Flori de mucigai

de Tudor Arghezi

Lui Tudor Vianu îi aparţine observaţia că „de la Eminescu încoace lirica românească nu a
mai cunoscut o altă realizare mai de seamă, marcată de o originalitate mai puternică şi cu
repercusiuni mai întinse asupra întregului scris literar al vremii, decât acelea legate de Tudor
Arghezi”.
Tudor Arghezi este pseudonimul literar al lui Ion N. Theodorescu, al cărui supranume de
scriitor este derivat de la vechea denumire a râului Argeş – Argesis. Ca poet, a debutat în 1896,
sub influenţa liricii simboliste cultivate de Alexandru Macedonscki, publicând primul text liric în
revista acestuia, Liga ortodoxă, sub semnătura Ion Theo.
Debutul în volum se produce mai târziu, la aproape 50 de ani, prin publicarea, în 1927, a
volumului de versuri Cuvinte potrivite, fapt care a marcat o dată importantă în istoria poeziei
române moderne. Acesta a fost urmat de volumul Flori de mucigai (1931), rod artistic al
experienţei detenţiei petrecute în închisoarea Văcăreşti, între anii 1918-1919.
Celor două volume remarcabile le-au urmat Cărticică de seară, Hore, Una sută una
poeme, 1907 – Peisaje, Cântare omului, Stihuri pestriţe; ca prozator a realizat opere narative,
descriptive şi memorialistice – Icoane de lemn, Poarta neagră, Pagini din trecut, Cimitirul Buna-
Vestire, Ochii Maicii Domnului; ca dramaturg a publicat Seringa, Neguţătorul de ochelari, La
comisariat, piese de teatru incluse în volumul Teatru.
Tudor Arghezi introduce în literatura română conceptul de estetica urâtului preluat de la
poetul frances Charles Baudelaire (Les Fleurs du mal). Estetica urâtului se bazează pe
expresivitatea şocantă a urâtului. Categorie estetică opusă frumosului, urâtul presupune
valorificarea artistică a aspectelor diforme, anormale, banale, groteşti ale vieţii. Nicolae
Manolescu în Poeţi moderni afirma că la Arghezi „cuvintele de argou şi cuvintele înveninate,
cuvinte bolnave sau abjecte, pătrunse de venin sau suave, putrede, jegoase, oribile sau imateriale
se împerechează într-o limbă unică, de un pitoresc şi de o forţă sugestivă extraordinară”
Poetul a afirmat programatic estetica urâtului în poemul Testament din volumul Cuvinte
potrivite, dar a justificat-o în texte revelatoare abia în Flori de mucigai. Volumul este considerat
de către critica literară primul semn de maturitate poetică argheziană, iar poemul-manifest
traduce, în simbouri artistice, atmosfera sumbră a universului carceral şi a captivităţii scriitorului
în închisoarea Văcăreşti.
Titlul conţine un oximoron care pare a copia modelul baudelairian din Les Fleurs du mal
deoarece asociază un lexem din sfera semantică a frumosului „flori” cu unul din sfera semantică
a urâtulu „mucigai”. Dacă primul termen, „ flori”, aduce sugestia frumuseţii şi, în ultimă
instanţă, a luminii, cel de-al doilea acţionează cu o forţă inversă, sugerând urâtul,
descompunerea, răul şi, într-un plan nu foarte îndepărtat, întunericul. Întrucât scriitorul a evocat
experienţa sa carcerală, mucegaiul devine emblema vegetală a captivităţii omului într-un univers
mohorât, dezolant. În capitolul intitulat Tudor Arghezi din volumul Scriitorii români de azi,
criticul Eugen Simion remarcă viziunea „infernului uman” din volumul Flori de mucigai, pe care
îl disociază atât ca motivaţie, cât şi ca imaginar artistic de cel al lui George Bacovia.
Ca şi baudelairienele „flori ale răului”, „florile de mucigai” îşi află punctul de sprijin în
aşa numita estetică a urâtului, care, încă din secolul al XIX-lea, a făcut obiectul unui cunoscut
tratat: K. Rosenkranz, Estetica urâtului, 1853. Începând cu Rosenkranz, a fost semnalată
expresivitatea şocantă, fascinantă chiar, a urâtului ca modalitate de avertizare asupra
imperfecţiunilor vieţii şi totodată, generoasă sursă de efecte ivite din sentimentul de repulsie, de
aversiune sau de oroare. În modul arghezian de înţelegere a lucrurilor, urâtul devine formă de
polarizare a contradicţiilor definitorii pentru condiţia umană, chiar în ipostaza sa regresivă pe
care o figurează cel întemniţat.
Tema poeziei este truda creaţiei desfăşurată chiar în condiţii vitrege „Le-am scris cu
unghia pe tencuială/ Pe un perete de firidă goală, / Pe întuneric, în singurătate”.
Textul liric este alcătuit din două strofe asimetrice, prima fiind una polimorfă, iar cea de-
a doua, un catren. Lexemele „perete”, „firidă”, „singurătate” conturează imaginea unui spaţiu
închis, un spaţiu interior, ostil poetului. Pronumele neaccentuat „le” din sintagma „le-am scris”
sugerează meditaţia poetului, acesta încercând să-şi aştearnă gândurile pe pereţii celulei, în
absenţa instrumentelor de scris; în lipsa tocului a folosit „unghia”, iar în locul hârtiei a folosit
tencuiala şi pereţii. Singura lumină în întunericul celulei prizonerului-artist este creaţia pe care
nimeni nu o poate face să înceteze. Poetul recunoaşte că a trăit momente de disperare şi de
angoasă şi s-a simţit neajutatorat; nici exemplele creştine ale martirilor-ucenici ai Mântuitorului,
care au scris Evangheliile, Luca, Marcu, Ioan, nu l-au ajutat „Nici de taurul, nici de leul, nici de
vulturul/ Care au lucrat împrejurul/ Lui Luca, lui Marcu şi lui Ioan.”
Îşi numeşte versurile de atunci „stihuri fără an”, „sthuri de groapă”, deoarece în detenţie
pierduse simţul duratei temporale şi resimţea acut apropierea de moarte şi de neant. Senzaţiile
umane fundamentale „sete de apă/ Şi de foame” se transformă „în scrum” pierzându-şi calitatea
de impulsuri vitale. Sentimentul speranţei, înfăţişat metaforic prin sintagma „unghia îngerească”,
se epuizează şi poetul se teme că inspiraţia sa poetică „s-a tocit”. Inspiraţia îl părăseşte deşi „Am
lăsat-o să crească / Şi nu a mai crescut–/ Sau nu o mai am cunoscut.”
În secvenţa a doua versurile conturează imaginea spaţiului exterior la fel de ostil, în
consonanţă cu cel interior „Era întuneric. Ploaia bătea departe, afară.” Verbele la imperfect „era
întuneric”, „mă durea” traduc ideea durerii cu care este percepută continuitatea acestei stări de
dizgraţie a poetului. Din pricina suferinţei „unghia îngerească” a talentului poetic se transformă
într-o gheară incapabilă să mai însemne „stihurile” pe tencuiala zidurilor ori pe cea a sufletului
poetului. Substantivul „ghiara” sugerează disperarea şi chiar agresivitatea unei fiinţe damnate,
care se agaţă de orice nădejde de libertate şi de supravieţuire. Şi totuşi, ultimul vers relevă
încrederea poetului în forţele proprii, căci el va continua să scrie, în ciuda oricăror adversităţi ale
sorţii, cu „unghiile de la mâna stângă”. Verbul la perfect compus „m-am silit” din versul „Şi m-
am silit să scriu cu unghiile de la mâna stângă” induce ideea de revoltă, atitudine specifică
poeziei moderne.
Cele 20 de versuri inegale ca măsură (5-17 silabe) şi grupate în două părţi conţin termeni
arhaici şi regionalisme „părete” , „firidă”, „ghiară”, „stihuri”, „mucigai”. Limbajul arghezian este
caracterizat prin flosirea cuvintelor care şochează prin expresivitatea fascinantă, cuvinte „urâte”,
al căror sens capătă noi valori. De exemplu „mucigai” este un rgionalism cu aspect arhaic care
sugerează degradarea morală, descompunera spirituală, florile sugerând viaţa, lumea. Arghezi
utilizează cuvinte din limbajul popular ori arhaisme „părete” , „firidă”, „ghiară”, „stihuri”,
„mucigai”, din vocabularul religios – cele trei nume ale evangheliştilor (Luca, Marcu, Ioan)
pentru a sugera atmporalitatea şi stările sufleteşti de tristeţe, dezamăgire şi deprimare ale
poetului.
Volumul Flori de mucigai prezintă mediul închisorilor, al puşcăriaşilor, susţinând ideea
că şi cel mai decăzut om are în el ceva bun. Din versuri transpare mereu durerea în faţa mizeriei
şi a decăderii umane, imaginarul temniţei devine astfel un spaţiu bivalent: simbol al infernului,
dar şi al conservării omenescului. Prizonier la propriu şi la figurat, Arghezi învaţă pe viu că
„somnul raţiunii naşte monştrii”, iar omul este torturat de coşmaruri şi de ideea păcatului.