Varianta I

Principiile organizatorice și funcționale ale administraţiei publice (dreptului

administrativ):

a) Definiţi şi enumeraţi principiile organizatorice și funcționale ale administraţiei publice

(dreptului administrativ).

b) Caracterizați principiile organizatorice și funcționale ale administraţiei publice

(dreptului administrativ). c) Estimați importanța principiilor organizatorice şi funcţionale ale

administraţiei publice

(dreptului administrativ).
& 1. Istoric al reglementarii

La nivelul fiecarui stat exista doua tipuri de organe administrative, din punct de vedere al intinderii in teritoriu a
atributiilor pe care le exercita: organele administratiei publice centrale, care sunt competente la nivelul intregii tari si
organele administratiei publice locale, a caror competenta este limitata la limitele unitatilor administrativ-teritoriale
in care au fost alese si functioneaza. Legaturile stranse intre ele sunt determinate de caracterul de stat national, unitar si
indivizibil al statului roman. Delimitarile intre ele sunt necesare si legitime, determinate de faptul ca la baza organizarii si
functionarii administratiei publice locale se afla principiul constitutional al autonomiei locale .

Reglementari privind administratia publica locala si principiile care o guverneaza au fost consacrate dintotdeauna in
Constitutiile romane. Constitutia din 1866 contine trei prevederi care fac referire la administratia publica locala. In Titlul III
intitulat „despre puterile statului”, capitolul IV poarta denumirea „despre institutiunile judetene si comunale”. Dupa norma
de trimitere de la articolul 106, conform, careia institutiunile judetene si comunale sunt regulate de legi, articolul 107
precizeaza ce principii vor sta la baza acestor legi, respectiv descentralizarea administratiunei cat mai complecta si
independenta comunala. Prin articolul 132 sunt prevazute legile care urmeaza sa se adopte in cel mai scurt timp, intre
care, pe primul plan este asezata legea descentralizarei administrative. Dispozitii similare regasim si in articolul 108 al
Constitutiei din 1923, cu precizarea ca textul vine cu un plus de reglementare privind alegerea membrilor consiliilor
judetene si comunale prin vot universal, egal, direct, secret, obligatoriu, la care se pot adauga si membri de drept si
membri cooptati, intre acestia din urma putandu-se regasi si femei majore. In Constitutia din 1938, care instaura un regim
de dictatura regala, regasim un singur articol succint, prin care se renunta a se proclama principiul descentralizarii si se
trimite la o lege prin care sa se statorniceasca institutiunile administrative. Cele trei Constitutii socialiste din 1948, 1952 si
1965 reglementau intr-un mod specific regimului totalitar aceasta materie, care exclude principiile descentralizarii si ale
autonomiei.
& 2. Drept comparat

Solutiile in ceea ce priveste reglementarea administratiei publice locale in Constitutiile Uniunii Europene difera de la o tara
la alta, fiind influentate de traditiile istorice specifice fiecarui tari, de tipul de stat (unitar sau federal), de regimul politic din
fiecare tara. Daca in unele Constitutii europene regasim reglementari sumare, care de regula trimit la lege care sa prevada
regimul administratiei publice locale, in alte Constitutii sunt rezervate parti intregi, titluri, capitole sau sectiuni . Din prima
categorie face parte Constitutia franceza din 1958, care, prin articolul 72 contine o norma de trimitere la lege, atat in ceea
ce priveste posibilitatea de a se crea alte colectivitati teritoriale decat cele prevazute de Constitutie (comunele,
departamentele si teritoriile de peste mari) cat si in ceea ce priveste modul in care se administreaza acestea, in mod liber, prin
consilii alese. Pentru autonomia locala, Constitutia franceza foloseste termenul de libera administrare, in articolul 34 care
stabileste domeniile rezervate legii, intre acestea regasindu-se si principiile fundamentale ale liberei administrari a
colectivitatilor locale, competentelor si resurselor acestora. Doctrina subliniaza faptul ca daca descentralizarea
administrativa priveste numai raporturile statului cu colectivitatile teritoriale locale, libera administrare are in vedere si
raporturile pe care le stabilesc colectivitatile teritoriale locale intre ele . In acelasi spirit, articolul 28 din Legea
fundamentala pentru Republica Federala Germania impune garantarea, pentru comune, a dreptului de a reglementa toate
problemele comunitatii locale in cadrul legii, cu raspundere proprie. Dreptul la autoadministrare e recunoscut nu numai
comunelor, ci si asociatiilor comunale. Intre domeniile rezervate legislatiei exclusive a landurilor regasim, la art. 73 alin.
(8) si statutul juridic al personalului permanent din serviciul Federatiei si al organelor de drept public care tin in
mod nemijlocit de federatie, text care trebuie coroborat cu art. 74 a) alin. (1) conform caruia legiferarea concurenta se
intinde de asemenea asupra salarizarii si existentei personalului din serviciul public, legat printr-un contract de serviciu si de
fidelitate de drept public, in masura in care nu intra in competenta exclusiva de legiferare a federatiei. Aceste dispozitii, pe
langa faptul ca scot in evidenta semnificatia deosebita care se acorda, in aceasta tara, corpului functionarilor publici, au
relevanta si in materia prezentata, pentru ca si in cadrul autoritatilor constituite la nivelul colectivitatilor locale isi desfasoara
activitatea functionari publici. Aceasta este poate, una din explicatiile pentru care Germania este considerata a avea unul din
cele mai eficiente sisteme de administratie publica locala. In cea de-a doua categorie se incadreaza Constitutiile unor state
precum Spania, care consacra titlul VIII organizarii teritoriale a statului, fiind vorba despre comune, provincii si comunitati
autonome. Prin articolul 140, Constitutia garanteaza autonomia comunelor. Si provinciile si comunitatile autonome se
guverneaza si administreaza in mod autonom. Constitutia Italiei declara prin articolul 5, ca Republica, una si indivizibila,
recunoaste si favorizeaza autonomiile locale. In serviciile care depind de stat realizeaza descentralizarea administrativa in
cel mai mare grad posibil si adapteaza principiile si metodele legislatiei sale la necesitatile autonomiei si descentralizarii
(subl. ns. - V.V.). Referirea din articolul 5 la autonomiile locale si folosirea pluralului, poate fi explicata prin aceea ca fiecare
din unitatile administrativ teritoriale existente in aceasta tara sunt declarate autonome si beneficiaza de regim juridic diferit
al autonomiei, reglementat prin Constitutie sau prin legi. Italia este considerata unul din cele mai puternic descentralizate
state unitare, regiunile avand inclusiv competenta de a adopta norme cu putere de lege (ceea ce o apropie de un stat federal)
in domeniile enumerate expres prin articolul 117 din Constitutie sau prin alte legi constitutionale.

&. 3. Ratiunea si semnificatia modificarilor din anul 2003

In varianta din 1991 a Constitutiei erau consacrate, dupa cum am mentionat, doar doua principii constitutionale, autonomia
locala si descentralizarea serviciilor publice, iar fostul articol 122 referitor la prefect prevedea atributia acestuia de a
conduce serviciile publice descentralizate ale ministerelor si ale celorlalte organe centrale, din unitatile administrativ
teritoriale.

In literatura de specialitate s-a subliniat insa ca prevederile constitutionale referitoare la principiul descentralizarii serviciilor
publice trebuie interpretate de o maniera elastica, legiuitorul constituant avand in vedere nu numai sensul strict al
termenului, care evoca infiintarea unor servicii publice in comune sau orase si desfiintarea lor la nivel judetean sau central,
ci si sensul deconcentrarii serviciilor publice ale ministerelor sau consiliilor judetene in unitatile administrativ
teritoriale .

Pentru a se elimina insa orice confuzii in interpretare si aplicare, o prima modificare a articolului a vizat completarea
textului, care in versiunea initiala avea un singur alineat, prin adaugarea unui al doilea alineat, prin care se garanteaza
minoritatilor nationale care au o pondere semnificativa dreptul de a folosi limba natala in raporturile cu administratia publica
locala si cu serviciile publice deconcentrate, in conditiile prevazute de legea organica. In al doilea rand, au fost completate
principiile constitutionale care guverneaza administratia publica locala cu principiul deconcentrarii serviciilor publice,
alaturi de descentralizare si autonomie.

& 4. Sfera principiilor si semnificatia lor

La baza organizarii si functionarii administratiei publice locale se afla anumite principii. Notiunea de principiu de
organizare si functionare a administratiei publice in unitatile administrativ teritoriale evoca acele prescriptii generale,
cu caracter obligatoriu, inscrise in Constitutie si in legi, care stabilesc directiile fundamentale in baza carora se
constituie, se organizeaza si functioneaza autoritatile administratiei publice locale, raporturile care se stabilesc intre ele
si formele de control carora ele se supun . O prima categorie de principii sunt cele consacrate de legea fundamentala a
statului, ceea ce ne permite sa ne referim la principii de rang constitutional, iar cea de-a doua categorie sunt principiile
legale, consacrate de Legea organica nr. 215/2001, cu modificarile si completarile ulterioare. Alaturi de Legea nr. 215/2001 ,
regasim reglementate principii si in alte acte normative de referinta in ceea ce priveste organizarea si functionarea
administratiei publice locale, cum ar fi Legea nr. 195/2006 a descentralizarii ; Legea nr. 340/2004 privind prefectul si
institutia prefectului ; Legea nr. 67/2004 privind alegerea autoritatilor administratiei publice locale .

& 5. Principii constitutionale: deconcentrarea serviciilor publice, descentralizarea, autonomia locala, posibilitatea
folosirii limbii minoritatilor nationale in relatiile cu autoritatile administratiei publice locale si cu serviciile publice
deconcentrate.

In ceea ce priveste principiile constitutionale, in urma modificarilor aduse Constitutiei si Legii nr. 215/2001 prin Legea nr.
286/2006, pot fi identificate patru principii: descentralizarea, autonomia locala, deconcentrarea serviciilor publice si
posibilitatea folosirii limbii minoritatilor nationale in relatiile cu autoritatile administratiei publice locale si cu
serviciile publice deconcentrate.

“Deconcentrare, descentralizare, acestea sunt doua cuvinte cheie in materie de organizare administrativa. Exceptie fac
autoritatile care sunt in fruntea statului (Presedintele de Republica, Primul-Ministru, ministri). Orice alta autoritate
administrativa este, in principiu plasata fie intr-un statut de deconcentrare, fie intr-unui de descentralizare” . Folosind o
terminologie larg intalnita, autoritatile publice sunt fie autoritati deconcentrate, fie autoritati descentralizate.

& 6. Descentralizarea

Descentralizarea este sistemul care are la baza recunoasterea interesului local, distinct de cel national, localitatile dispunand
de structuri organizatorice, functionale si un aparat propriu, afectat interesului local Precizam ca principiul descentralizarii
administrative a fost proclamat inca din primii ani ai Revolutiei Franceze din 1789, moment de la care in Europa s-a pus
problema trecerii de la centralizarea conducerii statelor la descentralizarea acestei conduceri, a descentralizarii
administrative, in ansamblul ei . Descentralizarea este mai ampla si mai profunda, ea exprimand o filozofie democratica si
liberala . Actuala Lege a descentralizarii nr. 195/2006 defineste acest principiu, in articolul 2 litera 1), ca fiind transferul de
competenta administrativa si financiara de la nivelul administratiei publice centrale la nivelul administratiei publice locale
sau catre sectorul privat. Este interesant de semnalat faptul ca in punctul sau de vedere referitor la revizuirea Constitutiei
Romaniei, Comisia de la Venetia a tratat deosebirea dintre deconcentrare si descentralizare, afirmand ca prima depinde de
existenta unor unitati teritoriale in care statul este prezent prin serviciile sale, in timp ce cea de-a doua se refera la existenta
unor unitati teritoriale ale caror organisme sunt alese si exercita anumite puteri in nume propriu .

Principiile in baza carora se desfasoara procesul de descentralizare au fost reglementate prin art. 3 din Legea nr. 195/2006 a
descentralizarii, care a abrogat vechea lege-cadru privind descentralizarea nr. 339/2004 . Acestea sunt:

a) principiul subsidiaritatii, care consta in exercitarea competentelor de catre autoritatea administratiei publice locale situata
administrativ cel mai aproape de cetatean si care dispune de capacitatea administrativa necesara. In epoca moderna si
contemporana, principiul subsidiaritatii poate fi regasit atat ca principiu de drept intern, reglementand raporturile dintre stat
si colectivitatile politico-teritoriale, cat si in ca principiu de drept international . In raporturile dintre stat si colectivitatile
teritoriale autonome, principiul subsidiaritatii este inscris in art. 4 din Carta Europeana a autonomiei locale . In plan intern,
principiul subsidiaritatii isi gaseste aplicare nu numai in raporturile cu autonomia locala, ci si cu deconcentrarea
administrativa, care este si ea o reflectare a principiului subsidiaritatii, potrivit careia competenta decizionala trebuie sa
revina administratiei teritoriale de stat, care este mai apropiata de cetatean, si nu administratiei centrale a statului . In
raporturile dintre statele membre si Comunitatea sau Uniunea Europeana, principiul subsidiaritatii este consacrat in dreptul
comunitar european.

b) principiul asigurarii resurselor corespunzatoare competentelor transferate;

c) principiul responsabilitatii autoritatilor administratiei publice locale in raport cu competentele ce le revin, care
impune obligativitatea realizarii standardelor de calitate in furnizarea serviciilor publice si de utilitate publica;

d) principiul asigurarii unui proces de descentralizare stabil, predictibil, bazat pe criterii si reguli obiective, care sa nu
constranga activitatea autoritatilor administratiei publice locale sau sa limiteze autonomia financiara;

e) principiul echitatii, care implica asigurarea accesului tuturor cetatenilor la serviciile publice si de utilitate publica;

f) principiul constrangerii bugetare, care interzice utilizarea de catre autoritatile administratiei publice centrale a
transferurilor speciale sau a subventiilor pentru acoperirea deficitelor finale ale bugetelor locale.

Descentralizarea se identifica prin urmatoarele elemente definitorii: autoritatile din teritoriu sunt persoane publice
autonome, alese de colectivitatile teritoriale; autoritatile din teritoriu dispun de o putere de decizie proprie, ele avand un
dublu statut, atat in luarea hotararilor care privesc gestionarea si administrarea treburilor, cat si transpunerea lor in practica;
colectivitatile locale dispun de autoritati administrative proprii pentru satisfacerea intereselor publice, precum si de mijloace
materiale, financiare si umane necesare intre autoritatile centrale si cele locale din teritoriu nu exista raport de subordonare
ierarhica. Aceasta nu inseamna ca autoritatilor centrale le este indiferent in ce mod actioneaza autoritatile din teritoriu. Ele
sunt preocupate de activitatea desfasurata de serviciile descentralizate, dispunand si de mijloace prin care iau cunostinta
despre continutul acestei activitati.

Formele descentralizarii Doctrina recunoaste existenta a doua forme de descentralizare: descentralizarea teritoriala si
descentralizarea tehnica. Prima forma are la baza existenta unei comunitati de interese ce urmeaza a fi realizate de organe
alese de cetateni dintr-o subdiviziune teritoriala, investite cu competenta materiala generala. Descentralizarea teritoriala
presupune astfel recunoasterea unei anumite autonomii colectivitatilor locale, circumscriptiilor administrative sau teritoriale,
care, in conditiile legii, se administreaza ele insele. In acest fel, se previne “apoplexia centrului” si stimuleaza “circulatia
sanguina” a intregului sistem administrativ . In cazul descentralizarii tehnice, aceasta este generata de ratiuni mai mult de
eficienta a activitatii si ea se realizeaza de anumite persoane morale de drept public, denumite traditional “stabilimente
publice locale”, investite cu prestarea anumitor servicii publice, in mod independent de serviciile prestate de organele
statului . Constatam astfel ca descentralizarea teritoriala raspunde unor nevoi legate de diversitatea sociala si politica a
tarii, unor aspiratii de ordin politic, in vreme ce descentralizarea tehnica satisface interese legate de necesitatea unei
repartizari armonioase a functiilor intre diferite ramuri ale administratiei, raspunzand astfel unor preocupari de eficienta, de
gestionare a intereselor locale . Existenta principiului descentralizarii impune mai multe conditii si anume: subdiviziunea
teritoriala sa dispuna de personalitate juridica; autoritatile autonome locale sa dispuna de o reala independenta in raport cu
autoritatile centrale, cu excluderea oricarei forme de ierarhie, dar cu admiterea unui drept de supraveghere a modului in care
se realizeaza activitatea serviciilor descentralizate. Aceasta independenta trebuie sa vizeze atat elaborarea deciziilor, cat si
transpunerea lor in practica; existenta unor mijloace necesare administrarii si gestionarii efective a treburilor publice. Trebuie
precizat ca descentralizarea administrativa nu trebuie confundata cu descentralizarea politica, aceasta din urma
implicand federalismul . In doctrina sunt recunoscute si anumite limite ale descentralizarii. “Prin descentralizare se renunta
la unitatea caracteristica centralizarii, rezervandu-se colectivitatilor locale, in primul rand, sarcina de a-si rezolva problemele
si de a-si satisface interesele lor specifice” . Am mai mentionat faptul ca descentralizarea nu poate fi conceputa intr-o forma
absoluta. Ea nu poate fi inteleasa ca o independenta totala a organelor autonome fata de organele statale. Unui asemenea
mod de intelegere se opune caracterul unitar al statului in granitele caruia functioneaza. Statul, ca reprezentant al
ansamblului, trebuie sa se afle in permanenta in raport cu reprezentantii elementelor ansamblului. “Este deci normal ca
guvernantii sa dispuna de un drept de a veghea, sau, pentru a folosi un termen juridic mai apropiat, de un drept de tutela
asupra deciziilor luate de colectivitatile descentralizate” . Fara a reprezenta un sistem de organizare perfect, descentralizarea
administrativa si-a dovedit viabilitatea in toate statele cu democratie dezvoltata si cu economie de piata, motiv pentru care
apreciem ca ea trebuie dezvoltata si in sistemul administrativ romanesc . Accelerarea procesului de descentralizare este
considerata unul din pilonii strategiei de reforma a administratiei publice, consacrata ca atare in programele politice ale
tuturor guvernelor care au existat pana in prezent, inclusiv al programului politic al guvernarii actuale . Descentralizarea nu
constituie un scop in sine, ci un mijloc prin intermediul caruia se faciliteaza apropierea nivelului la care se ia decizia de cel
care urmeaza a suporta consecintele ei .

& 7. Deconcentrarea

Deconcentrarea este o forma specifica de exprimare a centralizarii. Ea “consta pentru Guvern in a delega o putere de
decizie autoritatilor administrative ale statului implantate in teritoriu”. Actuala lege a descentralizarii, in articolul 2 litera j),
defineste deconcentrarea ca fiind redistribuirea de competente administrative si financiare de catre ministere si celelalte
organe de specialitate ale administratiei publice centrale catre propriile structuri de specialitate din teritoriu. Constatam
astfel ca un efect al deconcentrarii este acela ca puterea centrala renunta la o parte din prerogativele sale, pe care le distribuie
unor autoritati publice locale . De aceea, intr-o formulare simpla, deconcentrarea poate fi definita ca reprezentand o
deplasare in plan local a unor activitati desfasurate de administratia publica centrala . Este interesant de semnalat faptul ca in
punctul sau de vedere referitor la revizuirea Constitutiei Romaniei, Comisia de la Venetia a tratat deosebirea dintre
deconcentrare si descentralizare, afirmand ca prima depinde de existenta unor unitati teritoriale in care statul este prezent
prin serviciile sale, in timp ce cea de-a doua se refera la existenta unor unitati teritoriale ale caror organisme sunt alese si
exercita anumite puteri in nume propriu . Principiul deconcentrarii a fost introdus prin Constitutia revizuita. E firesc sa existe
o cale de a veghea modul in care isi realizeaza activitatea, daca legea este respectata intr-adevar. O asemenea cale o
reprezinta tutela administrativa care, intr-o definitie foarte generala, reprezinta totalitatea mijloacelor prin intermediul
carora organele centrale supravegheaza respectarea legalitatii de catre organele din teritoriu. Deconcentrarea se poate
realiza in doua forme: pe verticala, atunci cand se sporeste competenta serviciilor publice ale ministerelor si celorlalte
organe centrale de specialitate si pe orizontala, prin sporirea competentei conducatorului acestor servicii, exemplu intarirea
rolului prefectului. Sintetizand toate aceste aspecte, putem afirma ca prin intermediul deconcentrarii se mentine o
administratie unitara, care nu pacatuieste insa prin uniformitate, ca in cazul administratiei centralizate, dat fiind
faptul ca autoritatile deconcentrate pot adapta la specificul local modul de aplicare in teritoriu a masurilor si
ordinelor transmise de la centru .

Asa cum am precizat deja, prin intermediul deconcentrarii unele din inconvenientele centralizarii se atenueaza, fara a fi
eliminate definitiv. Mentinerea subordonarii fata de centru este de natura sa afecteze exercitiul autonomiei locale, sa
intareasca puterea ierarhica in detrimentul autonomiei locale. Ca un element pozitiv, retinem cresterea eficientei actului de
administrare si eliminarea uniformitatii, avand in vedere ca structurile deconcentrate tin cont, in activitatea lor, de specificul
nevoilor locale si al mijloacelor prin care acestea pot fi mai bine duse la indeplinire .
& 8. Autonomia locala

Autonomia locala este un principiu care isi are sorgintea tot in art. 120 din Constitutia Romaniei, care prevede ca
administratia publica in unitatile administrativ-teritoriale se bazeaza pe principiile autonomiei locale, al descentralizarii si
deconcentrarii serviciilor publice. In perioada interbelica, principiile autonomiei locale si al descentralizarii au fost analizate
si utilizate impreuna, considerandu-se ca intre ele este o legatura foarte stransa. Mai mult chiar, profesorul Anibal
Teodorescu considera ca, din punct de vedere istoric, autonomia locala a fost anterioara aparitiei statului. Si autorii
contemporani considera ca autonomia locala este posibila numai in prezenta descentralizarii, iar descentralizarea implica
autonomia. Articolul 3 din Legea nr. 215/2001 defineste autonomia locala ca reprezentand dreptul si capacitatea efectiva a
autoritatilor administratiei publice locale de a solutiona si de a gestiona, in numele si in interesul colectivitatilor locale pe
care le reprezinta, treburile publice, in conditiile legii. Semnalam o diferenta importanta intre definitia pe care o dadea
autonomiei fosta Lege nr. 69/1991 a administratiei publice locale, conform careia autonomia locala era considerata ca fiind
solutionarea si administrarea unei parti importante a treburilor publice, in vreme ce legiuitorul din 2001, intr-o conceptie
mai vasta si, in acelasi timp, mai curajoasa, defineste autonomia locala ca reprezentand solutionarea si gestionarea
treburilor publice, ceea ce semnifica faptul ca se are in vedere totalitatea treburilor publice, nu doar a unei parti
importante a acestora .

In ceea ce ne priveste, consideram ca autonomia locala poate fi definita ca reprezentand aptitudinea legala a autoritatilor
autonome de a decide, in mod independent si sub propria raspundere, in limitele legii, asupra problemelor colectivitatilor
teritoriale in care functioneaza. Autonomia locala presupune astfel determinarea atributiilor autoritatilor locale prin
consacrarea plenitudinii de competenta in solutionarea problemelor de interes local si exclude implicarea altor autoritati in
luarea acestor decizii . Ca realitate juridica, autonomia locala a fost si continua sa fie influentata de mai multi factori, printre
care se regasesc traditia istorica, cadrul geografic, resursele economice, gradul de instructie civica si politica si, nu in ultimul
rand, de reglementarile nationale si internationale. Ea este si trebuie analizata ca o componenta principala a democratiei,
pentru ca reprezinta o contrapondere la conducerea centralizata, care cel putin teoretic ignora cerintele si interesele
comunitare si este una din cele mai eficiente forme de autogestiune administrativa .

In consens cu ideile exprimate in literatura de specialitate , apreciem ca, in baza Constitutiei si legilor in vigoare, poate fi
identificat urmatorul regim juridic al autonomiei locale: a) caracterul ei exclusiv administrativ, ceea ce inseamna ca ea
priveste exclusiv modul de organizare si functionare a autoritatilor administratiei publice locale; b) caracterul financiar al
autonomiei locale, care semnifica faptul ca autoritatile autonome locale dispun de resurse financiare, materiale dar si umane
necesare realizarii competentei lor legale; c) autoritatile locale prin intermediul carora se exercita autonomia sunt expresia
vointei colectivitatilor locale, exprimata prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat, sunt subiecte de drept
public, ele dispun de capacitate de decizie proprie si de buget propriu; d) autonomia locala exclude existenta unor
raporturi de subordonare fata de alte autoritati publice de nivel local, judetean sau central, sau a autoritatilor autonome
unele fata de altele. Absenta oricarei subordonari este consfintita inclusiv la nivel constitutional, prin articolul 123 alin. (4),
dar si prin legea cadru a administratiei publice locale care, in art. 6, mai intai prevede in alin. (1) ce raporturi exista intre
autoritatile locale si cele judetene, pentru ca, prin cel de-al doilea alineat, sa afirme ca intre autoritatile locale si cele
judetene, precum si intre autoritatea deliberativa a autonomiei locale (consiliul local) si autoritatea executiva in plan local
(primarul), nu exista raporturi de subordonare. Notiunea de subordonare, implica, in dreptul public, anumite prerogative
pe care organul ierarhic superior le are fata de cel care ii este subordonat ierarhic, si anume: dreptul de a-i organiza
activitatea; dreptul de a-i da instructiuni cu caracter obligatoriu; dreptul de a-i controla activitatea; dreptul de a aplica
sanctiuni cu privire la acte si personal . Or este evident ca nici o alta autoritate, indiferent de nivelul la care e plasata si de
statutul ei nu poate sa exercite astfel de prerogative fata de autoritatile autonome locale), e) autonomia locala vizeaza
organizarea, functionarea, competenta, atributiile autoritatilor administratiei publice locale si modul in care acestea
gestioneaza resursele umane, financiare, precum si bunurile care constituie domeniul public si privat al unitatilor
administrativ teritoriale. Autonomia locala nu poate fi interpretata ca reprezentand suveranitate si independenta,
colectivitatile locale nu sunt in afara statului si nu sunt independente de stat, el continuand sa isi exercite in mod deplin
suveranitatea si asupra colectivitatilor teritoriale locale . Autoritatile prin care se exercita autonomia locala nu au putere de
decizie politica majora, rupta de decizia politica la nivel statal, ci isi desfasoara activitatea in functie de vointa politica
statala, exprimata in legile adoptate de Parlament, in ordonantele adoptate de Guvern si in toate actele juridice cu forta
obligatorie .

Principiul autonomiei locale poate fi corect abordat numai in lumina unui alt principiu, care se constituie intr-o valoare
suprema, ocrotita si garantata la nivel constitutional, si anume unitatea statului . Sunt recunoscute doua tipuri de
autonomie: autonomie functionala, prin care se confera unor servicii publice posibilitatea de a se bucura de capacitatea de a
decide, ele insele, modul in care se organizeaza si functioneaza; autonomie teritoriala, care se recunoaste unitatilor
administrativ teritoriale ale statului, care se autoadministreaza.

La nivel european, regimul autonomiei locale este reglementat de Carta Europeana a Autonomiei Locale, adoptata la
Strasbourg la 15 octombrie 1985, intrata in vigoare la 1 septembrie 1988, ratificata de Romania . Din Preambulul Cartei
retinem ca printre ratiunile care au stat la baza adoptarii ei se afla convingerea ca autoritatile publice locale reprezinta unul
din principalele fundamente ale oricarui regim democratic. Carta defineste autonomia locala ca fiind dreptul si
capacitatea efectiva ale autoritatilor administratiei publice locale de a solutiona si gestiona, in cadrul legii, in nume propriu si
in interesul populatiei locale, o parte importanta a treburilor publice, drept care se exercita prin consilii sau adunari,
compuse din membri alesi prin vot liber, secret, egal, direct si universal, care pot dispune de organe executive si
deliberative care raspund in fata lor. Exercitiul acestui drept nu poate aduce atingere, in nici un fel, posibilitatii de a recurge
la adunari cetatenesti, referendum sau orice alta forma de participare directa a cetatenilor, acolo unde aceasta este permisa de
lege, dupa cum prevede art. 3 alin. (2) teza a doua din Carta si art. 3 alin. (3) din Legea nr. 215/2001 a administratiei publice
locale. O dimensiune a regimului juridic al autonomiei, care in Romania nu e suficient de bine perceputa la nivelul
autoritatilor legale, vizeaza limitele constitutionale si legale ale autonomiei locale astfel cum rezulta din art. 4 pct. 1 din
Carta, potrivit caruia competentele de baza ale autoritatilor administratiei publice locale sunt prevazute de Constitutie sau
de lege. Afirmam ca aceasta teza nu este corect inteleasa pentru ca la nivelul autoritatilor autonome, ca si al democratiei
romanesti, in ansamblul sau, se resimte conceptia dupa care ambele ar presupune o libertate absoluta, care scapa oricarei
limitari, ceea ce este fundamental incorect. Limitele autonomiei locale trebuie sa fie trasate de legiuitorul constitutional sau
organic si ele nu pot fi intelese ca un exercitiul al bunului plac sau al unei libertati absolute. Sistemul legislativ trebuie sa
determine conditiile si limitele functionarii puterii, iar, pe de alta parte, si posibilitatile de control si chiar de sanctionare a
acestuia in caz de nerespectare a suprematiei legii .

Un alt principiu care este cuprins in Carta este acela ca exercitiul responsabilitatilor publice trebuie, de maniera generala,
sa revina, de preferinta, acelor autoritati care sunt cele mai apropiate de cetateni. La atribuirea unei responsabilitati catre
o alta autoritate trebuie sa se tina seama de amploarea si de natura sarcinii, precum si de cerintele de eficienta si economie.
Prin acest text, chiar daca nu este calificat in mod expres, Carta consacra principiul subsidiaritatii, prin care se afirma
necesitatea democratica a coborarii competentei de decizie spre nivelurile de baza, care sunt cat mai apropiate de cetateni .
Subsidiaritatea atrage localizarea competentei de a solutiona o anumita problema la nivelul interesului individului sau
colectivitatii locale, care cunosc cel mai bine propriile nevoi si mijloacele de care dispun pentru realizarea acestora, acelasi
principiu justificand si interventia altor autoritati atunci cand eficacitatea actiunii locale nu este realizata . O prevedere
importanta a Cartei, este cea de la art. 11 care reglementeaza protectia legala a autonomiei locale, prin care se intelege ca
autoritatile administratiei publice locale trebuie sa dispuna de dreptul de a se adresa instantelor judecatoresti, in scopul
asigurarii liberului exercitiu al competentelor lor si al respectului principiilor de autonomie locala care sunt prevazute de
Constitutie sau de legislatia interna. O asemenea prevedere nu se regaseste in aceasta forma expresa in dreptul romanesc, ci
doar de o maniera implicita, ca o dimensiune a accesului liber la justitie garantat de articolul 21 si al dreptului fundamental al
persoanei vatamate de o autoritate publica, reglementat de art. 52 din Constitutie.

& 9. Dreptul minoritatilor de a-si folosi limba nationala in relatiile cu administratia publica

Inca din faza incipienta, a tezelor Proiectului de Constitutie, s-a pus problema consacrarii acestui drept pentru minoritatile
nationale, printr-un amendament (apartinand domnului Hosszu Zoltan) care avea urmatorul continut “folosirea neingradita
a limbii minoritatilor nationale este garantata”, dar care nu a fost votat de Comisie . Ulterior, in faza de Proiect al
Constitutiei, s-a pus problema consacrarii dreptului minoritatilor de a folosi limba materna in raporturile cu administratia
publica. A fost formulat un amendament de catre Karoly Kiraly, care prevedea ca „in unitatile administrativ teritoriale
locuite de cetatenii apartinand minoritatilor nationale cu o pondere de minim 10% din totalul populatiei din acea regiune,
acestora li se asigura utilizarea libera a limbii materne in relatiile lor - scrise si verbale - cu administratia publica locala si
judeteana”. Comisia a admis in principiu ideea sustinuta de acest amendament dar a propus o alta formulare, care cuprindea,
pe de o parte, ideea ca actele autoritatilor administratiei publice locale si judetene se emit in limba oficiala, iar pe de alta
parte, se recunostea ca in raporturile cu aceste autoritati, cetatenii apartinand minoritatilor nationale pot folosi, in
conditiile legii, si limba materna. Alaturi de acest amendament a mai fost formulat unul al FSN, care a fost ulterior retras,
astfel incat, in final, o asemenea prevedere nu s-a mai regasit in continutul fostului articol 119, devenit art. 120 dupa
republicarea si renumerotarea textelor constitutionale .

Ceea ce trebuie insa punctat este faptul ca reprezentantii minoritatilor nationale, mai exact ai minoritatii maghiare, au avut
inca din momentul elaborarii tezelor si apoi a proiectului Constitutiei, aceasta propunere in vedere, iar continutul ei a fost
intr-un fel anticipat prin legile privind organizarea si functionarea administratiei publice locale, care au consacrat, inca din
1991, inaintea adoptarii prin referendum a Constitutiei, o prevedere mentinuta si dupa intrarea in vigoare a Constitutiei, prin
care recunosteau dreptul cetatenilor apartinand minoritatilor nationale de a folosi limba materna in relatiile cu administratia
publica locala, drept din care decurgeau anumite obligatii pentru acele autoritati, cum ar fi cea cu privire la obligatia de a
asigura traducerea in limba minoritatilor sau de a publica actele autoritatilor autonome locale si in limba acelor minoritati. In
ceea ce ne priveste, am apreciat si sustinem in continuare ca recunoasterea prin lege a unei asemenea posibilitati, in absenta
unei baze constitutionale, este neconstitutionala. Aceasta deoarece, dupa cea mai simpla definitie, limba oficiala este aceea in
care se exprima, in scris si oral, autoritatile publice. Iar notiunea de autoritati publice include toate categoriile de autoritati,
din sfera celor trei puteri in stat dar si din afara acesteia.

Constatam ca, desi Constitutia nu 1-a prevazut, dreptul minoritatilor nationale de a-si folosi limba materna in raporturile cu
administratia publica locala a functionat si pana in anul 2003, cand el a fost consfintit la rang de principiu constitutional, prin
introducerea unui nou alineat, devenit alin. (2) al articolului 120, din analiza caruia se desprind mai multe elemente ale
regimului juridic al acestui drept.
Un prim aspect pe care dorim sa-1 precizam vizeaza categoria de beneficiari ai dreptului de a-si folosi limba materna in
raporturile cu administratia publica locala. Din analiza textului constitutional, reiese ca acest drept nu este recunoscut tuturor
cetatenilor apartinand unei minoritati, ci doar acelor cetateni care au o pondere semnificativa in unitatea administrativ
teritoriala in care locuiesc.

Cat priveste acceptiunea sintagmei de pondere semnificativa, o regasim in prevederile Legii nr. 215/2001 a administratiei
publice locale, care in mai multe texte (exemplu art. 51, art. 90), face referire la ponderea de peste 20%.

Un al doilea aspect este intinderea dreptului de folosire a limbii materne. Din interpretarea textului constitutional, rezulta
ca este vorba despre raporturile cu autoritatile administratiei publice locale si cu serviciile publice deconcentrate din
unitatile administrativ teritoriale. Prin Legea nr. 215/2001, astfel cum a fost ea modificata prin Legea nr. 286/2006, s-a
extrapolat, intr-un mod criticabil, in opinia noastra, acest drept, in sensul ca el include, pe langa relatiile cu autoritatile
precizate in textul constitutional, si cu aparatul de specialitate si organismele subordonate consiliului local (art. 90), sau
institutiile publice aflate in subordinea acestora (art. 17).

In ceea ce priveste referirea la aparatul de specialitate al primarului, denumire care a fost introdusa prin Legea nr.
286/2006 si a inlocuit-o pe cea de aparat propriu de specialitate al consiliului local, apreciem ca ea este nu numai fortata,
deoarece acest aparat nu are personalitate juridica si nu se impunea mentionarea lui, dar si periculoasa, pentru ca poate
determina interpretarea ca toti cei care compun aparatul de specialitate al primarului trebuie sa cunoasca limba
minoritatii respective, ceea ce este exagerat si inadmisibil. Textul ar trebui raportat la art. 91 din Legea nr. 188/1999
privind Statutul functionarilor publici, cu modificarile si completarile ulterioare, republicata care prevede ca obligatia de
cunoastere a limbii minoritatilor nationale cu o pondere semnificativa intr-o unitate administrativ teritoriala incumba numai
functionarilor publici care isi desfasoara activitatea in structurile care au legatura directa cu publicul.

Nelegitima apreciem ca este si adaugarea organismelor subordonate consiliului local, folosita de art. 90, sau institutiile
publice aflate in subordinea autoritatilor administratiei publice locale, utilizata de art. 17, pentru ca ea excede textul
constitutional, text care instituie o norma de exceptie fata de regula reprezentata de limba romana, limba oficiala in stat. Ca
orice exceptie, si aceasta trebuie sa fie de stricta interpretare si aplicare, conform principiului exceptia est strictissimae
interpretationis.

Se impune sa precizam si faptul ca exercitiul acestui drept priveste numai administratia publica locala, nu si cea
centrala. Un alt aspect care se impune a fi clarificat vizeaza modalitatea in care se concretizeaza dreptul minoritatilor
de a folosi limba materna in raporturile cu subiectele de drept identificate mai sus. Raspunsul la aceasta problema il
regasim in articolul 90 (2) din Legea nr. 215/2001, cu modificarile si completarile ulterioare. Este vorba despre posibilitatea
ca persoanele apartinand unei minoritati nationale cu o pondere semnificativa dintr-o unitate administrativ
teritoriala sa se poata adresa, in scris si oral, si sa poata primi raspuns atat in limba romana, cat si in limba lor
materna.

Un ultim aspect la care ne raportam este acela ca textul constitutional trimite la o lege organica prin care se dezvolta
regimul acestui drept. Legea organica la care se refera norma de trimitere este, cum am identificat deja, Legea nr. 215/2001,
cu modificarile si completarile ulterioare. Pe langa aspectele deja semnalate, adaugam faptul ca primul alineat al art. 90,
prevede ca in raporturile dintre cetateni si autoritatile administratiei publice locale se foloseste limba romana. Acest prim
alineat consacra regula, pentru ca, alineatele urmatoare sa vina si sa consacre exceptiile de la regula, exceptii care trebuie
interpretate in sens strict, conform literei si spiritului lor si in nici un caz nu trebuie sa determine transformarea exceptiei in
regula si invers.

Textul trebuie coroborat cu articolul 17 din lege, care, intr-o formulare sensibil apropiata de textul constitutional, prevede ca
in unitatile administrativ- teritoriale in care cetatenii apartinand unei minoritatii nationale au o pondere de peste 20% din
numarul locuitorilor, autoritatile administratiei publice locale, institutiile publice aflate in subordinea acestora si serviciile
publice deconcentrate asigura folosirea, in raporturile cu acestia, si a limbii materne, in conformitate cu prevederile
Constitutiei, ale prezentei legi si ale tratatelor internationale la care Romania este parte. Acest text poate fi considerat, in
coroborare cu art. 90, ca fiind dreptul comun in materie, cadrul general care creeaza limitele in care poate fi exercitat dreptul
persoanelor apartinand unei minoritati nationale de a-si folosi limba materna in raporturile cu administratia.

Legea organica nr. 215/2001 consacra urmatoarele modalitati de concretizare a dreptului minoritatilor nationale de a
folosi limba lor materna in scris si oral, in raporturile cu administratia publica:

a) articolul 17 l-am prezentat deja, si am constatat ca el consacra o norma de principiu care statueaza un drept
recunoscut cetatenilor apartinand minoritatilor nationale din localitatile in care au peste 20%, de a li se asigura folosirea
limbii materne de catre autoritatile administratiei publice locale, institutiile publice aflate in subordinea acestora, precum si
serviciile publice deconcentrate. Modul in care se realizeaza in practica acest drept este reglementat prin lege si prin tratatele
internationale la care Romania este parte si care, prin ratificarea lor de catre Parlament, au devenit parte a dreptului intern.

b) prin articolul 43 se reglementeaza caracterul public al sedintelor de consiliu local si modul de desfasurare a
sedintelor. In acest cadru, se recunoaste o alta dimensiune a dreptului minoritatilor de a-si folosi limba materna. Astfel,
prima teza a art. 43 alin. (2) consacra regula, conform careia lucrarile sedintelor se desfasoara in limba romana. Teza a
doua a aceluiasi text consacra o norma de exceptie, care se aplica numai consiliilor locale in care consilierii locali
apartinand unei minoritati nationale reprezinta cel putin o cincime din numarul total, si consta in recunoasterea
posibilitatii ca la sedintele de consiliu sa se poata folosi si limba materna, insa, documentele sedintelor de consiliu se
intocmesc in limba romana, care este limba oficiala in stat, conform articolului 13 din Constitutia Romaniei.

Primarului ii revine obligatia de a asigura, prin tehnica de specialitate, traducerea in limba romana a dezbaterilor purtate in
limba minoritatii nationale.

Aplicarea acestui articol trebuie sa se faca respectand raportul dintre regula si exceptie. Aceasta exigenta exclude
transformarea exceptiei in regula si a regulii in exceptie, asa cum se intampla in realitate, cand, practic, in consiliile
locale respective se foloseste exclusiv limba minoritatii nationale respective, iar despre traducere nici nu poate fi vorba fie
din lipsa de dotare, fie din alte considerente.

c) prin articolul 51 se reglementeaza aducerea la cunostinta publica a hotararilor cu caracter normativ adoptate de
consiliul local. Este cunoscut faptul ca actele administrative cu caracter individual se comunica, pe cand acte
administrative cu caracter normativ se publica fie in Monitorul Oficial al Romaniei sau monitoarele judetelor sau al
municipiului Bucuresti, fie prin alte forme de publicitate (in locurile publice, pe site-ul autoritatii publice, in presa etc.).

Legea recunoaste, prin articolul 51, ca in unitatile administrativ teritoriale in care cetatenii apartinand unei minoritati
nationale au o pondere de peste 20% din numarul locuitorilor hotararile cu caracter normativ se aduc la cunostinta
publica si in limba materna a cetatenilor apartinand minoritatii respective, iar cele cu caracter individual se comunica, la
cerere, si in limba materna.

d) in articolul 90, situat in sectiunea consacrata serviciilor publice ale localitatii si aparatului propriu de specialitate al
autoritatilor administratiei publice locale, regasim reiterata norma de principiu conform careia in raporturile dintre cetateni
si autoritatile administratiei publice locale se foloseste limba romana, precum si derogarea de la aceasta norma, conform
careia in unitatile administrativ teritoriale in care cetatenii apartinand unei minoritati nationale au o pondere de peste 20%
din numarul locuitorilor, in raporturile lor cu autoritatile administratiei publice locale, cu aparatul de specialitate si cu
organismele subordonate consiliului local, acestia se pot adresa, oral si scris, si in limba lor materna si vor primi raspunsul
atat in limba romana cat si in limba materna. Am analizat aceasta dispozitie, astfel ca nu vom reveni asupra ei.

Din spiritul tuturor acestor prevederi constitutionale si legale rezulta ca se garanteaza libertatea de exprimare in limba
materna pentru minoritatile nationale .

& 10. Reglementarea dreptului minoritatilor de a-si folosi limba materna in raporturile cu administratia in legislatia
comunitara

Romania este parte la majoritatea instrumentelor internationale in materie de protectie a drepturilor omului. Ea a fost prima
tara europeana care a ratificat Conventia-cadru pentru protectia minoritatilor nationale, pe care a inclus-o ca instrument al
politicilor nationale in materie de protectie a minoritatilor in tratatele bilaterale incheiate cu tarile vecine, precum Ungaria si
Ucraina . Principalul document comunitar la care ne raportam in cele ce urmeaza este Carta Europeana a Limbilor
Regionale Minoritare, adoptata de Consiliul Europei la Strasbourg la 5 noiembrie 1992, intrata in vigoare la 1 martie 1998
si ratificata de Romania la 17 iulie 1995. Articolul 10 din Carta este consacrat reglementarii dreptului de a folosi limbi
regionale sau minoritare in raporturile cu autoritatile administrative si serviciile publice. In ceea ce priveste raporturile
cu autoritatile administrative in circumscriptiile locuite de un numar de vorbitori de limbi minoritare, precizam mai intai
ca in Carta nu se precizeaza cat ar trebui sa reprezinte acest numar, lasand astfel fiecarui stat posibilitatea de a reglementa
in concret modul in care intelege sa aplice prevederile documentului. Remarcam de asemenea caracterul permisiv al
prevederilor Cartei, care rezulta din formulari precum: “care justifica masurile specificate mai jos, si in functie de situatia
fiecarei limbi, Partile se angajeaza, in masura in care este posibil”(subl. ns. -V.V.). Intre angajamentele pe care si le asuma
statele, in conditiile precizate anterior, sunt enumerate urmatoarele: sa vegheze ca autoritatile administrative sa utilizeze
limbile regionale sau minoritare; sau sa vegheze ca functionarii autoritatilor administrative care asigura relatia cu publicul
sa foloseasca limbile regionale sau minoritare in raporturile cu persoanele care li se adreseaza in aceste limbi; sau sa
vegheze ca vorbitorii de limbi regionale sau minoritare sa poata prezenta cereri orale sau scrise si sa primeasca raspunsuri
in aceste limbi; sau sa vegheze ca vorbitorii de limbi regionale sau minoritare sa poata prezenta ca valabil un document
intocmit in aceste limbi. Daca analizam continutul acestor masuri pe care si le propun Partile semnatare ale Cartei, constatam
ca, desi ele sunt prevazute intr-o formula alternativa, rezultata din folosirea conjunctiei „sau”, statul roman le-a indeplinit
intr-un mod cumulativ. O alta masura pe care si-o asuma partile este aceea de a pune la dispozitie formulare si texte
administrative de uz curent pentru populatie in limbile regionale sau minoritare sau in versiuni bilingve. O a treia masura
este aceea de a permite autoritatilor administrative sa intocmeasca documente intr-o limba regionala sau minoritara. Dupa
cum am prezentat in sectiunea anterioara, si aceasta masura este realizata, prin comunicarea actelor, a raspunsurilor solicitate
si in limba minoritatii, pe langa limba romana care este oficiala in stat. Intr-o a doua categorie intra masurile prevazute la
punctul 2 al articolului 10: folosirea limbilor regionale sau minoritare in cadrul administratiei regionale sau locale
(realizata prin articolele 17 si 90 din Legea nr. 215/2001 a administratiei publice locale); posibilitatea pentru vorbitorii de
limbi regionale sau minoritare de a prezenta cereri orale sau scrise in aceste limbi (realizata prin art. 90 din Legea nr.
215/2001 a administratiei publice locale); publicarea de catre autoritatile regionale a textelor oficiale si in limbile regionale
sau minoritare (realizata prin art. 51 din Legea nr. 215/2001 a administratiei publice locale); folosirea de catre autoritatile
regionale a limbilor regionale sau minoritare in dezbaterile din Consiliile lor, fara a exclude, totusi, folosirea limbii oficiale
a statului (realizata prin art. 43 din Legea nr. 215/2001 a administratiei publice locale); folosirea sau adoptarea, daca este
cazul, alaturi de denumirea in limba oficiala a formelor traditionale si corecte ale toponimiei in limbile regionale sau
minoritare, transpusa si ea in sistemul romanesc. O ultima categorie de masuri la care Partile semnatare se angajeaza, in
functie de situatia fiecarei limbi si in masura in care acest lucru este posibil vizeaza serviciile publice asigurate de catre
autoritatile administrative si includ urmatoarele: a) sa vegheze ca limbile regionale sau minoritare sa fie folosite in cadrul
serviciilor publice; sau b) sa permita vorbitorilor de limbi regionale sau minoritare sa formuleze cereri si sa primeasca
raspunsuri in aceste limbi; sau c) sa permita vorbitorilor de limbi regionale sau minoritare sa formuleze cereri in aceste
limbi. Toate aceste masuri au fost indeplinite cumulativ, nu alternativ, cum prevede textul, de statul roman, si sunt
consacrate de prevederile Legii administratiei publice locale nr. 215/2001 si ale altor acte normative in vigoare. Modalitatile
pe care Carta le propune Partilor semnatare a fi avute in vedere pentru aplicarea masurile prezentate anterior, sunt
urmatoarele: traducerea sau interpretarea eventual solicitate; alegerea si, daca este cazul, formarea unui numar suficient
de functionari si alti agenti publici; satisfacerea, in masura in care este posibil, a cererilor agentilor publici care cunosc o
limba regionala sau minoritara de a fi repartizati in zona in care aceasta limba este folosita. Mentionam ca Legea nr.
188/1999 privind Statutul functionarilor publici, cu modificarile si completarile ulterioare, prevede in articolul 91 ca in
unitatile administrativ teritoriale in care persoane apartinand unei minoritati nationale detin o pondere de peste 20%, unii
functionari publici din serviciile care au contacte direct cu cetatenii vor cunoaste si limba minoritatii nationale respective.
Doua observatii se cuvin a fi facute cu privire la acest text de lege. Mai intai, semnalam faptul ca el face referire la unii
functionari publici din serviciile care au contacte directe cu cetatenii, si nu la toti functionarii care isi desfasoara
activitatea in astfel de servicii. Care vor fi acei functionari urmeaza a fi selectati de conducerea autoritatii locale respective,
fiind o componenta a autonomiei functionale de care dispune aceasta. A doua observatie vizeaza forma imperativa a textului,
vor cunoaste limba minoritatii nationale respective, si nu pot cunoaste aceasta limba, ceea ce inseamna ca dupa ce s-a
stabilit care sunt acele functii pentru care titularii lor trebuie sa cunoasca si limba unei minoritati nationale, cunoasterea este
obligatorie pentru titularii respectivi.

& 11. Principii legale

Sunt prevazute in principal in Legea nr. 215/2001 a administratiei publice locale, care a abrogat Legea nr. 69/1991 . Aceasta
adauga principiilor care guverneaza administratia publica declarate de art. 120 din Constitutie inca trei principii si anume:
eligibilitatea autoritatilor administratiei publice locale, legalitatea si consultarea cetatenilor in solutionarea
problemelor locale de interes deosebit.

& 12. Eligibilitatea

Eligibilitatea autoritatilor administratiei publice locale semnifica, in esenta, faptul ca la baza constituirii autoritatilor
administratiei publice locale se afla votul universal, egal, direct, secret si liber exprimat. Acest principiu are o dubla natura
juridica, legala dar si constitutionala, in acelasi timp. Dimensiunea lui constitutionala rezulta din formularea articolului
121(1) conform caruia autoritatile administratiei publice, prin care se realizeaza autonomia locala sunt consiliile locale
alese si primarii alesi, in conditiile legii. Caracterul de organ ales este prevazut si de articolul 122 alin. (2) din Constitutie
pentru consiliul judetean. Consacrarea expresa a principiului eligibilitatii o regasim in Legea nr. 215/2001 precum si in
Legea nr. 67/2004 pentru alegerea autoritatilor administratiei publice locale care reglementeaza modul in care se organizeaza
si se desfasoara alegerile pentru aceste autoritati si care in primul sau articol dispune urmatoarele: consiliile locale, consiliile
judetene precum si primarii se aleg prin vot universal, egal, direct, secret si liber exprimat. Alegerea nu reprezinta o simpla
modalitate de constituire a autoritatilor autonome. Ea influenteaza insasi natura acestor autoritati, care nu este una statala, asa
cum este cea a ministerelor, a Guvernului sau a celorlalte organe centrale de specialitate ale administratiei publice. Natura
juridica a consiliilor locale, judetene si a primarilor, este aceea de autoritati ale administratiei publice locale, care au
misiunea sa realizeze autonomia locala in unitatile administrativ teritoriale, adica sa rezolve treburile publice din
comune si din orase. De aceea, puterea acestor organe deriva din puterea alegatorilor, nu din cea a statului. Caracterul
autonom al acestor autoritati publice nu poate fi interpretat in sensul ca activitatea pe care ele o desfasoara este total
independenta de activitatea statului. Asa cum am precizat deja, limitele autonomiei locale, ca si competenta acestor
autoritati, sunt prestabilite de legiuitor, adica de stat, astfel incat activitatea lor trebuie sa se incadreze in ordinea juridica a
statului, sa fie recunoscuta de acesta si prin intermediul lor interesele publice ale colectivitatilor locale din unitatile
administrativ teritoriale trebuie sa se armonizeze cu interesele generale ale intregii natiuni .

& 13. Legalitatea

Legalitatea este un principiu fundamental al statului de drept, care, dupa cum il definea Hegel, inseamna inlocuirea
domniei oamenilor cu domnia legii. In sistemul constitutional actual romanesc, principiul legalitatii este unul din
principiile fundamentale ale administratiei publice. Consacrarea legalitatii ca dimensiune esentiala a statului de drept
o regasim in articolul 1 alin. (1), care proclama Romania ca stat de drept si alin.(5) din legea fundamentala, conform caruia
respectarea Constitutiei, a suprematiei sale si a legilor este obligatorie. Respectarea legii si egalitatea tuturor in fata legii si
a autoritatilor publice sunt principii care guverneaza activitatea tuturor autoritatilor publice, inclusiv a celor din sfera
executivului. Misiunea insasi a administratiei, astfel cum este ea unanim recunoscuta in doctrina de specialitate, este sa
puna in executare legea si sa presteze servicii publice, in limitele legii. Romania este declarata prin articolul 1 alin. (3) ca
fiind stat de drept, iar in cea mai simpla si mai scurta definitie, statul de drept este acel tip de stat in care activitatea lui
este determinata si limitata prin drept Semnificatia acestui principiu, inteles ca suprematie a Constitutiei si
obligativitate a legii, in democratiile contemporane rezulta din faptul ca el se bucura de o consacrare constitutionala
expresa, inclusiv in Tratatul instituind o Constitutie pentru Europa, in art. 1-2 care stabileste lista valorilor europene
considerate fundamentale . In toate acestea, principiul statului de drept strabate ca un fir rosu intreg edificiul
constitutional. Principiul legalitatii in administratia publica semnifica supunerea activitatii administratiei publice
Constitutiei si legii si reprezinta o garantie a cetatenilor impotriva excesului de putere, arbitrariului si ineficacitatii
administratiei .

& 14. Consultarea cetatenilor in solutionarea problemelor locale de interes deosebit

Este un principiu care este reglementat atat prin articolul 2 alin (1), al Legii nr. 215/2001, cat si prin articolul 3 alin. (2) al
aceleiasi legi, conform caruia dispozitiile alin. (2) - care prevede autoritatile prin intermediul carora se exercita autonomia
locala in comune si orase, subl. ns. V.V.- nu aduc atingere posibilitatii de a recurge la consultarea locuitorilor prin
referendum sau prin orice alta forma de participare directa a cetatenilor la treburile publice, in conditiile legii. Putem astfel
sa vorbim despre o dubla consacrare legala a acestui principiu: una in articolul care priveste sfera principiilor (art. 2) si alta
in articolul care reglementeaza semnificatia unor concepte si principii si limitele de exercitare ale acestora. Reglementarea
acestui principiu se regaseste atat in Legea nr. 215/2001, cat si in Legea nr. 3/2000 privind organizarea si desfasurarea
referendumului, cu modificarile si completarile ulterioare . Legea nu precizeaza ce anume se intelege prin sintagma
“probleme locale de interes deosebit, lasand la aprecierea fiecarei unitati administrativ teritoriale sa aprecieze acest lucru .
De altfel, art. 14 din aceasta lege prevede ca problemele supuse referendumului local se stabilesc de consiliile locale sau
judetene, dupa caz, la propunerea primarului, respectiv a presedintelui Consiliului judetean (subl. ns.-V.V.)”. Din
interpretarea acestui text, rezulta ca dreptul de a stabili sfera problemelor care fac obiectul unui referendum popular sau
al unei consultari, in general, apartine consiliilor locale si judetene. In acest fel, legiuitorul a dorit sa dea substanta
autonomiei locale . Consultarea cetatenilor in solutionarea problemelor locale de interes deosebit constituie o componenta
indispensabila pentru functionarea autonomiei locale si reprezinta un element esential al democratiei semi-directe, dat fiind
faptul ca ea ofera colectivitatilor locale posibilitatea de a interveni direct pentru a gasi solutiile la problemele care apar in
plan local . O singura situatie de referendum obligatoriu consacra legea organica, anume in situatia in care se intentioneaza
modificarea limitelor teritoriale ale unitatilor administrativ teritoriale, care se poate realiza numai prin lege, in baza
rezultatelor unui referendum local. Articolul 20 din Legea nr. 215/2001 prevede ca delimitarea teritoriala a comunelor,
oraselor, municipiilor si judetelor se stabileste prin lege. Orice modificare a limitelor teritoriale ale acestora se poate
efectua numai prin lege si numai dupa consultarea prealabila a cetatenilor din unitatile administrativ - teritoriale
respective prin referendum (subl. ns- V.V.), organizat in conditiile legii. In functie de interesul problemei care face obiectul
referendum-ului, acesta se poate organiza in intreaga unitate administrativ teritoriala sau numai in anumite
subdiviziuni ale acesteia. Distinctia intre referendumul obligatoriu si cel facultativ se opereaza in majoritatea statelor
europene care sunt angajate in reforma administratiei publice locale, cum ar fi Ungaria, Cehia, Polonia, Macedonia, Slovenia
etc. Principiul consultarii cetatenilor (locuitorilor) este prevazut in Legea nr. 215/2001, articolele 2 si 3 sub doua aspecte.
Un prim aspect este reprezentat de consacrarea consultarii ca si principiu, prin articolul 2 alin. (1) care il enumera printre
principiile legale care guverneaza administratia publica, prin formularea consultarea cetatenilor in solutionarea
problemelor locale de interes deosebit. Cel de-al doilea aspect este reprezentat de enuntarea consultarii ca o limita a
autonomiei locale, prin articolul 3 alin. (2) care prevede ca exercitarea autonomiei de catre consiliile locale si primari,
precum si de catre consiliile judetene, nu poate aduce atingere posibilitatii de a recurge la consultarea locuitorilor prin
referendum sau prin orice alta forma de participare directa a cetatenilor la treburile publice, in conditiile legii. Se cuvine sa
facem diferenta intre referendum, in acceptiunea clasica, care reprezinta modalitatea de consultare a intregului popor,
chemat sa hotarasca prin referendum asupra unui proiect de lege de o importanta deosebita, sau a unei probleme de interes
general, si consultarea populara, care reprezinta un element de orientare pentru hotararile consiliului local sau consiliului
judetean, care nu are insa forta juridica obligatorie, consiliul local fiind cel care va hotari pana la urma, in calitate de
autoritate deliberativa, forma si continutul acelei hotarari . De esenta regimului juridic al consultarii este obligativitatea
parcurgerii ei, spre a se cunoaste opinia subiectului de drept consultat, fara ca rezultatul consultarii sa produca prin el insusi
efecte juridice.

Existenta si exercitiul acestui principiu isi afla sorgintea in articolul 2 alin. (1) din Constitutie, care prevede ca exercitarea
suveranitatii de catre titularul sau, poporul, se face prin organele reprezentative, constituite prin alegeri libere, periodice si
corecte, si prin referendum. Filozofia asocierii autonomiei locale cu posibilitatea consultarii cetatenilor in solutionarea
problemelor de interes deosebit si a interdictiei ca autonomia sa afecteze dreptul locuitorilor de a fi consultati cu privire la
problemele locale de interes deosebit este, in opinia noastra, o modalitate de contrabalansare intre democratia directa,
participativa, si cea reprezentativa..

1.2
Cunoașterea oricărui domeniu de activitate, de rând cu determinarea misiunii și stabilirea obiectivelor, presupune și
identificarea principiilor care stau la baza constituirii domeniului dat și celor ce contribuie la funcționarea eficientă a
acestuia.

Semnificația termenului „principiu”, conform Dicționarului explicativ al limbii române, este „element
fundamental, idee… pe care se întemeiază o teorie științifică, un sistem politic, juridic, o normă de conduită…” [1]

Conținutul principiilor reprezintă obiectiv esența și trăsăturile generale ale administrației publice.

 Principiile administraţiei publice sunt norme, reguli şi recomandări fundamentale care trebuie să se respecte
şi să se aplice în activitatea practică la toate nivelele de administrare.

Deosebirea principiilor de legi constă în faptul, că legile există şi funcţionează obiectiv, în afara conştiinţei oamenilor,
independent de voinţa şi dorinţa lor, iar principiile derivă din legi, în mod conştient se elaborează în interesul practicii
şi se aplică în funcție de situaţia concretă. După destinaţia lor, principiile administraţiei publice constituie veriga
dintre teoria administraţiei publice şi practica administraţiei publice. Finalitatea aplicării principiilor administraţiei
publice este sporirea efectului activităţii practice în acest domeniu.

În literatura de specialitate întâlnim mai multe clasificări ale principiilor administraţiei publice.Astfel, I. Alexandru
clasifică principiile administraţiei publice în principii generale şi principii speciale:

Principii generale:

 Principiul suveranităţii naţionale, sensul căruia este că puterea aparţine şi trebuie să aparțină naţiunii.

Articolul 2 al Constituţiei Republicii Moldova precizează că „Suveranitatea naţională aparţine poporului Republicii
Moldova, care o exercită în mod direct şi prin organele sale reprezentative”.

 Separaţia puterilor este un principiu fundamental al statului de drept şi se deduce din art. 6 al Constituţiei
Republicii Moldova şi al legilor organice, din distribuţia competenţelor şi atribuţiilor între autorităţile
publice.
 Principiul supremaţiei Constituţiei sau legalităţii. Acest principiu fixează cadrul activităţii autorităţilor
statului în limita legilor, asigură stabilitatea juridică, drepturile şi libertăţile omului şi înseamnă
subordonarea tuturor activităţilor autorităţilor publice principiilor şi normelor reflectate în Constituţie. Într-
un stat de drept, aplicarea acestui principiu devine obligatorie, asigurându-se, astfel, legalitatea şi realizarea
unei administraţii raţionale şi eficiente în interesul cetăţenilor şi al întregii societăţi.
 Principiul publicităţii actelor normative prevede asigurarea unei informări largi a cetăţenilor despre
activitatea autorităţilor administraţiei publice. Autorităţile publice, potrivit competenţelor ce le revin, sunt
obligate să asigure informarea corectă şi la timp a cetăţenilor despre afacerile publice.
 Principiul egalităţii presupune egalitatea în drepturi a cetăţenilor în faţa legilor şi a autorităţilor
administraţiei publice, fără privilegii şi discriminări, este un principiu prin care se stabileşte că nimeni nu
este mai presus de lege (art. 16 din Constituția RM). Astfel, în activitatea lor, autorităţile administraţiei
publice, alături de celelalte autorităţi publice sunt chemate să asigure deplina egalitate în drepturi în toate
domeniile vieţii economice, politice, juridice, sociale şi culturale pentru toţi cetățenii tării, fără deosebire de
rasă, de naţionalitate, de origine etnică, de limbă, de religie, de sex, de opinie, de apartenenţă politică, de
avere sau de origine socială.
 Principiul unităţii poporului. Acest principiu este fundamental statului şi este generat de egalitatea între
cetăţeni şi consfințirea pluralismului în societate.
 Alături de principiile generale, care sunt reflectate şi în prevederile Constituţiei şi ale altor acte normative, la baza
activităţii autorităţilor administraţiei publice stau şi principii speciale, care derivă din principiile generale şi se aplică
numai în anumite domenii de activitate ale administraţiei publice. Aceste principii sunt:

Organizarea unitară. Aplicarea acestui principiu evită tendinţele divergente ce pot apărea în domeniul organizării,
din cauza numărului mare şi variat al instituţiilor administraţiei publice.

Autonomie de organizare. Acest principiu este un principiu de tehnică administrativă şi se bazează pe capacitatea de
autoreglare a structurilor administraţiei publice. Principiul autonomiei de organizare urmează a fi realizat într-un
cadru legal, cu respectarea normelor juridice.

Conducerea unitară. În administraţia publică organizarea şi conducerea urmează să fie înfăptuite unitar în orice
condiţii şi la toate nivelurile. O conducere raţională se poate realiza într-o deplină unitate de gândire şi acţiune.
Unitatea de gândire şi de acţiune însă nu este incompatibilă cu un schimb liber de opinii, în cadrul cărora pot apărea
puncte de vedere diferite. Existenţa soluţiilor alternative de rezolvare a problemelor permite selectarea celei mai
optimale decizii. Odată adoptată această decizie, ea devine obligatorie pentru toţi.

Adaptabilitatea organizării şi funcţionării administraţiei publice. Implementarea acestui principiu permite

administraţiei publice să răspundă prompt şi eficient comenzilor sociale permanent dinamice.

Simplificarea şi raţionalizarea structurilor organizatorice şi funcţionale ale administraţiei publice - principiu

care reglementează raportul între cheltuielile ce se fac şi rezultatul activităţii autorităţilor administraţiei publice
centrale sau locale. Implementarea acestui principiu facilitează construirea unor structuri administrative suple cu un
număr cât mai redus de posturi şi niveluri ierarhice, care să răspundă operativ şi de bună calitate sarcinilor pe care le
au. În acelaşi timp, simplificarea şi raţionalizarea nu trebuie să constituie un scop în sine sau să afecteze calitatea
serviciilor prestate de administraţia publică.

Perfecţionarea stilului, a metodelor şi tehnicilor, atât la nivel de comandă, cât şi la nivel de execuţie. Acesta
este un principiu important al administraţiei publice şi constituie un imperativ al societăţii moderne. Dinamica vieţii
sociale înaintează administraţiei publice noi probleme din ce în ce mai complexe care nu pot fi rezolvate prin
procedee tradiţionale, oricât ar fi ele de valoroase sau de eficiente la timpul lor. Acest procedeu este actual astăzi, când
administraţia publică este supusă unor procese reformatoare profunde, care cer o mare flexibilitate de gândire şi
atitudine, o mentalitate nouă, curajoasă şi inventivă.

Delegarea atribuţiilor. Principiu potrivit căruia se deleagă unele atribuţii de la nivelul decizional spre nivelurile
operaţionale competente. Însemnătatea practică a acestui principiu este motivarea funcţionarilor publici şi sporirea
gradului de responsabilitate a lor, precum şi eliberarea conducătorului de activităţile de rutină acordându-i posibilitate
să se ocupe de probleme strategice.

Principiul economiei timpului este un principiu care cere micşorarea permanentă a lucrărilor care necesită un mare
volum de muncă. Aceasta se referă, în primul rând, la operaţiile informaţionale în elaborarea şi executarea deciziilor.
Utilizarea tehnologiilor computerizate asigură realizarea cu succes a acestui principiu.

Principiile administraţiei publice se realizează prin intermediul activităţii subiective a autorităţilor administraţiei
publice centrale şi locale. Dacă organizarea şi funcţionarea subiecţilor administraţiei publice vor corespunde cerinţelor
principiilor, atunci şi rezultatele activităţii vor fi eficiente.

În conformitate cu art. 3 din Legea nr. 436 privind administrata publică locală, care reia parţial textul art.109 din
Constituţia Republicii Moldova, administrarea publică în unităţile administrativ-teritoriale se întemeiază pe principiile
autonomiei locale, descentralizării serviciilor publice, eligibilităţii autorităţilor publice locale şi consultării cetăţenilor
în probleme locale de interes deosebit. În acelaşi articol se stipulează, că autorităţile administraţiei publice locale
beneficiază de autonomie decizională, organizaţională, gestionară şi financiară, au dreptul la iniţiativă în tot ceea ce
priveşte administrarea treburilor publice locale, exercitându-şi, în condiţiile legii, autoritatea în limitele teritoriului
administrat. Aplicarea principiilor enunţate nu poate însă afecta caracterul de stat unitar.

În acelaşi context, menţionăm că principiile de organizare ale administraţiei publice locale în Republica Moldova,
reglementate constituţional şi organic, au la bază prevederile stabilite prin Carta europeană a autonomiei locale,
adoptată la Strasbourg la 15 octombrie 1985 şi care a intrat în vigoare în Republica Moldova la 02 februarie 1998.

Principiul autonomiei locale, se referă la organizarea, funcţionarea, competenţele şi atribuţiile, precum şi la

gestionarea resurselor care, potrivit legii, aparţin satului, comunei, oraşului sau raionului. Ea reprezintă dreptul şi
capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a rezolva şi de a gestiona, potrivit legii, în nume
propriu şi sub responsabilitatea lor, o parte importantă a treburilor publice, în interesul colectivităţilor locale, pe care
le reprezintă.

Potrivit Cartei europene a autonomiei locale, autonomia locală reprezintă dreptul şi capacitatea efective ale
colectivităţilor locale de a rezolva şi de a gira în cadrul legii, sub propria lor răspundere şi în favoarea populaţiilor,
o parte importantă din treburile publice.
Acest drept este exercitat de consilii sau adunări compuse din membri aleşi prin vot liber, secret, egal, direct şi
universal şi putând dispune de organe executive responsabile în faţa lor.
Această dispoziţie nu poartă prejudiciul recursului la adunările cetăţenilor, la referendum sau la oricare altă
formă de participare directă a cetăţenilor acolo unde e permisă de lege.

Apreciind la justa valoare instituția autonomiei locale, constatăm că pentru existență și implementarea acesteia este
nevoie de:

 regim juridic special, care să includă existența patrimoniului și organelor proprii, să fie supuse unui control
special și să gestioneze anumite servicii publice;
 surse economice și financiare, inclusiv constituirea resurselor proprii și utilizarea lor;
 resurse (materiale, informaționale, umane etc.) care vor fi utilizate în scopul satisfacerii intereselor
comunității.

Manifestarea autonomiei locale presupune respectarea mai multor principii în limitele competenţelor materiale şi
teritoriale, stabilite legal şi în concordanţă cu interesele naţionale, inclusiv cu interesele colectivităţilor locale.
Totodată, principiul autonomiei locale nu presupune o independență totală, o izolare a autorităților publice locale de
cele centrale. Fiind împuternicită cu o putere de decizie într-o sferă de atribuții la nivelul colectivității, autonomia
locală are menirea de a gestiona treburile locale reglementar, corect, dar sub un control au autorității ierarhice.

Gestionând și soluționând problemele comunității, autonomia locală nu prevede o guvernare expresunilaterală, fără a
ține cont de relațiile și raporturile cu colectivitățile similare, dar și cu instituțiile statului de nivel superior. Orice
activitate realizată în contextul autonomiei locale trebuie să fie integrată în ordinea juridică a statului. Un aspect
important este asigurarea corelării intereselor locale cu cele naționale, respectarea componentei materiale și teritoriale,
dar și implementarea prevederilor programului de guvernare.

Autorităţile publice locale pot beneficia de autonomie faţă de organele centrale ale statului numai în condiţii de
dezvoltare a mijloacelor financiare proprii. Autonomia prezintă avantaje deosebite în executarea unei administrări
eficiente a unităţilor administrativ-teritoriale, deoarece autorităţile locale pot rezolva în mod operativ problemele
stringente cu care se confruntă populaţia, cunoscând toate circumstanțele și problemele fiecărui caz aparte.

Dreptul la autonomie locală aparţine colectivităţii locale, însă nu poate fi exercitat de aceasta în mod direct, ci doar
prin reprezentanţi, care sunt autorităţile administraţiei publice locale. Din aceste considerente în lege este prevăzut că
acest drept este exercitat de consilii sau adunări compuse din membri aleşi prin vot liber, secret, egal, direct şi
universal şi putând dispune de organe executive responsabile în faţa lor. În acelaşi timp această dispoziţie nu poartă
prejudiciul recursului la adunări de cetăţeni, la referendum sau la oricare altă formă de participare directă a cetăţenilor
acolo unde e permisă de lege.

Examinând principiul autonomiei locale deducem, că autonomia locală implică atât un drept, cât şi abilitatea,
capacitatea autorităţilor administraţiei publice locale de a gestiona treburile publice locale. Autorităţile publice locale
îşi exercită acest drept în raport cu alte autorităţi publice, care trebuie să-l respecte şi să se abţină de la a-i aduce
atingere prin norme juridice inferioare legii, dar şi în raport cu colectivitatea locală, care nu poate lua în propriile
mâini decizia la nivel local, ci trebuie să respecte principiul democraţiei reprezentative, principiu reliefat şi de această
dispoziţie legală.

Referitor la capacitatea efectivă a autorităţilor administraţiei publice locale de a gestiona treburile publice locale, din
practica administrativă în Republica Moldova se poate observa că aceasta este destul de slabă, în special, la nivel de
unităţi administrative de nivelul I.

Autonomia locală prevede autonomie administrativă şi autonomie financiară.

Autonomia locală priveşte organizarea, funcţionarea, competențele şi atribuţiile, precum şi gestionarea resurselor care,
potrivit legii, aparţin satului, comunei, oraşului, municipiului sau raionului, după caz şi conferă autorităţilor
administraţiei publice locale dreptul ca, în limitele legii, sa aibă iniţiative în toate domeniile, cu excepţia celor care
sunt date în mod expres în competența altor autorităţi publice.
 Potrivit principiului autonomiei locale autorităţile administraţiei publice centrale nu pot stabili sau impune niciun fel
de responsabilităţi autorităţilor administraţiei publice locale în procesul de desconcentrare a unor servicii publice ori al
creării de noi servicii publice, fără asigurarea mijloacelor financiare corespunzătoare pentru realizarea respectivelor
responsabilităţi. De asemenea, în scopul asigurării autonomiei locale, autorităţile administraţiei publice locale au
dreptul să instituie şi să perceapă impozite şi taxe locale, să elaboreze şi să aprobe bugetele locale ale comunelor,
oraşelor, municipiilor şi judeţelor, în condiţiile legii.

Raporturile dintre autorităţile administraţiei publice locale de nivelul I şi autorităţile administraţiei publice de nivelul
II se bazează pe principiile autonomiei, legalităţii, responsabilităţii, cooperării şi solidarităţii în rezolvarea problemelor
întregului raion. În relaţiile dintre autorităţile administraţiei publice locale şi consiliul raional, pe de o parte, precum şi
între consiliul local şi primar, pe de altă parte, nu există raporturi de subordonare.

Concluzie. Autonomia locală este o activitate

reglementată de lege, desfășurată în vederea
realizării atribuțiilor specifice autorităților publice
locale în interesul colectivității și cetățenilor.
Pentru realizarea acesteia sunt necesare:
- resurse financiare suficiente şi proporţionale cu
competenţele şi responsabilităţile consiliilor locale;
- definirea patrimoniului public al comunităţilor locale
care trebuie să se afle în gestiunea consiliilor locale;
- limitarea controlului la asigurarea respectării
legalităţii;
- asigurarea drepturilor jurisdicţionale;
- dreptul de asociere a colectivităţilor locale pe plan
naţional şi internaţional.

Un alt principiu ce guvernează activitatea administraţiei publice locale este principiul descentralizării. Principiul
descentralizării se referă la organizarea administraţiei publice în genera, şi, pe de o parte, evocă existenţa
colectivităţilor locale autonome (descentralizarea teritorială), iar pe de altă parte, denotă tendinţa statului modern de
renunţare treptată la prestarea serviciilor publice în regim centralizat, în favoarea înfiinţării stabilimentelor publice
sau a prestării lor de către persoane private - stabilimentele de utilitate publică (descentralizarea funcţională, tehnică
sau pe servicii).

Descentralizarea teritorială implică existenţa autonomiei locale. Astfel, descentralizarea este un sistem de organizare,
iar autonomia locală este un drept al colectivităţilor locale, desprins şi decurgând tocmai din principiul
descentralizării.

În conformitate cu acest concept cei administraţi, care formează colectivitatea locală, sunt legaţi între ei prin interese
comune şi, de aceea, afacerile locale vor fi mai bine administrate de la acest nivel, local, de către reprezentanţii aleşi ai
colectivităţii locale.

Colectivitatea locală înglobează totalitatea locuitorilor din unitatea administrativ-teritorială.

Descentralizarea reprezintă un sistem de organizare administrativă care permite colectivităţilor umane sau serviciilor
publice să se administreze ele însele, sub controlul statului, care le conferă personalitate juridică, le permite
constituirea unor autorităţi proprii şi le dotează cu resursele necesare. Descentralizarea este transferul deciziei şi a
acţiunii administrative de la nivelul administraţiei centrale la nivelul autorităţilor publice din cadrul unităţilor
administrativ-teritoriale.

Promovarea principiului descentralizării eliberează autoritățile centrale de un număr de probleme ce se referă la

interesul comunităților locale, lăsând soluționarea acestora în sarcina autorităților locale. Descentralizarea implică
libertate de acțiune pentru autoritățile locale, fără a se renunța la o anumită centralizare. După cum menționează
Dumitru Brezoianu, raportul între centralizare și descentralizare nu este ceva imuabil, dat odată pentru totdeauna.
Acest raport are un caracter dinamic, el modificându-se în funcție de cerințele fiecărei etape de dezvoltare a societății,
predominând fie centralizarea, când este necesar să se satisfacă cu prioritate nevoi sociale generale, fie
descentralizarea, autonomia, în situațiile în care prioritate are satisfacerea cerințelor colectivităților locale.

Conform literaturii de specialitate, după responsabilitățile transferate, descentralizarea este împărțită în trei categorii:
politică, administrativă și fiscală. Descentralizarea politică implică conferirea către cetățeni a unei puteri mai mari în
procesul de luare a deciziilor. Descentralizarea administrativă reprezintă transferul de responsabilități privind
planificarea, finanțarea și gestionarea unor anumite funcții publice de la nivelul guvernului central și al agențiilor sale
la unitățile subordonate, autorități publice semiautonome sau autorități regionale sau locale. Diferitele subcategorii de
descentralizare administrativă sunt frecvent definite pe baza tipurilor de instituții sau agenții la care responsabilitățile
sunt transferate. Desconcentrarea reprezintă cea mai slabă formă de descentralizare care implică transferul de
autoritate și responsabilități de la nivelul ministerelor sau agențiilor, la structurile din teritoriu care aparțin acestora.
Devoluția generează un grad de autonomie mai ridicat și implică transferul de responsabilități de la nivelul guvernului
central, la niveluri de guvernare inferioare care au fost împuternicite prin prevederi constituționale sau statutare.
Delegarea implică transferul de responsabilități de la agențiile centrale la entități semiautonome, operând independent
sau semiindependent de guvern. Procesul de transfer al unor competențe de la nivel central la nivel local trebuie să fie
însoțit de mecanisme de monitorizare și evaluare a modului în care acestea sunt furnizate. Descentralizarea fiscală
prevede mărirea controlului autorităților locale asupra resurselor financiare, fie în termeni de repartizare a
cheltuielilor, fie a generării de venituri. Multe din lucrările de specialitate privind descentralizarea fiscală se
concentrează pe natura transferurilor interguvernamentale și pe diferențele privind capacitatea de generare a
veniturilor diferitelor tipuri de autorități.

Potrivit Legii nr. 435 privind descentralizarea administrativă, principiile care guvernează descentralizarea în
Republica Moldova sunt:

1. principiul autonomiei locale, care presupune garantarea dreptului și capacității efective a autorităților publice
locale de a reglementa și gestiona, sub propria responsabilitate o parte din treburile publice;
2. principiul subsidiarității care constă în exercitarea competențelor de către autoritatea administrației publice
locale situată la nivelul administrativ cel mai apropiat de cetățean și care dispune de capacitate
administrativă necesară;
3. principiul echității care include garantarea unor condiții și oportunități egale tuturor autorităților publice
locale pentru a-și atinge obiectivele în realizarea competențelor lor;
4. principiul integrității competențelor, care presupune că orice competență atribuită autorităților publice locale
trebuie să fie deplină și exclusivă;
5. principiul corespunderii resurselor cu competențele, care prevede corespunderea resurselor financiare și
materiale alocate autorităților publice locale cu natura și volumul competențelor atribuite;
6. principiul solidarității financiare, care constă în susținerea financiară de către stat a celor mai slab dezvoltate
unități administrativ-teritoriale;
7. principiul dialogului instituțional, care presupune informarea și consultarea de către stat a autorităților
publice locale în procesul de planificare și luare a deciziilor;
8. principiul parteneriatului public-privat, public-public, public-civil;
9. Principiul responsabilității autorităților administrației publice locale, care include obligativitatea realizării
unor standarde minime de calitate stabilite de lege la prestarea serviciilor publice și de utilitate publică de
care sunt responsabile.

Autorităţile administraţiei publice locale exercita, în condiţiile legii privind descentralizarea administrativă,
competente proprii şi competente delegate. În spiritul Cartei Europene a Autonomiei Locale se precizează, în esenţă,
că dreptul autorităţilor administraţiei publice locale de a avea iniţiativă în toate domeniile poate fi limitat doar prin
lege, prin includerea expresă a unor domenii de activitate în competenţa altor autorităţi publice (art. 4).

Teoria și practica administrației publice demonstrează, că în procesul de descentralizare factorii implicați trebuie să
îndeplinească un set de cerințe importante printre care:

 procesul de descentralizare trebuie să fie stabil, predictibil, bazat pe criterii și reguli obiective, care să nu
constrângă activitatea autorităților administrației publice locale sau să limiteze autonomia locală financiară;
 transferul de competență se face către nivelul administrației publice locale cel mai apropiat de cetățean, cu
condiția ca acesta să aibă capacitatea administrativă necesară furnizării corespunzătoare a serviciului public
respectiv;
 transferul de competență privind furnizarea unui serviciu public trebuie însoțit obligatoriu de resursele
umane, financiare, tehnice, patrimoniale și informaționale necesare, precum și de dreptul de decizie al
autorității administrației publice locale în legătură cu alocarea acestora;
 elaborarea standardelor minime de cost pentru finanțarea serviciilor publice descentralizate și a standardelor
minime de calitate aferente asigurării furnizării acestora;
  cuantumul național al resurselor financiare alocate bugetelor locale pentru exercitarea competențelor
descentralizate trebuie să fie, cel puțin, egal cu valoarea resurselor utilizate pentru îndeplinirea acelorași
competențe anterior descentralizării.

Printre punctele forte ale descentralizării pot fi enumerate:

- posibilitatea soluționării problemelor comunității de sinestătător;

- diferențierea problemelor care interesează întreaga populaţie şi cele care sunt specifice unor anumite categorii și
prioritizarea acestora;

- participarea activă a cetățenilor în treburile publice și realizarea controlului deciziilor adoptate.

Important. Descentralizarea la nivelul puterilor locale presupune o autonomie financiară, fără de care autorităţile
locale nu pot asigura principiile acestui proces democratic.

Totodată, procesul de descentralizare în Republica Moldova are unele trăsături specifice, care provoacă un șir de
obstacole:

- gradul de competență a autorităților publice locale, care nu întotdeauna sunt capabile să-și asume responsabilități în
acest domeniu;

- deprinderea de a „aștepta” soluționarea problemei, manifestată de o mare parte a populaţiei, având la bază o
psihologie orientată spre subordonare unei puteri de stat autoritare;

- lipsa spiritului de inițiativă, neîncrederea în forțele proprii, care sunt specifice generațiilor de vârstă medie și
înaintată, formați în spirit de economie centralizată;

Concluzie. Descentralizarea serviciilor publice este

un proces prin care unele responsabilități ale
administrației publice centrale sunt transmise către
autoritățile locale, care sunt capabile să le realizeze.
Avantajele descentralizării serviciilor publice:
- dezvoltarea socioeconomică a localității;
- administrarea eficientă a resurselor materiale și
financiare;
- folosirea rațională a forței de muncă;
- motivarea interesului pentru binele obștesc.

Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale presupune alegerea directă sau indirectă, însă
cu respectarea principiilor democraţiei reprezentative, a autorităţilor locale. Legea privind administraţia publică locală
prevede alegerea directă atât a Consiliului local sau raional, cât şi a Primarului. Singurul ales indirect este Preşedintele
raionului, însă această modalitate de desemnare nu ştirbeşte cu nimic caracterul democratic şi reprezentativ al acestei
autorităţi locale.

Democraţia reprezentativă presupune rezolvarea treburilor publice locale de către autorităţile administraţiei publice
locale alese, şi nu de către cetăţeni, prin referendum. Prin urmare, referendumul poate fi în principiu doar consultativ,
nu şi decizional, iar autorităţile locale nu pot recurge la el pentru rezolvarea unor aspecte sensibile, pentru care nu vor
să-şi asume răspunderea.

Principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale îşi găseşte, în mod distinct, recunoaşterea în normele
Legii privind administraţia publică locală. Aceasta înseamnă că respectivele autorităţi trebuie să fie alese de
populaţie, aşa cum se prevede în art. 112(1) din Constituţia Republicii Moldova: ,,Autorităţile administraţiei publice,
prin care se exercită autonomia locală în sate şi în oraşe, sunt consiliile locale alese şi primarii aleşi”.

Eligibilitatea autorităţilor publice are o semnificaţie politică şi socială specifică prin faptul că ea este determinată de
statutul lor juridic, reglementat explicit de Legea supremă în articolul 112, alin. 2, care prevede: ,,Consiliile locale şi
primarii activează, în condiţiile legii, ca autorităţi administrative autonome şi rezolvă treburile publice din sate şi
oraşe”.

Este important de menţionat, că art. 7 din Carta Europeană ,,Exerciţiul autonom al puterii locale”, care se
intitulează ,,Condiţiile de exercitare a responsabilităţilor la nivel local”, are ca scop garantarea ca reprezentanţii aleşi
să nu fie limitaţi în activităţile lor şi, totodată, anumite categorii de persoane să nu fie presate a-şi prezenta candidatura
din considerente pur materiale. Dacă considerentele materiale persistă, trebuie să intre în vigoare compensarea
financiară adecvată a câştigurilor pierdute sau o remunerare a muncii îndeplinite, precum şi o asigurare socială
corespunzătoare.

Principiul consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit. Acest principiu vine să
confirme afirmaţia de mai sus conform căreia democraţia reprezentativă la nivel local implică doar consultarea
cetăţenilor în privinţa afacerilor publice locale, nu şi transformarea lor în decidenţi pe plan local, cu excepţia câtorva
situaţii strict determinate prin lege, când principiul comportă excepţii.

Principiul nu trebuie însă privit ca o interdicţie pentru organizarea referendumului decizional, ci ca o obligaţie a
autorităţilor locale competente de a recurge la această formă de transparenţă administrativă atunci când se pune
problema luării unor decizii de importanţă deosebită la nivel local, în numele colectivităţii locale şi care sunt
susceptibile de a avea un impact semnificativ asupra respectivei colectivităţi.

Acest principiu este reglementat în art. 109 din Constituţiei Republicii Moldova şi în art. 8 (1) al Legii privind
administraţia publică locală din 2006, în care se spune că în problemele de importanţă deosebită pentru unitatea
administrativ-teritorială poate fi consultată populaţia prin referendum local, în condiţiile Codului electoral. În
problemele de importanță deosebită, care preocupă o parte din populația unității administrativ-teritoriale pot fi
organizate, consultări, audieri publice și convorbiri în condițiile legii. Această prevedere legiferează doar unele forme
de consultare a cetățenilor, dar nu interzice și folosirea acestora.

În literatura de specialitate există opinii conform cărora modalităţile concrete de consultare a cetăţenilor sunt:
modalităţi de informare, care cuprind furnizarea de informaţii din oficiu şi la cerere de către autorităţile administraţiei
publice locale, consultarea directă a cetăţenilor care poate fi făcută prin dezbateri publice, participarea la şedinţele de
lucru ale autorităţilor locale şi consultarea prin referendum şi, nu în ultimul rând, atragerea participării active a
cetăţenilor prin acordarea dreptului la iniţiativă legislativă. Alţi autori consideră însă, că pe lângă principiul consultării
cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit se conturează ca principiu distinct principiul
participării cetăţenilor la luarea deciziilor.

Cu privire la noţiunea de „probleme locale de interes deosebit” unii autori consideră că în lipsa unei enumerări din
lege, fie ea enunţiativă, fie limitativă, ar trebui considerate probleme locale de interes deosebit cele care privesc
domeniile pentru care consiliul local hotărăşte cu majoritate absolută sau calificată, precum şi orice alte probleme din
cadrul comunităţii care prezintă un interes deosebit.

În viziunea unor cercetători, atât principiul eligibilităţii autorităţilor administraţiei publice locale, cât şi cel al
consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit sunt cuprinse în sfera principiului
autonomiei locale şi nu ar fi trebuit nominalizate de legea administraţiei publice locale ca principii distincte, deoarece
nu sunt altceva decât un ansamblu de mijloace menite să exprime autonomia locală.

În susţinerea tezei lor, aceştia folosesc ca argument dispoziţiile articolului 3 al Cartei Europene a Autonomiei Locale
care prevede că prin autonomia locală nu poate fi adusă atingere în niciun fel posibilităţii de a recurge la adunări
cetăţeneşti, referendum sau orice altă formă de participare directă a cetăţenilor, acolo unde aceasta este prevăzută de
lege.

La rândul nostru, considerăm că şi în condiţiile în care aceste două principii rezultă din principiul autonomiei locale,
totuşi enunţarea lor expresă în legea administraţiei publice locale nu face decât să întărească democraţia la nivel local.

Relațiile dintre autoritățile locale și cetățenii pe care acestea le deservesc este un indice care determină performanțele
comunității în soluționarea problemelor existente și reprezintă principala competență în evaluarea democrației locale.

Aceste relații depind nu de legislația în vigoare, ci de competența lor, de voința de colaborare, dorința de realizare,
experiența acumulată, precum și de circumstanțele create.

Consultarea populației este strâns legată de principiul transparenței care presupune informarea cetățenilor despre
deciziile adoptate, furnizarea de informații despre activitatea autorităților administrației publice locale, accesul liber al
cetățenilor la actele și procedura administrativă etc.

Avantajele în favoarea existenţei de sinestătătoare a acestui principiu sunt numeroase, dintre ele amintim echilibrarea
guvernării prin implicarea cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit, colaborarea permanentă
dintre cetăţeni şi autorităţile locale, aceasta ducând la adoptarea, ca urmare a implicării cetăţenilor, a celor mai bune
soluţii la rezolvarea unor probleme locale şi la existenţa unui control al cetăţenilor asupra autorităţilor locale şi a
deciziilor luate de acestea.
Tot în susţinerea existenţei de sinestătătoare a acestui principiu care arată că, deşi între principiul autonomiei locale şi
cel al consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor locale de interes deosebit, există o interdependență și o
legătură de completare reciprocă, ele trebuie menţionate distinct deoarece autonomia locală este o concretizare a
libertăţii-autonomie, în vreme ce consultarea cetăţenilor este o materializare a libertăţii-participare.

Concluzie. Existenţa de sine-stătătoare a principiului

consultării cetăţenilor în soluţionarea problemelor
locale de interes deosebit este una benefică
pentru administraţia publică locală având rolul de a
întări democraţia la nivel local.

Principiul dreptului de cooperare şi asociere. Unităţile administrativ-teritoriale au dreptul ca, în limitele

competenţelor autorităţilor lor deliberative şi executive, să coopereze şi să se asocieze şi cu unităţi administrativ-
teritoriale din străinătate, în condiţiile legii, prin hotărâri ale consiliilor locale sau consiliilor raionale, după caz. Pentru
protecţia şi promovarea intereselor lor comune, unităţile administrativ-teritoriale au dreptul de a adera la asociaţii
naţionale şi internaţionale, în condiţiile legii.

1.3 Administraţia publică locală constituie nivelul de administrare cel mai apropiat de oameni. Autorităţile locale
construiesc, utilizează şi întreţin infrastructura economică, socială şi de mediu, supraveghează procesele de planificare
şi stabilesc politicile publice la nivel local. Autorităţile locale iau numeroase decizii ce privesc investiţiile majore în
intenţia de a asigura serviciile publice îmbunătăţite şi o mai bună calitate a vieţii pentru cetăţeni. Astfel, tot ceea ce
întreprinde administraţia publică locală are un impact substanţial asupra cetăţenilor. Importanţa deosebită pe care o au
autorităţile locale în soluţionarea problemelor cetăţenilor şi dezvoltarea comunităţilor se datorează faptului că acestea:
- reprezintă şi activează în numele comunităţii locale; - au un rol important în procesul de planificare; - prestează,
autorizează sau influenţează diverse servicii, de care depinde calitatea vieţii la nivel local; - administrează o mare
parte a mediului tehnogen şi natural; - pot influenţa cetăţenii prin diferite metode educative, consultative, informative
şi prin exemple; - pot cataliza relaţiile de parteneriat cu alte organizaţii; - au un impact direct important în calitate de
consumatori, cumpărători şi angajaţi.

În acelaşi timp, administraţia locală aleasă pe cale democratică este punctul central în care ideile, valorile şi aspiraţiile
comunităţii pot fi traduse în proiecte, strategii, planuri şi programe, realizându-se, astfel, în plan practic. Funcţiile
administraţiei publice locale au un efect direct asupra viabilităţii dezvoltării comunităţilor, dat fiind faptul că
realizarea lor solicită din partea autorităţilor locale elaborarea de documente şi programe strategice care reflectă în
mod inevitabil starea de lucruri referitor la ce se întreprinde şi ce se va întreprinde de către autorităţile publice locale
pentru a asigura o mai bună calitate a vieţii cetăţenilor. În acest sens Paul Negulescu menționa în lucrarea „Tratat de
drept administrativ român”: „Este incontestabil că instituţiile locale joacă un rol foarte important în destinele unei ţări.
Influenţa lor se resimte asupra bunăstării generale şi chiar a vieţii politice. În organizarea vieţii locale, acest principiu
este mai uşor de dovedit ca oriunde. Când în localitatea sa cetăţeanul constată că legalitatea domină, când instituţiile
locale se bucură de cea mai mare libertate, desigur că se naşte întrânsul spiritul de independenţă şi de demnitate”.
Rezultatele cercetărilor efectuate în prezentul studiu demonstrează că problemele cu care se confruntă comunităţile
locale în prezent pot fi grupate în câteva domenii: - dezvoltare economică locală: condiţii şi capacităţi reduse în
atragerea investiţiilor, nivel redus de cunoştinţe ale cetăţenilor, în special ale tinerilor în domeniul antreprenoriatului,
lipsesc sistemele de irigare a terenurilor agricole, lipsa pieţei de desfacere pentru produsele agricole etc.; - organizarea
şi prestarea serviciilor sociale: număr sporit de oameni în etate care necesită îngrijire, insuficienţă de asistenţi sociali
şi lucrători sociali, insuficienţă de cadre didactice şi medici de familie etc.; - dezvoltarea infrastructurii locale:
infrastructura deteriorată a drumurilor, acoperire insuficientă cu reţea de apă şi sanitaţie, lipsa zonelor de agrement,
acoperire parţială a sistemului de iluminare stradală, lipsa unui plan urbanistic, lipsa unui sistem de management al
deşeurilor menajere etc.; - consolidarea capacităţilor administraţiei publice locale: capacităţi reduse ale
managementului administraţiei publice locale, insuficienţa specialiştilor de calitate în administraţia publică locală,
lipsa resurselor financiare pentru dezvoltarea profesională a funcţionarilor publici şi oficialilor aleşi, nivel scăzut de
colaborare a administraţiei publice locale cu societatea civilă, nivel scăzut de asigurare a transparenţei activităţii
administraţiei publice locale etc. Succesul sau insuccesul administraţiei publice locale în soluţionarea problemelor
enunţate depinde de mai mulţi factori: accesul la resursele financiare, stilurile manageriale practicate, sistemele
motivaţionale, circulaţia informaţiilor, tipurile de comunicare folosite, relaţiile politice utilizate etc. În aceeaşi ordine
de idei există un consens semnificativ, potrivit căruia o administraţie publică locală eficientă este acea care: - se
bazează pe respectarea legilor şi aplicarea regulamentelor; - presupune asumarea deplină a răspunderii faţă de
membrii comunităţii; - permite participarea echitabilă a tuturor factorilor interesaţi în elaborarea şi formularea
politicilor şi deciziilor la nivel local; - permite participarea cetăţenilor la buna funcţionare a instituţiilor publice; - este
transparentă; - asigură integritatea reprezentanţilor administraţiei publice locale; - livrează servicii publice în mod
eficient. Deşi a fost un obiectiv prioritar declarat al tuturor guvernelor, modernizarea administraţiei

- activitatea administraţiei publice locale este reglementată de un număr exagerat de acte normative care pe anumite
segmente se contrapun. Astfel, există neconcordanță în cazul legii privind descentralizarea administrativă și legii
privind administrația publică locală la capitolul domenii proprii de activitate și competențe ale autorităților locale în
aceste domenii; - lipsesc coerenţa şi consecvenţa în elaborarea şi implementarea legilor şi actelor normative care
reglementează activitatea administraţiei publice locale; - procesul de descentralizare este tergiversat, astfel planul de
acţiuni pentru realizarea Strategiei de Descentralizare este compromis. Aceste realităţi demonstrează lipsa de viziune a
factorilor de decizie în sensul introducerii reformelor sistematice în administraţia publică locală, dar şi lipsa de
determinare a acestora în realizarea de schimbări fundamentale; - capacitatea administrativă, componentă principală a
sistemului instituţional al administraţiei publice locale, depinde, în mare măsură, de caracteristicile organizaţionale şi
instituţionale, precum şi de resursele umane din sistem; - lipseşte dialogul direct între autorităţile publice locale şi
autorităţile publice centrale. Comunicarea realizându-se prin intermediul Comisiilor Paritare. Există o comunicare
distorsionată între autorităţile publice locale şi autorităţile publice de diferite niveluri, în special Parlamentul. Drept
rezultat se tergiversează aprobarea legilor şi actelor normative strict necesare pentru funcţionarea eficientă a
administraţiei publice locale. În vederea consolidării capacităţilor administraţiei publice pentru dezvoltarea
comunităţilor locale venim cu următoarele recomandări: - Descentralizarea atât pe verticală (a competenţelor), cât şi
pe orizontală (a funcţiilor) în gestionarea afacerilor publice la nivel local şi asigurarea transparenţei luării deciziilor în
acest proces. - Identificarea noilor mecanisme și instrumente pentru majorarea veniturilor bugetelor locale. -
Responsabilizarea autorităţilor administraţiei publice locale în gestionarea veniturilor locale şi a altor intrări de
mijloace, în efectuarea cheltuielilor prevăzute de legislaţie. - Controlul public asupra activităţii autorităţilor locale şi
lărgirea cadrului de participare a societăţii civile în procesul de luare a deciziilor. - Intensificarea dialogului politic,
economic şi social între administraţia publică centrală, administraţia publică locală, partenerii locali de dezvoltare şi
potenţialii investitori. - Realizarea reformei administrativ-teritoriale în baza unui studiu ştiinţific complex, luând în
considerare specificul zonelor geografice, potențialul economic și demografic al localităților. - Soluţionarea
problemelor cu care se confruntă astăzi comunităţile locale depinde în mare măsură de gradul de competenţă şi
profesionalism al angajaţilor din administraţia publică locală. În acest context cea mai semnificativă schimbare, ce
trebuie înregistrată în această perioadă în administraţia publică locală, urmează să fie făcută în domeniul dezvoltării
resurselor umane. În primul rând, din cauza că comunităţile locale sunt limitate în toate celelalte resurse, în al doilea
rând, orice schimbare se înfăptuieşte cu participarea activă a factorului uman. - Consolidarea capacităţii potenţialului
uman al administraţiei publice locale şi profesionalizarea funcţionarilor publici în corespundere cu standardele
internaţionale în domeniu. - Competențele alocate colectivităților locale trebuie să fie depline și întregi, respectiv, să
fie acoperite financiar, dar și să fie alocat patrimoniul necesar realizării responsabilităților ce le revin conform legii

- Se impune implementarea în volum deplin a prevederilor Acordului de Asociere (Titlul IV, art. 21- 23), care sunt
cruciale în vederea dezvoltării funcționale a sistemului administrației publice locale, fapt ce ar crea condiții favorabile
privind dezvoltarea locală și regională.