Cursuri

Toxicologie medicala - Curs 1 - 2021-2022
Introducere în Toxicologie
Definiția si istoria Toxicologiei
Toxicologia poate fi definită tradițional drept acea ramură a științei care se ocupă cu
otrăvurile.
Această disciplină, deși sub altă denumire sau definție, prezintă origini foarte apropiate de
apariție omului. Odată cu exploatarea resurselor naturale omul a conștientizat faptul că unele
componente din zăcămintele solului sau unele produse de origine animală (veninul de șarpe) pot
fi nocive sau chiar fatale. Din acest motiv o definiție mai descriptivă a toxicologiei poate fi
următoarea „disciplina care vizează studiul efectelor adverse ale agenților chimici, fizici sau
biologici asupra organismelor vii și a ecosistemului, inclusiv prevenirea și ameliorarea acestor
efecte adverse”. Aceste efecte adverse se pot manifesta sub mai multe forme, variind de la decesul
imediat până la modificările subtile care nu pot fi apreciate decât luni sau ani mai târziu. De aceea
pot apărea diferite modificări la nivel de organ, celulă sau în concentrația unui metabolit specific.
Otrava în antichitate
Papirusul Ebers (Egiptul antic, 1500 î.C.) este primul document care a făcut referințe la
Toxicologie și conținea o serie de informații asupra unor otrăvuri, printre care amintim cucuta,
aconitul, opiul, plumbul, sibiul sau glicozidele cianogene. Mai mult, în Egiptul antic soțiile infidele
erau supuse testului consumului sâmburilor de piersică (care conțin amigdalină un precursor care
eliberează cianură).
Grecii antici foloseau arsenicul sau cucuta în cadrul metodelor de execuție. Cucuta a fost
utilizată și în cazul execuției filozofului grec Socrate (în anul 402 î.C.).
Vânătorii Masai din Kenia foloseau săgețile otrăvite (Gr.toxicon – otravă pentru săgeți –
prin utilizarea hemolimfei larvelor de Diamphidia vittatipennis). Referiri la folosirea acestui tip de
săgeți s-au făcut și în Odiseea (Homer, 850 î.C.), Rig Veda (sec XII î.C.) sau cartea lui Iob (Biblie).
Conform Bibliei otrava provenea din apă sau alimente, plante, năpârci sau vipere (ebr. Hēmâ –
căldură; în Psalmul 140 se făcea referire la otrava provenită de la năpârci).
Primele tentative de identificare și clasificare a otrăvurilor au fost încă din Grecia și Roma
antică. Theophrastus (371-287 î.C.) în ultimul volum (din seria celor nouă) din Historia Plantarum
face prima clasificare a drogurilor și medicamentelor cu indicațiile farmaceutice ale acestora.
Nicander din Colophon (204-135 î.C.) este considerat unul dintre primii toxicologi care a
experimentat toxinele de origine animală pe criminalii condamnați la moarte precum și o serie de
referiri legate de antidoturi împotriva otrăvurilor (Theriaca și Alexipharmaca).
Mithridate, regele Pontului (132-63 î.C.) a testat antidoturi pe prizonierilor de război
otrăviți sau pe propria persoană folosind un amestec de ingrediente (în căutarea unui antidot
universal).
În anul 82 î.C. în Lex. Cornelia de sicariis et veneficis (Legile împăratului Lucius Cornelius
Sulla pentru asasinií prizonieri) apare prima lege promulgată împotriva folosirii otrăvurilor.
Dioscorides Pedianus (botanist/medic la curtea lui Nero) a clasificat otrăvurile (în seria de
5 volume De Materia Medica) după originea acestora (animală, vegetală sau minerală).
Toxicologia în Evul Mediu și epoca renascentistă
Medicul și filozoful Maimonides a realizat o evaluare critică a antidoturilor în lucrarea
Tratat despre otrăvuri și antidoturile lor din anul 1198. Acesta a făcut referiri și la
1
biodisponibilitate afirmând faptul că laptele, untul sau smântâna pot să scadă absorbția intestinală
a otrăvurilor.
Medicul și alchimistul elvețian Philippus Aureolus Theophrastus Bombastus von
Hohenheim (Paracelsius, 1493-1541) este considerat unul dintre părinții Toxicologiei deoarece a
inițiat ideea unei relații dintre doză și efect și a indicelui terapeutic. În cartea intitulată Bergsucht
Paracelsius a descris manifestările clinice ale intoxicațiilor cronice, cu arsenic și mercur, precum
și boala minerilor (pneumoconioza sau antracoza - inhalarea particulelor de cărbune de către
mineri).
Caterina de Medici (1519-1589) a fost responsabilă pentru introducerea unor tehnici de
otrăvire în Franța (ea a oferit Jeannei d'Albret drept cadou de nuntă o pereche de mănuși de dantelă
parfumate care conțineau și o otravă). Ea a testat și a studiat efectele diferitelor preparate toxice
asupra săracilor și bolnavilor, observând debutul acțiunii și simptomele care se instalau. În secolul
al XVII-lea otrăvirile au intrat în atenția factorilor decizionali care au determinat înfințarea
primelor școli de toxicologie de la Veneția și Roma.
Toxicologia în epoca modernă și contemporană
În această perioadă alături apar primii “embrioni” ai Toxicologiei judiciare alături de
constatări referitoare la Toxicologia ocupațională. În acest context, Sir Percivall Pott (1714-1788)
a realizat, în anul 1775, faptul că expunerea coșarilor la funingine poate fi asociată cu apariția
cancerului de scrot.
Bazele Toxicologiei moderne au fost puse de medicul și chimistul spaniol Mathieu Joseph
Bonaventure Orfila (1787-1853). Acesta considera faptul că Toxicologia este o disciplină diferită
de Medicina clinică și de Farmacologie. Orfila a militat pentru utilizarea analizelor chimice
respectiv a materialului provenit din autopsii în obținerea unor dovezi clare în intoxicațiile
criminale. Tratatul de Otrăvuri, publicat în anul 1817, a constituit o un moment important în
fundamentarea toxicologiei experimentale și medico-legale. De asemenea el a demonstrat efectul
unor antidoduri precum laptele, albușul de ou, nucilor (ce conțin taninuri) sau “laptele de
magneziu”. Francois Magendie (1783-1855) a studiat otrava provenită din săgețile de pe insula
Borneo care s-a dovedit mai târziu a avea în componență stricnina în calitate de principiu activ
(agent convulsivant). De asemenea, Magendie a încercat să elucideze căile de absorbție și
distribuție ale unor compușilor toxici (în cadrul unor experimente efectuate pe câini și cai),
respectiv locul de acțiune al acestor compuși. Claude Bernard (1813-1878) a descris modul de
acțiune al monoxidului de carbon și al curarei (un extract obținut prin fierberea sau macerarea
scoarței unor specii de plante – Menispermiaceae și Loganiaceae). James Marsh a elaborat o
metodă de decelare a arsenului (1836). Frasenius (1845) și von Babo (1847) au elaborat o metodă
de screening a toxicilor necunoscuți. Salmi and Armand Gauthier au descoperit ptomainele
(termen utilizat în trecut pentru diaminele formate în produsele aflate în descompunere și care
cauzează boli gastro-intestinale). Chelle s-a preocupat de găsirea unor metode care să permită
detecția acidului cianhidric “nedetectabil” în cazul otrăvurilor de tip cianhidric.
Evenimentele istorice pot fi interpretate și din perspectiva toxicologiei. De exemplu, Marea
Britanie a anexat Hong Kong-ul în timpul războiului cu opiu din 1839-1842. Alături de
proprietățile toxice și aditive ale opiului acesta avea și utilizări în tratamentul bolilor precum
2
dizenteria și holera. Utilizatorii au descoperit faptul că fumatul unui amestecul de tutun și opiu a
crescut biodisponibilitatea opiului cu un debut rapid al efectelor sale.
Sursele istorice menționează faptul că Maria Catherina van Swanenburg din Leiden,
Olanda, ar fi otrăvit cel puțin 102 persoane (27 morți) între anii 1867 și 1884, prin administrarea
trioxidului de arsen în lapte consumat (după deschiderea polițelor de asigurare de viață a fiecăruia
din aceștia).
Chimistul german Fritz Haber a introdus iperita (gaz muștar), un agent veziculant, în
Primul Război Mondial. Tot în același an (1917) armata germană a folosit un alt agent chimic,
fosgenul. De asemenea, în timpul celui de-al Doilea Război mondial a crescut numărul de
medicamente și chimicale de pe piață și în consecință a crescut numărul de sinucideri sau
intoxicații la copii cu acest tip de agenți. Aproape jumătate din aceste otrăviri accidentale la copii
au condus la un număr substanțial de decese. Din acest motiv comunitatea medicală a luat măsuri
în ceea ce privește acțiunile ce urmau a fi intreprinse atât pentru otrăvirile intenționate cât și pentru
cele neintenționate. Primele secții speciale de Toxicologie au fost înființate în Copenhaga și
Budapesta la sfârțitul anilor ’40, iar primul centru de informare pentru intoxicații a fost înființat în
Olanda. În Statele Unite primul centru de informare a fost în Chicago în 1953, iar patru ani mai
târziu existau 17 centre de control al intoxicațiilor/otrăvirilor în Statele Unite.
Talitomida, un medicament (calmant hipnotic) care a fost destinat ameliorării stărilor de
greață din sarcină, nu a fost supusă unor studii clinice amănunțite înainte de introducerea pe piață
în anul 1957. Utilizarea acestui medicament a indus malformații fetale grave (la nivelul membrelor
superioare și inferioare), avorturi și decese postpartum (după naștere). Acest episod nedorit a
determinat înăsprirea legislației în domeniul evaluarii toxicologice.
În anii 50’consumul de pește contaminat cu metil mercur din Golful Minamata, Japonia, a
condus la intoxicarea a sute de adulți și copii.
În anul 1962 Rachel Carson a publicat cartea Silent Spring unde a pus accent asupra
efectelor utilizării pesticidelor asupra mediului înconjurător. În acest volum autoarea a realizat un
amalgam de exemple extrase din multe comunități reale în care utilizarea DDT a provocat daune
faunei sălbatice, păsărilor, albinelor, animalelor domestice și chiar oamenilor. Astfel,
Ecotoxicologia a apărut ca o subramură a acestei științe.
Prima mare compilație de toxicologie, intitulată Proceduri pentru evaluarea toxicității
substanțelor chimice din alimente, a fost realizată în anul 1961 de către Arnold J. Lehman și
colaboratorii. Lehman este, de asemenea, co-fondatorul Societății de Toxicologie din Statele
Unite.
Dezvoltarea Toxicologie în România
Inițial în țara noastră o serie de farmaciști au contribuit la dezvoltarea unor direcții inițiale
a Toxciologiei. Farmacistul și medicul Constantin Hepites (1804-1890) poate fi considerat primul
toxicolog român. Acesta a înființat primul laborator de analize chimico-legale la Brăila și a
contribuit la redactarea primei Farmacopei române.
3
După anul 1890, toxicologia românească a fost reprezentată de Mina Minovici (1858-1933)
care a aprofundat aspecte legate de alcaloizii cadaverici, antropologie medico-legală (din acest
motiv este considerat fondatorul sistemului medico-legal modern). Fratele acestuia, Ștefan
Minovici (1867-1935) a elaborat un manual de Toxicologie.
O contribuție marcantă la dezvoltarea Toxicologiei românești au avut-o și alte personalități.
Alexandru Ionescu-Matiu (1883-1975) a elaborat metode originale în domeniul Toxicologiei.
Nicolae Ioanid (1897-1990) a publicat lucrări privind toxicitatea unor produse chimice
medicamentoase, doza unor noxe din mediu industrial și s-a remarcat prin expertiză judiaciară
toxicologică. În anul 1965, sub îndrumarea lui Ioanid, apare un manual de Toxicologie.
Virgil Galea (1904-1989) a contribuit în calitate de autor la numeroase lucrări de
toxicologie teoretică și practică.
Toxicologia ieșeană a fost reprezentată de Marțian Cotrău (1923-1998) care a pus la punct
metode rapide de laborator, ce au fost utilizate eficient în detectarea toxicității în multe din
activitățile umane bazate pe utilizarea substantelor chimice: detectarea urmelor nedorite de clor
(substanță folosită ca dezinfectant) etc. A abordat diverse teme din următoarele subdomenii:
toxicologie analitică, alimentară, legală; toxicologia xenobioticelor, a substanţelor potenţial
cancerigene (micotoxinelor) sau a radicalilor liberi. Cartea Ghid de date toxicologice a constituit
o adevarată enciclopedie toxicologică. De asemenea, a publicat și cărți de popularizare a științei:
1001 Gânduri pentru cumpătare, Otrava și viața și Medicamentul de-a lungul vremii.
Primul centru de Toxicologie pediatrică a fost înființat în anul 1995 la Spitalul “Grigore
Alexandrescu” din București sub atenta îndrumare a Prof. Dr. Coriolan Ulmeanu. TOXAPEL, un
serviciu telefonic de urgenţă realizat patru ani mai târziu de către departamentul de Toxicologie al
aceluiași spital, este destinat informării populaţiei asupra modului de gestionare al primului ajutor
ce trebuie acordat unui copil intoxicat până la sosirea salvării respectiv prezentarea la spital. Din
anul 2008 funcționează și Centrul Regional de Toxicologie de la Spitalul Clinic de Urgență pentru
Copii “Sf. Maria” din Iași. Unitatea de Primire Urgenţe (UPU), înfiinţată în anul 2000, asigură și
urgențe produse de toxine (muşcături de animale, reptile) sau toxicologice.
Retox (Registrul de Informare Toxicologică) constituie un sistem informatic care conține
date despre amestecurile chimice (introduse pe piață de către agenții economici) ce pot fi
disponibile personalului medical în scopul de a trata sau reduce consecințele expunerii acute.
Scopul disciplinei
Toxicologia poate fi definită ca acea ramură a științei care se ocupă cu otrăvurile. Otrava
poate fi definită ca orice substanță care provoacă un efect nociv atunci când este administrată, fie
din întâmplare sau pentru studiul efectelor acesteia asupra unui organism viu. Există și definiții
mai ample ale toxicologiei, cum ar fi studierea detectării, apariției, proprietăților, efectelor și
reglementărilor substanțelor toxice. Toxicitatea în sine nu poate fi definită ca un singur eveniment
molecular, dar este, mai degrabă, o cascadă de evenimente care încep cu expunerea, urmată de
distribuție și metabolism și care se încheie cu interacțiunea cu macromoleculele celulare (de obicei
ADN sau proteine) și modul de manifestare a acestui toxic. Această secvență poate fi atenuată prin
mecanisme de excreție și remediere.
Toxicologia este o știință translațională și o disciplină academică propriu-zisă. În calitate
de disciplină științifică, toxicologia își propune să descopere mecanismele care stau la baza
4
alterării stării de sănătate cauzate de substanțe. Cercetări ce investighează și identifică

mecanismele prin care expunerea la substanțe interferă cu funcțiile biomacromoleculelor,
celulelor, organelor, organismului și consecințele unor asemenea disfuncții, au un obiectiv final și
anume modul în care pot fi interpretate rezultatele în vederea protejării sănătății umane. Rolul
toxicologiei în societate nu este numai acela de a proteja oamenii și mediul înconjurător de efectele
dăunătoare ale toxicilor, dar și pentru a facilita dezvoltarea de toxici mai selectivi, medicamente
anticanceroase sau alte medicamente, pesticide etc.
Otrava este un concept cantitativ, aproape orice substanță fiind dăunătoare la anumite doze
dar, în același timp, fără efect nociv la o doză mai mică. Între cele două limite există o serie de
efecte posibile, de la o toxicitate cronică subtilă, pe termen lung, la letalitate imediată. De exemplu,
clorura de vinil este un compus hepatotoxic la doze mari și cancerigen în cazul expunerii la doze
mici (aparent netoxice) pentru o perioadă mai lungă. Aspirina (acidul acetilsalicilic) este un
medicament relativ sigur la dozele recomandate. În același timp, utilizarea cronică poate provoca
efecte dăunătoare asupra mucoasei gastrice și fatală la o doză de aspirina de aproximativ 0,2 - 0,5
g / kg. Aproximativ15% din decesele accidentale raportate, în cazul copiilor, survin ca urmare a
ingestiei salicilaților, în particular de aspirină.
Importanța dozei este deasemenea ilustrată de metalele care sunt esențiale pentru dietă, dar
sunt toxice la doze mai mari. Astfel ionii de fier, cupru, magneziu, cobalt, mangan și zinc poate fi
prezenți la un nivel prea scăzut (deficiență), adecvat (optim), sau prea ridicat (toxic) ca urmare a
dietei sau unor intoxicații accidentale. Astfel, corelația doză-răspuns este fundamentală pentru
toxicologie.
Pentru a defini o otrăvă sau un compus toxic, trebuie avute în vedere și aspectele biologice
calitative deoarece un compus, care este toxic pentru o specie sau tulpină genetică, poate fi relativ
inofensiv alteia. De exemplu, tetraclorura de carbon, este hepatotoxic puternic pentru multe specii,
dar relativ inofensiv pentru pui. Anumite specii de iepure pot consuma mătrăgună (Belladonna)
fără probleme în timp ce alte specii nu pot. Compușii pot fi toxici în anumite circumstanțe dar nu
și în altele. Unele substanțe pot fi toxice în combinație cu un alt compus, dar netoxice în situația
în care sunt administrate singure. Insecticidele de tip metilendioxifenilic, cum ar fi butoxidul de
piperonil (PBO, Figura 1), prezintă o toxicitate scăzută atât pentru insecte cât și pentru mamifere
atunci când sunt administrate singure. Datorită capacității acestora de a inhiba enzimele implicate
în metabolismul xenobioticelor (enzimelor de tip citocrom P450 prescurtate CYP) aceste
insecticide sunt capabile să provoace creșteri dramatice ale toxicității altor compuși.
Figura 1. Structura chimică a piperonil butoxidului (PBO, insecticid)
5
Sucul de grapefruit conține bergamotină (Figura 2), un compus care inhibă CYP3A4, o enzimă
care intervine în calea metabolică a majorității statinelor. Această inhibiție enzimatică determină
o creștere a concentrației de medicament și ca atare la un risc de supradozaj.
Figura 2. Structura chimică a bergamotinei (din grapefruit),

un inhibitor al enzimei CYP3A4
În formulările comerciale ale pesticidelor nu sunt întâlnite doar ingrediente unice. Acestea
sunt cocktailuri de substanțe chimice, compuse dintr-un „principiu activ” (pesticid) desemnat și
„alte ingrediente”, acestea din urmă fiind cunoscute și sub denumirea adjuvanți (agenți activi de
suprafață, agenți anti-spumare, coloranți etc). Unii adjuvanți sunt adăugați pentru a influența
absorbția și stabilitatea principiului activ și, astfel, promovează acțiunea pesticidă a acestuia. În
prezent, evaluarea riscurilor pesticidelor asupra sănătății, în Uniunea Europeană și în Statele Unite,
se concentrează îndeosebi pe principiul activ declarat. Cu toate acestea, adjuvanții pot fi, de
asemenea, toxici în sine, cu numeroase efecte negative asupra sănătății populației și asupra
mediului.
În majoritatea cazurilor măsurarea toxicității este o sarcină dificilă. Toxicitatea poate fi
acută sau cronică. După absorbția în circulația sistemică și distribuția în tot corpul efectul
substanțelor toxice se manifestă diferit de la un organ la altul. Toxicitatea poate fi influențată de
vârstă, variația genetică, gen, dietă, starea fiziologică sau starea de sănătate a organismului. Spre
deosebire de animalele experimentale, care sunt foarte consangvine, variația genetică este un factor
determinant în toxicitatea umană. Chiar și cea mai simplă măsurătoare a toxicității, LD 50 (doza
necesară pentru a ucide 50% dintr-o populație în condiții declarate) depinde în mare măsură de
variabilele menționate mai sus. Valorile LD 50 variază semnificativ de la un laborator la altul.
Expunerea oamenilor sau a altor organisme la substanțele toxice poate fi rezultatul uneia
sau mai multora din activitățile următoare:
o ingestia intenționată;
o expunerea profesională;
o expunerea la substanțe din mediului;
o intoxicații accidentale și intenționate (suicid sau omucidere).
Toxicitatea unui anumit compus poate varia în funcție de modalitatea de pătrundere în corp,
indiferent dacă acesta străbate canalul alimentar, este inhalat în plămâni sau absorbit la nivelul
pielii. Metodele experimentale de administrare cum ar fi injectarea poate da și rezultate extrem de
variabile. Astfel toxicitatea indusă de injecțiile intravenoase (IV), injecție intraperitoneale (IP),
intramusculare (IM) sau subcutanate (SC) ale aceluiași compus poate diferi în mod substanțial.
Toxicitatea poate varia cu până la maximum de zece ori în funcție de calea de administrare.
6
Toxicologie medicală - Curs 2 - 2022
Rutele și efectele manifestate de un agent toxic

După expunere, la o substanța toxică, există mai multe căi de metabolizare, atât de
detoxifiere cât și de activare. La final, efectele toxice pot fi mai mici sau mai ridicate (Schema 1).
Schema 1. Traseul și efectele manifestate de un agent toxic în organism
Modul de acțiune al substanțelor toxice

În cazul în care se studiază modul de acțiune al unui compus toxic trebuie să ținem cont, la
nivelul fundamental de organ, celular și molecular, de totalitatea evenimentelor care determină
toxicitatea in vivo: absorbția, distribuția, metabolismul, modul de acțiune și excreția acestuia.
Termenul mecanism de acțiune toxică este acum, mai general, utilizat pentru a descrie un
eveniment molecular important din cascada evenimentelor care decurg din momentul expunerii la
acela al manifestării toxicității, cum ar fi inhibarea acetilcolinesterazei datorită toxicității
insecticidelor organofosforice și de tip carbamat.
Din acest motiv există subdiscipline ale Toxicologiei care vizează diverse aspecte:
1. Toxicologia biochimică și moleculară vizează evenimentele la nivel biochimic și
molecular, incluzând enzimele care metabolizează xenobioticele, generarea intermediarilor
reactivi, interacțiunea xenobioticelor sau metaboliților acestora cu macromoleculele,
expresia genică și căile de semnalizare în contextul acțiunii toxice.
2. Toxicologie comportamentală studiază efectele agenților toxici asupra comportamentului
animalelor marine, mamiferelor și oamenilor. Mai precis, vizează impactul asupra funcției
nervoase în organismul intact. Aceasta implică atât sistemul nervos periferic cât și cel
central precum și efecte mediate de alte sisteme de organe, cum ar fi glandele endocrine.
3. Toxicologia nutrițională este o disciplină ce combină noțiunile de bază și abordările

științifice atât din nutriție cât și din toxicologie. Multe aspecte importante pentru sănătatea
și siguranța alimentară implică interacțiunile procesului și cerințelor nutriționale cu efectele
impactului toxicologic. Rezolvarea acestor probleme necesită abordări ale nutriției
experimentale și toxicologiei experimentale.
Relațiile pot fi descrise în trei categorii de bază:
(a) influența nutriției asupra exprimării toxicității (inclusiv mecanismele acestor efecte);
(b) influența toxicilor asupra nutriției;
(c) toxicitatea nutrienților.
4. Carcinogeneza include evenimentele chimice, biochimice și moleculare care conduc la
transformarea unei celule normale într-o celulă malignă. Totalitatea efectelor care se
manifestă asupra creșterii celulare cunoscute sub numele de cancer.
În Europa, cancerul constituie cea mai frecventă cauză de deces, după bolile
cardiovasculare. Estimările din anul 2018 au indicat un număr de 4,2 milioane de cazuri
noi și aproape 2 milioane de decese cauzate de cancer.
Factorii de risc pentru cancer care ar putea fi agenți biologici (infecțiile), expunerea
ocupațională la substanțe chimice sintetice, expunerea alimentară, expunerea la radiațiile
solare, consumul de tutun, consumul de alcool, expunerea la agenții poluanți sau la radiații.
5. Teratogeneza include evenimentele chimice, biochimice și moleculare care se manifestă
prin efecte dăunătoare asupra dezvoltării. Un teratogen este orice agent care cauzează efect
fetal dăunător sau malformații congenitale după expunerea embrionului/fătului în timpul
sarcinii. Perioada embrionară este considerată cea mai favorabilă expunerii la agenți
teratogeni (primul trimestru de sarcină). Agenții teratogeni includ agenții infecțioși (herpes
simplex), agenții fizici (agenți ionizanți, hipertermie), factori de sănătate ai mamei (diabet,
fenilketonurie maternă); substanțele chimice din mediu (compușii organici ai mercurului,
compuși de tipul bifenil policloruraților, erbicidele și solvenții industriali) și
medicamentele (cu sau fără prescripție medicală sau utilizate în scop recreativ).
6. Mutageneza (Toxicologia genetică) este preocupată de efectele toxice asupra materialului
genetic. Toxicologia genetică constituie un subdomeniu al toxicologiei care se ocupă de
deteriorarea materialului genetic. Include studiul mutațiilor, modificărilor numărului de
cromozomi, deteriorarea cromozomilor și deteriorarea ADN-ului primar care poate
conduce sau nu la o mutație ereditară. Toxicologia genetică este o parte a toxicologiei
aplicate. Datele de toxicologie genetică sunt frecvent utilizate în dezvoltarea produselor și
în special pentru evaluarea riscurilor utilizării acestora (în decizii de reglementare).
7. Toxicitatea specifică pentru un organ studiază efectele la nivelul funcției organului
(neurotoxicitate, hepatotoxicitate, nefrotoxicitate etc). Hepatotoxicitatea indusă de
acetamidofen reprezintă o cauză comună a insuficienței hepatice acute.
Măsurarea (identificarea) toxicilor și a toxicității.

Aceste aspecte importante țin în primul rând de utilizarea chimiei analitice, bioanalizei și
matematicii aplicate. În acest context sunt vizate o serie de întrebări importante. Este probabil ca
substanța să fie toxică? Care este structura chimică a acesteia? Care este concentrația acesteia în
organism? Cum îi putem evalua efectul toxic și care este nivelul minim la care poate fi detectat
acest efect toxic? Privind din această perspectivă au fost propuse alte subdiscipline conexe cu
Toxicologia:
1. Toxicologia analitică este o ramură a chimiei analitice preocupată de identificarea și
analiza substanțelor chimice toxice și a metaboliților acestora din probele biologice sau
de mediu. Există 3 aspecte care trebuie luate în calcul în abordarea eficientă a modului
prin care se pregătesc și analizează probele: masa moleculară a analitului, tipul de probă
biologică (ser, urină, lacrimi etc) și tipul de analiză (specifică sau nespecifică).
2. Testarea toxicității presupune utilizarea sistemelor vii pentru estimarea efectelor
toxice. Aceasta acoperă gama de teste rapide a genotoxicității, cum ar fi testul Ames și
tehnicile de cultură celulară, supunerea unor animale la o varietate de teste de la
toxicitate acută la toxicitate cronică pe viață. Deși termenul „biotest” este utilizat pentru
a descrie utilizarea unui organism viu pentru a cuantifica cantitatea unui anumit agent
toxic, acesta poate descrie orice în test de toxicitate in vivo.
3. Patologia toxicologică este ramura patologiei care se ocupă cu înțelegea efectelor
agenților toxici (medicamentelor noi, pesticidelor, aditivilor alimentari, compușilot
etnobotanici) care se manifestă prin modificări la nivel subcelular, celular, de țesuturi
sau prin modificarea morfologiei unui organ.
4. Studiile de structură-activitate vizează relația dintre proprietățile chimice și fizice ale
unei substanțe chimice și de toxicitatea acesteia, în special, a anticipării toxicității.
5. Biomatematica și statistica se regăsește în multe domenii ale toxicologiei. Acestea se
ocupă cu analiza datelor, determinarea importanței și analizele de risc și modelele
predictive.
6. Epidemiologia, așa cum se aplică domeniului Toxicologiei, are o importanță deosebită
deoarece vizează mai degrabă relația dintre expunerea chimică și bolile umane
prevalente în populațiile actuale decât stabilirea unor parametrii experimentali.
Toxicologie aplicată include diferitele aspecte ale toxicologiei așa cum se aplică într-
un domeniu sau dezvoltarea de metodologii noi sau a unor agenți toxici selectivi pentru
stabilirea unor direcții noi în acel domeniu.
7. Toxicologia clinică își propune diagnoza și tratarea intoxicațiilor umane.
În ultimele decenii s-a constat un interes crescut din partea personalului medical pentru
formarea de specialiști toxicologi pentru medicina de urgențe, pediatrie, medicina
preventivă sau internă. Scopul toxicologiei medicale acoperă o gamă largă de
modalități de expunere, incluzând expunerea acută sau cronică a adulților sau copiilor,
expunerea intenționată sau neintenționată, respectiv expunerea ocupațională sau la
substanțele din mediu.
Dezvoltarea toxicologiei medicale ca subdisciplină a început din anul 1974, moment în
care Comisia Americană de Toxicologie Medicală a considerat faptul că sunt necesare
certificări pentru medicii practicanți cu specializarea Toxicologie Medicală.
8. Toxicologia veterinară are ca obiectiv diagnoza și tratarea intoxicațiilor altor animale.
în particular a animalelor de companie, dar fără a exclude speciile sălbatice. O altă
preocupare importantă a toxicologiei veterinare este potențiala transmitere a toxinelor
către populația umană prin carne, pește, lapte și alte produse alimentare și de îngrijirea,
dar și abordarea din punct de vedere etic a animalelor experimentale.
9. Toxicologia judiciară privește aspectele medico-legale, inclusiv detectarea de
substanțe toxice din probele clinice și din alte tipuri de probe.
10. Toxicologia mediului se preocupă cu deplasarea substanțelor toxice și a metaboliților

acestora, a produșilor de degradare din mediu și în lanțurile alimentare și cu efectul
unor astfel de contaminanți asupra indivizilor / populațiilor. Datorită numărului mare
de substanțe chimice industriale și a posibilităților de expunere, precum și a multitudinii
de mecanisme suprapuse care guvernează o astfel de expunere, aceasta arie de studiu a
toxicologiei aplicate a căpătat amploare în ultimele decade.
11. Toxicologia industrială este un domeniu specific al toxicologiei de mediu care se ocupă
cu mediul de muncă și constituie o parte semnificativă a igienei în munca industrială.
Clase de compuși chimici (potențiali toxici)

Dezvoltarea de produse chimice noi, pentru uz comercial, trebuie să vizeze și aspectele
toxicologice ale acestora. Dacă în cazul unor clase de compuși se are în vedere efectul toxic asupra
unor organisme, în alte situații toxicitatea este un efect secundar nedorit. Aceste clase de compuși
nu sunt compuse în totalitate din substanțe sintetice; multe produse naturale sunt izolate și utilizate
în scopuri comerciale și din acest motiv trebuie supuse unor teste de toxicitate asemeni substanțelor
chimice sintetice. Exemple de asemenea compuși naturali sunt insecticidul piretrina,
medicamentul clinic digitonina și drogul de abuz cocaina.
În funcție de utilizare compușii chimici pot fi clasificați astfel:
1. Produsele chimice agricole includ mulți compuși, cum ar fi insecticidele, erbicidele,
fungicide și rodenticide. Acești compuși prezintă toxicitate pentru organismul țintă, în
timp ce trebuie toxicitatea pentru alte specii trebuie evitată. Dezvoltarea acestor
substanțe chimice cu proprietăți toxice selective constituie una din prioritățile
toxicologiei comparative.
2. Medicamentele clinice provin din chimia farmaceutică și farmacologie. Oricum,
efectele secundare toxice și testarea acestor medicamente este un subdomeniu de
interes toxicologic.
3. Drogurile sunt substanțe chimice care sunt administrate pentru efecte psihologice sau
de altă natură și pot cauza dependență și toxicitate. Majoritatea acestor compuși sunt
ilegali, dar unele sunt folosite în tratamentele clinice, situații în care sunt utilizate cu
precauție.
4. Aditivii alimentari sunt deasemenea o categorie de substanțe care au intrat în atenția
toxicologilor din momentul în care s-a dovedit că sunt toxice sau sunt testate pentru o
posibilă toxicitate.
5. Produsele chimice industriale sunt atât de numeroase încât testarea toxicității sau
controlul la expunerea celor recunoscute ca fiind toxice constituie o zonă mare interes
pentru activitatea toxicologică.
6. Substanțele naturale includ fitotoxinele, micotoxinele și mineralele. Recent s-a
observat o tendință în creștere pentru utilizarea unor remedii din plante și a
suplimentelor alimentare. Utilizarea excesivă a acestor produse a devenit un motiv de
îngrijorare pentru toxicologi și autorităților care reglementează folosirea acestora.
Eficiența acestor remedii este adesea îndoielnică, iar potențialele efecte toxice nu au
fost luate în calcul.
7. Produșii de combustie constituie o clasă importantă de compuși toxici, și sunt generați
în principal din combustibili sau din alte substanțele chimice industriale.
În România, Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Securitate Minieră şi

Protecţie Antiexplozivă Petroşani – INSEMEX, coordonează activitatea laboratoarelor de
toxicologie industrială şi igiena radiaţiilor şi realizează registrul laboratoarelor abilitate (Hotărâre
Guvern Nr. 331/16 Aprilie 2018).
Evaluarea riscurilor are în vedere definirea riscurilor, a potențialelor riscuri și a
dependențelor risc-beneficiu necesare pentru reglementarea substanțelor toxice. Evaluarea
riscurilor este urmată în mod logic de comunicarea riscurilor și managementul acestora.
Comisia Europeană a propus, încă din octombrie 2003, un nou sistem de reglementare,
numit REACH (Registration, Evaluation, Authorisation and Restriction of Chemicals;
Înregistrarea, Evaluarea, Autorizarea şi Restricţionarea Substanţelor Chimice), care permite un
control riguros al substanţelor chimice.
Conexiunile Toxicologiei cu alte științe

Toxicologia este o știință extrem de eclectică care a apărut și ca o consecință a activității
umane și din acest motiv poate fi conectată și cu alte științe. La un capăt al spectrului acestor științe
sunt acelea care contribuie la metodele și conceptele filozofice ce au drept scop satisfacea nevoilor
toxicologilor, fie în activitatea de cercetare, fie în aplicarea toxicologiei în interesul omenirii. La
celălalt capăt al spectrului sunt științele la care contribuie toxicologia. În prima categorie se
încadrează discipline precum chimia, biochimia, patologia, fiziologia, epidemiologia, imunologia,
ecologia și biomatematica care au fost recunoscute de mult timp ca fiind discipline importante. În
ultimele două-trei decenii, biologia moleculară a avut o contribuție marcantă la progresele
toxicologiei. În grupul de științe la care contribuie semnificativ toxicologia sunt aspectele medicale
din medicina legală, toxicologia clinică, farmacie și farmacologie, domeniul sănătății publice și al
igienei industriale. Toxicologia contribuie, cu unele aspecte, atât în cazul medicinii veterinare cât
și în agricultură unde are drept scop dezvoltarea sau utilizarea în siguranță a substanțelor chimice
agricole. Contribuțiile toxicologiei la studiile de mediu au devenit din ce în ce mai evidente în
ultimii ani.
În mod clar, toxicologia este eminamente o știință aplicată, dedicată îmbunătățirii calității
vieții și protecției mediului. În plus, perturbarea proceselor vitale normale de către substanțe
chimice toxice necesită elucidarea unor mecanisme. Utilizarea dinitrofenolului și a altor agenți de
decuplare pentru investigarea procesului de fosforilarea oxidativă și utilizarea α-amanitinei pentru
studiul ARN polimerazelor sunt doar două dintre situațiile în care efectul substanțelor toxice poate
fi investigat.
Domeniul toxicologiei s-a extins în ultimele decenii, atât din prisma numărului de
toxicologi, cât și prin cunoştinţele acumulate. Această expansiune a determinat o schimbare dintr-
o știință descriptivă la o știință care utilizează o gamă largă de metodologii pentru a studia
mecanismele implicate în evenimentele toxice.
Relația doză-răspuns
Așa cum s-a menționat anterior, toxicitatea este un eveniment relativ care depinde nu
numai de proprietățile toxice ale substanței chimice și
de doza administrată, dar și de variația din cadrul
aceleiași specii dar și interspecii în modul de prelucrare
metabolică a substanței chimice. Prima definiție a
relației dintre doza unui compus și răspunsul provocat
de aceasta a fost atribuită lui Paracelsus. Este de
remarcat faptul că afirmația acestuia nu excludea ideea
ca unele substanțe inofensive să fie toxice la o anumită
doză. Afirmația enunțată de acesta „doza corectă
diferențiază o otravă de un remediu ”, este un concept
care stă și astăzi la baza terapiei farmaceutice.
În figura 1 este prezentată o dependență doză-
răspuns a unui organism (sistem) care răspunde la o
substanță chimică în funcție de doză. Pentru multe
substanțe chimice există o doză sub care nu există
niciun efect observabil. Aceasta este cunoscută sub
numele de doză - prag. Figura 1. O dependență tipică doză -răspuns
Acest concept este important deoarece presupune faptul că la aceast nivel nu se poate
distinge un efect observabil (NOEL, Eng no observed effect level) și că această valoare poate fi
utilizată pentru a determina cantitatea sigură pentru aditivii alimentari sau contaminanți, cum ar fi
pesticidele.
Surse de compuși toxici

Având în vedere numărul ridicat de compuși toxici, este dificil să-i clasificăm din punct de
vedere chimic, al funcției sau modului de acțiune, deoarece mulți dintre aceștia s-ar încadra în mai
multe categorii. Unii sunt produși naturali, mulți dintre aceștia sunt substanțe chimice organice
utilizate de populație, în timp ce alții sunt produși secundari ai proceselor industriale și în particular
din industria eliminării deșeurilor. Este posibilă o clasificare în funcție de modalitatea de expunere
la aceștia sau în funcție de utilizarea fiecăruia.
1. Clasificarea în funcție de modalitatea de expunere
În funcție de modul de expunere substanțele toxice includ compușii proveninți din
alimente, aer, apă și sol, precum și substanțele toxice provenite din mediile
ocupaționale.
2. Clasificarea în funcție de modalitatea de modul de utilizare
Această categorie include abuz de substanțe interzise, medicamentele terapeutice,
substanțele chimice folosite în agricultură, aditivii și contaminanții alimentari, ionii
metalici, solvenții, produsele cosmetice și alte toxine.
Traseul compușilor toxici în mediu

Compușii chimici eliberați se mențin rareori sub aceeași formă sau rămân în aceeași locație.
De exemplu, substanțele chimice agricole pulverizate pot contamina aerul sau apele. Multe dintre
aceste substanțe chimice sunt susceptibile la degradarea fungică sau bacteriană și pot fi îndepărtate
rapid, cel mai adesea sub forma unor produși mai simpli care pot fi parte integrantă a ciclurilor
carbon, azot sau oxigen. Alte substanțe chimice folosite în agricultură, în special compușii organici
halogenați sunt de obicei mai greu metabolizați de către microorganismele din mediu și din acest
motiv persistă în sol și apă în calitate de contaminanți; pot intra în lanțurile alimentare biologice
și transferați la niveluri trofice superioare sau să persiste în produsele procesate. Același scenariu
este aplicabil oricărui agent toxic eliberat în mediu, compus cu utilizare specifică sau rezultat în
urma unor procese industriale, a combustiei etc. Mulți dintre compușii chimici eliberați în mediu
sunt susceptibili la degradarea chimică, un proces adesea asistat de radiațiile UV.
Deși în timpul transportului între diferitele forme de mediu rezultă o diluarea toxicului în
cauză în multe situații transferul în lanțul trofic poate conduce la o bioacumulare. Agenții toxici
insolubili (captați preponderent în membranele lipidice) sunt preluați cu ușurință de către
organisme în urma expunerii acestora la aer, apă sau sol. Datorită metabolismului lent, acești
compuși persistă suficient de mult în țesuturi și ca atare vor fi transferate la următorul nivel trofic,
crescând astfel concentrația de compus toxic la fiecare nivel. La un anumit nivel trofic, agentul
toxic poate deveni dăunător, în special dacă organismul este mai sensibil față de cele anterioare.
Astfel, s-a constat faptul că coaja ouălor s-a subțiat considerabil la anumite păsări rapitoare. Acest
fapt a fost rezultatul absorbției DDT-ului și DDE-ului (DDT - dicloro-difenil-tricloretanul; DDE-
ului - dicloro-difenil-dicloro-etilena; DDE-ul este un metabolit mai stabil al DDT-ului) și a
susceptibilității speciale a acestor păsări la acest tip de toxicitate. În figura 2 sunt prezentate două
lanțurile alimentare simplificate.
Figura 2. Traseul urmat de un compus toxic în două lanțuri trofice simplificate
Este de la sine înțeles că un astfel de transport poate avea loc atât la nivel acvatic, cât și
terestru. În primul caz (acvatic), cantități mari de toxici se pot acumula direct din mediu de către
membri superiori ai lanțurilor (pești). Datorită suprafeței mari a filamentelor branhiale și a
debitului crescut d e apă ce pătrunde prin acestea (inclusiv a agentului toxic), cu un coeficient de
partiție ridicat între membranele lipidice și apă, absorbția compusului va fi inevitabilă.
Toxicologie medicală - Curs 3 - 2021-2022
Clase de compuși toxici

Introducere
În categoria substanțelor toxice nu se încadrează doar compușii chimici care sunt
utilizați în mod curent ci și chimicalele noi, produse în scopuri comerciale, produșii
secundari industriali, dar și compușii reziduali din laboratoare.
Metalele/ionii metalici
Unele metale/ioni metalici sunt esențiale/i pentru menținerea diverselor funcții
biochimice și fiziologice la oameni, animale și plante. Cerințele nutriționale ale acestor
oligoelemente, cum ar fi cobaltul (Co), cuprul (Cu), cromul (Cr), fierul (Fe), manganul
(Mn), molibdenul (Mo), seleniul (Se) și zincul (Zn) sunt în general scăzute și se numesc
microelemente. Acestea sunt prezente în diferite matrici, deși cu o biodisponibilitate
diferită, în concentrații urme (ppb sau ppm). Cu toate acestea, expunerea excesivă la o
concentrație mai mare a acestor elemente a fost legată de tulburări celulare sau sistemice
și ar putea constitui o sursă de poluare.
Alte metale (de exemplu, As, Cd, Pb, Hg) nu au funcții biologice bine stabilite și
din acest motiv sunt considerate contaminanți și prezența acestora în hrana animalelor
trebuie evitată. Mai mult, As, Cd, Cr, Pb și Hg, recunoscute de multă vreme pentru
potențialele pericole asupra sănătății publice, prezintă o toxicitate ridicată, deoarece pot
induce leziuni ale organelor, chiar și în cazul expunerii cronice.
Deși majoritatea metalelor/combinațiile acestora se găsesc în natură în roci, mine,
ape sau aer, nivelele acestora sunt în general scăzute datorită dispersității acestora. Din
punct de vedere al expunerii umane și al semnificației toxicologice, activitățile antropogene
sunt acelea care contribuie în mod definitoriu la creșterea nivelului acestor metale/compuși
metalici la locul de desfășurare al activităților umane.
Metalele au fost utilizate de-a lungul timpului pentru confecționarea ustensilelor,
mașinăriilor, în industria de prelucrare a metalelor și topitorii care a furnizat/utilizat surse
de compuși metalici. Mai mult, compușii organometalici și nanoparticulele metalice sunt
utilizați în calitate de catalizatori în sinteza chimică.
În ciuda gamei largi de toxicitate există caracteristici comune toxicologice care pot
fi atribuite multora dintre acestea. Pentru ca un metal (derivat metalic) să își satisfacă
toxicitatea trebuie să traverseze membrana celulară și să pătrundă în celulă. Dacă un
compus care conține un metal (de exemplu metil mercurul) este solubil în stratul bilipidic
al membranei atunci poate penetra membrana celulară, iar când se leagă la o proteină (de
exemplu cadmiu-metalotioneină) acesta poate fi preluat în celulă prin endocitoză. Alte
metale (de exemplu plumbul) pot fi absorbite prin difuzie pasivă.
Mecanismele comune de acțiune toxică și localizarea acțiunii
Activarea sau inhibiția enzimatică
Enzimele sunt macromoleculele biologice care sunt ținta acțiunii metalelor/ionilor
acestora, proces în urma căruia rezultă inhibiția sau activarea acestora. Există două
mecanisme importante: inhibiția poate fi rezultatul interacțiunii dintre ionii metalici și
1
grupările sulfidril sau tioeterică ale enzimei/proteinei, sau metalul poate înlocui un cofactor
metalic esențial al enzimei. S-a demonstrat faptul că ionii de cadmiu inhibă enzime precum
tiol transferazele umane (tioredoxina reductaza, glutation reductaza, tioredoxina) in vitro
prin legare la grupările -SH ale cisteinei din situsul activ (Figura 1).
S-a evidențiat și faptul că ionii metalici de cadmiu, plumb și mercur precum și ionii
arsenit pot interfera cu procesul de reîmpachetare a proteinelor.
Figura 1. Inhibiția unei enzime prin legarea unui ion metalic toxic la grupările -SH
De asemenea, toxicitatea ionilor metalelor grele poate fi indusă de înlocuirea în

metaloenzimă a ionului esențial cu un alt ion de mărime similară. Ionii de cadmiu pot
substitui ionii de zinc în unele dehidrogenaze, conducând la toxicitate. Asemenea
modificări pot altera activitatea enzimatică sau chiar determina inactivarea enzimei.
Plumbul poate înlocui zincul în situsul activ al dehidratazei acidului -aminolevulinic
(ALAD, o enzimă dependentă de zinc, Figura 2), astfel este inhibată calea metabolică de
sinteză a hemului, o grupare importantă a hemoglobinei sau a enzimelor care conțin hem,
cum ar fi citocromii.
Figura 2. Inhibiția ALAD (dehidratazei acidului -aminolevulinic) de către ionii de Pb 2+
Organitele subcelulare
Ionii metalici și derivații acestora pot afecta structura și funcția unor organite
celulare. De exemplu, enzimele asociate cu reticulul endoplasmatic pot fi inhibate, metalele
se pot acumula în lizozomi, enzimele din lanțul respirator pot fi inhibate, sau corpii de
incluziune ce conțin ioni metalici/metale pot fi prezenți în nucleu.
Carcinogeneza
S-a dovedit faptul că un număr de metale pot fi agenți carcinogeni pentru oameni
sau alte mamifere. Compușii pe bază de arsen, o serie de compuși pe bază de crom sau
nichel sunt deja cunoscuți datorită acțiunii cangerigene. Unii compușii cu beriuliu sau
2
cadmiu sunt probabil carcinogeni umani. În ceea ce privește modul de acțiune, în unele
cazuri acești compuși interacționează cu ADN-ul.
Rinichii
Deoarece rinichii constituie organe principale de excreție, aceștia constituie organe
țintă pentru toxicitatea ionilor metalici. Cadmiul și mercurul sunt unele dintre metalele care
conduc la nefrotoxicitate în cazul acumulării acestora la nivelul celulelor tubilor proximali.
Expunerea la ionii metalelor grele induce o creștere a speciilor reactive de oxigen (ROS)
și a speciilor reactive de azot (RNS) activând unele căi de semnalizare care determină
activarea răspunsului antioxidant, precum și a inflamației.
Sistemul nervos
Sistemul nervos este ținta principală a metalelor toxice, în particular, a compușilor
organometalici. De exemplu, metilmercurul, datorită liposolubilității sale, trece prin
bariera hematoencefalică și pătrunde în sistemul nervos. La polul opus, compușii
anorganici ai mercurului care sunt solubili în apă și din acest motiv sunt nefrotoxici.
Asemănator compușii alchilici pe bază de plumb sunt neurotoxici (dacă acțiunea este post
sau prenatală) având efecte asupra procesului de învățare, memoriei sau comportamentului
indivizilor expuși.În schimb, sărurile ionice au drept țintă inactivarea enzimatică.
Efecte asupra sistemelor endocrin și reproducător
Deoarece organele masculine și feminine sunt controlate atât la nivel neuroendocrin
cât și hormonal, orice agent toxic care alterează unul dintre aceste procese poate afecta și
sistemul reproducător. În plus, metalele pot acționa asupra organelor sexuale. Este
cunoscută toxicitatea cadmiului, arsenului sau plumbului și efectul expunerii cronice
asupra fertilității masculine (afectează calitatea lichidului seminal). Acumularea plumbului
la nivelul organelor sexuale poate conduce la degenerare testiculară, inhibiția
spermatogenezei respectiv atrofierea celulelor Leydig.
Sistemul respirator
Expunerea ocupațională la metale sub forma particulelor induc inhalarea acestora
prin intermediul sistemului respirator. Expunerea acută poate cauza iritarea și inflamarea
tractului respirator, pe când expunerea cronică poate conduce la fibroză pulmonară
(aluminiu) sau carcinogeneză (arsen, crom, nichel).
Proteinele care leagă metalele
Toxicitatea multor metale (cadmiu, mercur sau plumb) depinde de transportul
acestora și biodisponibilitatea intracelulară. Această abilitate este controlată de gradul în
care aceste metale sunt sechestrate de proteinele citozolice. Asemenea liganzi (proteine)
posedă un număr ridicat de grupări –SH și sunt capabili să scoată din competiție alte
proteine intracelulare și astfel să controleze biodisponibilitatea ș toxicitatea intracelulară .
Aceste “pubele” intracelulare sunt capabile de a sechestra parțial metalele toxice care au
drept țintă organitele celulare până în momentul în care capacitatea de reținere a acestora
este depășită de concentrația metalului. Metalotioneina (MT) este o proteină cu masă
moleculară mică ( 7 KDa) care are capacitatea de a lega metalele.
3
Figura 3. Schema generală asupra funcțiilor m etalotioneinelor (MT)
Proteina MT are abilitatea de a controla biodisponibilitatea cadmiului, cuprului,

mercurului, argintului sau zincului. De exemplu, expunerea in vivo la cadmiu are drept
rezultat transportul acestuia prin fluxul sangvin prin intermediul unor proteine mai mari și
preluarea acestuia de către ficat, urmată de inducția hepatică a MT. Mai târziu, cadmiu se
regăsește în sistemul circulator legat de MT sub forma unui complex.
Plumbul
Datorită expunerii pe termen lung și utilizării frecvente a plumbului, acest metal
este unul dintre cele mai cunoscute metale toxice. Expunerea se poate face prin aer
(Tetraetilplumbul este folosit în calitate de agent antidetonant în unele benzine; PbO este
compus al Pb evacuat împreună cu gazele de eşapament; particulele de aerosoli sub 5
milimicroni), apă (condusă prin ţevile de plumb) sau din surse alimentare (alimente
impurificate cu pesticide pe bază de Pb, băuturi alcoolice distilate în cazane artizanale cu
conţinut de Pb). Compuși ai plumbului se regăsesc și în produsele cosmetice, jucării,
baterii, vopsele. Intoxicaţiile profesionale se întâlnesc în metalurgia plumbului, la turnarea
aliajelor, la arderea vopselelor de Pb.
Plumbul anorganic este absorbit în tractul gastro-intestinal, la nivelul sistemului
respirator și pielii. Plumbul anorganic ingerat de copii este absorbit mult mai eficient , la
nivelul tractului gastro-intestinal, comparativ cu persoanele adulte, traversează ușor
placenta, iar la primii penetrează bariera hematoencefalică. Inițial plumbul este distribuit
în sânge, ficat și rinichi; după o expunere prelungită, majoritatea acestuia (peste 95%) se
regăsește în oase (în cortexul osos dens sub formă de fosfat de plumb tribazic insolubil).
Principala țintă a toxicității plumbului este sistemul hematopoietic și sistemul
nervos. O serie de enzime implicate în sinteza hemului sunt sensibile la inhibiția cu plumb,
cele mai susceptibile fiind ALAD și hem sintetaza (HS). Deși anemia clinică se instalează
după expunerea moderată la plumb, efectele biochimice pot fi observate la nivele mai mici.
Din acest motiv inhibiția enzime ALAD sau apariția în urină a acidului -aminolevulinic
(Figura 4) poate fi un indicator al expunerii la plumb.
4
H2N OH
O
−Aminolevulinic
Figura 4. -aminolevulinic
Structura aciduluiacid (−ALA)
Toxicitatea plumbului este legată și de afinitatea acestuia pentru membranele

celulare și mitocondrii. În consecință plumbul interferă cu fosforilarea oxidativă
mitocondrială, cu metabolismul vitaminei D, cu ATP-azele de Na, K și Ca. Expunerea
acută la plumb poate determina și scăderea Cyt P450 hepatic. Cea mai mare parte a
plumbului este legată de hemoglobină în eritrocite unde concentrația este de 16 ori mai
mare decât în citoplasmă.
Sistemul nervos este o altă țintă importantă pentru toxicitatea plumbului, în special în cazul
nou-născuților și a copiilor unde sistemul nervos este în curs de dezvoltare. Chiar și la nivele mici de
expunere, copiii pot prezenta semne de hiperactivitate, descrește capacitatea de atenție, deficiențe
mentale, și afecțiuni de vedere. La nivele ridicate, poate apărea encefalopatia atât la adulți
cât și la copii. De asemenea, plumbul poate deteriora arteriolele și capilarele fapt care poate
avea drept consecință edemul cerebral sau degenerarea neuronală. Din punct de vedere
clinic aceste distrugeri se manifestă prin ataxie, amorțeală, comă sau convulsie.
Toxicitatea asupra sistemul reproducător (masculin sau feminin) poate avea urmări
grave: avort, probleme asupra descendenților.
Mercurul
Mercurul există în mediu sub trei forme principale: elemental (Hg 0 ), ionic (Hg+,
Hg2+) sau compușilor organometalici (CH 3 Hg, CH 3 HgCH 3 ). Mercurul elemental, sub
forma vaporilor, este inhalat aproape complet prin intermediul sistemului respirator, în
timp ce mercurul ingerat este relativ inofensiv datorită absortivității scăzute. Odată
absorbit, mercurul elemental poate străbate bariera hematoencefalică către sistemul nervos.
Expunerea la mercur elemental poate fi pusă pe seama mediului ocupațional.
Îngrijorările pentru contaminările cu mercur survin în cazul expunerii la compușii
organometalici. Mercurul anorganic poare fi convertit în mercur organic sub acțiunea unor
bacterii sulfo-reducătoare, proces în urma cărora rezultă, o formă extrem de toxică care
este absorbită extrem de rapid prin membrane. Câteva episoade legate de intoxicația cu
mercur au fost rezultate ca urmare a consumului de semințe de cereale tratate cu fungicide
pe bază de mercur sau prin consumul de pește contaminat cu metil mercur. În Japonia, în
anii 1950-1960, o serie de resturi de chimicale și plante au fost scăpate accidental în Golful
Minamata. Mercurul anorganic a fost convertit la forma toxică, metil mercur, de către
bacteriile din sedimentele acvatice. Consumul de pește și de crustacee de către populația
locală a condus la numeroase otrăviri cu mercur sau boala Minamata. În 1970 cel puțin 107
decese au fost atribuite intoxicației cu mercur și raportate peste 800 de îmbolnăviri. Chiar
și dacă unele mame expuse contaminării păreau sănătoase (deși au consumat pește
5
contaminat), mulți bebeluși născuți în acea perioadă au dezvoltat simptome asemeni

paraliziei și deficiențe mentale. Mecurul organic afectează în special sistemul nervos,
creierul fătului fiind mult mai sensibil la efectele toxice ale mercurului decât cel al
adulților.
Sărurile anorganice ale mercurului sunt nefrotoxice având drept țintă celulele
tubulare proximale. Mercurul se leagă la grupările –SH ale proteinelor membranare,
afectând astfel integritatea membranei și rezultând oligurie, anurie și uremie.
Cadmiul
Cadmiul este întâlnit în natură sub formă de minereuri în special asociat cu plumbul
sau zincul și este adesea eliberat în vecinătatea minelor sau în topitoriile în care sunt
procesate acestea. La nivel industrial cadmiu este utilizat în calitate de pigment în vopsele
și produsele din plastic, în procesele electrolitice, la confecționarea de aliaje sau baterii
alcaline (Ni-Cd). Expunerea la cadmiu din mediu înconjurător se poate face în principal
prin contaminarea pânzei freatice provenite din surse metalurgice și alte industrii sau prin
utilizarea unor nămoluri din canalizări în calitate de fertilizatori agricoli. Cerealele și
produșii derivați de la acestea, vegetalele cu frunze constituie principala sursă de cadmiu
din alimente. Boala Itai-Itai s-a instalat datorită consumului de orez contaminat cu urme
de cadmiu. Izbucnirea bolii Itai-Itai, care este cea mai severă etapă a otrăvirii cronice cu
Cd, a avut loc în bazinul râului Jinzu, poluat, în Toyama, Japonia. În această zonă, râul a
fost contaminat de la zgura provenită dintr-o mină aflată în amonte. În consecință, solul
din plantațiile de orez a fost poluat cu metale grele, inclusiv Cd prin apa de irigație, în anii
1910-1960. Rinichiul este organul afectat după expunerea pe termen lung la Cd. Disfuncția
tubulară renală a fost pusă în evidență la locuitorii din bazinul râului Jinzu. Raportul
Agenției de Mediu din Japonia din 2009 a dezvăluit că 2 -microglobulinuria asociată cu
disfuncția tubulară renală (o reducere a filtrării glomerulare determină o creştere
exponenţială a concentraţiei serice de 2-microglobulină) are o prevalență ridicată în
rândul locuitorilor din această zonă.
Efectele expunerii acute la cadmiu poate avea drept rezultat iritații la nivel local.
După ingestie, principalele efecte sunt greața, senzație de vomă, durerile abdominale.
Expunerea prin inhalare poate avea drept consecință instalarea edemului pulmonar și
pneumonie chimică.
Efectele cronice sunt mult mai grave deoarece cadmiul este excretat extrem de lent
din organism, cu un timp de înjumătățire de aproximativ 30 de ani. Principalul organ afectat
la expunerea pe termen scurt este rinichiul, la nivelul tubulilor renali proximali. Cadmiul
este prezent și în sistemul circulator legat în principal de metalotioneină, proteină produsă
la nivel hepatic. După filtrarea glomerulară din rinichi, complexul CdMT este reabsorbit
eficient la nivelul celulelor renale tubulare, unde se acumulează la nivelul lizozomilor.
Ulterior, degradarea complexului CdMT determină eliberarea ionilor de Cd 2+, care inhibă
funcțiile lizozomale, având consecințe serioase la nivel celular.
6
Cromul
Mineritul și industria metalurgică constituie principale activități umane care
determină creșterea concentrației cromului. Cromul este folosit la obținerea oțelului,
aliajelor și pigmenților. Nivelele acestui metal este în general foarte scăzut în aer, apă sau
alimente, sursa majoră constituind-o expunerea umană ocupațională. Deși cromul poate
avea starea de oxidare de la +2 la +6 numai cromul trivalent (Cr3+) și hexavalent (Cr6+)
sunt formele relevante din punct de vedere biologic. Deși compușii pe bază de crom
trivalent sunt cei mai frecvenți în natură, varianta hexavalentă are o importanță industrială.
În plus, cromul hexavalent, care este mai puțin solubil în apă, traversează mult mai ușor
membrana celulară comparativ cu cromul trivalent. In vivo, cromul hexavalent este redus
la forma trivalent, care poate complexa macromolecule intracelulare, determinând
toxicitatea. Cromul este cunoscut drept carcinogen uman și induce cancer pulmonar în
rândul lucrătorilor expuși la acest metal. Mecanismul carcinogezei cromului hexavalent
(Cr6+) la nivelul plămânilor este pus pe seama reducerii la crom trivalent (Cr3+) și generarea
unor intermediari reactivi, conducând la cancer bronhopulmonar.
Arsenul
În general, nivelul de arsen din aer și apă este redus, iar sursa majoră pentru
expunerea umană o constituie alimentele. În schimb, în unele zone din Taiwan și America
de Sud, apele conțin nivele ridicate ale acestui metaloid, iar locuitorii din aceste zone suferă
de hipercheratoză și hiperpigmentare cutanată. Expunerea la nivele ridicate poate induce
afecțiuni grave; gangrene a extremităților sau “boala picioarelor negre” respectiv cancere
ale pielii.
Aproximativ 80% din compușii cu arsen sunt utilizați în calitate de pesticide. În
industria sticlei, vopselelor și pigmenților se regăsesc compuși pe bază de arsen. Arsina
(gaz, AsH 3 ) este utilizat în industria semiconductorilor. Compușii arsenului sunt întâlniți
sub trei forme: pentavalent (As5+) arsenat organic (alchil arsenați); trivalent (As3+)
anorganic (trioxid de arsen).
Microorganismele din mediu convertesc arsenul la dimetilarsinat, un compus
nevolatil (identificat într-o serie de specii de ciuperci comestibile din Elveția și Slovenia),
care se poate acumula în pești și crustacee, potențiale surse pentru expunerea umană.
Compușii pe bază de arseniu pot fi prezenți în calitate de contaminanți în apa potabilă.
Arseniții (As3+) sunt compuși liposolubili și pot fi preluați prin ingestie, inhalare sau
contact la nivelul pielii. După 24 de ore de la absorbție, arsenul se distribuie în organsim,
unde se leagă la grupările –SH ale proteinelor tisulare. Numai o fracțiune redusă străbate
bariera hematoencefalică. Arsenul poate substitui fosforul din oase și poate fi stocat la acest
nivel pentru perioade îndelungate (ani).
După expunerea acută se constată simptome gastro-intestinale severe după 30-120
minute. Dintre acestea se disting senzația de vomă, diarea, durerile abdominale severe și
arsurile esofagiene. Aceste simptome pot fi urmate de vasodilatare, depresie miocardică,
7
edem cerebral și neuropatie periferică distală. Stadiile terminale ale intoxicării includ
icterul și insuficiență renală. În 1-4 zile poate surveni decesul de la insuficiențele sistemului
circulator.
Simptomele expunerii cronice sunt nespecifice (diaree, dureri abdominale,
hiperpigmentare și hipercheratoză). Uneori se poate instala și neuropatia senzitivă
simetrică. Manifestările târzii includ cangrene ale extremităților, anemie și cancere de
piele, pulmonare sau la nivelul țesuturilor nazale.
8
Agenții chelatanți ai ionilor metalici/compușilor metaloidici

Tratamentul expunerii la metale/compuși metaloidici în vederea prevenției sau
diminuării toxicității acestora poate fi efectuat folosind agenți de chelatare și antagoniști.
Chelatarea constă în formarea unui complex a ionului metalic este asociat cu un ligand
donor de electroni. Metalele pot interacționa cu liganzi pe bază de O, S sau N (de exemplu
grupări –OH, -COOH, -S-S- și -NH 2 ). Agenții de chelatare trebuie să posede afinitate mare
pentru ionii metalici/metaloizi, să fie rezistenți la biotransformări, capabili pentru a atinge
compartimentul în care este localizat metalul toxic, de a forma complecși netoxici sau mai
puțini toxici (față de ionul metalic complexat), să nu lege ionii metalici esențiali (de
exemplu calciu, zinc) și să poată fi ușor excretat.
Unul dintre primii agenți antichelatanți utilizați clinic a fost 2,3-
dimercaptopropanolul (DMP) a fost utilizat pentru prima dată (1941) ca antidot al levizitei
(gaz de război pe bază de arsen; se mai numeşte BAL, British Anti-Lewisite). Este un
compus ditiolic folosit în toxicologia clinică în calitate de antidot în intoxicaţiile acute cu
As, Cd şi Hg (mineral), însă este mai puţin eficient în intoxicaţiile cu Pb, Fe, Se, V, ca şi
în cazul leziunilor hepatorenale grave.
BAL poate reacționa cu levizita cu formarea unui complex stabil (de cinci atomi
dintre care unul este de arsen, Figura 1).
Figura 1. Reacția BAL cu levizita (compus pe bază de arsen)
Studiile experimentale au dovedit faptul că eficacitatea antidotului BAL este mărită

dacă acest compus administrat imediat după expunere. Pe lângă mobilizarea rapidă a
arsenului și mercurului din organism, aceasta determină o creștere semnificativă a
depunerii cerebrale a compușilor de arsen și mercur. Analog, Cd poate fi imobilizat de către
BAL și din acest motiv concentrația renală a acestui ion poate crește.
BAL nu este absorbit oral și necesită administrarea intra-musculară profundă, extrem
de dureroasă și uneori alergenică. DMP leagă metalul în stare ionică din combinaţiile
organice sau fixat pe –SH din enzime (proteine). Acesta are dezavantajul spolierii
organismului de unele metale esențiale (Cu, Zn, Ca, Mg) şi inactivarea insulinei sau
citocromoxidazei datorită acţiunii reducătoare a grupărilor ─SH.
Un alt agent de chelatare acidul mezo 2,3-dimercapto-succinic (AMDMS, Figura 2)
s-a dovedit a avea proprietatea de a reduce concentrația de mercur din sânge sau țesuturi și
1
a fost propus ca o alternativă a BAL-ului. Mai târziu s-a dovedit faptul că acest compus
poate determina redistribuția mercurului la nivelul creierului, are capacitatea de chelatare
a ionilor de cupru și nu poate penetra membranele celulare. În schimb, esterii AMDMS pot
traversa stratul bilipidic. Monoesterii și-au dovedit eficacitatea împotriva intoxicației cu
arsen și toxicitate mai mică.
Figura 2. Structurile chimice ale acidului mezo 2,3-dimercapto-succinic (AMDMS) și

acidului 2,3 dimercapto propan-sulfonic (ADMPS)
Acidul 2,3 dimercapto propan-sulfonic (ADMPS, Figura 2, dreapta) este un agent de

chelatare mai puțin eficient pentru ionii de plumb comparativ cu BAL și EDTACaNa2.
Acest compus este înregistrat în Germania și utilizat cu succes pentru tratamentul
intoxicației cu mercur. ADMPS-ul este în principal distribuit în spațiul extracelular și poate
fi eliminat (inclusiv metaboliții acestuia) rapid pe cale renală. Acest compus nu redistribuie
arsenul, plumbul sau mercurul anorganic către creier. S-au constatat o serie de reacțiile
adverse în timpul tratamentului cu ADMPS: disconfort gastro-intestinal, reacții cutanate,
neutropenie și un nivel ridicat al enzimelor hepatice.
Sărurile acidului etilendiaminotetraacetic (EDTA) (acid edetic) şi compuşii înrudiţi
sunt antidoturi în intoxicaţii cu numeroase metale (Figura 3). De la acidul
etilendiaminotetraacetic derivă următoarele antidoturi:
COONa NaOOC
COONa NaOOC COOCOO
Co Co
OOCOOC
H2C H C CH2 CH H2C H C
2 2 CH2 CH
N-CHN-CH
-CH -N 2 2
2 2-CH2-N
2 N-CHN-CH
2 -CH -N
2-CH2-N
H2C H C H2C H C 2
2 CH2 CH CH2 CH
2 2
COOCOO Ca Ca OOCOOC COOCOO 2
Co Co OOCOOC
EDTA-CaNa EDTA-Co
2
EDTA-CaNa2 2 Kelocyanor
EDTA-Co 2 Kelocyanor
CH2 CHCOONa
2 COONa CH2 CHCOONa
N-CHN-CH
2 COO 2 COONa
2 COO CH2 CH
CH2 CH N-CHN-CH
2 COOCOO
Ca Ca 2 2 2
NaOOC CH N N Ca Ca
N-CHN-CH 2
NaOOC CH2
2 COO2 COO CH2 CH
N-CHN-CH
CH2 CH COOCOO
CH2 CHCOONa 2 2 2 2
2 COONa CH2 CHCOONa
DCTA-CaNa 2 COONa
2
DCTA-CaNa2 DTPA-CaNa2
DTPA-CaNa
Figura 3. Săruri ale EDTA-ului și compușii înrudiți
2
Fig. Fig.
1. Săruri ale EDTA
1. Săruri şi compusii
ale EDTA înruditi.
şi compusii înruditi.
2
EDTACaNa2 (Edetamin) este antidot în intoxicaţia cu Pb (în special în cazul

copiilor), precum şi cu alte metale (Ni, Cr, Fe, Cu, Mn, Co), dar puţin eficace în cazul Hg.
Are loc un schimb ionic între ionii de calciu şi acel metal toxic. EDTACaNa2 este utilizat
și în intoxicația cu ioni de cadmiu, dar pentru creșterea eficacității terapiei se recomandă o
administrare combinată (împreună cu glutation sau N-Acetil-cisteină). EDTACaNa2 este
administrat intravenos în 5% glucoză sau soluție salină. Acest agent de chelatare este
distribuit în principal în lichidele extracelulare fapt care limitează capacitatea de a chelata
metalele din spațiul intracelular. Un dezavantaj al utilizării acestui agent este faptul că
plumbul poate fi redistribuit din țesuturi la creier. Există și alte riscuri asociate cu terapia
EDTACaNa2 : insuficiență renală, aritmie, hipocalcemie, hipotensiune arterială, depresia
medulară, timp de coagulare mai ridicat, convulsii etc.
DCTACaNa2 (diaminociclohexantetraacetatul de sodiu şi calciu) este folosit în
intoxicaţia cu Cd, pentru că formează chelaţi mai puţin toxici decât EDTACaNa2.
Cantitatea totală de cadmiu rezidual din ficat și rinichi a fost redusă cu 18% la șobolanii
experimentali cărora le-a fost administrat acest agent de chelatare.
DTPACaNa3 (dietilentriaminopentaacetatul de sodiu şi calciu) și DTPAZnNa3
(dietilentriaminopentaacetatul de zinc şi sodiu) sunt agenți de chelatare recomandați în
intoxicaţia cu radioelemente din seria lantanidelor (plutoniu, californiu, americiu, curiu
etc), ca şi cu unele metale grele (Pb, Fe, Mn, Co sau Zn).
DTPACo2 (Kelocyanor) este un antidot folosit în intoxicația cu cianură.
Administrarea intravenoasă a acestui agent, 300 mg în soluție de glucoză, constituie o
variantă de tratament în Franța și Regatul Unit. Au fost însă raportate reacții adverse grave,
cum ar fi vărsăturile, urticaria, șocul anafilactic, hipotensiunea arterială și aritmii
ventriculare, la pacienții cărora li s-a administrat Kelocyanor.
D-Penicilamina (,-dimetilcisteina, DPA) (Figura 4, produsul de hidroliză al
penicilinei) este un antidot utilizat în intoxicaţia cu metale grele, în special cu Hg (mineral
şi organic). DPA este indicată utilizarea doar a izomerului optic activ D deoarece L-
penicilamina cauzează nevrită optică. De asemenea, este indicată în tratamentul bolii
Wilson (o degenerare hepatolenticulară prin depunere intracelulară de Cu în ficat,
consecinţă a unui deficit în ceruloplasmină). Este contraindicată în intoxicaţia cu Cd
(formează chelaţi nefrotoxici).
DPA este absorbită bine la nivelul tractului gastro-intestinal dacă este administrată
pe cale orală sau intravenos. Concentrația maximă din plasmă este atinsă în 1-4 h după
administrarea orală. O fracțiune mică a DPA-ului intră în metabolismul hepatic, dar
majoritatea este excretat neschimbat în urină.
3
COOH COOH
CH NH2 CH NH2
H3C H3C
C Hg/2
C SH S
H3C H3C
Figura 4. D-Penicilamina şi complexul acesteia cu mercurul.
Thiola (2-mercapto-propionilglicocolul), este indicat în intoxicaţia cu compuşii

mercurului.
Deferoxamina (DFO, desferal) este un acid deferoxamic, siderofor secretat de
Streptomyces pilosus, un fung cu afinitate mare de legare pentru ionii trivalenți.
CH3-CH-CO-NH-CH2-COOH
SH
Monoterapia cu chelatori ai fierului este aplicată în tratamentul supraîncărcării cronice cu
fier, de exemplu: hemosideroza transfuzională, anemia hemolitică, hemocromatoza
(primară) idiopatică.
Deferiprona (CP20, 1,2-dimetil-3-hidroxipirid-4-ona) este un agent de chelatare al
fierului care poate fi considerat drept o alternativă la DFO. Studiile clinice în care s-a
administrat combinat DFO și CP20 de 3 ori pe săptămână au dovedit eficiența îndepărtării
surplusului de fier și îmbunătățirea funcției cardiace la pacienții talasemici dependenți de
transfuzii.
Compuși utilizați în agricultură (pesticide)
Compușii chimici au fost utilizați de secole pentru a decima sau controla dăunătorii.
Chinezii foloseau arsen pentru controlul insectelor, romanii utilizau sarea pentru a ține sub
control buruienile iar sumerienii sulful pentru îndepărtarea insectelor. La începutul
secolului al XVIII-lea piretrina, compus prezent în florile de crizantemă, s-a dovedit a avea
proprietăți insecticide. Rădăcinile (D. elliptica, Lonchocarpus spp.) din câteva specii de
plante au fost folosite de nativii din China și America de Sud ca otravă pentru pești.
Ingredientul activ, rotenonă, a fost izolat abia în anul 1985 și utilizat în calitate de
insecticid. Verdele de Paris, un amestec de săruri de cupru și arsen, a fost utilizat încă din
1800 pentru controlul populației insectelor. Populația de fungi a fost diminuată cu un
amestec de Bordeaux, o combinație între lămâie (verde) și sulfat de cupru. Uleiurile
petroliere, distilate din uleiurile minerale brute au fost utilizate încă din anul 1920 pentru a
controla populațiile de insecte sau paianjeni roșii. Două decenii mai târziu au fost introduse
insecticidele clorurate ca DDT și ierbicidele cu schelet fenoxiacetic (2,4-D). Compușii
naturali proveniți din bulbul plantei denumită ceapa de mare au demonstrat eficacitate în
controlul rozătoarelor. Ierbicidele de tip triazinic, cum ar fi atrazina, introdusă la sfârșitul
anilor ‘50, dominând pentru mulți ani piața ierbicidelor.
4
Tabel 1. Clasificarea pesticidelor

Clasa Tipul de chimicale Exemple (denumirea comună)
Algicide Organostanici (tributilin oxidul) Brestar
Fungicide Dicarboximidele Captan
Compuși organo clorurați aromatici Pentaclorofenol
Ditiocarbamații Maneb
Compușii organomercurici Acetatul fenil mercuric
Erbicide Amide, Acetamide Propanil
Bipiridilii Paraquat
Carbamații, tiocarbamații Barban
Fenoxidice 2,4-D
Dinitrofenoli DNOC
Dinitroanilina Trifluralin
Derivați de uree (substituită ) Monuron
Triazinele Atrazina
Nematocide Halogenuri alchilice Dibromura de etilen
Moluscicide Hidrocarburi clorurate Bayluscide
Hidrocarburi clorurate
Analogi ai DDT-ului DDT
Ciclici clorurați BHC
Ciclodienele Aldrin
Terpene clorurate Toxaphen
Orgafosforici Chlorphyrifos
Carbamați Carba ryl
Tiocianați Lethane
Dinitrofenoli DNOC
Fluoroacetat Nissol
Botanice
Insecticide Nicotinoide Nicotina
Rotenoide Rotenona
Piretroide Piretrina
Piretroide sintetice Fenvalerat
Nicotinoide sintetice Imidacloprid
Fiproles Fipronil
Analogi hormonali juvenili Methroprene
Factori de creștere Dimilin
Anorganici
Arsenice Arsenat de plumb
Fluoruri Fluorură de sodiu
Agenți microbieni Thuricide, avermectin
Insecticide Metilendioxifenilice Butoxidul de piperonil
sinergice Dicarboximide MKG-264
Acaricide Organosulfurice Ovex
Formamidine Chlordimeform
Dinitrofenoli Dinex
Analogi ai DDT-ului Chlorbenzilate
Rodenticide Anticoagulanți Warfarin
Botanice
Alcaloide Sulfat de stricnină
Glicozide Scillaren A și B
Fluoruri Fluoroacetat
Anorganici Sulfat de Taliu
Tioureidici ANTU
5
Piretrinele sintetice sau insecticidele piretroide (resmetrin) au devenit și continuă

să fie unele dintre cele mai utilizate insecticide datorită toxicității mai mici, persistență mai
îndelungată comparativ cu piretrinele și implicit o frecvență de aplicare mai mică. Clase
noi de fungicide, erbicide și insecticide continuă să fie introduse la nivel global în timp ce
compușii mai vechi își pierd din popularitate datorită rezistenței dăunătorilor sau a efectelor
adverse asupra sănătății.
Termenul de pesticid, atribuit compușilor chimici utilizați în agricultură, este folosit
pentru a defini o otravă ieftină, acceptată de lege, care este utilizată pentru a controla, omorî
sau alunga dăunătorii. În funcție de modul de utilizare pesticidele pot fi categorisite în mai
multe subclase (Tabelul 1). Principalele clase de pesticide utilizate în zilele noastre sunt:
agenții de fumigare, ierbicidele și insecticidele.
În general, este nevoie de o perioadă de timp, de circa 5-7 ani, pentru a aduce pe
piață un pesticid din momentul în care au fost investigate proprietățile acestuia. De obicei
se parcurg o serie de etape pentru a determina caracteristicile acestuia, pornind de la sinteza
compusului, proprietățile fizice și chimice, respectiv eficacitatea acestuia. În plus, pentru a
testa/înregistra acest compus în scopul utilizării în practică sunt efectuate numeroase teste
inclusiv atât cele ce vizează toxicitatea acută cât și cele specifice efectelor cronice cum ar
fi anormalitățile asupra sistemului reproducător, carcinogeneza și efectele neurologice,
inclusiv influența asupra mediului înconjurător.
Pesticidele aprobate comercializate conțin o serie de itemi, incluzând concentrațiile
ingredientelor active și inerte, modul de dizolvare al acestora în apă, cum și unde pot fi
aplicatea acestea. În plus, eticheta descrie riscurile asupra mediului, modul de stocare al
materialului, intervalele la care se aplică acest produs, echipamentul de protecție adecvat
folosit la aplicarea acestuia sau la recoltarea produsului alimentar.
În funcție de toxicitate, concentrația formulării și modul de utilizare pesticidele se
pot divid în pesticide de uz general și pesticide cu utilizare restrânsă. Un pesticid de uz
general nu cauzează efecte adverse îngrijorătoare dacă sunt aplicate conform instrucțiunilor
și din acest motiv pot fi aplicate/manipulate de persoane neautorizate. Un pesticid cu
utilizare restrânsă, definit ca un agent care cauzează efecte nedorite asupra mediului
înconjurător, sau persoanei care-l aplică sau produce, poate fi achiziționat și aplicat numai
de către personalul autorizat.
Agenția de protecție a mediului din Statele Unite (US EPA) a propus o clasificare
a compușilor toxici în funcție de LD50 la administrarea orală astfel:
a) Foarte periculoase LD 50 < 1 mg/Kg corp;
b) Cu toxicitate moderată LD 50 < 500 mg/Kg corp;
c) General netoxice LD 50 < 15000 mg/Kg corp.
6
Insecticidele organoclorurate
Insecticidele hidrocarbonate clorurate au fost introduse în anii 1940-1950 și includ
compușii familiari ca LD50 < 10 g/Kg corp, metoxiclor, clordan, heptaclor, aldrin, dieldrin,
toxafen, mirex și lindan. Structura DDT-ului și dieldrinului sunt prezentate mai jos:
Cl
Cl
H Cl Cl
Cl C Cl H2C O
CCl3 Cl
DDT (diclorofenil-tricloroetan) Dieldrin
Cl
Hidrocarburile hidroclorurate sunt agenți neurotoxici ce cauzează efecte acute prin
afectarea transmiterii impulsurilor nervoase. Deși DDT-ul a fost sintetizat în 1874
proprietățile acestuia ca insecticid nu au fost remarcate până în anul 1939, moment în care
un chimist elvețian, Dr. Paul Mueller, a descoperit eficacitatea acestuia ca insecticid și mai
târziu a fost recompensat cu premiul Nobel pentru activitatea sa. În timpul celui de-al
Doilea Război Mondial SUA a mărit producția de DDT în scopul controlului răspândirii
unor boli ca tifosul și malaria, la care erau expuse trupele americane. După acest război
DDT-ul era utilizat în agricultură, sănătate publică și gospodării. Deși inițial persistența
acestui pesticid era considerată dezirabilă mai târziu a devenit un motiv de îngrijorare.
Insecticidele de tip ciclodienic au fost folosite în calitate de termicide în anii ‘80
dar au fost treptat îndepărtate de pe piață datorită nivelelor măsurabile de retenție și
proprietăților alergenice. Nivelele mici de insecticide organoclorurate se află încă în mediul
înconjurător, deși concentrația acestora atinge limita de detecție, și din acest motiv continuă
să constituie o problemă serioasă.
Acești compuşi acționează prin perturbarea aşa-numitei pompe de sodiu/potasiu la
nivelul fibrei nervoase, determinând nervul să transmită continuu. Toxicitatea acestora
diferă mult, însă au fost eliminate din cauza persistenței și potențialului lor de
bioacumulare.
Insecticidele organoclorurate pătrund în organism pe cale respiratorie,
transcutanată, digestivă. Fiind liposolubile, se localizează în ţesutul adipos, ficat, măduva
osoasă și creier. Unii compuși din această clasă acționează asupra receptorului GABA
(acidul -aminobutiric) împiedicând ionii de clorură să intre în neuroni provocând o stare
de hiperexcitație caracterizată prin tremor și convulsii.
7

Compuși utilizați în agricultură (pesticidele)
Insecticidele organofosforice
Pesticidele organofosforice sunt esteri ai acidului fosforic sau ai acidului tiofosforic
și sunt printre cele mai utilizate pesticide pentru combaterea insectelor. În anii 1930 și
1940, Gerhard Schrader și colegii au început să investigheze compușii organofosforici.
Aceștia au remarcat proprietățile insecticide ale acestor compuși și din acest motiv au
sintetizat până la sfârșitul celui de-al Doilea Război Mondial mai multe insecticide
organofosforice, unul dintre acestea fiind etil parationul (p-nitrofenil-dietil-tiofosfat,
Figura 1). Primul insecticid organofosforic, utilizat pe scară largă, a fost tetraetil-
pirofosfatul (TEPP), aprobat în Germania în 1944 și comercializat ca înlocuitor pentru
nicotină pentru controlul afidelor. Din cauza toxicității sale ridicate față de mamifere și a
hidrolizei rapide în apă, TEPP a fost înlocuit cu alte insecticide organofosforice.
C2H O S S
5 C2H5 H3C
PO NO2 PO NO2 PO
C2H5 NO2
C2H5 H3C
Paraoxon Paration Metilparation
(p-Nitrofenil-dietilfosfat) (p-Nitrofenil-dietiltiofosfat) (p-Nitrof enil-dimetiltiofosfat)
Figura 1. Structura chimică a trei pesticide organofosforice
H3C S C2H5 O C2H5 (H3C) 2N O N(CH3)2
P H2 P O O P
O
H3C S C aCONHCH fost unul3 dintreOcele maiPvândute C2H5insecticide din lume și a fost utilizat
Clorpirifos C2 H 5 P
O (H3C) 2N O N(CH3)2
agricole cât și în spațiileO urbane.
atât pe terenurileRogor O Insecticidul putea fi achiziționat pentru
OMPA (Schradan)
utilizare (Ditiofosfat
în interior dededimetil
cătreN-
proprietarii de TEPPlocuințe, dar preocupările legate de sănătate au
(Octametiltetraamida
US EPA să anuleze utilizările
determinatmetilcarbamoilmetil) pentru spațiile închise
(Tetraetil pirofosfat) aciduluișipirofosforic)
aplicarea acestuia la
nivelul gazoanelor din anul 2001. Momentan insecticidul Clorpirifos este folosit în special
în calitate de termicid.
Malationul (fosforotionil-sulfanil-butandioatul de dimetil) este un insecticid
utilizat pentru eradicarea tânțarilor. Are o toxicitate scăzută pentru mamifere, deoarece
acestea posedă anumite enzime, carboxilesterazele, care hidrolizează cu ușurință legătura
carboxiesterică, scindând astfel compusul. Insectele, în schimb, nu pot hidroliza cu ușurință
acest ester, iar rezultatul este acțiunea sa insecticidă.
Aceste substanțe sunt active din punct de vedere fiziologic prin inhibarea enzimei
acetilcolinesterază (Figura 2). Acumularea acetilcolinei la nivelul neuronilor motori poate
determina suprastimularea la nivelul joncțiunii neuromusculare. Când acest fenomen se
întâmplă apar diverse simptome: slăbiciune musculară, fatigabilitate, crampe musculare,
fasciculații, paralizie musculară. Insecticidele organofosforice sunt deosebit de toxice
pentru vertebrate şi de aceea au fost înlocuite treptat cu carbamaţii care sunt mai puțin
toxici, clasă de compuși care include şi tiocarbamaţii şi ditiocarbamaţii.
În plus, față de efectele acute, unii compuși organofosforici au fost asociați cu
neurotoxicitatea întârziată, cunoscută sub denumirea de neuropatie întârziată indusă de
organofosforice (OPIDN). Unul din semnele clinice caracteristice este paralizia bilaterală
a mușchilor distali, cu preponderență a extremităților inferioare, care apare după o perioadă
de circa 7-10 zile de la ingestie. Nu toți compușii organofosforici induc neuropatie
întârziată. Printre pesticidele asociate cu OPIDN se numără leptofos, mipafox, EPN, DEF
și triclorfon. Insecticidele organofosforice și carbamate sunt relativ inexistente în mediu.
1
Acetilcolina
+ O + O
(H3C)3N CH2 CH2 O C (H3C)3N CH2 CH2 O C
CH3 CH3
.. + O
N....H O Centru N H
Centru
anionic esterazic
Histidina
Serina
Acetilcolinesteraza (AchE) Complex AchE - acetilcolina
+ O
(H3C)3N CH2 CH2 OH O HO C
C CH3
CH3
.. H2O
..
N O N....H O
AchE acetilata AchE reactivata
Insecticid organofosforic (IOP)
O2 N C6H4 O O O2 N C6H4 O O
P P
RO OR RO OR
.. +
N....H O N H O
AchE Complex AchE - IOP
O2 N C6H4 OH O O
P HO
P
RO OR RO OR
H2O
.. ..
N O N....H O
AchE fosforilata AchE reactivata
Figura 2. Inhibarea acetilcoliesterazei de către insecticidele organofosforice

Inhibarea acetilcolinesterazei de catre insecticidele organofosforice
Aceste insecticide sunt aplicate pe culturi sau direct pe sol în calitate de insecticide
sistemice și, în general, persistă de la câteva ore până la câteva luni. Astfel, acești compuși,
spre deosebire de insecticidele organoclorurate, nu reprezintă o problemă gravă, ca și
contaminanți ai solului și apei și de aceea intră rareori în lanțul alimentar uman. Fiind esteri,
compușii sunt susceptibili la hidroliză, iar metaboliții acestora sunt, în general, netoxici.
Contaminarea directă a alimentelor de către acești compuși, sub formă concentrată, a fost
cauza unor episoade de otrăvire în mai multe țări.
Insecticidele carbamice
Insecticidele carbamice sunt esteri ai acidului N-metil (sau ocazional N, N-dimetil)
carbamic (RR’NCOOH; unde R=CH 3 și R’=H sau CH 3 ). Toxicitatea compusului variază
în funcție de gruparea de fenolică sau alcoolică. Unul dintre cele mai utilizate insecticide
2
carbamat este carbarilul (1-naftil metilcarbamat), un insecticid cu spectru larg. Este folosit
pe scară largă în agricultură, inclusiv în grădinile, unde este aplicat în general sub formă
de praf. Carbarilul nu este considerat a fi un compus persistent, deoarece este ușor
hidrolizat. Pe baza formulării sale, el poartă o clasificare a toxicității II sau III cu un LD 50
oral de 250 mg / kg (șobolan) și un LD50 dermic de peste 2000 mg / kg. Carbarilul este
frecvent utilizat pentru diminuarea populației afidelor, furnicilor, puricilor, căpușelor,
păianjenilor sau altor dăunători.
Un exemplu de insecticid carbamic extrem de toxic este aldicarb (2-metil-2-
metiltio-propionaldehida). Ambele căi orale și dermice sunt principalele modalități de
pătrundere și are un LD 50 oral de 1,0 mg / kg (șobolan) și un LD 50 dermic de 20 mg / kg
(iepure). Aldicarb este un insecticid sistemic utilizat pentru combaterea nematodelor din
sol și a insectelor sau acarienilor, dar în cazul culturilor de bumbac, citrice, arahide, cartofi,
soia, sfeclă de zahăr și tutun (datorită toxicității) se recomandă aplicarea la nivelul solului.
Acest compus se deplasează ușor prin profilurile solului (unde poate fi oxidat de
microorganisme) și poate contamina rezervele de apă subterană.
La fel ca insecticidele organofosforice, modul de acțiune al carbamaților este
inhibarea acetilcolinesterazei cu diferența importantă că inhibarea este competitivă față de
cazul compușilor organofosforici.
Insecticidele botanice
Extractele din plante au fost folosite de secole pentru controlul insectelor. Nicotina
((S)-3-(-metil-2-pirolidin)-piridina) este un alcaloid care apare în unele plante și a fost
folosit pentru prima dată ca insecticid în anul 1763. Nicotina s-a dovedit a fi toxică și pentru
crustacee (Daphnia magna). Nicotina este destul de toxică pe cale orală, precum și dermic
(LD50 oral, sulfat de nicotină, șobolani, 83 mg / kg).
Insecticide dinitrofenolice. Dinitrofenolii (DNOC, Dibutox, Dinex, Figura 4) sunt
toxici celulari, decuplanţi ai fosforilării oxidative, care induc scăderea concentrației ATP-
ului și la acumularea de piruvat și lactat. Ca urmare, energia nu mai este stocată, ci risipită
sub formă de căldură, consumul de oxigen este mărit, iar mitocondriile miocardului, ale
muşchilor scheletici, ale ficatului, ale rinichilor, sunt private de energie (stocată de obicei
sub formă de ATP). Doza letală poate varia între 1-3 g. Acești compuși pot determina
intoxicaţii grave prin acumulare.
OH OH OH
O2N CH3 O2N CH-CH2-CH3 O2N C6H11

CH3
NO2 NO2 NO2
DNOC Dibutox Dineb

(dinitro-ortocrezol) (dinitro-o-sec.butilfenol) (dinitro-o-ciclohexilfenol)
Figura 4. Structura chimică a unor insecticide dinitrofenolice .
2,4-Dinitrofenolul (DNP) este un compus utilizat la fabricarea coloranților și în

calitate de pesticid pentru conservarea lemnului, dar și în calitate de indicator pentru
detectarea ionilor de potasiu și amoniu. 2,4-Dinitrofenolul (DNP) acționează similar prin
decuplarea fosforilării oxidative mitocondriale. Acest compus a fost folosit în calitate de
agent de slăbire sau substanță de abuz (pentru halterofili) deși a fost interzis de peste 80 de
3
ani. Un set de simptome sunt asociate cu toxicitatea DNP-ului. Expunerea orală acută la
niveluri ridicate de 2,4-dinitrofenol la om a dus la creșterea ratei metabolice bazale, greață,
vărsături, transpirații, amețeli, dureri de cap, hipertermie, tahicardie, diaforeză, tahipnee,
pierderea în greutate și uneori la deces. Expunerea orală cronică (pe termen lung) a
oamenilor la 2,4-dinitrofenol a dus la formarea cataractei și leziuni ale pielii, scăderea în
greutate și a provocat efecte asupra măduvei osoase, sistemului nervos central (SNC) și
sistemului cardiovascular. Valoarea LD50 pentru DNP, administrat pe cale orală în cazul
șobolanilor, este de 30 mg / kg.
Selecția și eficacitatea unei anumite formulări a unui insecticid poate fi afectată de
factori multipli a căror interacțiune complexă trebuie luată în calcul. Aceste criterii includ
natura insecticidului, condițiile de mediu (temperatură, umiditate, cultură, structura
depozitelor, tehnologie), securitatea la locul de muncă și a mediului și tipul dăunătorilor
(specia, stadiu de dezvoltare a acesteia, rezistența și calea de pătrundere în corpul insectei).
Fungicidele
În fiecare an fungii cauzează pierderi la nivelul recoltelor în industria agro-
alimentară. Mai mult, studiile au demonstrat faptul că aceștia pot elibera toxine și alți
compuși organici în interiorul depozitelor și din acest motiv pot fi responsabile de o serie
de efecte adverse asupra sănătății umane. Compușii folosiți la combaterea acestor
microorganisme și implicit a efectelor nedorite induse de acestea sunt numiți fungicide.
Compusul clorotalonil (tetracloroizoftalonitril) este un Cl
fungicid agricol și horticol cu spectrul larg care este frecvent N N
C C
folosit în mediul urban. Este relativ ieftin și controlează în jur
de 140 de specii de microorganisme. Clorotalonilul este
aplicat de mai bine de 50 de ani pe cereale precum orzul
Cl Cl
(pentru îndepărtarea ciupercii Lamularia), grâul, fasolea,
cartofii și mazărea. Ca rezultat al popularității acesta se găsește Cl
frecvent în apele de suprafață intrând în sursele de apă Clorotalonil
potabilă. În forma în care este comercializat și folosit prezintă (2,4,5,6-tetracloroizoftalonitril)
o toxicitate redusă. Organizația Mondială a Sănătății a subliniat faptul că acest fungicid

este deosebit de toxic pentru pești și nevertebratele acvatice și poate provoca tumori la
rozătoare.
Ditiocarbamații (inclusiv dimetil-tiocarbamații metalici) constituie o familie de
fungicide care pot induce producerea de compuși toxici. Mancozeb (un compus coordinativ
cu zinc și mangan al etilen bis tiocarbamatului) și zineb pot fi incluși în această clasă. Toți
sunt fungicide eficiente utilizați pe o varietate de recolte incluzând strugurii, sfecla de zahăr
și plantele ornamentale. Deși au o toxicitate scăzută aceștia pot hidroliza producând agenți
cancerigeni ca etiltioureea (ETU). Mancozeb-
ul poate produce dermatită de contact și
efecte teratogene și asupra sistemelor
reproducător și endocrin. În plus, expunerea
la mancozeb poate induce neurotoxicitate,
însă mecanismul de acțiune nu a fost elucidat.
Similar cu manebul, mancozebul are
proprietăți chelatante fapt care-i permite să
interfere cu un număr de sisteme enzimatice
4
care conțin ioni metalici, cum ar fi zinc, cupru și fier (de exemplu, dopamina β-
hidroxilaza).
Rodenticidele
Această clasă de compuși este utilizată în controlul populației rozătoarelor care
crează pierderi ale recoltelor (în unitățile de depozitare) de 20-30% pe an. Acești dăunători
sunt purtători de boli prin intermediul puricilor care transmit bacterii sau alte
microorganisme. Unul dintre cele mai folosite rodenticide este warfarina (4-hidroxi-3-(3-
oxo-1-fenilbutil)- cromen-2-onă), un anticoagulant. Acesta este un agent toxic puternic cu
un LD 50 (oral) de 3 mg/Kg (șobolan). Dat fiind faptul că șobolanii traversează pasaje
înguste aceștia se pot accidenta ușor, dezvoltând astfel hemoragii ușoare. Anticoagulanții
previn coagularea sângelui, iar animalele sângerează timp de câteva zile până în momentul
decesului. Alte rodenticide sunt administrate împreună cu un ingredient atractiv, cum ar fi
untul de arahide. Populației expuse la asemenea chimicale i se administrează vitamina K,
iar dacă otrăvirea este severă, unul dintre tratamente constă în efectuarea unor transfuzii
sanguine. Există cazuri raportate în literatură în care sunt descrise unele tentative de suicid
în care unele persoane au încercat să folosească acest compus.
Fluoroacetamida este o otravă (cu proprietăți insecticide și rodenticide) care
acționează rapid având o doză LD 50 (orală) de 15 mg/Kg. Acest rodenticid se administrează
sub fomă de granule. Acest compus este interzis în Uniunea Europeană. După absorbția în
organism în principal pe cale respiratorie, digestivă și cutanată este metabolizată la acid
fluoracetic care inhibă reacția de transformare a acidului citric la acid izocitric. Din acest
motiv acest compus poate induce deteriorarea sistemului nervos, digestiv și cardiovascular.
ANTU (-naftil-tioureea), stricnina și sărurile de
taliu sau alte otrăvuri cu acțiune rapidă, există de mulți ani
pe piață. ANTU este absorbită rapid la nivelul tractului
gastro-intestinal. ANTU stimulează sistemul nervos
simpatic și determină o creștere a permeabilității capilarelor
pulmonare determinând insuficiență respiratorie (edem
pulmonar la o doză de 5 mg / kg la șobolani albinoși). Alte
semne clinice ale otrăvirii cu ANTU includ vărsături, dureri
abdominale, dispnee, convulsii și leziuni hepatice.
Expunerea cronică subletală la ANTU poate determina
mărirea glandei tiroide (gușă). ANTU poate fi cuantificat
utilizând tehnica HPLC.
Majoritatea rodenticidelor trebuie utilizate cu restricție și aplicate doar de
personalul autorizat. Otrăvirea populației umane, asociată cu rodenticide, rezultă ca urmare
a ingestiei accidentale sau suicidale a acestor compuși.
Agenții de fumigare
Fumiganții sunt gaze extrem de toxice utilizate în protejarea produselor depozitate,
în special cereale, și în distrugerea nematodelor din sol. Aceste materiale sunt aplicate în
special în depozite, autoturismele utilizate în transportul de marfă, și casele infestate cu
insecte precum termite, purici etc. Aceste gaze sunt periculoase datorită expunerii prin
inhalare și difuziei rapide în sângele pulmonar, astfel o atenție deosebită trebuie acordată
în momentul manipulării și aplicării acestei clase de pesticide. Toți agenții de fumigare
5
sunt clasificați drept compuși care trebuie utilizați cu restricție și din motiv pot fi folosiți
doar de persoanele autorizate.
Unul dintre cei mai efectivi agenți de fumigare este bromura de metil. Acest agent
este esențial pentru sterilizarea solului când este aplicat sub o folie, deoarece ucide
insectele, nematodele și stopează procesul de încolțire al semințelor buruienilor, dar poate
fi utilizat și pentru fumigarea elevatoarelor de cereale, morilor, navelor, hainelor,
mobilierului și serelor. Expunerea excesivă la acest compus cauzează probleme
respiratorii, cardiace și efecte la nivelul sistemului nervos central. LC 50 la inhalare este de
0,06 mg/L (15 min în aer) pentru șobolani și de 7900 ppm (1,5 ore în aer) la oameni. Ca
atare, este extrem de toxic la inhalare, poate afecta inima și cauza probleme oculare severe.
ADN-ul mitocondrial circulant (ADNmt) din ser constituie un biomarker al expunerii unor
organe la bromura de metil.
Fumiganții care generează fosfină sunt folosiți pe scară largă în ferme pentru a
controla infestarea cu insecte și a extirpa rozătoarele din depozitele de cereale. Tabletele
ce conțin fosfuri metalice eliberează gazul fosfină atunci când intră în contact cu umezeala
(din atmosferă sau fluidele biologice). Aceste substanțe chimice sunt eficiente, ieftine și
ușor de aplicat. Cu toate acestea, trebuie avute în vedere pericolele asociate cu inhalarea
gazelor toxice și potențialele explozii. În cazul inhalării fosfinei, aceasta poate genera acid
fosforic la nivelul plămânilor. Alte simptome ale otrăvirii sunt: tusea, presiunea toracică și
cefalea, vederea dublă și amețelile, greața și vărsăturile, diarea și tulburările vizuale, de
vorbire și motorii. Fosfina crește neurotransmisia acetilcolinei prin suprimarea enzimei
acetilcolin esterază.
6

Aditivii și contaminanții alimentari
O serie de compuși chimici sunt adăugați la alimente din mai multe motive: în
calitate de agenți de păstrare cu proprietăți antibacteriene, antifungice sau antioxidante; în
scopul modificării caracteristicilor fizice, în particular pentru procesare; pentru schimbarea
gustului, culorii sau mirosului. În general, aditivii alimentari s-au dovedit a fi siguri fară a
determina o toxicitate cronică. Mulți dintre aceștia au fost introduși în momentul în care
metodele de testare nu erau atât de laborioase și din acest motiv unii dintre aditivi s-au
dovedit a fi mai târziu toxici. În Tabelul 1 sunt redați o serie de compuși utilizați în calitate
de aditivi alimentari.
Tabel 1. Compuși folosiți în calitate de aditivi alimentari
Funcția Clasa Exemple
Conservanți Antioxidanți Hidroxi-anisol butilatul
Acidul ascorbic
Agenți fungistatici Acidul p-metil benzoic
Propionații
Bactericide Nitritul de sodiu
Agenți de Agenți antiaglomerare Silicatul de calciu

procesare Aluminosilicatul de sodiu
Emulsifianți Propilen glicolul
Monogliceridele
Agenți de chelatare EDTA
Tartratul de sodiu
Stabilizatori Gumele ghatti
Alginatul de sodiu
Agenți de umezire Propilen glicolul
Glicerina
Hidroxi-anisol butilatul (BHA) este utilizat în principal în calitate de antioxidant și

conservant în alimente (gătite sau prăjite în grăsimi animale, din cauza stabilității termice
ridicate), ambalaje alimentare, hrană pentru animale și produse cosmetice, precum și în
produsele din cauciuc și petroliere. BHA este unul dintre antioxidanții primari utilizați în
furaje, deoarece întârzie oxidarea vitaminei A, a grăsimilor și a uleiurilor vegetale. BHA
este antioxidant utilizat în componența biomaterialelor din catetere (tuburi subțiri, flexibile,
care transportă fluidele și sunt folosite în scopuri medicale). BHA este absorbit rapid în
tractul gastrointestinal, metabolizat și excretat în urină și fecale, în principal sub formă de
metaboliți. În cazul șobolanilor și șoarecilor a fost raportată o toxicitate acută scăzută a
BHA-ului, cu valori LD 50 (oral) > 2000 mg/kg. S-a constatat faptul că BHA-ul inhibă căile
biosintetice (gluconeogeneza) și de detoxifiere a amoniacului, care sunt dependente de
ATP (generat în mitocondrie). În plus, BHA-ul exercită o acțiune netă stimulatoare asupra
producției speciilor reactive de oxigen la nivelul mitocondriilor izolate. Unele studii pe
termen lung de toxicitate și carcinogenitate, efectuate cu BHA, au demonstat modificări
proliferative în stomacul tetracameral. Expunerea dietetică la BHA a cauzat tumori benigne
și maligne la șobolani, șoareci și hamsteri (masculi).
1
Propionatul de calciu este unul dintre cei mai utilizați conservanți antimicrobieni
în industria alimentelor fermentate determinând o creștere a duratei de valabilitate prin
prevenirea instalării mucegaiului în cazul produselor coapte. Propionatul de calciu poate fi
folosit și ca pesticid pentru plante respectiv supliment alimentar pentru animale (evitând
apariția bolii febrei laptelui la vaci).
Silicatul de aluminiu a fost aprobat pentru utilizare în UE ca insecticid și repulsiv.
Acest silicat are o toxicitate scăzută pentru mamifere. Silicatul de magneziu și aluminiu
este utilizat în aplicații cosmetice și farmaceutice ca agent absorbant, antiaglomerant, agent
de creștere a vâscozității, agent de suspendare și liant pentru tablete.
Propilen glicolul (1,2-propandiolul, PG) este un compus utilizat în calitate de
solvent medicamentos, aditiv alimentar umectant și compus hidratant (în medicamente,
produsele cosmetice și produse din tutun) sau în componența antigelurilor. Efectele adverse
asociate cu PG includ toxicitatea la nivelul SNC, hiperosmolaritatea, hemoliza, aritmia
cardiacă și acidoză lactică. Organizația Mondială a Sănătății a recomandat o doză maximă
de 25 mg / kg / zi de PG.
EDTA-ul este un produs chimic care se adaugă anumitor alimente și băuturi pentru
a le ajuta să-și mențină culoarea și aroma. De asemenea, contracarează efectul unor ioni ai
metalelor grele (ce ar încetini procesul de fermentație a aluatului) prin complexarea
acestora. EDTA este uneori prescris de medici pentru a reduce concentrația plumbului din
fluxul sanguin. Studiile preliminare au demostrat faptul că terapia intravenoasă cu EDTA
poate ajuta pacienții diabetici care au suferit un atac de cord. Există însă pacienți la care
apar efecte secundare la administrarea de EDTA (febră sau cefalee, diaree, vărsături, bătăi
neregulate ale inimii – scade nivelul de potasiu din sânge).
În tabelul 2 sunt prezentați aditivii alimentari utilizați pentru modificarea aromei,
gustului sau culorii și unele suplimente din aceste alimente.
Tabel 2. Compuși folosiți în calitate de aditivi alimentari

Funcția Clasa Exemple
Modificarea Îndulcitorii artificiali Zaharina
aromei și gustului Manitolul
Aspartamul
Aromele sintetice Piperonalul
Vanilina
Modificarea Coloranții sintetici Tartrazina
culorii Sunset Yellow
Suplimente Vitaminele Tiamina
nutritive Vitamina D3
Aminoacizii Alanina
Acid aspartic
Compușii anorganici Sulfatul de mangan
Sulfatul de zinc
2
Tartrazina este un aditiv alimentar, din categoria coloranţilor sintetici azoici

(Figura 1), folosit în băuturi alcoolice şi nealcoolice, produsele din carne, lapte, ouă,
legume, fructe, cereale, dulciuri etc. Doza zilnică admisă pentru consumul uman de
tartrazină este de până la 7,5 mg/kg, doză ce poate fi uşor depăşită printr-un consum
cumulat. Tartrazina induce probleme la persoanele care prezintă intoleranţă la salicilaţi.
Sute sau mii de aditivi alimentari sunt utilizați în lume, dar mulți dintre aceștia au
un gust inadecvat. Modul de acțiune sinergică a acestor compuși nu a fost investigat pe
deplin. Nu toți compușii toxici din alimente sunt sintetici; multe exemple de compuși toxici
proveniți din natură, utilizați în dieta umană, includ și agenți carcinogeni și mutageni.
Figura 1. Structura chimică a colorantului alimentar tetrazina
Toxinele
O discuție despre toxine necesită mai întâi înțelegerea și diferențierea între termenii
toxic și toxină. Toxicul este reprezentat de orice substanță chimică, de origine naturală sau
sinteză, capabilă să provoace un efect dăunător asupra unui organism. Toxina este un toxic
care este produs de un organism viu și nu este utilizat ca sinonim pentru toxic - toate
toxinele sunt toxice, dar nu toți agenții toxici sunt toxine. Toxinele, produse chiar de
animale, plante, insecte sau microorganisme sunt, în general, compuși metabolici care au
evoluat în contextul unor mecanisme de apărare în scopul respingerii sau uciderii
prădătorilor sau agenților patogeni. Acțiunea toxinelor naturale a fost recunoscută și
înțeleasă de-a lungul istoriei umane. De exemplu, civilizațiile antice foloseau toxinele
naturale atât în scopuri medicinale (terapeutice), cât și pentru otrăviri. Chiar și astăzi,
continuăm să descoperim și să înțelegem toxicitatea produselor naturale, unele în scopuri
benefice, farmaceutice sau terapeutice, iar altele în alte scopuri mai puțin lăudabile, precum
utilizarea acestora în calitate de agenți, biologici sau chimici, în circumstanțele unor
confruntări militare. Toxinele pot fi clasificate în funcție de mai multe criterii , de exemplu
în funcție de organul asupra căruia își manifestă toxicitatea, modul de acțiune sau în funcție
de proveniență.
Toxinele microbiene
Termenul de toxină microbiană este utilizat de microbiologi pentru substanțele
toxice produse de microorganisme și care se disting printr-o greutate moleculară mare și
au proprietăți antigenice. Compușii toxici produși de bacteriile care nu corespund acestor
criterii sunt denumite otrăvuri. Multe dintre acestea sunt proteine sau mucoproteine și pot
3
avea o varietate de proprietăți enzimatice. Acestea includ unele dintre cele mai toxice
substanțe cunoscute, cum ar fi toxina tetanică, toxina botulinică și toxina difterică. Toxinele
bacteriene pot fi extrem de toxice pentru mamifere și pot afecta o varietate de sisteme sau
organe, inclusiv sistemul nervos și sistemul cardiovascular.
Gama de substanțe chimice otrăvitoare produse de bacterii este mare. Uneori astfel
de compuși pot fi folosiți și în scopuri benefice. De exemplu, proprietățile insecticide ale
Bacillus thuringiensis, datorate unei toxine, au fost deja utilizate în agricultură. Gena care
codează endotoxina δ (Bt), obținută inițial din Bacillus thuringiensis, a fost introdusă în
Pseudomonas fluorescens în scopul obținerii toxinei. Toxinele Bt ucid larvele anumitor
specii de insecte prin atașarea la receptori specifici din intestinul acestora. Astfel toxina
poate distruge larvele moliilor diamantate și ale gândacului de Colorado.
Neurotoxina botulinică (BoNT) este o proteină neurotoxică produsă de Clostridium
botulinum. BoNT este cea mai toxică substanță cunoscută oamenilor care provoacă starea
clinică cunoscută sub numele de botulism. Manifestarea clasică implică paralizia mușchilor
scheletici ca urmare a unei blocade presinaptice la eliberarea acetilcolinei. De la
descoperirea toxinei au fost descrise diferite forme clinice de botulism care cuprind
botulismul clasic sau alimentar, botulismul plăgii, botulismul infantil și botulismul
involuntar. Există patru serotipuri (A, B, E sau F) care pot fi cauza botulismului uman.
Micotoxinele
Există o gamă variată de structuri chimice și de activitate biologică atribuită
metaboliților fungici. Deși nu au caracteristici moleculare comune micotoxinele care se
găsesc în hrana umană sau în hrana animalelor domestice acest tip de toxine constituie o
subclasă de compuși care a atras atenția cercetătorilor. Acestea includ alcaloizii ergotici,
produși de Claviceps sp., aflatoxinele și compuși înrudiți produși de Aspergillus sp. și
tricotecenele produse Fusarium sp.
Alcaloizii din ergot afectează sistemul nervos și sunt vasoconstrictori. Alcaloizii
ergotici sunt derivați ai ergotinei, cei mai activi fiind, mai precis, amide ale acidului
lisergic. Acidul lisergic se găseşte sub forma a 2 izomeri optici: acid L-lisergic (activ
farmacologic, Figura 2) şi acid D-izolisergic (inactiv farmacologic). Ergolina este
cunoscută şi sub denumirea de LSA (monoamida acidului lisergic). Ergometrina
(ergonovina, ergobasina), principalul alcaloid din ergot, are proprietăţi ocitocinice (dacă
este administrată intramuscular sau intravenos). Se cunosc astfel, alcaloizii clavinici
(agroclavina, festuclavina, elimoclavina) şi alcaloizii lisergici, derivaţi ai acidului lisergic.
Amidele acidului lisergic sunt ergometrina, ergina. Tipul radicalilor constituie un criteriu
de clasificare a alcaloizilor peptidici.
LSD (dietil amida acidului lisergic) este un drog psihedelic sintetic derivat de la
acidul lisergic. Dacă este administrată în doze mici, poate produce modificări ușoare în
percepție, dispoziție și gândire. În schimb, la doze mai mari, aceasta poate produce
halucinații vizuale (până la 2 zile) și senzații de distorsiune a spațiului și timpului.
4
Figura 2. Structura chimică a acidului L-lisergic și a amidei disubstituite (LSD)
Aflatoxinele (AF) sunt produse din speciile din genul

Aspergillus, în special A. flavus, o ciupercă obișnuită găsită
în calitate de contaminant al cerealelor, în particular al
porumbului sau alunelor. Aflatoxina B1 (Figura 3), cea mai
toxică dintre aflatoxine, trebuie activată enzimatic pentru a-
și exercita efectul cancerigen. Aflatoxinele induc toxicitate
acută sunt cancerigene, mutagene, teratogene și
imunosupresoare. Peste 5% din cazurile anuale noi de cancer
Figura 3. Structura chimică
hepatic (la nivel mondial) pot fi atribuite expunerii la a aflatoxinei B1
aflatoxine. Datorită toxicității și carcinogenezei ridicate a
acestora în multe țări au fost stabilite limitele maxime de AF din alimente (4 ~ 30 ppb) și
furaje (20 ~ 300 ppb).
Tricotecenele constituie o clasă mare de metaboliți fungici cu structură tetraciclică
produși în special de către membrii genurilor Fusarium și Tricoderma. Aceste toxine se
manifestă la expunerea acută, prezentând activitate bactericidă, fungicidă și insecticidă.
Există peste 150 de tricotecene, dar micotoxinele
deoxinivalenol, 3-acetil- și 15-acetil-deoxinivalenol sunt
toxinele care apar cel mai frecvent în Europa și America
de Nord. Din aceeași clasă mai fac parte și toxina T2 ,
toxina HT-2, diacetoxiscirpenolul și fusarenona X.
Datorită proprietăților citotoxice și imunosupresoare,
aceste toxine prezintă un risc pentru sănătatea umană și
animală. În cazul populației umane expunerea la
tricotecene determină diverse simptome clinice precum
dureri abdominale, amețeli, dureri de cap, iritații Figura 4. Structura chimică a deoxinivanolului
(compus din clasa tricotecenelor de tip B)
ale gâtului, greață, vărsături, diaree și scaune cu
pierderi de sânge. Deoxinivalenol (DON sau vomitoxina, Figura 4) este un compus stabil
la procesare (gătirea alimentelor) din clasa tricotecenelor.
Agenția de administrare a alimentelor și medicamentelor din SUA recomandă ca
nivelul de DON nu trebuie să depășească valoarea de 1 ppm pentru produsele finite din
grâu utilizatele pentru consumul uman.
5
Toxinele din alge

Toxinele din alge sunt reprezentate de o gamă de compuși chimici proveniți de la
cianobacterii, dinoflagelate și diatomee. Toxinele produse de aceste microorganisme din
apele freatice și marine, se acumulează adesea în peștii și moluștele care viețuiesc în
imediata vecinătatea acestora, pot cauza otrăviri atât pentru oameni cât și pentru animale.
Comparativ cu toxinele microbiene, toxinele din alge sunt în general stabile la încălzire și
de aceea nu sunt modificate în procesul de gătire al alimentelor, fapt care determină
creșterea probabilității expunerii umane și a toxicității acestora.
Amnezia indusă de intoxicația cu scoici a fost
identificată la populația din insula Prințului Edward,
Canada, unde s-a constat decesul a patru persoane și
intoxicația a altor 153 datorită consumului de scoici și
a crabilor contaminați. Această intoxicație este
datorată prezenței acidului demoic (Figura 5) produs
de specii de diatomee Pseudo-nitzischia. Extractele de
alge marine care conțin acidul domoic (maxim 20 mg)
au fost folosite ca antihelmintice eficiente pentru
tratarea viermilor intestinali la copiii japonezi. Figura 5. Structura chimică a acidului demoic
Otrăvirea paralitică cu scoici a fost pentru (neurotoxină produsă de diatomee)
prima oară raportată în 1942, an în care 3 persoane
și un număr ridicat de păsări marine au decedat ca urmare a consumului de scoici de pe
coasta vestică a Statelor Unite, lângă râul Columbia. Otrăvirea este cauzată de saxitoxină
și compușii înrudiți ai acesteia, produși de dinoflagelate Alexandrium sp.
Neurotoxinele din moluște deși au cauzat îmbolnăviri la oameni s-au manifestat
prin efecte fatale asupra peștilor, nevertebratelor, păsărilor sau animalelor marine. Aceste
intoxicații sunt cauzate de bravetoxină și compușii din aceeași categorie (compuși ciclici
polieterici), produși de dinoflagelatul Karenia Brevis (Gymnodium breve).
Otravirea cu moluște ce induc instalarea diareei a fost pusă în evidență în anii 1960
și este cauzată de acidul okadaic și a unor compuși din aceeași categorie, produsă de specii
de dinoflagelate Dynophisis.
Ciguatera este o intoxicație alimentară de natură chimică, datorată ingerării a
diferite specii de viețuitoare marine (unor pești de recif) contaminate cu ciguatoxine, sunt
compuși polieterici lipidosolubili constând din 13 până la 14 inele heterocicilce fuzionate
prin legături eterice într-o structură de tip scară, prezenți mai ales în microalga
Gambierdiscus toxicus. Acest tip de otrăvire subtropicală afectează anual peste 50000 de
oameni și este una dintre cele mai comune intoxicații alimentare din Statele Unite.
Îmbolnăvirea populației umane durează de la câteva zile până la săptâmâni fără a fi fatală.
6
Toxinele din cianobacterii nu afectează populația umană,

dar decesele pot surveni în alte mamifere, păsări, pești și
nevertebrate acvatice. Intoxicația poate fi cauzată de o varietate de
biotoxine și citotoxine, incluzând anatoxina, microcistina și
nodularina, produse de o serie de specii de cianobacterii incluzând
Anabaena, Aphanizomenon, Nodularia, Oscillatori și Microcystis.
Anatoxina A (Figura 6) este o neurotoxină de tip alcaloidic care
acționează asupra receptorilor nicotinici fiind astfel un agent Figura 6. Structura anatoxinei A
puternic de blocare neuro-musculară. (alcaloid neurotoxic)
7

Toxinele de origine vegetală
Toxinele din plante sau fitotoxinele constituie compuși endogeni sau metaboliți
secundari care, de regulă, intervin în mecanismul de apărare al acestora în particular față
de insecte sau mamiferele ierbivore (de exemplu alcaloizii). Acești compuși pot fi agenți
de “respulsie”, dar pot induce toxicitate acută la o varietate de organisme. Acestea includ
compușii cu sulf, lipidele, fenolii, alcaloizii, glicozidele (cardiace, cianogene sau
saponinele), terpenele, furocumarinele, naftodiantronele, proteinele sau peptidele (ricina) .
Multe dintre substanțele de risc/folosite abuziv (cocaina, cafeina, morfina, nicotina,
canabinoidele) sunt toxine de origine vegetală. Multe chimicale derivate din plante s-au
dovedit a fi toxice pentru mamifere provocând de la iritații până la probleme tiroidine sau
sindrom neurologic. Aceste toxine pot acționa în calitate de inhibitori de creștere,
neurotoxine sau pot fi agenți cancerigeni. De exemplu safrolul, un compus din piperul
negru, s-a dovedit a avea efecte cancerigene.
Solanina și caconina, doi metaboliți secundari din cartofi care fac parte din clasa
glicoalcaloizilor, sunt inhibitori ai colinesterazei cu proprietăți teratogene. Conform
statisticilor oficiale, cel puțin 30 de decese și peste 2000 de îmbolnăviri peste au fost puse
pe seama intoxicației cu solanină. Intoxicațiile cu solanină se manifestă prin tulburări
gastrointestinale și neurologice. Simptomele pot fi greața, diaree, vărsăturile, crampele
stomacale, aritmia cardiacă, cefalee și amețeli, febră, paralizie, icter sau hipotermie. Aceste
simptome toxice se pot instala la doze de 2 - 5 mg/Kg, iar dozele de 6 mg/Kg pot constitui
un prag fatal.
Harmina poate acționa asupra sistemului nervos central, pirolizidina induce boala
ocluzivă a ficatului, tropanii (atropina, scopolamina, hiosciamina) afectează sistemul
nervos autonom, iar vicina și covicina joacă un rol important în cazul persoanelor cu
deficiențe ale enzimei glucoz-6-fosfat dehidrogenaza (ce nu pot genera suficient NADPH
pentru a proteja celulele roșii) putând determina instalarea anemiei (favism).
Safrolul a cauzat tumori hepatice la două specii de rozătoare și pe două căi diferite
de expunere (dietă, intravenos). Administrarea prin dietă a safrolului a indus carcinom
hepatic la șoareci (masculi) și tumori hepatice benigne sau maligne la șobolani.
Amigdalina, durina, prunazina, linamarina și lotaustralina sunt printre cele mai
studiate glicozidele cianogene. Acestea pot elibera cianură și sunt potențial toxice pentru
oameni.
O serie de toxine proteice produse de către plante pot pătrunde în celulele eucariote
și inhiba sinteza proteinelor pe cale enzimatică. Exemple de proteine otrăvitoare includ
ricina (din ricin), abrina (mazăre) și salcâmul alb. Latirismul apare din cauza unui
aminoacid toxic care imită glutamatul.
Toxinele de origine animală
Chimia toxinelor de origine animală acoperă o gamă largă de compuși de la enzime
și peptide/proteine neurotoxice/cardiotoxice la molecule de dimensiuni mai reduse ca
1
aminele biogene, alcaloizi, glicozide, terpene etc. În multe situații veninurile sunt
amestecuri complexe de proteine și molecule mai mici, aceste molecule interacționează cu
componentele din mamiferul căruia i-au fost administrate acestea în vederea manifestării
efectului toxic. De exemplu, veninul produs de albine conține o amină biogenă, histamina,
trei peptide și două enzime (Tabelul 1). Veninurile și secrețiile insectelor care au un rol
defensiv pot avea în componență acidul formic, benzochinonele și alte chinine, terpene
cum ar fi citronalul. Mușcăturile și înțepăturile de insecte din familia Hymenopera
(furnicile, albinele și viespile) produc în medie 40 de reacții anafilactice fatale în Statele
Unite și 100 de decese în Europa.
Tabel 1. Componente din veninul de albină

Compus Efectul manifestat
Amină biogenă Durere, vasodilatație, creșterea permeabilității capilare
histamina
Peptide
Apamina Efecte asupra sistemului nervos central
Melitina Agent hemolitic și cardiotoxic, eliberează serotonina
Peptida de degranulare Eliberarea histaminei din mastocite
a celulelor mastocitare
Enzime
Fosfolipaza A Permit penetrarea și răspândirea la nivelul țesuturilor
Hialuronidaza
Veninurile de șarpe au fost intens investigate. Efectul acestora este datorat și

prezenței unor toxine de natură peptidică care au în componență 60-70 aminoacizi. Aceste
toxine au efecte cardiotoxice și neurotoxice, efecte care sunt accentuare de prezența
fosfolipazelor, peptidazelor, proteazelor sau altor enzime prezente în aceste veninuri.
Aceste enzime pot avea efecte devastatoare asupra mecanismului de coagulare și mai mult
distruge vasele de sânge. Din punct de vedere statistic aproximativ 5 decese survin în
Statele Unite și 4 decese în Europa datorită infecțiilor survenite după mușcăturile veninoase
provenite din anumite specii de șerpi.
Peste 700 de specii din întreaga lume sunt toxice pentru dieta umană. Un exemplu
clasic este acela al toxinei produse de peștele balon (Sphaeroides spp) numită
tetrodotoxină. Această toxină se acumulează în gonade, ficat, intestin și piele. Intoxicațiile
cele mai frecvente sunt raportate în Japonia și alte țări
asiatice, unde carnea acestui pește este considerară o
delicatesă. Această toxină a fost identificată și în unele
specii de salamandre sau microorganisme (speciile
Alteromonas, Shewanella și Vibrio care pot coabita).
Decesul poate surveni rapid în 5-30 minunte și rata
acestuia este de peste 50%. Tetrodotoxina (TTX, Figura
1) este un compus care inhibă canalele de sodiu voltaj-
dependente. Legarea tetrodoxinei la canalele de sodiu Figură 1. Structura tetrodotoxinei
2
este extrem de strânsă (K d = 10-10 M). Dacă ionii de sodiu, în formă hidratată, se leagă
reversibil la aceste canale (timp de legare de ordinul nanosecundelor) TTX poate bloca
aceste proteine timp de câteva zeci de secunde. Această obstrucționare a canalelor de sodiu
determină imposibilitatea ionilor de sodiu de a pătrunde prin aceste canale și în consecință
afectează potențialul de acțiune de-a lungul membranei nervoase.
Primul simptom al intoxicației cu TTX constă într-o ușoară amorțeală a buzelor și
a limbii (după 20-180 min de la consumul peștelui balon). Următorul simptom este
parestezia accentuată la nivelul feței și extremităților. De asemenea, pot apărea dureri de
cap, dureri epigastrice, greață, diaree sau vărsături. Vorbirea este afectată, iar victima
prezintă de obicei dispnee, cianoză și hipotensiune arterială. Victima, deși complet
paralizată, poate fi conștientă și în unele cazuri complet lucidă până cu puțin timp înainte
de deces (instalat după aproximativ 4 - 6 ore). În studiile efectuate pe animale (șoareci),
doza medie letală (DL50 ) determinată pentru treodotoxină a fost de 232 g/kg corp.
În tablelul 2 sunt redate dozele letale pentru cele mai periculoase toxine, de origine
microbiană, vegetală sau animală.
Tabel 2. Toxine produse de microorganisme sau organisme

Denumirea Concentrația letală Sursa
(mg/Kg)
Toxina Botulinică 0,00000003 Clostridium botulinium
Toxina Tetanică 0,0000001 Clostridium tetani
Ricina 0,00002 Ulei de ricin
Toxina crotalică 0,0002 Șerpi din familia Viperidae
Tetrodotoxina 0,008 Peștele balon
Proteina din arahnide 0,55 Paianjenul Văduva neagră
Aflatoxina 1 Aspergillus flavus
Toxicocinetica și toxicodinamia
Organismul uman poate fi expus la o varietate de compuși toxici care pot fi prezenți
în aer, sol, apă sau alimente. De asemenea, organismul are capacitatea de a preveni intrarea
sau absorbția, prin intermediul unor mecanisme de apărare, și implicit distribuția acestor
toxici. În momentul în care agentul toxic a fost deja absorbit în organism există alte bariere
anatomice și fiziologice care previn distribuția la țesutul/organul țintă pentru a-și manifesta
efectul toxic. Acest răspuns poate fi corelat cu doza la care organismul a fost supus,
interacțiunile între compusul toxic și modul în care acesta traversează unele barierele. Mai
mult, mecanismele de apărare influențează rata și gradul de absorbție respectiv distribuția
spre organul țintă.
Pielea, cel mai mare organ al corpului uman, se comportă ca o barieră fizică pentru
absorbția agenților toxici. Alte căi majore de acces în organism sunt tractul respirator și
gastrointestinal. Tractul respirator este o variantă mai rapidă de intrare a compușilor toxici
față de accesul dermal.
3
Metabolismul hepatic joacă un rol important în biodisponibilitatea agentului toxic

după absorbția în tractul gastrointestinal, dar activitatea microorganismelor și a enzimelor
de la nivelul acestui tract și al pielii poate fi definitorie pentru absorbția orală și dermică.
O serie de caracteristici fizico-chimice ale agentului toxic pot fi esențiale pentru absorbția
și distribuția acestuia. Masa moleculară, gradul de ionizare (în funcție de pKa) și
coeficientul de partiție (logP) sunt parametri pe baza cărora se poate intui posibilitatea
transportului compusului toxic din mediul exterior, prin membranele biologice, către fluxul
sangvin.
Sistemul cardiovascular asigură distribuția toxicilor, conform caracteristicilor
acestora, la diverse organe și țesuturi care au afinități diferite pentru agenții toxici. Masa
organelor și livrarea sângelui spre acestea pot varia, fapt ce determină o distribuție diferită
a agentului toxic. Legarea acestui compus toxic la proteinele plasmatice poate influența
dispunerea acestuia în fluxul sangvin.
Transportul de la un compartiment la altul poate fi cuantificat prin utilizarea unor
modele matematice ce descriu rata de transport. Toxicocinetica urmărește cuantificarea
timpului parcurs de agenții toxici în organism în timpul proceselor de distribuție și
eliminare. Cu alte cuvinte aceasta vizează modul prin care organismul “manevrează”
toxicul fapt care se reflectă în concentrația acestui compus, la momente diferite, în plasmă.
Doi parametri farmococinetici importanți descriu dispunerea unui toxic în organism:
Volumul de distribuție (Vd ) este volumul lichidului total în care are loc difuzarea
unui medicament administrat sau a unei substanței active, așa cum rezultă din concentrația
pe care o realizează în plasmă; se exprimă în L sau L/Kg;
Clearance-ul sistemic reprezintă rata de excreție a unui agent toxic raportată la
concentrația plasmatică sau volumul de plasmă din care a fost îndepărtat agentul toxic de
către un organ/organism pe unitatea de timp.
Toxicodinamia reprezintă studiul efectelor biochimice și fiziologice ale
medicamentelor sau substanțelor toxice și determină mecanismul de acțiune asupra
acestora.
Toxicocinetica
Faza toxicocinetică se referă la acţiunea organismului asupra toxicului, şi cuprinde
absorbţia, distribuţia, depozitarea (eventual acumularea), biotransformarea şi eliminarea
toxicului sau a metaboliţilor acestuia.
Pătrunderea se poate realiza pe cale digestivă, respiratorie, transcutanată,
transmucoasă (oculară, vaginală etc.), transplacentară sau parenterală (adică pe alte căi
decât cele menţionate).
Membranele celulare
Pe parcursul proceselor de absorbție, distribuție sau eliminare agentul toxic
întâlnește numeroase membrane celulare înainte de a interacționa cu țesutul țintă. Fiecare
dintre aceste etape presupune translocarea acestui compus chimic prin diferite bariere
membranare, de la cele ale pielii sau mucoaselor până la membranele capilare sau chiar
4
până la membranele celulare sau ale organitelor celulare (Figura 2). Toate barierele
membranare variază de la grosimi mari în cazul pielii la dimensiuni relativ mai mici în
cazul membranelor pulmonare. În orice caz, membranele tisulare, celulare sau ale
organitelor celulare sunt relativ similare.
Figura 2. Reprezentarea schematică a membranelor pe care un compus le poate

străbate din mediu exterior către locul acțiunii toxice
Traversarea membranelor este condiţionată de o serie de factori: natura chimică şi

organizarea moleculelor constitutive ale membranei; proprietăţile fizico-chimice ale
toxicului; structura fizico-chimică a mediului de o parte şi de cealaltă a membranei.
Traversarea membranei se realizează în principal prin:

• transport pasiv sau difuzie simplă, constând în trecerea toxicului, în general fără
consum de energie, dintr-un compartiment cu concentraţie mai mare spre un
compartiment cu concentraţie mai mică, adică în sensul gradientului de
concentraţie. Viteza de difuzie este cu atât mai mare cu cât toxicul are masa
moleculară mai mică şi liposolubilitatea mai mare. Difuzia este principalul mijloc
de traversare pentru medicamente, toxicii gazoşi şi volatili anorganici cu masă
moleculară mică, toxicii organici volatili, toxicii organici acizi sau al alcaloizilor.
Vâscozitatea membranei poate fi influențată de prezența unor agenți diferiți
(pesticide etc) fapt care poate influența rata de difuzie a toxicilor. Pentru compușii
toxici ionizabili concentrația de echilibru este influențată de diferențele de pH de-
a lungul membranei. Odată ce compusul toxic trece de membrană acesta este
rapid eliminat din locația respectivă, fie prin preluarea în fluxul sanguin sau prin
eliminarea din organism.
• transportul activ constă în trecerea toxicului, cu consum de energie, dintr-un
compartiment cu concentraţia mai mică în unul cu o concentraţie mai mare. Este
caracteristic ionilor minerali. Acest transport este adesea cuplat cu enzimele
producătoare de energie (ATP-azele) sau cu transportul altor molecule sau ioni
(Na+, Cl-, H +) care generează energie ca urmare a traficului acestora prin
membrana celulară. Transportul activ mediat poate decurge numai în anumite
zone ale corpului:
o bariera hematoencefalică, membranele neuronale, plex coroid;
o celulele tubilor renali;
5
o hepatocite, tractul biliar.

Pielea este un țesut multistrat complex (cu grosime de circa 3 mm) cu o suprafață
mare de expunere la mediu înconjurător. Epiderma (0,1-0,8 mm grosime; cinci straturi)
conferă o rezistență mare la penetrarea agentului toxic. Primul strat al epidermei, stratum
corneum, constituie bariera principală de penetrare (până la 80% pentru ioni sau soluții
apoase) și constă din keratocite (moarte)/keratină înglobate într-o matrice lipidică
extracelulară (alcătuită în principal din steroli, lipide neutre și ceramide). Absorbţia
transcutanată se întâlneşte în cazul toxicilor liposolubili, ai mercurului şi taliului, gazelor
şi vaporilor şi chiar al unor toxici hidrosolubili atunci când tegumentele nu sunt intacte.
Pătrunderea transcutanată este favorizată de masaj, umiditate sau temperatură crescută.
Gradul de absorbție este un parametru utilizat pentru a determina cantitatea de
toxic care penetrează barierele membranare (pielea sau tractul gastrointestinal) și ajunge în
fluxul sanguin. Acest parametru este determinat experimental la administrarea pe cale orală
sau dermală. Aria de sub curbă obținută din dependența concentrației în funcție de timp,
obținută pentru ruta orală sau dermală, este comparată cu aria obținută pentru administrarea
intravenoasă (I.V.). În funcție de doza administrată biodisponibilitatea (F) poate fi scrisă
astfel:
F = A orală x DozaI.V. / AI.V. x Dozaorală
Absorbţia pe cale digestivă are loc preponderent în intestinul subţire, datorită
suprafeţei mari şi vascularizării intense a acestuia. În cavitatea bucală şi esofag, contactul
toxicului cu mucoasele este scurt, astfel încât absorbţia este redusă. Totuşi, toxicii foarte
hidrosolubili (nicotina, KCN) se absorb rapid prin mucoasa bucală, putând genera
intoxicaţii mortale. Substanţele corozive şi caustice nu se absorb în esofag, însă corodează
peretele acestuia. În stomac se absorb toxicii foarte hidrosolubili, iar cei iritanţi pot
determina spasm piloric (cu reţinerea toxicului în stomac) sau vărsături (cu eliminarea
acestuia). Absorbţia este diminuată de prezenţa alimentelor din stomac. În colon, toxicul
ajunge în cantităţi foarte reduse, mai ales în cazul accelerării tranzitului intestinal. Factorii
care influenţează absorbţia digestivă depind de toxic (lipo- sau hidrosolubilitate, gradul de
disociere, stabilitate chimică în tubul digestiv, mărimea moleculelor etc) şi de organism
(motilitatea intestinală, debitul evacuării gastrice, interacţiunile cu alimentele sau cu alte
xenobiotice). Majoritatea absorbției în tractul gastrointestinal are loc prin difuzie pasivă cu
excepția nutrienților, glucozei, aminoacizilor și medicamentelor cu structuri asemănătoare
acestora care sunt preluate prin transport activ. De exemplu, cobaltul este absorbit prin
același mecanism de transport care în mod normal este destinat fierului, iar 5-bromo-
uracilul este absorbit de sistemul de transport al pirimidinei.
Biotransformarea din tractul gastro-intestinal înainte de absorbție poate avea un
impact asupra biodisponibilității toxicului. Populația bacteriană poate metaboliza toxicul
din tractul gastrointestinal. Dacă agentul toxic nu suferă modificări metabolice (microbiene
sau chimice) în stomac sau intestinul subțire, acesta poate fi absorbit la nivelul tractulului
gastrointestinal și transportat la ficat, locația majoră a metabolismului.
6
Absorbţia pe cale respiratorie este favorizată de suprafaţa mare a alveolelor şi de

structura acestora care permite trecerea rapidă a gazelor, vaporilor şi a aerosolilor toxici
circulanţi. Alinierea celulelor din tractul respirator poate permite absorbția agenților toxici
care pot cauza un răspuns toxicologic. Locul de absorbție, de la nivelul membranei alveolo-
capilare, este foarte subțire (0,4-1,5 m). Alveolele conțin în principal pneumocite.
Macrofagele se găsesc în spațiul alveolar. Cantitatea de aer reținută în plămân, în ciuda
efortului maxim de expirare, se numește volum rezidual. Din acest motiv, agenții toxici din
aerul respirat nu pot fi îndepărtați imediat datorită îndepărtării treptate a acestui volum
rezidual. Rata de intrare a agenților toxici în fază de vapori este controlată de rata de
ventilație alveolară, având toxicul prezent la nivelul alveolelor sub formă intermitentă de
aproximativ 20 ori/min.
Absorbţia transplacentară, cu implicaţii grave pentru dezvoltarea fetusului, a fost
pusă în evidență în cazul unor medicamente şi a toxicilor volatili, gazoşi sau al ionilor
metalelor grele.
Distribuţia, depozitarea şi acumularea
După pătrunderea în mediul intern, toxicii sunt vehiculaţi de sânge şi limfa
circulantă spre lichidul interstiţial şi apoi spre celule. Eritrocitele și limfa pot juca un rol
esențial în transportul compușilor toxici, dar comparativ cu proteinele plasmatice, acestea
au un rol minoritar pentru distribuția majorității agenților toxici. În timpul transportului, o
fracţiune din toxic se leagă de proteinele plasmatice, în special de albuminele serice
(„vehicule plasmatice”), formând complecşi inactivi, iar cealaltă fracţiune rămâne liberă;
numai aceasta poate traversa membranele şi deci constituie componenta activă. Între
ambele fracţiuni se stabileşte un echilibru dinamic. Cantitatea de toxic legată depinde de
concentraţia sanguină a acestuia, de afinitatea pentru situsurile de legare şi de capacitatea
proteinelor plasmatice de a le fixa (iar această capacitate este limitată). În general,
substanţele liposolubile şi slab acide sunt mai puternic legate decât cele neutre. Substanţele
cu capacitate mai mare de legare le deplasează pe cele cu capacitate redusă (competiţie de
transport).
Există multe proteine circulatorii, dar cele implicate în legarea compușilor toxici
sunt albumina serică, -glicoproteina acidă, lipoproteinele și globulinele. Deoarece mulți
compuși toxici sunt lipofili aceștia au tendința de a se lega de - și -lipoproteinele
plasmatice (HDL, VDL, VLDL). Fierul și cuprul se leagă puternic la globulinele care
sechestrează metalele cum ar fi transferina și ceruloplasmina. Toxicii acizi se leagă în
special la albumină, iar cei bazici la -glicoproteina acidă sau -globulină. Hidrocarburile
policlorurate se atașează puternic de albumină și chiar mai strâns de lipoproteine.
Organofosforicele cu caracter lipofilic ridicat se leagă la ambele proteine în timp ce
compușii mai solubili sunt transportați în principal de către albumină.
Din lichidul interstiţial, toxicii sunt distribuiţi, depozitaţi şi/sau acumulaţi, înainte
de a fi metabolizaţi. Există şi toxici care se metabolizează în tubul digestiv sau în sânge.
7
Distribuţia reprezintă transferul toxicilor din sânge spre ţesuturi şi organe. Unii
toxici (de exemplu, etanolul) se distribuie uniform în toate ţesuturile. Majoritatea însă se
distribuie selectiv în anumite ţesuturi, în raport cu permeabilitatea membranelor celulare şi
cu proprietăţile fizico-chimice ale toxicului. Masa țesutului și rata de curgere sangvină pot
avea un efect semnificativ asupra distribuției. Raportul dintre rata de curgere sangvină și
masa țesutului este un indicator al gradului de perfuzare al acelui țesut. Țesuturile ușor
perfuzabile sunt ficatul, rinichiul și creierul, iar țesuturile greu perfuzabile sunt reprezentate
de țesutul gras și osos la nivelul cărora are loc eliminarea lentă. Distribuția inițială către
țesuturile ușor perfuzabile (ficat, creier) decurge în câteva minute, în timp ce livrarea
toxicului spre alte țesuturi (grăsime, piele) este mai lentă.
Unii toxici pot interacționa cu receptorii la nivelul cărora îşi exercită acţiunea
toxică, iar alții pot fi depozitați provizoriu sau se acumulează în diferite ţesuturi. În general,
toxicii liposolubili străbat uşor membranele şi se distribuie în ţesuturi (organelor) lipoide
şi bine vascularizate (creier, măduvă osoasă). Toxicii liposolubili cu caracter bazic se
distribuie în plămâni, rinichi sau glandele suprarenale. Toxicii liposolubili cu caracter slab
acid şi cei excretabili prin bilă se distribuie în ficat.
Depozitarea (localizarea) reprezintă procesul de fixare selectivă a toxicului la
nivelul diferitelor ţesuturi sau organe. Intensitatea şi modul de depozitare depind în
principal de vascularizarea ţesutului şi de afinitatea chimică între toxic şi constituenţii
ţesutului afectat. Astfel, dacă ionii de Pb2+, Ba2+, F– se depozitează la nivelul ţesutului osos,
As3+, Se2– se acumulează în fanere, iar Ag+ în piele.
Acumularea în ţesuturi se realizează prin pătrunderea repetată sau continuă în
organism a dozelor subtoxice de xenobiotice (substanţe străine organismului), de obicei
rezistente la metabolizare şi cu grad redus de eliminare. Acţiunea toxică se poate produce
şi prin bioacumularea toxicului (ex. pesticidele organoclorurate).
8
Toxicocinetica și toxicodinamia
Toxicocinetica (continuare)
Biotransformarea (metabolizarea) toxicilor
Metabolizarea presupune conversia enzimatică a toxicilor în metaboliţi mai polari,
mai uşor excretabili şi, de regulă, mai puţin toxici.
Organismele acvatice nu posedă sisteme metabolizante pentru xenobiotice,
deoarece acestea excretă compuşii liposolubili direct în apă prin toată suprafaţa corporală.
La organismele terestre însă, biotransformarea este indispensabilă, deoarece substanţele
liposolubile sunt reabsorbite la nivelul tubilor renali şi, de aceea, fără metabolizare,
eliminarea acestora ar fi de ordinul zilelor şi chiar anilor (de exemplu, pentru eliminarea
etanolului ar fi necesare 24 de zile).
Organismul animal are posibilitatea de a metaboliza aproape toate structurile
chimice cunoscute. Toţi compuşii exogeni (din exterior) suferă reacții de metabolizare, cu
excepţia compuşilor puternic polari (acizii şi bazele tari, minerali şi organici) şi unii
compuşi nepolari (eter etilic, dieldrin etc.).
Metabolizarea este legată de funcţia vitală a organismelor de a se apăra față de
compuşii străini acestuia, ce pătrund separat sau odată cu substanţele nutritive şi are loc,
de regulă, în două faze:
☺ în prima fază, un compus, activ sau inactiv biologic, este transformat prin reacţii
de oxidare, reducere sau hidroliză, într-un alt compus, activ sau inactiv;
☺ în faza a doua, compusul iniţial împreună cu produsul său de transformare trec,
prin reacţii de conjugare, într-un compus inactiv din punct de vedere biologic.
Conjugarea presupune generarea unui nou compus rezultat în urma cuplării
unui compus toxic cu un compus endogen (substanță din interiorul
corpului/organsimului).
Astfel, benzenul trece, în prima fază, prin oxidare directă sau prin intermediul
epoxidării, în fenol, difenoli şi trifenoli, iar aceştia suferă, în faza a doua, o conjugare, în
principal cu acidul glucuronic şi cu ionul sulfat. Unii compuși se metabolizează complet în
prima fază (etanolul), în timp ce alții trec direct în faza a doua (fenolul).
Prin metabolizare, în general, polaritatea compusului creşte. Compusul iniţial, de
obicei liposolubil, devine polar în faza I iar în faza a II-a mai polar, când este mai acid
(majoritatea metaboliţilor) sau mai alcalin (ex. piridina). Fiind polari, aceşti ultimi meta-
boliţi străbat mai greu barierele lipidice membranare, iar reabsorbţia tubulară este redusă.
Activitatea toxico-dinamică poate varia, în funcție de biotransformări, fie în sensul
inactivării (detoxifierii), fie în sensul bioactivării, respectiv a creșterii toxicității.
Eterul etilic şi acidul ftalic sunt eliminaţi nemodificaţi, iar unele substanţe nepolare,
cum ar fi HCH şi insecticidele clorurate nu sunt uşor metabolizate şi nici excretate fiind
depozitate în ţesuturile grase din organism.
1
Faptul că un singur toxic poate fi metabolizat la un număr imens de produşi

sugerează că organismul nu-l recunoaşte şi ca atare acesta doar interferă cu sistemele de
metabolizare pe care corpul le utilizează de regulă pentru transformarea unor compuşi
exogeni în compuşii proprii. Cu substanţele pe care corpul le recunoaşte, de exemplu
proteinele, aminoacizii, grăsimile etc., lucrurile stau cu totul altfel: căile metabolice sunt
precise şi biotransformarea acestora se desfăşoară în aceeaşi manieră. Exogenul perturbă
buna funcţionare a organismului sau doar a unor ţesuturi şi organe şi, prin aceasta, intră în
reacţie chimică sau de altă natură (fiziologică, mecanică etc.) cu componentele corpului.
În cazul în care obiectul sau compusul introdus în corp nu afectează în nici un fel structura
şi funcţiile organismului, acesta din urmă se comportă pasiv (protezele din argint sau
material plastic implantate în corp).
Reacţiile din faza I constau din introducerea în moleculă a unor grupări reactive cu
polaritate crescută: -OH, -NH2 , -COOH, -SH. Cea mai frecventă dintre reacţiile acestei
faze este oxidarea, însă pentru unele xenobiotice reducerea este singura cale de
metabolizare, iar altele se degradează prin hidroliză.
Sediul metabolizării poate fi orice ţesut sau organ, însă sediul principal este ficatul.
Enzimele de metabolizare pot fi prezente atât în organele cât şi în ţesuturile care facilitează
intrarea şi ieşirea din organism (piele, rinichi, plămân, intestin), precum şi în alte ţesuturi
(ochi, plasmă etc.). Sediul metabolizării nu corespunde întotdeauna cu sediul principal al
acţiunii toxice. Astfel, metanolul se metabolizează în primul rând în ficat, dar efectul toxic
se exercită la nivelul retinei, SNC, rinichiului; hidroxilarea 2-naftilaminei are loc în ficat,
dar efectul cancerigen apare în vezica urinară; tetraetilplumbul este transformat în
trietilplumb în ficat, dar metabolitul este toxic în special pentru SNC; în cazul dimetil-
nitrozaminei, sediul metabolizării – ficatul – corespunde cu sediul principal al acţiunii
toxice.
Oxidarea este cea mai frecventă biotransformare dintre reacțiile care se desfășoară
în faza I. Oxidările pot avea loc prin intermediul sistemului enzimatic microzomial
localizat la nivelul reticulului endoplasmatic hepatic. Acest sistem are o plasticitate
adaptivă, fapt care permite un răspuns la creșterea concentrației unui substrat natural sau
unui compus de natură exogenă, prin mărirea concentrației enzimelor componente datorată
proliferării reticulului endoplasmatic. Astfel, viteza oxidării acestor compuși este mărită
(induție enzimatică chimică, medicamentoasă etc).
Enzimele pot fi împărţite în două categorii: enzime biochimice (parametabolice) şi
xenobiotice (xenometabolice).
Enzimele biochimice catalizează biotransformarea substanţelor endogene, precum
şi a substanţelor (metaboliţilor) care prezintă asemănări structurale cu substanţele
endogene, deoarece, odată metabolizate şi ajunse la locul de acţiune a enzimelor, acestea
nu le mai pot diferenţia de substratele lor normale şi le metabolizează pe aceeaşi cale.
Enzime ca: alcooldehidrogenaza, aldehiddehidrogenaza, DOPA-decarboxilaza, mono-
aminooxidaza, colinesterazele nespecifice plasmatice, guanaza, nucleotidazele,
2
xantinoxidaza degradează deopotrivă substratele naturale şi pe cele străine, dar similare ca

structură.
Enzimele xenobiotice catalizează biotransformarea majorităţii xenobioticelor
(substanţe chimice industriale, poluanţi, medicamente, cancerigeni, aditivi alimentari),
care nu prezintă, ca atare sau ca metaboliţi, asemănări structurale cu substratele normale.
Aceste enzime au sediul în microzomi şi realizează în special oxidările. În 1955, Axelrod
a pus în evidenţă un sistem de enzime ce necesită NADPH şi oxigen molecular, oxidazele
cu funcţii mixte microzomiale (Microsomal Mixed Function Oxydases) sau OFMM. În
microzomi se mai găsesc şi unele reductaze şi hidrolaze.
Există şi substanţe metabolizate atât pe căile normale, cât şi pe cele caracteristice
xenobioticelor. De exemplu, etanolul se oxidează în citoplasmă prin intermediul alcool-
dehidrogenazei (enzimă biochimică) şi în microzomi prin intermediul unui sistem
enzimatic asemănător.
Enzimele biochimice se mai deosebesc de OFMM prin localizarea, numărul,
specificitatea şi activitatea acestora. Enzimele de oxido-reducere biochimică au sediul în
special în mitocondrii, enzimele de hidroliză în lizozomi, citoplasmă, plasmă sangvină, iar
OFMM se găsesc aproape exclusiv în microzomi. Enzimele biochimice sunt diversificate
şi în cantitate suficientă pentru a satisface metabolizarea substratelor endo- şi exogene;
numărul OFMM este mic sau chiar redus la un sistem unic şi universal de oxidaze.
Enzimele OFMM sunt lipsite de specificitate, deoarece metabolizează numeroase substrate
cu structuri diferite, în timp ce enzimele biochimice sunt specifice.
În tabelul 1 sunt ilustrate o serie de exemple de reacții de oxidare microzomală.
Tabel 1. Exemple de reacții de oxidare microzomală

Tipul reacției Compusul sau toxicul Produsul rezultat
Oxidarea alifatică n-propil benzen 3-fenilpropan-1-ol (2-ol sau 3-ol)
Epoxidarea Naftalină 1-naftol și 2-naftol
Dezaminarea oxidativă Aldrin Dieldrin
N-dealchilarea Amfetamină Fenilacetonă
O-dealchilarea N,N-dimetil-p-nitrofenil N,N-dimetil-p-nitrofenil carbamat
carbamat
S-dealchilarea 4-nitroanisol p-nitrofenol
N-oxidarea Trimetilamină Trimetilamin oxid
N-hidroxilarea Anilina Fenilhidroxilamină
P-oxidarea difenilmetilfosfină Difenilmetilfosfin oxid
Sulfoxidarea Metiocarb Metiocarb sulfonă
Desulfurarea Paration Paraoxon
Oxidarea este realizată de oxidazele cu funcţii mixte microzomiale (OFMM), un

sistem enzimatic component al membranelor reticulului endoplasmatic neted (REN). Acest
sistem este constituit din două hemoproteine (citocromul P450 şi citocromul b5), două
flavoproteine (NADPH-citocrom P450-reductaza şi NADH-citocrom b5-reductaza), o
3
fosfolipidă (fosfatidilcolina). În reacţie sunt necesari: oxigenul molecular (O 2 ), nicotinamid

adenin-dinucleotid fosfatul în forma redusă (NADPH) iar uneori şi nicotinamidadenin-
dinucleotidul în forma redusă (NADH).
Metabolizarea non-microzomială include, de asemenea, oxidări (oxidarea

alcoolilor primari, a aldehidelor alifatice şi aromatice, dezaminarea oxidativă a aminelor
aromatice şi aril-substituite; de exemplu serotonina și adrenalina pot fi convertite la
aldehide cu ajutorul enzimei monoamin oxidază, MAO), precum şi reduceri (disulfuri, N-
oxizi, S-oxizi) şi reacții de hidroliză (a esterilor, amidelor), însă enzimele sunt localizate în
mitocondrii, citoplasmă, plasmă sangvină.
Reducerea este un proces asistat de reductaze, enzime preponderent produse de
bacteriile de la nivelul intestinului și mai puțin la nivelul țesuturilor mamiferelor. De
exemplu, nitroreducerea microzomală a nitrobenzenului la anilină presupune doi
intermediari nitrozobenzenul și fenilhidroxilamina. Azobenzenul poate fi convertit la
anilină printr-o reacție de reducere microzomală.
Hidroliza este reacția prin care sunt scindate legături esterice, amidice sau fosforice.
Atât la nivelul țesuturilor animale cât și al plasmei se găsesc esterazele și amidazele
(proteazele) care catalizează hidroliza compușilor corespunzători.
Dintre esterazele cele mai cunoscute menționăm:
o Arilesterazele – catalizează hidroliza esterilor aromatici;
o Carboxiesterazele – catalizează hidroliza esterilor alifatici;
o Colinesterazele – catalizează hidroliza esterilor colinei.
Implicaţiile toxicologice ale metabolizării din faza I:
- metaboliţii sunt mai polari, dar nu neapărat mai puţin toxici şi nu se poate defini
biotransformarea ca detoxifiere;
- apariţia metaboliţilor mai toxici explică faptul că unele xenobiotice sunt inactive
in vitro, dar devin active in vivo (Parationul, Schradanul, glicozidele cianogene,
cloralhidratul, fenacetina etc);
- apariţia metaboliţilor cu activitate diferită de a compusului iniţial este
caracteristică unor xenobiotice (ex. pirimidona trece parţial în fenobarbital cu
proprietăţi sedative, alături de cele anticonvulsivante);
- activarea enzimelor microzomiale, respectiv inhibarea, sub acţiunea xenobio-
ticelor administrate concomitent sau anterior dă naştere la fenomenul de
inducţie, respectiv de inhibiţie enzimatică.
Reacţiile din faza a II-a reprezintă procese de conjugare: glucuronoconjugarea,
sulfoconjugarea, acetilarea, conjugarea cu aminoacizi, metilarea, mercaptarea şi
sulfurizarea.
Una dintre cele mai importante reacţii este glucuronoconjugarea, deoarece acidul
glucuronic, glucuronil-transferaza şi nucleotidul de activare (acidul uridin-5-difosfo--D-
glucuronic) se găsesc în majoritatea ţesuturilor (ficat, rinichi, intestin) şi, de asemenea,
datorită varietăţii de grupări (-OH, -SH, -NH 2 ) pe care acidul glucuronic poate fi transferat.
4
Glucuronoconjugarea se poate exercita asupra alcoolilor alifatici și aromatici, acizilor

carboxilici, compușilor cu grupări sulfidril și aminelor. Glucuronil-transferaza este
localizată în microzomi.
Sulfoconjugarea se realizează asupra aceloraşi grupări ca şi glucuronoconjugarea,
prin transferul sulfatului provenit în special din aminoacizi sulfuraţi. Sulfotransferaza se
găseşte în citoplasmă, mai ales în celulele renale, hepatice şi intestinale. Coenzima
implicată în acest proces este 3-fosfoadenozin-5-fosfosulfatul (PAPS).
Acetilarea implică transferul grupărilor acetil la nivelul aminelor aromatice,
hidrazinelor, sulfamidelor și al unor amine alifatice primare. Reacția este catalizată de N-
acetiltransferaza în prezența acetil-CoA. Acetilarea are loc în ficat şi în celulele sistemului
reticulo-endotelial. În unele situații acetilarea scade hidrosolubilitatea și crește toxicitatea
(cazul izoniazidei).
Metilarea are loc în ficat şi rinichi şi spoliază organismul de grupări metil pe care
le transferă de la metionină (sub forma S-adenozil-metioninei sau SAM) şi de la bazele
xantinice. De exemplu, nicotina în urma reacției de metilare este convertită la ionul de N-
metil nicotiniu.
Reacțiile de mercaptare se realizează la nivelul rinichilor, iar metaboliţii rezultaţi
sunt uneori mai toxici, însă mai uşor de eliminat. Sulfurizarea reprezintă o reală detoxifiere,
deoarece toxicitatea sulfocianurii faţă de cianură este foarte slabă, însă eficienţa reacţiei
este redusă, din cauza cantităţilor limitate de rodanază disponibilă.
Conjugarea cu aminoacizi se exercită asupra acizilor carboxilici, a acizilor
aromatici care pot forma conjugați cu glicocolul (glicina), acidul glutamic, arginina sau
ornitina. De exemplu, în cazul plantelor, ierbicidul 2,4-D este conjugat cu acidul aspartic
și excretat prin peretele celular. Conjugarea compușilor carboxilici din categoria
xenobioticelor se realizează prin intemediul unor enzime mitocondriale (hepatice sau
renale). Acidul benzoic este activat prin formarea unui ester activat al coenzimei A (în
prezența acil-CoA sintetazei și a acetil-CoA) după care în prezența acil-CoA:glicin N-
aciltransferazei se formează acidul hipuric.
Conjugarea cu glutation este o reacție catalizată de glutation S-transferaza,
rezultând compuși conjugați cu glutation care se clivează cu ajutorul γ-glutamil
transpeptidazei. Produșii rezultați sunt acetilați și rezultă astfel derivați N-acetil-cisteinici
(acizi mercapturici) care sunt eliminați rapid.
Bioactivarea și consecințele asupra toxicității
Conversia unor compuși inactivi sau mai puțin toxici în entități chimice cu
toxicitate mai înaltă poate să apară în special în contextul oxidării și mai puțin în cazul
reacțiilor de reducere sau conjugare. Unele dintre entitățile cele mai nocive rezultate în
urma metabolizării sunt:
a) Epoxizii care se leagă covalent la macromolecule, generând necroză/cancer;
b) Radicalii liberi care produc peroxidare lipidică și inhibiția unor enzime cu
producerea de leziuni tisulare;
c) Compușii N-hidroxilați; d) Nitrozaminele.
5
Formarea epoxizilor este catalizată de către enzimele hepatice microzomale și

rezultă din oxidarea compușilor aromatici sau a derivaților alchenelor. Epoxidarea are loc
sub acțiunea citocrom P450. Epoxizii rezultați din compușii aromatici sunt denumiți aren
oxizi. Aceste molecule pot participa la patru tipuri de reacții:
- Reacții de rearanjare, în urma cărora rezultă un compus fenolic mai solubil ce
este eliminat sub formă conjugată (sulfatare, glucuronidare);
- Reacția cu apa, catalizată de epoxi anhidraza, în urma căreia rezultă un compus
diol vicinal;
- Reacția cu glutationul, permite convertirea oxid arenelor la compuși mult mai
solubili (datorită grupărilor polare introduse prin conjugare) care ulterior pot fi
eliminați din organism;
- Oxizii arenici reacționează și cu grupările funcționale nucleofile prezente în
majoritatea macromoleculelor, inclusiv enzimele și polinucleotidele ARN-ului
și ADN-ului. Aceste reacții pot cauza alterarea semnificativă a funcțiilor
biologice. Un caz particular îl reprezintă epoxidul benzo[a]pirenului. Acest
compus poate fi prezent în fumul de țigară sau forma în cazul grătarelor cu
cărbuni pe care s-a preparat grăsime. Epoxidarea poate fi urmată de o reacție de
deschidere a ciclului de 3 atomi (ai epoxidului format în primă fază) și în plus
o nouă epoxidare poate avea loc cu formarea unui epoxidiol. Epoxidiolul
rezultat poate reacționa cu grupările amino din ADN și altera structura acestuia
cu inducerea cancerului.
Din categoria compușilor care pot genera epoxizi se pot menționa: aflatoxina B1,
benzenul, furosemidul, olefinele, compușii bifenilici policlorurați sau polibromurați,
tricloretilena și clorura de vinil.
Unii compuși toxici halogenați pot genera radicali liberi, entități deosebit de
reactive. Radicalii liberi lezează grav funcțiile celulare, uneori inducând chiar moartea
celulară, ca urmare a interacțiunii cu acizii nucleici pe care îi pot fragmenta. De asemenea,
prezența radicalilor liberi poate determina inactivarea unor enzime sau peroxidarea
lipidelor.
Radicalii liberi pot fi generați și în context fiziologic și patologic în procesul de
metabolizare a constituienților alimentari, a medicamentelor, a compușilor toxici,
consecutiv expunerii la radiația ionizantă, în contextul fagocitozei sau inflamației, în
numeroase procese patogene.
Radicalul triclormetil, produs prin oxidarea tetraclorurii de carbon, poate induce
peroxidarea lipidică și permeabilizarea membranei lipidice. Datorită naturii critice a
diverselor membrane celulare (nucleară, mitocondrială, lizozomală etc) peroxidarea
lipidică poate fi un eveniment crucial pentru necroza celulară (moartea celulară
accidentală, necontrolată, haotică). Tetraclorura de carbon poate fi metabolizată de
citocrom P450 monooxigenaze și genera fosgen (COCl2 ) care se leagă covalent la
proteinele sau enzimele cu grupări tiolice.
6
De asemenea pot produce radicali liberi: halotanul, bromotriclorometanul, precum

și ierbicidul paraquat. Lezarea hepatică este strâns corelată cu peroxidarea lipidelor de către
tetraclorura de carbon și de alți haloalcani. Antioxidanți precum vitamina E diminuează
semnificativ toxicitatea unor astfel de compuși.
N-hidroxilarea este catalizată de enzime microzomale din diferite țesuturi. În urma
reacției rezultă metaboliți N-hidroxilați, cum sunt cei rezultați din acetaminofen, 2-
acetilaminofluoren (2-AAF), uretan, unii coloranți aminoazoici, care pot induce necroză
sau cancer prin legături covalente; unele amine aromatice pot produce hemoliza sau
methemoglobinemia.
Nitrozaminele sunt compuși cancerigenici prezenți în alimente, băuturi (bere),
cosmetice, fum de țigară și alte probe din mediu cum ar fi apa clorinată din piscine, apă
potabilă. Nitriții sunt convertiți în nitrozamine în timpul prelucrării alimentelor prin
încălzire sau conservare, sau prin acțiunea directă a microorganismelor din flora intestinală
în timpul digestiei. Este cunoscut faptul că dezinfecția apei potabile cu clor sau
monocloramină induce formarea de nitrozoamine (N-nitrozodimetil amina, NDMA).
Eliminarea toxicilor din organism
Nocivitatea unei substanţe este cu atât mai mare cu cât eliminarea acesteia este mai
lentă. În principal, eliminarea substanțelor toxice se realizează pe cale renală, digestivă,
pulmonară şi transcutanată.
Calea renală este cea mai importantă modalitate de eliminare a toxicilor din corp.
Pe această cale se elimină toxicii cu mase moleculare sub 400 Da.
Eliminarea renală se realizează prin trei mecanisme: filtrarea glomerulară, secreţia
activă şi reabsorbţia tubulară. Viteza eliminării depinde de:
− debitul urinar, dependent de parametrii interni şi externi;
− rata de fixare a proteinelor plasmatice (legarea într-un procent mai ridicat a
toxicului conduce la eliminarea mai lentă a acestuia);
− pH-ul urinar: o parte din toxicul filtrat glomerular poate fi reabsorbită tubular,
în funcţie de caracteristicile fizico-chimice. Compuşii liposolubili se reabsorb
până la metabolizare completă în compuşi hidrosolubili, eliminabili renal;
electroliţii slabi se elimină în funcţie de pH-ul urinei tubulare (pH-ul alcalin
favorizează eliminarea compusului acid, ionizat, deoarece reabsorbţia tubulară
este împiedicată, iar pH-ul acid favorizează eliminarea compusului bazic);
electroliţii tari se elimină rapid, indiferent de pH-ul urinar, deoarece sunt
complet disociaţi.
− inducţia (sau inhibiţia) enzimatică modifică ritmul ratei de excreţie;
− vârsta şi integritatea funcţiei renale: la vârstnici şi persoanele tarate din punct
de vedere renal eliminarea toxicului este redusă;
− interacţiuni: toxicii care se elimină prin secreţia activă tubulară pot intra în
competiţie pentru mecanismele de transport.
7
Calea digestivă (sucurile digestive şi bila) este caracteristică pentru toxicii cu mase
moleculare de 400-500 Da. Rolul ficatului este deosebit de important pentru eliminarea
toxicilor din organism, deoarece la nivelul acestui organ are loc metabolizarea intensă a
acestora. Uneori are loc reabsorbţia toxicului din intestin prin circuitul enterohepatic. De
aceea, prin tubul digestiv (prin fecale) se elimină substanţele toxice care sunt concentrate
în bilă, dar nu sunt reabsorbite din intestin.
Calea pulmonară este specifică gazelor şi substanţelor volatile care străbat
membrana alveolocapilară şi, ajungând la alveole, sunt evacuate prin expiraţie.
Există și alte căi de eliminare: prin tegumente, fanere, glande sudoripare etc. Astfel,
pe aceste căi se elimină metale grele, arsenul, halogenurile, unele substanţe volatile, iar
prin glanda mamară se elimină o serie de medicamente şi toxici.
Toxicodinamia
Toxicodinamia reprezintă acţiunea toxicilor asupra organismului.
Efectele nocive ale toxicilor se resimt la nivel de ţesut, organ, aparat şi sistem.
Totalitatea proceselor biochimice şi fizico-chimice care au loc în cadrul interacţiunii toxic-
organism constituie astfel acţiunea toxicodinamică.
Substanțele active din punct de vedere biologic, din care fac parte substanțele
toxicodinamic active și farmaco-dinamic active, acționează asupra unor structuri
receptoare sau receptori definiți, ale căror funcții (caracteristici esențiale) sunt
recunoașterea și transducția.
Prin urmare, receptorul trebuie să recunoască o entitate chimică anumită și să
translateze (traducă) informația consecutivă interacțiunii respective (spre exemplu dintre
antagonist și receptor) într-o formă identificabilă de celula respectivă și cu o serie de
consecințe asupra funcționalității acesteia (depolarizare, creșterea permeabilității membra-
nare, activarea adenilat sau guanilat ciclazei, alterarea transcripției ADN-ului).
Tabel 2. Receptori ai compușilor toxici și consecințe ale interacțiunii acestora

Toxicul Receptorul toxicodinamic Mecanism
Compușii organofosforici, Colinesteraze Blocarea centrului esterazic
carbamați
Cianurile Citocromoxidază Blocarea transportului de electroni
din lanțul respirator
Metalele grele Grupări tiolice Inactivarea grupărilor tiolice
(Proteine, Enzime)
CO, nitriți, nitrați Hemoglobină Formarea carboxihemoglobinei și
methemoglobinei
Alchilantele radiometrice Acizii nucleici Blocarea sintezei acizilor nucleici
CCl 4 , CBrCl 3 Lipidele structurale Radicali liberi, peroxidare
Nicotină, curarizante Receptor nicotinic Stimulare directă, blocare,
paralizie
Muscarina Receptor muscarinic Stimulare intensă,
(Amanita muscaria) sindrom muscarinic
Voicu, V.A., Toxicologie Clinică, Editura Albatros, București, 1997
8
Receptorul toxicodinamic este uzual o structură macromoleculară, implicată în mod

esențial în funcționalitatea celulară. Astfel de “receptori” pot fi grupările din centrii activi
ai unor enzime sau acizii nucleici, componenți ai membranei, compuși din citoplasmă etc
(Tabelul 2).
În general, se poate admite faptul că fenomenele sau evenimentele primare care
declanșează secvențele toxicodinamice sunt:
- peroxidarea lipidelor;
- legarea covalentă la macromoleculele esențiale;
- perturbarea statusului grupărilor tiolice;
- inhibiția enzimatică;
- anoxia și hipoxia.
Aceste evenimente determină o serie de modificări secundare consecutive datorită
incapacității mecanismelor celulare de a compensa modificările primare:
- modificări ale permeabilității și structurii celulare;
- modificări ale citoscheletului;
- lezarea și inhibiția funcțiilor mitocondriale;
- scindarea ATP-ului;
- modificări ale concentrației calciului;
- lezarea ADN-ului;
- lezarea lizozomală;
- stimularea apoptozei (inducerea morții celulare fiziologice programate);
- lezarea reticulului endoplamatic.
Evenimentele terțiare constituie de fapt aspecte clinice sau paraclinice observabile
și care se pot ivi concomitent sau într-o anumită succesiune.
De exemplu, aceste evenimente terțiare pot fi:
- steatoză;
- degenerescență hidropică;
- veziculație;
- apoptoză;
- necroză.
Cu excepția apotozei și necrozei, celelalte procese sunt potențial reversibile.
Peroxidarea lipidelor este rezultatul acțiunii unui metabolit toxic de tip radical liber,
implicat în geneza efectelor toxice, așa cum este cazul tetraclorurii de carbon, paraquatului,
lezării pancreatice cu aloxan sau distrugerea terminațiilor nervoase cu 6-hidroxi-dopamină.
Peroxidarea lipidelor este inițiată prin atacul radicalului liber la nivelul lipidelor
nesaturate, ducând la o succesiune de reacții care au ca deznodământ scindarea moleculei
lipidice în alcooli lipidici, aldehide sau compuși mai mici de tip aldehidă malonică.
Consecințele peroxidării lipidice vizează în special integritatea structurală a
membranelor celulare sau cel puțin fluiditatea acestora. Astfel, la nivelul membranelor
celulare se constată o creștere a permeabilității, atât a membranei citoplasmatice cât și a
9
organitelor (creșterea conținutului lizozomal), compromiterea funcțiilor unor enzime cu

localizare membranară (la nivelul mitocondriilor sau al reticulului endoplasmatic sau al
membranei citoplasmice). Enzimele cu grupări funcționale tiolice sunt deosebit de
susceptibile la peroxizii lipidici.
4-hidroxinonenalul (HNE) este una dintre cele mai abundente și citotoxice aldehide
derivate din peroxidarea lipidelor, În prezent, HNE este considerat un marker important al
stresului oxidativ, un posibil agent care contribuie la mai multe boli precum Alzheimer și
un compus care induce inflamația. HNE poate altera permeabilitatea celulară, produce
inhibiție enzimatică, inhibă marcant recaptarea calciului în reticulul endoplasmatic, inhibă
sinteza ADN-ului sau a unor proteine și produce uneori fragmentare celulară.
Stresul oxidativ se caracterizează în special prin formarea de superoxizi, micșorarea
concentrației de glutation redus și a coenzimei NADPH, precum și de formarea de radicali
hidroxil și oxigen singlet. Geneza speciilor de oxigen reactive conduce la un ciclu de reacții
de oxido-reducere cu donarea de electroni oxigenului, producându-se superoxizi (în cazul
paraquatului sau chinonelor).
Superoxidul produs este metabolizat de superoxiddismutază la apă oxigenată,
generând mai departe apă și radicalul hidroxidic (HO•).
În prezența unor ioni metalici, radicalii hidroxil rezultă din reacția Haber-Weiss sau
reacția Fenton.
O2 + H2O2 O2 + HO + HO Reacția Haber-Weiss

Reacția Fenton
Fe2+ + H2O2 Fe3+ + HO + HO
Cele două procese pot fi cuplate și reprezentate astfel:
anion
superoxid O2 Fe3+ HO + HO
ion feric radical
hidroxil
oxigen O2 Fe2+ H 2 O2
ion feros Apa oxigenata
Radicalii hidroxilici sunt citotoxici și pot produce oxigen singlet. Legarea covalentă
a unor macromolecule se realizează de către alte entități reactive, rezultate din
metabolizare.
Alte exemple de compuși intermediari toxici sunt aceia rezultați prin oxidarea
microzomală a paracetamolului (N-acetil-p-benzochinon-imină) sau a acetil hidrazinei din
izoniazidă. Cel mai frecvent, ținta acestor entități reactive o constituie grupările tiolice, în
speță ale glutationului redus sau grupările funcționale din enzime. Ca urmare a alterării
balanței prin epuizarea glutationului redus celulele devin mai vulnerabile la acțiunea
compușilor toxici (paracetamol, metale grele).
Inhibiția enzimatică poate fi considerată unul dintre cele mai uzuale mecanisme
toxicodinamice. Inhibiția citocrom oxidazei de către cianuri, blocarea ciclului Krebs de
către fluorocitrat, blocarea Na,K-ATP-azei de către brombenzen sau a colinesterazelor de
10
către organofosforice și carbamați constituie exemple de modificări ale activității

enzimatice.
Hipoxia sau noxia se pot instala prin mecanisme diferite: blocarea capacității
hemoglobinei de a transporta și elibera oxigenul la nivelul țesuturilor, dar și prin
vasoconstricție, hipotensiune, lezare arteriolară sau capilară.
Metode biochimice și moleculare în toxicologie

Capacitatea oamenilor de știință de a cultiva multe organismele unicelulare sau
multicelulare a permis o serie de progrese recente în domeniul toxicologiei. Celulele izolate
pot fi menținute suficient timp sub formă viabilă în scopul efectuării unor experimente
informative. Avantajele culturilor celulare constau în posibilitatea investigării toxicității pe
sisteme vii simple comparative cu organismele/organele intacte și pot constitui variante
alternative la testarea toxicității pe animale. Culturile celulare umane joacă un rol important
în extrapolarea efectelor toxice descoperite în cazul animalelor experimentale. Există totuși
limitări în utilizarea metodelor celulare. Nu a fost posibilă cultivarea tuturor tipurilor de
celule, iar în cazul celor cultivate s-a constatat adesea pierderea funcției celulare
diferențiate. Extrapolarea rezultatelor obținute la modelele animale este adesea
problematică. Mai mult, unii constituienți din mediile de cultură (ser etc), esențiali pentru
viabilitatea celulară, poate avea efecte nedorite asupra funcțiilor celulare și
biodisponibilității toxicului. Au fost efectuate studii atât pe celule izolate din țesuturi și
menținute sub forma unor suspensii celulare cât și pe celule care s-au dezvoltat sub forma
unor monostraturi.
Culturile celulare în suspensie
Celulelor sanguine circulatorii sau celulele obținute prin spălare, cum ar fi
macrofagele peritoneale și alveolare, pot supraviețui în suspensii celulare în medii nutritive
adecvate. Celulele provenite din organe (solide) sau țesuturi trebuie în prealabil separate,
în funcție de tipul celulei, înainte de a fi suspendate în mediile de cultură.
Asocierea celulară la nivelul organelor se bazează și pe formarea complecșilor
proteici, care la rândul lor depind de concentrația ionilor de Ca 2+. Din acest motiv, mediile
de disociere conțin, în general, o enzimă proteolitică și un agent de chelatare a acestor ioni
(EDTA). Există o serie de metode disponibile pentru separarea diverselor tipuri de celule
din amestecul de celule dispersate, cea mai frecventă fiind centrifugarea clasică, fără un
gradient de densitate, în care celulele sunt separate în funcție de dimensiune sau
centrifugare folosind un gradient de densitate în care celulele sunt separate pe baza
densității flotante a acestora. Celulele în suspensie pot fi menținute pentru o perioadă
limitată de timp în medii de cultură bine definite sau pentru perioade mai lungi în medii
nutritive. Aceste culturi celulare pot fi utilizate și în unele studii ce vizează metabolismului
compușilor toxici.
11
Culturile celulare monostratificate

Proliferarea majorității celulelor din culturile de creștere necesită atașarea la un
support și este limitată de contactul intercelular, ceea ce permite formarea unui monostrat
celular. Suportul pe care se face fixarea este de obicei polistiren modificat (încărcat).
Mediul pentru întreținerea și creșterea continuă a celulelor conține săruri și glucoză, de
obicei într-un tampon bicarbonat. Datorită sistemului de tamponare pe bază de bicarbonat,
aceste culturi sunt menținute într-un incubator într-o atmosferă de 5–10% CO 2 în condiții
de temperatură și umiditate controlată. Multe medii celulare necesită ser pentru o creștere
optimă, inducând o variabilitate considerabilă în sistemul experimental. O serie de alte
componente sunt esențiale pentru dezvoltarea celulară. Dintre acestea cele mai importante
sunt proteinele (factorii de creștere, insulina și transferina, ultima pentru asigurarea
aportului de fier), moleculele organice mici, cum ar fi etanolamina și piruvatul și ionii
anorganici, cum ar fi ionul selenat.
Indicatori ai toxicității utilizați în culturile celulare
Monitorizarea culturilor se realizează de obicei prin microscopie în contrast de fază,
prin utilizarea unui microscopul cu contrast de fază negativă, în situația în care nu sunt
folosite tehnici de colorare. Mai recent, pentru obținerea unor detalii s-a apelat la etichetări
fluorescente și la microscoape inversate cu fluorescență. Etichetele fluorescente utilizate
în prezent permit evaluarea stării oxidante și funcționării mitocondriale sau determinarea
concentrației intracelulare a grupărilor sulfidrilice, a unor ioni esențiali (Ca2+, H+, Na+ sau
K +).
Toxicitatea asupra celulelor cultivate poate fi rezultatul atât al prezenței unor
componente neadecvate existente în mediul de cultură sau alegerii neadecvate a unor
parametri (temperatură, concentrația unor gaze dizolvate în mediul utilizat) cât și efectelor
de toxicitate datorate substanței chimice testate. Toxicitatea evaluată pe termen scurt poate
fi constatată prin efectele asupra unor organite celulare, prezența unor constituenți celulari
în mediu de cultură, absorbția de coloranți în celulă și formarea de „abcese” la suprafața
acesteia (Figura 1).
12
Figura 1. Reprezentarea schematică a unei celule și ilustrarea posibilităților de monitorizare a unor

parametri în scopul evaluării citotoxicității la nivelul organitelor celulare
Evaluarea toxicității pe termen lung se face în funcție de momentul “culminant”

din punct de vedere toxicologic. Această evaluare poate viza capacitatea de creștere
celulară, apoptoza și sau necroza, încorporarea unor precursori radioactivi esențiali pentru
sinteza unor constituienți celulari (ARN, ADN sau proteine) respectiv funcții celulare
specializate. În tabelul 3 sunt prezentate o serie de linii celulare care sunt folosite în studii
de evaluare a toxicității.
Tehnici de biologie moleculară
Tehnicile ADN-ului recombinat, incluzând clonarea moleculară, au permis
progrese recente în domeniul biologiei sau toxicologiei. Unul dintre răspunsurile la
substanțele toxice este modificarea expresiei genelor. În acest context, tehnici ca ADN-
microarray permit examinarea simultană a nivelului de exprimarea a mai multor gene.
Finalizarea proiectului genomului uman permite investigarea efectelor toxice
asupra organismului uman. Aceste efecte permit extrapolarea și compararea parametrilor
cu aceia raportați după efectuarea unor experimente similare de la alte specii de animale.
Genomul oferă și informațiile esențiale despre fondul genetic, care sunt utile în studiile de
polimorfism ce vizează enzime implicate în metabolizarea toxicului sau în alte procese.
Astfel de polimorfisme s-au dovedit a fi importante în vederea evaluării sensibilității
fiecărui individ la medicamentele clinice și la identificarea populațiilor care prezintă un
risc crescut la anumiți compuși toxici. Mutații oncogenice induse chimic și genele
13
supresoare ale tumorilor sunt importante în înțelegerea carcinogenezei. În ultima perioadă

cercetătorii folosesc frecvent modelele animale la care lipsește o genă și animalelor
transgenice (care posedă o transgenă suplimentară) în studiile toxicologice.
Structura genelor și oricare dintre procesele implicate în expresia ADN-ului,
inclusiv transcrierea, procesarea și descifrarea ARNm, sinteza proteinelor pot fi examinate
prin tehnici moleculare. Efectele toxice asupra acestor procese sau elucidarea rolului
proceselor în mecanismul acțiunii substanței toxice constituie priorități în domeniul
toxicologiei.
Tabel 3. Exemple de linii celulare, caracterizate prin proprietăți diferențiate, și aplicațiile
acestora în studiul unor efecte toxice
Linia Sursa Tipul de Agentul toxic Proprietățile investigate
celulară celulă
diferențiată
N1E-15 a Neuroblastom Neuron Ionii de plumb Blocarea canalelor de
(șoarece) colinergic Ca 2+
Insecticidele voltaj-dependente
piretroide Dechiderea canalelor de
Na + voltaj-dependente
PC12 bFeocromocitom Neuron Organofosfat Inhibiția asamblării
(șobolan) colinergic Tricrezilfosfatul neurofilamentelor și
creșterii axonilor
SK-N- Neuroblastom Neuron N2 O (anestezic) Influențează cascada
S11 (uman) colinergică dependentă
de Ca 2+
Hepa-1 cHepatom hepatocit 2,3,7,8- Induce producerea
(șoarece) tetracloro- oncogenică de enzime
dibenzodioxan CYPA1 și 1B1
(TCCD)
H114E Hepatom hepatocit Bifenil producerea de enzime
(șobolan) policlorurat CYPA1
HepG2 Hepatoblastom hepatocit Ciclofosfamidă Genotoxicitate citocrom
(uman) (antineoplazic) P450-dependentă
3T3-L1 dFibroblaști adipocite TCDD Inhibiția transportului
(embrioni glucozei și lipoproteinei
șoarece) lipază
Y1 Tumoră Celulă Metaboliții Inhibiția sintezei
adrenocorticală adrenocorticală metil sulfonici corticosteronului prin
(șoarece) ai DDT și PCB inhibiția competitivă a
citocrom P450
LLC- Rinichi porcin Celulele Cadmiu Citotoxicitate, apoptoză
PK1 epiteliale
renale
MDCK Rinichi canin Celulele Compuși Citotoxicitate, injurii
epiteliale organo- transepiteliale
renale mercurici
a. Neuroblastomul este un cancer al sistemului nervos simpatic;
b. Feocromocitomul (FEO) este o tumoră care se dezvoltă din celulele cromafine (feocromocite) ale
glandei medulosuprarenale;
c. Hepatomul este tumoră hepatică;
d. Fibroblaștii sunt celule specializate prezente în stroma (rețeua de suport, alcătuită din țesut
conjunctiv, vase și nervi).
14
Evaluarea expresiei, reglării sau funcțiilor genelor

Metoda Northern Blot este utilizată pentru identificarea și cuantificarea ARNm. O
creștere a nivelului ARNm poate fi corelată cu o creștere a ratei transcrierii sau analiza
ștergerii promotorului pentru a identifica elemente specifice din regiunea acestuia care
responsabile cu controlul exprimării.
De interes actual este utilizarea tehnicii microarray care permite studiul expresiei
simultane a sute-mii de gene. Tehnica de transcriere inversă a ARNm cuplată cu reacție de
polimerizare în lanț în timp real (rRT-PCR ARN-ului) permite amplificarea ARN-ului.
Transcriptazele inverse sunt enzime utilizate in vitro pentru sinteza primei catene de ADN
complementar (ADNc) cu ARN-ul (matriță initială). Aceasta activitate permite sinteza
ADNc pentru clonare, PCR sau secvențierea ARN-ului.
În schimb, tehnica întârzierii în gel, EMSA (Eng. electromobility gel shift assay)
este utilizată pentru a măsura legarea unui factor de transcripție (proteină) la o secvență
specifică de ADN. Tehnica EMSA se bazează pe proprietatea complecșilor proteină-ADN
de a migra mai lent decât fragmentele de ADN (liniare) libere atunci când sunt supuse
separării în geluri poliacrilamidă (în condiții nedenaturante) sau de agaroză.
15

Cursuri

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Cursuri

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Toxicologie medicala - Curs 1 - 2021-2022

alterării stării de sănătate cauzate de substanțe. Cercetări ce investighează și identifică

Figura 1. Structura chimică a piperonil butoxidului (PBO, insecticid)

Figura 2. Structura chimică a bergamotinei (din grapefruit),

Rutele și efectele manifestate de un agent toxic

Schema 1. Traseul și efectele manifestate de un agent toxic în organism

Modul de acțiune al substanțelor toxice

3. Toxicologia nutrițională este o disciplină ce combină noțiunile de bază și abordările

Măsurarea (identificarea) toxicilor și a toxicității.

10. Toxicologia mediului se preocupă cu deplasarea substanțelor toxice și a metaboliților

Clase de compuși chimici (potențiali toxici)

În România, Institutul Naţional de Cercetare-Dezvoltare pentru Securitate Minieră şi

Conexiunile Toxicologiei cu alte științe

Surse de compuși toxici

Traseul compușilor toxici în mediu

Figura 2. Traseul urmat de un compus toxic în două lanțuri trofice simplificate

Clase de compuși toxici

De asemenea, toxicitatea ionilor metalelor grele poate fi indusă de înlocuirea în

Figura 2. Inhibiția ALAD (dehidratazei acidului -aminolevulinic) de către ionii de Pb 2+

Figura 3. Schema generală asupra funcțiilor m etalotioneinelor (MT)

Proteina MT are abilitatea de a controla biodisponibilitatea cadmiului, cuprului,

Toxicitatea plumbului este legată și de afinitatea acestuia pentru membranele

contaminat), mulți bebeluși născuți în acea perioadă au dezvoltat simptome asemeni

Agenții chelatanți ai ionilor metalici/compușilor metaloidici

Figura 1. Reacția BAL cu levizita (compus pe bază de arsen)

Studiile experimentale au dovedit faptul că eficacitatea antidotului BAL este mărită

Figura 2. Structurile chimice ale acidului mezo 2,3-dimercapto-succinic (AMDMS) și

Acidul 2,3 dimercapto propan-sulfonic (ADMPS, Figura 2, dreapta) este un agent de

EDTACaNa2 (Edetamin) este antidot în intoxicaţia cu Pb (în special în cazul

Figura 4. D-Penicilamina şi complexul acesteia cu mercurul.

Thiola (2-mercapto-propionilglicocolul), este indicat în intoxicaţia cu compuşii

Tabel 1. Clasificarea pesticidelor

Piretrinele sintetice sau insecticidele piretroide (resmetrin) au devenit și continuă

Clase de compuși toxici

AchE acetilata AchE reactivata

Insecticid organofosforic (IOP)

AchE Complex AchE - IOP

AchE fosforilata AchE reactivata

Figura 2. Inhibarea acetilcoliesterazei de către insecticidele organofosforice

O2N CH3 O2N CH-CH2-CH3 O2N C6H11

NO2 NO2 NO2

DNOC Dibutox Dineb

Figura 4. Structura chimică a unor insecticide dinitrofenolice .

2,4-Dinitrofenolul (DNP) este un compus utilizat la fabricarea coloranților și în

o toxicitate redusă. Organizația Mondială a Sănătății a subliniat faptul că acest fungicid

Clase de compuși toxici

Agenți de Agenți antiaglomerare Silicatul de calciu

Hidroxi-anisol butilatul (BHA) este utilizat în principal în calitate de antioxidant și

Tabel 2. Compuși folosiți în calitate de aditivi alimentari

Tartrazina este un aditiv alimentar, din categoria coloranţilor sintetici azoici

Figura 1. Structura chimică a colorantului alimentar tetrazina

Figura 2. Structura chimică a acidului L-lisergic și a amidei disubstituite (LSD)

Aflatoxinele (AF) sunt produse din speciile din genul

Toxinele din alge

Toxinele din cianobacterii nu afectează populația umană,

Clase de compuși toxici

Tabel 1. Componente din veninul de albină

Veninurile de șarpe au fost intens investigate. Efectul acestora este datorat și

Tabel 2. Toxine produse de microorganisme sau organisme

Metabolismul hepatic joacă un rol important în biodisponibilitatea agentului toxic

Figura 2. Reprezentarea schematică a membranelor pe care un compus le poate

Traversarea membranelor este condiţionată de o serie de factori: natura chimică şi

Traversarea membranei se realizează în principal prin: