CUPRINS

1. De ce există o poveste despre prinţesă –

2. Prinţesa se rătăcește
3. Prinţesa și… o să vedem noi cine
4. Ce părere avu doica despre toate astea
5. Prinţesa se dă bătută
6. Micul miner
7. Minele
8. Goblinii
9. Sala palatului goblinilor
10. Regele, tatăl prinţesei
11. Iatacul bătrânei doamne
12. Un scurt capitol despre Curdie
13. Animalele „piticaniilor”
14. În seara când se împlinea săptămâna
15. Ţesut, apoi tors
16. Inelul
17. Primăvara
18. Curdie descoperă un indiciu
19. Sfatul goblinilor
20. Irene și firul călăuzitor
21. Evadarea
22. Bătrâna doamnă și Curdie
23. Curdie și mama lui
24. Irene se poartă ca o prinţesă
 CAPITOLUL 1. DE CE ARE PRINŢESA O POVESTE A EI

A fost odată o mică prinţesă, al cărei tată era rege peste o ţară întinsă, plină de munţi şi văi. Palatul
lui era construit pe unul dintre munţi, şi era măreţ şi foarte frumos. Prinţesa, pe nume Irene, se născuse
acolo; dar, pentru că mama ei era slăbită, prinţesa fu trimisă, la puţin timp după naştere, să fie crescută
de oameni de la ţară, într-un conac - o casă mare: jumătate castel, jumătate gospodărie ţărănească - aflat pe
coasta unui alt munte, pe la jumătatea distanţei dintre poalele şi vârful acestuia. Prinţesa era o făptură mică
şi drăgălaşă, care, la vremea când începe poves- tea mea, avea cam opt ani, cred, dar a crescut foarte
repede. Chipul îi era lumi- nos şi frumos, cu ochii ca doi stropi de cer noptatic, fiecare cu câte o stea topită
în albastrul lui. Ai fi crezut că ochii aceia trebuie să fi ştiut că vin de acolo, la cât de des priveau în sus,
spre cer. Tavanul camerei ei de copil era albastru, cu stele pe el, fiind făcut să semene cât mai mult cu
cerul. Dar mă îndoiesc că ea văzuse vreodată cerul adevărat presărat cu stele, dintr-un motiv pe care ar fi
mai bine să-l spun îndată.
Munţii aceştia erau foarte scobiţi pe dinăuntru, având grote uriaşe, coridoare şerpuite, unele cu apă
curgând prin ele, iar altele strălucind în toate culorile curcubeului când o rază de lumină pătrundea până
acolo. Nu s-ar fi ştiut multe despre acele locuri, dacă n-ar fi fost acolo mine, puţuri de exploatare mari şi
adânci, cu galerii lungi şi coridoare pornind din ele, care fuseseră să- pate pentru a ajunge la minereul de
care erau plini munţii. în cursul săpăturilor, minerii dădeau peste multe dintre aceste grote naturale. Câteva
dintre ele aveau ieşiri departe pe coasta unui munte sau într-o ravenă. În grotele acestea subterane trăia o
rasă ciudată de fiinţe, numite de unii gnomi, de alţii kobolzi, iar de alţii goblini. Exista o legendă răspândită
în ţară, potrivit căreia odinioară aceştia trăiau deasupra pământului şi erau foarte asemănători celorlalţi
oameni. Dar, din cauze asupra cărora legendele se contraziceau, regele de atunci fie îi împovărase cu biruri
pe care ei le găseau prea grele, fie le ceruse respectarea unor reguli sau obiceiuri care nu le erau pe plac, fie
începuse să-i trateze cu mai multă asprime, într-un fel sau altul, şi impusese legi mai stricte; urmarea a fost
că toţi au dispărut din ţara aceea. însă, după cum spune legenda, în loc să plece în altă ţară, ei şi-au găsit
refu- giul în grotele subterane, de unde nu ieşeau decât noaptea, dar chiar şi atunci se arătau rar şi niciodată
multor oameni deodată. Chiar şi în timpul nopţii, se spunea că se adunau în aer liber numai în părţile cele
mai puţin umblate şi mai greu de străbătut ale muntelui. Aceia care zăriseră pe vreunul dintre ei ziceau că
goblinii îşi schimbaseră mult înfăţişarea de-a lungul generaţiilor; şi nu era de mirare, căci trăiau în locuri
reci, umede şi întunecoase, lipsite de soare.
Ei nu erau doar urâţi în înţelesul obişnuit, ci fie complet dezgustători, fie ridicol de groteşti, atât la
faţă, cât şi ca formă şi as- pect general. Mergea vorba că nu exista vreo născocire a celei mai neîngrădite
imaginaţii, exprimată prin peniţă sau creion, care să poată întrece extravaganţa înfăţişării lor. Dar eu
bănuiesc că cei care spuneau asta confundaseră unele dintre animalele lor de companie cu goblinii înşişi -
dar despre acestea voi spune mai multe mai târziu. Goblinii nu erau atât de diferiţi de fiinţele omeneşti pe
cât ar da de înţeles aceste descrieri. Şi, pe măsură ce deveneau tot mai diformi la trup, ei sporeau în
cunoştinţe şi isteţime, astfel încât erau capabili să facă lucruri pe care nici un om nu le-ar fi crezut posibile.
Dar, pe măsură ce sporeau în viclenie, sporeau şi în răutate, iar marea lor plăcere era să le facă
necazuri prin orice mijloace oamenilor care trăiau în aer liber deasupra lor. Aveau încă destulă afecţiune
unii faţă de alţii, încât să nu fie cruzi doar de dragul cruzimii cu cei care le ieşeau în cale. Totuşi, ei păstrau
în inimă, ca pe ceva de mare preţ, duşmănia străveche împotriva celor care ocupau acum fostele
lor proprietăţi, şi în special împotriva urmaşilor regelui care provocase plecarea lor, pe care căutau orice
ocazie de a-i chinui în moduri la fel de neobişnuite ca inventatorii lor. Şi, deşi pitici şi diformi, aveau o
putere pe măsura şireteniei lor. În decursul vremii, ei îşi aleseră un rege şi un guvern propriu, a căror prin-
 cipală ocupaţie, în afara treburilor lor obişnuite, era să le dea bătaie de cap vecinilor lor de deasupra.
Acum se poate înţelege de ce mica prinţesă nu vă- zuse niciodată cerul noaptea. Oamenii se temeau prea
tare de goblini ca să o lase să iasă noaptea din casă, fie chiar şi însoţită de numeroşii ei slujitori; şi aveau
multă dreptate să procedeze astfel, după cum vom vedea la timpul cuvenit.

CAPITOLUL 2. PRINŢESA SE RĂTĂCEŞTE

Am spus că prinţesa Irene avea cam opt ani la începutul poveştii mele. Şi povestea începe astfel:
într-o zi foarte umedă, când muntele era acoperit de o ceaţă care se tot aduna în stropi de ploaie şi se
revărsa pe acoperişurile vechiului conac, de unde cădea în ciucuri mari de apă de pe la streşinile de jur-
împrejurul casei, prinţesa bineînţeles că nu putea ieşi afară. Se plictisise atât de tare, încât nici jucăriile ei
n-o mai puteau amuza. Dacă aş avea timp să vă descriu fie şi numai jumătate dintre jucăriile pe care le
avea, aţi rămâne uimiţi. Dar chiar şi aşa, tot n-aţi avea voi jucăriile, or, tocmai aici stă diferenţa: nu
vă puteţi plictisi de un lucru înainte de a-l avea. Era însă o scenă demnă de văzut - prinţesa stând aşezată la
o masă mare acoperită cu jucării, în camera cu tavanul ce imita cerul deasupra capului. Dacă artistului i-ar
plăcea să dese- neze scena, l-aş sfătui să lase jucăriile în pace. Eu nu mă încumet să le descriu, şi cred că şi
el ar face mai bine să nu încerce să le deseneze.
Mai bine s-ar lăsa păgubaş. El poate face o mie de lucruri pe care eu nu le pot face, dar nu cred c-ar
fi în stare să deseneze acele jucării. Şi totuşi, nimeni n-ar putea să o deseneze pe prinţesă mai bine decât el:
rezemată cu spatele arcuit de spătarul scaunului, cu capul atârnându-i şi cu mâinile în poală, foarte
nefericită după cum ar spune ea însăşi , neştiind nici măcar ce i-ar plăcea să facă, în afară de cazul în care
ar ieşi afară în ploaie şi s-ar uda până la piele, ar căpăta o răceală respectabilă şi ar trebui să stea în pat şi să
mănânce fiertură. O clipă după ce aţi văzut-o stând acolo, doica ei iese din cameră. Asta chiar e o
schimbare, şi prinţesa se trezeşte puţin şi se uită în jur. Apoi răstoarnă scaunul şi fuge pe uşă afară, dar nu
pe uşa pe care ieşise doica, ci pe una care se deschidea la picioarele unei scări vechi şi neobişnuite, din
stejar mâncat de cari, care arăta de parcă nimeni nu pusese vreodată piciorul pe ea. Ea însă urcase şase
trepte odată înainte, şi acesta era un motiv suficient ca, într-o asemenea zi, să încerce să afle ce era la
capătul de sus al scării. Tot urcă ea alergând i se păru un drum atât de lung , până se termină şi cel de-al
treilea şir de trepte. Acolo văzu că palierul era capătul unui coridor lung. O luă la fugă de-a lungul acestuia.
Era plin de uşi pe fiecare parte. Erau atât de multe, încât nu-i veni să deschidă vreuna, ci continuă să
alerge până la capătul coridorului, unde coti într-un alt coridor, de asemenea plin de uşi. După ce coti de
încă două ori, continuând să vadă uşi şi numai uşi în jurul ei, începu să se sperie. Era atâta tăcere... Şi toate
acele uşi ascundeau camere în care nu se afla nimeni! Era înspăimântător! Iar ploaia răpăia cu putere pe
acoperiş. Irene se întoarse şi o luă la goană - paşii ei mici răsunând prin zgomotul ploii - înapoi la scări şi
către camera ei ferită de pericole. Spre ele se gândea ea că aleargă, dar se rătăcise de tot. Asta nu însemna
că era pierdută: se rătăcise doar. Alergă o oarecare distanţă, coti de câteva ori şi apoi începu să-i fie
frică. Foarte curând fu sigură că rătăcise drumul de întoarcere. Peste tot numai camere şi nici o scară!
Inimioara îi bătea la fel de repede cum îi alergau picio- ruşele şi un nod de lacrimi îi creştea în gât. Dar era
prea hotărâtă să găsească drumul şi, poate, prea înspăimântată ca să plângă deocamdată. In cele din urmă
nădejdea o părăsi. Nimic altceva decât coridoare şi uşi peste tot! Se aruncă pe podea şi izbucni într-un
plâns cu jale, întretăiat de suspine. Nu plânse mult însă, fiindcă era pe atât de curajoasă, pe cât se poate
aştepta de la o prinţesă de vârsta ei. După un plâns sănătos, se ridică şi îşi scutură praful de pe rochiţă. O,
ce praf vechi era acela! Apoi îşi şterse ochii cu mâinile, pentru că prinţesele n-au mereu batistele în
buzunare , ca şi alte fetiţe pe care le cunosc. După aceea, ca o prinţesă adevărată, se hotărî să treacă
la treabă cu luare-aminte, ca să găsească drumul înapoi: va merge prin cori- doare şi se va uita în toate
direcţiile ca să găsească scara. Şi aşa a şi făcut, dar fără succes. Mergea mereu în cerc fără să-şi dea seama,
deoarece coridoarele şi uşile erau toate la fel. În cele din urmă, într-un colţ, printr-o uşă între- deschisă, ea
văzu o scară. Dar, vai! Ducea într-o direcţie greşită: în loc să coboare, urca. Deşi era speriată, dori totuşi să
vadă unde ar putea duce scara mai departe. Era foarte îngustă şi atât de abruptă, încât continuă să urce ca
o fiinţă cu patru picioare, folosindu-şi şi mâinile la căţărat.

CAPITOLUL 3. PRINŢESA ŞI... VOM VEDEA CINE

Când ajunse la capătul de sus al scării, prinţesa se pomeni pe un mic palier pătrat, cu trei uşi, două
faţă în faţă, iar a treia în faţa scării. Se opri pentru o clipă, fără să-i vină în căpşorul ei vreo idee despre ce
să facă în continuare. Dar cum stătea ea aşa, începu să audă un sunet neaşteptat, care semăna cu un zumzet.
Putea fi ploaia? Nu. Era mult mai delicat şi chiar mai monoton decât sunetul ploii, pe care abia dacă o mai
auzea acum. Sunetul gros şi dulce, ca un zumzet, continua, cu scurte întreruperi. Era mai mult ca zumzetul
unei albine foarte fericite că găsise o fântână bogată de nectar în potirul vreunei flori.
De unde putea veni? îşi puse urechea la fiecare dintre uşi să asculte dacă venea dintr acolo. Când îşi puse
urechea la a treia uşă, nu mai încăpu nici o îndoială de unde se auzea sunetul acela trebuia să fie de la ceva
din acea cameră. Ce putea fi? Prinţesa era cam înfricoşată, dar curiozitatea îi fu mai puternică decât frica.
Deschise uşa încetişor şi privi pe furiş înăuntru.
Ce credeţi că văzu? O doamnă foarte bătrână care stătea aşezată şi torcea. Poate o să vă întrebaţi
cum putuse prinţesa să-şi dea seama că bătrâna doamnă era întradevăr bătrână, dacă vă spun că aceasta nu
era doar frumoasă, ci pielea ei era netedă şi albă. O să vă spun mai mult: părul ei era pieptănat peste cap de
pe frunte şi faţă, şi atârna liber până departe în jos, acoperind tot spatele. Nu prea seamănă a o doamnă
bătrână, nu-i aşa? Ei, dar era alb aproape ca zăpada! Şi, cu toate că faţa îi era atât de netedă, ochii ei ară-
tau atâta înţelepciune, încât nu puteai să nu îţi dai seama că trebuie să fie bă- trână. Prinţesa, deşi nu v-ar fi
putut spune de ce, o credea chiar foarte bătrână , cam de cincizeci de ani. Dar doamna era mai bătrână
decât atât, după cum veţi auzi mai departe. În timp ce prinţesa se holba uluită, cu capul băgat prin
deschizătura uşii, bătrâna doamnă şi-l ridică pe al ei şi zise cu o voce dulce, dar slabă şi cam tremurată,
care se amesteca foarte plăcut cu zumzetul continuu al roţii ei de tors:
- Intră, draga mea, intră! Sunt încântată să te văd. Acum aţi putea vedea clar că prinţesa era o prinţesă
adevărată, pentru că ea nu rămase cu mâna pe clanţă holbându-se nemişcată, cum am văzut că fac unele
care ar fi trebuit să fie prinţese, dar erau doar nişte fetiţe needucate. Ea făcu ce i se spuse, păşi îndată
înăuntru şi închise cu grijă uşa după ea.
- Vino la mine, draga mea! spuse bătrâna doamnă. Şi din nou prinţesa făcu ce i se spuse. Se apropie de
bătrâna doamnă ,destul de încet, mărturisesc, dar nu se opri până nu ajunse lângă ea, şi privi în sus spre faţa
ei cu ochii săi albaştri cu cele două steluţe topite în ei.
- Ei, dar ce-ai făcut cu ochii tăi, copilă? o întrebă bătrâna doamnă.
- Am plâns, răspunse prinţesa.
- De ce, copilă?
- Pentru că nu mi-am putut găsi drumul înapoi până jos.
- Dar ţi-ai putut găsi drumul în sus.
- Nu de la început , nu pentru o lungă bucată de vreme.
- Dar faţa ta e vărgată ca spinarea unei zebre! N-ai avut o batistă ca să-ţi ştergi ochii?
- Nu.
- Atunci de ce n-ai venit la mine ca să ţi-i şterg eu?
- Dacă nu vă supăraţi, n-am ştiut că sunteţi aici. Voi veni data viitoare.
- Eşti un copil cuminte, zise bătrâna doamnă. Apoi îşi opri roata, se ridică şi, ieşind din cameră, se întoarse
cu un lighean mic de argint şi un prosop alb şi moale, cu care spălă şi şterse feţişoara luminoasă. Iar
prinţesa se gândea că mâinile doamnei erau nespus de catifelate şi frumoase! Pe când doamna ducea înapoi
lighenaşul şi prosopul, mica prinţesă se minuna văzând cât de dreaptă şi înaltă era, căci, deşi atât de
bătrână, nu era deloc gârbovită. Doamna era îmbrăcată în catifea neagră, împodobită cu o bogată dantelă
albă, iar pe rochia neagră părul ei strălucea ca argintul. în cameră de- abia dacă era ceva mai multă mobilă
decât s-ar fi putut găsi în camera celei mai sărace bătrâne care îşi câştiga existenţa torcând. Nu era nici un
covor pe duşumea, nici o masă nicăieri nimic în afară de roata de tors şi de scaunul de lângă roată.
Când se întoarse în cameră, se aşeză şi, fără vreun cuvânt, începu din nou să toarcă, în timp ce Irene,
care nu mai văzuse până atunci o roată de tors, stătea în picioare alături de ea şi privea. Când torsul începu
să meargă strună, bătrâna doamnă o întrebă pe prinţesă, neuitându-se la ea:
-Ştii care e numele meu, copilă?
-Nu-l ştiu, răspunse prinţesa.
-Mă cheamă Irene.
-Aşa mă cheamă pe mine! strigă prinţesa.
-Ştiu asta. Am îngăduit să-mi porţi numele. Nu eu port numele tău, ci tu pe al meu.
-Cum vine asta? întrebă prinţesa uluită. Eu am avut întotdeauna numele meu.
-Tatăl tău, regele, m-a întrebat dacă n-am nici o obiecţie ca tu să-mi porţi numele, şi bineînţeles că
am îngăduit asta cu plăcere.
-A fost foarte drăguţ din partea dumneavoastră să-mi daţi numele pe care- l purtaţi şi încă unul atât de
frumos, spuse prinţesa.
-Ei, nici chiar foarte drăguţ! zise bătrâna doamnă. Un nume este unul din acele lucruri pe care cineva le
poate şi da, şi păstra în acelaşi timp. Eu am multe lucruri de acest fel. Nu ai vrea să ştii cine sunt eu,
copilă?
-Ba da, aş vrea foarte mult!
-Sunt stră-străbunica ta, spuse doamna.
-Ce înseamnă asta? întrebă prinţesa.
-Sunt mama tatălui mamei tatălui tău.
-O, nu pricep asta, zise prinţesa.
-Îmi dau seama. Nici nu mă aşteptam să poţi. Dar ăsta nu-i un motiv ca să nu-ţi spun.
-O, nu! răspunse prinţesa.
-O să-ţi explic totul când vei fi mai mare, continuă doamna. Dar acum vei fi în stare să înţelegi ceva, şi
anume că am venit aici ca să am grijă de tine .
-Sunteţi aici de mult? Poate de ieri? Sau chiar de astăzi, pentru că vremea era atât de ploioasă, încât nu
puteam să ies din casă?
-Sunt aici de când ai venit şi tu.
-Ce mult timp e de-atunci! zise prinţesa. Nu-mi amintesc deloc.
-Nu, presupun că nu.
-Dar nu v-am văzut până acum.
-Nu, dar o să mă mai vezi.
-Locuiţi tot timpul în această cameră?
-Nu dorm aici, ci în camera de vizavi, pe acelaşi palier. Dar cea mai mare parte din zi o petrec aici.
-Mie nu mi-ar plăcea. Camera mea de joacă este mult mai drăguţă. Dumneavoastră trebuie să fiţi o regină,
dacă sunteţi stră-străbunica mea.
-Da, sunt o regină.
-Atunci unde vă e coroana?
-În dormitorul meu.
-Aş dori să o văd.
-O vei vedea într-o zi , nu astăzi.
-Mă întreb de ce doica nu mi-a spus niciodată nimic despre toate acestea.
-Doica nu ştie. Ea nu m-a văzut niciodată.
-Dar ştie cineva că sunteţi în casă?
-Nu, nimeni.
-Atunci ce mâncaţi?
-Cresc păsări domestice ,dacă le pot numi aşa.
-Unde le ţineţi?
-O să-ţi arăt.
-Şi cine vă pregăteşte supa de pasăre?
-Eu nu omor niciodată vreo pasăre de-a mea.
-Atunci chiar nu înţeleg.
-Ce ai mâncat la micul dejun azi dimineaţă? întrebă doamna.
-O! Am mâncat pâine şi lapte şi un ou. Chiar așa, înclin să cred că mâncaţi ouăle lor.
-Da, aşa este. Mănânc ouăle lor.
-Din cauza asta aveţi părul atât de alb?
-Nu, draga mea. E din cauza vârstei. Sunt foarte bătrână.
-Mă gândeam eu. Aveţi cincizeci de ani?
-Mai mult decât atât.
-Aveţi o sută de ani?
-Mai mult decât atât. Sunt prea bătrână ca să poţi tu ghici. Vino să îmi vezi păsările.
Doamna se opri iar din tors. Se ridică, o luă de mână pe prinţesă, o conduse afară din cameră şi
deschise uşa din faţa scării. Prinţesa se aştepta să vadă o mulţime de găini cu pui, dar, în loc de asta, văzu
mai întâi cerul albastru şi apoi acoperişurile conacului, cu o mulţime de porumbei din cei mai frumoşi, de
toate culorile, dar mai ales albi, plimbându-se de colo-colo, înclinându-se unul în faţa altuia şi vorbind o
limbă pe care ea n-o putea înţelege. Prinţesa bătu din palme de bucurie, stârnind aşa un fâlfâit de aripi,
de tresări şi ea.
-Mi-ai speriat păsările, zise zâmbind bătrâna doamnă.
-Iar ele m-au speriat pe mine, zise prinţesa, zâmbind şi ea. Dar ce păsări frumoase! Sunt bune ouăle lor?
-Da, foarte bune.
-Înseamnă că aveţi o lingură de ouă tare mică! N-ar fi mai bine să creşteţi găini şi să aveţi ouă mai mari?
-Cum le-aş hrăni însă?
-Înţeleg, zise prinţesa. Porumbeii se hrănesc singuri. Ei au aripi.
-Întocmai. Dacă n-ar putea zbura, n-aş putea să le mănânc ouăle.
-Dar cum ajungeţi la ouă? Unde sunt cuiburile lor? Doamna apucă o mică buclă de sfoară din peretele de
lângă uşă şi, ridicând un oblon, descoperi o mulţime de căsuţe pentru porumbei cu cuiburile lor, unele cu
pui în ele şi altele cu ouă. Păsările intrau pe cealaltă parte, iar doamna luă ouăle prin partea ei.
Ea trase oblonul la loc repede, ca să nu se sperie puişorii.
-O, ce metodă bună! strigă prinţesa. Vreţi să-mi daţi să mănânc un ou? Mi-e tare foame!
-O să-ţi dau într-o zi, dar acum trebuie să te întorci înapoi, altfel doica o să fie tare îngrijorată din cauza ta.
Cred că te caută peste tot.
-Dar nu aici, răspunse prinţesa. O, ce surprinsă o să fie când o să-i poves- tesc despre stră-stră-bunica mea!
-Da, într-adevăr! zise bătrâna doamnă, cu un zâmbet ciudat. Ai grijă să-i povesteşti totul întocmai.
-Aşa o să fac. Vreţi să mă duceţi înapoi la ea, vă rog?
-Nu te pot însoţi tot drumul, dar o să te duc până la capătul de sus al ultimei scări şi apoi trebuie să cobori
repede până în camera ta. Mica prinţesă îşi puse mâna în cea a bătrânei doamne, care, uitându-se într-o
parte şi-n alta, o conduse până la capătul de sus al primei scări şi de acolo până la baza celei de-a doua, şi
n-o lăsă singură până când nu ajunsese la jumătatea celei de-a treia. Când auzi strigătul de bucurie al doicii
la vederea prinţesei, doamna se întoarse şi urcă iar scările, cu adevărat foarte repede pentru aşa o străbunică
bătrână, şi se aşeză la tors cu un alt zâmbet ciudat pe faţa ei bătrână, dar plăcută. O să vă povestesc altă
dată de ce torcea. Ghiciţi ce torcea?
 CAPITOLUL 4. CE A CREZUT DOICA DESPRE TOATE ACESTEA

- Ia uite, unde ai putut fi, prinţesă? întrebă doica, luând-o în braţe. E foarte nepoliticos din partea ta să stai
ascunsă atâta timp. începusem să mă tem... Aici doica se opri brusc.
- De ce anume ţi-era teamă, doicuţă? întrebă prinţesa.
- N-are importanţă, răspunse ea. Poate că o să-ţi spun altă dată. Acum spune-mi, unde ai fost?
- Am fost sus, până departe, să o văd pe măreaţa, bătrâna mea bunică, zise prinţesa.
- Ce vrei să spui cu asta? întrebă doica, crezând că glumeşte.
- Vreau să spun că am fost cale lungă, tot mai sus, să o văd pe minunata mea bunică. O, doicuţă, nici nu ştii
ce mamă a bunicilor frumoasă am eu sus la etaj! Ea e o doamnă aşa de bătrână, cu un păr alb atât de frumos
, alb cum e cana mea de argint! Acum, când mă gândesc la asta, cred că părul ei trebuie să fie de argint.
- Ce prostii spui, prinţesă! zise doica.
- Nu vorbesc prostii, i-o întoarse Irene cam jignită. O să-ţi povestesc totul despre ea. E mult mai înaltă
decât tine şi mult mai frumoasă.
- O, te cred! remarcă doica.
- Şi trăieşte mâncând ouă de porumbei.
- Foarte probabil, zise doica.
- Şi stă aşezată într-o cameră goală, torcând toată ziua.
- Fără nici o îndoială, spuse doica.
- Şi îşi ţine coroana în dormitor.
- Bineînţeles, e cel mai potrivit loc în care să-şi ţină coroana. O poartă în pat, sunt convinsă.
- Nu mi-a spus asta. Şi nu cred că o poartă în pat. N-ar fi confortabil, nu- i aşa? Nu cred că tăticul meu îşi
poartă coroana în loc de scufie de noapte. O poartă, doicuţă?
- Nu l-am întrebat niciodată. Cred că da.
- Şi ea a fost acolo încă de când am venit eu aici, toţi anii ăştia.
- Oricine îţi putea spune asta, zise doica, care nu credea nici un cuvânt din ce-i spunea Irene.
- Atunci tu de ce nu mi-ai spus?
- Nu era nevoie. Puteai să-ţi imaginezi totul singură.
- Deci nu mă crezi! exclamă prinţesa, uimită şi mânioasă, cum avea tot drep- tul să fie.
- Te aşteptai să te cred, prinţesă? întrebă doica cu răceală în glas. Eu ştiu că prinţesele au obiceiul să
povestească plăsmuiri de-ale lor, dar tu eşti prima de care am auzit eu vreodată, care se aşteaptă ca acestea
să fie crezute, adăugă ea, văzând că fetiţa era neobişnuit de serioasă. Prinţesa izbucni în lacrimi.
- Ei bine, trebuie să spun, remarcă doica, acum de-a dreptul supărată c-o vedea plângând, că nu-i şade
deloc bine unei prinţese să spună basme şi să
se aştepte să fie crezută doar pentru că e o prinţesă.
- Dar e chiar adevărat, îţi spun! -Atunci ai visat toate astea, copilă.
- Nu, n-am visat. Am urcat la etaj şi m-am rătăcit şi, dacă nu m-aş fi întâl- nit cu doamna cea frumoasă, n-
aş mai fi găsit drumul de întoarcere.
- O, te cred!
- Ei bine, doar vino sus cu mine şi vezi dacă nu spun adevărul!
- Chiar am altă treabă de făcut acum. E timpul să iei masa şi nu mai vreau să aud prostii din astea.
Prinţesa îşi şterse ochii, iar faţa îi devenise atât de fierbinte, încât lacrimile i se uscară îndată. Se aşeză la
masă, dar nu mancă aproape nimic. Prinţeselor nu le cade deloc bine să nu fie crezute, pentru că o prinţesă
adevărată nu poate spune minciuni. Aşa că Irene nu scoase nici un cuvânt toată după-amiaza. Îi răspundea
doicii când îi vorbea, pentru că o prinţesă adevărată nu e niciodată nepoliticoasă, nici chiar atunci când are
toate motivele să se simtă jignită, dar nu mai spuse nimic altceva.
Bineînţeles că doica nu era împăcată în sinea ei, nu pentru că bănuia vreun cât de mic sâmbure de
adevăr în povestea Irenei, ci pentru că o iubea foarte mult şi era supărată pe ea însăşi că o contrazisese. Ea
credea că din cauza aceasta era prinţesa îmbufnată şi nu avea idee că de fapt era adânc rănită fiindcă nu
fusese crezută. Dar cum pe parcursul serii deveni din ce în ce mai clar în fiecare mişcare şi privire a copilei
că, deşi încerca să se amuze cu jucăriile ei, era prea supărată şi tulburată ca să se poată bucura de ele,
încordarea doicii creştea tot mai mult. Când veni timpul să meargă la culcare, doica o ajută să se schimbe
în cămăşuţa de noapte şi o aşeză în pat, dar copila, în loc să-i întindă guriţa pentru pupicul de noapte bună,
se întoarse cu spatele la ea şi stătu nemişcată. Atunci doicuţa îşi pierdu cumpătul şi începu să plângă.
La auzul primului suspin al doicii, prinţesa se întoarse cu faţa spre ea, să o pupe, ca de obicei. Insă doica îşi
ţinea batista la ochi şi nu observă mişcarea.
- Doicuţă, spuse prinţesa, de ce nu mă crezi?
- Pentru că nu pot să te cred, zise doica supărată.
- Aha, atunci tu n-ai ce-i face, spuse Irene, iar eu n-o să mai fiu supărată pe tine. O să-ţi dau un pupic şi o
să mă culc.
- Îngeraşule! strigă doica, şi o luă din pat şi prinse a merge cu ea în braţe prin cameră, pupând-o şi
îmbrăţişând-o.
- O să mă laşi să te duc să o vezi pe draga mea stră-stră-străbunică, nu-i aşa? spuse prinţesa, în timp ce
doica o punea din nou în pat.
- Iar tu n-o să mai zici vreodată că sunt urâtă, aşa-i prinţesă?
- Doicuţă, n-am zis niciodată că ai fi urâtă. Ce vrei să spui cu asta?
- Ei bine, dacă n-ai spus, asta ai vrut să spui.
- Nici prin minte nu mi-a trecut aşa ceva vreodată.
- Ai zis că nu sunt atât de frumoasă ca acea...
- Ca frumoasa mea bunică - da, am spus asta şi o repet, pentru că este foarte adevărat.
- Atunci, chiar cred că eşti nepoliticoasă, zise doica şi îşi duse iar batista la ochi.
- Doicuţă dragă, nu poate cineva să fie la fel de frumos ca oricine altcineva, ştii doar. Tu eşti foarte drăguţă,
dar dacă ai fi fost tot atât de frumoasă ca bunica mea...
- Mai lasă-mă cu bunica ta! zise doica.
- Doică, asta-i foarte necuviincios. Nu meriţi să ţi se mai vorbească până când nu te vei purta mai bine.
Prinţesa se întoarse cu spatele la ea încă o dată, iar doica se simţi ruşinată din nou.
- Desigur, îţi cer iertare, prinţesă! zise ea, dar pe un ton încă ofensat. Prinţesa ignoră însă tonul vocii şi
dădu atenţie numai cuvintelor.
- N-o să mai repeţi ce-ai spus, sunt sigură, răspunse ea, întorcându-se iar spre doică. Voiam doar să adaug
că, dacă ai fi fost de două ori mai arătoasă decât eşti, vreun rege sau altul s-ar fi căsătorit cu tine şi, atunci,
ce m-aş fi făcut eu?
- Eşti un înger! repetă doica, îmbrăţişând-o iar.
- Acum, insistă Irene, o să vii să o vezi pe bunica mea, nu-i aşa?
- O să merg cu tine oriunde doreşti, îngeraşul meu, răspunse doica. Şi, în două minute, mica prinţesă
obosită dormea adânc.
 CAPITOLUL 5. PRINŢESA LASĂ LUCRURILE AŞA CUM SUNT

Dimineaţa următoare se trezi în sunetul ploii care continua să cadă. Ziua părea aidoma celei dinainte,
astfel încât era greu să-i ghiceşti rostul. Primul lucru la care se gândi însă nu fu ploaia, ci doamna din turn;
iar întrebarea care o frământa era dacă nu trebuia să-i ceară doicii să-şi îndeplinească promisiunea chiar în
acea dimineaţă şi să meargă cu ea să o găsească pe bunică ime- diat după micul dejun. Dar ajunse la
concluzia că doamnei nu i-ar plăcea, probabil, ca ea să aducă pe cineva s-o vadă fără să-i ceară mai întâi
voie; mai ales că era destul de evident - odată ce aflase că se hrănea cu ouă de porumbei, pe care le gătea ea
însăşi - că nu dorea ca cei din casă să ştie că ea se afla acolo. Aşa că prinţesa se hotărî să prindă prima
ocazie şi să dea o fugă sus singură, să întrebe dacă ar putea să-şi aducă doica. Ea credea că bunica o să-i
dea voie să vină cu doica, odată ce va afla că n-a putut-o convinge altfel pe aceasta că spunea adevărul.
Prinţesa şi doica ei fură cele mai bune prietene cât dură îmbrăcatul prinţesei şi, ca urmare, Irene mâncă un
mic dejun pe cinste.
-Mă întreb, Lootie - aşa o alinta ea pe doica ei -, ce gust au ouăle de porumbei, spuse ea, în timp ce îşi
mânca oul, care nu era chiar unul obişnuit, căci i le alegeau mereu pe cele rozalii.
-O să-ţi aducem un ou de porumbel şi o să-ţi dai seama singură, zise doica.
-O, nu, nu! o întoarse Irene, gândindu-se deodată că ei ar putea să o deranjeze pe bătrâna doamnă când ar
lua oul; şi chiar dacă n-ar deranja-o, doamna ar rămâne, ca urmare, cu un ou mai puţin.
-Ce fiinţă ciudată eşti tu, zise doica, întâi vrei un lucru, iar apoi nu-l mai vrei. Dar nu spuse asta
mustrând-o, iar prinţesa nu punea la inimă remarcile care nu erau prietenoase.
-Ei bine, vezi tu, Lootie, am motivele mele, replică ea şi nu mai adăugă nimic, căci nu dorea să aducă iar
vorba despre subiectul certei lor de mai înainte, ca nu cumva doica să se ofere s-o însoţească înainte ca ea
să fi primit permisiunea bunicii.
Desigur că putea să n-o mai ia pe doică cu ea, dar atunci aceasta n-ar mai crede-o deloc. La rândul
ei, doica - după cum recunoscu ea însăşi mai târziu - nu putea fi mereu în camera prinţesei şi, cum
niciodată înainte de ieri aceasta nu-i dăduse nici cel mai mic motiv de îngrijorare, nu i se întipărise încă în
minte să o supravegheze mai îndeaproape. Aşa încât, curând, îi dădu o ocazie, pe care Irene n-o lăsă să-i
scape, ci o zbughi afară din cameră şi în sus pe scări iar. Aventura zilei însă, deşi începuse la fel, nu se
încheie ca cea din ziua trecută; şi, într-adevăr, dacă oamenii ar lua aminte la diferenţe, ziua de azi e foarte
rar ca cea de ieri, chiar şi atunci când plouă în amândouă. Prinţesa străbătu în fugă coridor după coridor,
dar nu putu găsi scara turnului. Bănuiala mea este că ea nu urcase destul de sus şi o căutase la al doilea etaj
în loc de al treilea. Când se întoarse s-o pornească înapoi, nu mai reuşi să găsească nici scara. Irene se
rătăcise încă o dată. Cumva, de data asta îi era şi mai greu de îndurat, aşa că nu e de mirare că plânse din
nou. Deodată îşi aminti că data trecută găsise scara bunicii chiar după ce plânsese. Se ridică imediat, îşi
şterse ochii şi porni într-o nouă căutare. De data aceasta, cu toate că nu găsi ce spera, dădu peste al doilea
cel mai bun lucru: o scară care cobora în loc de una care să urce. Deşi nu era scara pe care urcase, era totuşi
mult mai bună decât nici una.
Aşa că începu să coboare, iar până să ajungă jos deja cânta voioasă. Acolo, spre surprinderea ei,
văzu că era în bucătărie. Deşi nu avea voie să meargă singură acolo, doica o luase deseori, şi era o mare
favorită a servitorilor. Astfel că, în momentul când îşi făcu apariţia, toţi se grăbiră spre ea s-o vadă, iar
vestea despre locul unde se afla ajunse curând la urechile doicii. Ea veni îndată să o ia pe Irene, dar nu
bănui niciodată cum ajunsese acolo, iar prinţesa păstră secretul. Faptul că nu reuşise s-o găsească pe
bătrâna doamnă nu numai că o dezamăgise, dar o şi puse pe gânduri. Erau momente în care aproape
ajungea să fie de părerea doicii, că totul nu fusese decât un vis - dar asta nu dura niciodată prea mult. Se
tot întreba dacă o va mai vedea vreodată pe bunică şi i se părea foarte trist că n-o putuse găsi când avea mai
mare nevoie de ea. Se hotărî să nu-i mai spună nimic doicii despre asta, dându-şi seama că nu stătea
în puterea ei să dovedească ceea ce spune.

CAPITOLUL 6. MICUL MINER

A doua zi, norul cel mare atârna încă deasupra muntelui, iar ploaia curgea ca apa dintr-un burete
îmbibat. Prinţesa, care se simţea tare bine în aer liber, fu cât pe ce să plângă când văzu că vremea nu se
îndreptase. Dar ceaţa nu mai avea cenuşiul acela întunecat şi murdar, ci era luminoasă, iar cu trecerea
orelor deveni tot mai strălucitoare, până când ajunse aproape prea strălucitoare de privit şi, spre sfârşitul
după-amiezii, aşa splendidă fu apariţia soarelui, încât Irene începu să bată din palme, strigând:
-Vezi, vezi, Lootie? Soarele s-a spălat pe faţă! Uite cum străluceşte! Adu- mi pălăria şi hai să ieşim
la o plimbare. O, ce fericită sunt! Lootie fu foarte bucuroasă să-i facă pe plac prinţesei. îi aduse pălăria
şi pelerina şi porniră împreună la o plimbare pe munte, căci drumul era atât de bătătorit şi de abrupt, încât
apa nu băltea pe el şi era mereu destul de uscat pentru mers pe jos, la doar câteva minute după ce înceta
ploaia.
Norii se împrăştiau în bucăţi ca nişte oi mari şi lânoase, a căror lână soarele o albise parcă mai mult
decât pot suporta ochii. Printre nori, cerul de un albastru mai adânc şi mai pur datorită ploii, strălucea.
Copacii de pe marginea drumului erau plini de picături de ploaie, care sclipeau în soare ca giuvaerurile.
Doar pâraiele care coborau din munte nu erau mai strălucitoare datorită ploii; limpezimea lor ca de cristal
se transformase într-un cafeniu noroios, însă ce pierduseră ca înfăţişare câştigaseră ca sonoritate sau măcar
ca zgomot, căci, atunci când este umflat, un pârâu nu mai susură atât de melodios. Dar Irene privea
fascinată pâraiele mari şi maronii care se rostogoleau la vale peste tot, iar Lootie îi împărtăşea încântarea,
pentru că şi ea stătuse închisă în casă timp de trei zile. In cele din urmă, doica băgă de seamă că soarele
cobora spre asfinţit şi spuse că era timpul să se întoarcă. Ea tot repeta aceasta, dar, de fiecare dată, prinţesa
o implora să mai meargă puţin şi încă puţin mai departe, amintindu- i că era mult mai uşor să cobori şi
spunându-i că la întoarcere vor ajunge acasă într-o clipă. Aşa că au continuat să meargă, ba să vadă un pâlc
de ferigi pe deasupra cărora un pârâu curgea formând un arc de apă, ba să ia o piatră strălucitoare dintr-o
stâncă de pe marginea drumului, ba să urmărească zborul vreunei păsări.
Deodată, umbra unui vârf înalt de munte apăru din spate şi se întinse înaintea lor. Cum o văzu, doica
tresări şi se cutremură şi, apucând mâna prinţesei, se întoarse şi începu să coboare în fugă.
-Ce-i toată graba asta, doică? întrebă Irene, alergând alături de ea.
-Nu trebuie să mai rămânem afară nici un moment în plus.
-Dar n-avem cum să nu mai fim afară încă multe momente bune. Era cât se poate de adevărat. Doica
aproape că plângea. Erau mult prea departe de casă. Încălcase ordinele stricte date ca prinţesa să nu mai
rămână afară nici măcar o singură clipă după apusul soarelui, iar ele se aflau la aproape o milă distanţă în
susul muntelui! Dacă Maiestatea Sa, tatăl Irenei, ar auzi de asta, Lootie ar fi alungată cu siguranţă; iar
gândul despărţirii de prinţesă îi rupea inima. Deci nu era de mirare că o luase la fugă. Dar Irene nu era
câtuşi de puţin speriată, căci nu cunoştea nimic de temut. Ea sporovăia înainte cât de bine putea, dar nu era
uşor.
-Lootie! Lootie! De ce alergi aşa de repede? îmi clănţăne dinţii când vorbesc.
-Atunci nu mai vorbi! zise Lootie. Dar prinţesa continuă să vorbească. Zicea mereu:
-Uite, uite, Lootie! dar Lootie nu mai dădea nici o atenţie cuvintelor ei, ci doar continua să alerge.
-Uite, uite, Lootie! Nu-l vezi pe omul acela caraghios care abia se zăreşte deasupra stâncii? Lootie alergă
mai repede. Trebuiau să treacă pe lângă acea stâncă şi, când se apropiară, prinţesa văzu că era doar un colţ
al stâncii pe care îl luase drept om.
-Uite, uite, Lootie! E o creatură aşa ciudată la picioarele acelui copac bătrân! Priveşte, Lootie! Cred că se
strâmbă la noi! Lootie scoase un ţipăt înăbuşit şi alergă încă şi mai repede - atât de repede, încât picioruşele
Irenei nu putură ţine pasul cu ea şi fetiţa căzu cu o bufnitură. Era un povârniş aspru, iar ea alergase foarte
repede, aşa că nu fu de mirare că începu să plângă. Asta aproape o scoase din fire pe doică, dar tot ce putea
să facă era să alerge în continuare, imediat ce o puse pe prinţesă din nou pe picioare.
-Cine râde de mine? întrebă prinţesa, încercând să-şi înăbuşe suspinele şi alergând prea repede pentru
genunchii ei juliţi.
-Nimeni, copilă, zise doica supărată. Dar, chiar în acel moment, de undeva din apropiere izbucniră un
chicotit grosolan şi o voce răguşită, neclară, care părea să spună:
-Minciuni! Minciuni! Minciuni!
-Ah! strigă doica cu un oftat care aducea a ţipăt şi alergă mai departe mai repede ca niciodată.
-Doică! Lootie! Nu mai pot alerga. Hai mai bine să mergem un pic.
-Ce mă fac? se-ntrebă doica. Uite, o să te duc în braţe. O ridică pe prinţesă, dar văzu că e prea grea ca să
alerge cu ea în braţe şi trebui să o lase iar jos. Apoi îşi roti privirea în jur, scoase un ţipăt puternic şi zise:
-La o cotitură am luat-o într-o direcţie greşită şi nu ştiu unde ne aflăm. Suntem pierdute, pierdute! Groaza
care o cuprinsese o zăpăcise cu totul. Era însă adevărat că rătăciseră drumul.
Coborâseră alergând până într-o mică vale, în care nu se vedea nici o casă. Irene nu ştia cât de
întemeiată era groaza doicii, pentru că toţi servitorii aveau ordin să nu-i pomenească niciodată de goblini,
dar o tulbura mult să- şi vadă doica aşa de speriată. înainte însă ca spaima s-o cuprindă şi pe ea, auzi un
fluierat şi asta o reînsufleţi. îndată, văzu un băiat urcând pe drumul dinspre vale către ele. El fluiera, dar,
înainte de-a se întâlni, fluieratul lui se preschimbă în cântec. Şi cânta ceva de felul acesta:
,,-Cioc-boc! Bang! Aşa despicăm noi stâncile
Ciocanele lovesc, Spargem lacătele goblinilor.
Izbesc şi sfredelesc, Dăm de minereul lucitor!
Şuieră şi pufăie şi vuiesc! , Unu, doi, trei -
Strălucitor ca aurul în stei! Patru, cinci, şase –
Lopeţi, cazmale, târnăcoape! Şapte, opt, nouă –
Aprinde-ţi lampasul cu al meu. Zece, unşpe, doişpe –
Mânerul ţine-l uşurel. Noi suntem minerii veseli, Ce pe goblini îi amuţim."
-Aş vrea ca tu să amuţeşti, zise neprietenos doica, căci cuvântul goblin rostit în împrejurarea în care se
aflau o făcuse să tremure. Să-i iei aşa în râs, i-ar provoca şi i-ar aduce pe goblini peste ei cu siguranţă,
gândea ea. Dar, fie că o auzise ori ba, băiatul nu se opri din cântat.
,,-Treişpe, paişpe, cinşpe - Merită să privim bine;
Şaişpe,şaptişpe,optişpe - Uite chibritul, şi păstrează-l,
Nouăşpe, douăzeci - Căci goblini sunt puzderie."
-Păstrează liniştea, strigă doica, cu un ţipăt înăbuşit. Dar băiatul, care era foarte aproape, continuă:
”-Taci șterge-o iute! Iata-te grabindu-te!
Gobli, gobli, gobline! Uite cum te-mpleticeşti,
Şontac-şontac şontacaieşu, Hop-ţop, gobline! Pfui!”
-Poftim! zise băiatul, stând nemişcat în faţa lor. Asta o să le ajungă. Nu suportă cântarul şi fug de cântecul
ăsta. Ei nu pot să cânte, pentru că n-au voce nici cât o cioară; şi nu le place când alţii cântă.
Băiatul era îmbrăcat în haine de miner, cu o scufie neobişnuită pe cap. Era foarte arătos, cu nişte
ochi negri ca minele în care lucra şi scânteietori cum sunt cristalele în rocile lor. Avea cam 12 ani. Faţa îi
era cam prea palidă ca să fie frumoasă, asta pentru că stătea prea puţin în aer liber, în bătaia soarelui, căci
şi plantele crescute la întuneric sunt albe; dar arăta fericit, ba chiar vesel, probabil la gândul că îi pusese pe
fugă pe goblini, iar felul lui de-a se purta, aşa cum stătea înaintea lor, nu aducea deloc a clovnerie sau
impoliteţe.
-I-am văzut, continuă el, pe când urcam şi îmi pare foarte bine că s-a întâmplat aşa. Ştiam că urmăreau pe
cineva, dar nu puteam vedea pe cine anume. Ei n-or să se atingă de voi cât timp suntem împreună.
-Zău aşa, dar cine eşti tu? întrebă doica, deranjată de familiaritatea cu care le vorbea.
-Sunt fiul lui Peter.
-Cine e Peter?
-Peter minerul.
-Nu îl cunosc.
-Oricum, eu sunt fiul lui.
-Şi de ce, mă rog, le-ar păsa goblinilor de tine?
-Pentru că mie nu-mi pasă de ei. Sunt obişnuit cu ei.
-Şi ce dacă?
-Dacă nu te temi de ei, ei se tem de tine. Eu nu mă tem de ei. Asta-i tot. Dar aici sus, pe munte, nici nu e
nevoie de altceva.
Acolo jos, în mină, altfel stau lucrurile. Acolo uneori nu le pasă nici măcar de cântecul ăla grozav. Şi dacă
cineva îl cântă, ei stau rânjind la el într-un fel groaznic; iar dacă i se face frică şi sare peste vreun cuvânt
sau spune unul greşit - o! atunci e vai de capul lui!
-Ce îi fac? întrebă Irene cu o voce tremurătoare.
-Nu o speria pe prinţesă! zise doica.
-Prinţesa! repetă micul miner, scoţându-şi scufia cea neobişnuită. Vă cer iertare, dar nu trebuia să fiţi afară
atât de târziu. Oricine ştie că este împotriva legii.
-Da, într-adevăr, aşa este! zise doica, începând din nou să plângă. Şi voi avea de suferit pentru asta.
-Ce însemnătate are asta? zise băiatul. E vina ta cu siguranţă. Prinţesa va fi însă cea care va avea de suferit
din pricina asta. Sper că ei nu te-au auzit spunându-i „prinţesă", căci, dacă au auzit asta, e sigur că or s-o
recunoască oricând: sunt grozav de atenţi la detalii.
-Lootie! Lootie! strigă prinţesa. Du-mă acasă!
-Lasă astea, îi zise doica băiatului cu asprime. Ce aş fi putut face? Am rătăcit drumul.
-N-ar fi trebuit să staţi afară până atât de târziu. Nu v-aţi fi rătăcit, dacă n-aţi fi fost speriate, zise băiatul.
Haideţi cu mine! O să vă scot îndată la drumul bun. S-o duc în braţe pe mica Alteţă?
-Ce impertinenţă! murmură doica, dar n-o spuse cu glas tare, gândindu-se că, dacă l-ar supăra, băiatul s-ar
putea răzbuna povestind cele întâmplate cuiva dintre ai casei şi atunci acestea ar ajunge la urechile regelui,
cu siguranţă.
-Nu, mulţumesc, spuse Irene. Pot merge foarte bine, chiar dacă nu pot alerga aşa repede ca doica. Dacă îmi
vei da o mână, Lootie mi-o va da pe cealaltă, şi astfel mă voi descurca de minune. Curând, prinţesa era
între ei, ţinându-se de câte-o mână a fiecăruia.
-Hai să alergăm acum! zise doica.
-Nu, nu! zise micul miner. Ăsta-i cel mai nepotrivit lucru pe care l-aţi putea face. Dacă n-aţi fi
alergat mai înainte, nu v-aţi fi rătăcit. Iar dacă alergaţi acum, ei vor veni după voi într-o clipă.
-Nu vreau să alerg, zise Irene.
-Nu te gândeşti la mine, zise doica.
-Ba da, Lootie. Băiatul spune că ei n-or să se atingă de noi dacă nu alergăm.
-Da, dar dacă se află acasă că te-am ţinut afară până atât de târziu, o să fiu alungată, iar asta mi-ar frânge
inima.
-Alungată, Lootie? Cine te-ar alunga?
-Tatăl tău, copilă.
-Dar o să-i spun că a fost numai vina mea. Şi tu ştii că aşa este, Lootie. N- o să se supere din pricina asta,
sunt sigură că nu. Şi-apoi o să plâng, o să îngenunchez în faţa lui şi o să-l rog să nu mi-o ia pe draga mea
Lootie. La auzul unora ca acestea, doica se linişti şi nu mai zise nimic. Îşi continuară drumul, mergând
repede, dar având grijă să nu alerge.
-Vreau să vorbesc cu tine, îi zise Irene micului miner, dar e atât de stânjenitor! Nu ştiu cum te cheamă.
-Mă cheamă Curdie, mică prinţesă.
-Ce nume amuzant! Curdie! Şi mai cum?
-Curdie Peterson. Dar pe tine cum te cheamă?
-Irene.
-Şi mai cum?
-Nu ştiu şi mai cum. Cum mă mai cheamă, Lootie?
-Prinţesele au doar un nume. N-au nevoie de mai multe.
-Ei, atunci, Curdie, trebuie să-mi spui Irene şi atât.
-Nu, nici vorbă! zise cu indignare doica. Nu va face una ca asta.
-Atunci cum să-mi spună, Lootie?
-Înălţimea Voastră regală.
-Înălţimea Mea regală? Ce-i aia? Nu, nu, Lootie! Nu vreau să fiu poreclită! Nu-mi plac poreclele. Chiar tu
mi-ai spus odată că doar copiii nepoliticoşi folosesc porecle; iar Curdie, sunt sigură, n-ar vrea să fie
nepoliticos. Curdie, numele meu e Irene.
-Ei bine, Irene, zise Curdie, aruncându-i doicii o privire care arăta că-i făcea plăcere s-o tachineze, e foarte
amabil din partea ta că-mi îngădui să- ţi spun oricum. Îmi place foarte mult numele tău. El se aştepta ca
doica să intervină din nou, dar văzu îndată că era prea speriată ca să vorbească. Ea se holba la ceva aflat la
câţiva metri în faţa lor, în mijlocul drumului, unde acesta se îngusta între stânci, astfel încât nu puteau
trece decât câte unul odată.
-Este şi mai amabil din partea ta că te abaţi din drumul tău ca să ne duci pe noi acasă, zise Irene.
-Încă nu m-am abătut din drumul meu, zise Curdie. Cărarea o apucă spre casa tatălui meu abia în spatele
acestor stânci.
-N-ai de gând să ne părăseşti înainte de-a ajunge tefere acasă, sunt sigură, zise doica pe nerăsuflate.
-Bineînţeles că nu, zise Curdie.
-O, drag şi bun Curdie! O să-ţi dau un pupic când ajungem acasă, spuse prinţesa. Doica o trase tare de
mâna de care o ţinea. Dar chiar atunci, acel ceva din mijlocul drumului, care păruse o bucată mare de
pământ, cărată la vale de ploaie, începu să se mişte. Unul după altul, din acesta se iţiră patru lucruri lungi,
ca două braţe şi două picioare, dar era prea întuneric ca să-ţi dai seama ce erau. Doica începu să tremure
din cap până în picioare. Irene strânse şi mai tare mâna lui Curdie, iar el începu din nou să cânte:
 „- Unu, doi - Izbeşte şi sparge!
Trei, patru - Aruncă-n aer şi sfredeleşte!
Cinci, şase - E-o soluţie! Şapte, opt - Ţine drept!
Nouă, zece - Iar izbeşte! Grăbeşte, goneşte! Necăjeşte, înăbuşe!
Iată o broască râioasă În drum! Loveşte-o! Striveşte-o!
Prăjeşte-o! Usuc-o! Tu eşti alta!
Ridică-te şi pleacă! Destul! Pfui!"
În timp ce rostea ultimele cuvinte, Curdie se desprinse de însoţitoarea sa şi se năpusti asupra arătării
din drum, de parcă ar fi vrut să o zdrobească sub picioare. Aceasta făcu un salt spectaculos şi se caţără în
goană pe una dintre stânci, ca un păianjen uriaş. Curdie se întoarse râzând şi o luă iar pe Irene de mână. Ea
i-o apucă pe-a lui foarte strâns, dar nu zise nimic, până nu trecură de stânci. După vreo câţiva metri,
ajunseră la o porţiune a drumului pe care ea o ştia şi fu din nou în stare să vorbească.
-Ştii, Curdie, nu-mi prea place cântecul tău; mi se pare cam nepoliticos, spuse ea.
-Ei bine, poate că aşa şi este, răspunse Curdie. Nu m-am gândit niciodată la asta. Noi îl cântăm pentru că
lor nu le place.
-Cui nu-i place?
-Cobşilor, cum îi numim noi.
-Nu le mai pronunţa numele! zise doica.
-De ce? întrebă Curdie.
-Te implor să nu mai faci asta! Te rog mult, nu!
-Ei, dacă mă rogi aşa frumos, desigur că n-am să le mai pomenesc numele, deşi n-am idee de ce. Iată, se
văd luminile de la conacul vostru acolo, jos! In cinci minute o să fiţi acasă.
Nu se mai întâmplă nimic altceva. Se înapoiară acasă în siguranţă. Nimeni nu le simţise lipsa, ba
nici măcar nu ştiură c-au fost plecate; ajunseră la uşa aripii de casă în care locuiau fără ca cineva să le vadă.
Doica se grăbi să intre, abia aruncându-i lui Curdie un „noapte bună", dar prinţesa îşi trase mâna dintr-a ei
şi tocmai îşi punea braţele în jurul gâtului lui Curdie, când doica o prinse din nou şi o trase după ea.
-Lootie! Lootie! Am promis un pupic! strigă Irene.
-O prinţesă nu trebuie să dea pupici. Nu se cuvine, zise Lootie.
-Dar am promis! spuse prinţesa.
-Nu e cazul; el e doar un băiat de miner.
-E un băiat bun şi curajos, şi a fost foarte amabil cu noi. Lootie! Lootie! Am promis!
-Atunci n-ar fi trebuit să promiţi.
-Lootie, i-am promis un pupic.
-Înălţimea Voastră regală - zise Lootie, devenind brusc foarte respectuoasă - trebuie să intre înăuntru
imediat.
-Doică, o prinţesă nu trebuie să-şi calce cuvântul, zise Irene, oprindu-se şi rămânând în picioare,
nemişcată. Lootie nu ştia ce-ar considera regele că e mai rău: s-o lase pe prinţesă afară după apusul soarelui
sau s-o lase să pupe un băiat de miner.
Ea nu ştia că, fiind un gentleman, ca mulţi alţi regi, regele n-ar fi considerat nici unul dintre acestea
ca fiind mai rău decât celălalt. Oricât de mult i-ar fi displăcut ca fiica lui să-l pupe pe fiul de miner, el nu ar
fi permis ca ea să-şi calce cuvântul pentru toţi goblinii din lume. Dar, după cum spuneam, doica nu
era îndeajuns de nobilă pentru a înţelege asta şi, de aceea, se afla într-o situaţie dificilă; astfel, dacă insista,
cineva din casă ar fi putut-o auzi pe prinţesă plân- gând şi ar fi alergat să vadă ce se întâmplă şi atunci totul
ar fi ieşit la iveală. Dar Curdie veni din nou în ajutor.
-Nu-i nimic, prinţesă Irene, spuse el. Nu trebuie să mă pupi astă-seară. Dar n-ai să-ţi calci cuvântul. O să
vin altădată. Poţi fi sigură că o să vin.
-O, mulţumesc, Curdie! zise prinţesa şi încetă să mai plângă.
-Noapte bună, Irene; noapte bună, Lootie! spuse Curdie, apoi se întoarse şi dispăru într-o clipă.
-Aş vrea să-l văd! mormăi doica, în timp ce o ducea pe prinţesă în camera ei.
-O să-l vezi! spuse Irene. Poţi fi sigură: Curdie o să-şi ţină cuvântul. Sigur va veni din nou.
-Aş vrea să-l văd! repetă doica şi nu mai spuse nimic. Ea nu dorea să dea un nou prilej de ceartă cu
prinţesa, spunând mai pe şleau ce gândea.
Bucuroasă că reuşise să ajungă acasă fără să fie văzută şi că o împiedicase pe prinţesă să-l pupe pe
băiatul de miner, ea se hotărî să o supravegheze mult mai bine de acum înainte. Neglijenţa doicii dublase
peri- colul în care se găsea prinţesa. Până atunci goblinii fuseseră singurul ei motiv de îngrijorare şi teamă;
acum trebuia să o ocrotească pe prinţesă şi de Curdie.

CAPITOLUL 7. MINELE

Curdie merse acasă fluierând. Hotărâse să nu spună nimic despre prinţesă, de teamă să n-o bage în
vreun necaz pe doică; căci, cu toate că îi plăcuse s- o tachineze pentru absurdităţile ei, era atent să nu-i
pricinuiască vreun rău. Nu mai văzu nici un goblin şi în scurtă vreme dormea adânc în patul lui. El se trezi
în miez de noapte, părându-i-se că aude zgomote ciudate pe afară. Se ridică în capul oaselor, ascultând;
apoi coborî din pat şi, deschizând foarte încet uşa, ieşi din casă. Când aruncă o privire furişă după colţ,
văzu chiar sub fereastra lui un grup de creaturi scunde şi îndesate, pe care le recunoscu îndată după
aspectul lor. De-abia îşi începu cântecul cu „Unu, doi, trei!", că grupul se sparse, iar goblinii o luară la
goană şi dispărură. El se întoarse în casă râzând, se urcă iar în pat şi adormi îndată.
Dimineaţa, gândindu-se un pic la întâmplarea din cursul nopţii, ajunse la concluzia că, de vreme ce
nimic de felul acesta nu se mai petrecuse până atunci, pesemne goblinii erau supăraţi că intervenise în
apărarea prinţesei. Cu toate astea, când terminase cu îmbrăcatul se gândea la cu totul altceva, pentru că nu-i
păsa de duşmănia goblinilor. Îndată ce-şi luară micul dejun, el şi tatăl lui porniră împreună spre
mină. Pătrunseră în mina de sub munte printr-o deschidere naturală de sub o stâncă uriaşă, pe unde curgea
un pârâu repede. Ei îi urmară cursul pentru câţiva metri, până unde coridorul cotea şi cobora abrupt în
inima muntelui. Cu multe cotituri, şerpuiri şi ramificaţii, iar uneori cu trepte acolo unde apa întâlnea câte o
adâncitură naturală, pârâul îi conduse adânc înăuntrul muntelui, până ce ajunseră la locul de unde extrăgeau
acum minereul preţios. Acesta era de multe feluri, căci muntele era foarte bogat în metale preţioase. Cu
cremene, amnar şi iască îşi aprinseră lămpaşele, apoi şi le fixară pe cap, şi în curând munceau din greu cu
târnăcoapele, lopeţile şi ciocanele lor.
Tată şi fiu munceau aproape unul de altul, dar nu în aceeaşi galerie cum numesc minerii coridorul
din care se extrage minereul -, pentru că, atunci când filonul sau vâna de minereu erau sărace, un singur
miner trebuia să sape într-un coridor nu mai mare decât atât cât să poată munci, uneori înghesuit în poziţii
incomode. Dacă se opreau pentru o clipă, ei puteau auzi peste tot în jur zgomotele mai apropiate sau mai
depărtate ale camarazilor lor, care scormoneau măruntaiele muntelui în toate direcţiile - unii dând găuri
în stâncă, pentru a o arunca în aer cu ajutorul prafului de puşcă, alţii adunând cu lopata minereul sfărâmat
şi încărcându-l în coşuri, care erau apoi cărate la gura minei, iar alţii izbind cu târnăcoapele. Uneori, dacă
minerul se afla într- un loc izolat, el putea auzi doar bocănituri nu mai puternice decât cele făcute de-o
ciocănitoare, căci sunetul venea de la o distanţă mare prin roca solidă a muntelui. Munca era foarte dificilă
şi pentru că e foarte cald în subteran, dar nu era în mod special neplăcută, aşa încât unii mineri, atunci când
voiau să câştige nişte bani în plus, pentru ceva anume, rămâneau în mină după plecarea celorlalţi
şi munceau toată noaptea. Acolo jos însă nu puteai şti că era noapte decât prin faptul că te simţeai obosit şi
somnoros, căci lumina soarelui n-a răzbătut vreodată până în acele locuri mohorâte.
Unii dintre cei ce rămăseseră astfel în mină pe timpul nopţii, deşi ştiau că nu mai fusese nici un alt
camarad al lor la lucru, declarau în dimineaţa următoare că, de fiecare dată când se opreau pen- tru o clipă
să-şi tragă sufletul, auzeau bocănituri peste tot în jur, de parcă muntele era atunci mai plin de mineri decât
era vreodată în timpul zilei şi, ca urmare, unii mineri nu stăteau niciodată peste noapte, căci toţi ştiau că
zgomo- tele acelea erau făcute de goblini. Aceştia lucrau numai noaptea, pentru că noaptea minerilor era
ziua goblinilor. Într-adevăr, cei mai mulţi dintre mineri se temeau de goblini, din cauza poveştilor ciudate,
binecunoscute lor, despre felul în care se purtau goblinii cu cei pe care îi surprindeau la lucru noaptea. Cei
mai curajoşi dintre mineri însă, cum erau Peter Peterson şi Curdie - care îi semăna tatălui său în privinţa
asta -, stătuseră deseori în mină noaptea întreagă şi, cu toate că întâlniseră de mai multe ori goblini răzleţi,
nu se întâmplase încă să nu-i poată goni. După cum am arătat deja, cea mai puter- nică apărare împotriva
goblinilor erau versurile, căci ei urau poezia de orice fel, iar pe unele nu le puteau suferi deloc. Presupun că
le displăceau atât de mult versurile pentru că nu le puteau compune ei înşişi. În orice caz, minerii care
se temeau cel mai mult de goblini erau cei care nu puteau nici să alcătuiască ver- suri, nici să şi le
amintească pe acelea făcute de alţii pentru ei, pe când aceia care-şi compuneau singuri versurile nu se
temeau niciodată; asta pentru că, deşi existau anumite rime vechi, care erau foarte eficiente, se ştia bine
totuşi că o rimă nouă, de felul potrivit, le era şi mai nesuferită goblinilor şi, prin urmare, îi punea mai
repede pe fugă. Cititorii mei s-ar putea întreba ce anume făceau goblinii muncind toată noaptea, văzând că
ei nu cărau minereul la suprafaţă să-l vândă; dar răs- punsul va ieşi la iveală când le voi fi împărtăşit ce a
aflat Curdie chiar în noap- tea următoare. Acesta se hotărâse ca, dacă tatăl său îi va da voie, să rămână în
acea noapte singur în mină, din două motive: primul, fiindcă dorea să câştige nişte bani în plus, să-i poată
cumpăra o fustă roşie cât mai călduroasă mamei lui - care în toamna aceea începuse să se plângă de răceala
aerului de munte mai de- vreme decât de obicei - şi al doilea, pentru că nutrea o slabă nădejde că ar putea
să afle ce puneau la cale goblinii sub fereastra lui cu o noapte în urmă. Când îi spuse tatălui său, acesta n-
avu nimic împotrivă, pentru că avea mare încredere în curajul şi în iscusinţa băiatului.
-Îmi pare rău că nu pot sta cu tine, zise Peter, dar vreau să mă duc să-i fac o vizită preotului paroh în
seara asta şi, pe deasupra, m-a cam durut capul toată ziua.
-Îmi pare rău că te doare, tată, spuse Curdie.
-Ei, nu-i mare lucru. O să ai grijă de tine, nu-i aşa?
-Da, tată, o să am. O să fiu foarte atent, îţi promit. Curdie fu singurul care rămase în mină. Pe la ora
şase ceilalţi plecară, fiecare urându-i noapte bună şi spunându-i să aibă grijă de el, pentru că toţi îl
îndrăgeau.
-Nu-ţi uita versurile! zise unul.
-Nu, nu! răspunse Curdie.
-Nu contează dacă uită, zise altul, că face el altele noi imediat.
-Da, dar s-ar putea să nu reuşească să le facă destul de iute, zise un altul; şi, în timp ce le ticluieşte, ei ar
putea să profite de întârziere şi să se repeadă la el.
-O să-mi dau toată silinţa, zise Curdie. Nu mi-e teamă.
-Ştim asta cu toţii, răspunseră ei şi-l lăsară singur.
 CAPITOLUL 8. GOBLINII

Pentru o bucată de vreme, Curdie munci cu hotărâre, aruncând tot minereul pe care îl dislocase,
într-o parte, în spatele lui, aşa încât să fie gata de cărat afară în dimineaţa următoare. Auzi o mulţime de
bocăneli de-ale goblinilor, dar toate răsunau departe în munte, şi nu le prea băgă în seamă. Către miezul
nopţii, foamea începu să-i dea târcoale; aşa că lăsă jos târnăcopul, scoase o bucată de pâine pe care o
pusese de dimineaţă într-o scobitură umedă a stâncii, se aşeză pe o grămadă de minereu şi îşi mancă cina.
Apoi se întinse pe spate pentru cinci minute de odihnă, înainte să reînceapă lucrul, şi îşi rezemă capul de
stâncă. Nici un minut nu trecuse de când stătea el aşa, când auzi ceva care-l făcu să-şi ciulească urechile.
Suna ca o voce dinăuntrul stâncii. După un timp o auzi iar. Era o voce de goblin, nu încăpea nici o îndoială,
iar de data asta putu desluşi cuvintele.
-N-ar fi mai bine să ne mutăm? întrebă vocea. O voce mai groasă şi mai aspră răspunse:
-Nu-i nici o grabă. Cârtiţa aia mică şi nesuferită n-o să treacă dincoace în noaptea asta, oricât de mult s-ar
strădui. în orice caz, n-a ajuns unde-i peretele mai subţire.
-Dar tu încă mai crezi că filonul de minereu trece prin casa noastră? întrebă prima voce.
-Da, dar e destul de departe de locul unde a ajuns el deocamdată. Dacă ar fi izbit încă o dată în latura de-
aici, spuse goblinul, ciocănind, după cum îi păru lui Curdie, chiar în piatra pe care îşi sprijinea el capul, ar
fi trecut dincoace; dar el e la câţiva metri mai departe acum şi, dacă urmăreşte filonul, va mai trece
o săptămână până să ajungă aici. Vezi filonul acolo, în spate - e o cale lungă! Totuşi, ca să evităm orice
accident, ar fi mai bine să plecăm de aici. Heifer, tu o să iei cufărul cel mare. E treaba ta, ştii doar.
-Da, tată, răspunse o a treia voce. Dar trebuie să mă ajuţi să mi-l pun în spate. E teribil de greu, ştii asta.
-Ei bine, nu-i chiar o pungă cu fum, recunosc. Dar tu eşti puternic ca un munte, Heifer.
-Aşa spui tu, tată. Eu însumi cred că sunt cum trebuie. Dar aş putea să car de zece ori mai mult, dacă n-aş
avea labele picioarelor aşa.
-Recunosc, ăsta-i punctul tău slab, băiatul meu.
-Nu-i şi al tău, tată?
-Păi, să fiu sincer, e punctul slab al goblinilor. Mărturisesc că n-am nici o idee de ce le avem aşa de moi.
-Mai ales când capul ne e aşa de tare, cum ştii şi tu, tată.
-Da, fiule. Fala goblinului este capul lui. Doar când te gândeşti că cei de deasupra trebuie să poarte coifuri
şi alte lucruri când se duc la luptă! Ha! Ha!
-Dar de ce nu purtăm şi noi pantofi ca ei, tată? Mi-ar plăcea - mai ales când am pe cap un cufăr ca acela.
-Păi, vezi tu, nu-i la modă. Regele nu poartă pantofi niciodată.
-Regina însă poartă.
-Da, dar face asta ca să iasă în evidenţă. Vezi tu, prima regină - vreau să spun prima soţie a regelui - purta
pantofi, bineînţeles, pentru că venea de deasupra; iar după ce muri ea, regina următoare, ca să nu fie mai
prejos, poartă şi ea pantofi, din mândrie. Ea e cea care nu le dă voie celorlalte femei-goblin să poarte
pantofi.
-Eu una sunt sigură că n-aş purta aşa ceva, nu, asta n-aş face-o, zise prima voce, care era în mod clar a
mamei familiei. Nu pot înţelege de ce regi- nele ar trebui să poarte pantofi.
-Nu ţi-am spus că prima venea de deasupra? spuse cealaltă voce. Acela a fost singurul lucru prostesc de
care l-am găsit vreodată vinovat pe Maiestatea Sa. De ce-o fi trebuit să se însoare cu o femeie aşa ciudată
ca aceea - şi încă dintre duşmanii noştri naturali?
-Presupun că s-a îndrăgostit de ea.
-Aiureli! El este la fel de fericit acum cu una din neamul său.
-A murit foarte repede după căsătorie? Nu cumva i-au făcut zile amare?
-O, nu, nici vorbă! Regele îi venera până şi urmele paşilor.
 -Atunci de ce a murit? Nu i-a priit aerul?
-A murit la naşterea tânărului prinţ.
-Ce prostie din partea ei! Noi nu păţim aşa ceva. Trebuie să fi fost din cauză că purta pantofi.
-Nu ştiu asta.
-De ce se poartă pantofi acolo sus?
-Ei, asta e o întrebare cu judecată şi o să-ţi răspund. Dar mai întâi trebuie să-ţi spun un secret. Am văzut
odată labele picioarelor reginei.
-Fără pantofi?
-Da, fără pantofi.
-Nu! Chiar le-ai văzut? Şi cum s-a întâmplat?
-N-are importanţă cum s-a întâmplat. Ea n-a ştiut că i le-am văzut. Şi ce crezi? Aveau degete!
-Degete? Ce-i aia?
-Poţi într-adevăr să întrebi! Eu n-aş fi ştiut niciodată, dacă n-aş fi văzut labele picioarelor reginei.
Închipuie-ţi numai! Vârfurile labelor picioarelor erau despicate în cinci sau şase părţi înguste!
-Vai! Ce oribil! Cum a putut regele să se îndrăgostească de ea?
-Uiţi că purta pantofi. Tocmai de aceea îi purta. Ăsta-i motivul pentru care toţi bărbaţii şi femeile de
deasupra poartă pantofi. Nu pot suporta să-şi vadă labele picioarelor fără ei.
-Aha, acum înţeleg! Dacă îţi mai doreşti pantofi vreodată, Heifer, o să-ţi lovesc labele picioarelor, să ştii!
-Nu, nu, mamă, te rog, nu face asta!
-Arunci să nu mai visezi pantofi!
-Dar cu un cufăr aşa de mare pe capul meu... Urmă un ţipăt oribil, pe care Curdie îl luă ca răspuns la o
lovitură a mamei peste labele picioarelor fiului ei cel mare.
-Ei bine, habar n-am avut de-aşa ceva până acum, remarcă o a patra voce.
-Cunoştinţele tale nu sunt încă atotcuprinzătoare, zise tatăl. De-abia ai împlinit 50 de ani luna trecută. Mai
bine vezi-ţi de pat şi de aşternuturi. Plecăm imediat după cină. Ha! Ha! Ha!
-De ce râzi, bărbate?
-Râd când mă gândesc în ce belea o să se găsească minerii timp de vreo zece ani de acum înainte.
-Adică? Ce vrei să spui cu asta?
-A, nimic. -Ba da, vrei să spui ceva. Tu mereu vrei să spui ceva.
-Atunci asta-i mai mult decât ce faci tu, nevastă.
-Se prea poate; dar nu-i mai mult decât ce pot afla eu, să ştii.
-Ha! Ha! Eşti isteaţă. Ce mamă ai, Heifer!
-Da, tată.
-Ei bine, cred că trebuie să-ţi spun. în seara asta sunt cu toţii la palat, sfătuindu-se în legătură cu acest
lucru; şi, îndată ce vom fi plecat din acest loc strâmt, o să mă duc acolo să aflu în ce noapte vor trece la
fapte.
Mi-ar plăcea să-l văd pe ticălosul acela tânăr din partea cealaltă a peretelui cum se zbate în agonie...
Atunci îşi coborî vocea atât de mult, încât Curdie nu putu să mai audă decât un mormăit. Mormăitul
continuă mult timp într-o tonalitate joasă de bas, atât de nearticulat, de parcă goblinul ar fi avut un cârnat în
loc de limbă, şi, numai după ce nevastă-sa vorbi din nou, vocea îi reveni la înălţimea dinainte.
-Dar ce-o să facem noi cât timp eşti tu la palat? întrebă ea.
-O să vă conduc în siguranţă în noua casă pe care am săpat-o pentru voi în ultimele două luni. Podge, fii
atent la masă şi la scaune. Ţi le dau ţie în grijă. Masa are şapte picioare, iar scaunele câte trei. O să le cer
din mâna ta pe toate. După asta se iscă o conversaţie greu de urmărit despre diferitele bunuri gospodăreşti
şi despre transportul lor, iar Curdie nu mai auzi nimic important.
El ştia acum cel puţin una dintre cauzele zgomotelor continue de ciocane şi târnăcoape din timpul
nopţii. Goblinii îşi făceau case noi în care s-ar putea retrage atunci când minerii ar ajunge aproape să le
spargă locuinţele. Dar mai aflase încă două lucruri mult mai importante. Primul era că se pregătea un
dezastru aducător de multă suferinţă, care era pe cale să cadă pe capul minerilor; al doilea era punctul
sensibil al corpului unui goblin - labele picioarelor, des- pre care el nu ştiuse că erau aşa de plăpânde, cum
avea acum motive să bănuiască. Auzise că goblinii nu au degete la picioare, dar nu avusese niciodată
ocazia să-i cerceteze suficient de aproape în lumina amurgului, cum apăreau ei mereu, ca să vadă dacă era
adevărat.
De fapt, el nici măcar nu reuşise să-şi dea seama dacă într-adevăr n-aveau degete la mâini, deşi aşa
se spunea îndeobşte c-ar sta lucrurile. In fapt, unul dintre mineri, care era mai şcolit decât ceilalţi, obişnuia
să susţină că asta trebuie să fi fost condiţia primordială a omenirii şi că educaţia şi meşteşugurile au dus la
apariţia degetelor atât la mâini, cât şi la picioare. Cu această teorie îl auzise odată Curdie pe tatăl său
declarându-se ironic de acord, aducând în sprijinul ei probabilitatea ca mănu- şile bebeluşilor să fie
veritabile vestigii ale vechii stări de lucruri; iar ciorapii din toate timpurile, de vreme ce nu ţin cont de
degete, ar indica acelaşi lucru. Dar ceea ce aflase despre slăbiciunea labelor picioarelor goblinilor era cu
adevărat important, iar el prevedea că ar putea fi de folos tuturor minerilor. Ceea ce avea el de făcut între
timp era să încerce să descopere planul teribil la care lucrau goblinii. Deşi cunoştea toate galeriile şi toate
pasajele naturale cu care comunicau acestea în partea muntelui unde era săpată mina, Curdie nu avea nici
cea mai vagă idee unde era palatul regelui goblinilor; altminteri ar fi pornit deja într- acolo, să afle ce li se
pregătea.
El socoti cu dreptate că palatul trebuie să se afle într-o parte mai îndepărtată a muntelui, care nu
comunica încă cu mina. Cu toate astea, ştia acum că există o cale aproape terminată, căci nu mai rămăsese
decât un perete despărţitor destui de subţire între mină şi partea muntelui populată de goblini. O, doar dacă
ar putea să treacă dincolo la timp ca să se poată lua după goblini atunci când îşi vor părăsi locuinţa! Câteva
lovituri, chiar unde era urechea lui acum, ar fi cu siguranţă de ajuns; dar dacă ar încerca să izbească acolo
cu târnăcopul, doar ar grăbi plecarea familiei, i-ar pune în gardă şi poate le-ar pierde urma. Aşa că începu
să pipăie peretele cu mâinile, şi curând descoperi că unele pietre nu erau foarte bine prinse în perete,
aşa încât puteau fi scoase fără prea mult zgomot. Apucând cu amândouă mâinile o piatră mare, el o trase
uşurel afară şi o puse încet jos.
-Ce-a fost zgomotul ăsta? întrebă tatăl-goblin.
Curdie îşi stinse lampasul, ca nu cumva să răzbată lumina dincolo.
-Trebuie să fie acel miner care a rămas după plecarea celorlalţi, zise mama.
-Nu, el a plecat demult. N-am mai auzit nici o lovitură de vreo oră. Pe lângă asta, a fost un alt fel de
zgomot.
-Atunci o fi fost vreo piatră cărată la vale de pârâul din adâncul muntelui.
-Tot ce se poate. O să aibă curând mai mult loc pe unde să curgă. Curdie rămase nemişcat. După ceva
vreme, nemaiauzind nimic altceva în afară de zgomotele pregătirilor lor de plecare, amestecate cu câte-o
indicaţie răzleaţă, şi fiind nerăbdător să afle dacă făcuse o spărtură în peretele casei goblinilor când
îndepărtase piatra, îşi băgă mâna în gaura lăsată să pipăie. Aceasta pătrunse adânc, până dădu peste ceva
moale. Pipăi obiectul atins pentru o clipă şi-şi retrase mâna de îndată: era laba fără degete a unui picior
de goblin. Posesorul scoase un strigăt de spaimă.
-Ce s-a întâmplat, Heifer? întrebă mama.
-Un animal a ieşit din zid şi mi-a lins piciorul.
-Prostii! Nu există animale sălbatice în ţara noastră, zise tatăl.
-Dar asta a fost, tată. L-am simţit.
-Prostii, îţi spun. Oare o să-ţi ponegreşti meleagurile natale, asemuindu-le cu ţara de deasupra? Acolo
mişună animale sălbatice de toate felurile.
-Dar l-am simţit, tată.
-Ţine-ţi gura, îţi spun. Nu eşti deloc patriot. Curdie îşi înăbuşi râsul, stând liniştit ca un şoarece, dar nu
nemişcat, căci cu degetele rupea continuu bucăţele mici din marginile găurii. O lărgea încetişor, fiindcă aici
roca fusese puternic fărâmiţată de explozia controlată de mineri. Familia goblinilor părea să fie mare,
judecând după volumul de vorbărie nedesluşită care răzbătea din când în când prin gaură. Când vorbeau
toţi deodată, hârâind, fiecare în alt fel, nu era uşor să pricepi mare lucru din ce ziceau. După o vreme,
Curdie auzi încă o dată ce spunea tatăl-goblin.
-Acum, zise el, luaţi-vă boccelele în spate! Hai, Heifer, o să te ajut să-ţi ridici cufărul pe umeri.
-Mi-aş fi dorit să fie cufărul meu, tată.
-O să-ţi vină rândul în curând! Acum grăbiţi-vă! Trebuie să ajung la întrunirea de la palat de astă-seară.
Când se termină, putem veni înapoi să ne mutăm ultimele lucruri, înainte ca dușmanii noştri să se întoarcă
în zori. Acum aprindeţi-vă torţele şi haideţi! Ce lucru deosebit este să avem propria noastră lumină,
în loc să depindem de un obiect atârnat în aer - o născocire cât se poate de neplăcută, făcută, fără îndoială,
cu intenţia de-a ne orbi atunci când ne aventurăm pe afară! Cam ţipătoare şi de prost gust, i-aş spune, deşi
foarte folositoare unor biete creaturi care nu sunt destul de isteţe ca să-şi facă sin- gure lumină! Curdie abia
se putea abţine să nu-i întrebe dacă ei fac focul de la care-şi aprind torţele. Dar, stând o clipă pe gânduri, îşi
dădu seama că ar fi spus că ei îl fac, de vreme ce focul poate fi aprins lovind două pietre una de alta.

CAPITOLUL 9. SALA PALATULUI GOBLINILOR

Se auziră apoi paşi de labe moi şi multe, după care se lăsă liniştea. Atunci Curdie se năpusti ca un
tigru asupra găurii din perete, trăgând şi rupând. Marginile cedară şi în curând aceasta fu destul de largă, ca
el să se poată stre- cura târâş prin ea. Oricum nu şi-ar fi trădat prezenţa aprinzându-şi iar lampasul, însă
torţele familiei de goblini, pe care îi văzu îndepărtându-se în linie dreaptă printr-un coridor lung ce pornea
de la uşa grotei lor, răspândeau înapoi destulă lumină, ca el să poată arunca o privire prin locuinţa
abandonată. Spre surprinderea lui, nu putu descoperi nimic care să o deosebească de o grotă naturală
obişnuită în stâncă, de felul celor des întâlnite de el şi de ceilalţi mineri în cursul săpăturilor. Goblinii
spuseseră că se vor întoarce ca să-şi ia restul lucrurilor, el însă nu văzu nimic care l-ar fi putut face să
creadă că o familie s-a adăpostit acolo fie şi numai pentru o singură noapte. Planşeul era aspru şi pietros;
pereţii, plini de colţuri ieşite în afară; tavanul era înalt de şase metri într-un loc, în timp ce în altul îi
primejduia fruntea, iar într-o parte curgea pe suprafaţa stâncii un pârâiaş, nu mai gros ca un ac, ce-i drept,
însă de-ajuns ca să împrăştie umezeala pe întreg peretele. Dar grupul din faţa lui Curdie înainta încet sub
poverile grele. Îl putea recunoaşte pe Heifer din când în când, în lumina pâlpâitoare, cărând cufărul său
greu pe umerii încovoiaţi, în timp ce al doilea frate era aproape îngropat în ceva ce semăna cu o saltea
mare de puf. „De unde îşi iau ei penele?" se gândi Curdie, dar într-o clipă grupul dispăru după o cotitură a
drumului şi trebuia acum să se ţină după ei, ca nu care cumva să cotească iar, înainte ca el să-i vadă din
nou, căci altfel i-ar fi putut pierde de tot. Se repezi după ei ca un ogar.
Când ajunse la cotitură şi privi cu precauţie în jur, îi văzu iarăşi la o oarecare distanţă, într-un alt
coridor lung. Nici una din galeriile pe care le văzu în noaptea aceea nu părea săpată de oameni ori de
goblini. Stalactite, mult mai vechi decât minele, atârnau din tavanele galeriilor; iar pe jos erau bolovani şi
pietre mari, rotunde, dovadă că pe acolo cursese odinioară apă. Aşteptă din nou la cotitură, până ce ei
dispărură la următoarea, şi, tot aşa, îi urmări cale lungă, coridor după coridor. Coridoarele deveneau din ce
în ce mai înalte şi impunătoare, având tavanele acoperite cu tot mai multe stalactite strălucitoare. Dacă
grupul după care se luase Curdie era destul de neobişnuit, atunci cea mai ciudată parte a lui o formau
animalele de casă, care se înghesuiau printre picioarele goblinilor. Era adevărat că ei nu aveau animale
sălbatice acolo jos, sau, cel puţin, nu ştiau de vreunul. în schimb, aveau un număr remarcabil de animale
domestice. Trebuie totuşi să păstrez contribuţiile la istoria naturală a acestora pentru mai târziu în cursul
povestirii mele. După o vreme, cotind prea brusc, Curdie fu cât pe ce să aterizeze în mijlocul familiei de
goblini, căci tocmai acolo aceştia îşi descărcaseră toate poverile, într-o grotă mult mai mare decât cea pe
care o părăsiseră. Abia mai suflau şi nu puteau încă vorbi, altfel Curdie ar fi fost prevenit că se opriseră. Se
dădu înapoi însă, înainte să-l fi văzut cineva, şi, după ce se retrase o bucată bună de drum, se aşeză la pândă
până când tatăl-goblin avea să iasă pentru a merge la palat.
Nu trecu foarte mult şi acesta apăru însoţit de fiul său Heifer. O luară în aceeaşi direcţie ca mai
înainte, în timp ce Curdie îi urmă păzindu-se să nu se dea de gol. Pentru mult timp, auzi doar zgomotul
unei curgeri năvalnice de apă înăuntrul stâncii, dar, după o vreme, îi ajunse la urechi ecoul îndepărtat al
unor strigăte puternice, care, de altfel, se stinse repede. După ce mai merse o bună bucată de drum, i se
păru că aude o singură voce. Aceasta răsuna din ce în ce mai clar pe măsură ce el înainta, până când
aproape că putu distinge cuvintele. Într-o clipă-două, tot ţinându-se după goblini, la o altă cotitură se trase
înapoi, de astă dată copleşit de uimire. Se afla la intrarea într-o peşteră magnifică, de formă ovală, pesemne
un uriaş rezervor natural de apă cândva, iar acum sala mare a palatului goblinilor. Aceasta avea o înălţime
ameţitoare, dar tavanul era alcătuit din materiale atât de strălucitoare, iar multitudinea torţelor purtate de
goblinii adunaţi acolo luminau sala atât de puternic, încât Curdie putea vedea bine până sus de tot. Nu-şi
putu da seama de imensitatea sălii până când ochii nu i se reobişnuiră cu lumina, ceea ce-i luă câteva
minute bune. Relieful neregulat al pereţilor şi umbrele acestora, aruncate în sus de torţe, făceau ca grota să
pară decorată de jur-împrejur cu statui pe poliţe şi piedestale, aranjate pe felurite rânduri de jos până la
tavan. Pereţii înşişi erau făcuţi, în mare parte, din materiale de-o strălucire fără seamăn, unele splendid
colorate, ieşind puternic în evidenţă dintre umbre.
Curdie nu se putea abţine să nu se întrebe dacă versurile lui ar avea vreo putere împotriva unei
asemenea mulţimi de goblini, câţi umpleau sala, şi se simţi chiar foarte doritor să înceapă să strige „Unu,
doi, trei!", dar, cum nu avea nici un motiv să-i pună pe fugă, ba, din contră, încerca să le descopere
intenţiile, tăcu mâlc şi, privind atent de după prag, ascultă cu urechile ciulite. La celălalt capăt al sălii, mult
deasupra capetelor mulţimii, se înălţa o platformă ca o terasă, datorată retragerii părţii de sus a peretelui
peşterii. Pe ea stăteau regele şi curtea sa: regele pe un tron scobit într-un bloc uriaş de minereu verde de
cupru, iar curtenii pe scaune mai joase în jurul acestuia. Regele le ţinuse un discurs, iar ropotul de aplauze
care urmase fusese ceea ce auzise Curdie înainte de a ajunge în sala tronului. Unul dintre curteni se adresa
acum mulţimii. Ce prinse Curdie din cuvântarea acestuia suna cam aşa:
-Astfel, devine clar că, în timp, două planuri pentru salvarea poporului său au prins împreună contur în
capul puternic al Maiestăţii Sale. în pofida faptului că noi am fost primii stăpâni ai regiunilor locuite de ei
acum; totodată, în pofida faptului că noi am părăsit acele regiuni din motivele cele mai înalte şi, de ase-
menea, în pofida faptului evident că noi îi întrecem în inteligenţă, aşa cum ei ne întrec în statură, ei ne
privesc pe noi ca pe un neam decăzut şi iau în râs toate sentimentele noastre nobile. Dar iată că aproape a
venit vremea când - mulţumită geniului inventiv al Maiestăţii Sale - va sta în puterea noastră să ne
 răzbunăm pe ei o dată pentru totdeauna, pentru purtarea lor neprietenoasă!
-Îngăduiţi-mi, Maiestatea Voastră! strigă o voce de aproape de uşă, pe care Curdie o recunoscu ca fiind a
goblinului pe care îl urmărise el.
-Cine este acela care-l întrerupe pe Cancelar? strigă un altul, din apropierea tronului.
-Glump, răspunseră mai multe voci.
-El este supusul nostru de încredere, spuse rar şi cu o voce impunătoare regele însuşi. Lăsaţi-l să vină în
faţă şi să vorbească. Se formă o cărare prin mulţime, iar Glump, odată urcat pe platformă, făcu o
plecăciune în faţa regelui şi apoi vorbi după cum urmează:
-Sire, aş fi păstrat tăcerea, dacă n-aş fi ştiut că numai eu cunosc cât de aproape este momentul la care
tocmai s-a referit Cancelarul. După cum stau lucrurile, în mai puţin de o zi, duşmanul va fi pătruns în casa
mea - peretele care ne desparte de mină având acum o grosime mai mică de-o jumătate de metru. „Nici
măcar atât", se gândi Curdie în sinea lui.
-Chiar astă-seară a trebuit să-mi mut bunurile gospodăriei; aşadar, cu cât suntem mai curând gata să ducem
la îndeplinire planul, pentru executarea căruia Maiestatea Sa a făcut asemenea pregătiri magnifice, cu atât
mai bine. Pot doar să adaug că în ultimele câteva zile am văzut o mică infiltraţie în sufrageria mea.
Aceasta, împreună cu observaţiile asupra cursului pârâului, care iese din munte pe unde intră
oamenii cei răi, m-a convins că în apropierea acelui loc trebuie să fie o groapă adâncă în albia lui. Sunt
încredinţat că această descoperire va spori considerabil forţele imense care se află deja la dispoziţia Maies-
tăţii Sale. Se opri din vorbit, iar regele îi încuviinţă binevoitor cuvântarea cu o înclinare a capului; atunci
Glump, după o plecăciune în faţa Maiestăţii Sale, alunecă în mulţimea goblinilor obişnuiţi. Apoi
Cancelarul se ridică şi continuă:
-Informaţiile aduse de respectabilul Glump, spuse el, ar fi putut avea o importanţă covârşitoare în
momentul de faţă, dacă nu ar fi existat celălalt plan, despre care am vorbit deja, şi care are desigur
prioritate. Maiestatea Sa, nedorind să recurgă la măsuri extreme şi fiind pe deplin conştient că, mai
devreme sau mai târziu, astfel de măsuri dau naştere la reacţii violente, s-a gândit la o măsură mai
echilibrată şi cuprinzătoare, despre care nu e nevoie să spun mai multe. Dacă Maiestatea Sa va reuşi - şi
cine îndrăzneşte să se îndoiască? , atunci o pace, toată în avantajul regatului goblinilor, va fi instaurată
pentru cel puţin o generaţie şi asigurată prin garanţia pe care înălţimea Sa Regală, prinţul, o va avea şi o va
păstra pentru buna purtare a rudelor acesteia.
Dacă Maiestatea Sa nu va reuşi - dar cine ar îndrăzni chiar şi numai să-şi închipuie asta în cele mai
ascunse gânduri ale sale? -, atunci va fi timpul să punem în apli- care cu stricteţe planul la care s-a referit
Glump şi pentru care pregătirile noastre nu sunt nici acum încheiate. Insuccesul primului plan îl va face pe
al doilea de neocolit. Curdie, dându-şi seama că adunarea se apropia de sfârşit şi că era mică şansa ca
vreunul dintre planuri să fie dezvăluit mai în detaliu, se gândi că ar fi prudent să se retragă înainte ca
goblinii să înceapă să se împrăştie, şi se îndepărtă fără zgomot. Nu era în mare pericol să întâlnească vreun
goblin, fiindcă toţi goblinii- bărbaţi cel puţin rămăseseră în urma lui la palat; dar exista riscul
considerabil să cotească într-o direcţie greşită, căci nu avea acum nici o sursă de lumină şi trebuia, prin
urmare, să se bazeze doar pe memoria şi pe mâinile sale. într- adevăr, ochii nu-l mai puteau călăuzi în
bezna în care rămăsese după ce lăsă în urmă şi geana de lumină care răzbătea prin uşa noii locuinţe a
familiei lui Glump.
Dorea mai mult decât orice să se strecoare înapoi prin gaura din perete, înainte ca goblinii să se
întoarcă să-şi ia mobilierul rămas. Şi asta nu pentru că s-ar fi temut câtuşi de puţin de ei, dar, cum era
extrem de important ca el să descopere în întregime care erau planurile lor cele ţinute la mare preţ, nu tre-
buia să le trezească nici cea mai mică bănuială că erau urmăriţi de un miner. Înainta grăbit, dibuindu-şi
drumul de-a lungul pereţilor de stâncă. Dacă n-ar fi fost foarte curajos, ar fi fost cu siguranţă foarte
îngrijorat, fiindcă nu se putea să nu ştie că, dacă s-ar fi rătăcit, ar fi fost cel mai greu lucru din lume să
regăsească drumul. Dimineaţa nu aduce lumină în aceste locuri şi nu se putea aştepta ca goblinii să fie
curtenitori tocmai cu el, care era cunoscut ca un mare versificator şi persecutor al lor. Pe bună dreptate îşi
dorea să-şi fi luat lampasul şi cutia cu iască, la care nu se gândise atunci când se furişase atât de nerăbdător
după goblini! îşi dori asta încă şi mai mult când, după un timp, găsi drumul blocat şi nu putu merge mai
departe.
N-avea nici un rost să se întoarcă, fiindcă nu avea nici cea mai vagă idee unde greşise drumul. Fără
să se gândească, el continuă, totuşi, să pipăie pereţii care-l îngrădeau. Mâna lui ajunse într-un loc unde un
pârâiaş curgea pe suprafaţa stâncii. „Ce prost sunt!", îşi zise el. „De fapt, sunt chiar la sfârşitul călătoriei
mele! Şi iată-i pe goblini întorcându-se să-şi ia lucrurile!", adăugă el, căci pâlpâirea roşie a torţelor acestora
tocmai apăruse la capătul lungului coridor care ducea la grotă. într-o clipă, se aruncă pe jos şi se târî prin
gaură. în partea cealaltă, planşeul era cu vreun metru şi ceva mai jos, înlesnindu-i întoarcerea. Abia putu să
ridice piatra cea mai mare pe care o scosese din gaură, dar reuşi să o vâre din nou în ea. Se aşeză pe
grămada de minereu şi căzu pe gânduri. Era foarte sigur că cel de-al doilea plan al goblinilor era să inunde
mina, spărgând căi de scurgere atât pentru apa acumulată în rezervoarele naturale ale muntelui, cât şi
pentru cea care curgea prin unele părţi ale acestuia. Câtă vreme partea scobită de mineri rămăsese separată
de cea locuită de goblini, aceştia din urmă n-avuseseră prilejul să-i inunde; acum însă, că peretele despă-
rţitor era găurit, iar regiunea locuită de goblini se dovedea a fi mai sus în munte, îi era clar lui Curdie că
mina putea fi distrusă într-o oră.
Apa era din- totdeauna cel mai mare pericol la care erau expuşi minerii. Uneori aveau de-a face cu
puţin gaz de mină sufocant, dar niciodată cu gazul de mină exploziv, aşa de obişnuit în minele de cărbune.
De aceea minerii deveneau atenţi imediat ce zăreau ceva ce părea a fi apă. Ca rezultat al reflecţiilor sale, în
timp ce goblinii erau ocupaţi în fosta lor casă, Curdie îşi dădu seama că cel mai bine ar fi să zidească toată
galeria în care se afla, umplând-o cu pietre şi cu lut sau pământ, aşa încât să nu mai existe nici cea mai
mică spărtură prin care să poată intra apa. Pericolul nu era însă imediat, pentru că înfăptuirea planului
goblinilor depindea de insuccesul celuilalt plan necunoscut, care avea prioritate; iar el era preocupat să
păstreze deschisă uşa de comunicare, în speranţa că ar putea descoperi care era primul plan. Totodată,
goblinii n-ar putea să-şi reînceapă munca pentru provocarea inundaţiei fără ca el să afle; în timp ce, dacă
toţi minerii ar lucra o singură noapte, ar putea astupa complet galeria, aşa încât nici o picătură de apă n-ar
mai putea pătrunde în mină, căci îndiguirea ar fi susţinută de versanţii mun- telui însuşi. Îndată ce-şi dădu
seama că goblinii plecaseră, îşi aprinse lampasul şi începu să umple gaura pe care o făcuse cu pietre pe care
să le poată scoate când dorea.
Apoi se gândi că ar fi mai bine să
meargă acasă să doarmă, căci ar putea
avea ocazia să stea treaz destule nopţi
de acum înainte. Ce plăcut se simţea
aerul nopţii afară pe munte, după toate
prin câte trecuse în adâncurile lui! Urcă
grăbit coasta muntelui, fără să întâlnească
în cale nici un goblin, şi strigă şi bătu în
fereastră, până când îl trezi pe tatăl său,
care se ridică îndată să-i deschidă uşa.
Îi spuse întreaga poveste şi, aşa cum
se aştepta, tatăl său se gândi că cel mai
bine ar fi să nu mai lucreze la acel filon,
ci doar să se prefacă că mai lucrează acolo
din când în când, aşa încât goblinii să nu
bănuiască nimic. Apoi, tatăl şi fiul merseră
la culcare şi dormiră adânc până dimineaţa.
 CAPITOLUL 10. REGELE - TATĂL PRINŢESEI

Vremea bună ţinu săptămâni de-a rândul, iar mica prinţesă ieşea afară în fiecare zi. Niciodată nu se
mai pomenise o perioadă aşa de lungă de vreme bună pe muntele acela. Singurul lucru neplăcut era acela
că doica devenise aşa de categorică în privinţa înapoierii acasă înainte de apusul soarelui şi aşa de
sperioasă, încât ajunsese s-o ia la goană chiar şi când vreun nor mai lânos, trecând prin faţa soarelui,
arunca o umbră pe coasta muntelui; şi astfel, în multe seri, ele erau acasă cu o oră întreagă înainte ca
lumina soarelui să fi părăsit sfârleaza de vânt de pe grajduri. Dacă n-ar fi fost această purtare ciudată a
doicii, Irene ar fi uitat aproape cu totul de goblini până acum. Ea nu-l uita însă pe Curdie, dar pe el şi-l
amintea de dragul lui, şi într-adevăr şi-ar fi amintit de el fie şi numai pentru că o prinţesă nu-şi uită
niciodată datoriile până când sunt plătite. Într-o splendidă zi însorită, cam pe la ora unu după-amiaza, Irene,
care se juca pe o peluză în grădină, auzi răsunând un corn de vânătoare. Sări în sus cu un strigăt de bucurie,
căci recunoscuse acel răsunet şi ştia că tatăl ei venea să o vadă.
Această parte a grădinii se afla pe povârnişul unei co- line şi oferea o vedere completă a ţinutului de
sub ea. Aşa că îşi puse mâna streaşină la ochi şi scrută depărtările, doar-doar o zări armura cea
strălucitoare. În câteva clipe un mic corp de oaste se ivi sclipind de după coasta unui deal. Lăncile şi
coifurile scânteiau şi luceau, flamurile fâlfâiau, caii mergeau la trap, şi iarăşi răsună cornul, care pentru ea
era vocea tatălui ei strigându-i de departe: „Irene, vin!" Ei se apropiară din ce în ce mai mult, până când ea
îl putu distinge clar pe rege. Acesta călărea pe un cal alb şi era mai înalt decât toţi însoţitorii lui. Purta un
cerc îngust de aur bătut în pietre scumpe în jurul coifu- lui, iar când ajunse şi mai aproape, Irene putu
admira scânteierea pietrelor în lumina soarelui. Trecuse multă vreme de la ultima vizită a regelui, şi
inimioara ei bătea tot mai tare pe măsură ce trupa strălucitoare se apropia, fiindcă tare mult îl mai iubea ea
pe tăticul ei rege şi nicăieri nu era ea mai fericită ca în braţele lui.
Când aceştia ajunseră într-un anumit loc, dincolo de care nu-i mai putea vedea din grădină, ea alergă
la poartă şi rămase acolo până când sosiră, zăngănind şi bătând din picioare, cu încă un sunet limpede de
corn care spunea: „Irene, am venit!" De-acum, oamenii casei erau adunaţi cu toţii la poartă, iar Irene stătea
singură în faţa lor. Când călăreţii se opriră, ea alergă lângă calul alb şi îşi întinse mâinile în sus. Regele se
aplecă şi-i apucă mâinile. Într-o clipă era în şa, cu- prinsă în braţele lui mari şi puternice. Aş vrea să vi-l pot
descrie pe rege, aşa încât să-l puteţi vedea cu ochii minţii. Avea ochi albaştri şi blânzi, dar nasul îl făcea să
semene cu un vultur. Barba lui lungă şi întunecată, brăzdată cu fire argintii, i se revărsa de la gură până
aproape de mijloc şi, cum stătea Irene în şa, ascunzându-şi faţa bucuroasă la pieptul lui, barba se amesteca
cu părul ei auriu moştenit de la mamă, semănând unui nor cu fâşii de soare împletite prin el. După ce-o ţinu
la pieptul lui un scurt răstimp, regele îi vorbi calului său alb, iar această creatură minunată, care doar cu
puţin înainte mersese la trap plină de semeţie, ştiind că poartă acum în spate o domniţă, păşi uşor şi cu
multă grijă în timp ce intra pe poartă şi înainta până la uşa casei.
Arunci regele o lăsă jos şi, descălecând, o luă de mână şi merse cu ea în sala cea mare, în care se
intra numai când regele venea să o vadă pe mica lui prinţesă. Acolo se aşeză să ia o gustare împreună cu
doi dintre sfetnicii care-l însoţiseră, iar Irene se cuibări pe braţul lui drept şi îşi bău laptele dintr-un castron
de lemn cu încrustaţii neobişnuite. După ce mâncă şi bău, regele se întoarse către prinţesă şi o întrebă, mân-
gâindu- părul:
-Ei bine, copila mea, ce-ai vrea să facem acum? Aceasta era întrebarea pe care i-o punea aproape
întotdeauna după ce luau masa împreună, iar Irene o aşteptase cu nerăbdare, pentru că acum, se gândea ea,
ar putea afla răspunsul la o problemă care continua s-o nedumerească.
-Mi-ar plăcea să mă duci s-o vedem pe străbunica mea bătrână. Regele păru îngrijorat şi zise:
-Ce vrea să spună fetiţa mea?
-E vorba de regina Irene, care locuieşte sus în turn - doamna aceea foarte bătrână, ştii tu, cu părul lung de
argint. În loc de răspuns, regele se uită lung la mica lui prinţesă, cu o expresie pe care ea n-o putea
înţelege.
-Îşi ţine coroana în dormitor, continuă ea; dar eu n-am fost încă înăuntru. Ştii că locuieşte acolo, nu-i aşa?
-Nu, răspunse regele foarte încet.
-Atunci totul nu-i decât un vis, spuse Irene. Mă gândeam eu că aşa este, dar nu puteam fi sigură. Acum sunt
convinsă. Şi- apoi, nici n-am mai putut-o găsi data următoare când am urcat acolo. În clipa aceea, un
porumbel alb ca zăpada zbură înăuntru printr-o fereastră deschisă şi se aşeză pe capul Irenei. Ea izbucni
într-un râs vesel, se feri puţin şi îşi ridică mâinile la cap, zicând:
-Dragă porumbelule, nu mă ciuguli! O să-mi smulgi părul cu ghearele tale lungi dacă nu eşti atent.
Regele îşi întinse mâna să ia porumbelul, dar acesta îşi desfăcu aripile şi zbură prin aceeaşi fereastră
deschisă, iar albeaţa lui străluci în soare pentru o clipă şi apoi dispăru. Regele îşi puse mâna pe capul
prinţesei, i-l înclină puţin spre spate şi îi privi lung faţa, pe jumătate zâmbind, pe jumătate oftând.
-Vino, copila mea; vom face o plimbare prin grădină, spuse el.
-Deci nu vrei să mergem sus s-o vezi pe străbunica mea cea frumoasă, tăti- cule-rege? întrebă prinţesa.
-Nu de data asta, spuse regele cu multă blândeţe. Ştii doar că nu m-a invitat, iar pentru a fi primiţi în vizită
la mari doamne în vârstă ca ea trebuie să avem permisiunea lor.
Grădina era un loc încântător. Aflându-se pe un versant al muntelui, pe alocuri ieşeau la iveală
multe stânci, iar tot ce era în preajma lor îşi păstrase sălbăticia. Smocuri de iarbă-neagră creşteau pe ele, ca
şi alte plante şi flori rezistente de munte, în timp ce lângă ele se găseau trandafiri şi crini minunaţi şi florile
de grădină cele mai încântătoare. Această combinaţie a muntelui sălbatic cu grădina migălos îngrijită era
foarte neobişnuită, dar pitorească, şi era imposibil pentru oricâţi grădinari s-o aranjeze după un plan precis,
oricât s- ar fi străduit. Una dintre stânci sprijinea o bancă de grădină şi o umbrea de soarele după-amiezii. O
cărăruie şerpuită ducea până în vârful stâncii, unde se afla o altă bancă, dar ei se aşezară pe banca de la
picioarele stâncii, pentru că soarele era foarte fierbinte; şi vorbiră acolo despre multe lucruri, într-un târziu,
regele spuse:
-Într-o seară, ai stat afară până târziu, Irene.
-Da, tată. A fost vina mea; iar lui Lootie i-a părut foarte rău.
-Trebuie să vorbesc cu Lootie despre asta, spuse regele.
-Să nu te răsteşti la ea, te rog, tăticule! zise Irene. De atunci îi e atât de frică ca nu cumva să întârzie pe
afară... Nu ea a fost neascultătoare, crede-mă. A fost o greşeală făcută doar o dată.
-Şi o dată ar putea fi prea des, murmură regele
pentru sine, în timp ce mângâia capul copilei sale.
Nu vă pot spune cum de aflase regele. Sunt sigur
că nu de la Curdie. Pesemne că cineva din casă
le-o fi văzut, totuşi, atunci. Regele rămase mult
timp adâncit în gânduri. Nu se auzea nici un zgomot,
în afara aceluia făcut de un pârâiaş, care ieşea vesel
dintr-o crăpătură în stânca lângă care şedeau ei şi
curgea iute la vale, străbătând grădina. Apoi regele
se ridică şi, lăsând-o pe Irene acolo unde era, merse
în casă şi trimise după Lootie, cu care avu o discuţie
care o făcu pe aceasta să plângă. Când, pe seară,
plecă pe calul său mare şi alb, regele lăsă în urmă
şase dintre însoţitorii lui, cu ordinul ca trei dintre ei
să rămână de pază în afara casei în fiecare noapte,
patrulând împrejurul ei de la apusul soarelui până la răsărit. Era limpede că era îngrijorat pentru prinţesă.
 CAPITOLUL 11. DORMITORUL BĂTRÂNEI DOAMNE

Un timp nu se mai întâmplă nimic vrednic de povestit. Toamna veni şi se duse. în grădină nu mai
erau flori. Vântul sufla puternic şi şuiera printre stânci. Ploaia cădea şi îmbiba cele câteva frunze galbene şi
ruginii care nu se puteau desprinde de pe ramurile golaşe. Iar şi iar, după câte o dimineaţă splendidă urma o
după-amiază în care ploua cu găleata, şi alteori, pentru câte o săp- tămână încheiată, ploua cât era ziua de
lungă, făcând apoi loc unor nopţi minunate, fără pic de nor, cu cerul spuză de stele - dintre care nu lipsea
nici una. Dar prinţesa nu putea vedea multe dintre ele, căci mergea devreme la culcare. Se apropia iarna şi
nimic nu mai avea acelaşi farmec. Când vremea rea o ţinea în casă, iar jucăriile nu o mai amuzau, Lootie o
lua cu ea uneori până în camera menajerei - unde aceasta, fiind o bătrână bună şi prietenoasă, o întâmpina
cu bucurie -, iar alteori, până în încăperea servitorilor sau la bucătărie, unde nu era doar prinţesă, ci şi
regină absolută, aflându-se astfel în mare primejdie de-a fi prea răsfăţată. Uneori fugea singură până în
camera unde stăteau oştenii, lăsaţi de rege s-o păzească, iar ei îi arătau armele şi echipamentul lor şi făceau
tot ce puteau s-o înveselească. Totuşi, câteodată se simţea plictisită la culme şi deseori îşi dorea ca stră-
străbunica ei să nu fi fost doar un vis.
Într-o dimineaţă, doica o lăsă cu menajera pentru un timp. Ca s-o distreze, aceasta răsturnă pe masă
conţinutul unui dulăpior vechi. Mica prinţesă găsi comorile menajerei - podoabe străvechi şi ciudate şi
multe lucruri des- pre care nici nu-şi putea închipui la ce-ar folosi, mult mai interesante decât jucăriile ei -
şi rămase jucându-se cu ele două ore, dacă nu şi mai mult. Dar, până la urmă, tot umblând cu o broşa
ciudată, de modă veche, se înţepă cu acul acesteia în degetul mare şi durerea ascuţită îi smulse un mic ţipăt;
n-ar fi dat mare atenţie întâmplării, dacă durerea n-ar fi crescut, iar degetul n-ar fi început să se umfle. Asta
o îngrijoră teribil pe menajeră. Fu adusă doica şi trimiseră după doctor; mâna prinţesei fu pansată, iar ea
pusă la culcare mult mai devreme ca de obicei. Cu toate că reuşi să adoarmă, avu o sumedenie de vise,
pătrunse aproape toate de durerea care continuă să o chinuie până când o trezi. Luna scălda camera în
lumina ei strălucitoare. Pansamentul îi căzuse, iar mâna îi ardea. Ea se gândi că, dacă şi-ar putea ţine mâna
în lumina lunii, aceasta ar răcori-o. Aşa că se dădu jos din pat, fără să o trezească pe doica ce dormea în
capătul celălalt al camerei, şi merse la fereastră. Când privi afară, îl văzu pe unul dintre oştenii de pază
mergând prin grădină, cu lumina lunii re- flectându-sese în armură.
Era gata să bată în geam şi să-l cheme, vrând să-i împărtăşească gândurile ei, când îşi dădu seama că
asta ar fi putut-o trezi pe Lootie, care ar fi pus-o din nou în pat. Aşa că se hotărî să meargă să-l cheme de la
fereastra unei alte camere. Era cu mult mai plăcut să aibă pe cineva cu care să vorbească, în loc să stea
trează în pat, cu durerea arzătoare de la mână. Deschise uşurel uşa şi traversă camera de joacă, care nu
dădea spre grădină, ca să ajungă la altă fereastră. Dar când ajunse la picioarele scării celei vechi, luna îşi
trimitea razele strălucind ca argintul de la o fereastră de sus, făcând lemnul de stejar mâncat de cari al scării
să arate într-un fel foarte ciudat, delicat şi minunat. Într-o clipă, ea îşi puse picioruşele, unul după altul, pe
drumul de argint în susul scării, tot uitându-se înapoi în timp ce urca, să vadă umbra pe care acestea o lăsau
în mijlocul argintului. Alte fetiţe s-ar fi temut să fie aşa singure în miez de noapte, dar Irene era o
prinţesă. Pe când urca încet scara, nefiind sigură că nu visează, în inima ei se trezi deodată o mare dorinţă
să mai vadă o dată dacă n-ar putea-o găsi pe bă- trâna doamnă cu părul de argint. „Dacă ea e un vis, îşi zise
prinţesa, atunci mi-ar fi mai în putinţă să o găsesc, dacă visez." Astfel urcă ea tot mai sus, treaptă după
treaptă, până ajunse la camerele cele multe - toate la fel cum le văzuse mai înainte. Străbătu repejor coridor
după coridor, liniştindu-se la gândul că dacă s-ar rătăci n-ar păţi nimic, căci la trezire s-ar găsi în patul ei,
cu Lootie în apropiere. Dar, ca şi cum ar fi cunoscut fiecare colţişor al drumului, ea merse direct la uşa de
la picioarele scării înguste care ducea la turn. „Ce-ar fi dacă aş găsi-o într-adevăr acolo sus pe străbunica
mea cea bă- trână şi frumoasă?", îşi zise ea, în timp ce se furişa în sus pe treptele abrupte. Când ajunse la
capătul de sus se opri o clipă, ascultând în întuneric, căci acolo nu ajungea lumina lunii. Şi da! Era acolo!
Se auzea zumzetul roţii de tors! Ce străbunică harnică, care lucrează zi şi noapte! Ciocăni uşor în
uşă.
-Intră, Irene! spuse vocea cea dulce. Prinţesa deschise uşa şi intră. Lumina lunii intra pe fereastră
într-un şuvoi neîntrerupt şi, în mijlocul luminii, stătea aşezată bătrâna doamnă, în rochia ei neagră cu
dantela albă, iar părul ei argintiu se amesteca cu lumina într-atât, încât nu le-ai fi putut deosebi.
-Intră, Irene! spuse ea din nou. Poţi tu să-mi spui ce torc eu aici? „Îmi vorbeşte, gândi Irene, ca şi
cum m-ar fi văzut doar cu câteva minute în urmă, sau ieri, cel mult."
-Nu, răspunse ea; nu ştiu ce torci. Te rog, nu te supăra, dar eu am crezut că eşti un vis. De ce nu te-am putut
găsi mai devreme, stră-străbunica mea?
-Nu eşti încă destul de mare ca să înţelegi asta. Dar m-ai fi găsit mai curând, dacă n-ai fi ajuns să crezi că
sunt doar un vis. Totuşi, o să-ţi spun un motiv pentru care nu m-ai putut găsi. Eu n-am vrut să mă găseşti.
-Spune-mi de ce, te rog.
-Pentru că n-am vrut ca Lootie să ştie că sunt aici.
-Dar tu mi-ai zis să-i spun lui Lootie despre tine.
-Da, dar ştiam că Lootie nu te-ar crede. Nici dacă m-ar vedea aşezată aici şi torcând nu ar crede.
-De ce?
-Pentru că n-ar putea. S-ar freca la ochi şi ar pleca spunând că nu se simte în apele ei, şi ar uita pe jumătate
sau mai mult ce-a văzut, iar apoi ar zice că totul a fost doar un vis.
-La fel ca mine, zise Irene, simţindu-se foarte ruşinată.
-Da, într-o mare măsură ca tine, dar nu chiar ca tine, căci tu ai venit iarăşi; pe când Lootie n-ar mai fi venit.
Ea ar fi zis: „Nu, nu, de-ajuns cu aiurelile astea!"
-Este urât din partea lui Lootie, nu-i aşa?
-Ar fi urât din partea ta. Eu n-am făcut niciodată nimic pentru Lootie.
-Iar mie mi-ai spălat faţa şi mâinile, zise Irene, izbucnind în plâns. Bătrâna doamnă îi zâmbi dulce şi zise:
-Nu sunt supărată pe tine, copila mea, şi nici pe Lootie. Dar nu vreau să-i mai spui lui Lootie nimic despre
mine. Chiar de te-ar întreba, tu să taci. Dar nu cred că te va întreba. În timp ce vorbeau, bătrâna doamnă
continuă să toarcă. -Nu mi-ai spus încă ce torc eu aici, zise ea.
-Asta pentru că nu ştiu. E ceva foarte frumos. Şi era ceva foarte frumos, într-adevăr. In furca roţii de tors
era un caier mare, care strălucea în lumina lunii ca... oare cu ce să-l asemuiesc? Nu era destul de alb ca să
fie argint - da, era ca argintul, dar cu o strălucire mai de- grabă gri decât albă, şi sclipea doar puţin. Iar firul
pe care bătrâna doamnă îl scotea din acel caier era atât de fin, încât Irene abia de-l putea zări.
-Torc asta pentru tine, copila mea!
-Pentru mine? Şi ce trebuie să fac cu ea? Spune-mi, te rog!
-O să-ţi spun în curând. Dar mai întâi îţi voi spune ce este. Este pânză de păianjen, de un fel anume. Mi-o
aduc porumbeii mei de dincolo de marea cea mare. Există o singură pădure unde trăiesc păianjenii care ţes
felul ăsta de pânză cea mai fină şi mai rezistentă dintre toate. Aproape că mi-am terminat treaba. Ce este pe
stâncă acum va fi de ajuns. Cu toate astea, mai am de lucru pentru încă o săptămână, adăugă ea, uitându-se
la caier.
-Tu lucrezi toată ziua şi toată noaptea, stră-stră-stră-străbunico? întrebă prinţesa, care încerca să fie
foarte politicoasă folosind aşa de mulţi stră.
-Nu sunt chiar așa cum spui tu, răspunse aceasta, zâmbind aproape înveselită. Ajunge să-mi spui bunică. Şi
nu, nu lucrez în fiecare noapte, ci doar în nopţile cu lună, şi atunci, numai atâta vreme cât luna îmi
luminează roata. N- o să mai lucrez prea mult noaptea asta.
-Şi apoi ce o să faci, bunico?
-Merg la culcare. Ai vrea să-mi vezi dormitorul?
-Da, aş dori!
-Atunci cred că n-o să mai lucrez deloc noaptea asta. Bătrâna doamnă se ridică, lăsându-şi roata unde era.
Căci, vezi tu, nu avea nici un rost să o pună deoparte, pentru că o cameră nemobilată nu era în pericol să fie
dezordonată. Apoi o luă pe Irene de mână, dar nimeri chiar mâna rănită şi Irene scoase un mic ţipăt de
durere.
-Copila mea! zise bunica. Ai păţit ceva? Irene îşi ţinu mâna în lumina lunii, aşa încât bătrâna doamnă să o
poată vedea, şi îi povesti tot ce i se întâmplase, la care aceasta luă o înfăţişare serioasă. Îi zise doar: „Dă-mi
cealaltă mână!" şi, odată ajunse pe micul palier întunecat, deschise uşa camerei din faţă. Iar Irene avu
surpriza să intre în cea mai frumoasă cameră pe care o văzuse vreodată în viaţa ei!
Era mare şi înaltă, cu tavanul boltit. Din mijlocul acestuia atârna o lampă rotundă ca o minge,
strălucind ca cea mai strălucitoare lună plină, care lumina toată camera, chiar dacă nu îndeajuns de clar
pentru ca prinţesa să poată spune ce erau multe dintre lucrurile din ea. În centrul camerei se afla un pat
mare, oval, cu o cuvertură de culoare trandafirie şi cu perdele de catifea de un albastru pal foarte frumos
de jur-împrejur. Pereţii erau şi ei albaştri, împodo- biţi cu decoraţii sclipitoare ca nişte stele de argint.
Bătrâna doamnă îi lăsă mâna şi, ducându-se la un dulap cu aspect neobişnuit, îl deschise şi scoase o casetă
de argint ciudată. Apoi se aşeză pe un scaun scund şi, chemând-o pe Irene, o puse să îngenuncheze înaintea
sa, în timp ce se uita la mâna ei. După ce o examina, deschise caseta şi luă din ea putină alifie. încăperea se
umplu de cel mai dulce miros, ca cel de trandafiri şi crini, în vreme ce bunica întindea uşor alifia pe toată
mâna fierbinte şi umflată. Atingerea ei era atât de plăcută şi de răcoritoare, încât părea să alunge durerea şi
fierbinţeala de oriunde ajungea.
-O, bunico, e aşa de plăcut! zise Irene. Mulţumesc, mulţumesc! După aceea, bătrâna doamnă se duse la un
scrin, de unde scoase o batistă mare, din cea mai fină ţesătură, pe care i-o legă în jurul mâinii.
-Nu cred că te pot lăsa să pleci în noaptea asta, zise ea. Ai vrea să dormi cu mine?
-O, da, da, dragă bunică! zise Irene şi ar fi bătut din palme, însă îşi aminti că nu putea.
-Atunci n-o să-ţi fie frică să dormi în pat cu o femeie atât de bătrână?
-Nu. Tu eşti atât de frumoasă, bunico!
-Dar sunt foarte bătrână.
-Iar eu presupun că sunt foarte tânără. N-ai nimic împotrivă să dormi lângă o femeie atât de tânără,
bunico?
-Obrăznicătură mică şi dulce ce eşti! zise bătrâna doamnă şi o trase spre ea, sărutând-o pe frunte, pe obraji
şi pe gură. Apoi luă un lighean mare de argint şi, după ce turnă nişte apă în el, o aşeză pe Irene pe un scaun
şi-i spălă picioarele. Odată spălată, Irene fu gata de culcare. Şi în ce pat nemaipomenit o puse bunica ei să
se culce! Abia dacă putea spune că era întinsă pe ceva, atât era de moale şi de plăcut! Bătrâna doamnă,
odată pregătită de culcare, se întinse alături de ea.
-De ce nu stingi luna ta? întrebă prinţesa.
-Aceea nu se stinge niciodată, fie noapte sau zi, îi răspunse bunica. Dacă vreunii dintre porumbeii mei sunt
plecaţi cu vreun mesaj, ei văd luna mea mereu, chiar şi în cea mai întunecoasă noapte, şi ştiu încotro să
zboare.
-Dar dacă altcineva decât porumbeii ar vedea-o - cineva din casă, vreau să spun -, ar veni să vadă ce-a fost
şi te-ar găsi.
-Cu atât mai bine pentru ei, zise bătrâna doamnă. Dar nu se întâmplă mai des de cinci ori într-o sută de ani
ca cineva să o vadă. Cea mai mare parte dintre cei care o văd o iau drept o stea căzătoare, clipesc şi apoi
uită de ea. Pe lângă asta, nimeni nu poate găsi camera decât dacă vreau eu. Şi, în plus - o să-ţi dezvălui un
secret -, dacă acea lumină s-ar stinge, ai avea impresia că te afli întinsă pe o grămadă de paie vechi, într-o
mansardă goală, şi nu ai vedea nici unul din lucrurile plăcute care sunt în jurul tău tot timpul.
-Sper că nu se va stinge niciodată, spuse prinţesa.
-Şi eu sper. Dar e timpul să dormim. Să te iau în braţe? Mica prinţesă se cuibări foarte aproape de bătrâna
doamnă, care o luă în braţe şi o ţinu strâns la pieptul ei.
-O, tare bine e aici! spuse prinţesa. Nu ştiam că există pe lume ceva atât de confortabil. Mi-ar plăcea să stau
 întinsă aici pentru totdeauna.
-Ai putea, dacă ai vrea, zise bătrâna doamnă. Dar trebuie să te pun la o încercare - nu una foarte grea, sper.
Din noaptea asta într-o săptămână trebuie să te întorci la mine. Dacă nu vii, nu ştiu când mă vei putea găsi
din nou, şi în curând vei avea foarte multă nevoie de mine.
-O, te rog, nu mă lăsa să uit!
-Nu o să uiţi. Singura întrebare este dacă vei crede că exist - dacă vei crede că nu sunt doar un vis. Poţi fi
sigură că voi face tot ce pot să te ajut să vii. Dar restul depinde de tine, până la urmă. Vinerea viitoare,
noaptea, trebuie să vii la mine. Tine minte!
-O să mă străduiesc, spuse prinţesa.
-Atunci, noapte bună! zise bătrâna doamnă şi sărută
fruntea aşezată la pieptul ei. O clipă mai târziu,
mica prinţesă se afla în toiul celor mai frumoase vise –
despre mări în miez de vară şi lumină de lună şi
izvoare acoperite de muşchi şi copaci mari fremătători
şi straturi de flori sălbatice cu asemenea miresme,
cum nu mai mirosise niciodată înainte. Dar, oricum, nici
un vis nu putea fi mai încântător decât ceea ce lăsase în
urmă când adormise. Dimineaţa, se trezi în patul ei.
Nu mai avea nici o batistă sau altceva la mână, doar o
mireasmă dulce mai rămăsese în jurul mâinii. Umflătura
se retrăsese de tot; înţepătura făcută de broşa dispăruse –
de fapt, mâna ei era perfect sănătoasă.

CAPITOLUL 12. UN CAPITOL SCURT DESPRE CURDIE

Curdie îşi petrecu multe nopţi în mină. El şi tatăl său îi împărtăşiseră secretul şi doamnei Peterson,
căci ştiau că mama îşi putea ţine gura, ceea ce nu se putea spune despre toate soţiile minerilor. Dar Curdie
nu-i spusese că parte din motivul pentru care rămânea nopţile în mină era de a câştiga bani ca să-i cumpere
o fustă roşie nouă. Doamna Peterson era o mamă atât de bună şi drăguţă! Toate mamele sunt mai mult sau
mai puţin bune şi drăguţe, dar doamna Peterson era mai bună şi mai drăguţă decât oricare alta. Ea reuşise
să facă şi să păstreze un mic colţ de rai în căsuţa sărăcăcioasă de pe colina cea înaltă, la care soţul şi fiul ei
să vină acasă, când ieşeau din adâncul mohorât al pământului unde munceau. Mă îndoiesc că prinţesa era
cu mult mai fericită, fie şi în braţele minunatei ei stră- bunici, decât erau Peter şi Curdie în braţele doamnei
Peterson. E adevărat, mâinile ei erau mari şi aspre şi crăpate, dar erau aşa de la cât muncea pentru ei;
şi astfel, în ochii îngerilor, mâinile ei erau cu atât mai frumoase. Iar dacă băiatul ei muncea din greu să-i
cumpere o fustă, ea muncea din greu zi de zi ca să-i înlesnească traiul, ceea ce lui Curdie îi era mai de
trebuinţă decât îi era ei o fustă nouă, chiar şi pe timp de iarnă. Nu că ea sau Curdie s-ar fi gândit vreodată
la cât de mult muncesc ei unul pentru altul: asta ar fi stricat totul. Întotdeauna, când rămânea singur în
mină, Curdie muncea mai întâi o oră sau două neîntrerupt, urmărind filonul care ducea la fosta locuinţă a
lui Glump, după spusele acestuia.
Apoi pornea în recunoaştere. Iar pentru ca expediţia sau, mai degrabă, întoarcerea din expediţie să se
desfăşoare mai bine decât prima oară, îşi cumpărase un ghem uriaş de sfoară subţire, căci avea de gând să
folosească metoda lui Tom Degeţel, a cărui poveste i-o spusese deseori mama lui. Nu că Tom Degeţel ar fi
folosit un ghem de sfoară vreodată - mi-ar părea rău să se creadă c-am uitat poveştile clasice -, dar prin-
cipiul era acelaşi ca atunci când se folosesc pietricele. El legă strâns capătul ghemului de sfoară de
târnăcop, ca de o ancoră, şi apoi, cu ghemul în mână, desfăşurându-l pe măsură ce mergea, porni prin
întuneric de-a lungul cori- doarelor din ţinutul goblinilor. În primele două nopţi nu dădu peste
nimic demn de amintit; văzu doar câte ceva din viaţa domestică a cobşilor în diferite grote numite de ei
case; dar nu reuşi să dea peste nimic care să aducă lumină asupra intenţiilor lor, datorită cărora inundaţia
devenise, deocamdată, plan de rezervă. Dar, în cele din urmă, cam în a treia sau a patra noapte, luându-se
după zgomotul făcut de uneltele goblinilor, el descoperi un grup format în mod evident din cei mai buni
mineri şi genişti ai lor, muncind din greu.
Ce făceau ei? Nu putea fi vorba de inundaţie, dat fiind că aceasta fusese între timp amânată în
favoarea altui plan. Ce altceva putea fi? Le tot dădu târcoale şi îi ur- mări, luându-şi uneori cel mai mare
risc de a fi descoperit, dar fără succes. De nenumărate ori trebui să se retragă în grabă, o acţiune cu atât mai
dificilă, cu cât trebuia să-şi adune sfoara atunci când se întorcea pe unde tocmai o desfăşurase. Deşi nu îi
era frică de goblini, se temea că aceştia şi-ar fi putut da seama că erau urmăriţi, iar asta l-ar fi putut
împiedica pe el să descopere ce puseseră la cale.
Uneori graba lui era atât de mare, încât, atunci când, spre dimineaţă, ajungea acasă, sfoara lui părea
imposibil de descâlcit, căci n-vea timp să o înfăşoare pe ghem când „se ferea de cobşi";
după un somn scurt, dar bun, el o găsea întotdeauna descâlcită de mama lui. Iat-o, înfăşurată într-un ghem
foarte respectabil, gata de folosit când ar avea nevoie de ea!
-Nu-mi pot da seama cum faci asta, mamă! spunea el.
-Urmăresc firul, răspundea ea, exact aşa cum faci tu în mină. Ea nu spunea niciodată mai multe despre
asta; dar, pe cât de greu îşi găsea cuvintele potrivite, pe atât era de înzestrată la orice lucru de mână şi, cu
cât mama lui vorbea mai puţin, cu atât mai multe credea Curdie că avea ea de spus. Însă el nu făcuse încă
nici o descoperire în legătură cu ce urmăreau goblinii mineri.
 CAPITOLUL 13. ANIMALELE COBŞILOR

În acest răstimp, oştenii regelui însărcinaţi cu supravegherea prinţesei avură, fiecare dintre ei, ocazia
să se îndoiască de mărturia propriilor ochi, atât de ciu- date erau lucrurile cărora le erau martori. Astfel,
văzură un fel de animale, dar atât de groteşti şi diforme, încât semănau mai degrabă cu desenele făcute
de un copil pe tăbliţă. Ei le vedeau doar noaptea, când făceau de gardă în jurul casei. Mărturia unuia dintre
oşteni, primul care a recunoscut că văzuse un astfel de animal, fu că, pe când patrula el încet în jurul casei,
fiind încă în umbră, a zărit în lumina lunii un animal, stând pe picioarele dinapoi, iar cu picioarele din faţă
pe pervazul unei ferestre, zgâindu-se înăuntru. Corpul ar fi putut fi al unui câine sau lup, credea el, dar
susţinu cu propriul cuvânt de onoare că ani- malul avea capul de două ori mai mare decât ar fi fost normal
pentru mărimea corpului lui şi rotund ca o minge, iar faţa, pe care o întorsese către el pe când fugea, arăta
mai mult ca una cioplită de un băiat pe un bostan înăuntrul căruia urma să pună o lumânare, decât orice
altceva la care se putea gândi. Arătarea a ţâşnit în grădină. El a tras o săgeată după ea şi a crezut că o
nimerise, pentru că animalul scosese un urlet nepământesc, dar nu a putut găsi nici săgeata, nici animalul,
deşi a căutat peste tot în jurul locului unde dispăruse acesta. Ceilalţi râseră de el până când îl făcură să-şi
ţină gura şi-i ziseră că sorbise prea mult din stacana cu bere. Dar, după încă o noapte, un alt oştean trecu
de partea lui, pentru că şi acesta întâlnise ceva ciudat, numai că foarte diferit de ce văzuse primul.
Descrierea pe care cel de-al doilea oştean o făcu animalului pe care-l văzuse era încă şi mai grotescă
şi de necrezut. Amândoi fură luaţi în râs de ceilalţi; dar, noapte după noapte, unul după altul dintre ultimii
se ală- turară celor dintâi până când, în cele din urmă, rămăsese doar unul care să râdă de toţi ceilalţi
camarazi de arme. Două nopţi mai trecură fără ca acesta să vadă ceva; însă, în cea de-a treia, năvăli din
grădină spre ceilalţi doi care erau în faţa casei într-o stare de agitaţie aşa de mare, încât aceştia susţinură
sus şi tare - acum că le venise rândul - că banda care-i ţinea coiful stătea să-i plesnească sub bărbie, de la
părul care i se făcuse măciucă sub coif. Alergând împreună cu el în acea parte a grădinii pe care am
înfăţişat-o, ei văzură cam douăzeci de animale, dintre care nici unul nu era din vreo specie cunoscută şi nici
unul nu semăna cu altul, toate hidoase şi caraghioase în acelaşi timp, zbenguindu-se pe pajişte în lumina
lunii. Urâţenia supranaturală a feţelor lor, lungimea picioarelor şi a gâturilor la unele, aparenta absenţă a lor
la altele îi făceau pe privitori, deşi de comun acord că ce vedeau era real, după cum am mai spus, să nu-şi
creadă ochilor şi nici urechilor.
Zgomotele pe care le făceau animalele, deşi nu puternice, erau la fel de groteşti şi de variate ca şi
formele lor, aşa încât nu puteau fi descrise nici ca mormăieli sau grohăituri, nici ca chiţăieli, nici ca răgete
sau mugete, nici ca urlete, nici ca lătrături, nici ca răcnete, nici ca ţipete, nici ca orăcăieli, nici ca şuierături
sau sâsâieli, nici ca miorlăieli, ci doar ca ceva ca toate astea amestecate într-o disonanţă oribilă. Rămânând
în umbră, privitorii avură câteva clipe să-şi vină în fire înainte ca grupul cel hidos să le bănuiască prezenţa;
dar, dintr-o dată, ca la un ordin, animalele o luară la fugă mâncând pământul în direcţia unei stânci mari şi
dispărură înainte ca oamenii să-şi revină suficient ca să se gândească să le urmărească. Cititorii mei îşi cam
închipuie ce erau acestea; dar le voi spune acum totul despre ele. Erau, desigur, animalele domestice ale
goblinilor, pe ai căror stră- moşi îi aduseseră cu ei strămoşii goblinilor, cu multe secole în urmă, din
ţinuturile luminoase de sus, în cele ale întunericului, de sub pământ. Aceste creaturi oribile aveau aceleaşi
origini ca animalele care trăiesc acum în ferme şi prin gospodăriile de la ţară, cu excepţia câtorva dintre
ele, care fuseseră sălba- tice, ca vulpile, şi chiar lupii şi urşii mai mici, pe care goblinii, din cauza încli-
naţiei lor pentru animale, îi prinseseră de pui şi îi îmblânziseră. Dar, odată cu trecerea timpului, toate
aceste animale suferiseră schimbări încă şi mai mari decât cele petrecute cu stăpânii lor. Ele - sau, mai bine
zis, urmaşii lor - se transformaseră în nişte creaturi asemenea celor pe care n-am reuşit decât să le schiţez,
căci feluritele părţi ale corpului lor se dezvoltaseră anormal, de-o manieră aparent arbitrară şi independent
de celelalte. La drept vorbind, în unele dintre rezultatele năucitoare ale acestor transformări, trăsăturile unei
specii anume predominau atât de puţin, încât ai fi putut doar ghici vreun animal cunoscut din care s-ar fi
tras, şi, chiar şi atunci, orice asemănare rămasă era mai mult una legată de înfăţişarea generală decât
de conformaţia propriu-zisă.
Dar ceea ce sporea înzecit grozăvia era că, trăind permanent în familiile goblinilor, chipurile
animalelor acestora căpătaseră expresii de o grotescă asemănare cu ale stăpânilor lor. Nu înţelege
animalele cel care nu vede că fiecare dintre ele este o uşoară reflecţie a omului, oricât de palidă, vagă şi
infinit de-ndepărtată ar fi aceasta. În cazul animalelor gobli- nilor, asemănarea cu aceştia se adâncise mult.
Dar condiţiile vieţii subterane fiind nefireşti pentru goblini şi animale deopotrivă, deşi goblinii
decăzuseră, starea animalelor lor nu se îmbunătăţise în aceeaşi măsură, ba dimpotrivă, rezultatul i-ar fi
părut mai mult ridicol decât consolator şi celui mai entuziast iubitor de animale. Am să explic acum de ce
începuseră animalele acestea să se arate prin preajma conacului regelui tocmai atunci. Goblinii, după cum
descoperise Curdie, săpau întruna, muncind zi şi noapte, în schimburi, grăbindu-se să ducă la bun sfârşit
planul pe care aştepta el să-l dea în vileag. Pe când îşi săpau tunelul, ei dădură peste firul unui pârâiaş, dar
spărtura fiind deasupra albiei apei, aceasta nu pătrunse în tunel să le împiedice lucrul. Unele dintre animale,
învârtindu-se în jurul stăpânilor lor, cum făceau deseori, găsiseră spărtura şi, mânate de curiozitatea care
ajunsese o patimă din cauza limitărilor impuse de condiţiile nefireşti în care trăiau, porniră să cerceteze
albia pârâiaşului.
Acesta era acelaşi cu cel care ieşea la su- prafaţă lângă banca pe care stătuseră Irene şi tatăl ei regele,
după cum v-am povestit, iar animalele goblinilor găsiră grozav de amuzant să iasă la o zbenguială şi să
zburde pe o pajişte moale cum nu mai văzuseră niciodată în vieţile lor jalnice. Cu toate că preluaseră destul
din firea stăpânilor lor ca să se amuze deranjând şi speriind oamenii întâlniţi pe munte, ele nu erau, desigur,
în stare să-şi facă planuri proprii sau să ajute în mod voit la îndeplinirea celor ale stăpânilor lor. Timp de
câteva nopţi, după ce toţi oştenii regelui se convinseseră, în cele din urmă, că nişte creaturi oribile - dacă
erau trupeşti sau fantomatice ei nu puteau spune încă - se arătau în jurul casei, aceştia urmăriră cu atenţie
spo- rită acea parte a grădinii unde le văzuseră ultima oară. Poate că, într-adevăr, drept urmare, ei dădură
prea puţină atenţie casei. Dar animalele erau prea viclene să fie uşor de prins; iar privirea străjerilor nu era
nici ea destul de ascuţită să vadă îndată ochii atenţi, care, din deschizătura pe unde ieşea pârâiaşul, îi
pândeau la rândul lor, gata, din momentul în care aceştia părăseau pajiştea, să anunţe că locul e liber.
 CAPITOLUL 14. VINEREA URMĂTOARE - PROMISIUNEA IRENEI

Toată săptămâna Irene se gândise aproape fără încetare la promisiunea pe care i-o făcuse bătrânei
doamne, deşi nici acum nu era chiar sigură că nu vi- sase. Era cu putinţă ca o doamnă bătrână să locuiască
sus, în turnul casei, cu porumbei şi o roată de tors, şi cu o lampă care nu se stingea niciodată? Cu toate
astea, ea era hotărâtă ca, vinerea care venea, să urce cele trei rânduri de scări, să străbată coridoarele cu
uşile cele multe şi să încerce să găsească turnul în care fie o văzuse, fie o visase pe bunica ei. Doica se tot
întreba ce i se întâmplase copilei - şedea foarte tăcută şi îngândurată, sau cădea brusc în visare chiar şi în
toiul unui joc împreună. Dar Irene avu grijă să nu se dea de gol cu nimic, oricâte eforturi ar fi făcut Lootie
să-i afle gândurile. Iar doica trebui să se mărginească la a-şi zice în sinea ei: „Ce copil ciudat mai e şi ea!"
şi să se dea bătută. În cele din urmă, sosi şi vinerea mult aşteptată, iar, ca nu cumva Lootie să se simtă
îndemnată să o urmărească, Irene se strădui să stea cât putea de liniştită. După-amiaza, ceru casa
păpuşilor şi continuă să aranjeze şi să rearanjeze diferitele camere şi pe locatarele lor timp de o oră
întreagă.
Apoi se trânti în scaunul ei, cu un oftat. Una dintre păpuşi nu stătea aşezată, iar alta nu stătea
în picioare, şi erau toate foarte obositoare. Ba era chiar una care nu stătea nici culcată măcar, ceea ce era
prea de tot. Dar se însera de-acum şi Irene devenea tot mai agitată odată cu lăsarea întunericului, deşi ştia
că trebuie să-şi păstreze calmul.
-Cred c-ar fi timpul să iei ceaiul, prinţesă, zise doica. O să mă duc să-l aduc. Aerul din cameră e
cam închis şi afară e o seară plăcută; n-o să-ţi facă rău dacă deschid puţin fereastra.
-Nu te îngrijora din pricina asta, Lootie, zise Irene, dorindu-şi ca doica să fi amânat pregătirea
ceaiului până când s-ar fi întunecat de-a binelea, iar încercarea ei de-a ajunge în turn ar fi avut toţi sorţii de
izbândă. Îmi închipui că Lootie întârzie mai mult decât avusese de gând; pentru că, atunci când Irene, care
fusese adâncită în gânduri, îşi ridică privirea, văzu că era aproape întuneric şi, în acelaşi timp, zări o
pereche de ochi, strălucind cu o lumină verde, privind-o încruntat prin fereastra deschisă. In clipa
următoare, animalul sări în cameră.
Arăta ca o pisică, însă cu picioare la fel de lungi ca ale calului, i se păru Irenei, deşi corpul nu-i era
mai mare şi nici picioarele mai groase decât ale unei pisici. Ea fu prea înspăimântată ca să strige, dar reuşi
să sară din scaunul ei şi să fugă din cameră. E destul de limpede pentru oricare dintre cititorii mei ce
trebuia să fi făcut Irene, şi chiar ea însăşi se gândi la asta; dar, când ajunse la picioarele scării celei vechi
din faţa uşii camerei ei de joacă, îşi imagină animalul alergând în sus pe scări după ea şi urmărind-o prin
coridoarele întunecate, care ar fi putut, până la urmă, să nu ducă la nici un turn! Gândul acela îi frânse
curajul. Şi atunci, întorcându-se de la scară, Irene alergă spre sala mare, de unde, gă- sind uşa din faţă
deschisă, se repezi în curte, urmărită - cel puţin aşa credea ea - de animal. Cum nu o văzu nimeni, ca să o
poată opri, ea continuă să alerge, neputând gândi clar din pricina fricii, şi gata să fugă oriunde, doar
să scape de oribila creatură cu picioroange. Neîndrăznind să privească în urma sa, ea se repezi afară pe
poartă şi în sus pe munte. Era curată nebunie într- adevăr să fugă astfel din ce în ce mai departe de toţi cei
care ar fi putut-o ajuta, de parcă ar fi căutat un loc potrivit unde animalul goblinilor să o poată mânca în
voie; dar aşa lucrează frica: sprijină mereu lucrul de care ne temem. Tot urcând în goană, prinţesa începu
curând să gâfâie; dar continuă să alerge, fiindcă îşi imagina că oribila creatură era chiar în spatele ei,
nedându-şi seama că, dacă ar fi urmărit-o într-adevăr, cu asemenea picioare ca acelea trebuia s-o fi ajuns de
mult.
In cele din urmă nu mai putu să alerge şi căzu, nemaifiind în stare nici să ţipe, pe marginea drumului,
unde zăcu o bucată de vreme, pe jumătate moartă de groază. Dar văzând că nici un animal n-o înşfacă şi
începând să-şi recapete răsuflarea, se încumetă într-un târziu să se ridice pe jumătate şi să privească
temătoare în jur. Era acum atât de întuneric, încât nu putea vedea nimic. Nici o stea nu era pe cer. Irene
n-avea idee nici în ce direcţie era casa măcar, dar îşi imagina că animalul cel înspăimântător stătea ascuns
undeva pe drumul către casă, gata să se năpustească asupra ei. Ştia acum că trebuia să fi alergat pe scări în
sus imediat. A fost bine că nu ţipase, căci, deşi foarte puţini dintre goblini ieşiseră pe munte în ultimele
săptămâni, vreun leneş rătăcit sau doi ar fi putut-o auzi. Se aşeză pe o piatră şi numai cineva care făcuse
ceva rău s-ar fi putut simţi mai nefericit decât era ea. Uitase cu totul că promisese s-o viziteze pe bunică.
O picătură de ploaie îi căzu pe faţă. Privi în sus şi, pentru o clipă, groaza i se topi în uimire. La
început crezu că luna care răsărea îşi părăsise locul şi se apropiase să vadă ce se întâmpla cu fetiţa care
stătea singură, fără pălărie sau mantie, pe muntele pus- tiu şi întunecat; curând înţelese însă că se înşelase,
căci nu era lumină pe pământul din jurul ei şi nici nu se zărea vreo umbră. Dar un glob mare, argintiu,
atârna în aer şi, cum ţintuia ea cu privirea lucrul acela minunat, îi reveni curajul. Numai de-ar fi fost iar
acasă, nu s-ar mai fi temut de nimic, nici chiar de creatura cea îngrozitoare cu picioarele lungi! Dar cum să
găsească drumul înapoi? Şi ce putea fi acea lumină? Putea fi oare...? Nu, nu putea. Dar dacă ar fi... - da,
trebuie să fie lampa stră-străbunicii ei, care îi călăuzea porumbeii acasă prin cea mai întunecată
noapte! Sări în sus; trebuia doar să urmărească acea lumină şi, cu siguranţă, va găsi casa. Prinse curaj.
Repede, dar cu grijă, coborî coasta muntelui, sperând să treacă neobservată de animalul care o pândea.
Deşi întuneric, acum nu mai era în primejdia de-a alege un drum greşit, însă - ce era mai ciudat - lumina
lămpii care-i umplea ochii, în loc s-o orbească pentru o vreme, aşa încât să nu mai vadă obiectul asupra
căruia îi cădea apoi privirea, o făcea, dimpotrivă, să-l poată zări pentru o clipă, în pofida întunericului.
Privind lampa și apoi coborându-si privirea, ea putea vedea drumul până la un metru sau doi în faţă,
şi asta o salvă de la mai multe căzături, căci drumul era foarte accidentat. Dar, dintr-o dată, spre disperarea
ei, lampa dispăru, iar groaza inspirată de animal - care o părăsise în momentul în care pornise pe drumul de
întoarcere - i se cuibări iar în inimă. în aceeaşi clipă însă ea zări lumina de la ferestre şi ştiu
exact unde se afla. Era prea întuneric să alerge, dar se grăbi cât putu de mult şi ajunse la poartă în
siguranţă. Ea găsi uşa casei încă deschisă, străbătu sala în fugă şi, fără să se uite măcar în camera ei de
joacă, se repezi, sărind mai multe trepte odată, drept în sus pe scară, apoi pe următoarea, şi pe următoarea;
după care, luând-o la dreapta, străbătu în fugă coridorul cel lung cu camere tăcute şi găsi îndată drumul
către uşa de la picioarele scării ce ducea în turn. La început, când abia îi simţise lipsa, doica îşi închipuise
că Irene îi juca vreo festă şi pentru câtva timp nu-şi făcu griji în legătură cu ea; dar în cele din urmă,
speriindu-se, începu să o caute, iar când prinţesa intrase în casă, toţi cei dinăuntru alergau încoace şi încolo,
încercând să-i dea de urmă. La câteva secunde după ce ea ajunsese la scara turnului, ei începuseră s-o caute
până şi prin camerele nefolosite, în care nu s-ar fi gândit niciodată să se uite dacă n-ar fi căutat deja peste
tot altundeva în zadar. În vremea aceasta Irene ciocănea deja la uşa bătrânei doamne.
 CAPITOLUL 15. ŢESUT ŞI APOI TORS

-Intră, Irene! sună vocea de argint a bunicii ei. Prinţesa deschise uşa şi aruncă o privire înăuntru; în cameră
era întuneric şi nu se mai auzea roata de tors. Ea începu să se teamă iar, gândindu-se că, deşi camera era
acolo, bătrâna doamnă ar putea fi un vis până la urmă.
Orice fetiţă ştie cât de înspăimântător este să găsească o cameră goală acolo unde se aştepta să fie
cineva; iar Irene fu silită să-şi imagineze pentru o clipă că per- soana pe care venise s-o caute nici nu exista.
Îşi aminti totuşi că noaptea bu- nica torcea doar la lumina lunii şi probabil de aceea nu se auzea zumzetul
acela dulce ca de albină; bătrâna doamnă ar fi putut fi undeva în întuneric. înainte să-i vină alt gând în
minte, ea auzi încă o dată vocea bunicii, spunând ca mai înainte:
-Intră, Irene! După sunetul vocii, prinţesa înţelese îndată că bunica nu era în camera unde o căutase ea.
Probabil că era în dormitorul ei. Se întoarse şi traversă coridorul, pipăind pe întuneric drumul spre cealaltă
uşă. Când atinse cu mâna zăvorul, bătrâna doamnă vorbi din nou:
-Închide cealaltă uşă după tine, Irene. Eu întotdeauna închid uşa camerei mele de lucru când mă duc în
dormitor. Irene se miră să-i audă vocea atât de clar prin uşă; iar, după ce-o închise pe cealaltă, deschise uşa
dormitorului şi intră. O, şi în ce paradis încântător ajunse din întunericul şi spaima prin care trecuse!
Lumina blândă o făcu să se simtă de parcă intra în inima celei mai albe dintre perlele ca laptele, în timp
ce pereţii albaştri cu stelele lor de argint o uimiră peste măsură preţ de-o clipă, făcând-o să creadă că erau
chiar cerul pe care îl lăsase afară doar cu un minut mai înainte, acoperit cu nori de ploaie.
-Am aprins focul pentru tine, Irene; eşti udă şi înfrigurată, spuse bunica. Atunci Irene se uită din nou şi
văzu că ceea ce luase ea drept un uriaş buchet de trandafiri roşii, pe un postament de lângă perete, era de
fapt un foc cu flăcările de forma celor mai frumoşi şi roşii trandafiri, strălucind minunat între capetele şi
aripile a doi îngeri de argint lucitor. Iar când se apropie, simţi că mirosul de trandafiri care umplea
încăperea venea de la foc. Bunica ei era îmbrăcată într-o rochie din cea mai superbă catifea albastru
deschis, peste care părul ei - care nu mai era alb, ci de-un auriu intens - curgea în cascadă, ba căzând
adunat în grămezi, ba repezindu-se la vale strălucitor şi moale. Pe când îl privea, părul părea să se reverse
de sub marginea unei coro- niţe de argint lucitor, împodobită cu perle şi opale, spre podea, dispărând într-o
ceaţă aurie înainte de-a o atinge. Rochia ei nu era împodobită şi nici inel nu avea pe degete, nici colier la
gât. În schimb, pantofii ei sclipeau cu lu- mina Căii Lactee, fiind acoperiţi cu o grămadă de perle mici şi
opale înghesuite unele lângă altele. Faţa ei era aceea a unei femei de 23 de ani. Prinţesa era atât de uluită,
încât abia putu să-i mulţumească bunicii, şi se apropie cu sfială, simţindu-se murdară şi stânjenită. Doamna
stătea pe un scaun scund lângă foc, cu mâinile întinse s-o cuprindă, dar prinţesa rămase
pe loc, cu un zâmbet încurcat.
-Ei, ce s-a întâmplat? întrebă bunica. N-ai făcut nimic rău - o ştiu după faţa ta, deşi este cam tristă. Ce s-a
întâmplat, draga mea? Şi ea îşi ţinea încă braţele întinse.
-Dragă bunică, zise Irene, nu sunt atât de sigură că n-am greşit. Trebuia să fi alergat sus, la tine, îndată ce
pisica cu picioarele lungi a intrat pe fereastră, în loc să mă sperii aşa rău şi să fug afară, pe munte.
-Ai fost luată prin surprindere, copila mea, şi nu cred c-o să mai faci asta altădată. Dar când oamenii fac
fapte rele pentru că vor, atunci este foarte probabil ca ei să le facă din nou. Vino! Şi ea încă îşi ţinea braţele
întinse.
-Dar, bunico, tu eşti atât de frumoasă şi plină de măreţie cu coroana pe cap, pe când eu sunt aşa de udă şi
de murdară de noroi! Ţi-aş strica frumoasa rochie albastră. Cu un mic râset vesel, doamna sări din scaunul
ei, cu mai multă uşurinţă decât ar fi putut Irene însăşi, o aduse pe copilă la pieptul ei şi, sărutându-i faţa
brăzdată de lacrimi, se aşeză cu ea în poală.
-Vai, bunico! O să te murdăreşti! strigă Irene, lipindu-se de ea.
-Scumpa mea, tu chiar crezi că ţin mai mult la rochie decât la fetiţa mea? Şi, pe lângă asta, priveşte aici! În
timp ce vorbea, o lăsă jos, iar Irene văzu, spre mâhnirea ei, că rochia cea minunată era acoperită de noroiul
în care căzuse ea pe drumul de pe munte.
Dar doamna se aplecă spre foc şi luă din el, prinzându-i tulpina cu degetele, unul dintre trandafirii aprinşi,
pe care îl trecu de trei ori pe deasupra rochiei; iar când se uită Irene, nu se mai zărea nici o pată.
-Iată! zise bunica, acum vrei să vii la mine? Dar Irene şovăia iarăşi, cu ochii la trandafirul aprins, pe care îl
ţinea în mână doamna.
-Doar nu ţi-e frică de-un trandafir? zise ea, gata să-l arunce din nou în foc.
-O, te rog, nu! strigă Irene. N-ai vrea să-l apropii de rochiţa mea şi de mâi- nile şi de faţa mea? Şi teamă
mi-e că şi tălpile şi genunchii mei au nevoie de el.
-Nu, îi răspunse bunica, zâmbind uşor întristată, în timp ce arunca trandafirul înapoi; e prea fierbinte pentru
tine încă. Ţi-ar lua foc rochiţa. Şi apoi, nu vreau să te curăţ astă-seară. Vreau ca doica şi ceilalţi oameni să
te vadă aşa cum eşti acum, pentru că va trebui să le spui cum ai fugit de frica pisicii cu picioare lungi.
Mi-ar plăcea să te spăl, dar atunci ei nu te vor crede. Vezi cada aceea de baie din spatele tău? Prinţesa se
uită şi văzu o cadă mare, ovală, de argint, strălucind splendid în lumina lămpii minunate.
-Mergi şi priveşte în ea, spuse doamna. Irene merse şi se întoarse foarte tăcută, cu ochii strălucindu-i.
-Ce ai văzut? o întrebă bunica.
-Cerul, şi luna, şi stelele, răspunse ea. Părea fără fund. Doamna zâmbi mulţumită, iar după câteva clipe de
tăcere spuse:
-Oricând vrei să faci o baie, vino la mine. Ştiu că tu faci baie în fiecare dimi- neaţă, dar uneori mai vrei
una şi seara.
-Mulţumesc, bunico! O să vin, o să vin neapărat, răspunse Irene şi fu iar tăcută pentru câteva clipe,
gândindu-se. Apoi spuse:
-Bunico, cum se face că am văzut lampa ta cea frumoasă - nu doar lumina ei, ci însăşi lampa mare, rotundă,
argintie, atârnând singură sus de tot, sub cerul liber? Era lampa ta cea pe care am văzut-o, nu-i aşa?
-Da, copila mea, era lampa mea.
-Dar cum de-a fost posibil aşa ceva? Căci nu văd nici o fereastră aici.
-Când vreau, pot face lampa să strălucească prin pereţi; străluceşte atât de puternic, încât îi topeşte din faţa
ochilor şi se arată aşa cum ai văzut-o tu. Dar, după cum ţi-am spus, nu oricine o poate vedea.
-Cum se face că eu pot să o văd? Nu ştiu deloc cum de-am putut.
-E un dar cu care te-ai născut; iar, într-o bună zi, sper că fiecare îl va avea.
-Dar cum o faci să lumineze prin ziduri?
-A! Asta n-ai putea pricepe oricât de mult m-aş strădui eu să te fac să înţe- legi - nu încă, nu încă. Dar,
adăugă doamna ridicându-se, trebuie să stai pe scaunul meu până îţi aduc darul pe care ţi l-am pregătit.
Ţi-am spus că ce torceam eu era pentru tine. Acum e gata şi merg să-l aduc. L-am păstrat cald, sub
unul din porumbeii mei care clocesc. Irene se aşeză pe scaunul cel scund, iar bunica ieşi, închizând uşa
după ea. Copila stătea privind în jur ba la focul de trandafiri, ba la pereţii înstelaţi, ba la lumina argintie; şi
o linişte mare îi cuprinse inima. Dacă toate pisicile cu picioare lungi din lume s-ar fi repezit la ea atunci, nu
i-ar fi fost frică de ele în momentul acela. Nu pricepea cum de era cu putinţă una ca asta, dar ştia că nu mai
era nici umbră de frică în inima ei, iar totul era aşa de bine şi de sigur, încât frica nu putea intra acolo.
Nu-şi luase ochii de la lampa cea încântătoare preţ de vreo câteva minute; întorcându-şi ochii, observă că
peretele dispăruse, căci privea afară în noap- tea întunecată şi înnorată. Dar, deşi auzea vântul suflând, nici
o pală de vânt n-o atingea, într-o clipă, norii înşişi se împrăştiară sau dispărură ca peretele, iar ea privi
direct la turmele de stele scânteind falnic pe albastrul întu- necat. Totul dură o clipă numai. Norii se
adunară din nou şi ascunseră stelele; peretele reapăru şi ascunse norii; iar lângă ea stătea acum doamna, cu
cel mai atrăgător zâmbet pe faţă şi ţinând în mână un ghem sclipitor, cam de mărimea unui ou de
porumbel.
-Iată, Irene, ce-am lucrat pentru tine! zise ea, întinzând prinţesei ghemul. Ea îl luă în mână şi-l cercetă pe
toate părţile. Scânteia puţin şi strălucea ici şi colo, dar nu mult. Era alburiu spre gri, de parcă ar fi fost făcut
din fire de sticlă.
-Asta e tot ce ai ţesut, bunico? întrebă prinţesa.
-Tot, de când ai venit tu în casa asta. Este mai mult în ghemul acesta decât crezi tu.
-Ce frumos este! Spune-mi, te rog, ce trebuie să fac cu el?
-O să-ţi explic îndată, răspunse doamna, întorcându-se de la prinţesă şi mergând la scrinul ei. Se întoarse cu
un mic inel în mână. Apoi luă ghemul din mâna Irenei şi făcu ceva cu cele două - Irene nu putea spune ce
anume.
-Dă-mi mâna, spuse doamna. Irene îi întinse mâna dreaptă.
-Da, asta e mâna pe care o vreau, zise doamna şi îi puse inelul pe degetul ară- tător.
-Ce inel frumos! zise Irene. Cum se numeşte piatra?
-Este opal de foc.
-Spune-mi, te rog, îl pot păstra?
-Pentru totdeauna.
-O, mulţumesc, bunico! Este mai frumos decât orice am văzut eu vreodată, în afară de acelea - de toate
culorile - din... Spune-mi, te rog, aceea este co- roana ta?
-Da, e coroana mea. Piatra inelului tău este de acelaşi fel, doar că are numai roşu, pe când ale mele au toate
culorile, precum vezi.
-Da, bunico. O să am multă grijă de el! Dar..., adăugă ea, codindu-se.
-Dar ce? întrebă bunică-sa.
-Ce să răspund când Lootie mă va întreba de unde îl am?
-Tu o vei întreba pe ea de unde îl ai, îi răspunse doamna zâmbind.
-Nu văd cum pot face asta.
-Cu toate astea, aşa se va întâmpla.
-Desigur, dacă spui tu. Dar tu ştii că nu mă pot preface că nu ştiu.
-Sigur că nu. Dar nu-ţi mai face griji din cauza asta. O să vezi când va sosi timpul. Zicând acestea, doamna
se întoarse şi aruncă micul ghem în focul de trandafiri.
-O, bunico! exclamă Irene, credeam că îl torseseşi pentru mine.
-Aşa am şi făcut, copila mea. Şi e al tău.
-Nu, e ars în foc! Doamna îşi băgă mâna în foc, scoase ghemul care strălucea ca mai înainte şi i-l arătă
fetiţei. Irene întinse mâna să-l ia, dar doamna se întoarse cu spa- tele, merse la scrinul ei, deschise un sertar
şi puse ghemul în el.
-Am făcut ceva care te-a supărat, bunico? întrebă Irene cu tristeţe în glas.
-Nu, draga mea. Dar tu trebuie să înţelegi că nimeni nu dă cuiva ceva vreodată cum trebuie şi cu adevărat,
fără să păstreze şi el acel lucru. Ghemul e al tău.
-A! Deci nu trebuie să-l iau cu mine! Tu o să-l păstrezi pentru mine!
-Ba îl vei lua cu tine! Am legat capătul ghemului de inelul de pe degetul tău. Irene privi inelul.
-Nu-l văd, bunico, zise ea.
-Pipăie-l - puţin mai departe de inel - înspre scrin, spuse doamna.
-O, îl simt! exclamă prinţesa. Dar nu-l văd, adăugă ea, privind îndeaproape mâna ei întinsă.
-Nu- Firul este prea fin ca să-l poţi vedea. Poţi doar să-l simţi. Acum poţi să-ţi imaginezi cât de mult timp
mi-a luat să-l torc, deşi pare un ghem atât de mic.
-Dar cum pot folosi ghemul, dacă stă în scrinul tău?
-Tocmai asta vreau să-ţi explic. Nu ţi-ar fi de nici un folos - n-ar fi deloc al tău dacă n-ar rămâne în scrinul
meu. Acum ascultă. Dacă te vei afla vreodată în vreun pericol - aşa cum ai fost, de pildă, chiar în seara asta
- trebuie să-ţi scoţi inelul şi să-l pui sub perna pe care dormi în patul tău. Apoi trebuie să-ţi pui degetul
arătător, acelaşi pe care purtai inelul, pe fir şi să urmezi firul oriunde te-ar conduce.
 -O, ce încântător! Mă va conduce la tine, bunico, ştiu asta!
-Da. Dar ţine minte: deşi ţi s-ar putea părea un drum cu adevărat foarte ocolit, tu nu trebuie să te îndoieşti
de fir. De un lucru poţi fi sigură: că în timp ce- l ţii tu, îl ţin şi eu.
-Este un lucru întru totul minunat! zise Irene gânditoare. Apoi, dându-şi seama deodată de ceva, sări de pe
scaun, strigând:
-O, bunico! Tot timpul ăsta am rămas aşezată pe scaunul tău, iar tu ai stat în picioare! Te rog să mă
ierţi! Doamna îi puse mâna pe umăr, zicându-i:
-Aşază-te din nou, Irene. Nimic nu-mi face mai mare plăcere decât să văd pe cineva aşezat pe scaunul meu.
Sunt foarte bucuroasă să stau în picioare atâta vreme cât cineva stă pe el.
-Ce amabil din partea ta! spuse prinţesa şi se aşeză iar.
-Asta mă face fericită, zise doamna.
-Dar, spuse Irene încă nedumerită, nu s-ar putea întâmpla ca firul să ajungă în calea cuiva şi să fie rupt,
dacă un capăt este prins de inelul meu, iar celălalt se află în scrinul tău?
-Vei vedea că totul se aranjează de la sine. Mi-e teamă că a venit timpul să pleci.
-N-aş putea să stau şi să dorm cu tine la noapte, bunico?
-Nu, nu în noaptea asta. Dacă aveam de gând să te ţin la mine în noaptea asta, ţi-aş fi făcut baie; dar ştii că
toţi din casă sunt foarte îngrijoraţi pentru tine şi ar fi crud să-i lăsăm aşa toată noaptea. Trebuie să mergi
jos, la ei.
-Sunt atât de bucuroasă, bunico, că n-ai spus „să mergi acasă" - pentru că aceasta este casa mea! Nu-i aşa
c-o pot numi casa mea?
-Poţi, copila mea. Şi am încredere că te vei gândi mereu la ea ca la casa ta. Haide acum. Trebuie să te duc
înapoi fără să te vadă cineva.
-Te rog, vreau să te mai întreb ceva, spuse Irene. Faptul că ai coroana pe cap te face să arăţi atât de tânără?
-Nu, copila mea, îi răspunse bunica, ci dimpotrivă, mi-am pus coroana pentru că m-am simţit atât de tânără
în seara asta şi m-am gândit că ţi-ar plăcea s-o vezi pe bătrâna ta bunică aşa cum e în zilele ei cele mai
bune.
-De ce zici că eşti bătrână? Nu eşti bătrână, bunico!
-Dar sunt într-adevăr foarte bătrână. Este atât de prostesc din partea oamenilor - nu mă gândesc la tine,
pentru că eşti micuţă şi nu poţi şti mai bine , dar este atât de prostesc din partea oamenilor să-şi imagineze
că bătrâneţea înseamnă gârbovire şi zbârcire şi slăbiciune şi bastoane şi ochelari şi reumatism şi memorie
slabă! E o prostie atât de mare! Bătrâneţea nu are nimic de-a face cu toate astea. Bătrâneţea adevărată
înseamnă putere şi frumuseţe şi voioşie şi curaj şi vedere clară, şi mâini şi picioare puternice, care nu dor.
Eu sunt mai bătrână decât poţi tu să-ţi închipui, şi...
-Şi uită-te la tine, bunico! strigă Irene, sărind
în sus şi înconjurându-i gâtul cu braţele. N-o
să mai fiu prostuţă, îţi promit. Sau cel puţin
- mi-e cam teamă să promit -, dacă mai sunt,
promit să-mi pară rău pentru asta. Chiar aşa!
îmi doresc să fi fost la fel de bătrână ca tine,
bunico. Nu cred că ţie ţi-e vreodată frică de ceva.
-Nu pentru multă vreme, măcar, copila mea.
Probabil când voi ajunge la vârsta de două mii
de ani, într-adevăr n-o să-mi mai fie niciodată
teamă de nimic. Dar mărturisesc că mi-a fost
uneori teamă pentru copiii mei - uneori pentru
tine, Irene.
-Îmi pare aşa de rău, bunico! Bănuiesc că vorbeşti despre seara asta.
-Da, puţin şi-n seara asta; dar foarte mult atunci când aproape ajunseseşi să crezi că eu eram un vis, iar nu
stră-străbunica ta adevărată. Nu trebuie să presupui că te învinuiesc pentru asta. Cred că n-ai putut altfel.
-Nu ştiu, bunico, spuse prinţesa începând să plângă. Nu pot fi mereu aşa cum mi-ar plăcea. Şi nici nu încerc
întotdeauna. îmi pare, oricum, foarte rău. Doamna se aplecă, o ridică în braţe şi se aşeză cu ea pe scaunul
ei, ţinând- o strâns la piept. Peste câteva minute, prinţesa adormise printre suspine. Cât a dormit, nu ştiu să
vă spun. Când îşi veni în fire însă era aşezată pe scaunul ei înalt de la masa din camera ei de joacă, cu casa
păpuşilor în faţă.

CAPITOLUL 16. INELUL

În aceeaşi clipă, doica intră în cameră, suspinând. Când o văzu pe prinţesă stând acolo, se dădu
înapoi cu un strigăt puternic de uimire şi bucurie. Apoi, alergând la ea, o prinse în braţe şi o acoperi cu
sărutări.
-Scumpa şi iubita mea prinţesă! Unde ai fost? Ce ţi s-a întâmplat? Noi toţi am plâns până n-am mai putut
şi am scotocit casa de sus şi până jos. „Nu chiar de sus de tot", se gândi Irene, deşi nu putea spune nimic
despre asta; şi ar fi putut adăuga: „nici chiar până jos de tot", probabil, dacă ar fi ştiut totul.
-O, Lootie! Am avut parte de-o păţanie groaznică! răspunse ea şi îi povesti totul despre pisica cu picioarele
lungi, şi cum a fugit ea afară pe munte şi apoi s-a întors acasă. Dar nu spuse nimic despre bunica ei sau
despre lampa bunicii.
-Iar noi te-am căutat prin toată casa mai mult de o oră şi jumătate! exclamă doica.
Dar nu mai contează acum, că eşti aici! însă, prinţesă, trebuie să-ţi spun, adăugă ea, schimbându-şi
dispoziţia, că ceea ce trebuia să fi făcut tu era să o strigi pe Lootie a ta, să-ţi vină în ajutor, în loc să fugi din
casă şi apoi sus pe munte în felul acesta nestăpânit şi - trebuie să spun - prostesc.
-Ei bine, Lootie, spuse Irene liniştită, dacă o pisică mare, numai picioare, ar fi dat buzna peste tine, s-ar fi
putut întâmpla să nu-ţi vină în minte chiar cel mai înţelept lucru de făcut în acel moment.
-Oricum ar fi fost, eu n-aş fi fugit sus pe munte, i-o întoarse Lootie.
-N-ai fi fugit, dacă ai fi avut timp să te gândeşti la ce-i de făcut. Dar când creaturile alea au venit spre tine,
în acea noapte pe munte, ai fost şi tu atât de înspăimântată, încât ai rătăcit drumul spre casă. Asta puse
capăt reproşurilor lui Lootie. Ea fusese pe punctul de a spune că pisica cu picioare lungi trebuia să fi fost o
închipuire a prinţesei în lumina slabă a amurgului, dar amintirea nopţii aceleia de groază şi a mustrărilor
regelui o opriră să mai spună ceea ce, de fapt, ea nu credea nici pe jumătate -fiind aproape convinsă că
pisica era un goblin.
Cum nu ştia nimic despre diferenţa dintre goblini şi animalele lor, ea le număra şi pe acestea tot la
goblini. Fără să mai scoată o vorbă, Lootie plecă să aducă nişte ceai proaspăt şi pâine cu unt pentru
prinţesă. înainte ca ea să se întoarcă, toţi ai casei, în frunte cu menajera, năvăliră în odaia prinţesei să se
bucure de vederea dragei lor. După aceştia veniră oştenii regelui, care erau suficient de pregătiţi să creadă
tot ce le povesti ea despre pisica cu picioare lungi. Căci, într-adevăr, îşi amintiră, nu cu puţină groază, chiar
de o asemenea creatură printre animalele pe care ei le surprinseseră zbenguindu-se pe pajiştea prinţesei;
fură însă destul de înţe- lepţi încât să nu spună nimic despre asta. în sinea lor, se învinovăţeau că nu o
păziseră mai bine pe prinţesă, iar căpitanul lor le dădu ordin ca, din acea noapte, uşa din faţă şi toate
ferestrele de la parterul casei să fie încuiate imediat după apusul soarelui şi să nu mai fie deschise după
aceea sub nici un motiv. Oştenii îşi dublară vigilenţa şi, pentru o vreme, nu mai fu nici un prilej de alarmă.
A doua zi dimineaţă, când se trezi prinţesa, doica era aplecată deasupra ei.
-Cum străluceşte inelul tău în dimineaţa asta, prinţesă! Ca un trandafir în flăcări! zise ea.
-Într-adevăr, Lootie, îi răspunse Irene. Cine mi-a dat inelul, Lootie? Ştiu că-l am de mult timp, dar de unde
îl am? Nu-mi amintesc.
-Cred că mama ta ţi l-a dat, prinţesă, dar într-adevăr, de când îl porţi, nu- mi amintesc să fi auzit vorbindu-
se despre asta vreodată, răspunse doica.
-O să-l întreb pe tăticul meu -regele, când o să vină data viitoare, zise Irene.

CAPITOLUL 17. PRIMĂVARA

Veni în sfârşit şi primăvara, atât de dragă tuturor, tineri şi bătrâni, şi, înainte să treacă câteva zile de
la sosirea ei, regele veni călare prin văile înmugurite să-şi vadă fetiţa. Toată iarna şi-o petrecuse într-o parte
îndepărtată a regatului său, căci el nu avea obiceiul să se oprească într-un singur oraş mare sau să viziteze
doar conacele lui preferate, ci mergea dintr-un loc în altul pentru ca tot poporul lui să-l poată cunoaşte.
Oriunde călătorea, el se uita mereu după cei mai destoinici şi mai buni oameni, ca să-i ia în slujba sa; iar
oriunde îşi dădea seama că greşise şi că cei aleşi de el erau nevrednici sau nedrepţi, îi scotea din
dregătoriile lor pe loc. Vedeţi, aşadar, că numai grija pentru poporul lui îl împiedica să o vadă pe prinţesă
atât de des pe cât i-ar fi plăcut. Poate vă întrebaţi de ce nu o lua cu el pe unde mergea; erau mai multe
motive ca să nu o ia cu el, iar eu bănuiesc că stră-străbunica ei fusese cea care potrivise astfel lucrurile.
Încă o dată Irene auzi cornul de vânătoare sunând şi încă o dată stătea în poartă ca să-l întâmpine pe tatăl
ei, care înainta călare pe calul său mare şi alb. După ce rămăseseră singuri o bucăţică de vreme, ea se gândi
la ceea ce se hotărâse să-l întrebe.
-Te rog, tăticule rege, zise ea, vrei să-mi spui de unde am eu acest inel fru- mos? Eu nu-mi pot
aminti. Regele se uită la inel. Un zâmbet minunat şi nemaivăzut se întinse, ca strălucirea soarelui, peste faţa
lui, şi un zâmbet de răspuns, dar întrebător în acelaşi timp, se întinse, ca strălucirea lunii, pe faţa Irenei.
-A fost cândva al mamei tale, regina, spuse el.
-Şi de ce nu mai este al ei acum? întrebă Irene.
-Ea nu-l mai vrea acum, spuse regele cu o înfăţişare gravă.
-De ce nu-l mai vrea acum?
-Pentru că ea s-a dus acolo unde se fac toate inelele acestea.
 -Şi când o s-o văd? întrebă prinţesa.
-Nu pentru încă ceva vreme, răspunse regele şi ochii i se umplură de lacrimi. Irene nu şi-o amintea pe
mama ei şi nu ştia de ce tatăl ei arăta aşa şi nici de ce îi dăduseră lacrimile; dar îşi puse braţele în jurul
gâtului lui, îl sărută şi nu-i mai puse alte întrebări.
Regele fu foarte tulburat auzind raportul oştenilor despre creaturile pe care le văzuseră şi bănuiesc
că ar fi luat-o pe Irene cu el chiar în acea zi, dacă prezenţa inelului de pe degetul ei nu l-ar fi liniştit. Cu
vreo oră înainte ca el să plece, Irene îl văzu urcând scara cea veche şi el nu coborî de acolo până când
însoţitorii lui nu fură gata de drum; iar ea se gândi că el se dusese sus să o vadă pe bătrâna doamnă. La
plecare, regele lăsă încă şase oşteni în urma lui, ca să poată fi întotdeauna şase dintre ei de strajă.
Bucurându-se de o vreme de primăvară atât de plăcută, Irene stătea acum afară, pe munte, cea mai mare
parte din zi. În văile mai calde creşteau flori frumoase de ciuboţica-cucului, dar nu atât de multe încât să se
plictisească vreodată de ele. De câte ori vedea una nouă deschizând un ochi de lumină din pământul orb, ea
bătea din palme încântată şi - spre deosebire de unii copii pe care-i ştiu eu -, în loc să o smulgă, o atingea
atât de tandru, de parcă ar fi fost un copil nou-născut, pe care, după ce făceau cunoştinţă, l-ar fi lăsat tot atât
de fericit precum îl găsise.
Ea se purta cu plantele care dădeau aceste flori ca şi cu nişte cuiburi de păsări, căci fiecare floare
nou-ivită era pentru ea ca o mică pasăre abia ieşită din găoace. Prinţesei îi plăcea să viziteze toate cuiburile
de flori pe care le ştia, aducându-şi aminte de fiecare în parte. Se lăsa jos pe mâini şi pe genunchi lângă
unul din ele şi spunea:
-Bună dimineaţa! Toate mirosiţi la fel de dulce în această dimineaţă! La revedere! Şi apoi se ducea la un alt
cuib şi spunea acelaşi lucru. Asta era una dintre distracţiile ei preferate. Erau multe flori în sus şi în jos, iar
ea le iubea pe toate, dar florile de ciuboţica-cucului erau preferatele ei.
-Ele nu-s prea timide, dar nici obraznice nu-s deloc, i-ar fi spus ea lui Lootie. Erau şi capre pe acolo, pe
munte, iar când aveau ieduţi, Irene era la fel de încântată de ei ca şi de flori.
Cele mai multe dintre capre erau ale minerilor - câteva chiar ale mamei lui Curdie, dar erau şi foarte multe
capre sălbatice, care păreau că sunt ale nimănui. Pe acestea goblinii le luau drept ale lor şi trăiau, în parte,
hrănindu-se cu ele. Ei puneau curse şi săpau gropi pentru a le prinde, dar nu se sfiau să le ia nici pe cele
îmblânzite care cădeau în capcanele lor. Totuşi, nu încercau să le fure pe acestea din urmă şi în alt fel,
pentru că se te- meau de câinii puşi de munteni să le păzească, deoarece câinii le ştiau slăbi- ciunea şi
întotdeauna încercau să-i muşte de labele picioarelor. Dar goblinii aveau şi un fel de oi ale lor - nişte
creaturi foarte bizare -, pe care le mânau la păscut noaptea, iar celelalte animale ale goblinilor erau destul
de pricepute ca să le păzească bine, pentru că ştiau că vor primi în curând oasele oilor.
 CAPITOLUL 18. FIRUL CĂLĂUZITOR AL LUI CURDIE

Curdie era la fel de vigilent ca întotdeauna, dar abia mai putea îndura lipsa oricărei izbânzi. Cam o
dată la două nopţi mergea după goblinii care continuau să sape şi să sfredelească muntele şi, apropiindu-se
de ei cât de mult putea, îi urmărea de după pietre şi stânci; cu toate acestea, încă nu ajunsese să afle care le
erau intenţiile. Ca şi la început, el ţinea mereu un capăt al sforii în mână, în timp ce târnăcopul lui, lăsat în
mină chiar lângă gaura prin care se strecura el în ţinutul goblinilor şi de care era legat celălalt capăt al
sforii, servea drept ancoră. Goblinii, nemaiauzind zgomot în acea parte, încetaseră să se mai teamă de o
invazie imediată şi nu păzeau mina. Într-o noapte, după atâta fereală şi tras cu urechea, de era cât pe ce să
adoarmă de oboseală, Curdie porni să-şi înfăşoare ghemul la loc, căci se hotărâse să meargă acasă la
culcare. În curând însă începu să se tulbure, căci, tot trecând pe lângă casele goblinilor, adică pe lângă
grotele locuite de familiile de goblini, una după alta, văzu de la o vreme că erau mult mai multe decât ace-
lea pe lângă care trecuse la venire. Locuinţele erau aşa de apropiate una de alta, încât trebuia să fie foarte
atent ca să treacă neobservat.
Era oare cu putinţă ca sfoara lui să-l fi condus pe un drum greşit? El continuă să o înfăşoare
pe ghem, iar aceasta continua să îl conducă prin locuri încă şi mai dens populate, până când el se
îngrijoră de-a binelea, pentru că, deşi nu-i era frică de cobşi, se temea că nu va mai găsi drumul afară din
munte. Dar ce putea face? Nu ajuta la nimic să aştepte până dimineaţa - în munte dimineaţa nu aducea
nici o schimbare. Aici totul era învăluit într-un întuneric veşnic, astfel încât, dacă sfoara nu-i mai arăta
drumul înapoi, nu mai avea nici un ajutor. Chiar şi de- ar fi ajuns la numai un metru de mină, n-ar fi ştiut
asta niciodată. Văzând că n-avea nimic altceva mai bun de făcut, se gândi să găsească măcar celălalt capăt
al sforii şi, dacă era posibil, să afle cum de s-a întâmplat ca sfoara să-i joace o asemenea festă. El ştia,
judecând după mărimea ghemului, că se apropia de capătul sforii, când deodată simţi cum sfoara era trasă
cu putere. Ce putea însemna asta? După o cotitură strânsă, i se păru că aude nişte sunete ciudate, iar pe
măsură ce înainta înfăşurând sfoara, acestea se transformară într-un zgomot ca de încăierare pe bâjbâite şi
la îngrămădeală, cu mârâieli şi chiţăieli; zgomotul continuă să crească până când, după o a doua
cotitură strânsă, Curdie se trezi în mijlocul tărăboiului şi, în aceeaşi clipă, se împiedică şi căzu peste o masă
mişcătoare, despre care ştia că trebuie să fie o încâlceală de animale de-ale cobşilor.
Până să se dezmeticească, căpătase nişte zgârieturi mari pe faţă şi mai multe muşcături zdravene pe
picioare şi pe braţe. Dar, tot căznindu-se să se ridice, îi căzu mâna pe târnăcop şi, înainte ca dihaniile cele
dezgustătoare să-l răne- ască mai rău, se apucă să lovească cu târnăcopul în dreapta şi în stânga, pe
întuneric. Zbieretele oribile care urmară îl înştiinţară că unele dintre dihănii îşi primiseră pedeapsa
cuvenită pentru grosolănia lor şi, judecând după urletele ce însoţeau retragerea lor grăbită, pricepu că le
pusese pe fugă. Stătu locului o vreme, cântărindu-şi în mână toporişca de luptă, de parcă ar fi fost cea
mai preţioasă bucată de metal - şi, cu adevărat, în acel moment nici măcar un lingou de aur n-ar fi fost mai
preţios ca acea unealtă comună -, apoi deznodă capătul sforii de pe târnăcop, puse ghemul în buzunar şi
rămase pe gânduri.
Era limpede că animalele cobşilor găsiseră târnăcopul, îl căraseră cu ele şi, astfel, îl conduseseră pe
Curdie prin locuri necunoscute lui. Dar, oricât îşi bătea capul, nu-şi putea da seama ce trebuia să facă, până
când zări o licărire de lumină în depărtare. O porni într-acolo fără să mai stea în cumpănă, cât de repede
putea merge pe acel drum necunoscut şi accidentat. Tot urmărind acea luminiţă, după încă o cotitură
privirea îi fu atrasă de ceva strălucitor şi de o formă neregulată, nemaiîntâlnite de el în ţinuturile
subpământene. Apropiindu-se, văzu că era o bucată de mică sau sticlă muscovit, numită argintul-oilor în
Scoţia, iar lumina pâlpâia ca venind de la un foc aflat în spatele bucăţii de mică. După ce încercă câtva
timp zadarnic să găsească o cale de acces către locul unde ardea focul, Curdie ajunse într-un sfârşit la o
încăpere mică în care, printr-o deschizătură sus în perete, răzbătea o strălucire din partea cealaltă. Reuşind
el să se caţere până la acea deschizătură, o privelişte ciu- dată i se înfăţişă înaintea ochilor. Dedesubt stătea
un mic grup de goblini în jurul unui foc al cărui fum dis- părea în întunericul de sus de tot. De jur
împrejurul grotei, pereţii erau plini de minerale strălucind ca cele din sala palatului, iar reuniunea era clar
una la nivel înalt, judecând după pietrele preţioase purtate de toţi cei prezenţi fie în jurul capului, fie la
mâini sau la cingătoare, şi care sclipeau în culori minunate în lu- mina focului.
Lui Curdie nu-i trebui mult timp până să-l recunoască pe însuşi regele goblinilor şi astfel să-şi dea
seama că nimerise chiar în locuinţa familiei regale. Nicicând n-avusese el o ocazie mai bună să afle ceva!
Se strecură prin deschizătură cât de încet putu, coborî cu grijă pe zid către ei fără să le atragă atenţia, iar
apoi se aşeză şi ascultă. Regele şi regina, bineînţeles, şi, probabil, prinţul moştenitor şi primul-ministru
discutau între ei. Curdie o recu- noscuse pe regină după pantofii ei, pe care îi văzuse bine în timp ce aceasta
îşi încălzea picioarele la foc. -Asta o să fie distractiv! spuse cel pe care îl luase drept prinţul moştenitor.
Aceasta fu prima propoziţie întreagă pe care o auzi din discuţie.
-Nu văd de ce ţi se pare aşa o afacere bună! spuse mama lui vitregă dându- şi capul pe spate.
-Adu-ţi aminte, soaţa mea, interveni Maiestatea Sa, ca şi cum ar fi vrut să- şi scuze fiul, că prin vinele lui
curge acelaşi sânge. Mama lui...
-Nu-mi vorbi mie de mama lui! Tu nu faci decât să-i încurajezi preferinţele nenaturale! Ar trebui să fie
dezvăţat de orice a moştenit de la acea mamă a lui.
-Nu-ţi dai seama ce spui, draga mea! spuse regele.
-Ba da, zise regina, şi tu la fel. Dacă te aştepţi ca eu să aprob asemenea gusturi grosolane, ei bine, greşeşti.
Eu nu port pantofi degeaba.
-Trebuie totuşi să recunoşti, spuse regele cu un uşor geamăt, că ăsta nu-i un moft de-al lui Harelip{6},
ci o chestiune de politică de stat. Îţi dai prea bine seama că mulţumirea lui vine doar din dorinţa de a se
sacrifica pentru binele public. Nu-i aşa, Harelip?
-Da, tată, sigur că aşa este. Doar că o să fie plăcut să o fac să plângă. O să-i scot pielea dintre degetele de la
picioare şi o să i le leg până ce îi vor creşte împreună. Atunci picioarele ei vor fi la fel ca ale celorlalţi
goblini şi nu va avea nici un motiv să poarte pantofi.
-Vrei să insinuezi că eu am degete la picioare, ticălosule? strigă regina şi se îndreptă mânioasă spre
Harelip. Sfetnicul care se afla între ei însă se aplecă în faţă, astfel încât s-o împiedice să-l atingă, dar ca şi
cum n-ar fi dorit decât să-i vorbească prinţului.
-Înălţimea Voastră Regală, zise el, probabil că are nevoie să i se reamintească că Domnia Voastră înşivă
aveţi trei degete la picioare - unul la un picior şi două la celălalt.
-Ha! ha! ha! tună regina triumfătoare. Sfetnicul, încurajat de acest semn de bunăvoinţă, continuă,
adresându-se prinţului:
-Îmi pare, înălţimea Voastră Regală, că viitorii supuşi ai Domniei Voastre vă vor îndrăgi nespus dacă le
veţi dovedi că sunteţi întru totul unul de-ai lor, deşi aţi avut neşansa să vă naşteri dintr-o mamă din ţinutul
soarelui, dacă v-aţi supune şi Domnia Voastră operaţiei relativ uşoare pe care, într-o formă mai extinsă, o
plănuiţi cu atâta înţelepciune pentru viitoarea prinţesă a Domniei Voastre.
-Ha! ha! ha! râse regina, mai tare ca înainte, iar regele şi sfetnicul începură şi ei să râdă. Harelip mârâi, iar
pentru câteva clipe ceilalţi continuară să facă haz de stânjeneala lui.
Regina era singura pe care Curdie o putea vedea mai clar, deşi dintr-o parte, căci lumina focului îi
cădea acesteia pe faţă. N-o putea considera frumoasă. Nasul ei era în mod sigur mai lat la vârf decât era de
lung cu totul, iar ochii, în loc să fie orizontali, erau aşezaţi ca două ouă în picioare, doar că unul avea partea
largă în jos, iar celălalt vârful. Gura nu-i era mai mare ca o butonieră mică, cât timp nu râdea; atunci însă se
întindea până la urechi, care la ea se aflau aproape în mijlocul obrajilor. Nerăbdător să audă tot ce se
vorbea, Curdie se încumetă să-şi dea drumul să alunece de-a lungul unei porţiuni netede a stâncii de sub el,
până mai jos, la un colţ de stâncă ieşit în afară, pe care se gândea să se aşeze ca să-şi tragă sufletul. Dar, ori
el nu fu destul de atent, ori colţul de stâncă cedă, urmarea fu că ajunse într-o suflare pe podeaua peşterii,
însoţit de o ploaie huruitoare de pietre. Goblinii săriră din scaunele lor mai degrabă mânioşi decât
înspăimântaţi, căci nu mai întâlniseră până atunci în palat ceva de care să se teamă. Dar, când îl văzură pe
Curdie cu târnăcopul în mână, luându-l drept primul sosit dintr-o invazie a minerilor, furia li se amestecă
cu frica. Regele însă se ridică drept până la înălţimea lui de un metru şi ceva, căci era cel mai chipeş şi
pătrăţos dintre toţi goblinii, şi, păşind ţanţoş către Curdie, se înfipse cu picioarele răşchirate drept în faţa
acestuia, spunând cu demnitate:
-Rogu-te, cu ce drept te afli în palatul meu?
-Cu dreptul pe care ţi-l dă nevoia, Maiestatea Voastră, răspunse Curdie. M-am rătăcit şi n-am ştiut încotro
mă duc paşii.
-Cum ai intrat aici?
-Printr-o gaură în munte.
-Dar eşti miner! Uită-te la târnăcopul tău! Curdie chiar se uită la târnăcop, în timp ce răspundea:
-L-am găsit pe jos, nu departe de aici. Am căzut peste nişte fiare sălbatice care se jucau cu el. Priviţi,
Maiestatea Voastră! Şi Curdie îi arătă cât de zgâriat şi de muşcat era. Regele fu mulţumit să constate că se
purta mai politicos decât se aştepta el din partea unui miner - după spusele supuşilor săi -, căci vedea în
compor- tamentul lui Curdie efectul puterii propriei sale prezenţe; dar asta nu-l făcea să se simtă prietenos
faţă de intrus.
-Îmi vei face plăcerea să-mi părăseşti îndată regatul? spuse el, ştiind prea bine ce bătaie de joc se ascundea
în cuvintele lui.
-Desigur, dacă Maiestatea Voastră îmi va da o călăuză, zise Curdie.
-O să-ţi dau o mie, îl luă regele peste picior cu un aer de magnifică dărnicie.
-Una va fi de-ajuns, spuse Curdie. Dar regele scoase un strigăt ciudat, jumătate chemare, jumătate răcnet, şi
o mulţime de goblini năvăliră înăuntru, până când grota deveni neîncăpătoare. El spuse celui dintâi ceva ce
Curdie nu putu auzi şi porunca regală ajunse pe dată la toţi goblinii din încăpere. Aceştia începură să-l
încercuiască într-un fel care nu-i plăcu deloc, iar el se retrase spre perete. Ei îl înghesuiră.
– Daţi-vă înapoi! zise Curdie, strângându-şi târnăcopul lângă genunchi. Ei rânjiră doar şi-l înghesuiră mai
tare. Curdie îşi adună gândurile şi începu să cânte versuri cu rimă:
-Zece, douăzeci, treizeci, Sunteţi toţi aşa-mbâcsiţi!
Douăzeci, treizeci, patruzeci, Sunteţi proşti şi grohăiţi!
Treizeci, patruzeci, cincizeci, Toţi sunteţi grozav zbârliţi!
Patruzeci, cincizeci, şaizeci, Fiare şi oameni corciţi!
Cincizeci, şaizeci, şaptezeci, Corciţi şi prea dospiţi!
Şaizeci, şaptezeci, optzeci, Toţi cu obrajii cerniţi!
Şaptezeci, optzeci, nouăzeci, Cu mâinile toate stângi!
Optzeci, nouăzeci, o sută, Cu totul nătângi!
De îndată ce Curdie îşi începu cântecelul, goblinii se dădură puţin înapoi şi se strâmbară oribil cât timp
dură acesta, de parcă mâncau ceva atât de rău la gust, încât li se strepezeau dinţii şi li se făcea pielea de
găină. N-aş putea spune dacă rimele lui Curdie nu erau prea grozave, fiind născocite atunci, pe loc -
deşi minerii credeau că rimele noi pun cobşii pe fugă mai repede -, sau prezenţa regelui şi a reginei lor le
dăduse curaj, dar, în momentul în care băiatul tăcu, aceştia se îngrămădiră iar în jurul lui. O sută de braţe
lungi, fiecare terminându-se cu un fel de degete butucănoase şi fără unghii, se întinseră după el din
grămadă, încercând să-l înşface. Atunci Curdie ridică târnăcopul. Fiind însă la fel de blând, pe cât era de
curajos, şi nedorind să omoare pe vre- unul dintre ei, îl întoarse cu capătul pătrat şi neascuţit, ca un ciocan,
şi îl izbi zdravăn în cap pe goblinul aflat cel mai aproape de el. Deşi auzise cât de tari sunt capetele
goblinilor, băiatul crezu că trebuia să fi simţit lovitura. Şi aşa a fost, fără îndoială; dar acela scoase doar un
răcnet înfiorător şi sări la gâtul lui Curdie. Curdie însă se feri la timp şi, chiar în acel moment critic, îşi
aminti care era partea vulnerabilă a corpului goblinilor. Se repezi deodată la rege şi calcă cu toată puterea
pe labele picioarelor Maiestăţii Sale. Regele dădu un urlet câ- tuşi de puţin regesc şi fu cât pe ce să cadă în
foc. Atunci Curdie se aruncă în grămada de goblini, călcând în dreapta şi-n stânga pe labele picioarelor lor.
Goblinii se dădeau înapoi urlând când băiatul se apropia de ei, dar erau atât de înghesuiţi, încât
putini dintre cei atacaţi puteau scăpa necălcaţi pe picioare; iar ţipetele şi răcnetele ce umpleau peştera l-ar fi
îngrozit pe Curdie, dacă nu i- ar fi dat speranţa că va izbuti să scape de acolo. În graba lor de-a părăsi grota,
goblinii cădeau grămadă unii peste alţii, când, deodată, un nou atacator îi ţinu calea băiatului - regina, cu
ochii în flăcări şi nările lărgite, cu părul vâlvoi, se năpusti asupra lui. Ea îşi punea nădejdea în pantofii săi
de granit, scobiţi ca saboţii franţuzeşti. Deşi îndeobşte Curdie ar fi îndurat multe ca să nu facă să sufere o
femeie, fie ea şi un goblin, se afla prins aici într-o luptă pe viaţă şi pe moarte, aşa că, uitând de pantofii ei,
o calcă cu toată puterea pe laba unui picior. Dar imediat regina, neafectată, îl calcă şi ea, provocându-i
lui Curdie o durere cumplită şi aproape schilodindu-l. Singura lui şansă ar fi fost să-i spargă pantofii de
granit cu târnăcopul, dar, înainte să se gândească la asta, ea îl şi luase pe sus şi alerga cu el de-a curmezişul
grotei. Îl aruncă într-o gaură din peretele de stâncă, cu o forţă care-l năuci.
Dar, cu toate că nu se putea mişca, el nu era aşa de ameţit, încât să nu audă strigătul ei puter- nic şi
năvala unei mulţimi de picioare moi, urmate de zgomotul a ceva trântit peste stâncă şi, îndată după aceea,
de răpăiala unei mulţimi nenumărate de pietre care cădeau aproape de el. Ploaia de pietre nu se sfârşise,
când îl cu- prinse o slăbiciune cumplită, căci capul îi fusese rău tăiat, iar în cele din urmă leşină. Când îşi
veni în fire, în jurul lui domneau o linişte deplină şi-un întuneric beznă - în afara unei luminiţe ce licărea
într-un ungher. Se târî până acolo şi văzu că goblinii astupaseră gura găurii cu o lespede, peste marginea
căreia îşi croise drum un firişor de lumină de la foc. Nu putu nici să clintească lespedea măcar, fiindcă ei
îngrămădiseră un morman de pietre peste ea. Se târî înapoi la locul unde zăcuse, cu firava speranţă că-şi va
găsi târnăcopul, dar, după o căutare zadarnică, fu silit să recunoască în sinea lui că se afla la ananghie.
Se aşeză şi încercă să cugete la cele întâmplate, dar căzu curând într-un somn adânc.
 CAPITOLUL 19. CONSFĂTUIREA GOBLINILOR

Curdie trebuie să fi dormit o bună bucată de vreme, căci se trezi minunat de învigorat, aproape
refăcut şi foarte înfometat. Din grotă răzbăteau până la el voci. Era, deci, iarăşi noapte, căci goblinii dor-
meau ziua, iar noaptea îşi vedeau de treburile lor. Întunericul neîntrerupt care domnea în ţinutul
subpământean al goblinilor nu le dădea acestora motive să prefere vreun mod anume de a-şi împărţi timpul
între somn şi veghe; însă, din pricina aversiunii ce-o nutreau pentru oamenii care trăiau în lumina soarelui,
ei aleseră să fie treji când aceia dormeau, astfel încât să nu dea nas în nas cu minerii, când îşi săpau
tunelele, ori cu muntenii de deasupra, când îşi duceau oile la păscut sau când îşi prindeau caprele. Şi, într-
adevăr, doar după apusul soarelui coastele munte lui deveneau îndeajuns de asemănătoare ţinuturilor lor
mohorâte, căci ochii lor de cârtiţă nu mai suportau nici o lumină mai puternică decât cea a propriilor lor
focuri şi torţe. Curdie ascultă și curând își dădu seama că vorbeau despre el.
-Cât o să reziste? întrebă Harelip.
-Doar câteva zile, cred, răspunse regele. Oamenii ăştia care trăiesc în bătaia soarelui sunt nişte biete
creaturi slăbănoage, care au nevoie să mănânce tot timpul. Noi putem sta şi câte o săptămână fără hrană şi
asta ne face chiar bine; dar mi se spuse că ei mănâncă zilnic de două sau trei ori! îţi vine să crezi? Trupul
lor trebuie să fie gol pe dinăuntru, spre deosebire de al nostru, în care nouă zecimi sunt carne tare şi oase.
Da, mă gândesc că o săptămână de înfometare îl va da gata.
-Dacă-mi daţi voie să vorbesc şi eu, interveni regina, căci cred că am un cu- vânt de spus în afacerea asta...
-Nemernicul e în întregime la dispoziţia ta, soaţa mea, o întrerupse regele. E al tău, căci tu l-ai prins. Noi
n-am fi reuşit niciodată. Regina râse. Părea mult mai bine dispusă decât cu o noapte înainte.
-Mă pregăteam să spun, reîncepu ea, că mi se pare un păcat să irosim atâta carne proaspătă.
-De unde gândul ăsta, draga mea? zise regele. Că doar, dacă-l înfometăm, n-o să-i dăm carne, nici
proaspătă, nici sărată.
-Nu-s aşa proastă să nu înţeleg asta, i-o întoarse Maiestatea Sa regina. Ce vreau să spun este că, dacă-l
lăsăm să flămânzească, n-o să-i mai rămână pic de carne pe oase. Regele scoase un hohot de râs.
-Ei bine, soaţa mea, ia-l când vrei, spuse el. Mie unul nu-mi face cu ochiul. Sunt convins că are carnea cam
tare.
-Asta ar însemna să-l răsplătim, în loc să-l pedepsim pentru obrăznicia lui, i-o întoarse iar regina. Dar de ce
să le lipsim pe bietele noastre animale de o hrană îndestulătoare? Căţeluşii şi pisicuţele noastre, purceluşii
şi ursuleţii l- ar înfuleca cu multă plăcere.
-Ce grozav rânduieşti tu treburile gospodăriei, regina mea minunată! îi spuse soţul. Fie întocmai precum
zici! Să vină oamenii noştri să-l scoată de acolo şi să-l omoare îndată, după cum şi merită, de altfel. Răul pe
care ni l-ar fi putut face, odată ce-a răzbătut până la cea mai ascunsă fortăreaţă a noastră, e nemăsurat. Sau,
mai bine, să-l legăm de mâini şi de picioare, şi să ne desfătăm privind cum e sfâşiat în bucăţi, la luminile
torţelor din sala cea mare.
- O idee şi mai bună! strigară într-un glas regina şi prinţul, bătând din palme. Iar prinţul făcu un zgomot
urât cu buza lui de iepure, de parcă ar fi avut de gând să ia parte la ospăţ.
- Cu toate astea, adăugă regina adâncită în gânduri, ne dă atâta bătaie de cap! Pentru aşa nişte făpturi
amărâte cum sunt, oamenii soarelui sunt foarte deranjanţi. Nu pot înţelege cum se face că noi, deşi
superiori lor ca putere, iscusinţă şi inteligenţă, le mai permitem să existe.
De ce nu-i distrugem pe toţi, ca apoi să punem stăpânire pe vitele şi păşunile lor? Bineînţeles că nu ne
dorim să trăim în ţinutul lor îngrozitor, care e mult prea ţipător pentru gusturile noastre mai rezervate şi mai
rafinate. Dar i-am putea folosi ca pe nişte dependinţe. Ochii animalelor noastre s-ar putea obişnui cu
lumina soarelui, dar chiar şi de-ar orbi, n-ar fi nimic, dacă s-ar îngraşă. Ba chiar am putea creşte vacile lor
cele mari şi celelalte animale, şi atunci am avea mai multe trufandale, cum ar fi brânză şi smântână, pe care
 acum nu le gustăm decât rar, când vitejii noş- tri reuşesc să ia câte ceva de pe la fermele lor.
-Toate astea merită bine cumpănite, zise regele, şi faptul că tu eşti prima care le propune arată că eşti cu
adevărat înzestrată pentru acţiunile de cucerire. însă, după cum spui, oamenii soarelui sunt foarte
neastâmpăraţi; ar fi mai bine, aşa cum înţeleg că sugerezi, să-l înfometăm vreo zi sau două mai întâi, ca să
fie mai potolit atunci când îl vom scoate afară.
-Era odată un goblin „La ce foloseşte, domnule?"
Ce trăia într-o gaură, Zise mica pasăre.
Ocupat să repare, „Bine, dar e foarte clar,
Fără talpă, o-ncălţare. Un cuvânt nu-i necesar.
O păsăruică întrebă în trecere: Unde totu-i găunos, domnule,
„Ce faci acolo, gobline?" Găuri nu pot fi defel.
„ Iaca, repar o-ncălţare De ce-ar avea-ncălţările lor tălpi, domnule,
Dintr-o piele foarte tare." Când ei n-au suflete?"

-Ce-i zgomotul ăsta îngrozitor? strigă regina, tremurând din capul de metal până în pantofii de granit.
-Declar, rosti regele cu solemnă indignare, că e omul-soarelui din groapă!
-Încetează cu zgomotul ăsta dezgustător! strigă prinţul moştenitor cu curaj, ridicându-se şi proţăpindu-se
înaintea grămezii de pietre, cu faţa spre închi- soarea lui Curdie. Fă-o acum sau o să-ţi sparg capul!
-Fugi de-aici! strigă Curdie şi începu să cânte iar:
-Era odată un goblin Ce trăia într-o gaură....
-Chiar nu pot suporta zgomotul, zise regina. Numai de-aş putea să-l mai calc cu papucii pe acele oribile
degete de la picioare!
-Cred că mai bine am fi mers la culcare, zise regele.
-Nu-i timpul de culcare, zise regina.
-Eu m-aş duce dacă aş fi în locul tău, zise Curdie.
-Nenorocit obraznic! zise regina cu un dispreţ suprem.
-Dar nu poţi fi în locul ei, zise Maiestatea Sa cu demnitate.
-Într-adevăr, răspunse Curdie şi începu din nou să cânte:
-Du-te la culcare, Gobline, te du! Pe regina, pantoful Să-şi scoată, ajut-o tu.
Dacă i-l scoţi, O să apară Un set hidos De degete-afară.
-Ce minciună! răcni regina înfuriată.
-Apropo, asta-mi reaminteşte, zise regele, că nu ţi-am văzut niciodată labele picioarelor, de când ne-am
căsătorit, regină. Cred că ţi-ai putea scoate pantofii când te culci! M-am lovit de ei de multe ori.
-O să fac după cum am chef! replică regina îmbufnată.
-S-ar cuveni să faci aşa cum doreşte soţiorul tău, spuse regele.
-Ba n-o să fac, zise regina.
-Dar insist, zise regele. Se pare că Maiestatea Sa se apropiase de regină cu vădita intenţie de a urma sfatul
lui Curdie, căci băiatul auzi zgomot de încăierare urmat de un urlet teribil scos de rege.
-O să te potoleşti acum? zise regina cu răutate.
-Da, da, regină! Am vrut doar să te conving.
-Mâinile jos! strigă regina triumfătoare. Mă duc la culcare. Poţi veni când vrei. Dar cât timp sunt regină, o
să dorm încălţată. Este privilegiul meu regal. Buză-de-Iepure, du-te la culcare!
-Mă duc, zise Harelip somnoros.
-Şi eu, zise regele. -Haide atunci, spuse regina, şi ai grijă să fii cuminte, că de nu, o să...
-O, nu, nu, nu! strigă regele pe tonul cel mai umil. Curdie mai auzi doar un răspuns mormăit în depărtare,
după care în grotă se aşternu tăcerea. Goblinii lăsaseră focul aprins, iar lumina pătrundea până la Curdie
mai strălucitoare ca înainte.
El se gândi că era timpul să încerce să scape.
Dar curând văzu că nici măcar un deget nu era chip să vâre între lespede şi stâncă.
Atunci izbi cu putere lespedea cu umărul, dar aceasta nici nu se clinti, de parcă ar fi fost una cu stânca.Tot
ce putea face era să stea jos şi să-şi frământe mintea. Până la urmă luă hotărârea să se prefacă că e pe
moarte, în nădejdea că ei l-ar scoate afară înainte ca puterile să-i slăbească într-atât, încât să nu mai aibă
nici o şansă de scăpare. Apoi, numai de şi-ar putea găsi târnăcopul, şi n-ar avea nici o teamă de creaturile
acelea; iar dacă n-ar fi pantofii aceia groaznici ai reginei, nu s-ar mai teme deloc. Între timp, până la
revenirea temnicerilor lui, n-avea decât să născocească cântecele, care erau acum singurele lui arme. Nu
c-ar fi vrut să le folosească pe dată, bineînţeles; dar era bine să-şi facă o rezervă, fiindcă s-ar fi putut să mai
trăiască, încât să aibă trebuinţă de ele; şi apoi, tot căutând rime, îşi trecea vremea mai uşor.

CAPITOLUL 20. FIRUL CĂLĂUZITOR AL IRENEI

În aceeaşi dimineaţă, devreme, prinţesa se trezi tare înspăimântată. Un zgomot înfiorător de animale
mârâind, şuierând şi făcând un tărăboi de parcă se- ncăieraseră, îi umplea camera. Când îşi veni în fire, îşi
aminti ceva la care nu se mai gândise până atunci şi anume la ceea ce îi spusese bunica ei să facă atunci
când era speriată, îşi scoase imediat inelul şi îl puse sub pernă. Chiar în timp ce-l aşeza, i se păru că simte
cum două degete nevăzute îl iau uşor de sub palma ei. „Trebuie să fie bunica", îşi zise ea, iar gândul îi dădu
destul curaj cât să se aplece să-şi încalţe papuceii eleganţi înainte să fugă din cameră. Pe când făcea asta,
zări o mantie lungă, albastră ca cerul, aruncată pe speteaza unui scaun de lângă patul ei. N-o mai văzuse
până atunci, dar era limpede că era pentru ea. O îmbrăcă şi apoi, pipăind cu degetul arătător al mâinii
drepte, găsi repede firul tors de bunica ei şi se apucă îndată să-l urmeze, aştep- tându-se să o conducă direct
în sus pe scara cea veche.
Când ajunse la uşă, văzu că firul cobora până aproape de podea şi o ţinea de-a lungul podelei, aşa
încât aproape că fu nevoită să se târască pentru a-l putea ţine. Apoi încercă o surpriză nu prea plăcută când
observă că firul, în loc să o ducă spre scară, mergea în direcţia opusă. Acesta o conduse prin nişte coridoare
înguste înspre bucătărie, schimbând direcţia înainte de a ajunge acolo şi îndrumând- o către o uşă ce dădea
în spatele casei, într-o curticică. Câteva slujnice se sculaseră deja, iar uşa era deschisă. Firul traversa curtea
ţinându-se aproape de pământ, până o duse pe Irene la o uşă în perete, care se deschidea spre coasta
muntelui. Odată trecută prin uşă, firul se ridică până pe la jumătatea înălţimii ei şi prinţesa putu să-l ţină cu
uşurinţă în timp ce mergea. Firul o conduse drept în susul muntelui. Cauza panicii pe care o încercase la
trezire nu era atât de înspăimântătoare cum şi-o închipuise prinţesa: pisica cea mare şi neagră a bucătăresei,
urmă- rită fiind de câinele terier al menajerei, se izbise cu putere în uşa de la dormitorul Irenei, care nu prea
bine închisă, şi animalele năvăliseră în încăpere, unde se iscase între ele o bătălie în toată regula. Cum
putuse doica să doarmă într- un asemenea vacarm era un mister, dar o bănuiesc pe bătrâna doamnă de
un amestec în povestea asta. Era o dimineaţă călduţă şi senină. Adierea vântului mângâia coasta muntelui.
Ici-colo, Irene zărea câte o ciuboţica-cucului întârziată, dar nu se oprea să vorbească cu florile. Nori mici
împestriţau cerul. Soarele nu se ridi- case încă deasupra orizontului, dar lumina lui, prinsă în margini
pufoase de nori, atârna în aer în franjuri aurii şi portocalii. Roua decora frunzele cu picături rotunde şi
atârna ca nişte cerceluşi de diamant pe firele de iarbă ce mărgineau cărarea. „Ce minunat e firul acesta de
păianjen!", se gândi prinţesa, urmărind cu privirea un fir lung, unduitor, care strălucea ceva mai departe de
ea, în susul muntelui. Dar nu era vremea funigeilor{7}; iar Irene descoperi curând că era chiar firul ei, cel
pe care-l văzuse strălucind înaintea ei în lumina dimineţii.
Nu ştia unde o conducea; dar cum ea nu mai fusese niciodată în viaţa ei afară înainte de răsăritul
soarelui, iar totul în jurul ei era atât de proaspăt, răcoros, fremătător şi promiţător, se simţea prea fericită
pentru a se teme de ceva. După ce o conduse în sus o bucată bună de drum, firul o coti la stânga şi începu
să coboare pe cărarea pe care ea şi Lootie îl întâlniseră pe Curdie. Dar nu se gândi la asta nici o clipă,
pentru că acum, în lumina dimineţii, care oferea o privelişte întinsă a întregului ţinut, nici o cărare n-ar fi
putut fi mai des- chisă, aerisită şi veselă. Ea putea vedea, până aproape de linia orizontului, drumul de-a
lungul căruia îl urmărea adeseori pe tăticul ei - regele împreună cu cavalerii lui cum veneau plini de
strălucire, cu sunetul cornului de vânătoare despicând aerul înaintea lor; şi acesta era ca o companie plăcută
pentru ea. Cărarea coborî mult, apoi urcă, apoi coborî şi urcă iar, devenind tot mai accidentată, dar firul
argintiu urma neabătut cărarea şi degeţelul arătător cu vârful roz al Irenei urma mereu firul. In curând,
ajunse la un pârâiaş care cânta curgând în josul muntelui, iar cărarea şi firul o luară în sus pe lângă pârâiaş.
Cărarea deveni încă şi mai accidentată şi mai pieptişă, iar muntele, tot mai sălbatic, până când Irene
înţelese că era foarte departe de casă; iar când se întoarse să privească în urmă, văzu că ţinutul de jos
dispăruse şi muntele aspru cu stân- cile golaşe o înconjurase. Dar firul mergea înainte, şi înainte mergea şi
prinţe- sa, urmându-l mereu.
Totul în jurul ei devenea tot mai strălucitor pe măsură ce soarele urca pe cer, până când, în cele din
urmă, primele lui raze coborâră deodată pe vârful unei stânci din faţa ei, care arăta acum ca o fiinţă aurie
abia venită din cer. Apoi văzu că pârâiaşul izvora dintr-o deschizătură în stânca aceea, iar cărarea nu mai
continua dincolo de stâncă, şi firul o conducea direct la stâncă. O trecură fiorii din cap până-n picioare când
înţelese că firul o ducea chiar în deschizătura din care izvora pârâul. Acesta ieşea susurând vesel, dar ea
trebuia să intre acolo. Nu şovăi. Intră de-a dreptul prin deschizătură, care era destul de înaltă ca să poată
merge fără să se aplece. Pentru o mică bucată de drum mai fu o slabă lumină cafenie, dar la prima cotitură
aceasta dispăru cu torul şi, după doar câţiva paşi, se pomeni în beznă desăvârşită. Atunci începu să-i fie
frică cu adevărat. Fără oprire, ea pipăia firul înainte şi înapoi, şi, pe măsură ce se cufunda tot mai mult în
întunericul dinăuntrul scobit al muntelui uriaş, gândul îi era la bunica ei şi la tot ce îi spusese ea, la cât de
bună fusese şi cât de frumoasă era, şi la camera ei minunată, şi la focul de trandafiri, şi la lampa cea mare
care îşi trimitea lumina prin pereţi de piatră. Şi devenea tot mai convinsă că firul nu putea să fi ajuns acolo
de la sine, ci că bunica ei îl trimisese, de bună seamă. Dar fu pusă la grea încercare când cărarea coborî
foarte abrupt şi mai ales când dădea peste locuri unde trebuia să coboare trepte accidentate - uneori chiar o
scară întreagă.
Irene străbătu un coridor îngust după altul, trecu peste grămezi de pietre şi nisip şi lut, condusă de
fir, până ajunse la o gaură mică prin care trebui să se târască de-a buşilea. întrucât în partea cealaltă totul
arăta la fel, prinţesa se tot întreba în sinea ei: „Oare mă voi întoarce vreodată?", mirându-se de ea însăşi că
nu era de zece ori mai înspăimântată şi simţindu-se adeseori de parcă mergea în povestea unui vis. Uneori
auzea zgomotul apei, clipocind încetişor în interiorul stâncii. în curând auzi sunete de lovituri, care se tot
apropiau, dar mai apoi se auziră din ce în ce mai slab, până când se stinseră cu totul. O luă într-o sută de
direcţii, supunându-se firului călăuzitor. În cele din urmă, ea merse după o strălucire roşie palidă şi dete de
un fel de fereastră mică, iar de acolo, ocolind-o, direct într-o grotă unde străluceau tăciunii aprinşi ai unui
foc. Aici firul începu să se înalţe. Se ridică până la capul ei, încă şi mai sus. Ce-ar trebui să facă ea dacă ar
pierde firul? îl trăgea în jos! Ar fi putut să-l rupă! îl putea vedea departe în sus, strălucind roşu ca opalul de
foc al inelului ei în lumina tăciunilor aprinşi. Dar ea ajunse îndată la un morman uriaş de pietre,
îngrămădite în pantă lângă peretele grotei. Se caţără pe pietre şi ajunse numaidecât la nivelul firului, dar
numai ca să vadă, în clipa următoare, că acesta dispăruse în mormanul de pietre, lăsând-o pe prinţesă stând
în picioare pe morman, cu faţa către stâncă.
Pentru un moment teribil, Irene se simţi
de parcă bunica ei o abandonase. Firul pe care
păianjenii îl ţesuseră departe, peste mări, şi pe
care bunica ei îl torsese din nou pentru ea, la
lumina lunii, pe care îl călise în focul de
trandafiri şi îl legase de inelul ei de opal, o
părăsise - o luase pe un drum pe care ea nu-l mai
putea urma -, o adusese într-o grotă groaznică şi
o lăsase acolo! Era cu adevărat abandonată! „Când
o să mă trezesc?", se-ntrebă ea în agonie, dar în
aceeaşi clipă ştiu că nu visa. Se aruncă peste
mormanul de pietre şi începu să plângă. Bine că
nu ştia ce creaturi, dintre care una cu pantofi de
piatră în picioare, dormeau în grota alăturată!
Dar nu ştia nici cine se afla de partea cealaltă a
lespezii. Până la urmă, o fulgeră gândul că putea
măcar să urmărească firul înapoi, şi astfel să iasă
din munte şi să ajungă acasă. Se ridică îndată şi găsi
firul. Dar în clipa în care încercă să-l pipăie înapoi, nu-l mai simţi la deget. înainte, firul o ducea la
mormanul de pietre; înapoi, acesta părea că dispăruse. Nici măcar nu-l mai putea vedea, ca mai înainte, la
lumina jăraticului. Izbucni într-un plâns plin de jale şi se aruncă iar peste pietre.

CAPITOLUL 21. EVADAREA

În timp ce suspina trântită pe pietre, prinţesa continua să atingă firul fără să se gândească şi să-l
urmeze cu degetul de multe ori până la pietrele sub care dispărea. În curând, tot fără să-şi dea seama,
începu să-şi bage degetul, după fir, printre pietre, atât cât putea. Deodată îi trecu prin cap că ar putea da la o
parte câteva pietre să vadă încotro ducea firul. Aproape râzând de ea însăşi pentru că nu se gândise la asta
mai devreme, sări în picioare. Frica îi pierise; era din nou sigură că firul bunicii ei n-ar fi putut s-o fi adus
acolo doar ca apoi s-o părăsească; şi începu să arunce pietrele din vârf cât putea de repede, uneori câte
două sau trei într-o mână, alteori abia reuşind să ridice una cu amândouă mâinile. După ce făcu puţin loc în
felul acesta, descoperi că firul îşi schimbă direcţia şi ducea direct în jos. Deci, cum mormanul era destul
de înclinat, devenind bineînţeles mai larg spre bază, ea trebui să arunce multe pietre ca să poată urma firul.
Dar asta nu fu tot; căci văzu curând cum firul, după ce merse un pic drept în jos, o luă mai întâi într-o
direcţie, apoi în alta, iar mai apoi încolo şi încoace, la diferite unghiuri înăuntrul mormanului, astfel că
Irenei începu să-i fie teamă că va trebui să mute din loc întreaga adunătură de pietre ca să poată elibera
firul. La început, ea fu copleşită doar la gândul ăsta, dar, fără să piardă vremea, se puse pe treabă cu tragere
de inimă; şi, cu toate că spatele o durea, iar degetele şi mâinile îi sângerau, ea continuă să muncească,
încurajată de plăcerea de a vedea mormanul micşorându-se treptat şi crescând de cealaltă parte a focului.
Un alt lucru care o îmbărbăta era că, de fiecare dată când descoperea o nouă cotitură făcută de fir, acesta se
încorda în loc să stea lejer pe pietre; iar asta o făcea pe Irene să fie sigură că bunica ei era undeva la celă-
lalt capăt al firului. Ajunsese cam pe la jumătatea mormanului, când se sperie, de era gata să leşine de
spaimă. Aproape de urechea ei, o voce începu brusc să cânte:
-Trăncăneală, necaz, zdrobire! Pe toate o să le-aveţi într-o prăbuşire. Trăncăneală, zdrobire, necaz! O
s-aveţi mare zarvă-n orice caz. Zdrobire, necaz, trăncăneală!...
Aici Curdie se opri, fie pentru că nu putu găsi o rimă la trăncăneală, fie pentru că îşi aminti ce uitase în
momentul când îl trezise sunetul muncii Irenei, şi anume că planul lui era să-i facă pe goblini să creadă că
îi slăbiseră puterile. Dar cântase destul ca Irene să-l poată recunoaşte.
-E Curdie! strigă ea veselă.
-Şşt! Şşt! se auzi din nou vocea lui Curdie de undeva. Vorbeşte încet!
-De ce? Tu cântai tare! zise Irene.
-Da, dar ei ştiu că eu sunt aici, însă nu ştiu că eşti şi tu. Cine eşti?
-Sunt Irene, răspunse prinţesa. Eu ştiu foarte bine cine eşti tu. Eşti Curdie.
-Asta-i bună! Cum de-ai ajuns aici, Irene?
-Stră-străbunica mea m-a trimis; şi cred că am aflat de ce. Nu poţi ieşi de aici, nu-i aşa?
-Nu, nu pot. Ce faci acolo?
-Dau la o parte un morman uriaş de pietre.
-Eşti o adevărată prinţesă! exclamă Curdie pe un ton încântat, dar vorbind încă în şoaptă. Totuşi, nu-mi pot
închipui cum ai ajuns aici.
-Bunica m-a trimis după firul ei.
-Nu ştiu ce vrei să spui, zise Curdie, dar nu contează prea mult, de vreme ce eşti aici.
-O, dar contează, răspunse Irene. N-aş fi ajuns niciodată aici dacă n-ar fi fost ea.
-Atunci o să-mi poţi povesti totul despre asta când o să ieşim de aici. Acum nu-i timp de pierdut, zise
Curdie. Irene îşi continuă lucrul cu aceeaşi energie cu care îl începuse.
-Sunt atât de multe pietre! spuse ea. O să-mi ia mult timp să le dau la o parte pe toate.
-Până unde ai ajuns? întrebă Curdie.
-Am dat la o parte jumătatea de sus a mormanului, dar în cealaltă jumătate sunt pietre mult mai mari.
-Nu cred că o să fie nevoie să muţi şi jumătatea de jos. Vezi o lespede sprijinită de perete? Irene privi în jur
şi pipăi cu mâinile, astfel că în curând dete de marginile lespezii.
-Da, o văd, răspunse Irene.
-Atunci, reluă Curdie, cred că după ce o să eliberezi lespedea de pietre cam până la jumătate sau puţin mai
mult, o s-o pot eu răsturna.
-Eu trebuie să-mi urmez firul, orice aş face, i-o întoarse Irene.
-Ce vrei să spui? exclamă Curdie.
-O să vezi când o să ieşi de acolo, răspunse prinţesa, continuându-şi lucrul cu mai multă ardoare ca
niciodată. Curând avu mulţumirea să descopere că şi firul, şi Curdie o îndemnau să facă acelaşi lucru. Căci
ea văzu nu doar că, urmând cotiturile făcute de fir, eliberase suprafaţa lespezii, ci şi că, puţin mai jos de
jumătatea acesteia, firul intra prin crăpătura dintre lespede şi peretele de stâncă în locul unde era închis
Curdie, aşa încât ea nu-l putea urma mai departe dacă lespedea nu era dată la o parte din calea ei. De îndată
ce făcu descoperirea asta, ea spuse într-o şoaptă plină de bucurie:
-Acum, Curdie! Dacă i-ai da un brânci puternic, cred că lespedea o să se răstoarne.
-Atunci du-te de lângă ea, zise Curdie, şi spune-mi când eşti gata. Irene se dădu jos de pe morman şi stătu
în picioare într-o parte a lui.
-Acum, Curdie! strigă ea. Curdie împinse cu putere lespedea cu umărul. Lespedea se răsturnă peste
morman, iar Curdie se târî afară peste ea.
-Mi-ai salvat viaţa, Irene! şopti el.
-O, Curdie! Sunt atât de bucuroasă! Să fugim din locul ăsta îngrozitor cât putem de repede!
-Uşor de zis, greu de făcut, replică el.
-O, nu! E chiar uşor, spuse Irene. Trebuie doar să urmăm firul meu. Sunt sigură că acum o să ne scoată
afară. Ea începuse deja să urmeze firul, pe deasupra lespezii căzute, în gaură, în timp ce Curdie cerceta
podeaua grotei în căutarea târnăcopului său.
-Uite-l! strigă el. Nu, nu e el! adăugă pe un ton dezamăgit. Dar ce poate fi atunci? Cred că e o torţă. Asta-i
minunat! E aproape mai bună ca târnăcopul meu. Mult mai bună, dacă n-ar fi fost pantofii aia de piatră!
continuă el, în timp ce aprindea torţa suflând în ultimii cărbuni aprinşi ai focului care se stingea. Când privi
în sus, cu torţa aprinsă strălucind puternic în bezna adâncă din grota cea uriaşă, o zări pe Irene dispărând în
gaura din care el tocmai ieşise.
-Unde te duci pe acolo? strigă el. Nu e acela drumul spre ieşire. De acolo nu puteam eu ieşi. -Ştiu asta,
şopti Irene. Dar acesta e drumul pe care merge firul meu şi eu trebuie să-l urmez. „Ce prostii vorbeşte
copila asta!", îşi spuse Curdie. „Totuşi, trebuie s-o urmez şi să am grijă să nu păţească ceva. O să vadă
curând că nu poate să iasă pe acolo şi atunci o să vină cu mine." Aşa că se târî încă o dată peste lespede în
gaură, cu torţa în mână.
Dar, când se uită în jur, n-o văzu pe prinţesă nicăieri. Descoperi însă că, deşi îngustă, gaura era mult
mai lungă decât bănuise el; asta pentru că într-o parte tavanul cobora foarte mult, iar gaura dădea într-un
coridor îngust, al cărui capăt se pierdea în întuneric. Se vede treaba că prinţesa se târâse pe acolo. Curdie
se lăsă pe genunchi şi pe una dintre mâini, ţinând torţa cu cealaltă, şi se târî după ea. Coridorul îşi tot
schimba direcţia, tavanul fiind în unele părţi atât de jos, încât băiatul abia se putea strecura, iar în altele atât
de sus, încât nu se mai vedea, dar peste tot era foarte îngust - mult prea îngust ca să poată trece un goblin,
deci eu presupun că goblinilor nu le-a trecut prin cap că băiatul s-ar fi putut strecura. Curdie începuse să se
neliniştească la gândul că putea să i se fi întâmplat ceva prinţesei, când îi auzi vocea chiar lângă ureche,
şoptindu-i:
-Nu vii odată, Curdie? Şi, când trecu de cotitura următoare, dete peste ea aşteptându-l în picioare.
-Ştiam că nu puteai rătăci drumul prin coridorul cel îngust, dar acum trebuie să te ţii după mine, căci aici
este un loc foarte larg, spuse ea.
-Nu înţeleg! zise Curdie, jumătate către el însuşi, jumătate către Irene.
-Nu-i nimic, replică ea. Aşteaptă până ieşim afară. Curdie, uimit la culme că ea ajunsese deja atât de
departe pe un drum de care el nu ştiuse nimic, se gândi că e mai bine să o lase să facă după cum poftea.
„Orice s-ar întâmpla - îşi zise el în sinea lui -, eu nu ştiu nimic despre drumul ăsta, cât sunt eu de miner, iar
ea crede că ştie ceva, deşi cum ar putea şti e peste puterile mele de înţelegere.
Astfel, ea are tot atâtea şanse să găsească drumul ca şi mine, dar, întrucât ea insistă să ia conducerea,
trebuie să o urmez. Nu ne poate fi mult mai rău decât ne este acum, oricum." Gândindu-se astfel, el o urmă
câţiva paşi şi ajunseră într-o altă grotă mare, pe care Irene o traversă mergând în linie dreaptă, cu siguranţa
unuia care cunoaşte drumul pas cu pas. Curdie mergea după ea, încercând să zărească ce era în jurul lor la
lumina torţei. Deodată tresări, dându-se cu un pas înapoi, când lumina căzu pe ceva pe lângă care Irene
tocmai trecea. Era o platformă de piatră înălţată la vreun metru de la podea şi acoperită cu piei de oaie, pe
care dormeau două creaturi oribile, recunoscute îndată de Curdie ca fiind regele şi regina goblinilor. El
coborî torţa într-o clipă ca nu cumva să-i trezească lumina. Pe când făcea asta, lumina căzu pe târnăcopul
lui, sprijinit de partea unde era culcată regina, a cărei mână stătea aproape de mânerul acestuia.
-Opreşte-te un moment, şopti el. Ţine-mi torţa şi ai grijă ca lumina să nu cadă pe feţele lor.
Irene se cutremură când văzu creaturile înspăimântătoare pe lângă care trecuse fără să le observe, dar făcu
cum îi ceruse el şi, întorcându-se cu spatele la ei, ţinu torţa jos, în faţa ei. Curdie îşi luă cu grijă târnăcopul
şi, pe când făcea asta, zări unul din picioarele reginei ieşindu-i de sub piei.
Pantoful mare şi grosolan de granit, lăsat atât de la îndemână, era o tentaţie irezistibilă. Îl apucă şi,
cu efort şi cu multă grijă, i-l scoase din picior. In clipa când reuşi, văzu, spre uimirea lui, că ceea ce cântase
doar ca s-o enerveze pe regină era de fapt adevărat - avea şase degete oribile la picioare. Bucuros peste
măsură de succesul lui şi văzând, după umflătura uriaşă a pieilor de oaie, unde era celălalt picior al reginei,
el începu să le ridice uşor, căci, dacă ar reuşi numai să ia şi celălalt pantof, nu s-ar mai teme de goblini mai
mult decât de nişte muşte. Dar, când trase de al doilea pantof, regina mormăi ameninţător şi se ridică în
capul oaselor pe pat. În aceeaşi clipă se trezi şi regele, ridicându-se şi el în şezut alături de ea.
-Fugi, Irene! strigă Curdie, căci, cu toate că lui însuşi nu-i era frică câtuşi de puţin de goblini, se temea
pentru prinţesă. Irene se uită o dată în jur, văzu creaturile fioroase treze şi, ca o prinţesă înţeleaptă ce era,
trânti torţa la pământ şi o stinse, strigând tare:
-Aici, Curdie, ia-mă de mână! El fu lângă ea într-un suflet, fără să uite nici pantoful reginei, nici târnăcopul
său, şi o prinse de mână, în timp ce ea înainta vitejeşte unde o conducea firul.
O auziră pe regină urlând cât o ţineau puterile; dar ei aveau un avans bun, căci trecu ceva timp până
să-şi poată aprinde goblinii torţele ca să-i urmărească. Tocmai când li se păru că văd o licărire de lumină în
spatele lor, firul îi aduse la o deschizătură foarte îngustă, prin care Irene se strecură cu uşurinţă, iar Curdie,
cu greu.
-Acum, spuse Curdie, cred că vom fi în siguranţă.
-Sigur că vom fi! i-o întoarse Irene.
-De ce crezi asta? întrebă Curdie.
-Pentru că bunica mea are grijă de noi.
-Astea sunt prostii, spuse Curdie. Nu înţeleg ce vrei să spui.
-Atunci, dacă nu înţelegi ce vreau să spun, ce drept ai tu să numeşti asta prostii? întrebă prinţesa, puţin
ofensată.
-Te rog să mă ierţi, Irene! spuse Curdie. N-am vrut să te supăr.
-Ştiu, replică prinţesa. Dar de ce crezi tu că vom fi în siguranţă?
-Pentru că regele şi regina sunt mult prea trupeşi ca să pătrundă prin acea deschizătură.
-Ar putea fi şi alte căi, spuse prinţesa.
-Cu siguranţă că ar putea fi. Încă n-am scăpat de tot, recunoscu Curdie.
-Dar ce vrei să spui prin „regele şi regina"? întrebă prinţesa. Eu n-aş numi niciodată rege şi regină
asemenea creaturi.
-Cu toate astea, poporul lor aşa îi numeşte, răspunse Curdie. Prinţesa puse mai multe întrebări, iar Curdie,
pe când mergeau fără să se grăbească mai departe, îi făcu o descriere completă nu doar a caracterului şi
a obiceiurilor goblinilor, atât cât le cunoştea el, ci şi a propriilor lui aventuri cu ei, începând chiar din
noaptea de după cea în care le întâlnise pe prinţesă şi pe Lootie pe munte.
Când terminase de povestit, el o rugă pe Irene să-i spună cum ajunsese ea să-i vină lui în ajutor.
Astfel că şi Irene avu de spus o poveste lungă, ceea ce făcu cam pe ocolite, întreruptă fiind de multe
întrebări despre lucruri pe care nu le explicase. Dar povestea ei, cum Curdie nu credea mai mult de
jumătate din ea, lăsase totul la fel de neînţeles pentru el ca şi mai înainte, iar pe el, aproape la fel de
nedumerit în ce o privea pe prinţesă. El nu putea crede că ea îi spunea născoceli în mod voit, aşa că singura
concluzie la care putu ajunge fu că Lootie o păcălea pe copilă, scornind minciuni nenu- mărate, ca s-o
sperie pentru propriile ei scopuri.
-Dar cum de te-a lăsat Lootie să te duci pe munte singură? întrebă el.
-Lootie nu ştie nimic despre asta. Am lăsat-o dormind buştean - cel puţin aşa cred. Sper că bunica n-o s-o
lase să intre în vreun bucluc, pentru că nu a fost deloc greşeala ei, aşa cum bunica mea ştie foarte bine.
-Dar cum ai găsit drumul spre mine? insistă Curdie.
-Ţi-am spus deja, răspunse Irene, ţinând firul bunicii cu degetul, aşa cum fac şi acum.
-Doar nu vrei să spui că ai un fir acolo?
-Bineînţeles că da. Ţi-am mai spus asta de zece ori. Abia dacă mi-am luat degetul de pe el, şi asta doar
arunci când am dat pietrele la o parte. Iată! adăugă ea, călăuzind mâna lui Curdie spre fir -, îl simţi şi tu,
nu-i aşa?
-Nu simt absolut nimic, replică Curdie.
-Atunci, ce poate avea degetul tău? Eu îl simt perfect. E adevărat că e foarte subţire, iar în lumina soarelui
arată ca un fir de păianjen, deşi e făcut din multe fire din acestea răsucite împreună - dar, cu toate acestea,
nu înţeleg cum de tu nu îl simţi ca şi mine. Curdie era prea politicos ca să-i spună că el nu crede că există
vreun fir. Spuse doar atât:
-Ei bine, eu nu pot să fac nimic cu el.
-Dar eu pot, iar tu trebuie să fii bucuros pentru asta, deoarece asta va fi de ajuns pentru noi amândoi.
-Nu suntem afară încă, zise Curdie.
-O să fim în curând, i-o întoarse ea încrezătoare. Iar acum firul o lua în jos şi conduse mâna Irenei la o
gaură în podeaua gro- tei, de unde venea un sunet de apă curgătoare, pe care îl tot auziseră de-o vreme.
-Merge în pământ acum, Curdie, zise ea, oprindu-se. El ascultase de ceva timp un alt sunet, pe care urechea
lui antrenată îl prin- sese mult mai înainte şi care devenise tot mai puternic. Era zgomotul pe care goblinii
mineri îl fac când muncesc şi, judecând după zgomot, păreau să fie destul de aproape. Irene îl auzi şi ea în
momentul când s-a oprit
. -Ce e zgomotul ăsta? întrebă ea. Ştii, Curdie?
-Da, sunt goblinii săpând şi scormonind pământul, răspunse el.
-Şi nu ştii pentru ce fac asta?
-Nu, n-am nici cea mai vagă idee. Ai vrea să-i vezi? întrebă el, dorind să mai facă o încercare de a le afla
secretul.
-Dacă firul meu m-ar duce acolo, nu m-aş împotrivi, dar nu vreau să-i văd şi nu-mi pot părăsi firul. El mă
conduce în jos, prin gaură, şi am face mai bine să mergem îndată.
-Foarte bine. Să intru eu întâi? întrebă Curdie.
-Nu, mai bine nu. Tu nu poţi simţi firul, răspunse ea, păşind în jos printr-o spărtură îngustă din podeaua
grotei. Vai! strigă ea, sunt în apă. Curge repede, dar nu e adâncă, şi abia ai loc să mergi. Grăbeşte-te,
Curdie! El încercă, dar deschizătura era prea îngustă pentru el.
-Mergi puţin mai departe, zise el, pregătindu-şi târnăcopul. În câteva clipe lărgise deschizătura şi o urmă pe
Irene. Ei continuară să meargă tot în jos, urmând cursul apei, Curdie temându-se din ce în ce mai mult că
apa îi ducea către vreun abis teribil din inima muntelui. În vreo două locuri el trebui să spargă stânca
înainte, ca să poată trece chiar şi Irene fără să se rănească. Dar, în cele din urmă, ei zăriră o geană de
lumină şi, după încă un minut, fură aproape orbiţi de lumina puternică a soarelui în care ieşiră. Trecu ceva
timp până când prinţesa putu să vadă destul de bine, încât să-şi dea seama că stăteau chiar în grădina ei,
aproape de banca pe care ea şi tatăl ei - regele stătuseră în acea după-amiază. Ieşiseră afară prin albia
pârâiaşului. Irene dansă şi bătu din palme de bucurie.
-Ei, Curdie, strigă ea, nici acum nu o să crezi ce ţi-am povestit despre bu- nica mea şi firul ei? Căci ea
simţise tot timpul că el nu credea ce-i spunea ea.
-Iată-l! Nu-l vezi strălucind în faţa noastră? adăugă ea.
-Nu văd nimic, insistă Curdie.
-Atunci trebuie să crezi fără să vezi, spuse prinţesa, pentru că nu poţi nega că el ne-a scos afară din munte.
-Nu pot nega că suntem afară din munte, şi aş fi cu adevărat foarte nerecu- noscător să neg faptul că tu m-ai
scos de acolo.
-N-aş fi putut face asta fără fir, insistă Irene.
-Asta e partea pe care nu o înţeleg. -Ei bine, vino cu mine, şi Lootie o să-ţi dea ceva să mănânci. Sunt
sigură că îţi e foarte foame. -Într-adevăr. Dar tata şi mama o să fie foarte îngrijoraţi pentru mine, trebuie să
mă grăbesc mai întâi sus, pe munte, să-i spun mamei, şi apoi jos, în mină iar, să-l anunţ pe tatăl meu.
-Foarte bine, Curdie; dar nu poţi să pleci fără să treci pe aici, aşa că o să te conduc eu prin casă, pentru că
pe aici e drumul cel mai scurt. Nu se întâlniră cu nimeni pe drum, fiindcă într-adevăr, la fel ca mai înainte,
oamenii din casă o căutau peste tot pe prinţesă. Când intrară în casă, Irene văzu că firul, cum se aştepta pe
jumătate, o luă în sus, pe scara cea veche, şi o fulgeră un gând nou. Se întoarse către Curdie şi îi spuse:
-Bunica vrea să mă duc la ea. Vino sus cu mine să o vezi. Atunci o să ştii că ţi-am spus adevărul. Vino
pentru plăcerea mea, Curdie! Nu pot îndura ca tu să crezi că ce-ţi spun nu e adevărat.
-Nu m-am îndoit nici o clipă că ai crezut ce ai spus, i-o întoarse Curdie. M-am gândit doar că ţi-ai imaginat
nişte lucruri care nu sunt adevărate.
-Dar vino odată, dragă Curdie! Micul miner nu putu rezista acestei rugăminţi şi, deşi se simţea
stingherit în acea casă care lui i se părea grandioasă, se dădu bătut şi o urmă pe scară în sus.

CAPITOLUL 22. BĂTRÂNA DOAMNĂ ŞI CURDIE

Merseră ei pe scară în sus, şi pe următoarea, şi pe următoarea, şi prin lungile rânduri de camere

goale, şi în sus, pe scara micului turn, Irene devenind din ce în ce mai bucuroasă pe măsură ce urca.
Ciocăni îndelung la uşa camerei de lucru, dar nu primi nici un răspuns, nici nu putu auzi vreun sunet de
la roata de tors, şi iarăşi i se strânse inima, dar numai pentru o clipă, căci se întoarse şi bătu la cealaltă uşă.
-Intră! răspunse vocea dulce a bunicii ei. Irene deschise uşa şi intră, urmată de Curdie.
-Draga mea! strigă doamna, care era aşezată lângă focul de trandafiri roşii amestecaţi cu albi. Te-am
aşteptat şi chiar m-am îngrijorat puţin din cauza ta, începând să mă gândesc dacă n-aş face mai bine să
merg să te aduc eu însămi. Pe când vorbea, o luă pe mica prinţesă în braţe şi o aşeză în poala ei. Ea era
îmbrăcată în alb acum şi arăta, dacă e posibil, mai frumoasă ca niciodată.
-L-am adus pe Curdie, bunico! El nu vrea să creadă ce i-am spus şi de aceea l-am adus.
-Da, îl văd. E un băiat bun Curdie, şi curajos. Nu eşti bucuroasă că l-ai scos de acolo?
-Ba da, bunico. Dar n-a fost frumos din partea lui să nu mă creadă când îi spuneam adevărul.
-Oamenii trebuie să creadă ce pot, iar cei care au o credinţă mai mare nu trebuie să fie severi cu cei care
cred mai puţin. Mă îndoiesc că tu ai fi crezut totul dacă n-ai fi văzut câte ceva.
-O, da, bunico, chiar aşa e! Sunt sigură că ai dreptate. Dar acum o să creadă.
-Nu ştiu asta, replică bunica ei.
-Nu-i aşa, Curdie? zise Irene, uitându-se la el când îi puse întrebarea. El stătea în picioare în mijlocul
încăperii şi arăta uimit. Irene puse uimirea lui pe seama frumuseţii bunicii.
-Fă o plecăciune bunicii mele, Curdie, spuse ea.
-Nu văd nici o bunică, răspunse Curdie cam morocănos.
-N-o vezi pe bunica mea, când eu stau în poala ei?! exclamă prinţesa.
-Nu, n-o văd, repetă Curdie pe un ton ofensat.
-Nu vezi focul cel minunat de trandafiri, cu unii albi printre ei, de data asta? întrebă Irene, aproape tot atât
de uimită ca el.
-Nu, nu-l văd, răspunse Curdie aproape îmbufnat.
-Nici patul albastru? Nici cuvertura trandafirie?... Nici lampa frumoasă, ca luna, care atârnă din acoperiş?
-Îţi râzi de mine, înălţimea Ta Regală; şi, după toate prin care am trecut împreună astăzi, nu cred că e
frumos din partea ta, spuse Curdie, simţindu- se foarte rănit.
-Atunci ce vezi? întrebă Irene, care înţelese îndată că era cel puţin la fel de rău pentru el să nu fie crezut de
ea, cum era pentru ea să nu fie crezută de el.
-Văd o mansardă mare şi goală, ca cea din casa mamei, numai că destul de mare, încât să încapă în ea toată
casa şi să mai şi rămână loc în jurul ei, răspunse Curdie.
-Şi ce mai vezi?
-Văd o cadă, şi o grămadă de paie mucegăite, şi un măr uscat, şi o rază de soare care pătrunde printr-o
gaură din mijlocul acoperişului şi luceşte în părul tău, învăluind totul aici într-o lumină neobişnuită, de
amurg cafeniu. Cred că ai face mai bine să te laşi de astea, prinţesă, şi să te duci jos în camera ta, ca o fetiţă
cuminte.
-Dar n-o auzi pe bunica mea vorbind cu mine? întrebă Irene aproape plângând.
-Nu. Aud doar gânguritul multor porumbei. Dacă nu vrei să cobori, o să plec fără tine. Cred că oricum ar fi
mai bine aşa, pentru că sunt sigur că oricine ne-ar întâlni n-ar crede un cuvânt din ce le-am spune. Ar crede
că am născocit noi totul. Nu mă aştept să mă creadă cineva, în afară de tatăl meu şi de mama mea. Ei ştiu
că n-aş inventa o poveste.
-Şi totuşi, tu chiar nu vrei să mă crezi, Curdie? îl dojeni prinţesa, plângând acum de-a dreptul de
supărare şi mâhnire din cauza prăpastiei ivite între ei.
-Nu. Nu pot să cred şi n-am ce-i face, zise Curdie, dând să iasă din cameră.
-Ce trebuie să fac, bunico? suspină prinţesa, întorcându-şi faţa la pieptul bunicii şi tremurând de suspine
înăbuşite.
-Trebuie să-i laşi timp, îi spuse bunica, iar tu trebuie să te mulţumeşti să nu fii crezută o vreme. E foarte
greu de îndurat, dar eu a trebuit să îndur asta şi va trebui s-o mai îndur încă de multe ori. O să mă îngrijesc
eu de ce o să creadă Curdie despre tine până la urmă. Trebuie să-l laşi acum să plece.
-Nu vii, nu-i aşa? întrebă Curdie.
-Nu, Curdie. Bunica mea spune că trebuie să te las să pleci. Ia-o la dreapta când ajungi la capătul de jos al
scărilor şi o să ajungi în sala cu uşa cea mare.
-O! Nu mă îndoiesc că o să găsesc drumul fără tine, prinţesă, sau firul bătrânei tale bunici, zise Curdie cu
grosolănie.
-O, Curdie! Curdie!
-Mai bine m-aş fi dus direct acasă. îţi rămân foarte îndatorat, Irene, că m- ai scos din gaura aceea, dar aş fi
vrut să nu mă fi luat în râs pe urmă. El spuse asta în timp ce deschidea uşa, pe care o lăsă deschisă şi, fără
vreun alt cuvânt, coborî scara. Irene ascultă descurajată cum se îndepărtau paşii lui. Apoi, întorcându-se din
nou către doamnă:
-Ce înseamnă toate astea, bunico? suspină ea şi izbucni din nou în lacrimi.
-Înseamnă, iubita mea, că eu nu am vrut să mă arăt. Curdie nu este încă în stare să creadă unele lucruri. A
vedea nu înseamnă a crede, ci numai a vedea. Aminteşte-ţi ce ţi-am spus despre Lootie: dacă m-ar vedea, s-
ar freca la ochi, ar uita jumătate din ce a văzut şi ar numi cealaltă jumătate prostii.
-Da, dar aş fi crezut că el...
-Ai dreptate. Curdie e mult mai înaintat decât Lootie şi vei vedea ce o să iasă din asta. Dar între timp
trebuie să fii mulţumită, spun eu, să fit neînţeleasă pentru o vreme. Noi toţi ţinem foarte mult să fim înţeleşi
şi este foarte greu să fii neînţeles. Dar altceva este mult mai necesar.
-Ce anume, bunico?
-Să-i înţelegi tu pe ceilalţi.
-Da, bunico. Trebuie să fiu înţelegătoare, pentru că, dacă nu sunt înţelegătoare cu alţi oameni, nici eu nu
merit să fiu înţeleasă. Pricep. Iar de vreme ce Curdie nu poate să creadă, n-o să fiu supărată pe el, ci doar o
să aştept.
-Asta-i copila mea dragă! zise bunica şi o strânse la pieptul ei.
-De ce nu erai în camera ta de lucru când am venit noi sus, bunico? întrebă Irene, după câteva momente de
tăcere.
-Dacă aş fi fost acolo, Curdie m-ar fi văzut destul de bine. Dar de ce aş fi eu acolo mai degrabă decât în
această cameră frumoasă?
-Credeam că te găsesc torcând.
-Chiar acum, n-am pe nimeni pentru care să torc, iar eu nu torc niciodată fără să ştiu pentru cine.
-Asta îmi aminteşte de un lucru care mă nedumereşte, spuse prinţesa: cum ai
să scoţi firul din munte? Sigur nu va trebui să faci altul pentru mine? Asta ţi- ar da atâta bătaie de cap...
Doamna o lăsă jos, se ridică şi se duse la foc. Băgându-şi mâna în el, scoase de acolo ghemul strălucitor,
ţinându-l între degetul mare şi arătător.
-Îl am acum, după cum vezi, spuse ea, înapoindu-se lângă prinţesă, gata pregătit pentru tine, când o să ai
nevoie de el. Mergând apoi la scrinul ei, îl aşeză în acelaşi sertar ca înainte.
-Şi iată inelul tău! adăugă ea, scoţându-l de pe degetul mic al mâinii ei stângi şi punându-l pe degetul
arătător al mâinii drepte a Irenei.
-O, mulţumesc, bunico! Mă simt atât de în siguranţă acum!
-Eşti foarte obosită, copila mea, continuă doamna. Mâinile îţi sunt rănite de pietre şi am numărat nouă
zgârieturi pe pielea ta. Numai uită-te la tine cum arăţi! Şi ţinu spre ea o oglindă pe care o adusese din
scrin. Privindu-se în oglindă, prinţesa izbucni într-un râs vesel.
Era aşa de udă de la mersul prin albia pârâului şi murdară de la cât se târâse prin tot felul de locuri
strâmte, încât, dacă ar fi văzut imaginea din oglindă fără să ştie că era o reflexie a ei, s- ar fi luat drept
vreun copil de ţigan, care era spălat pe faţă şi pieptănat cam o dată pe lună. Doamna râse şi ea şi, ridicând-o
pe prinţesă pe genunchii săi din nou, îi scoase mantia şi cămaşa de noapte. Apoi o duse în braţe spre o
latură a camerei. Irene se întreba ce o să facă bunica cu ea, dar nu puse nici o întrebare, doar tresări puţin
când văzu că urma să o aşeze în cada cea mare de argint; când privi în ea, nu-i văzu, nici de data asta,
fundul, ci stelele strălucind foarte departe, după cum părea, într-un abis albastru uriaş. Mâinile ei se
strânseră fără să vrea pe braţele frumoase care o ţineau, şi asta fu tot. Doamna o strânse iar la pieptul ei,
zicând:
-Nu-ţi fie teamă, copila mea!
-Nu, bunico! răspunse prinţesa, trăgând puţin aer în piept, iar în secunda următoare se scufundă în apa clară
şi rece.
Când deschise ochii, deasupra şi dedesubt şi peste tot în jurul ei nu era nimic altceva decât un
albastru neobişnuit, dar încântător. Doamna şi camera cea frumoasă dispăruseră şi părea că este singură de
tot. Dar, în loc să-i fie frică, se simţea mai mult decât fericită: era complet mulţumită. Şi de undeva venea
vocea doamnei, cântând un ciudat cântec dulce, ale cărui cuvinte prinţesa le auzea clar şi le simţea sensul
fără să îl priceapă. Si nici măcar un vers nu-şi putea aminti după ce se terminase. Cântecul dispăru, ca
poezia dintr- un vis, la fel de repede precum venise. În anii ce au urmat însă, ea îşi imagina uneori că
frânturi de melodie, care-i apăreau deodată în minte, erau mici fraze şi fragmente de melodie din acel
cântec; fantezia aceasta o făcea mai bucuroasă şi mai pricepută la îndeplinirea îndatoririlor ei. Nu ştia cât a
stat în apă. I se părea că stătuse îndelung - nu din cauza plictiselii, ci, dimpotrivă, pentru că îi plăcuse. Dar,
în cele din urmă, Irene simţi mâinile cele frumoase apucând-o şi ridicând-o din apa clipocitoare, în camera
cea frumoasă. Doamna o duse lângă foc şi se aşeză ţinând-o în poală, apoi o şterse delicat cu cel mai moale
prosop. Era atât de diferit de felul în care o ştergea Lootie! Când termină, doamna se aplecă spre foc şi
scoase din el cămaşa de noapte a Irenei, albă ca zăpada.
-Ce plăcut! exclamă prinţesa. Cred că miroase a toţi trandafirii din lume. Când se ridică în picioare pe
podea, se simţea renăscută. Toate zgârieturile şi toată osteneala dispăruseră, iar mâinile îi erau nevătămate
şi fine ca întotdeauna.
-Acum o să te pun în pat, pentru un somn bun, spuse bunica.
-Dar ce o să creadă Lootie? Şi ce o să-i spun când o să mă întrebe unde am fost?
-Nu te îngriji de asta. O să vezi că totul se aranjează, răspunse bunica şi o aşeză în patul albastru, sub
cuvertura trandafirie.
-Mai e doar un lucru, zise Irene. Sunt puţin îngrijorată în legătură cu Curdie. De vreme ce l-am adus până
aici, ar fi trebuit să-l mai fi condus până îl ştiam în siguranţă în drum spre casa lui.
-Am avut eu grijă de asta, răspunse doamna. Eu ţi-am spus să-l laşi să plece, aşa că eu trebuia să am grijă
de el. Nu l-a văzut nimeni, iar acum mă- nâncă un prânz bun în căsuţa mamei lui, sus pe munte.
-Atunci o să mă culc, spuse Irene, şi, în câteva minute, dormea adânc.

CAPITOLUL 23. CURDIE ŞI MAMA LUI

Curdie urcă muntele fără să fluiere sau să cânte, căci era supărat pe Irene că îl dusese de nas, cum
spunea el; şi mai era supărat şi pe el însuşi, pentru că îi vorbise atât de urât prinţesei. Mama lui scoase un
strigăt de bucurie când îl văzu şi dete zor să-i pregătească ceva să mănânce, tot punându-i întrebări, la care
el nu răspundea la fel de binedispus ca de obicei. Când mâncarea fu gata, ea îl lăsă pe Curdie să mănânce şi
porni în grabă la mină, să-l anunţe şi pe tatăl lui că băiatul era teafăr. La înapoiere, îl găsi adormit profund
pe patul ei; şi acesta nici nu se trezi până seara, când veni acasă tatăl său.
-Şi acum, Curdie, zise mama lui pe când luau cina, spune-ne toată povestea, de la început până la
sfârşit, întocmai cum s-a petrecut. Curdie îi dete ascultare şi povesti totul până la punctul în care el şi
Irene ieşiseră din munte pe pajiştea din grădina casei regelui.
-Şi ce s-a întâmplat după aceea? întrebă mama. Nu ne-ai spus totul. Ar trebui să fii foarte fericit că ai
scăpat de acei demoni şi, în loc de asta, tu eşti mai posomorât decât te-am văzut vreodată. Trebuie să mai
fie ceva. Şi apoi, nu ne vorbeşti despre copila aceea minunată, cum mi-ar plăcea să te aud. Ea ţi-a salvat
viaţa cu riscul vieţii ei, şi totuşi tu nu pari să preţuieşti lucrul acesta cum se cuvine.
-Spunea asemenea aiureli! răspunse Curdie. Mi-a povestit o grămadă de lucruri care nu erau deloc
adevărate; iar eu nu pot trece peste asta.
-Ce fel de lucruri erau acelea? îl întrebă tatăl. Mama ta poate fi în stare să arunce puţină lumină asupra
lor. Atunci Curdie le spuse tot ce avea pe suflet. Tăcură cu toţii o vreme, gândindu-se la povestea cea
nemaiauzită. In cele din urmă, mama lui Curdie rupse tăcerea.
-Tu singur recunoşti, fiule, zise ea, că este ceva în toată povestea asta ce nu înţelegi, nu-i aşa?
-Da, mamă, răspunse el. Sigur că nu pot înţelege cum de o copilă care nu ştie nimic despre munte şi nici că
eu eram închis în adâncurile lui ar putea străbate atâta cale de una singură, îndreptându-se direct spre locul
unde eram eu; iar apoi, odată scos din acea groapă, m-ar putea conduce şi afară din munte, pe un drum pe
care eu nu l-aş fi dibuit nici chiar dacă ar fi fost lumină ca afară.
-Atunci tu nu ai nici un drept să spui că ce ţi-a spus ea nu era adevărat. Ea te-a scos de acolo, deci înseamnă
că a avut ceva care să o călăuzească: de ce nu un fir, la fel de bine ca o sfoară sau altceva? Este ceva ce tu
nu poţi pricepe, iar explicaţia ei poate fi cea corectă.
-Dar nu e deloc o explicaţie, mamă, iar eu nu pot crede aşa ceva!
-Asta, poate doar pentru că n-o înţelegi tu. Dacă înţelegeai, ai fi descoperit, probabil, că era o explicaţie şi
ai fi crezut-o pe de-a-ntregul.
Nu te învinovăţesc că nu eşti în stare s-o crezi, ci pentru că îţi închipui că un astfel de copil ar
încerca să te păcălească. De ce ar face asta? Ai încredere; ea ţi-a spus tot ce ştia. Până ai fi găsit o cale mai
bună de a lămuri toate acestea, ai fi putut fi măcar mai zgârcit cu părerile tale.
-Ceva în sinea mea îmi tot spunea acelaşi lucru, zise Curdie, lăsând capul în jos. Dar cu bunica cum
rămâne? Peste asta nu pot eu trece! Să mă ducă sus până într-un pod vechi şi să încerce să mă convingă,
împotriva a ceea ce vedeam cu ochii mei, că era o cameră frumoasă, cu pereţi albaştri şi stele de argint şi cu
nenumărate lucruri în ea, când nu era nimic altceva acolo decât o albie veche, şi un măr uscat, şi o grămadă
de paie, şi o rază de soare! Era prea de tot! Ar fi putut să aibă acolo măcar vreo bătrână, care să treacă drept
preţi- oasa ei bunică!
-Dar nu vorbea ea ca şi cum vedea acele alte lucruri, Curdie?
-Ba da. Tocmai asta mă tulbură. Te-ai fi gândit că ea credea cu adevărat că vedea fiecare dintre lucrurile
despre care vorbea. Dar acolo nici urmă de ele! Era prea de tot, credeţi-mă!
-Poate că unii oameni pot vedea lucruri pe care alţii nu le pot vedea, Curdie, spuse mama lui pe un ton
foarte serios. Cred că o să-ţi spun ceva ce am văzut eu însămi odată - doar că probabil n-o să mă crezi nici
pe mine!
-O, mamă, mamă! strigă Curdie, izbucnind în lacrimi. Sigur nu merit asta!
-Dar ce mă pregătesc să-ţi spun e foarte neobişnuit, insistă mama, şi dacă, odată ce vei fi auzit ce am de
spus, o să zici că probabil am visat, nu ştiu dacă aş avea vreun drept să fiu supărată pe tine, deşi ştiu sigur
că nu dormeam.
-Te rog, spune-mi, mamă! Poate o să mă ajute să am o părere mai bună despre prinţesă.
-De aceea mă şi gândesc să-ţi spun, răspunse mama. Dar mai bine-aş începe prin a-ţi spune că, potrivit
vechilor zvonuri, familia regelui ar fi ieşită din comun, iar regina era şi ea de-acelaşi sânge, căci erau veri
mai îndepărtaţi.
Se spuneau poveşti ciudate despre ei - numai istorisiri frumoase, dar ciudate, foarte ciudate. Ce
anume erau nu ştiu, pentru că îmi amintesc doar feţele bunicii şi mamei mele atunci când vorbeau
împreună despre toate acestea. Era uimire şi înfiorare, dar nu teamă, în ochii lor şi întotdeauna vorbeau
numai în şoaptă. Dar iată ce am văzut cu ochii mei: într-o noapte, tatăl tău urma să rămână să lucreze în
mină, iar eu coborâsem să-i duc cina. Se-ntâmpla la puţină vreme după ce ne căsătorisem şi nu foarte mult
înainte să te naşti tu. El m-a condus până la gura minei şi m-a lăsat să merg singură acasă, întrucât ştiam
drumul aproape la fel de bine ca podeaua căsuţei noastre. Era destul de întuneric, iar în locurile pe unde
drumul trecea pe sub stânci era întuneric beznă aproape. Dar eu îmi vedeam liniştită de drum, fără umbră
de teamă, până când am ajuns la un loc pe care tu îl ştii foarte bine, Curdie: acolo unde cărarea face o
cotitură strânsă ca să ocolească o stâncă mare de pe partea stângă. Odată ajunsă acolo, m-am pomenit
înconjurată deodată de vreo jumătate de duzină de cobşi - primii pe care-i vedeam vreodată în viaţa mea,
cu toate că auzisem vorbindu-se despre ei destul de des. Unul dintre ei îmi bloca drumul şi toţi au început
să mă chinuie şi să mă necăjească în aşa hal, de mă ia cu fiori reci şi acum, când îmi amintesc.
-Numai dac-aş fi fost cu tine! strigară tatăl şi fiul într-un glas. Mama schiţă un mic zâmbet nostim şi
continuă.
-Aveau cu ei şi câteva dintre creaturile lor oribile şi trebuie să recunosc că eram îngrozită, îmi rupseseră
foarte tare hainele şi mă temeam că mă vor face şi pe mine bucăţi, când, deodată, o mare lumină albă şi
blândă străluci dea- supra mea.
Am privit în sus. O rază mare, întocmai ca o cărare strălucitoare, cobora dintr-un glob mare de
lumină argintie, care nu era foarte sus - de fapt era chiar sub linia orizontului -, aşa că n-ar fi putut fi o nouă
stea sau o altă lună sau altceva de felul acesta. Cobşii au încetat să mă mai hărţuiască, părând ameţiţi, şi am
crezut că vor fugi, dar ei reîncepură îndată. În aceeaşi clipă însă, pe cărarea ce izvora din globul de lumină
a coborât o pasăre, strălucind ca argintul în soare. A dat mai întâi de câteva ori din aripi foarte repede,
iar apoi, cu aripile întinse, s-a repezit alunecând în jos pe raza de lumină. Mi s- a părut că arăta întocmai
ca un porumbel alb. Dar, orice ar fi fost, când cobşii l-au văzut cum venea drept spre ei, au luat-o la fugă de
le sfârâiau călcâiele spre cealaltă parte a muntelui, lăsându-mă în pace, doar foarte înspăimântată. De
îndată ce cobşii fură alungaţi, pasărea a zburat plutind iar, în sus, pe cărarea de lumină, şi în clipa când a
atins globul lumina a dispărut, ca şi cum un oblon ar fi fost tras peste o fereastră, şi n-am mai văzut-o. Dar
cobşii nu m-au mai necăjit în acea noapte şi niciodată după aceea.
-Ce ciudat! exclamă Curdie.
-Da, a fost ciudat; dar aşa s-a întâmplat si nu pot să nu cred asta, fie că tu crezi sau nu, spuse mama lui. -
Este întocmai cum mi-a povestit şi mie mama ta, în dimineaţa imediat următoare, îi zise tatăl.
-Doar nu crezi că mă îndoiesc de propria mea mamă! strigă Curdie.
-Există şi alţi oameni pe lume, la fel de demni de încredere ca propria ta mamă, îi zise mama. Nu cred să
fie ea mai vrednică de-a fi crezută doar pentru că s-a întâmplat să fie mama ta, domnule Curdie. Sunt mame
mult mai înclinate să spună minciuni decât fetiţa pe care am văzut-o acum câteva săptămâni vorbind cu
florile de ciuboţica-cucului. Dacă ea ar putea minţi, aş începe să pun la îndoială propriul meu cuvânt.
-Dar şi prinţesele au spus minciuni la fel ca ceilalţi oameni, spuse Curdie.
-Da, dar nu prinţese ca această copilă. Ea e o fată bună, sunt convinsă, şi asta-i mult mai de preţ decât
faptul că e o prinţesă. Crede-mă că va trebui să-ţi pară rău că te-ai purtat aşa cu ea, Curdie. S-ar fi cuvenit
să-ţi ţii gura măcar.
-Acum îmi pare rău, răspunse Curdie.
-Atunci trebuie să te duci şi să-i spui asta.
-Nu văd cum aş reuşi să fac asta. Ei n-ar lăsa un băiat de miner, ca mine, să vorbească singur cu ea; iar eu
n-aş putea să-i spun ce trebuie, de faţă cu acea doică a ei.
Doica ar pune o mulţime de întrebări şi nu ştiu la care dintre ele ar vrea mica prinţesă să răspund. Ea
mi-a spus că Lootie nu ştia nimic despre călătoria ei, când venise să mă scoată din munte. Sunt sigur că,
dacă ar fi ştiut, doica ar fi împiedicat-o cumva să plece. Dar poate o să am o ocazie destul de curând şi,
între timp, trebuie să încerc să fac ceva pentru ea. Cred, tată, că în sfârşit voi afla ce pun cobşii la cale.
-Într-adevăr, fiule? zise Peter. Sunt sigur că meriţi să reuşeşti; ai muncit din greu pentru asta! Ce-ai aflat?
-Tată, ştii ce greu este, din inima muntelui, în întuneric, mai ales nemaiştiind încotro ai cotit, să-ţi dai
seama ce e deasupra ta, la suprafaţă.
-Nu poţi şti, fiule, fără o hartă sau o busolă măcar, i-o întoarse tatăl.
-Ei bine, cred că aproape am descoperit în ce direcţie sapă cobşii. Dacă am dreptate, mai ştiu încă ceva ce
pot să adaug la asta, şi atunci unu şi cu unu o să facă trei.
-Adeseori fac trei, Curdie, şi noi, minerii, trebuie să fim foarte atenţi. Acum spune-ne, fiule, care sunt cele
două lucruri, şi să vedem dacă-l putem ghici pe cel de-al treilea la care te gândeşti tu.
-Nu văd ce are asta de-a face cu prinţesa, interveni mama.
-O să-ţi arăt asta în curând, mamă. Poate mă consideri nesăbuit, dar până nu sunt sigur că nu e doar
închipuirea mea, sunt mai hotărât ca oricând să îmi continui observaţiile. îndată ce am ajuns la tunelul prin
care am ieşit afară, i- am auzit pe cobşii mineri lucrând undeva, aproape - chiar sub noi, cred. Pe de
altă parte, de când am început să-i urmăresc, ei au săpat vreo jumătate de milă{8} în linie dreaptă;
iar, din câte ştiu eu, nu lucrează în nici o altă parte a muntelui. Niciodată până acum nu mi-am putut da
seama în ce direcţie se îndreptau. însă când am ieşit noi afară în grădina regelui, m-am întrebat îndată dacă
nu cumva ei sapă tocmai spre casa regelui; şi asta vreau să aflu chiar în noaptea asta. O să iau cu mine un
lămpaş...
-O, Curdie, strigă mama, dar atunci or să te vadă!
-Nu-mi e mai frică de ei acum decât mi-era înainte, reluă Curdie - mai ales că acum am şi acest pantof
preţios. N-au cum să facă un altul ca el într-un răstimp aşa scurt, iar un picior desculţ e destul pentru ce mi-
am pus în gând. Poate fi ea femeie, dar data viitoare n-o mai cruţ! O să fiu însă atent cu lampasul, căci nu
vreau ca ei să mă vadă. N-o să mi-l pun la scufie.
-Haide, atunci, spune-ne ce ai de gând să faci.
-Am de gând să iau cu mine o bucată de hârtie şi un creion şi să intru în munte prin gura pârâiaşului, pe
unde am ieşit cu Irene. O să notez pe hârtie, cât de precis voi putea, unghiul fiecărei cotituri pe care o s-o
fac de-a lungul drumului până unde o să-i găsesc pe cobşi săpând şi aşa o să am o imagine cât se poate de
bună asupra direcţiei în care merg ei. Dacă se va dovedi aproa- pe paralelă cu cursul apei, voi şti că ei sapă
înspre casa regelui.
-Şi dac-ar fi, într-adevăr, aşa? Cum te-ar face asta mai înţelept?
-Aşteaptă un pic, mamă dragă. Ţi-am spus că, atunci când am dat peste familia regală a cobşilor în grota,
ei tocmai vorbeau despre căsătoria prinţului lor - Harelip îi spuneau ei - cu o femeie din ţinutul de la
soare, adică una de-a noastră, cu degete la picioare. Mai mult, la marea lor adunare, unul dintre ei a ţinut o
cuvântare, din care eu am auzit doar o parte, în care spunea că pacea va fi asigurată pentru cel puţin o
generaţie prin garanţia pe care prinţul o va păstra, pentru buna purtare a rudelor ei - asta este ce a spus el -
şi se referea, de bună seamă, la femeia de la soare, cu care trebuia să se căsătorească prinţul. Sunt foarte
sigur că regele lor e mult prea mândru ca să nu vrea ca fiul lui să se căsătorească decât cu o prinţesă şi mult
prea isteţ ca să-şi închipuie că, dând prinţului moştenitor de soţie o ţărancă, le-ar fi de vreun folos.
-Acum înţeleg unde baţi, zise mama.
-Dar, interveni tatăl, regele nostru mai degrabă ar săpa muntele până n-ar mai rămâne nimic, decât să- şi
dea prinţesa de soţie unui cobş, fie el şi de zece ori prinţ.
-Da, dar goblinii au o părere aşa bună despre ei! spuse mama. Toate creaturile mărunte sunt aşa. In mica
mea ogradă, cel mai mândru e cocoşul cel pitic!
-Şi îmi închipui că, reluă Curdie, dacă ar izbuti s-o răpească, ei i-ar spune tatălui ei, regele, că ar omorî-o,
dacă el n-ar consimţi la căsătorie.
-Ar putea spune asta, zise tatăl, dar n-ar ucide-o; ei ar ţine-o în viaţă, pentru a profita de puterea pe care le-
ar da-o asupra regelui nostru. Orice le-ar face, ei l-ar ameninţa că îi vor face acelaşi lucru prinţesei.
-Iar ei sunt destul de răi, încât s-o chinuie pe prinţesă doar ca să se distreze - ştiu asta, spuse mama.
-Nici nu-ndrăznesc să mă gândesc, e prea îngrozitor ce spuneţi! zise Curdie. Dar nu vor pune mâna pe ea,
cel puţin atâta timp cât le voi putea sta eu împotrivă. În orice caz, o să fiu cu ochii pe ei, să văd ce au de
gând. Aşa că, mamă dragă, ghemul meu de sfoară e numai bun, te rog să-mi dai o bucată de hârtie, un
creion şi o bucată de budincă de mazăre şi voi porni de îndată. Am văzut un loc pe unde pot sări zidul
grădinii destul de lesne.
-Trebuie să ai grijă şi să te fereşti din calea străjerilor puşi de rege, spuse mama.
-Da, o să am. Nu vreau ca ei să ştie nimic despre asta, ar strica totul. Iar cobşii ar încerca alt plan -
sunt nişte creaturi atât de încăpăţânate! O să am multă grijă, mamă. N-o să mă omoare şi nici n-o să mă
mănânce, dacă ar da peste mine. Aşa că n-ai de ce să-ţi faci griji. Mama îi dete ce-i ceruse şi Curdie plecă.
Aproape de uşa pe care prinţesa ieşise din grădină şi o pornise spre munte era un bolovan mare, pe care
căţărându-se, Curdie sări peste zid. Legă sfoara de o piatră care se afla chiar în albia cursului de apă şi îşi
luă târnăcopul cu el.
N-ajunsese prea departe, când întâlni o creatură oribilă ce venea spre gura pârâului. Locul era
prea strâmt ca să încapă doi, indiferent de formă sau mărime - şi, în afară de asta, Curdie n-avea de gând să
lase animalul să treacă. Dar, neputând să-şi folosească târnăcopul, se luptă din greu cu acesta şi, doar după
ce primi multe muşcături, unele chiar urâte, reuşi să-l ucidă cu cuţitaşul lui de buzunar. După ce-l târî afară,
se grăbi să intre din nou, înainte ca vreo altă creatură să-l mai oprească din drum. Nu-i nevoie să-l mai
însoţim pe Curdie în aventurile acelei nopţi. El se întoarse a doua zi la micul dejun, mulţumit că aflase că
goblinii săpau în direcţia palatului la o adâncime atât de mare, încât planul lor era, desigur - credea el -, să
facă un tunel pe sub zidurile conacului regelui şi să iasă la suprafaţă chiar înăuntrul lui, cu intenţia - despre
care Curdie nu avea nici cea mai mică îndoială - s-o răpească pe mica prinţesă şi s-o ducă de soţie
oribilului lor Harelip.

CAPITOLUL 24. IRENE SE POARTĂ CA O PRINŢESĂ

Când prinţesa se trezi din cel mai dulce somn, doica era aplecată deasupra ei, menajera privea peste
umărul doicii, iar spălătoreasă privea peste acela al menajerei. Camera era plină de slujnice, iar oştenii, cu
un şir lung de servitori în spatele lor, priveau pe furiş sau încercau să privească şi ei înăuntru, prin uşa
camerei prinţesei.
-Au plecat creaturile acelea oribile? întrebă prinţesa, amintindu-şi mai întâi ce o îngrozise de
dimineaţă.
-Eşti o prinţesă mică şi răutăcioasă! strigă Lootie. Faţa îi era foarte palidă, cu vinişoare roşii, şi arăta
de parcă avea de gând să o zgâlţâie; dar Irene nu spuse nimic, doar aştepta să audă ce o sa urmeze.
-Cum ai putut sta ascunsă aşa, în aşternut, făcându-ne pe toţi să ne închipuim că te-ai pierdut? Şi să o
ţii aşa toată ziua? Eşti cel mai încăpăţânat copil! Numai amuzant n-a fost pentru noi, să ştii!
Doar astfel îşi putea explica doica dispariţia Irenei.
-N-am făcut asta, Lootie, răspunse Irene foarte calmă.
-Nu-mi vinde mie gogoşi! strigă doica nepoliticoasă.
-Nu o să-ţi mai spun nimic, zise Irene.
-Asta-i la fel de rău, zise doica.
-Nu e nici o diferenţă între „a nu spune nimic" şi „a vinde gogoşi"! exclamă prinţesa. O să-l întreb pe tata.
El n-ar spune una ca asta. Şi nu cred că i-ar plăcea să te audă vorbind aşa.
-Spune-mi de-a dreptul ce vrei să spui cu asta! ţipă doica, pe de-o parte furioasă pe prinţesă, iar, pe de alta,
înspăimântată de posibilele consecinţe pentru ea însăşi.
-Când îţi spun adevărul, Lootie, zise prinţesa, care într-un fel nu se simţea deloc supărată, tu îmi răspunzi
cu „Nu-mi vinde gogoşi"; s-ar părea că trebuie să-ţi vând gogoşi ca să mă crezi.
-Eşti foarte nepoliticoasă, prinţesă, spuse doica.
-Tu eşti atât de nepoliticoasă, Lootie, încât nu voi mai vorbi cu tine, până când o să-ţi pară rău. De ce ţi-aş
mai vorbi, de vreme ce ştiu că nu mă vei crede? replică prinţesa. Căci ea ştia prea bine că, dacă i-ar fi
povestit lui Lootie ce i se întâmplase, cu cât i-ar fi spus mai multe, cu atât mai puţin ar fi fost crezută.
-Eşti cel mai nesuferit copil! strigă doica. Meriţi să fii aspru pedepsită pentru purtarea ta rea.
- Vă rog, doamnă menajeră, zise prinţesa, vreţi să mă luaţi în camera dumneavoastră şi să mă ţineţi acolo
până se întoarce tăticul meu-regele? Îl voi ruga să vină cât de repede poate. Toţi rămaseră surprinşi să o
audă vorbind astfel. Până în acel moment, ei toţi o priviseră ca pe un copilaş, un pic mai mare decât un
bebeluş. Dar menajera se temea de doică şi căută să liniştească lucrurile, zicând:
-Sunt sigură, prinţesă, că doica nu a vrut să fie nepoliticoasă cu tine.
-Nu cred că tăticul meu ar dori ca doica să-mi vorbească aşa ca Lootie. Dacă ea e de părere că spun
minciuni, ar fi făcut mai bine fie să-i spună tăticului meu, fie să plece. Sir Walter, mă luaţi în grija
dumneavoastră?
-Cu cea mai mare plăcere, prinţesă! răspunse căpitanul oştenilor, intrând cu paşii lui largi în încăpere.
Mulţimea de servitori îi făcu îndată loc să treacă, iar el se înclină adânc înaintea patului micuţei prinţese.
Voi trimite slujitorul meu pe dată, cu cel mai iute cal din grajd, să-i spună regelui-tatăl vostru că înălţimea
Voastră Regală doreşte să-l vadă. După ce vă veţi fi ales pe una din- tre aceste slujnice să vă servească, voi
ordona să iasă toţi din cameră.
-Îți mulţumesc foarte mult, Sir Walter! spuse prinţesa, iar privirea i s-a îndreptat către o fată cu obrajii
trandafirii, care venise de curând la conac să ajute la spălatul vaselor. Dar când Lootie o văzu pe scumpa sa
prinţesă căutând cu privirea pe o alta în locul ei, se aruncă în genunchi lângă patul prinţesei şi izbucni într-
un plâns sfâşietor.
-Cred, Sir Walter, zise prinţesa, că o voi păstra pe Lootie. Dar mă pun sub ocrotirea dumneavoastră; şi nu e
nevoie să-l deranjaţi pe tăticul meu - regele, până când am să vă cer asta din nou. Vă rog pe toţi să plecaţi
acum. Mă simt bine şi în siguranţă, şi nu m-am ascuns nici să mă amuz, nici să le fac necazuri supuşilor
mei. Lootie, ai vrea, te rog, să mă ajuţi să mă îmbrac?
 CAPITOLUL 25. CURDIE DĂ DE BUCLUC

O vreme, totul fu liniştit în ţara de deasupra pământului. Regele se afla încă într-o parte îndepărtată a
ţinuturilor sale. Oştenii stăteau de strajă la conac. Ei fuseseră uimiţi peste măsură să găsească, la picioarele
unei stânci din grădină, corpul hidos al animalului goblinilor omorât de Curdie; dar ei şi-au închipuit că
fusese rănit în mină şi că se târâse afară să moară acolo şi, în afară de câte un animal ca acesta, zărit din
când în când, n-au mai văzut nimic îngrijorător. Curdie continua să supravegheze săpăturile din munte, iar
goblinii continuau să sape tunelul lor mai adânc în pământ. Atâta vreme cât săpau în adâncime, Curdie
aprecia că nu era nici un pericol imediat. Pentru Irene, vara fu la fel de plină de voioşie ca întotdeauna, şi
pentru multă vreme, deşi se gândea deseori la bunica ei în timpul zilei şi, adesea, o visa noaptea, n-o mai
văzu pe lumină. Florile şi ieduţii erau, ca de obicei, favoriţii ei şi se împrietenea cu copiii de mineri pe
care-i întâlnea pe munte, atât cât îi îngăduia Lootie; dar Lootie avea nişte idei prosteşti privind demni- tatea
unei prinţese, neînţelegând că cea mai adevărată prinţesă este tocmai aceea care îi iubeşte cel mai mult pe
toţi fraţii şi surorile ei, şi care este cea mai în măsură să le facă bine, purtându-se cu modestie faţă de ei.
Pe de altă parte, comportamentul lui Lootie faţă de prinţesă se schimbase simţitor în bine; era cu
neputinţă să nu vadă că Irene nu mai era doar o copilită, ci că ajunsese chiar mai înţeleaptă decât era de
aşteptat la vârsta ei. Cu toate acestea, Lootie continua să le şuşotească prosteşte servitorilor ba că prinţesa
nu era întreagă la minte, ba că era prea bună ca să fie din lumea asta şi alte absurdităţi de acest fel. În tot
acest timp, Curdie regreta, fără şansa de a o mărturisi, că se purtase atât de necuviincios cu prinţesa.
Probabil că tocmai această stare de lucruri îl făcea să-şi dea şi mai mult silinţa în eforturile lui de a-i veni ei
în ajutor. Vorbea adesea cu mama lui despre acest subiect şi ea îl alina spunându-i că era convinsă că într-o
bună zi va avea ocazia mult dorită. Aş vrea să atrag aici atenţia, pentru binele prinţilor şi al prinţeselor în
gene- ral, că este un lucru josnic şi vrednic de dispreţ să nu vrei să-ţi recunoşti o vină sau chiar şi o eroare.
Dacă o prinţesă adevărată greşeşte, ea nu-şi gă- seşte liniştea până când nu are prilejul să arunce departe de
sine acea greşeală, mărturisind-o astfel: „Eu am făcut asta şi aş fi vrut să n-o fi făcut; îmi pare foarte rău că
am făcut-o!" Aşa că, vedeţi voi, avem motive să presupunem că băiatul Curdie nu era doar un miner, ci şi
un prinţ. S-au cunoscut multe astfel de cazuri de-a lungul istoriei. În cele din urmă însă, Curdie începu să
observe semne ale unei schimbări în mişcările goblinilor mineri: ei nu mai săpau în adâncime, ci
începuseră să înainteze cu repeziciune, pe orizontală; iar el îi urmărea, în consecinţă, mai atent ca
niciodată.
Dintr-o dată, într-o noapte, ajungând la o pantă din stâncă foarte dură, aceştia începură să urce de-a
lungul planului înclinat al pantei. Ajungând la vârful acesteia, înaintară iar pe orizontală pentru o
noapte sau două, după care începură să urce încă o dată şi continuară astfel, la un unghi foarte ascuţit. Până
la urmă, Curdie socoti că a venit timpul să-şi mute punctul de observaţie în altă parte, iar noaptea
următoare nu se mai duse în mină deloc; în schimb, lăsându-şi acasă târnăcopul şi ghemul de sfoară şi lu-
ându-şi numai obişnuitele lui bucăţi de pâine şi de budincă de mazăre, coborî muntele până la conacul
regelui. Se caţără peste zid şi rămase în grădină toată noaptea, târându-se pe mâini şi pe genunchi dintr-un
loc în altul şi lungindu-se cu urechea lipită de pământ, ascultând. Dar nu auzi nimic, în afară de paşii
străjerilor care mărşăluiau prin jur. Şi, cum era o noapte fără lună şi cerul era înnorat, lui Curdie nu-i fu
greu să se strecoare fără să fie observat. Timp de mai multe nopţi la rând, el continuă să bântuie prin
grădină şi să tragă cu urechea, dar fără nici un rezultat. Dar iată că, într-o seară devreme, fie pentru că
devenise nepăsător la pro- pria siguranţă, fie din pricina lunii în creştere, a cărei lumină devenise îndeajuns
de puternică pentru a-l da în vileag, pânda lui Curdie luă, brusc, sfârşit. Se târa din spatele stâncii, de unde
ieşea la suprafaţă pârâiaşul - căci ascultase de jur-împrejurul acestuia, în speranţa că i-ar fi putut aduce
la ureche vreun zgomot care să-i dea de gol pe goblinii mineri -, când, tocmai ce intrase pe pajişte, în
lumina lunii, un şuierat în ureche şi o lovitură în picior îl luară prin surprindere. Se ghemui într-o clipită,
sperând că va fi trecut cu vederea. Dar, când auzi sunet de picioare alergând, sări în sus gata să încerce să
scape cu fuga. Căzu însă, fulgerat de o durere ascuţită, căci săgeata unei arbalete îi rănise piciorul şi
sângele îi curgea acum şuvoi din rană. În aceeaşi clipă fu apucat de doi sau trei dintre oşteni. Degeaba s-ar
fi împotrivit, aşa că se predă în tăcere.
-E un băiat! strigară într-un glas mai mulţi dintre ei, uluiţi. Credeam că e unul din demonii aceia.
-Ce cauţi pe aici?
-Se pare c-o să fiu tratat cu asprime, zise Curdie râzând, în timp ce oştenii îl scuturau bine.
-Obrăznicia n-o să-ţi facă nici un bine. N-ai nici o treabă aici, pe proprietatea regelui, şi, dacă nu ne spui
ce-i cu tine, vei trece drept hoţ.
-Bine, dar ce altceva ar putea fi? zise unul dintre ei.
-S-ar putea să fi venit după un ied pierdut, sugera un altul.
-N-are rost să încerci să-l scuzi; el n-are ce căuta aici.
-Lăsaţi-mă să plec atunci, dacă nu vă supăraţi, spuse Curdie.
-Asta n-o să se întâmple, dacă nu ne spui ce e cu tine aici.
-Nu sunt prea sigur dacă pot să am încredere în voi, spuse Curdie.
-Suntem oşteni din garda regelui, spuse căpitanul, curtenitor, fiind impre- sionat de curajul şi de înfăţişarea
lui Curdie.
-Ei bine, o să vă spun totul, dacă îmi promiteţi să mă ascultaţi şi să nu faceţi nimic în pripă.
-Asta-i chiar bună! zise unul dintre străjeri râzând. O să ne spună ce răutate punea la cale, dacă îi promitem
să facem ce vrea el.
-Nu puneam nimic rău la cale,, se apără Curdie. Dar, înainte de a mai putea spune ceva, leşină şi căzu fără
simţire la pământ.
Atunci abia descoperiră ei că săgeata pe care o trăseseră, luându-l drept unul dintre animalele
goblinilor, îl rănise. Îl duseră în casă şi-l întinseră pe jos, în sală. Ştirea că au prins un hoţ se răspândi
imediat şi toţi servitorii dădură buluc să-l vadă pe răufăcător. Printre ei, veni şi doica. De cum îl văzu, ea
exclamă cu indignare:
-Vă spun că este acelaşi fiu de miner neobrăzat care a fost nepoliticos cu mine şi cu prinţesa pe munte!
Închipuiţi-vă că a vrut să o pupe pe prinţesă. Am avut eu grijă de asta - nemernicul! Şi el dădea târcoale pe
aici, aşa-i? De aşteptat, la neruşinarea lui! Prinţesa fiind adormită profund, iar Curdie leşinat, doica putu să
falsifice adevărul după bunul ei plac.
Când auzi toate acestea, căpitanul, deşi se
îndoia puternic de adevărul celor spuse de doică,
hotărî să-l ţină prizonier pe Curdie până când vor
putea face cercetări în această chestiune. Astfel că,
după ce l-au readus în simţiri şi i- au îngrijit rana,
care era chiar una serioasă, l-au aşezat, încă epuizat
din cauza pierderii de sânge, pe o saltea într-o
cameră nefolosită - una dintre cele atât de des
amintite - şi, încuind uşa, l-au lăsat acolo. El petrecu
o noapte chinuitoare, iar dimineaţa l-au găsit vorbind
fără noimă. Către seară îşi reveni, dar se simţea foarte
slăbit, iar piciorul îl durea cumplit. Neştiind unde se afla
şi vă- zând pe unul dintre oşteni în încăpere, începu să-i
pună întrebări şi, curând, îşi aminti ce se petrecuse în
noaptea dinainte. Cum nu mai era în stare să vegheze
el însuşi, îi spuse oşteanului tot ce ştia despre goblini
şi îl rugă stăruitor să le spună şi camarazilor lui şi să-i îndemne să stea de pază cu înzecită vigi- lenţă; dar,
ori din pricină că nu vorbea prea clar, ori pentru că întreaga chestiune părea de necrezut, omul crezu că
băiatul încă aiurează şi încercă să-l convingă să-şi ţină gura. Asta bineînţeles că l-a enervat la culme pe
Curdie, care simţea acum, la rândul lui, cum era să nu fie crezut, iar urmarea fu că febra îi reveni şi când, la
rugăminţile lui stăruitoare, fu chemat căpitanul, nu mai putea fi nici o îndoială că băiatul delira. Ei făcură
tot ce putură pentru el şi-i promiseră tot ce voia el, însă fără vreo intenţie de a-şi ţine promisiunile. Până la
urmă Curdie adormi şi după ce, într-un sfârşit, somnul lui deveni profund şi liniştit, îl lăsară, încuiară uşa
din nou şi se retraseră, cu intenţia de a-l vizita iarăşi a doua zi, dis-de-dimineaţă.

CAPITOLUL 26. GOBLINII-MINERI

În aceeaşi noapte, câţiva servitori stăteau de vorbă înainte să meargă la culcare.

-Ce zgomot o fi şi ăsta? întrebă o servitoare, care ascultase câteva clipe.
-L-am auzit şi eu în ultimele două nopţi, răspunse bucătarul. Dacă ar fi şobolani pe aici, aş fi crezut că e
vreunul din ei, dar Tom al meu mă descotoroseşte de ei.
-Totuşi, eu am auzit că şobolanii umblă uneori în grupuri mari, spuse fata care spăla vasele. S-ar putea să
ne invadeze o armată întreagă. Şi eu am auzit zgomotele astea şi ieri, şi azi.
-În cazul ăsta, o să fie o distracţie grozavă pentru Tom al meu şi pentru Bob al doamnei menajere, spuse
bucătarul. O să fie şi ei o dată în viaţă prieteni şi o să lupte de aceeaşi parte a baricadei. Pun rămăşag că
Tom şi Bob împreună vor pune pe fugă oricât de mulţi şobolani ar fi.
-Părerea mea e că zgomotele astea sunt mult prea puternice ca să fie făcute de nişte şobolani, spuse doica.
Le-am auzit toată ziua, iar prinţesa m-a întrebat de mai multe ori ce ar putea să fie. Uneori par un tunet
îndepărtat, alteori ca zgomotele pe care le auzi în munte de la acei mineri îngrozitori de dedesubt.
-N-ar trebui să mă mir, zise bucătarul, dacă ar fi fost chiar minerii, până la urmă. Poate că au dat de vreo
gaură în munte, prin care ajung la noi zgomotele.
Ei mereu forează şi sparg rocile cu explozibil, ştii doar. Nici nu-şi termină bine vorba, când un
zgomot puternic ca de ceva rostogolit veni chiar de sub ei, iar casa se cutremură. Toţi săriră în picioare
înspăi- mântaţi şi, dând năvală în sală, îi găsiră pe oştenii regelui la fel de tulburaţi. Aceştia îi dăduseră deja
de veste căpitanului lor, care, abia trezit din somn, spuse doar că trebuie să fi fost un cutremur de pământ,
lucru care, deşi foarte rar în regatul lor, se mai petrecuse în ultima sută de ani. După asta, căpitanul se culcă
la loc şi, oricât de ciudat ar părea, adormi buştean, fără să se gândească la Curdie o clipă măcar sau să facă
vreo legătură între zgomotele pe care tocmai le auziseră şi ceea ce le spusese băiatul. De bună seamă, el
nu-l crezuse pe Curdie. Dacă l-ar fi crezut, s-ar fi gândit imediat la spusele lui şi ar fi mărit vigilenţa pazei.
Cum nu mai auziră nimic, oamenii îşi spuseră că Sir Walter avea dreptate şi că pericolul trecuse, poate
pentru încă o sută de ani. De fapt, aşa cum s-a descoperit mai târziu, goblinii, lucrând pe o a doua
latură povârnită a stâncii, ajunseseră la un bloc uriaş, care se afla sub pivniţa casei, chiar în perimetrul
fundaţiilor. Acesta era atât de rotund, încât, după ce au reuşit cu greu să-l disloce fără să folosească
explozibil, se rostogoli bubuind pe pantă în jos, cu scrâşnete şi în salturi, zgâlţâind casa din temelii.
Zgomotul îi înspăimântă chiar şi pe goblini, întrucât ei ştiau, prin iscodire şi atentă măsurare, că
ajunseseră foarte aproape, dacă nu chiar sub casa regelui, şi nu voiau să se dea de gol. Aşa că încetară
lucrul pentru o vreme, iar când îl reîncepură, se crezură de bună seamă foarte norocoşi că dădură peste un
filon de nisip, care umplea o fisură şerpuită în stânca pe care era construită casa. Scoţând nisipul din
crăpătură, ajunseră curând în pivniţa cu vinuri a regelui. Imediat ce şi-au dat seama unde se aflau, s-au
întors în goană, precum şobolanii în găurile lor şi, alergând într-un suflet la palatul goblinilor, le făcură
cunoscută victoria regelui şi reginei lor cu strigăte triumfătoare. Pe dată, familia regală a goblinilor cu toţi
supuşii lor porniră în cea mai mare grabă spre casa regelui, râvnind fiecare să ia parte la gloria răpirii
prinţesei Irene, în ace- eaşi noapte. Regina-goblin mergea şchiopătând, cu un pantof de piatră şi altul de
piele. Asta nu putea fi plăcut, iar cititorii mei s-ar putea întreba de ce, cu atâţia lucrători iscusiţi în jurul ei,
ea nu-şi înlocuise încă pantoful luat de Curdie. Însă cum regele-goblin avea mai multe motive de a fi
împotriva pantofilor de piatră ai reginei sale, el profită, fără îndoială, de descoperirea degetelor ei de
la picioare şi o ameninţă că o să-i dea în vileag diformitatea dacă va da să i se facă un alt pantof de granit.
Bănuiesc că el insistase ca ea să se mulţumească cu pantofi de piele şi îi îngăduise să-l poarte pe cel de
granit doar de această dată, din pricină că mergea la luptă. Ajunseră curând în pivniţa de vinuri a regelui şi,
nefiind impresionaţi de butoaiele uriaşe, a căror folosinţă nu o cunoşteau, începură de îndată, încercând să
nu facă vreun zgomot, să forţeze uşa care ducea sus, în casă.

CAPITOLUL 27. GOBLINII ÎN CASA REGELUI

Curdie începu să viseze îndată ce adormi. I se părea că urca pe coasta muntelui, dinspre gura minei,
fluierând şi cântând: „Ding, dong, bang!", când îi ieşiră înainte o femeie cu un copil, care se rătăciseră; din
acel moment con- tinuă să viseze tot ce i se întâmplase de când le întâlnise astfel pe prinţesă şi pe Lootie:
cum îi urmărise el pe goblini, cum fusese luat de ei, cum fusese sal- vat de prinţesă, absolut tot, până când
fu rănit, prins şi închis de străjeri. Iar acum îşi închipuia că stătea întins, perfect treaz, acolo unde îl
aşezaseră ei, când auzi deodată un zgomot puternic, ca de tunet. „Vin goblinii! îşi spuse el. Străjerii n-au
crezut nici un cuvinţel din ce le- am spus! Goblinii o s-o fure pe prinţesă chiar de sub nasul lor de proşti!
Dar n-o s-o fure! Nu vor izbuti asta!" Ţâşni în picioare, îşi închipuia el, şi dădu să se îmbrace, dar, spre
groaza lui, văzu că se afla încă întins pe pat. „Hai acum! îşi spuse el. Hopa sus! M-am ridicat!" Dar iar se
pomeni culcat, confortabil, în pat. De douăzeci de ori încercă şi de douăzeci de ori nu izbuti să se ridice,
căci, de fapt, el nu era treaz, ci doar visa că se trezise. In cele din urmă, în agonia disperării, părându-i-se
că-i aude pe goblini prin toată casa, scoase un strigăt puternic.
Apoi i se păru că o mână umbla la încuietoarea uşii sale. Uşa se deschise şi, privind în sus, el văzu
in- trând în cameră o doamnă cu părul alb, ţinând în mână o cutie de argint. I se păru că ea venise lângă
patul lui şi îl mângâia pe creştet şi pe faţă cu mâini răcoroase şi moi. Ea îi scoase pansamentul de la picior,
îl şterse cu ceva care mirosea a trandafiri şi apoi îşi flutură mâinile peste el de trei ori. La ultima fluturare a
mâinilor, totul dispăru ca prin farmec, iar Curdie simţi cum se cu- fundă în cel mai profund somn şi nu-şi
mai aminti nimic, până când nu se trezi de-a binelea. Luna, la asfinţit, arunca o lumină palidă prin fereastră,
iar în casă era un vacarm de nedescris. Se auzeau nenumărate tropăieli apăsate, de picioare moi, încrucişări
şi zăngănit de arme şi vocile bărbaţilor şi strigătele femeilor, amestecate cu un urlet oribil care suna
victorios. Cobşii invadaseră casa! Sări din pat, îşi aruncă nişte haine pe el, neuitându-şi pantofii înarmaţi cu
cuie; apoi, căzându-i ochii pe un cuţit de vânătoare vechi, care atârna pe perete, îl înşfacă şi se repezi pe
scări în jos, luându-se după zgomotele de luptă care se auzeau tot mai tare. Când ajunse la capătul scărilor,
întregul parter al casei era un furnicar, de parcă toţi goblinii din munte se adunaseră acolo. Curdie se
aruncă în mijlocul lor, strigând:
-Unu, doi, Loveşte şi ciopârţeşte!
Trei, patru, Sfărâmă şi sfredeleşte!
Şi, la fiecare vers, călca năpraznic câte-o labă de picior, tăindu-le totodată feţele şi executând astfel cu
adevărat un dans al săbiilor din cele mai sălbatice. Goblinii se împrăştiau în toate direcţiile, căutând să
scape, ascunzându-se în dulapuri, sus pe scări, în hornuri, pe grinzile acoperişului şi jos în pivniţe. Cur- die
continuă să strivească, să taie şi să cânte, dar nu zări nici un om de-al casei până când nu ajunse în sala
mare, în care, de cum intră, stârni un urlet teribil printre goblini.
Ultimul dintre ostaşii regelui, căpitanul însuşi, zăcea pe duşumea, îngropat sub o grămadă mişcătoare
de goblini. Asta se întâmplase pentru că, în timp ce fiecare cavaler încerca să se apere cum putea mai bine -
înjunghiind trupurile masive ale goblinilor, de vreme ce capetele acestora se dovediseră invulnerabile -,
regina le atacase picioarele şi labele picioarelor cu cumplitul ei pantof de granit şi, curând, îi doborâse. Dar
căpitanul îşi sprijini spatele de perete şi rezistă mai mult. Goblinii i-ar fi sfâşiat în bucăţi pe toţi, dacă
regele lor nu le-ar fi poruncit să îi păstreze pe prizonieri în viaţă. Astfel, deasupra fiecăruia dintre cei
doisprezece oşteni stătea un grup strâns de goblini, în picioare, iar alţii, câţi găseau loc, stăteau aşezaţi pe
trupurile întinse cu faţa la pământ ale oştenilor. Curdie năvăli în sală, dansând şi învârtindu-se şi strivind
picioare şi cântând, ca un mic vârtej cu chip de om.
-Unde totu-i găunos, domnule, Găuri nu pot fi defel.
De ce-ar avea-ncălţările lor tălpi, domnule, Când ei n-au suflete?
Însă, domnule, ea are în picior, De granit, un pantofior:
Domnule, e ciubota cea mai tare,
Şase degete ieşi-vor în curând din încălţare.
Regina scoase un urlet de furie şi de groază; şi, înainte ca ea să-şi recapete prezenţa de spirit, Curdie,
începând cu cel mai aproape de el, elibe- rase unsprezece dintre cavaleri.
-Călcaţi-i pe labele picioarelor! striga el la fiecare oştean care se ridica în picioare, şi, în doar câteva
minute, sala era aproape goală, fiindcă goblinii fugeau de-acolo mâncând pământul, urlând şi ţipând
strident, şchiopătând şi aplecându-se din când în când în fuga lor ca să-şi aline labele rănite cu mâinile lor
aspre sau să şi le ferească de groaznicele călcături ale oştenilor. Iar acum Curdie se apropie de grupul de
goblini care, punându-şi nădejdea în regină şi în pantoful ei, stăteau de pază peste trupul căpitanului întins
cu faţa la pământ.
Regele stătea aşezat pe capul căpitanului, dar regina era în picioare în faţă, ca o pisică înfuriată, cu
ochii ei ca două ouă aşezate în picioare, de un verde strălucitor, şi cu părul care-i stătea pe jumătate ridicat
deasupra capului ei hidos. Inima îi tremura însă şi se tot răsucea pe piciorul ei încălţat în piele, dintr-o
teamă nervoasă. Când Curdie mai avea câţiva paşi până la ea, regina se năpusti asupra lui, încercând să-l
calce cu pantoful de piatră pe piciorul opus, pe care, din fericire, băiatul şi-l retrase la timp, şi să-l apuce de
mijloc, ca să-l azvârle pe podeaua de marmură. Dar, chiar în momentul când îl înşfăcase, el se lăsă cu toată
greutatea pantofului lui cu ţinte de fier pe laba piciorului ei încălţat cu pantoful de piele. Cu un urlet oribil,
regina îi dădu drumul lui Curdie şi se ghemui pe podea, ţinându-şi piciorul rănit cu amândouă mâinile.
Între timp, ceilalţi osteni se repeziră spre rege şi garda lui, îi azvârliră în aer şi-l ridicară pe căpitan de la
pământ, când era aproape să moară sufocat sub apăsarea trupurilor goblinilor. Trecură câteva momente
înainte :
 -Unde este prinţesa? striga Curdie întruna. Nimeni nu ştia şi toţi se repeziră în căutarea ei. Intrară
prin toate odăile din casă, dar prinţesa, nicăieri. Şi nici servitorii nu erau de găsit. Dar Curdie, care
rămăsese în caturile de jos ale casei, unde era acum destulă linişte, începu să audă un zgomot difuz, ca de
învălmăşeală îndepărtată, şi porni să afle de unde venea.
Zgomotul creştea pe măsură ce urechile lui agere îl călăuzeau către o scară, iar de acolo, la pivniţa
de vinuri. Pivniţa roia de goblini cărora majordomul le scotea vin din butoaie, cât putea el de repede. În
timp ce regina şi goblinii din garda ei se luptau cu oştenii regelui, Harelip împreună cu o altă ceată
plecaseră în recunoaştere prin casă. Ei îi luară ostatici pe toţi cei întâlniţi în drumul lor şi, când nu mai
găsiră pe nimeni, începură să se retragă cu ei, grăbindu-se să-i ducă jos, în grotele lor subterane. Dar când
majordomul, care se afla printre cei prinşi, văzu că drumul lor trece prin pivniţa de vinuri, se gândi să-i
convingă să guste din vin şi, după cum sperase, îndată ce-l gustară, goblinii mai cerură. Iar goblinii care
fugeau înapoi, sub pământ, li se alăturară, astfel încât, când intră Curdie, toţi stăteau cu mâinile întinse, în
care ţineau vase de tot felul, de la cratiţe la cupe de argint, înghesuiţi în jurul majordomului care, stând
lângă cepul urnii butoi uriaş, le umplea fără încetare vasele. Curdie aruncă o privire de jur împrejur înainte
de a-şi începe atacul şi zări în colţul cel mai îndepărtat al pivniţei un grup de oameni de-ai casei
înspăimântaţi, care, deşi nesupravegheaţi, stăteau ghemuiţi de frică, neavând curajul să încerce să scape.
Printre ei era şi faţa îngrozită a lui Lootie. Dar nicăieri nu putu da de prinţesă. înnebunit la gândul
că Harelip o răpise deja, Curdie năvăli în mijlocul goblinilor, nemaiputând să cânte din pricina mâniei, dar
călcându-i pe picioare şi tăind în dreapta şi-n stânga, cu mai multă furie ca niciodată.
-Călcaţi-i pe picioare, călcaţi-i pe picioare! striga el, şi-ntr-o clipită goblinii începură să dispară prin
gaura din duşumea, ca şobolanii. Dar cum nu puteau să dispară toţi chiar atât de repede, unii dintre ei
se văzură nevoiţi să se întoarcă şchiopătând pe cărările dinăuntrul muntelui. Foarte curând însă, goblinilor
le veniră întăriri de la caturile de sus prin însuşi regele lor şi garda lui, în frunte cu redutabila lor regină.
Găsindu-l iar pe Curdie în plină luptă cu nefericiţii ei supuşi, regina se năpusti asupra lui încă o dată,
cu furie şi disperare, iar de data asta îi făcu o vânătaie urâtă pe picior. între cei doi se iscă o luptă
încrâncenată, fiecare încercând să-l calce pe celălalt pe picior. Cu vârful cuţitului de vânătoare îndreptat
spre ea, Curdie o împiedica pe regină să-l apuce cu braţele ei puternice, pândind totodată ocazia să o mai
calce zdravăn pe piciorul încălţat în piele. Dar regina era mai precaută şi mai agilă în mişcări decât până
atunci. Între timp, ceilalţi goblini, văzându-şi adversarul prins astfel în luptă cu un oponent pe măsură, se
opriră din graba lor năvalnică şi se îndreptară spre grupul de femei care tremurau în colţ. Parcă hotărât să-şi
imite tatăl şi să-şi ia de soţie o femeie din ţinutul de la soare, cu care să împartă viitorul său tron, Harelip se
repezi la ele, o înşfacă pe Lootie şi alergă cu ea spre gaura din podea. Ea scoase un ţipăt puternic, iar
Curdie o auzi şi văzu în ce situaţie jalnică se afla. Adunându-şi toate puterile, el îi făcu reginei o tăietură
de-a curmezişul feţei cu arma lui, se sprijini pe piciorul nevătămat când ea se trase înapoi şi alergă să o
salveze pe Lootie.
Prinţul avea ambele picioare fără apă- rare, şi pe amândouă îl calcă Curdie chiar atunci când acela
ajunse la gaură. Harelip îşi scăpă povara şi se rostogoli înăuntru, scoţând un strigăt ascuţit. Curdie mai
apucă să-l împungă o dată cu cuţitul înainte ca el să dispară în deschizătură, apoi o apucă pe Lootie, care
leşinase, şi, târând-o înapoi în colţ, o puse sub pază şi se pregăti să dea din nou piept cu regina. Cu faţa
şiro- ind de sânge şi cu ochii scăpărând fulgere verzui, regina înainta cu gura deschisă şi cu dinţii rânjiţi ca
ai unui tigru, urmată de rege şi de garda ei de corp, formată din cei mai vânjoşi goblini. Dar în aceeaşi clipă
dădură buzna înăuntru căpitanul şi oştenii lui, care s-au năpustit asupra lor, călcându-i cu furie pe picioare.
Goblinii nu îndrăzniră să mai înfrunte un asemenea atac; o luară la goană, şi regina cea dintâi. Desigur,
bine ar fi fost să-i ia prizonieri pe regele şi pe regina goblinilor şi să-i ţină ostatici în schimbul prinţesei, dar
erau toţi atât de nerăbdători să o găsească pe Irene, încât nimeni nu se gândi la asta înainte de a fi prea
târziu. După ce-i salvară astfel pe servitori, oştenii se apucară să scotocească din nou prin casă. Nici unul
dintre ei nu putu să aducă nici cea mai mică veste despre prinţesă. Lootie era năucită de groază şi, cu toate
că de-abia putea să meargă, nu-l părăsea nici o clipă pe Curdie. Acesta îi lăsă pe ceilalţi să cerce- teze iarăşi
restul casei - unde, în afară de câte un goblin îngrozit, ascuns pe ici pe colo, nu găsiră nici acum pe nimeni
-, în timp ce el îi ceru lui Lootie să-l conducă în camera prinţesei. Ea era atât de supusă şi de ascultătoare,
de parcă el ar fi fost însuşi regele. Găsi aşternuturile azvârlite care-ncotro, cele mai multe pe podea, în
timp ce hainele prințesei erau împrăştiate prin toată camera, care era în cea mai mare dezordine. Era de
netăgăduit că goblinii fuseseră acolo, iar Curdie nu se mai îndoia că prinţesa fusese răpită chiar de la prima
năvală. În chinul dispe- rării, el înţelese cât de mult greşiseră neoprindu-i ca zălog pe regele, regina
şi prinţul goblinilor; era însă mai hotărât ca oricând să o găsească şi să o salveze pe prinţesă, aşa cum ea îl
găsise şi-l salvase pe el, sau să înfrunte cea mai rea soartă la care l-ar condamna goblinii.

CAPITOLUL 28. CĂLĂUZA LUI CURDIE

Chiar atunci când, simţindu-se îmbărbătat de hotărârea luată, se îndrepta spre pivniţă, ca să-i
urmărească pe goblini prin tunelul lor, ceva îl atinse pe mână. Era o atingere foarte delicată, iar când se
uită, Curdie nu putu vedea nimic. Pipăind şi uitându-se în jur, în lumina cenuşie a zorilor, degetele lui
dibuiră un fir întins. Privi din nou, mai de aproape, dar tot nu putu vedea nimic. Atunci îi trecu prin minte
că acesta trebuie să fie firul prinţesei. Fără să spună vreun cuvânt, pentru că ştia că nimeni nu l-ar crede
mai mult decât o crezuse el pe prinţesă, urmări firul cu degetul, născoci ceva ca să scape de Lootie şi fu
curând afară din casă, iar apoi pe coasta muntelui, surprins că, dacă firul era într-adevăr mesagerul bunicii
ei, ar fi condus-o pe aceasta în adâncurile muntelui - cum presupunea el că era cazul -, unde cu siguranţă ea
s-ar fi întâlnit cu goblinii care se retrăgeau, înfuriaţi la culme de înfrângere. Dar îşi văzu mai departe de
drum, grăbindu-se să o prindă din urmă pe prinţesă, înaintea goblinilor.
Când ajunse însă la locul unde cărarea o cotea către mină, descoperi că firul nu cotea cu cărarea, ci
mergea drept în sus, pe munte. Era oare cu putinţă ca firul să-l conducă acasă la mama lui? Era cu putinţă
ca prinţesa să fie acolo? Se avântă în sus pe munte, săltând ca una din caprele lui, şi, înainte ca soarele să
răsară, firul îl condusese într-adevăr la uşa mamei lui. Acolo firul îi dispăru dintre degete şi nu fu chip să
mai dea de el, oricât l-a căutat. Uşa nu era încuiată, aşa că intră în casă. Mama lui stătea aşezată lângă
foc, iar în braţele ei o ţinea pe prinţesă, care dormea profund.
-Ssst, Curdie! şopti mama. N-o trezi. Sunt atât de bucuroasă că ai venit! Mă temeam că te-au prins
din nou cobşii. Cu inima plină de bucurie, Curdie se aşeză într-un colţ al vetrei, pe un scăunel din faţa
scaunului mamei, şi se uită lung la prinţesă, care dormea atât de liniştită, de parcă ar fi fost în patul ei.
Deodată îşi deschise ochii şi îi fixă asupra lui.
-O, Curdie, ai venit! zise ea încet. Ştiam eu! Curdie se ridică şi rămase în picioare în faţa ei, cu ochii
plecaţi.
-Irene, spuse el, îmi pare foarte rău că nu te-am crezut!
-O, nu-i nimic, Curdie! răspunse prinţesa. Pur şi simplu nu puteai, ştii doar. Acum mă crezi, nu-i aşa?
-Acum nu mai am cum să nu te cred. Ar fi trebuit să mă străduiesc să te cred mai demult.
-De ce acum nu ai cum să nu mă crezi?
-Pentru că, tocmai când eram pe cale să intru în adâncurile muntelui, ca să te caut, am dat de firul tău, care
m-a adus până aici.
-Adică ai venit de la mine de acasă, nu-i aşa? întrebă Irene.
-Da, aşa e.
-N-am ştiut că erai acolo.
-Am stat acolo două sau trei zile, cred.
-Şi eu n-am avut habar! Atunci poate ştii să-mi spui de ce m-a adus bu- nica aici? Nu-mi pot da seama. M-a
trezit ceva - nu ştiam ce, dar eram speriată şi am căutat firul şi era acolo! Am fost şi mai speriată când firul
m-a adus afară pe munte, gândindu-mă că o să mă ducă, din nou, în adâncul muntelui, iar mie îmi place pe
munte cel mai mult. Am bănuit că ai iar necazuri şi că eu trebuie să te ajut. Dar firul m-a adus aici şi, o,
Curdie, mama ta a fost aşa bună cu mine, la fel ca bunica mea! Atunci mama lui Curdie o îmbrăţişa pe
prinţesă, iar aceasta se întoarse spre ea, răspunzându-i cu un zâmbet dulce şi un pupic.
-Deci nu i-ai văzut pe cobşi? întrebă Curdie.
-Nu. Ţi-am spus că n-am fost înăuntru, în munte, Curdie.
-Dar cobşii au fost în casa ta, peste tot, şi în camera ta şi au făcut atâta tărăboi!
-Ce căutau acolo? A fost foarte nerespectuos din partea lor.
-Te căutau pe tine, să te ducă în munte cu ei, ca să-i fii soţie prinţului lor, Harelip.
-Vai, ce îngrozitor! strigă prinţesa cutremurându-se.
-Dar n-ai de ce te teme, doar ştii asta. Bunica ta are grijă de tine.
-A, deci crezi în bunica mea?! Sunt atât de bucuroasă! Ea mi-a dat de înţeles că într-o zi o să se întâmple
asta. Deodată Curdie îşi aminti visul şi rămase tăcut, pe gânduri.
-Dar cum s-a întâmplat să fii în casa mea şi eu să nu ştiu asta? întrebă prinţesa. Atunci Curdie trebui să-i
explice totul - cum a vegheat el ca să o apere pe ea, cum a fost rănit şi ţinut închis de oşteni, cum a auzit el
zgomotele, dar nu a putut să se ridice din pat şi cum frumoasa doamnă bătrână a venit la el şi tot ce a
urmat.
-Bietul Curdie! Să zaci acolo rănit şi bolnav, iar eu să nu ştiu nimic! exclamă prinţesa, mângâindu-i mâna
aspră. Aş fi venit să te îngrijesc, dacă ei mi-ar fi spus!
-N-am observat că şchiopătezi, interveni mama lui.
-Şchiopătez, mamă? O, da, presupun ca aşa ar trebui! Dar credeţi-mă că de când am izbutit să mă ridic în
picioare, ca să mă lupt cu goblinii, nu m-am mai gândit nici o clipă la asta!
-Lasă-mă să-ţi văd rana, spuse mama. El îşi scoase ciorapul, când, ce să vezi? In afară de o cicatrice mare,
piciorul lui era perfect sănătos. Curdie şi mama lui se priviră lung în ochi, plini de uimire, dar Irene strigă:
-Ştiam eu, Curdie! Eram sigură că n-a fost un vis şi că bunica a venit să te vadă. Nu simţi mirosul de
trandafiri? Bunica ţi-a vindecat piciorul şi te-a tri- mis în ajutorul meu.
-Nu, prinţesă Irene, spuse Curdie. Eu n-am fost destul de vrednic ca să-mi fie îngăduit să te ajut - eu nu te-
am crezut. Bunica ta s-a îngrijit de tine fără ajutorul meu.
-Dar ea te-a trimis să-i ajuţi pe oamenii mei! Aş vrea să vină tatăl meu, regele. Vreau atât de mult să-i spun
cât de viteaz ai fost!
-Însă, zise mama, uităm ce speriaţi trebuie să fie oamenii tăi acum, pentru că lipseşti. Curdie, trebuie să o
duci îndată pe prinţesă acasă sau măcar să te duci să le spui unde este.
-Da, mamă. Numai că mi-e groaznic de foame. Lasă-mă să iau micul dejun mai întâi. Ei ar fi trebuit să mă
asculte şi atunci n-ar fi fost luaţi prin surprindere, aşa cum s-a întâmplat.
-E adevărat, Curdie; dar nu tu trebuie să-i învinovăţeşti. Îţi aminteşti?
-Da, mamă. Numai că trebuie să mănânc ceva acum, neapărat.
-O să mănânci, fiule, îndată ce o să-ţi pregătesc ceva, spuse mama, ridicându-se şi aşezând-o pe prinţesă pe
scaunul ei. Dar înainte ca micul dejun să fie gata, Curdie sări atât de brusc de pe scaun, încât le sperie şi pe
prinţesă, şi pe mama lui.
-Mamă, mamă! strigă el. Uitasem! Tu trebuie să o duci pe prinţesă acasă. Iar eu trebuie să mă duc să-l
trezesc pe tata.
Fără să dea vreo lămurire, se grăbi spre locul unde dormea tatăl său. După ce-l trezi de-a binelea cu ceea ce
i-a spus, se năpusti afară din căsuţă.

CAPITOLUL 29. MUNCA DE ZIDARI

Curdie îşi amintise dintr-o dată de hotărârea goblinilor de-a trece la înfăptuirea celui de-al doilea
plan, dacă primul dădea greş. Fără îndoială că ei se şi apucaseră de treabă, aşa că mina se afla în cel mai
mare pericol de a fi inundată şi de a nu mai putea fi folosită - ca să nu mai vorbim de vieţile minerilor.
Când ajunse la gura minei, după ce îi trezise pe toţi minerii pe la care putuse să treacă în drumul lui, îi găsi
pe tatăl său şi pe mulţi alţii intrând în mină toc- mai atunci. Merseră cu toţii în grabă spre galeria prin care
găsise el o cale spre ţinutul goblinilor. Acolo, datorită simţului de prevedere al lui Peter, fuseseră deja
adunate o mulţime de blocuri masive de piatră şi mortar, necesare pentru a consolida locul neîntărit,
binecunoscut goblinilor. Deşi nu era loc pentru mai mult de doi oameni care să lucreze în acelaşi timp, ei
reuşiră, punându-i pe ceilalţi să pregătească mortarul şi să le dea pietrele, să termine până la sfârşitul
zilei un contrafort uriaş care umplea întreaga galerie şi era sprijinit din toate părţile de stânca muntelui.
înainte de ora la care opreau de obicei lucrul, fură mulţumiţi că mina era în siguranţă.
Ei auziseră ciocanele şi târnăcoapele goblinilor ocupate tot timpul, iar în cele din urmă li se păru că aud
sunetul apei, pe care nu-l mai auziseră în mină niciodată înainte. Dar asta și-a găsit explicaţia abia după
plecarea minerilor spre casele lor, căci au ieşit în mijlocul unei furtuni înspăimântătoare, care se
dezlănţuise pe tot muntele. Un nor negru, uriaş, care se întindea deasupra muntelui şi ale cărui margini de
ceaţă groasă atârnau în jos peste versanţii acestuia, arunca fulgere ca nişte lănci, însoţite de tunete
mugitoare. Fulgerele se izbeau de munte, ţâşnind strălucitoare înapoi spre nor. După cum arătau pâraiele,
acum umflate în torente furioase, era clar că furtuna începuse încă de dimineaţă. Vântul sufla de parcă voia
să-l azvârle de pe munte. Dar, îngrijorat mai mult de soarta mamei lui şi a prinţesei, Curdie porni la drum
în toiul furtunii.
Chiar dacă ele nu plecaseră de acasă înainte să înceapă furtuna, el nu le credea în siguranţă, căci, pe
o vijelie ca asta, până şi căsuţa lor era în pericol. într- adevăr, el descoperi curând că, dacă n-ar fi fost astfel
construită, încât să se sprijine pe o stâncă uriaşă, care o proteja atât de rafalele de vânt, cât şi de furia
apelor, casa ar fi fost măturată sau chiar spulberată de acestea; dar, fiind astfel protejată, cele două torente
în care stânca aceea despărţise iureşul apei din spatele ei se reuniră în faţa căsuţei - două puhoaie mugitoare
şi periculoase, pe care mama lui şi prinţesa nu le-ar fi putut trece. Doar cu mare greutate reuşi băiatul să-şi
croiască drum printr-unul din ele şi să ajungă până la uşă. În momentul în care puse mâna pe zăvor, prin tot
vuietul stihiilor dezlănţuite răzbătu strigătul vesel al prinţesei:
-E Curdie! Curdie! Curdie! Ea era aşezată pe pat, învelită în pături, mama lui încercând, pentru a
suta oară, să aprindă focul ce fusese stins de ploaia care se scurgea înăuntru prin horn. Podeaua de lut
devenise o masă de noroi şi întreaga încăpere arăta jalnic. Dar feţele mamei şi prinţesei străluceau, de
parcă aceste necazuri le-ar fi făcut mai vesele ca de obicei. Curdie izbucni în râs privindu-le.
-Niciodată nu m-am amuzat aşa de copios, zise prinţesa, ai cărei ochi scânteiau, iar dinţii ei frumoşi
sclipeau. Ce plăcut trebuie să fie să locuieşti într-o căsuţă pe munte!
-Totul depinde de ceea ce se găseşte în casa sufletului tău, spuse mama.
-Ştiu ce vrei să spui, zise Irene. Tot aşa ar fi zis şi bunica mea. Furtuna aproape încetase când se
întoarse Peter. Dar puhoaiele erau atât de puternice şi de umflate, încât nu numai că nu se punea problema
ca prinţesa să coboare de pe munte şi să meargă acasă, ci era foarte periculos chiar şi pentru Peter sau
Curdie să facă vreo astfel de încercare, în întunericul care se lăsa.
-Cei de acasă o să fie foarte îngrijoraţi din pricina ta, îi spuse Peter prinţesei, dar n-avem ce face.
Trebuie să aşteptăm până mâine dimineaţă. Cu ajutorul lui Curdie, focul fu în sfârşit aprins, iar mama
începu să pregătească cina. După cină, toţi îi spuseră poveşti prinţesei, până când i se făcu somn. Atunci
mama lui Curdie o duse să se culce în patul băiatului, care era într-o cămăruţă în podul casei. îndată ce se
aşeză în pat, ea zări, printr-o ferestruică din acoperiş, lampa bunicii ei, strălucind undeva departe, în vale,
şi tot privi frumosul glob de argint, până când adormi.
 CAPITOLUL 30. REGELE SI PUPICUL

În dimineaţa următoare, soarele răsări atât de strălucitor, încât Irene spuse că ploaia îi spălase faţa şi
făcuse ca lumina lui să se reverse curată. Torentele vuiau încă, prăvălindu-se pe versantul muntelui, dar
scăzuseră mult, nemai- fiind periculoase acum, la lumina zilei. După ce-şi luă micul dejun devreme, Peter
merse la munca lui, iar Curdie şi mama lui porniră să o ducă acasă pe prinţesă. Le fu greu să traverseze
şuvoaiele fără ca ea să se ude, iar Curdie trebui să o ducă în braţe de multe ori, însă în cele din urmă
ajunseră cu bine pe partea mai largă a drumului şi coborâră lin spre casa regelui. Şi ce văzură ei, când
treceau de ultima cotitură, dacă nu chiar pe ultimul cavaler din garda regelui intrând pe poartă!
-O, Curdie! strigă Irene, bătând veselă din palme. A venit tăticul meu-regele! Cum auzi asta,
Curdie o ridică în braţe şi porni în goană, strigând:
-Haide, dragă mamă! Regelui i s-ar putea frânge inima dacă nu vede că e teafără. Irene îi încolăci gâtul cu
braţele, iar el alergă cu ea, ca un cerb.
Când intrară pe poartă, în curte, regele stătea pe calul său, înconjurat de toţi ai casei, plân- gând şi oi
capetele plecate. Regele nu plângea, dar faţa lui era albă ca a unui mort şi arăta de parcă viaţa i s-ar fi scurs
din vine. Oştenii pe care îi adusese cu el stăteau cu feţele împietrite de groază, dar ochii le fulgerau cu
mânie, aşteptând doar un cuvânt de la rege ca să facă ceva - nu ştiau încă ce anume şi nimeni nu ştia ce-i de
făcut. Cu o zi înainte, oştenii din casă, îndată ce se convinseră că prinţesa fusese răpită, se repeziră după
goblini în tunel, dar curând aflară că aceia deja-l blocaseră, cu multă îndemânare, în partea cea mai strâmtă,
la câţiva metri sub pivniţă şi că, fără mineri şi uneltele lor, nu puteau face nimic. Nici unul dintre ei nu ştia
unde era gura minei, iar câţiva dintre cei care plecaseră să o găsească fuseseră prinşi de furtună şi nu se
întorseseră încă. Bietul Sir Walter era complet copleşit de ruşine şi aproape că spera ca regele să dea ordin
să i se taie capul, căci să te gândeşti la acea feţişoară scumpă acolo, jos, în mijlocul gobli- nilor, era de
neîndurat. Când Curdie alergă înăuntru pe poartă, cu prinţesa în braţe, toţi erau atât de nemângâiaţi în
propria nefericire şi copleşiţi de prezenţa şi suferinţa regelui, că nimeni nu le observă sosirea. Curdie se
duse drept la rege, acolo unde stătea acesta pe calul său.
-Tăticule! Tăticule! strigă prinţesa, întinzându-şi braţele spre el. Iată-mă! Regele tresări. Culoarea îi năvăli
în obraji. Scoase un strigăt neînţeles. Curdie o ridică pe prinţesă şi regele se aplecă şi i-o luă din braţe. În
timp ce o strângea la piept, lacrimi mari îi curgeau pe obraji şi în barbă. Şi aşa un strigăt se ridică de la toţi
cei de faţă, încât caii, surprinşi, se ridicară pe picioarele de dinapoi şi săriră, armurile sunară şi zăngăniră,
iar stâncile muntelui întoarseră zgomotele în ecou. Prinţesa îi salută pe toţi în timp ce se cuibărea la
pieptul tatălui ei, iar regele n-o lăsă jos până ce ea nu le-a spus toată povestea.
Dar avu de povestit mai multe despre Curdie decât despre ea însăşi, iar ce spuse despre ea nimeni nu
putu înţelege în afară de rege şi de Curdie, care stătea în picioare, lângă genunchii regelui, mângâind
grumajii falnicului cal alb. Şi, cum povestea ea ce făcuse Curdie, Sir Walter şi ceilalţi adăugară la povestea
ei, ba chiar şi Lootie lăudă împreună cu ei curajul şi vitejia lui Curdie. Băiatul rămase calm, privind liniştit
în sus spre faţa regelui, iar mama lui stătea la marginea mulţimii adunate, ascultând cu plăcere, căci faptele
fiului ei îi încântau auzul, până când o zări prinţesa.
-Iat-o şi pe mama lui, tăticule-rege! exclamă ea. Uite, acolo! Este o mamă atât de bună şi s-a purtat
atât de frumos cu mine! Toţi se dădură la o parte când regele îi făcu semn să vină în faţă. Ea se supuse, iar
regele îi întinse mâna, dar nu reuşi să vorbească.
-Şi acum, tăticule-rege, continuă prinţesa, trebuie să-ţi mai spun ceva. Într-o seară, demult, Curdie a
gonit goblinii şi ne-a adus pe mine şi pe Lootie de pe munte, cu bine, acasă. Şi i-am promis că o să-i dau un
pupic când ajungem acasă, dar Lootie nu m-a lăsat să i-l dau. Nu vreau să o cerţi pe Lootie, ci vreau să-i
spui că o prinţesă trebuie să-şi respecte promisiunile.
 -Într-adevăr, copila mea, aşa trebuie, atunci când nu e vorba de ceva rău, spuse regele. Haide, dă-i lui
Curdie un pupic! Şi, în timp ce vorbea, el o întoarse pe prinţesă înspre Curdie. Prinţesa coborî, îşi aruncă
braţele în jurul gâtului lui Curdie şi îl pupă pe gură, spunând:
-Iată, Curdie! Acesta este pupicul promis! Apoi intrară cu toţii în casă, iar bucătarul se grăbi spre bucătărie
şi servitorii, la treburile lor. Lootie o îmbrăcă pe Irene în hainele ei cele mai strălucitoare, iar regele îşi
scoase armura şi se îmbrăcă în purpură şi aur. Apoi fu trimis un mesager către Peter şi toţi minerii şi
începu un ospăţ mare şi plin de fast, care continuă multă vreme după ce prinţesa fu dusă la culcare.

CAPITOLUL 31. APELE DE SUB PĂMÂNT

Harpistul regelui, care făcea întotdeauna parte din escorta acestuia, intona o baladă pe care o
compunea în timp ce cânta la instrumentul său - despre prinţesă şi goblini şi despre curajul lui Curdie -,
când dintr-o dată se opri, cu ochii aţintiţi spre una dintre uşile sălii. îndată după asta, regele şi invitaţii săi
îşi îndreptară şi ei privirile într-acolo, în clipa următoare, prin uşa deschisă intră prinţesa Irene. Se duse
drept la tatăl ei, ţinându-şi mâna dreaptă puţin întinsă într-o parte, iar degetul ei arătător, după cum îşi
dădură seama tatăl ei şi Curdie, urmărea firul nevăzut. Regele o luă pe genunchii săi, iar prinţesa îi spuse la
ureche:
-Tăticule-rege, auzi zgomotul acela?
-Nu aud nimic, răspunse regele.
-Ascultă! zise ea, ridicându-şi degetul arătător. Regele ascultă cu atenţie şi o tăcere deplină se aşternu peste
musafirii din sală. Fiecare, văzându-l pe rege ascultând, asculta şi el, iar harpistul stătea aşezat cu harpa
între braţe şi cu degetele îngheţate pe coarde.
-Aud un zgomot, spuse în sfârşit regele, un zgomot asemenea unui tunet îndepărtat. Se aude tot mai
aproape. Ce poate fi? Toţi îl auzeau acum, şi fiecare părea gata să sară în picioare în timp ce asculta.
Totuşi, nimeni nu se clintea. Zgomotul se apropia cu repeziciune.
-Ce poate să fie? zise regele din nou.
-Cred că este o altă furtună care vine peste munte, spuse Sir Walter. Atunci Curdie, care la primul cuvânt al
regelui se furişase de la locul lui şi îşi lipise urechea de pământ, se ridică iute şi, apropiindu-se de rege,
 spuse foarte repede:
-Vă rog, Maiestatea Voastră, cred că ştiu ce este. Nu am timp să explic, pentru că ar lua prea mult timp şi
ar putea fi prea târziu pentru unii dintre noi. Ordonaţi, Maiestatea Voastră, ca toţi să părăsească fără
întârziere conacul şi să urce pe munte, să scăpăm. Regele, care era cel mai înţelept om din regat, ştia bine
că era un moment când trebuia trecut la fapte, lăsând întrebările pentru după aceea. El avea încredere în
Curdie şi se ridică într-o clipită, cu Irene în braţele sale.
-Toată lumea să mă urmeze! spuse el şi păşi afară, în întuneric. Regele nu ajunsese până la poartă, când
zgomotul devenise un vuiet asurzitor, iar pământul se cutremură sub picioarele lor şi, înainte ca ultimul om
să fi străbătut curtea, se revărsă în urma lor, prin uşa cea mare a sălii, un puhoi uriaş de apă tulbure, care
aproape că îi mătură cât colo.
Dar ei ieşiră teferi pe poartă şi ajunseră cu toţii sus, pe munte, în timp ce torentul se prăvălea
vuind pe drum, spre valea de dedesubt. Curdie plecase de lângă rege şi prinţesă ca să aibă grijă de mama
sa, pe care el împreună cu tatăl său, fiecare de câte un braţ, au apucat-o atunci când puhoiul aproape că îi
ajungea din urmă şi au dus-o pe sus, teafără şi fără să se ude. Când regele scăpă din calea apelor, urcând
puţin pe munte, se opri, în picioare, cu prinţesa în braţe, privind înapoi uluit la torentul care năvălea afară
şi acum lucea fioros şi înspumat prin noapte. Acolo, Curdie li se alătură din nou.
- Şi acum, Curdie, zise regele, ce înseamnă asta? Te aşteptai la asta?
-Da, Maiestatea Voastră! răspunse Curdie, şi începu să-i povestească despre al doilea plan al goblinilor
care, închipuindu-şi că minerii sunt mult mai importanţi în lumea de deasupra pământului decât în realitate,
hotărâseră că, dacă n-ar reuşi să o răpească pe fiica regelui, să inunde mina şi să-i înece pe mineri. Apoi îi
explică ce făcuseră minerii pentru a dejuca acest plan.
Urmându-şi planul, goblinii spărseseră zăgazurile tuturor rezervoarelor şi cursurilor de apă de sub
pământ, aşteptându-se ca apa să curgă în mină, care se afla mai jos decât partea din munte locuită de ei, de
vreme ce făcuseră, credeau ei, o spărtură în peretele acesteia, căci nu ştiau de zidul solid cu care
acoperiseră minerii spărtura. Dar cea mai directă cale de ieşire pe care a putut-o găsi apa revărsată s-a
dovedit a fi tocmai tunelul pe care-l săpaseră goblinii pentru a pătrunde în conacul regelui. Iar la
posibilitatea unei catastrofe ca aceasta nu se gândise tânărul miner până ce nu şi-a lipit urechea de podeaua
sălii regale. Ce era de făcut? Conacul părea în pericol de a se prăbuşi, iar torentul creştea cu fiecare clipă.
-Trebuie să plecăm imediat, spuse regele. Dar cum să ajungem la cai?
-Îmi daţi voie să încerc eu? întrebă Curdie.
-Fie! spuse regele. Curdie îi adună pe oşteni, trecu cu ei peste zidul grădinii şi ajunseră la grajduri. Caii
erau cuprinşi de groază. Apa creştea cu repeziciune în jurul lor şi chiar era timpul să fie scoşi afară. Dar nu
aveau cum să-i scoată de acolo decât mergând călare prin puhoi, care acum se revărsa şi prin ferestrele
mai joase, ca şi pe uşă. De vreme ce era destul ca fiecare om să aibă un cal pentru a putea trece printr-un
asemenea torent, Curdie încalecă pe armăsarul cel alb al regelui şi, deschizând calea, îi aduse pe toţi în
siguranţă la ridicătura de
pământ.
-Priveşte, priveşte, Curdie! strigă Irene, după ce acesta descălecase şi conducea calul în sus, la rege.
Curdie privi şi văzu, sus, în văzduh, undeva spre vârful acoperişului conacului regelui, un glob mare de
lumină, strălucind ca argintul cel mai curat.
-O, strigă el uimit, dar este lampa bunicii tale! Trebuie să o scoatem de acolo! Mă voi duce să o găsesc.
Casa se poate prăbuşi în orice clipă, ştii doar.
-Bunica mea nu e în pericol, spuse Irene zâmbind.
-Haide, Curdie, ţine-o pe prinţesă până încalec eu, spuse regele. Curdie o luă din nou pe prinţesă şi
amândoi îşi îndreptară privirile spre globul de lumină. În aceeaşi clipă, din glob ţâşni o pasăre albă, care,
planând cu aripile larg deschise, făcu un cerc complet deasupra regelui, lui Curdie şi prinţesei şi apoi se
înălţă iar. Lumina şi porumbelul se făcură apoi nevăzuţi.
-Acum, Curdie, spuse prinţesa, în timp ce el o ridica în braţele tatălui ei, vezi că bunica mea ştie totul
despre ce se întâmplă şi nu-i este teamă? Cred că ar putea să meargă prin apa aceea şi n-ar uda-o nici un
pic.
-Dar, copila mea, zise regele, o să-ţi fie frig dacă nu mai pui ceva pe tine. Fugi, Curdie, fiule, şi adu ceva,
ce găseşti la îndemână, ca să-i ţină de cald prinţesei! Avem un drum lung de străbătut. Curdie dispăru într-o
clipă şi se întoarse curând cu o minunată haină de blană şi cu vestea că puhoiul, care traversa acum casa,
ducea cu el goblini morţi. Aceştia fuseseră prinşi în propria lor cursă; în locul minei, ei îşi inundaseră
propriul lor ţinut, de unde erau acum măturaţi de ape şi înecaţi. Irene se cutremură, dar regele o ţinti strâns
la pieptul lui. Apoi el se întoarse către Sir Walter şi zise:
-Adu-i aici pe tatăl şi pe mama lui Curdie.
-Aş dori, spuse regele, când aceştia stăteau în faţa lui, să-l iau pe fiul vostru cu mine. El se va alătura fără
întârziere celor din garda mea personală şi se poate aştepta ca apoi să urce în rang. Peter şi soţia lui,
copleşiţi, putură doar să murmure mulţumiri abia auzite.
Dar Curdie vorbi tare:
-Vă rog, Maiestatea Voastră, nu vă supăraţi, dar nu-i pot părăsi pe tata şi pe mama.
-Aşa e drept, Curdie! strigă prinţesa. Nici eu nu i-aş fi părăsit, dacă aş fi fost în locul tău. Regele se uită la
prinţesă şi apoi la Curdie, cu chipul strălucind de mulţu- mire.
-Şi eu găsesc că ai dreptate, Curdie, spuse el, şi n-o să insist. Dar se va ivi vreun prilej să fac ceva pentru
tine, cândva.
-Maiestatea Voastră deja mi-a îngăduit să vă slujesc, zise Curdie.
-Dar, Curdie, zise mama lui, de ce să nu te duci cu regele? Noi putem să ne purtăm şi singuri de grijă.
-Dar eu nu pot să mă descurc foarte bine fără voi, spuse Curdie. Regele este foarte binevoitor, dar eu n-aş
putea să îi fiu de folos nici pe jumătate din cât vă sunt vouă. Vă rog, Maiestatea Voastră, dacă nu vă
supăraţi, să-i dăruiţi mamei mele o fustă roşie. I-aş fi luat eu una, încă mai demult, dacă nu erau
goblinii.
-Îndată ce ajungem acasă, spuse regele, Irene şi cu mine o să căutăm cea mai călduroasă fustă care poate fi
găsită şi o vom trimite printr-unul din oştenii mei.
-Da, aşa o să facem, Curdie! spuse prinţesa. Iar vara viitoare vom veni să te vedem purtând-o, mamă a lui
Curdie! adăugă ea. Nu-i așa, tăticule-rege?
-Da, draga mea, aşa sper! spuse regele. Apoi, întorcându-se către mineri, spuse:
-Vă rog să faceţi tot ce vă stă în putinţă pentru ca slujitorii mei să aibă unde dormi la noapte. Nădăjduiesc
că se vor putea întoarce mâine la conac.
Minerii făgăduiră toţi într-un glas că îi vor găzdui. Apoi regele le porunci servitorilor lui să ţină seama de
orice le-ar spune Curdie şi, după ce a dat mâna cu băiatul şi cu părinţii lui, regele şi prinţesa, împreună cu
toată suita lor, porniră călare spre valea de pe malul noului râu, care deja înghiţise jumătate din drum,
afundându-se în noaptea înstelată.
 CAPITOLUL 32. ULTIMUL CAPITOL

Toţi ceilalţi urcară pe munte, unde se împărţiră în grupuri, pentru a merge la casele minerilor. Curdie
cu tatăl şi mama lui o luară pe Lootie la ei. Şi tot dru- mul o lumină străluci deasupra cărării lor, iar dintre
ei doar Lootie nu ştia de unde vine. Dar, când priveau în jur, nu putură zări globul argintiu. Zile după zile,
apa continuă să năvălească afară prin uşile şi ferestrele conacului regelui, şi câteva trupuri neînsufleţite de
goblini fură măturate de ape în drum. Curdie văzu că trebuie făcut ceva. El vorbi cu tatăl său şi cu ceilalţi
mineri şi porniră îndată să facă o altă cale de scurgere a apelor. Trecură cu toţii la lucru: săpând un tunel
aici, ridicând un stăvilar dincolo; astfel, în scurt timp munca lor a dat roade. Iar după ce săpară şi un mic
tunel de scurgere pentru apa de sub conacul regelui, ei reuşiră să ajungă în pivniţa de vinuri.
Aici găsiră o mulţime de goblini morţi - printre ei şi pe regina lor, fără pantoful de piele, dar cu cel
de piatră strâns pe gleznă -, pentru că apa spulberase şi stăvilarul care-i împiedicase pe oşteni să-i
urmărească pe goblini şi lărgise mult tunelul. Minerii îl blocară temeinic şi apoi se înapoiară la treburile lor
din mină. Mulţi dintre goblini, împreună cu animalele lor, scăpară cu viaţă din inundaţie fugind afară, pe
munte. Dar cei mai mulţi dintre ei părăsiră curând acea parte a ţării, iar dintre cei rămaşi cea mai mare
parte se mai îmblânziră. Capetele lor deveniră mai moi, la fel ca şi inimile, labele picioarelor li se întăriră
şi, treptat, ei deveniră prietenoşi cu locuitorii muntelui şi chiar şi cu minerii. Dar aceştia din urmă fură
neîndurători cu animalele cobşilor care le ieşeau în cale, până când acestea dispărură cu totul. Cât priveşte
celelalte peripeţii ale prinţesei şi ale lui Curdie, rămâne să vi le povestesc în altă carte.