lOMoARcPSD|30669497

Drept International Public - notiuni generale

Drept International Public (Universitatea Babeș-Bolyai)

Studocu is not sponsored or endorsed by any college or university

Downloaded by Carolina Budurin (carlybd003@gmail.com)
 lOMoARcPSD|30669497

DREPT INTERNATIONAL PUBLIC

În cadrul acestui curs vom trata:

1. Consideraţii generale
A. Definiţie
B. Caracteristici ale D.I.P.
a. Caracterul coordonator al D.I.P
b. Inexistenţa unui for legislativ unic
c. Inexistenţa organelor executive pe plan internaţional
d. Inexistenţa unor organe judecătoreşti cu competenţă generală şi
obligatorie
e. Neprevederea expresă a unor sancţiuni pe plan internaţional
C. Raportul dintre D.I.P. şi dreptul intern

2. Izvoarele D.I.P
A. Definiţie
B. Categorii
C. Scurtă prezentare a principalelor izvoare de D.I.P
a. Tratatul internaţional
b. Cutuma

3. Subiectele D.I.P.

4. Răspunderea internaţională
A. Noţiune
B. Fundamentul răspunderii internaţionale a statului
a. Conduita ilicită
b. Imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect de D.I.P
c. Prejudiciul şi raportul de cauzalitate

1. Consideraţii generale

A. Definiţie - Dreptul internaţional public constituie un ansamblu de norme juridice

care guvernează raporturile care se stabilesc în cadrul societăţii internaţionale- ansamblul
statelor si al altor entităţi angajate în raporturi pe plan internaţional (organizaţiile
internaţionale guvernamentale etc.), guvernate de normele dreptului internaţional public.

B. Caracteristici ale dreptului internaţional public

Downloaded by Carolina Budurin (carlybd003@gmail.com)

 lOMoARcPSD|30669497

a. Caracterul coordonator al D.I.P

Fiecare stat beneficiază de atributul de stat suveran si egal în drepturi cu celelalte state,
inegalităţile care apar în mod firesc între state nedeterminând din punct de vedere al
D.I.P., relaţii de subordonare între state. Astfel, spre deosebire de dreptul intern al
statelor, care este un drept subordonator, în societatea internaţională nu există o ierarhie
care să situeze un stat deasupra altora, ele fiind considerate – din punct de vedere juridic
– egale în drepturi.

b. În societatea internaţională nu există un for legislativ unic, asemenea Parlamentului

în dreptul intern supraordonat statelor, care sa elaboreze o legislaţie internaţională. Statele
sunt cele care creează normele internaţionale, prin acordul lor de voinţă, exprimat în mod
liber şi concretizat în tratate şi cutumă, tot acestea fiind şi destinatarele normelor
juridice de D.I.P.

c. În societatea internaţionala nu există organe executive, asemănătoare Guvernului,

care sa asigure aplicarea normelor D.I.P. în raporturile dintre subiectele acestuia. Această
atribuţie revine tot statelor.

d. În comunitatea internaţionala, nu exista organe judecătoreşti cu competenţă

generală şi obligatorie, care sa intervină din oficiu instituind sancţiuni, atunci când
normele de D.I.P. nu sunt respectate. Deşi exista organisme internaţionale cu funcţii
jurisdicţionale e.g. Curtea Internaţională de Justiţie, competenţa acestora este
condiţionată de exprimarea acordului expres al statelor în cauză. Alteori, pentru ca un stat
să poată fi tras la răspundere în faţa unei instanţe jurisdicţionale- Curtea Europeana a
Drepturilor Omului, Curtea Europeana de Justiţie etc., acesta trebuie sa fie parte la
tratatul care a instituit acea instanţă.

e. Normele D.I.P. nu prevăd în mod expres sancţiuni pentru cazul nerespectării lor,
spre deosebire de dreptul intern al statelor, ceea ce nu înseamnă ca aceste norme ar fi
facultative. Dar, întrucât statele sunt cele care creează normele internaţionale, prin tratate
sau cutumă, se prezumă buna-credinţă a acestora în a le respecta. Aşadar, respectarea
normelor D.I.P. nu se bazează în principiu pe constrângere, deşi aceasta nu este exclusă în
anumite cazuri. Recurgerea la sancţiuni intervine în condiţiile în care un stat comite un
act sau un fapt ilicit, din punct de vedere al D.I.P., împotriva unui alt stat, sau atunci când
încălcă o normă imperativa (de “jus cogens”), comiţând, de exemplu, o crimă
internaţională.
Competenţa de a constata că un anumit act sau fapt săvârşit de un stat constituie
un act ilicit şi de a aplica sancţiuni revine: statelor şi Organizaţiei Naţiunilor Unite
(O.N.U.) sau altor organizaţii internaţionale regionale.
În cazul comiterii de către un stat a unui act ilicit împotriva altui stat, statul
victimă, după ce dovedeşte caracterul ilicit al actului, poate fi autorizat de către organele
O.N.U. sa aplice sancţiuni. În cazul comiterii unei crime internaţionale, oricare dintre
statele membre ale comunităţii internaţionale are interesul sa constate producerea actului
ilicit si sa sancţioneze statul vinovat de încălcarea ordinii publice internaţionale.

Downloaded by Carolina Budurin (carlybd003@gmail.com)

 lOMoARcPSD|30669497

O.N.U. si alte organizaţii internaţionale regionale, în numele societăţii

internaţionale şi în limitele mandatului primit din partea statelor membre prin statutul
organizaţiei ( Carta O.N.U etc.) sunt abilitate sa constate şi să sancţioneze acte sau fapte
ilicite ale statelor.
Sancţiunile aplicabile de către state pot sa constea în: riposta militară(de către statul
victima, în baza dreptului la autoapărare prevăzut de Carta O.N.U.), acte de retorsiune- cum
sunt: ruperea relaţiilor diplomatice, revocarea privilegiilor diplomatice sau consulare,
instituirea unui embargo sau întreruperea unui ajutor economic, atunci când o asemenea
măsură nu încalcă prevederile unui tratat sau represalii, acte aparent ilegale , dar care se
justifică în cazul în care constituie un răspuns la conduita contrară dreptului internaţional
al altui stat. Represaliile pot avea un caracter politic, economic sau juridic, dar nu pot
avea niciodată un caracter militar1 .
Organizaţiile internaţionale, prin organele lor, pot sa aplice anumite sancţiuni2, în
cazul încălcării unor norme de drept internaţional public.
În cadrul O.N.U., Consiliul de Securitate este organul mandatat sa aplice
sancţiuni. Aplicarea acestora vizează în primul rând, restabilirea păcii si securităţii
internaţionale.
Sancţiunile aplicabile de către organizaţiile internaţionale regionale pot sa constea
în: pierderea de către state a unor avantaje decurgând din calitatea lor de membre ale
organizaţiei, suspendarea temporară a dreptului de vot al statului în cadrul organizaţiei,
sau excluderea din organizaţie.

C. Raportul dintre dreptul internaţional public si dreptul intern

Deşi dreptul internaţional şi dreptul intern sunt sisteme juridice distincte, cele
două sisteme se întrepătrund.
În practică, se pune problema de a stabili care este impactul D.I.P. asupra
dreptului intern al statului, mai precis, de a şti, în cazul unui conflict între normele celor
doua sisteme de drept, care dintre acestea prevalează.

Teorii

a) Conform teoriei dualiste ( elaborată în doctrina germană şi italiană, la sfârşitul sec. al

XIX– lea şi începutul sec. XX), dreptul internaţional şi dreptul intern reprezintă sisteme
juridice cu valoare egală, dar distincte, care acţionează pe planuri diferite, având izvoare
şi destinatari diferiţi. În consecinţă, cele doua sisteme juridice nu se pot intersecta în nici
o situaţie, fiecare dintre ele reglementând un domeniu specific de raporturi juridice.

b) Teoria monistă- variante:

1
Spre exemplu, un stat dispune exproprierea masivă a unor bunuri aparţinând cetăţenilor altui stat, fără să
se acorde despăgubirile legale, stabilite printr-un acord internaţional. Statul ai cărui cetăţeni au fost
prejudiciaţi în acest mod, poate replica prin exproprierea în condiţii identice a bunurilor cetăţenilor statului
care a încălcat acordul internaţional şi care se aflau pe teritoriul său.
2
Sancţiunile care pot fi aplicate, sunt de doua tipuri: fără folosirea forţei armate (masuri de ordin politic şi
economic) şi cu folosirea forţei armate (masuri de ordin militar).

Downloaded by Carolina Budurin (carlybd003@gmail.com)

 lOMoARcPSD|30669497

 monismul cu primatul dreptului intern asupra dreptului internaţional (dreptul

internaţional ar reprezenta o proiectare în sfera raporturilor dintre state a unor
norme din dreptul intern);
 monismul cu primatul dreptului internaţional asupra dreptului intern( prezintă
inconvenientul că neagă competenţele statului rezultând din suveranitatea
acestora).

În dreptul contemporan, nici o teorie nu este validată în totalitate- nu există o practică

uniformă a statelor în acest sens, primatul unuia sau a altuia dintre cele doua sisteme
juridice apreciindu-se pentru fiecare caz în parte, în funcţie de prevederile constituţiilor
naţionale, dar şi ale Convenţiei de la Viena privind dreptul tratatelor(1969), în care se
afirma: „O parte (statul) nu poate invoca dispoziţiile dreptului său intern pentru a justifica
neexecutarea unui tratat” (art.27).

2. Izvoarele D.I.P
A. Definiţie Dicţionarul de drept internaţional public: “ forme specifice de exprimare a
normelor acestui drept, care rezultă din acordul de voinţă al statelor”.
→ izvoarele D.I.P. sunt surse ale normelor D.I.P. sau mijloace juridice de exprimare a
acestora.

B. Categorii

Sediul legal al materiei îl constituie art.38 din Statutul Curţii Internaţionale de

Justiţie, în care sunt identificate principalele izvoare şi se oferă o ierarhizare a acestora.
Se disting astfel, ca izvoare principale - tratatul, cutuma si principiile generale de drept,
iar ca mijloace auxiliare de determinare a regulilor dreptului internaţional public -
hotărârile judecătoreşti si doctrina. Statutul Curţii adaugă acestor categorii de izvoare -
“echitatea”, considerată ca potenţial izvor de drept.
Ierarhizarea de mai sus este controversată, principala obiecţie adusă de
doctrina juridică contemporană fiind faptul că Statutul Curţii nu epuizează lista izvoarelor
D.I.P-, aceasta mai adăugând izvoarelor enumerate alte două categorii: actele adoptate de
organizaţiile internaţionale şi unele dintre actele unilaterale ale statelor.

C. Scurtă prezentare a principalelor izvoare ale D.I.P

a. Tratatul internaţional
- cel mai frecvent mod de exprimare a normelor dreptului internaţional.

Caracteristici principale
 se încheie în scris
 se bazează pe acordul de voinţă al statelor
 concretizează cu precizie drepturile si obligaţiile juridice ale acestora;
 permit adaptarea dreptului internaţional la dinamica schimbărilor ce intervin în
cadrul comunităţii internaţionale, prin posibilitatea formulării de amendamente
sau a revizuirii textului lor.

Downloaded by Carolina Budurin (carlybd003@gmail.com)

 lOMoARcPSD|30669497

b. Cutuma

Cutuma, considerata cel mai vechi izvor de drept internaţional, reprezintă o practică
generala, constantă, relativ îndelungată şi repetată a statelor, considerată de ele ca având
forţa juridica obligatorie.

→ caracteristici esenţiale:

a. sa aibă un caracter nescris şi general, relativ îndelungat şi repetat;

b. sa fie acceptată de către subiectele D.I.P. ca o regulă de conduita cu forţă juridică

obligatorie3.

Obligaţia de a dovedi existenţa unei cutume incumbă statului care o invoca, fie
pentru a se apăra împotriva unei pretenţii a altui stat, fie pentru a revendica un drept
propriu.

3. Subiectele D.I.P
- acele entităţi care participa la raporturile juridice de D.I.P., reglementate de normele
acestui drept. Acestea beneficiază de personalitate juridică internaţionala, ceea ce
presupune capacitatea de a fi titular de drepturi şi obligaţii cu caracter internaţional.

Personalitatea juridica internaţionala se diferenţiază pentru fiecare dintre

participanţii la raporturile juridice internaţionale:

a. statele, considerate subiecte originare, tipice, primare;

b. organizaţiile internaţionale guvernamentale, calificate drept subiecte derivate;
c. naţiunile sau popoarele care luptă pentru independenţă sunt subiecte cu
personalitate juridica limitată şi tranzitorie, până la formarea statului independent;
d. alte entităţi care participa la raporturi juridice internaţionale, dar a căror
personalitate juridică nu este recunoscută în D.I.P.- persoanele fizice si
organizaţiile neguvernamentale.

4. Răspunderea internaţională

A. Noţiune

3
Prin aceste elemente, cutuma se deosebeşte de alte practici, cum sunt obiceiul şi curtoazia internaţională.
Practicile menţionate nu au caracter obligatoriu, fiind lipsite de recunoaştere juridică şi nu atrag
răspunderea internaţionala a statelor în cazul nerespectării lor. Unele uzanţe s-au transformat în timp în
reguli cutumiare (de exemplu imunităţile şi privilegiile diplomatice); de asemenea, unele reguli cutumiare
au devenit simple uzanţe (anumite reguli de ceremonial aplicate diplomaţilor).

Downloaded by Carolina Budurin (carlybd003@gmail.com)

 lOMoARcPSD|30669497

Răspunderea internaţională s-a consacrat ca un adevărat principiu al D.I.P., conform

căruia orice încălcare a unei obligaţii internaţionale antrenează răspunderea autorului
încălcării şi obligaţia acestuia de a repara eventualul prejudiciu produs.
Încălcarea unei norme internaţionale de către un stat are drept consecinţă
stabilirea unui raport juridic între statul lezat si statul vinovat. Dacă persoana fizică
comite o infracţiune internaţională, aceasta răspunde în fata organelor jurisdicţionale
internaţionale, fiind vorba de o răspundere penală individuală.

B. Fundamentul răspunderii internaţionale a statului

Răspunderea internaţionala a unui stat sau a altui subiect de drept internaţional

poate sa aibă la bază comiterea unui act ilicit internaţional- acţiune sau inacţiune, de o
anumita gravitate, ce încalcă principiile şi normele de drept internaţional, sau a unei
infracţiuni internaţionale, faptă de o gravitate deosebită, ce lezează nu numai interesele
unui stat, ci şi ale comunităţii internaţionale în ansamblul său. Nu este nevoie de regulă a
se demonstra existenţa unei culpe a autorului faptei ilicite pentru a se angaja răspunderea
internaţionala a acestuia.
Răspunderea internaţională a statului se poate fundamenta şi pe „risc”4, în dreptul
internaţional fiind reglementată, prin tratate, răspunderea obiectivă a statelor pentru
activităţi considerate legale (licite) din punct de vedere al dreptului internaţional, dar care
au produs consecinţe prejudiciabile altui stat sau subiect de drept internaţional.

C. Elementele răspunderii internaţionale ale statului pentru fapte ilicite

1. conduita ilicita;
2. imputabilitatea conduitei ilicite unui subiect al D.I.P.
3. producerea unui prejudiciu.
Aceste elemente trebuie sa fie întrunite cumulativ pentru a se putea angaja răspunderea
internaţionala a subiectului de drept internaţional.

a. Conduita ilicită
- constă în încălcarea unei obligaţii internaţionale- acţiune sau omisiune .
- clasificate, în funcţie de nivelul lor de gravitate - în crime si delicte internaţionale. În
cazul comiterii unei crime internaţionale oricare dintre subiectele dreptului internaţional
este îndreptăţit să acţioneze, în sensul tragerii la răspundere a statului care a încălcat
norma internaţională imperativă, spre deosebire de delicte, care conferă doar statului
victimă un asemenea drept de acţiune.
- există împrejurări care exclud caracterul ilicit al unui fapt internaţional:
a) Consimţământul statului, dacă este expres şi anterior comiterii faptei şi numai dacă nu
a fost încălcată o norma imperativă de drept internaţional.
b) Masurile luate de un stat ca răspuns la fapta ilicita a altui stat- e.g. :represalii sau
alte contramăsuri de constrângere care nu se bazează pe forţă sau pe ameninţarea cu
forţa.
c) Forţa majoră - cu condiţia sa fie irezistibilă sau imprevizibilă (în afara controlului
statului) şi statul să nu fi contribuit la producerea evenimentului.
4
Ca de pildă în domeniul nuclear, cel maritim sau în cazul activităţii spaţiale.

Downloaded by Carolina Budurin (carlybd003@gmail.com)

 lOMoARcPSD|30669497

d) Starea de primejdie- situaţia în care, datorita unor fenomene naturale, anumite

persoane sau bunuri se află în primejdie deosebită, iar pentru salvarea lor este necesară
săvârşirea unor fapte internaţionale ilicite (pătrunderea şi staţionarea unor nave militare
în marea teritoriala sau în porturile unui stat străin, fără autorizaţia acestuia).
- condiţii: autorul faptei sa nu fi avut altă alternativa, iar aceasta sa fie preferabilî în
raport cu pericolul extrem care se urmăreşte a fi înlăturat
- autorul faptei să nu fi contribuit prin acte proprii la producerea stării de primejdie.
e) Starea de necesitate- situaţia deosebită în care se află un stat, în ceea ce priveşte
salvarea intereselor sale fundamentale (existenţa sau funcţionarea statului, apărarea
mediului înconjurător), ameninţate de un pericol grav şi iminent.
-condiţii : - norma încălcată să nu aibă caracter imperativ
- să nu fie puse în pericol interesele esenţiale ale altui stat,
- invocarea stării de necesitate să nu fi fost exclusă în mod expres printr-un
tratat încheiat între statele implicate.
f) Legitima apărare, dreptul unui stat, împotriva căruia a avut loc un atac efectiv din
partea altui stat, de a răspunde agresiunii cu forţele sale armate.

b. Imputabilitatea conduitei ilicite a unui subiect al D.I.P.

S-a considerat că actele autorităţilor publice reprezintă actele statului. Actele autorităţilor
sunt comise de fapt de către persoanele fizice care acţionează în calitatea lor oficiala,
acestea angajând răspunderea statului chiar dacă şi-au depăşit competenţele conferite de
funcţia pe care o exercită. Statele răspund pentru actele organelor lor legislative, ale
administraţiei centrale sau locale şi ale organelor judecătoreşti, dacă prin acestea se
încalcă o obligaţie internaţională a sa, şi chiar pentru acte ale particularilor, în anumite
condiţii.

c. Prejudiciul
Condiţii:
- sa existe un raport de cauzalitate între conduita ilicita si prejudiciul rezultat;
- statul lezat este ţinut sa o dovedească;
- prejudiciul trebuie sa fie individualizat, adică sa afecteze un subiect al dreptului
internaţional; în cazul comiterii unei crime internaţionale se consideră că sunt lezate
interesele tuturor statelor comunităţii internaţionale.

Downloaded by Carolina Budurin (carlybd003@gmail.com)