Caracterizarea lui Ion

Definiția personajului
Considerat o „ființă de hârtie”(în termenii lui Roland Barthes) sau un actant al comunicării
ficționale, personajul își limitează existența la paginile cărții, conturând în mod indirect
viziunea autorului asupra lumii imaginate și implicit, mesajul operei.

Specificul personajului realist

La nivelul personajelor, esteticii realiste îi sunt specifice personajele tipice care acționează în
situații tipice, reprezentative pentru o categorie socială, și care întruchipează o lume redată
verosimil, de obicei prin aspectul de frescă socială sau cronică.

Introducerea în cadrul eseului a operei indicate spre analiză

Una dintre operele în care sunt portretizate astfel de personaje, este romanul „Ion”, apărut în
anul 1920, fiind reprezentativ pentru universul creației acestui scriitor și care a rămas
memorabilă tocmai prin povestea de viață a personajelor.

Situarea personajului în cadrul operei+statutul social, psihologic, moral al acestuia

Principalul exponent al romanului este personajul eponim Ion; acesta apare în toate
secvențele cheie ale operei, respectiv în toate momentele subiectului, celelalte personaje
gravitând în jurul său.
Ca personaj rotund, acesta evoluează pe parcursul operei, apărând în mai multe ipostaze
care îi definesc statutul social, dar și profilul psihologic. Fiind reprezentativ pentru categoria
socială a țăranului însetat de pământ, Ion este tipul uman al arivistului. Psihologic vorbind,
acesta este caracterizat printr-o inteligență dură, egoism și cruzime, dar mai ales printr-o
voință imensă.
(opț) Statutul moral şi psihologic al personajului a reprezentat subiectul unor opinii critice
contradictorii. Semnificativă este în acest sens polemica dintre Eugen Lovinescu şi George
Călinescu. Cel dintâi consideră că personajul este înzestrat cu o inteligenţă „ascuţită în slujba
căreia pune o viclenie procedurală”. De cealaltă parte, George Călinescu îl consideră pe Ion
„o brută, căreia şiretenia îi ţine loc de deşteptăciune”.

Caracterizarea directă, indirectă

Inițial el este caracterizat în mod direct de către narator, beneficiind de un portret marcat de
calități: „iute și harnic ca mă-sa”; „munca îi era dragă oricât ar fi fost de aspră”. Elementul
fundamental al conflictului, pământul, îi subordonează toate trăsăturile: „Pământul îi era drag
ca ochii din cap”, iar lipsa acestuia apare ca o nedreptate, ceea ce justifică dorința pătimașă de
a-l avea: Toată istețimea lui nu plătește o ceapă degerată, dacă n-are și el pământ mult,
mult…”. Celelalte personaje ale romanului îi evidențiază caracterul, cu lumini și umbre, în
funcție de conflictele în care sunt implicați cu toții. Astfel, învățătorul Herdelea îl aprecia ca
„unul dintre cei mai iubiți elevi”, iar doamna Herdelea îl consideră „un băiat cumsecade,
muncitor, harnic, săritor, isteț”. Optica lor se va schimba însă pe parcursul acțiunii, când Ion
va trece în conflictul dintre învățător și preotul satului, de partea celui din urmă.
Autocaracterizarea evidențiază frământările sufletești, prin monologul interior: „Mă
moleșesc ca o babă năroadă!”.

Cele mai multe trăsături reies însă din caracterizarea indirectă, din faptele și atitudinea
personajului, din relațiile cu celelalte personaje. Hărnicia lui, evidențiată prin dragostea cu
care muncește pământul sau ajutorul dat Herdelenilor este contrabalansată de ambiția și
orgoliul din scena horei, în care nu acceptă injuriile lui Vasile Baciu, sau de lăcomia cu care
ară bucata de pământ din lotul lui Simion Lungu; inteligența dovedită în felul în care îl obligă
pe viitorul socru să i-o dea pe Ana de soție negociind pământurile este dublată de naivitatea
de a nu semna actele de împroprietărire; viclenia din planul calculat de seducere a Anei,
încălcarea legilor morale și creștine prin relația cu Florica, devenită soția lui George precum
și impulsivitatea (bătaia cu George, cu Simion Lungu, cu tatăl său) completează portretul
moral al acestuia.

Ilustrarea unei trăsături a personajului, prin valorificarea a 2 scene relevante

Trăsătura sa definitorie rămâne, însă, dragostea pentru pământ, multiple scene

evidențiind-o: prima dintre ele este cea în care, după terminarea muncii propriului lot, Ion ară
o parte din fostul său pământ, aflat acum în posesia lui Simion Lungu; la venirea acestuia, Ion
strigă că nu a făcut nicio nedreptate, că nu îi pasă de judecăți, nici de Dumnezeu din cer,
sfidând astfel atât legile satului, cât și cea morala creștină. Este primul moment în care
dragostea pentru pământ depășește limitele firescului.

Scena despre care se vorbește cel mai adesea în evidențierea acestei trăsături a personajului
rămâne cea a sărutării pământului, care trebuie pusă în relație cu atitudinea lui Ion față de
aceleași pământuri înaintea ca acestea să îi aparțină prin căsătoria cu Ana: dacă inițial Ion se
simte un vierme, o frunză în raport cu dimensiunile de uriaș ale pământului, în scena sărutării
raportul de forțe se inversează: „pământul se închina în fața lui”. Dragostea pentru pământ
atinge aici cotele unei pasiuni erotice, iar detaliile thanatice anticipă moartea personajului.

Prezentarea a două elemente de compoziție relevante pentru construcția personajului

Conflictul central al romanului este generat de lupta pentru pământ care determină în lumea
satului poziția socială a indivizilor și autoritatea lor morală. Ion este implicat într-un dublu
conflict exterior: cu Vasile Baciu, pentru obținerea pământului, și cu George Bulbuc, pentru
Ana și apoi pentru Florica. Totuși, definitoriu pentru personajul principal este conflictul
interior, între glasul pământului și glasul iubirii, care îl conduce pe acesta în final într-o
situație limită. De fapt, destinul lui Ion nu este marcat de confruntările cu semenii săi, pe care
îi domină, ci de relația cu pământul care devine pentru el o obsesie.

Perspectiva narativă obiectivă, cu o viziune „dindărăt” îi aparţine unui narator omniscient,

omniprezent şi extradiegetic. Acest narator nu idealizează personajele, nu intervine în
existenţa lor, lăsându-le să evolueze spre deznodământ, după năzuinţe şi slăbiciuni.
Omniscienta naratorială se evidenţiază în scenele de perspectivă finalistă. De exemplu,
imaginea drumului din incipit prefigurează traseul existenţial al protagonsitului, la fel cum
imaginea mâinilor sale „pline cu lutul cleios ca nişte mănuşi de doliu” avertizează asupra
sfârşitului său tragic.

Concluzie
Prin urmare, Liviu Rebreanu construiește un personaj complex, realist, cu un caracter bine
individualizat, un model pentru proza de acest tip din li