnat în pădure. Mergea
la întâmplare, lovind pietrele, capetele de lemn, …BING!
– Ai, ai! zise Lupul ţinându-se de picior. Ce este
acest lucru?
S-a aplecat ca să ridice obiectul. Era o sticlă
amuzantă, de aur şi închisă cu un capac surprinzător
sculptat.
Intrigat, Lupul examină sticla de aproape. Ce ar
putea să aibă în interior? A ezitat un moment, apoi a
deschis-o precaut. Foarte curând a auzit: ZLIP, ZLOUP,
ZLAHOU! Un nor de praf auriu a ieşit din sticlă şi a prins
formă deasupra Lupului.
– Salut, Lupule! Ai o zi norocoasă pentru că eu sunt
un spiriduş! Poţi să-ţi pui trei dorinţe, iar eu ţi le voi
îndeplini! Vorbeşte! Te ascult!
Stupefiat, Lupul observă impresionanta apariţie.
Această întâlnire a avut loc la momentul potrivit, căci
Lupul se săturase de pădure şi de prietenii săi.
– Aş vrea să fiu în altă parte, zise Lupul. Foarte
departe de aici.
– Dorinţa ta este executată! răspunse spiriduşul.
Şi ZLIP, ZLOUP, ZLAHOU! Totul a trosnit în jurul
Lupului şi el a dispărut. Lupul şi-a recăpătat cunoştinţa
într-o mare câmpie roşie, acoperită de cratere şi de
pietre.
– Bine ai venit pe planeta Marte! trâmbiţă
spiriduşul. E cel mai departe loc pe care l-am găsit. Sper
că eşti mulţumit.
– Deloc! ţipă Lupul panicat. Eu îmi imaginez câteva
lucruri, ah!… mai frumoase.
– Era bine să le spui mai devreme! oftă spiriduşul.
Şi ZLIP, ZLOUP, ZLAHOU!
De data aceasta era mult mai bine! Soare, o plajă
57
cu nisip fin, marea de un bleu turcoaz…
– Şi iată! zise spiriduşul mândru de el. O insulă
paradis doar pentru tine.
Lupu se scălda, mânca, dormea, şi iar se scălda,
mânca…şi se plictisea.
– Ah, dacă prietenii mei ar fi aici! se gândea el.
Dar se încruntă imediat. Apoi: ”Pufff, oricum
prietenii mei se amuză foarte bine fără mine.” Aşa credea
Lupul.
Pentru a-şi face de lucru, Lupul decise să exploreze
insula. Intră câţiva metri în junglă, deschizându-şi
drumul cu lovituri de cuţit.
Cum era de obosit! Ţânţarii zburau în jurul lui. Îl
enervau rău de tot. Dar era încă fericit că nu erau şerpi,
pentru că el detesta şerpii. Chiar în acel moment un
piton de Papua căzu pe el. Delicat, cuminte, enorma fiară
îşi strânse inelele în jurul Lupului. Cu un ultim efort,
Lupul răsturnă sticla şi spiriduşul ieşi din ea:
– Ce pot să fac pentru tine? zise el. O ultimă dorinţă,
poate?
– Eu …re…vin…a…ca…să, articula Lupul.
– Aşa să fie!, zise spiriduşul dezgustat. Dar sincer,
eu speram să ai o a treia dorinţă mai bună.
Şi ZLIP, ZLOUP, ZLAHOU! Când Lupul deschise
ochii, off…era din nou în pădure.
– Ah, iată-te în sfârşit! ţipa Maestrul Bufniţă. Unde
ai fost? Te-am căutat peste tot!
– Eu ahh…am adormit în pădure, bâlbâi Lupul.
– Tu ai plecat cam îmbufnat! Ce caracter al naibii ai!
Hai, du-te repede la tine acasă şi nu te culca pe drum de
data aceasta!
Lupul porni la drum nerăbdător să-şi regăsească
casa, papucii…patul. Cu un suspin de satisfacţie, Lupul
deschise uşa casei sale. O enormă cutie de carton îl
aştepta în mijlocul sufrageriei.
– Ce-o fi şi asta? murmură Lupul. Eu nu am
comandat nimic.
58
El se apropie de carton, când brusc…
– Surpriză! La mulţi ani, Lupule!
Lupul fu copleşit de un ocean de confetii şi de
prieteni. Uitase, dar era ziua lui de naştere astăzi.
– Şi eu care credeam că voi vă bateţi joc de
aniversarea mea, spuse el bleg.
– Ne gândisem deja să-ţi organizăm o petrecere cu
ocazia zilei tale de naştere, mare naiv! râdea Valentin. A
fost nevoie să jucăm teatru.
Louve înmână Lupului un plic mic. Cu sufletul la
gură, Lupul îl deschise şi citi:
”Dragă Lupule, ai câştigat o săptămână la mare cu
cei mai buni prieteni de pe pământ. Plecarea este la
sfârşitul petrecerii! Prietenii tăi care te iubesc.”
Lupul şi-a privit prietenii şi a zâmbit.
Nu astăzi va regăsi patul său! Mai bine aşa!
CÂND STĂPÂNUL NU-I ACASĂ

de Emil Gârleanu
În odaie, linişte. Linişte şi-un miros! Pe poliţa din
dreapta, pe o farfurie, stă uitată o bucată de caşcaval.
Mirosul de brânză proaspătă a străbătut până în cel mai
îngust colţişor al casei.
Şi din gaura lui, din gaura de după sobă, şoricelul
nu-şi mai găseşte locul. Parcă-l trage cineva de mustaţă
afară. Să iasă, să nu iasă? Mai bine să se astâmpere. Să
se astâmpere, uşor de zis; dar caşcavalul? Vezi, asta-i
asta: caşcavalul! Să-nchidă ochii. I-a închis.
Prostul! Dar ce, cu ochii miroase? Şi brânza-i
proaspătă! Mai mâncase aşa bunătate acum vreun an.
Dar parcă nu-l momise într-atâta ca aceasta de acum. Să
încerce. Face câţiva paşi mărunţi până-n marginea
ascunzătorii lui. Măcar s-o vadă. Unde-o fi? De unde-l
vrăjeşte, din ce colţ îl pofteşte cu atâta stăruinţă la
59
dânsa? A! Uite-o colo, pe farfurie.
Dacă-ar îndrăzni! Dar cum? Să meargă mai întâi pe
lângă perete până la divan. Aşa, bun! Pe urmă ... Pe
urmă, pe unde s-o ia? Pe lângă dulap? Nu. Pe după jilţul
cela? Nici aşa. Atunci? Păi lucrul cel mai bun e să se suie
de-a dreptul pe perdea, şi de-acolo să treacă pe marginea
lăvicerului din perete până la poliţă.
Şi-odată la caşcaval, lasă, n-are el nevoie să-l înveţe
alţii ce să facă cu dânsul. Dar motanul? E-hei! La dânsul
nu se prea gândise. Şi, Doamne, mulţi fiori i-a mai vârât
în oase motanul cela. Dar poate nu era în odaie. Ha? Nu
era. Nu. Orişicum, să mai aştepte puţin, să vadă, nu se
mişcă nimeni, nu-l pândeşte cineva?
Cum să nu-l pândească! Dar de când aşteaptă
motanul prilejul să puie laba pe bietul şoricuţ? Dacă nu
mâncase el caşcavalul, căci mirosul cela îi zbârlise şi lui
mustăţile, păi nu-l mâncase tocmai pentru asta: să-l
momească pe lacomul din gaură.
Cu botul adulmecând, cu ochii galbeni şi lucioşi ca
sticla, cu mustăţile întoarse, subţiri şi ascuţite ca oasele
de peşte, stă neclintit după perna de pe divan şi-aş-
teaptă.
L-a zărit. Uite-l, îi vede mărgelele ochilor. Iese? Iese
oare? Da, da, aşa, încă un pas, încă unul, doi, aşaa!
Dintr-o săritură a fost cu laba deasupra lui.
Bietul şoricuţ n-avusese vreme nici să treacă dincolo
de sobă. Îl apasă puţin cu unghiile, apoi, repede, îl ia
între labele de dinainte, îl strânge, de drag ce-i, îl
răsuceşte în aer şi-l lasă ameţit pe podele. Şi-l priveşte,
gândind: "Caşcaval ţi-a trebuit? Poftim caşcaval!
Doamne! ce bun o să-mi pară mie după ce te voi
crănţăni!” Dar mai întâi să se mai joace puţin cu dânsul.
Îl pune pe picioare, îl lasă să se dezmeticească, să-n-
cerce să fugă, şi iar vrea să-l prindă în cleştele labelor.
Dar ce s-aude? Un dupăit grăbit pe sală. Vai, e

Corbici, câinele! Nu-i vreme de pierdut! Din două
60
sărituri, motanul e în ocniţa sobei, iar şoarecele, mirat că
scapă, zăpăcit, cum poate, o şterge în gaura lui.
Corbici vine, nebun ca-ntotdeauna; în mijlocul odăii
se opreşte, adulmecă lacom mirosul de caşcaval, apoi,
zărind motanul, se repede şi latră cu înverşunare. Ar sări
în ocniţă, dar e prea sus. Se sprijină pe labele de
dinainte, tremură, cască, de neliniştit ce-i, mârâie şi
latră. Apoi tace şi, cu ochii ţintiţi la motan, aşteaptă să
se coboare. Numai uneori întoarce capul spre poliţa de
unde brânza parcă-l ademeneşte.
Şi astfel, câteşitrei duşmanii — şoarecele în gaură,
motanul în ocniţă şi câinele în mijlocul odăii - se
pândesc, munciţi de acelaşi gând.
Dar paşi apăsaţi cutremură sala. Ce? Stăpânul!
Repede, motanul se înghesuie şi mai tare, iar câinele o
şterge sub divan. Numai şoarecele, mic cum era, rămâne
la locul lui. Stăpânul intră; obosit de muncă, îşi aruncă
pălăria pe un scaun, apoi, mirosind, i se face foame.
Se-ndreaptă spre poliţă, ia felia de caşcaval, taie o
bucată de pâine şi, muşcând şi dintr-una şi dintr-alta,
mănâncă din plin, cu poftă.
Şi din trei părţi, trei perechi de ochi îl urmăresc cu
pizmă.
61
NARA-NASHI
poveste japoneză
Trei fraţi, rămaşi de mici fără tată, trăiau împreună

cu mama lor. Într-o zi, buna lor mamă căzu grav
bolnavă. Deşi aduseseră la căpătâiul bolnavei pe cei mai
buni şi mai scumpi doctori, sănătatea ei se şubrezea cu
fiecare clipă. Zilele bătrânei mame păreau numărate.
Înt-o zi, cei trei feciori se apropiară de patul
muribundei şi-o întrebară dacă are vreo dorinţă.
– Aş vrea să mănânc Nara-nashi, le răspunse
bolnava.
Cei trei fraţi auziseră povestindu-se despre Nara-nashi, o
delicateţe de pere de Nara, care creşteau tocmai în
62
creierul munţilor. Numai că erau aşa de straşnic păzite
de un monstru, încât nimeni dintre cei care se
aventuraseră în căutarea acestor pere, nu scăpase cu
viaţă. Cu toate acestea, cei trei băieţi, dornici să
îndeplinească ultima dorinţă a mamei lor se hotărâră să
se facă luntre şi punte şi să-i aducă Nara-nashi.
Aşa se face că Taro, cel mai mare dintre fraţi, luă
primul coşul în spinare şi porni să-şi încerce norocul.
Merse el, merse pe o cărăruie de munte şi urcă şi tot
urcă până ajunse la o stâncă uriaşă. Lângă ea se
odihnea o bătrână uitată de moarte.
– Încotro ai pornit, tinere? îl întrebă ea.
– Mă duc să culeg Nara-nashi, răspunse Taro, dar
nu ştiu unde să le caut.
Femeia se ridică atunci în capul oaselor şi,
apropiindu-se de flăcău, zise:
– Să ştii că un demon fioros trăieşte în inima
munţilor. Te va răpune cu siguranţă dacă te încumeţi
să-l înfrunţi. Ai face mai bine să te întorci acasă.
– Imposibil! Trebuie să ajung acolo negreşit. Te rog,
arată-mi drumul! se rugă Taro.
– Bine, răspunse bătrâna. Ascultă cu mare băgare
de seamă ce-am să-ţi spun. Puţin mai încolo ai să dai de
o răscruce de drumuri străjuită de bambuşi tineri. Să
apuci pe drumul pe care sunt îndreptate de vânt frunzele
bambusului.
Taro mulţumi bătrânei şi continuă să urce pe
cărăruia care ducea spre creierul munţilor. Întocmai cum
îi spusese bătrâna, cărăruia se răsfiră în curând în trei,
începutul fiecărui drum fiind străjuit de câte un bambus
tânăr. Unul dintre ei avea frunzele răsucite spre o cărare
ce părea mai abruptă, cea mai strâmtă şi cea mai
întortocheată dintre toate trei.
Taro îşi aminti ce-i spusese bătrâna, dar în sinea
lui îşi zise: „Indiferent ce potecă aleg, rezultatul va fi cu
siguranţă acelaşi. S-o apuc atunci pe drumul cel mai
uşor!”
63
Alese drumul cel mai larg şi mai bine nivelat şi o
porni la mers. N-apucă să facă doi paşi, că o cioară zbură
pe deasupra capului lui, zicând:
– Ai face mai bine dacă n-ai alege acest drum,
flăcăule!
Taro n-o luă în seamă şi-şi continuă drumul.
Întâlni în curând un pom încărcat cu poame otrăvite,
care îl avertiză:
– Ai să te căieşti amarnic, dacă-ţi continui drumul
pe-aici!
Ignorând acest avertisment, Taro îşi văzu mai
departe de drum. Ajunse curând la un lac cu apă
liniştită, dincolo de care se vedeau pomi încărcaţi cu
Nara-nashi. Fericit, Taro se aruncă în apă şi începu să
înoate spre fructele de pe mal. De îndată ce trupul său
atinse argintiul lacului, apele liniştite de până atunci
începură să clocotească şi să mugească înfricoşător, iar
monstrul, care nu era altul decât paznicul lacului, răsări
din ape şi-l înghiţi dintr-o suflare.
După zile şi zile de aşteptare, văzând că Taro nu se
mai întoarce, cei doi fraţi se sfătuiră şi hotărâră ca fratele
mijlociu, Jiro, să-şi încerce şi el norocul.
Jiro porni imediat la drum, dar întocmai ca Taro,
nesocotind sfatul bătrânei de la stâncă, fu înghiţit şi el
de monstrul lacului.
În sfârşit, veni rândul mezinului, Saburo, să
pornească spre munţi. O întâlni, de asemenea, pe
bătrână şi-i spuse că cei doi fraţi mai mari ai săi, plecaţi
să aducă Nara-nashi pentru mama lor bolnavă, nu s-au
mai întors acasă.
– Pentru că nu mi-au ascultat povaţa, răspunse
bătrâna. Dacă vrei să reuşeşti, urmează-mi sfatul, fătul
meu!
Spunând acestea, îi dădu o sabie.
Când ajunse la răscruce, Saburo porni pe cărarea cea
mai prăpăstioasă şi mai strâmtă, spre care erau
64
îndreptate frunzele bambusului, aşa cum îl sfătuise
bătrâna. Cum mergea el aşa, o cioară zbură pe deasupra
capului şi-l îndemnă să nu-şi piardă timpul prin
ascunzişurile muntelui.
Ajunse curând la un pârâiaş, în apele căruia văzu o
floare de Nara-nashi. Cu inima bătându-i de emoţie, o
porni în susul apei şi găsi în cele din urmă o plantaţie de
Nara-nashi, înconjurată de apele liniştite ale unui lac.
Cînd Saburo începu să alerge spre pomii de Nara-nashi,
vântul îi şopti la ureche:
– Dacă te urci în pom dinspre nord, umbra ţi se va
răsfrânge în apă şi vei fi înghiţit pe dată de monstrul
lacului. Dacă vrei să scapi teafăr, caţără-te în pom din
partea sudică.
Saburo se urcă în pom aşa cum fusese sfătuit şi
culese o mulţime de Nara-nashi. Dar la coborâre, din
nebăgare de seamă, se aşeză pe o creangă crescută
viguros spre nord.
Pentru câteva clipe, umbra i se proiectă pe luciul
apei. Monstrul apăru imediat din valuri şi porni să-l
înghită întocmai ca şi pe fraţii lui mai mari, Taro şi Jiro.
Dar Saburo nu se sperie, ci scoase din teacă sabia
primită de la bătrână şi-o înfipse în monstru cu toată
puterea, încât acesta se prăvăli ca lovit de fulger. După o
scurtă agonie, monstruoasa creatură îşi dădu duhul. O
voce îi şopti atunci lui Saburo să despice burta
monstrului mort. Oare ce credeţi că a găsit Saburo în
pântecele dihaniei? Pe fraţii lui mai mari, Taro şi Jiro.
Cei trei fraţi, fără să mai piardă vremea, umplură
coşul cu Nara-nashi şi se întoarseră degrabă acasă. La
scurt timp după ce bătrâna lor mamă mâncase din
fructele aduse, se însănătoşi tun.
Şi a trăit apoi ani mulţi şi fericiţi împreună cu cei
trei feciori ai săi.
65
CARTEA CU APOLODOR
de Gellu Naum
La circ, în Târgul Moşilor,

Pe gheaţa unui răcitor,
Trăia voios şi zâmbitor
Un pinguin din Labrador.
– Cum se numea?
– Apolodor.
– Şi ce făcea?
– Cânta la cor.
Deci, nu era nici scamator,

Nici acrobat, nici dansator.
Făcea şi el ce-i mai uşor:
Cânta la cor. (Era tenor.)
Grăsuţ, curat, atrăgător

În fracul lui strălucitor,
Aşa era Apolodor...
Dar într-o zi, Apolodor,

Spre deznădejdea tuturor,
A spus aşa:
– «Sunt foarte trist!
îmi place viaţa de corist
Dar ce să fac? Mi-e dor, mi-e dor
De fraţii mei din Labrador...
O, de-aş putea un ceas măcar
Să stau cu ei pe un gheţar!...»
66
Apoi a plâns Apolodor...
Cînd l-a văzut pisoiul Tiţ
Plângând cu hohot şi sughiţ
I-a spus:
– «Prietene, aş da Mustaţa
Și codiţa mea,
Aş da o litră de caimac,
Aş da orice, să te împac».
Şi-au încercat să-l mai împace

Ariciul, dăruindu-i ace,
Şi ursul, cu un pumn de mure
Atunci culese din pădure,
Şi iepurele Buză-Lată
Cu fructe dulci şi cu salată
(Colegi de-ai lui Apolodor,
Maeştri-cântăreţi la cor).
Cămila Suzi, cea mai tristă,

Ofta cu faţa în batistă,
«Zău, nu mai plânge! Te implor!...»
Dar el plângea:
– «Mi-e dor, mi-e dor
De fraţii mei din Labrador!...»
Oricum, un lucru e precis:

Că, într-o zi, Apolodor
S-a reîntors la Bucureşti.
Era sătul de pribegie...

Şi l-au primit, cu bucurie.
Maestrul Domilasolfa
În haina lui de catifea
Şi iepurele Buză-Lată
Cu fructe dulci şi cu salată
67
Şi Ursul, aducându-i mure
Atunci culese din pădure.
Şi l-a primit pisoiul Tiţ

Plângând cu hohot şi sughiţ.
Cămila Suzi, optimistă,
Zâmbea cu nasul în batistă
Şi toţi cântau, cântau în cor
Urările prieteneşti:
– Bine-ai venit, Apolodor!
Iar el, ofta încetişor:

– Ce bine e la Bucureşti!
De-atunci, voios şi zâmbitor

Stă iar la circ Apolodor
Pe gheaţa unui răcitor
Dar nu în Târgul Moşilor.
Pe cât se pare, s-a mutat,
Dar poate fi găsit uşor.
E foarte lesne de aflat

Adresa Circului de Stat.
Acolo cântă. E tenor.
Şi-aş vrea să ştiu, neapărat,
Ce v-a cântat Apolodor...
68
ŞORICELUL LACOM
poveste cu tâlc
Un șoricel era tot mai trist pentru că de o bună

bucată de timp nu mai găsea nimic de mâncare. Toată
ziua era într-o goană teribilă de a găsi măcar cel mai mic
grăunte sau un colţișor de brânză pentru a-şi potoli
foamea năprasnică, dar nu găsea nimic de mâncare. În
fiecare zi șoricelul devenea tot mai slab şi fără putere.
Într-o după-amiază, când îşi pierduse orice
speranţă de a mai găsi ceva, șoricelul a dat peste un coş
întreg de porumb. Când a văzut minunea nu i-a venit să
creadă. Imediat s-a gândit cum să ajungă în coş, în
mijlocul porumbului atât de apetisant pe care îl găsise. A
găsit o mică gaură în coș şi s-a strecurat prin ea cu
uşurinţă. Visul său devenise realitate!
Şoricelul a început să mănânce porumb. Fiind
foarte flămând, a mâncat o cantitate imensă. Îi era tot
mai greu să se oprească şi a continuat să mănânce fără
limite. Doar că mâncând din porumbul pe care cu greu îl
găsise șoricelul se făcea tot mai mare şi mai mare. Acum
era aproape rotund şi abia se mai putea mișca.
Când a încercat să iasă din coș, şoricelul a realizat că
nu mai poate să facă asta. Acum era prea mare ca să mai
poată ieşi prin gaura prin care se strecurase în coș.
Pe alături trecea un şobolan care auzind cum se
vaietă şoricelul l-a luat în zeflea dându-i şi un sfat:
„Aşteaptă până vei slăbi din nou ca să ieşi la liber-
tate!”.
Morala: Atunci când primim ceea ce ne-am dorit cu
ardoare nu e bine să întrecem măsura căci ne facem rău
singuri nouă.
69
MĂGĂRUŞUL CÂNTĂREȚ
poveste cu tâlc
Undeva într-un sat îndepărtat, trăia un bătrân care

avea un măgar. Măgarul îl ajuta pe stăpânul său care din
când în când mergea la târg, iar animalul era nevoit să
care greutăţi mari. Măgarul nu era niciodată mulţumit de
hrana pe care i-o dădea stăpânul său. Nevoit să îşi caute
singur de mâncare, măgarul a fugit pe câmpul din
apropiere şi a mâncat toate legumele care i-au ieşit în
cale.
Într-o noapte, măgarul a întâlnit în drumul său un
şacal şi imediat s-a împrietenit cu acesta. Au ajuns
70
împreună pe câmp şi au găsit o cultură frumoasă de
castraveţi. Cei doi prieteni au mâncat toți castraveţii pe
care i-au găsit şi erau extrem de mulţumiți că îşi
umpluseră burţile.
Într-o altă zi, după ce s-au înfruptat din nou dintr-o
recoltă zdravănă de castraveţi, măgarul a început să
cânte. Șacalul şi-a avertizat prietenul să nu mai cânte
pentru că face zgomot şi vor fi prinşi. Măgărușul nu l-a
ascultat pe prietenul său și a continuat să cânte. Șacalul
a sărit atunci peste gard şi a rupt-o la fugă, fără să îl mai
avertizeze pe noul său tovarăş că vor fi în pericol dacă nu
încetează.
Auzind un măgar cântând pe câmp, paznicul s-a
trezit şi nervos s-a dus să prindă măgarul care intrase pe
câmpul său. Speriat, măgarul a fugit. După ce s-a
îndepărtat suficient cât să nu mai poată fi ajuns de
paznic, măgarul s-a oprit și a realizat că este singur într-o lume
haină deoarece a greșit şi nu şi-a ascultat prietenul care
îi dăduse un sfat bun.
Morala: Întotdeauna trebuie să te gândești bine
înainte să acţionezi sau cel puțin să-i asculţi pe cei din
jurul tău care-ţi doresc binele.
IMPORTANȚA RĂDĂCINILOR
povestire cu tâlc
Doi vecini îşi cultivaseră propriile grădini de legume.

Unul dintre ei era profesor ieşit la pensie, iar celălalt era
agent de asigurări. Acesta era pasionat de tehnologie.
Amândoi cultivaseră legume şi așteptau să crească.
Profesorul le punea puțină apă şi nu le oferea
întotdeauna suficientă atenție, în timp ce vecinul său le
punea apă din belşug și se ocupa toată ziua de plantele
sale. Legumele din grădina profesorului erau mici, dar
71
arătau viguroase. Cele ale agentului de asigurări erau
mari şi verzi.
Într-o noapte, o furtună puternică s-a abătut peste
sat. A doua zi, dimineața, cei doi vecini au ieşit să vadă
dacă furtuna le-a afectat grădinile. Agentul de asigurări a
văzut cu groază cum plantele sale erau scoase din
rădăcini şi toată munca lui era distrusă. Plantele din
grădina profesorului însă nu erau deloc afectate, stăteau
mândre în pământ.
”Amâdoi am cultivat aceleași plante, eu chiar am avut
mai multă grijă de ele decât ai avut tu de ale tale, le-am
pus şi mai multă apă. Totuşi, plantele mele au fost smulse
din rădăcini, în timp ce ale tale nu au suferit.
Cum e posibil?” s-a întrebat agentul de asigurări.
Profesorul a zâmbit ușor: ”Le-ai oferit plantelor tale
multă apă, dar din această cauză ele nu au fost nevoite
să-şi dezvolte rădăcini puternice, cu care să hrănească
tulpina, lăstarii şi frunzele. Ai făcut ca totul să fie mai uşor
pentru ele. În timp ce eu le-am dat doar o cantitate
suficientă de apă şi am lăsat ca rădăcinile lor să caute
mai multă apă în sol, dezvoltându-se, ramificându-se în
adâncime. Rădăcinile au devenit mai puternice, iar planta
mai rezistentă la furtuni. De aceea plantele mele au
supraviețuit.”
Morala pentru părinți: ”Copiii trebuie educaţi
după metoda profesorului. Dacă li se oferă totul
fără să facă cel mai mic efort, nu vor vedea munca
intensă a părinților şi nu o vor respecta. De multe
ori e suficient să-i ghidăm, să-şi satisfacă prin efort
propriu dorinţele.”
72

Pov Univ Cu Coperte

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Pov Univ Cu Coperte

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Povestiri pentru

Editura CARTEA IULIEI

Oamenii sunt mai importanţi decât lucrurile. E un

Ataşamentul exagerat faţă de bani se numeşte

În magazinul de perle intră o fetiţă de aproape cinci

Cu mulţi ani în urmă, trei soldaţi înfometaţi şi

Tata Urs, mama Ursoaică şi Ursuleț trăiau într-o

Astăzi este o zi importantă pentru domnul om de

Pe lume sunt vrăjitori de toate felurile. Unii sunt răi

Demult, foarte demult, corbul avea penele albe ca

CELE TREI PENE FERMECATE

A fost odată un împărat care avea trei feciori. Cei

Odată, demult, pe când pământul era încă foarte

Este povestea unui lup căruia nu-i plăcea culoarea

Într-o frumoasă după-amiază de vară, Alfred bate la

CÂND STĂPÂNUL NU-I ACASĂ

Dar ce s-aude? Un dupăit grăbit pe sală. Vai, e

Trei fraţi, rămaşi de mici fără tată, trăiau împreună

La circ, în Târgul Moşilor,

Deci, nu era nici scamator,

Grăsuţ, curat, atrăgător

Dar într-o zi, Apolodor,

Şi-au încercat să-l mai împace

Cămila Suzi, cea mai tristă,

Oricum, un lucru e precis:

Era sătul de pribegie...

Şi l-a primit pisoiul Tiţ

Iar el, ofta încetişor:

De-atunci, voios şi zâmbitor

E foarte lesne de aflat

Un șoricel era tot mai trist pentru că de o bună

Undeva într-un sat îndepărtat, trăia un bătrân care

Doi vecini îşi cultivaseră propriile grădini de legume.

S-ar putea să vă placă și