EME

REPERE ALE POLITICII CONFESIONALE A PRINCIPELUI GABRIEL BETHLEN

Ioan-Aurel Pop
REPERE ALE POLITICII CONFESIONALE A PRINCIPELUI
GABRIEL BETHLEN FAȚĂ DE ROMÂNI

Cuvinte cheie: religii recepte, religie tolerată, reformă religioasă, biserica ortodoxă,
neatârnare

Reforma religioasă a schimbat profund destinul elitelor Transilvaniei în secolul al XVI-lea,

creând o țară sui generis în Europa, țară în care puterea o avea o structură conducătoare, for-
mată din trei „națiuni” și patru „religii”. Această schimbare, care a lovit profund în catolicismul
din Transilvania (mai toți catolicii au devenit protestanți), nu putea să nu afecteze și ortodoxia
transilvană, într-un moment delicat al istoriei, când se producea trecerea spre modernitate și
când se formau noile identități național-confesionale1. De la nivelul puterii centrale, s-au re-
marcat două piedici în calea afirmării nestingherite a Reformei protestante, una în vremea
principelui catolic Ștefan Báthory și a urmașilor săi imediați, iar alta în perioada principelui
ortodox Mihai Viteazul.
Cel dintâi, pe fondul Contrareformei și al Reformei catolice, a urmărit – fără rezultate
spectaculoase – restaurarea catolicismului și limitarea influenței credințelor apărute în urma
Reformei protestante, anume calvinismul, luteranismul și antitrinitarismul (unitarianismul).
În acest context, a fost descurajată propaganda protestantă printre români, a fost desființată
ierarhia calvină a acestora și restabilită organizarea tradițională a bisericii ortodoxe, aflate în
legătură cu mitropoliile și episcopiile din Moldova și Țara Românească. Pentru Reformă fu-
sese câștigată doar o pătură subțire dintre români, mai ales dintre aceia care, situați în câteva
zone geografice restrânse, ajunseseră catolici sau mai legați de catolicism (prin acceptarea, preț
de câteva decenii cel puțin, a unirii de la Florența, din 1439). Masa generală a românilor ră-
măsese fidelă ortodoxiei și întregii tradiții răsăritene.
Politica generală și, în special, cea religioasă a lui Mihai Viteazul față de confesiunile tran-
silvane și mai ales față de ortodocșii din Transilvania2 a avut urmări de lungă durată, deși re-
formele voievodului român au fost abolite la scurtă vreme după căderea autorului lor. Dar
punerea Mitropoliei Transilvaniei sub ascultarea Mitropoliei Țării Românești (în acord cu
vechea tradiție, detectabilă încă din secolul al XIV-lea), scutirea preoților români de robotă,
oficializarea limbii române, alături de latină și maghiară, emiterea de către principe a unor
documente în limba română, acordarea de către dietă a dreptului la pășunat a turmelor din

1 Ana Dumitran, Gudor Botond, Vasile Dănilă, Relații interconfesionale româno-maghiare în Transil-
vania (mijlocul secolului al XVI-lea – primele decenii ale secolului al XVIII-lea), Alba Iulia, 2000, pas-
sim; Ana Dumitran, Religie ortodoxă – religie reformată. Ipostaze ale identității confesionale a români-
lor din Transilvania în secolele XVI-XVII, Cluj-Napoca, 2004, passim.
2 David Prodan, Supplex Libellus Valachorum. Din istoria formării națiunii române, ediție nouă cu
adăugiri și precizări, București, 1984, p. 110–118.; Pompiliu Teodor, Politica ecleziastică a lui Mihai
Viteazul în Transilvania, în „Revista istorică”, IV, 1993, nr. 5–6., passim.

345
 EME
Ioan-Aurel Pop

satele românești în hotarele satelor săsești și ungurești, împărțirea (formală a) țării în județe,
numirea unor dregători români în consiliul princiar și a unor căpitani români în fruntea anu-
mitor cetăți etc. au arătat vechii elite privilegiate a Transilvaniei că românii, atât de numeroși
din punct de vedere etnic, puteau, prin accederea lor la putere, amenința serios dominația
națiunilor recunoscute și a religiilor recepte. S-a văzut curând după moartea lui Mihai Vitea-
zul că măsurile de represiune antiortodoxe (și, implicit, antiromânească) nu conduceau la cele
mai bune rezultate, ele înverșunându-i mai tare pe cei vizați și creând probleme complicate în
funcționarea instituțiilor țării, în strângerea impozitelor sau în purtarea sarcinilor publice. De
aceea, principii următori, după liniștirea cât de cât a agitațiilor de după 1600–1601, au îmbi-
nat – în funcție de personalitatea și de confesiunea lor – represiunea și concilierea în cazul
românilor. Astfel, principele Sigismund Rákóczi, continuând politica de calvinizare a româ-
nilor, promitea, la 15 ianuarie 1608, cu prilejul trecerii la pomenita confesiune a preotului
Mihail din Voievodeni (Bihor), că toți popii (preoții) români care se vor converti se vor
împărtăși din toate privilegiile, drepturile și libertățile preoților unguri calvini, cu respectarea
dreptului de a-și alege protopopii și episcopii, neatârnați față de alte biserici și, mai ales, față
de cea ortodoxă3. Peste puțin timp, însă, calvinul Sigismund Rákóczi a fost răsturnat de la
putere (tot în anul 1608) de catolicul Gabriel Báthory, nepotul cardinalului Andrei Báthory,
încât, ani la rând, măsura pomenită nu a avut niciun efect notabil. În schimb, în urma unei
cereri a preoților ortodocși din Transilvania propriu-zisă și „părțile ungurești”, dornici să sca-
pe de starea de discriminare vădită în care se aflau, noul principe decidea, în 9 iunie 1609, să
permită libera strămutare a acestor slujitori români, de condiție iobăgească, ai bisericii, cu
acordul episcopului lor, după achitarea obligațiilor față de stăpânul de pământ.4 Strămutarea
se referea, de regulă, la funcționarea acestor preoți în satele în care fuseseră aleși parohi. Mă-
sura recunoaște și detaliază în fapt decizia dietală de la 1600, promovată de Mihai Viteazul,
deschizând seria mai multor hotărâri de acest fel care, de-a lungul secolului al XVII-lea, au
tins să accepte, uneori condiționat, statutul de oameni liberi al preoților români, aflați și
asimilați în mentalul colectiv tradițional cu starea servilă.
După 1613 – anul dobândirii calității de principe al Transilvaniei de către Gabriel Bethlen
(Bethlen Gábor)5 – interesul puterii centrale față de biserica și preoțimea românilor devine
mai evident și se concretizează într-o direcție relativ coerentă și de durată. Practicând o poli-
tică generală de anvergură europeană, principele transilvan nu putea să ignore dintre preocu-
pările sale biserica, aflată în plină efervescență, la un secol după începutul Reformei protestan-

3 Zenovie Pâclișanu, Istoria Bisericii Române Unite (Partea I-a, 1697-1751, ediția a II-a)/ Geschichte
der Rumänischen Unierten Kirche (Teil I, 1697-1751, 2. Auflage), în „Perspective”, nr. 65–68., iulie
1994–iunie 1995, anul XVII, p. 38–41. Vezi textul documentului la Ana Dumitran, Privilegiile
acordate preoților români de principii calvini ai Transilvaniei, în vol. „Confesiune și cultură în Evul
Mediu. In honorem Ion Toderașcu”, coord. Bogdan-Petru Maleon, Alexandru-Florin Platon, Iași,
2004, p. 77–79.
4 Ovidiu Ghitta, Biserica Ortodoxă din Transilvania (Secolul al XVI-lea – a doua jumătate a secolului al
XVII-lea), în „Istoria Transilvaniei”, vol. II (de la 1541 până la 1711), coord. Ioan-Aurel Pop, Tho-
mas Nägler, Magyari András, Cluj-Napoca, 2007, p. 272. Vezi textul latin la Ana Dumitran, Privi-
legiile acordate preoților români…, p. 79–81.
5 Petru Bunta, Gabriel Bethlen, București, 1981, passim; Lajos Demény, Bethlen Gábor és kora, București,
1982, passim.

346
 EME
REPERE ALE POLITICII CONFESIONALE A PRINCIPELUI GABRIEL BETHLEN

te pe continent. Mai mult, toate bisericile oficiale intră într-un proces de confesionalizare, iar
forța acestuia este cu atât mai mare în cadrul calvinismului, ajuns, datorită prestigiului
demnității princiare, întâia credință dintre cele recepte transilvane. În acest context, se cuvine
plasat și interesul Reformei față de biserica locală a românilor, rămasă, în ciuda tuturor aten-
tatelor, răsăriteană6. Ea putea deveni, în viziunea puterii politice, un mijloc eficace de organi-
zare și structurare a comunității, în acord cu voința conducătoare, exercitată și sub forma
confesionalizării susținute de Gabriel Bethlen. Este vorba despre o personalitate puternică, ce
a imprimat calvinismului transilvănean deopotrivă o activă dimensiune internă și una
internațională. Politica internă confesională a vajnicului principe avea în vedere – chiar dacă
lucrul nu este evident de la început – unificarea religioasă a țării, cu scopul întăririi puterii
centrale, al mai bunei guvernări, pe un fond de omogenitate spirituală a supușilor. Firește,
chiar principele era cel dintâi menit să știe că acest obiectiv era, în mare măsură, utopic, în
condițiile în care, încă din secolul precedent, se stabilizase sistemul celor patru „religii recepte”
din țară. Dar, același personaj politic de anvergură știa că elita conducătoare de patru „religii”
era minoritară numeric și că forța purtării sarcinilor publice o dădeau românii ortodocși,
adepți ai celei de-a cincea „religii”, tolerată, adică lăsată să existe în limitele stabilite, la nivel
inferior, vădit discriminatoriu. Dacă unificarea religioasă a țării (omogenizarea) nu se putea
realiza deocamdată, ea se putea, totuși, pregăti prin modelarea și controlul disciplinei sociale,
a formelor pietății, a sistemului de educație7. Toate acestea promiteau să aibă abia perceptibi-
le forme nivelatoare în cadrul unei Transilvanii atât de eterogene sub aspect etnic și religios.
Atenția lui Gabriel Bethlen față de biserica românilor a fost gradată sub aspectul conver-
tirii acestora, iar scopul convertirii a fost mascat inițial prin măsuri timide de nivelare a statu-
tului preoților, de întărire a disciplinei clerului, de respectare a regulilor etc. Era clar pentru
noua putere centrală că deceniile de guvernare a dinastiei Báthory – care restabilise un echi-
libru între catolicism și confesiunile protestante, în spiritul Contrareformei – nu se puteau
șterge instantaneu. De aceea, nu se întrevede inițial în politica lui Bethlen nicio măsură de
restaurare a episcopiei calvinești pentru români, episcopie fondată sub Ioan Sigismund în
secolul al XVII-lea. Principele calvin nu a fost insistent nici în tipărirea cărților de propagan-
dă calvină în românește, cum se întâmplase, timid încă, în secolul precedent și cum se va în-
tâmpla, tot mai vehement, după 1630, sub principii din neamul Rákóczi. Se pare că nici nu a
avut intenția să înăbușe biserica românească cu numeroase opere scrise specifice, ci s-o înzes-
treze mai ales cu Biblia, din care, în 1582, se tipăriseră abia primele două cărți, cunoscute apoi
sub numele de Palia de la Orăștie. Dar, murind relativ tânăr, principele nu a avut timpul ne-
cesar să înfăptuiască nici măcar proiectul acesta. De altminteri, cum se va vedea, principele era
convins că nici nu prea era cine să citească și să înțeleagă eventualele tipărituri de propagandă
calvină scoase în românește. Deocamdată, erau de luat, în concepția princiară, măsuri de ade-
menire, fără presiuni evidente, în vederea pregătirii unei atmosfere propice scopului final, pusă
sub semnul aparent al continuității. Această atitudine inițială de acceptare a bisericii români-
lor așa cum era ea ține de primele semne ale modernității timpurii, de concepțiile principelui
în chestiunile confesionale, dar și de împrejurările locale. Între acestea, au cântărit mult po-

6 Vezi Mihai Georgiță, Reforma și românii din Principatul Transilvaniei în secolul al XVII-lea, teză de
doctorat, Cluj-Napoca, 2011, passim.
7 Ovidiu Ghitta, op. cit., p. 272.

347
 EME
Ioan-Aurel Pop

menita politică lui Mihai Viteazul în Transilvania, susținerea de către puterea suzerană (Poar-
ta Otomană) a credințelor necatolice și poziția Principatelor Române vecine (Țara Româ-
nească și Moldova) de protejare a bisericii răsăritene din Transilvania8. În plus, sunt de adău-
gat aici și relațiile bune pe care principele le-a avut la început cu domnii români de peste
Carpați. Astfel, aparent, biserica românilor transilvani rămânea sub zodia unei continuități a
tradiției.
Totuși, după cum se va vedea curând, o nouă epocă începea în acest sens odată cu domnia
pomenitului principe. Mai întâi este mult extinsă jurisdicția teritorială a mitropolitului de la
Alba Iulia, care avea să primească sub oblăduire, pe lângă Transilvania propriu-zisă,
Maramureșul, Sătmarul și Crișana, adică aproape întreg teritoriul principatului (dublat și el
față de cel al voievodatului, mai ales după pacea de la Mikulov, din 1622). Intrau în acest
spațiu și teritoriile unor vechi episcopii ortodoxe, menționate de-a lungul vremii, dintre care
cele mai cunoscute fuseseră cele ale Feleacului și Vadului9 (mai recent, cea din urmă o înglo-
base pe cea dintâi). Este vorba despre o măsură pragmatică centralizatoare: capul bisericii
românilor rezida lângă principe și avea autoritate asupra supușilor români din întregul prin-
cipat. Era, astfel, mai ușor de controlat și de ghidat, din perspectiva puterii. Natural, de la
voință până la putință era cale lungă, mitropolitul însuși controlând cu greu acest imens teri-
toriu. În timpul lui Gabriel Bethlen au păstorit mai mulți vlădici – episcopi și mitropoliți
(episcopi, în limbajul oficialităților) – români în Transilvania. În scaunul mitropolitan de la
Alba Iulia s-a aflat, între anii 1606–1622 (cu aproximație), Teoctist, primul care avea să aibă
în oblăduire, în noile condiții ale epocii calvine, din 1615 începând, un teritoriu atât de vast
(de la Brașov, Sibiu și din Țara Hațegului până spre Debrețin, Teceu și Hust).10 Primul nou
ierarh numit sub Gabriel Bethlen este Teofil de Vad. Diploma de numire, din 21 februarie
1615, cerea implicarea mai puternică a ierarhului în păstorirea turmei, reitera dreptul „episco-
pului” de a sfinți preoți, de a răspândi credința sănătoasă despre Dumnezeu adevărat, Fiul și
Duhul Sfânt, de a judeca pricinile matrimoniale și orice fel de cauze de natură spirituală, de a
îndrepta greșelile preoților, de a-i pedepsi pe cei neascultători, de a-și îndeplini toate funcțiile
episcopale. De asemenea, documentul cerea autorităților publice să-l sprijine pe ierarh și să
ajute la restituirea către bisericile românești a bunurilor lor înstrăinate. Un episodic episcop de
Vad este moldoveanul Augustin, care va fi funcționat în 1621. Prin diploma din 1 iunie 1623,
este confirmat drept ierarh Eftimie de la Vad, numit de guvernatorul Ștefan Bethlen, fratele
principelui. De asemenea, din 1624 până la 1627, mai apare ca vlădică al Bălgradului moldo-

8 Avram Andea, Susana Andea, Principatul Transilvaniei sub suzeranitate otomană (1541-1691), în
„Istoria României. Transilvania”, Cluj-Napoca, 1997, p. 583–590.
9 Episcopii de Vad cunoscuți, din secolul al XVII-lea, sunt Spiridon (1576–1614, cu o întrerupere, în
timpul căreia a păstorit, până în 1605, Ioan de Cerna), Teofil (1615–1620), Augustin (circa 1621),
Dosoftei (circa 1622) și Eftimie (1623–1627). Vezi Ioan-Aurel Pop, Tradiţia istorică a Arhiepiscopiei
Vadului, Feleacului și Clujului, în vol. „Eparhia Vadului, Feleacului și Clujului la 90 de ani (1921–
2011)”, editori Ștefan Iloaie și Bogdan Ivanov, Cluj-Napoca, 2012, p. 47.
10 Tradiția acestei jurisdicții teritoriale largi era însă mai veche. Primul mitropolit cunoscut care a
rezidat la Alba Iulia a fost, din câte se știe, Eftimie (1571–1574), sfinţit la Ipek (și devenit apoi,
între 1574–1576, poate din pricina bătrâneţii, numai episcop de Vad). El a avut jurisdicţia, consem-
nată pentru prima oară în chip explicit, asupra întregii Transilvanii, Bihorului și Maramureșului
(„toată Ţara Ardealului și părţile ungurești”), inclusiv asupra Vadului. Ibidem, p. 46.

348
 EME
REPERE ALE POLITICII CONFESIONALE A PRINCIPELUI GABRIEL BETHLEN

veanul Dosoftei. După moartea lui Dosoftei – care crescuse la școala ortodoxiei pure și in-
transigente moldovene – ajunge mitropolit în Alba Iulia (în 1627), la recomandarea superin-
tendentului calvin, călugărul transilvănean Ghenadie Bradi (Ghenadie al II-lea), considerat,
se pare, mai maleabil. Din 1628, Vadul intra în titulatura sa de mitropolit.
Încă de la începutul domniei, Gabriel Bethlen s-a preocupat de soarta umilă a preoților
români, care se bucurau de o mare autoritate și exercitau influență covârșitoare asupra
enoriașilor lor. Primele măsuri nu par să atenteze la schimbarea confesiunii ortodoxe. Astfel,
la 25 iunie 161411, noul principe confirma pomenita diplomă din iulie 1609, prin care Gabri-
el Báthory recunoscuse preoților români, inclusiv celor dependenți, dreptul de a se muta împ-
reună cu familiile în satele de păstorire, fără autorizația stăpânului și cu scutirea de sarcinile
iobăgești, cu excepția darurilor obișnuite date stăpânului de moșie. Totuși, aceste drepturi re-
cunoscute preoților ortodocși, prin care s-ar mai fi atenuat discriminarea, nu erau respectate
decât în mică măsură. Astfel, în 27 mai 1617, Gabriel Bethlen reamintea cu blândețe
oficialităților comitatului Crasna menirea lor de a impune respectarea privilegiilor preoțești,
semnalându-le cazul popii Opriș (Opris Popa) din Halmoșd, căruia nobilul Ioan Bánffi (Bán-
ffi János) îi cauza felurite neplăceri în privința folosirii casei parohiale și a pământului bisericii,
refuza să-i plătească prețul unui cal, îi reținea prin silnicie patru florini, carul și șase boi12. Tot
așa, în ciuda confirmării diplomei din 1609, principele Gabriel Bethlen se vede nevoit să re-
vină, la 18 septembrie 1624, asupra scutirii preoților români din Țara Făgărașului, în urma
reclamațiilor și cererilor acestora (ex suplicationibus sacerdotum Valachicorum Terrae Fogaras).13
Suveranul precizează că respectă deciziile predecesorilor săi „de bună amintire” și ale domni-
lor locului și, prin urmare, le poruncește autorităților făgărășene să-i păstreze scutiți pe
pomeniții preoți români de prestarea dijmelor din turme și produse agricole.
Ierarhii și preoții români simțeau, totuși, intențiile ascunse și presiunile tacite, de aceea își
luau măsuri de prevedere, referitoare la apărarea purității credinței. Un puternic centru al
rezistenței împotriva Reformei erau, încă din secolul al XVI-lea, Brașovul și Țara Bârsei. Aici,
un aparent banal scandal, izbucnit între doi preoți din Șchei la 1615, arată cum se exercitau
presiunile de atragere a românilor la calvinism sub masca unor slăbiciuni omenești14. În vara
anului 1615, popa cel tânăr de la Biserica Sfântul Nicolae l-a acuzat pe popa Constantin că a
preacurvit cu o fetișcană din Șchei, dar Senatul Cetății Brașovului l-a absolvit pe cel acuzat și
l-a oprit pe reclamant să mai slujească vreme de o jumătate de an. Popa Stan, nemulțumit, l-a
chemat la Brașov pe mitropolitul Teoctist de la Alba Iulia, care le-a interzis să mai slujească
deopotrivă lui Stan și lui Constantin. Au urmat o serie de măsuri ale Senatului Brașovului
care-l favorizau pe popa Constantin, alternând cu altele, în favoarea preotului Stan, de partea
căruia se situa mitropolitul Teoctist. „Cearta” aceasta a preoților români a ajuns la un moment
dat, prin mijlocirea unui nobil făgărășean, chiar în dezbaterea Dietei Transilvaniei, fiind supu-
să și atenției principelui Gabriel Bethlen. Până la urmă, în ianuarie 1616, afacerea s-a tranșat
în favoarea preotului Constantin, prin exilarea în Țara Făgărașului a rivalului său. Însă, ceea

11 Ana Dumitran, Privilegiile acordate preoților români…, p. 82.

12 Ibidem, p. 82–83.
13 Ibidem, p. 84.
14 George Damian, Sfada preoților români din Brașov, în „Magazin istoric”, anul XLVIII, serie nouă,
nr. 7(568), iulie 2014, p. 48–51.

349
 EME
Ioan-Aurel Pop

ce pare o simplă ceartă între „popii valahi” – considerați cu dispreț, de către cronicarul Andre-
as Hegyes, „mai degrabă maimuțe decât preoți” – se dovedește o afacere cu substrat mai adânc:
pe drumul de întoarcere de la Brașov spre Alba Iulia, mitropolitul Teoctist era găzduit de
boierul Petru de Recea, cumnatul preotului Stan; același boier-nobil a dus chestiunea înaintea
Dietei Transilvaniei, adică a stărilor țării; Ștefan de Recea, fratele lui Petru, a tradus în limba
română Catehismul calvin și Psaltirea maghiară în versuri a lui Albert Molnar de Szenc, în
cadrul campaniei de impunere a calvinismului între români15. Mitropolitul Teoctist, precum
și alți ierarhi români din secolul al XVII-lea, s-a văzut silit să nu se opună fățiș propagandei
calvine a principelui, exercitate și prin prisma unor familii românești de vază, cum era aceea a
boierilor nobili din Recea făgărășeană. Comunitatea românească din Șchei, care s-a dovedit
cea mai reticentă la „schimbarea legii” dintre toate comunitățile românești ardelene, simțind
primejdia (venită prin popa Stan, legat de mediile calvine), s-a opus chiar puterii centrale și
ierarhului ortodox, considerat prea apropiat de această putere. Sașii din Cetate sunt de partea
popii Constantin nu de dragul românilor și al ortodoxiei (doar sașii erau ei înșiși protestanți
de formă luterană), ci din opoziție față de calvinism și de puterea centrală, în condițiile în care
românii din Șcheii Brașovului și Țara Bârsei erau situați în sfera de influență săsească. Aceas-
tă influență, devenită tutelă politică (Șcheii Brașovului erau supuși deciziilor Magistratului
din Cetate), a îmbrăcat și o haină prozelită, mai ales după ce, în secolul al XVI-lea, sașii s-au
transformat din catolici în luterani și au încercat să impună această nouă confesiune printre
români, inclusiv în Șchei. Nereușind nimic în acest sens, liderii din Cetate nu puteau vedea cu
ochi buni insinuarea calvinismului. Firește că marea împotrivire în acest sens venea din partea
românilor înșiși, sprijiniți de principii și de mitropoliții Țării Românești, dar și de ierarhia
transilvană care, deși trebuia să mimeze o anumită supunere față de puterea princiară calvină,
rămânea fermă întru apărarea „legii românești”.
Pe această linie, mitropolitul Dosoftei a convocat și ținut, în ultimul an al oblăduirii sale
(în 1627), un sinod (sobor), ale cărui hotărâri s-au păstrat în detaliu. Astfel, se știe că, pus în
postura stabilirii unor reguli diecezane clare și a unor amenzi fixate pentru alternativa neres-
pectării acestor norme, înaltul for bisericesc românesc a urmărit două obiective: responsabili-
zarea clerului față de îndatoririle sale liturgice și pastorale și respectarea strictă a ritului și a
zilelor de sărbătoare religioasă (125 într-un an, cu duminici cu tot) și a celor de post16. Deși
deciziile forului bisericesc românesc mărturisesc o anumită aplecare spre înnoire, ele nu se
abat deloc de la rânduiala răsăritului, pe care vor s-o păstreze pură și nealterată în raport cu
orice abatere protestantă, inclusiv sau mai ales calvină.
Totuși, o asemenea persistență și rezistență a românilor întru ortodoxia tradițională nu
corespundea planurilor de perspectivă ale principelui. Semnele unei astfel de năzuințe s-au
văzut timid încă de la începuturile domniei, chiar și atunci când cele mai multe documente nu
făceau nicio aluzie directă la calvinizare. Spre finalul domniei, însă, odată cu gândurile de
mărire și cu planurile sale de anvergură europeană (obținerea coroanei Poloniei, cu sprijin
suedez și rusesc), Gabriel Bethlen a devenit mai radical și în materie de credință. Noua sa
atitudine față de românii ortodocși, atât de numeroși în principatul său, se va vedea și din

15 Ibidem, p. 50–51.
16 Ovidiu Ghitta, op. cit., p. 273.

350
 EME
REPERE ALE POLITICII CONFESIONALE A PRINCIPELUI GABRIEL BETHLEN

corespondența sa cu patriarhul de la Constantinopol.17 Măsurile de acceptare alternează cu

cele de discriminare, iar permisiunea de păstrare a tradiției răsăritene este treptat obturată de
presiuni în vederea calvinizării. Astfel, la 17 februarie 1614, Gabriel Bethlen recunoștea
preoților români trecuți la Reforma calvină, din comitatele Bihor, Crasna și Solnocul de Mij-
loc, privilegiile preoților calvini maghiari, însă fără acceptarea unei ierarhii proprii. Cu alte
cuvinte, românii calvini din acele regiuni urmau să fie supuși superintendentului și „seniorilor”
(protopopilor) reformați unguri18. Odată cu venirea la păstorire a mitropolitului Ghenadie al
II-lea (în 1627), politica princiară de calvinizare a românilor devine tot mai apăsătoare, după
cum rezultă din condițiile puse ierarhului cu prilejul numirii sale, condiții considerate însă
ulterior, sub Gheorghe Rákóczi I, insuficiente, blânde. Asaltat de insistențele principelui și ale
calvinilor maghiari, mitropolitul Ghenadie nu a acceptat nicio modificare a dogmei și ritului,
nici în privința eliminării unor părți din ceremonii și nici în sensul introducerii unor inovații
de tip protestant. Se poate ca vlădica să fi invocat chiar, în cazul forțării notei de către Bethlen,
posibilitatea intervenției principilor români de la sud și est de Carpați, precum și opoziția
patriarhului ecumenic de la Constantinopol, Kiril Lukaris19.
Este unul dintre motivele pentru care Gabriel Bethlen se adresează în scris chiar patriar-
hului ecumenic, în chestiunea calvinizării românilor. Din păcate, corespondența respectivă nu
s-a păstrat, cu excepția unei epistole patriarhale de răspuns, emise la 2 septembrie 162920, în
Noua Romă, la sediul Marii Biserici. Din text se desprind ideile, intențiile și planurile princi-
pelui transilvan, dezvăluite capului Bisericii Răsăritului: soarta preoților români este demnă
de plâns și legea creștină decăzută (nocivam, ignominiosamque Valachorum… sacerdotum sortem
…morum, religionisque Christianae depravatio); de aceea, principele promite nenorocitului po-
por român și preoților săi larga sa bunăvoință și protecție (miserae huic genti, sacerdotibusque
eius amplam benevolentiam et protectionem); condiția sau prețul acestei bunăvoințe este trecerea
românilor de la ortodoxie la calvinism; pentru realizarea acestei convertiri ar fi nevoie de spri-
jinul direct (asistentia) al patriarhului), mai precis de încurajarea cât de mică a acestuia din
urmă adresată „episcopului acelor ținuturi”, Ghenadie al II-lea (Gemmadius… levissimum ob-
tineret afflatum); mitropolitul Ghenadie ar urma să fie înduplecat întâi la tăcere și apoi la
acțiune (ad tacendum, perinde ac ad agendum), dacă patriarhul și-ar „închide ochii și urechile”

17 Vezi referiri la Nicolae Iorga, Istoria românilor din Ardeal și Ungaria, ediție de Georgeta Penelea,
București, 1989, p. 166-167, 171, 174; Ioan Lupaș, Istoria unirii românilor, București, 1938, p. 160.; D.
Prodan, op. cit., p. 108.
18 Juhász József, A reformáció az erdélyi románok között, Cluj, 1940, p. 139.
19 Niculae M. Popescu, Chiril Lucaris și ortodoxia română ardeleană, în „Biserica Ortodoxă Română”,
an. LXIV, 1946, nr. 7–9., p. 4; Aurel Jivi, Orthodox, Catholics and Protestants. Studies in Romanian
Ecclesiastical Relations, Cluj-Napoca, 1999, p. 116–118.; I.-A. Pop, Patriarhul Kiril Lukaris despre
unitatea etno-confesională a românilor, în „Studii de istorie medievală și premodernă. Omagiu
profesorului Nicolae Edroiu”, Cluj-Napoca, 2003, p.315–323.
20 Szilády Áron – Szilágyi Sándor, Török-magyarkori államokmánytár, vol. II, Pest, 1869, p. 137–140.
(text latin); I. Lupaș, Documente istorice transilvane, vol. I (1599-1699), Cluj, 1940, p. 177–179. Cele
mai bune ediții din România ale textului scrisorii patriarhale de la 2 septembrie 1629 – cu traducere în
românește – au fost date de N. M. Popescu, op. cit., p. 19–24. și de Ioan Vasile Leb, Ortodoxia transilvană
între Reformă și Contrareformă, sec. XVI-XVII, în vol. „Teologie și cultură transilvană în contextul
spiritualității europene în sec. XVI-XIX”, îngrijit de I. V. Leb, Cluj-Napoca, 1999, p. 144–151.

351
 EME
Ioan-Aurel Pop

față de presiunea de convertire; împăratul turcilor nu s-ar opune unei atare întreprinderi; re-
gele Suediei, principele Brandenburgului și mulți principi ai Germaniei au încuviințat intenția
de calvinizare a românilor; este mai bine ca românii să fie atrași la calvinism decât la catoli-
cism, întrucât credința Romei este plină de greșeli (plena errorum est); călugării și popii români
din Transilvania nu au, de fapt, nicio religie (kalugeros, popasque Valachorum… nullam plane
habere religionem) și, decât să nu aibă niciuna, mai bine ar fi să aibă una, fie ea și greșită (după
cum cred răsăritenii și patriarhul că ar fi calvinismul); acele țări sunt mai fericite în care exis-
tă cât mai puține deosebiri religioase (illa sint feliciora regna, in quibus quam paucissimae religi-
onum vigent discrepantiae).
Acestor idei, intenții și planuri ale lui Gabriel Bethlen le răspunde Kiril Lukaris, patriar-
hul de la Constantinopol, sub a cărui oblăduire se aflau și bisericile românilor21. A fost un
patriarh sui generis, deschis dialogului interconfesional și acuzat chiar de tendințe calvinizan-
te, mai ales după apariția lucrării „Mărturisirea bisericii ortodoxe”, publicată sub numele său
la Geneva, în martie 162922. În scrisoarea analizată aici, însă, Kiril Lukaris se dovedește un
apărător ferm și luminat al credinței și bisericii sale. Înaltul ierarh cunoștea bine situația ro-
mânilor și a țărilor locuite de ei23. În 1601, Lukaris, pe atunci singhel al Patriarhiei ecumenice,
era chemat de Meletie Pigas (patriarhul Alexandriei), care-și simțea aproape sfârșitul. În dru-
mul său din Polonia (unde se afla în misiune ca exarh patriarhal) spre Constantinopol, Luka-
ris se opri la Iași, loc în care avea să rostească unele predici. În septembrie 1601, tânărul mo-
nah era ales patriarh al Alexandriei, funcție în care avea să rămână până în 1620. Între anii
1612-1615, înaltul ierarh va sta mult timp la Târgoviște, la curtea principelui Radu Mihnea,
la București și la Iași. În toamna anului 1614, el va participa în capitala Valahiei la sfințirea
mănăstirii Radu Vodă, reconstruită de Radu Mihnea. În această ambianță, în 1615, urmașii
Buzeștilor închinau mănăstirea Stănești, din județul Vâlcea, Patriarhiei din Alexandria. În
1620, an în care face o nouă călătorie în Țările Române, Kiril Lukaris este mutat în scaunul
constantinopolitan, devenind patriarh ecumenic. Din acest moment, legăturile înaltului ierarh
cu lumea românească sunt tot mai intense: în 1623, el – împreună cu alți patriarhi – confirmă
satul Izvorul Alb, din Mehedinți, dăruit de principele Radu Mihnea postelnicului Pătrașcu,
fiul lui Petru Cercel, fost principe al țării Românești (1583-1585); în 1628, aprobă închinarea
mănăstirii principelui Moldovei, Miron Barnovschi (1626-1629, 1633), din Iași către Sfântul
Mormânt; în 1630, întărește scutirea de dări a locuitorilor satului Poieni, dăruit de Leon Vodă
Tomșa (1629-1632), domnul Țării Românești, Sfântului Mormânt etc.
Cum se vede, Kiril Lukaris cunoștea bine, din interior, societatea românească, el petrecând
mult timp în ambianța principilor, ierarhilor, cărturarilor și boierilor români de la Târgoviște,

21 Vezi Germanos, Metropolitan of Thyateira, Kyrillos Loukaris, 1572-1638. A Struggle for Preponderance
between Catholic and Protestant Powers, London, 1951, passim; George A. Hadjiantoniou, Protestant
Patriarch. The life of Cyril Lucaris (1572-1638), Patriarch of Constantinople, Richmond (Virginia), 1961,
passim.
22 Lucrarea a fost republicată în 1633. Mircea Păcurariu, Istoria Bisericii românești din Transilvania,
Banat, Crișana și Maramureș până la 1918, Cluj-Napoca, 1992, p. 151–153.; I. V. Leb, op. cit., p. 143.
23 Prezent în Țările Române încă din 1594, Lukaris a revenit de mai multe ori la București, Iași,
Târgoviște, Mănăstirea Bistrița, unde a ținut slujbe, predici, a elaborat lucrări și s-a aflat în legături cu
principi, ierarhi și demnitari ca Ieremia Movilă, Radu Mihnea, Ștefan Tomșa, Gheorghe Movilă, Luca
Stroici, boierii Buzești. Vezi N. M. Popescu, op. cit., p. 5–15.; A. Jivi, op. cit. p. 64–99.

352
 EME
REPERE ALE POLITICII CONFESIONALE A PRINCIPELUI GABRIEL BETHLEN

București și Iași. Pe de altă parte, patriarhul s-a aflat din tinerețe în strânse legături cu lumea
protestantă, cu personalitățile (David Höschel, Friederich Sylberg, Cornelius Haga, Jan Uy-
tenbogaert, David Le Leu de Wilhelm, Antoine Leger, Thomas Roe și alții) și scrierile din
mediul protestant.24 De aceea, răspunsul său la scrisoarea (scrisorile) și soliile principelui tran-
silvan Gabriel Bethlen este în cunoștință de cauză. Patriarhul ecumenic, fin cărturar și abil
diplomat, formulează următoarele idei în acest sens: „bunăvoința și protecția” principelui față
de „acest popor demn de milă” al românilor sunt apreciate, dar condiția (prețul) lor – adică
atragerea acestor români la calvinism – nu poate fi înțeleasă și acceptată de capul bisericii
răsăritene; convertirea românilor la calvinism nu se poate realiza însă nici din alte motive: a)
opoziția românilor înșiși, care nu ar putea să fie înduplecați spre a îmbrățișa de bună voie
tocmai calvinismul; b) prejudicierea netă a celorlalte credințe (catolicism, luteranism, unita-
rianism), care se bucură de drepturi egale în Transilvania; c) tulburarea și iritarea sufletelor în
țară; d) legătura de sânge și de simțiri care trăiește, deși în mod tainic, dar cu atât mai puternic,
între românii din principatul Transilvaniei și locuitorii țărilor Valahiei și Moldovei (…sangu-
inis, affectuumque nexus, qui inter Valachos ditionis Transilvanicae, ac incolas terrarum Valachiae,
Moldaviaeque, clancularius quamquam, ast arctissimus tamen viget); e) poziția principilor ro-
mâni extracarpatici, care, fără îndoială, nu vor fi de acord niciodată cu aceasta și vor pune în
mod absolut sigur piedici, dacă nu cu armele atunci cel puțin prin îndemnuri tainice (In id
sane principes vicini dictarum terrarum nunquam concedent, obicesque, si non armis, saltem occultis
suggestionibus certo certius ponent.).
În continuare, cel mai înalt ierarh al lumii ortodoxe, adaugă și alte considerente privitoare
la imposibilitatea punerii în practică a proiectului de calvinizare a românilor transilvăneni:
credința lui Gabriel Bethlen și a oamenilor săi – calvinismul – nu este păgână, ci creștină, dar
ea se deosebește de ortodoxie mai mult decât credința catolică; a avea o religie greșită (cum
crede biserica răsăriteană că este calvinismul) este ca și cum nu ai avea niciuna; sărmanul
popor român ar putea trece la calvinism numai din ignoranță sau prin forță; dacă principele
ar aplica politica sa de calvinizare față de români, patriarhul nu s-ar putea opune efectiv din
cauza depărtării prea mari și a lipsei sale de forțe; pe de altă parte, biserica nu se cuvine să
lupte cu arme de război, ci prin cuvânt, căci altfel s-ar săvârși un păcat foarte mare; rațiunea
principilor este aceea de a avea în țările lor cât mai puține deosebiri de credință, dar biserica
(ortodoxă) nu poate adopta niciodată acest precept, deoarece „nu ne este iertat să jertfim
credința noastră de dragul unor rațiuni politice” (non licet enim nobis… fidem nostram politicis
rationibus immolare); poate că unii principi ar sprijini calvinizarea românilor, dar ceea ce este
plăcut unora poate să aducă pagubă altora; patriarhul subliniază iarăși că nu ține de slujba sa
să lupte cu arme pământești contra atentatului la confesiunea românilor, dar că se va ruga lui
Dumnezeu să-și reverse spiritul (duhul) său cel sfânt asupra sărmanului popor român.
Acest răspuns patriarhal nu ar fi fost probabil de natură să-l influențeze prea mult în ches-
tiunea convertirii românilor pe principele transilvan, numai că el avea să-și sfârșească zilele la
15 noiembrie 1629, adică la nici două luni și jumătate de la emiterea scrisorii patriarhului.
Urmașii săi, deși nu au putut schimba credința supușilor români din Transilvania, au menținut
tutela calvină asupra bisericii românești din această provincie până la venirea austriecilor, la

24 A. Jivi, op. cit., p. 100–119.

353
 EME
Ioan-Aurel Pop

finele secolului al XVII-lea. Atunci abia s-a produs unirea românilor transilvăneni cu Biserica
Romei.25
Scrisoarea detaliată mai sus și datată la 2 septembrie 1629 are în atenție un subiect central
și concret, anume chestiunea atragerii românilor transilvăneni la calvinism, dar cuprinde și o
seamă de judecăți de valoare mai generale, privitoare la concepțiile religioase și politice vehi-
culate în epocă. Ambii protagoniști ai scenei evocate aici emit idei și reguli de guvernare,
prioritar politice din partea principelui Transilvaniei și prioritar religioase din partea patriar-
hului ecumenic. Cei doi formulează însă și opinii din domenii opuse statutului lor, anume
Gabriel Bethlen are păreri despre religie, iar Kiril Lukaris despre politică sau despre guverna-
rea laică. De obicei, aceste idei, opinii, propuneri nu concordă. Opoziția între cei doi lideri
pornește de la subiectul central al corespondenței lor: principele dorește atragerea românilor
ortodocși la calvinism, iar patriarhul nu aprobă această intenție. Contradicția se insinuează
însă, vag și treptat, chiar de la începutul scrisorii, deoarece patriarhul spune că apreciază
„bunăvoința” lui Bethlen pentru români, care, în fond, așa și trebuiau tratați (doar erau supușii
săi), dar nu acceptă condiționarea acestei „bunăvoințe” de trecerea românilor la calvinism. Prin
urmare, patriarhul nu înțelege nici să intervină în acest sens pe lângă „episcopul Ghenadie”,
cum sugera principele transilvan. Alt punct de dezacord este atitudinea față de biserica Ro-
mei: înaltul ierarh răsăritean scrie clar că aceasta este mai aproape de ortodoxie decât calvinis-
mul, pe care îl apreciază drept „religie greșită”. Lukaris se delimitează și de metodele politice
laice ale lui Bethlen; nu aprobă eventuala folosire a forței contra românilor și refuză el însuși
să apeleze la forță pentru a apăra ortodoxia. Ca om al bisericii răsăritene, patriarhul avea
obligația morală și canonică să acționeze doar cu cuvântul.
Scrisoarea patriarhală face și câteva importante referiri la chestiunea națională în general
și la națiunea română în special. În primul rând, Gabriel Bethlen este considerat un principe
„căruia Dumnezeu i-a încredințat spre ocrotire atâtea popoare așa de mari”, ceea ce arată că
patriarhul știa bine care era componența etnică a Transilvaniei. Acesta mai știa și că principe-
le calvin ducea o politică de nivelare confesională, după un principiu modern, acceptat, se pare,
de mulți în epocă și care considera „fericirea” țărilor cu atât mai mare cu cât deosebirile de
credință erau mai puține. Această tendință de uniformizare face parte categoric din arsenalul
politic al statelor naționale moderne. Lukaris nu o putea aproba, fiindcă ea acționa în detri-
mentul ortodoxiei și fiindcă centrul bisericii răsăritene era dominat de un stat ostil și necreștin.
Înaltul ierarh mai știa că românii nu erau recunoscuți între „națiunile” (adică stările sau gru-
purile etnice privilegiate) Transilvaniei, alături de maghiari, sași și secui. De aceea, acești ro-
mâni nici nu sunt numiți națiune (natio), ci mulțime, populație, popor sau neam (gens); statu-
tul de inferioritate al românilor reiese și din expresia de misera gens, folosită în mod constant
la adresa lor26. În ochii celor doi conducători, românii nu sunt oficial o națiune, ci un popor (o
populație) demn de milă sau sărman. Situația de „popor sărman” a românilor, generată în fapt
de statutul lor inferior între etniile Transilvaniei, este explicată de Bethlen prin starea decăzu-
tă a preoțimii, stricarea legii creștine, neînțelegerea evangheliilor etc. Se văd clar din text

25 D. Prodan, op. cit., p. 134–150.; Francisc Pall, Inochentie Micu-Klein. Exilul la Roma (1745-1768), ediție
de Ladislau Gyémánt, vol. I, Cluj-Napoca, 1997, p. 3–13.
26 În acest context, traducerea lui gens prin națiune, cum s-a procedat până în prezent, ni se pare
nepotrivită.

354
 EME
REPERE ALE POLITICII CONFESIONALE A PRINCIPELUI GABRIEL BETHLEN

concepțiile unui lider pragmatic, interesat de elita conducătoare, de raționalizarea credinței în

spirit protestant, dar și de soarta poporului de jos, aflat în stare demnă de milă. Mila este
însoțită însă și de dispreț pentru traiul românilor și pentru credința lor considerată inferioară,
plină de eresuri. Acest destin trist este pus de principe nu pe seama statutului periferic rezer-
vat de stări românilor, ci pe seama unei incapacități ancestrale de progres, generate de „legea
românească”, de credința pe care românii o confundau în fapt cu viața lor. Lukaris preia aceas-
tă descriere a înapoierii și ignoranței românilor nu ca pe o consecință a credinței răsăritene, ci
ca pe un dat al sorții lor triste, în stat străin și ostil. El nu poate accepta ceea ce pretindea in-
direct Bethlen, anume că ortodoxia era cauza stării nenorocite a românilor. Patriarhul știa
bine că principele calvin făcea o pledoarie pro domo, că exagera în oarecare măsură, că românii,
cel puțin după 1550, aveau cărți bisericești tipărite în limba lor, unele chiar cu tentă calvină,
cărți care circulau până la nivel de parohie. Pe de altă parte, presiunea calvină asupra români-
lor și chiar calvinizarea ierarhiei lor nu erau de dată recentă, ci aveau rădăcini de la jumătatea
secolului al XVI-lea. Cu alte cuvinte, cei doi conducători erau de acord cu starea „sărmană” a
românilor, dar vedeau diferit cauzele acestei situații.
Mai mult, Kiril Lukaris face chiar distincție între situația politică și confesională subordo-
nată a românilor din Transilvania și statutul lor general de comunitate etnică. Patriarhul știa
că românii din Transilvania erau legați strâns prin origine și simțire de masa poporului lor din
Valahia și Moldova și că principii români ai acestor două țări ar putea sări în apărarea româ-
nilor supuși lui Bethlen, fie cu armele, fie cu îndemnuri tainice. Ambele idei au acoperire, în
sensul că fuseseră verificate în trecut, cu mult înainte de 1629. Ultima intervenție importantă
a unui principe român în Transilvania fusese cea a lui Mihai Viteazul (1599-1601), perceput
și ca ocrotitor al românilor27. Românii din Transilvania erau acuzați la 1599 că s-au ridicat la
luptă contra nobililor unguri „încurajați de încrederea că dobândiseră un principe din neamul
lor”. Mai erau acuzați, de asemenea, că acționau în unire cu frații lor veniți de la sud de
Carpați. Se mai știa în mediile elitare ale Transilvaniei că Mihai Viteazul i-a pregătit pe ro-
mânii de acolo pentru venirea sa „prin tainica lucrare a preoților săi”. Toate acestea dau drep-
tate lui Lukaris: convertirea românilor ardeleni la calvinism nu se putea face fără ruperea
unității naționale a acestora, a legăturilor care-i uneau cu românii din Valahia și Moldova și
fără anihilarea opoziției principilor români. Or, aceste două lucruri, după opinia indirect ex-
primată a lui Lukaris, erau peste puterea principelui Bethlen.
Prin aprecierea realistă a rolului coeziunii și unității românilor, patriarhul ecumenic
vădește o cunoaștere corectă a stadiului de evoluție a națiunii române. Dacă românii din Tran-
silvania nu erau acceptați ca „națiune” formală în acea țară, ei se dovedeau a fi o națiune reală,
etnică, împreună cu ceilalți români, din Moldova și țara Românească. Patriarhul, care stătuse
printre români, nu se îndoiește că „legătura de sânge și de simțiri” dintre toți românii era mai
puternică decât politica principelui calvin și că atentatul la confesiunea românilor ar genera în
mod cert intervenția domnilor țării Românești și Moldovei. Intervenția – militară sau pașnică
– a acestor domni este percepută de patriarh ca o măsură de apărare a evocatei „legături de
sânge și simțiri”, adică a unității românești. După 1600, intervenția factorilor politici din

27 Vezi I.-A. Pop, Națiunea română medievală. Solidarități etnice românești în secolele XIII-XVI,
București, 1998, p. 15–36.; 129–146.

355
 EME
Ioan-Aurel Pop

Valahia și Moldova pentru apărarea românilor din Transilvania este considerată ca un fapt
natural, posibil oricând.
Se dovedește astfel încă odată că, după domnia lui Mihai Viteazul, românii trecuseră de la
stadiul de solidaritate instinctivă la cel de solidaritate efectivă, pregătindu-se să facă tranziția
de la națiunea medievală la națiunea modernă28.
Kiril Lukaris a fost un apărător al credinței răsăritene într-o lume a interferențelor și
rivalităților. A fost martor în tinerețe la sinodul de la Brest (1596), prin care s-a confirmat
unirea ortodocșilor (rutenilor) din Polonia cu biserica romană, pentru ca ulterior să asiste la
asalturile calvine asupra românilor din Transilvania. În fața influențelor și presiunilor Refor-
mei și Contrareformei, înaltul ierarh a simțit acut situația de criză a bisericilor răsăritului,
aflate, multe dintre ele, în captivitate și supunere. Prin dialog, el a luat act de schimbările
produse în Europa în materie de credință și de politică, s-a adaptat noii situații, încercând să
păstreze specificul unei lumi creștine zbuciumate, în fruntea căreia fusese plasat în 1620.
Poziția lui vădește flexibilitate, abilitate, deschidere spre dialog, dar și fermitate, demnitate și
curaj, în ciuda declinului în care intrase civilizația Europei Răsăritene după decăderea Impe-
riului Bizantin. La rândul său, principele Gabriel Bethlen este și el o mare personalitate a
vremii sale, un conducător pragmatic și ambițios, care visa o țară centralizată, ușor de guver-
nat, într-o Europă impregnată de concurența națiunilor și în căutare de echilibru politic și
religios.

HIGHLIGHTS OF CONFESSIONAL POLITICS OF PRINCE GABRIEL BETHLEN

CONCERNING THE ROMANIANS

Keywords: accepted religions, tolerated religion, religious reform, the Orthodox Church,
independence

In Transylvania, following the death of Mihai Viteazul, a series of concerns appeared, which set the
stage for Calvinist and filo Turk princes, among which Gabriel Bethlen played an important role. The
purpose of this article is to analyse some of the measures taken by Gabriel Bethlen during his reign in
Transylvania (1613–1629).

28 P. Teodor, op. cit., passim; I.-A. Pop, Istoria Transilvaniei medievale..., p. 250.

356