1.

Definiţia, obiectul şi metoda de reglementare a dreptului civil;

Drept civil ca ramură de drept este o totalitate de norme juridice care reglementează relaţiile
sociale ,personale sau patrimoniale,stabilite între persoane fizice sau juridice,aflate pe poziţie
de egalitate juridică precum şi conduita lor . Dreptul civil este cea mai important ramură de
drept şi are ca obiect dreptul comun al particularilor, adică acele acte juridice pe care le poate
întemeia orice cetăţean din societate.

Prin obiectul de reglementare a dreptului civil se înţeleg relaţiile care sunt exprimate de
normele acestui drept, deci este un domeniu comun de relaţii sociale asupra cărora îşi exercită
funcţia normele care alcătuiesc ramura dreptului civil.

Prin metodă de reglementare se înţelege o totalitate de metode sau mijloace care sunt folosite
de către stat pentru a influenţa o anumită categorie de relaţii sociale. Metoda de reglementare
în dreptul civil diferă de metoda de reglementare din dreptul public . În dreptul civil subiecţii
se află pe poziţie de egalitate juridică, iar în dreptul public însă o parte a raportului juridic este
subordonată celeilalte părţi. Deci, metoda de reglementare este o modalitate specifică a
statului de a impune participanţilor la raportul juridic o anumită conduită.

2. Rolul dreptului civil în dreptul comun. Principiile dreptului civil;

Dreptul civil are o importanţă destul de mare într-un stat cu economie de piaţă , aceasta
reeşind din importanţa raporturilor juridice patrimoniale şi personale nepatrimoniale pe care le
reglementează. Dreptul civil însoţeşte omul de la naştere pînă la moarte. Dreptul civil are rol
în ocrotirea valorilor economice ,sociale şi juridice ,a drepturilor subiective patrimoniale şi
personale nepatrimoniale a persoanelor fizice şi juridice.

Principiile dreptului civil. Prin aceasta se înţeleg ideile în conformitate cu care se

reglementează relaţiile sociale şi care stau la baza activităţii juridice . În dreptul civil se
întîlnesc două categorii de principii:

1)principiile fundamentale

2)principiile dreptului civil.

Principiile fundamentale a dreptului sunt idei care se regăsesc în întreaga legislaţie a

Republicii Moldova. În această categorie intră: a)principiul democraţiei

b)principiul egalităţii în faţa legii

c)principiul legalităţii

d)principiul separaţiei puterii în stat.

Principiile dreptului civil se caracterizează prin faptul că ele privesc toate instituţiile
dreptului civil. Cele mai importante principii ale dreptului civil se găsesc în Codul Civil la
art.1 alin.(1):
1)Principiul inviolabilităţii proprietăţii. Cel mai important drept real este dreptul de
proprietate care întotdeauna a avut reglementare specială fiind inclus în Constituţie. În art.
316 se spune că proprietatea este inviolabilă şi nimeni nu este silit să cedeze
proprietatea ,numai în cazul în care particularul doreşte acesta.

2)Principiul libertăţii contractuale. În baza acestui principiu subiectele pot şi au dreptul să-şi
aleagă persoane cu care să încheie acte juridice.

3)Principiul inadmisibilităţii imixtiunii în afacerile private. Exprimă ideea că statul şi

organelle nu pot face parte la afacerile private , decît doar în cazurile prevăzute de lege.

4)Principiul egalităţii în faţa legii civile. Are o mare importanţă în dreptul civil deoarece
raporturile de drept se bazează pe egalitatea participanţilor.

5)Principiul exercitării cu bună credinţă a drepturilor. Acest principiu aduce ideea că

participanţii la raporturile juridice se exprimă cu bună credinţă şi sunt loiali, de asemenea îşi
exercită drepturile şi libertăţile.

3. Delimitarea dreptului civil faţă de alte ramuri de drept;

Dreptul muncii reglementează relaţiile sociale de muncă a persoanelor plasate în cîmpul

muncii. Între dreptul civil şi dreptul muncii există următoarele asemănări şi deosebiri:

-obiectul ambelor ramuri e format din raporturi patrimoniale şi nepatrimoniale.

-în dreptul civil poziţia de legalitate se păstrează ,iar în dreptul muncii această caracteristica
se referă numai la încheierea contractelor de muncă.

-sfera subiectelor dreptului muncii este mai restrînsă decît a dreptului civil.

Dreptul familiei este ramura care reglementează relaţiile personale nepatrimoniale şi

patrimoniale ce izvorăsc din căsătorie, rudenie, adopţie, urmărind ocrotirea şi întărirea
familiei. Dreptul familiei a luat naştere din ramura dreptului civil, devenind o ramură de sine
stătătoare.

-atît dreptul civil cît şi dreptul familiei au ca obiect de reglementare atît raporturi
patrimoniale cît şi nepatrimoniale.

-ambele dispun de metoda egalităţii juridice.

-în dreptul familiei, majoritatea normelor sunt imperative, pe cînd în dreptul civil sunt
dispozitive.

Dreptul comercial este ramura care reglementează modalităţile de constituire, funcţionare şi

încetare a activităţii societăţilor comerciale.
-ambele reglementează raporturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale.

-în ambele ramuri există norme dispozitive.

-în ambele ramuri există sancţiunea răspunderii pe bază de contract.

Dreptul constituţional este ramura care conţine normele fundamentale pentru menţinerea
statului bazat pe drept ,din care reies celelalte ramuri de drept inclusiv dreptul civil .

-În dreptul civil majoritatea normelor sunt dispozitive , iar în cel constituţional sunt
imperative.

-În dreptul civil majoritatea raporturilor sunt patrimoniale, iar în cel constituţional
nepatrimoniale.

Dreptul funciar reglementează relaţiile sociale aterente administrării şi folosirii pămîntului de

către persoane fizice şi persoane juridice, precum şi raporturile sociale care i-au naştere în
legătură cu măsurile adoptate de stat privind folosirea raţională a terenurilor din fondul
funciar al ţării.

-atît raporturile civile cît şi cele funciare au caracter patrimonial ,însă pentru naşterea
raporturilor civile servesc faptele juridice civile,iar pentru cele funciare –actele
administrative.

Dreptul procesual civil reglementează modul de judecată şi de rezolvare a pricinilor

privitoare la anumite drepturi şi interese civile, precum şi modul de executare a hotărîrilor sau
a altor titluri executorii.

-dreptul civil e o ramură a dreptului privat, pe cînd dreptul procesual e o ramură a dreptului
public.

-dreptul civil nu poate să existe fără dreptul procesual civil şi invers.

4. Izvoarele dreptului civil;

Prin izvor de drept se înţeleg formele de exprimare a normelor juridice, inclusive a celor de
drept civil.

Izvoarele dreptului civil sunt:

1.Constituţia R.M. este adoptată de autoritatea legislativă supremă şi serveşte drept bază
pentru constituirea tuturor ramurilor de drept inclusive a celei civile. Ea are o forţă juridică
superioară căreia se subordonează celelalte acte normative.

2.Codul Civil — lege amplă, complexă , este considerat principalul izvor de drept civil. El de
asemenea nu are superioritate faţă de alte legi organice.
Legile speciale

Legea cu privire la proprietate – se referă la proprietatea privată care aparţine persoanei fizice
cu drept de proprietate, folosinţă şi dispoziţie.

Legea cu privire la antreprenoriat şi întreprinderi –prevede formele juridice de organizare a

activităţii de întreprinzător , modul de fondare , de desfăşurare şi de încetare a activităţii
agenţilor economici.

Uzantele- Acestea sunt numite pentru prima dată izvor de drept civil în art. 4 din Codul
Civil.Uzanţa reprezintă o normă de conduită nescrisă ,emanînd direct de la popor, este
generală , permanentă şi recunoscută de autoritatea public drept obligatorie. Uzanţa se
formează prin aplicarea îndelungată în viaţa socială a unei reguli de conduită, în virtutea unor
deprinderi, cu convingerea că se respectă o regulă obligatorie.

5. Acţiunea legii civile;

Aplicarea legii civile în timp e determinată de două momente:

1)data cînd începe acţiunea normei juridice

2)durata producerii de efecte juridice

3)data cînd încetează acţiunea ei.

1)Legea civilă intră în vigoare la data publicării în Monitorul Oficial al R.M sau la o altă dată
prevăzută în lege. Regula intrării în vigoare la data publicării ei este guvernată de două
principii:

a)Principiul neretroactivităţii legii civile noi exprimă regula juridică după care legea civilă se
aplică numai situaţiilor ce se ivesc în practică de la data intrării în vigoare a legii, nu şi
situaţiilor realizate anterior

De la acest principiu există o excepţie: —- retroactivitatea legii civile noi. Potrivit acestei
exepţii legea civilă nouă se va aplica şi situaţiilor juridice anterioare intrării ei în vigoare.

b)Principiul aplicării imediate a legii civile noi este consemnat în art.. 6 alin. 3 C. civ., care
prevede că: “de la data intrării în vigoare a legii civile noi, efectele legii veci încetează ”.

Acest principiu face excepţie: — Ultraactivitatea legii civile vechi înseamnă aplicarea acesteia
unor situaţii prevăzute în legea nouă, deşi ea a fost abrogată.

2)Durata producerii efectelor juridice reprezintă perioada de timp în care actul juridic civil
se află în vigoare, producînd efecte juridice obligatorii, cuprinse între momentul intrării în
vigoare şi cel al ieşirii din vigoare al actului juridic respectiv.
3)Ieșirea din vigoare a actului normativ- ieșirea din vigoare a actului normativ semnifică
încetarea acțiunii acestora precum și incapacitatea actului normativ de a reglementa relațiile
sociale și de a produce efecte juridice.

Legea privind actele legislative legea.nr 780 prevede următoarele căi de ieșire din vigoare:

—Abrogarea – ieșirea din vigoare a unui act normativ învechit parțial sau total,prin
substituirea acestuia cu un alt act normativ corespunzător necesităților sociale. (scoaterea din
circuit cu substituirea cu act corespuzător).

După volum deosebim abrogare totală și parțială.

-abrogare totală—scos din circuit și substituit complet.

—abrogare parțială – scos din circuit doar o parte a actului normativ.

După formula sau expresia de abrogare deosebim:

-abrogarea expresă directă—cînd se arată în text ceea ce se abrogă.(actul în capitol,în

ansamblu).

-abrogarea expresă indirectă—cînd se arată la general că actele normative necorespunzătoare

cu noul act normativ se abrogă.

-abrogarea tacită(implicită) – denotă absența unei expresii de abrogare.

Ajungerea la termen – data expirării actului normativ,adică ajungerea la limita normei ,este
procedeul de eșire din vigoare a actelor normative temporare.

—Caducitatea – este o cale de ieșire din vigoare a actelor normative care își pierd obiectul de
reglementare.

—Consumarea actului normativ- procedeu de eșire a actului normativ,care și-a atins scopul.

Acțiunea legii civile în spațiu .Prin acţiunea normelor juridice în spaţiu înţelegem
determinarea limitelor teritoriale înăuntrul cărora se aplică regulile de conduită. În acest sens
trebuie să distingem două ipoteze:

a.) Aspectul intern. Se referă la principiul teritorialității .Astfel, actele normative ale organelor
supreme sau centrale ale statului produc efecte juridice pe întreg teritoriul statului, iar actele
organelor locale produc efecte numai în limitele unităţii administrativ teritoriale în care ele
funcţionează

1. b) Sub aspect internaţional problema acţiunii legii civile în spaţiu se rezolvă potrivit cu
principiul că legea civilă a unui stat se aplică asupra întregului său teritoriu cu
excluderea legii civile ale altor state.
Există două excepţii:

— Cazul în care legea unui stat nu se aplică pe teritoriul statului respectiv în privinţa unor
persoane străine şi bunurile acestora.

-Cazul cînd legea civilă a unui stat se aplică în anumite limite pe teritoriul unui alt stat
(extrateritorialitatea). Această excepţie există atunci cînd legea civilă a unui stat îl urmăreşte
pe cetăţeanul altui stat chiar şi atunci cînd el îşi are domiciliul sau reşedinţa în străinătate, pe
teritoriul altui stat.

Acțiunea legii civile asupra persoanelor

Subiectele ale raportului juridic sînt omenii priviţi în mod individual – persoană fizică, sau
organizaţi în condiţiile legii – persoană juridică. Principiul care guvernează această materie
este acela potrivit căruia legea civilă se aplică persoanelor fizice în mod egal indiferent de
rasă, sex, naţionalitate. Este vorba de egalitatea subiectelor raporturilor juridice civile în faţa
legii.

Din punct de vedere al sferei subiectelor la care se aplică legea civilă se împart. în trei
categorii:

a.) Legea civilă cu vocaţie generală, adica acelea care se aplică atît persoanelor fizice cît şi
persoanelor juridice. Cele mai multe acte juridice civile au vocaţie generală, principalul dintre
ele fiind C. civ.

b.) Legea civilă cu vocaţia aplicării numai persoanelor fizice. De ex., Codul familiei.

c.) Legea civil cu vocaţia aplicării numai persoanelor juridice. De ex., Legea cu privire la
societăţile pe acţiuni. Aşa cum am mai spus, legea, de regulă, se aplică tuturor persoanelor
fizice şi juridice.

Cu toate acestea există unele acte normative care se aplică unei categorii determinate de
persoane: este cazul normelor juridice civile care reglementează tutela, curatela, materia
succesorală etc.

6. Noţiunea de raport juridic civil. Subiectele raportului juridic civil;

Raportul juridic civil este o relaţie social patrimonială sau nepatrimonială reglementată de
normele de drept civil.

Caracterele raportului juridic civil:

-social – reprezintă o relaţie social ,care reglementează doar relaţiile dintre subiecte.

-voliţional- exprimă voinţa statului concretizată în în normele juridice care reglementează

relaţiile sociale şi voinţa subiectivă a părţilor care încheie acte juridice.
 -poziţia de egalitate juridică a părţilor— reprezintă egalitatea între părţi în acest raport nici
una dintre părţi nu poate impune celeilalte voinţa sa ,raportul putînd fi încheiate ,modificate
sau stinse cu consimţămîntul tuturor părţilor.

Elementele raportului juridic civil:

-Subiectele-sunt persoanele fizice şi persoanele juridic titular de drepturi şi obligaţii civile.

-Conţinutul-reprezintă totalitatea drepturilor subiective şi a obligaţiilor civile pe care le au

părţile.

-Obiectul-constă în acţiunile ori inacţiunile spre care sunt îndreptate părţile.

Subiectele raportului juridic civil – sunt acele persoane fizice sau juridice care sînt titulari ale
unor drepturi subiective civile şi obligaţii colective. Şi statul poate participa la raporturile
juridice civile aflîndu-se pe poziţii de egalitate cu celelalte persoane.

7. Persoana fizică — subiect al raportului juridic civil. Capacitatea juridică a persoanei

fizice.

Persoană fizică – este subiectul individual de drept, adică omul privit ca titular de drepturi şi
obligaţii civile. Art. 17 Codul Civil al R.M. Omul privind individual poate fi titular de
drepturi şi obligaţii. Calitatea de subiect de drept este recunoscută tuturor persoanelor fără
vreo discriminare. Pentru a participa la un raport juridic civil persoana trebuie să dispună de
capacitate juridică .

Capacitatea juridică poate fi clasificată în :

1.Capacitate de folosinţă –constă în aptitudinea omului de a avea drepturi şi obligaţii civile.

Este reglementată de art. 18 Cod Civil. Prezintă următoarele caractere juridice : legalitate,
generalitate(totalitatea drepturilor subiective şi obligaţiilor) , inalienabilitate(capacitatea de
exerciţiu nu poate fi înstrăinată), intangibilitate, egalitate(toţi sunt egali în faţa legii) şi
universalitate(recunoscută tuturor oamenilor fără vreo discriminare).

Capacitatea de folosinţă începe în momentul naşterii persoanei şi încetează la moartea

acestuia. În anumite situaţii , dreptul la moştenire este recunoscut persoanei fizice , din
momentul conceperii ,cu condiţia ca ea să se nască vie. Pentru ca o persoană să aibă
capacitate de folosinţă , ea trebuie să existe. Capacitatea de folosinţă este intangibilă , dar , în
anumite cazuri expres prevăzute de lege, persoana poate fi limitată în capacitate. Aceste
îngrădiri, se vor considera incapacităţi de drept civil.

Acesta se pot clasifica după următoarele criterii:

1)după finalitatea lor pot fi împărţite în: a)incapacităţi cu caracter de sancţiune care la rîndul
lor pot fi cu caracter de pedeapsă penală sau cu caracter de pedeapsă civilă.
b)incapacităţi cu caracter de măsuri de protecţie ,cu care legiutorul ocroteşte anumite categorii
de persoane. (minorii pînă la 14 ani).

2)după modul cum operează : a) incapacităţi care operează de plin drept prin simpla
încadrare a persoanei într-o anumită categorie . (minorii pînă la 14 ani ) .

b)incapacităţi care operează ca efect a unei hotărîri judecătoreşti (decăderea din drepturi
părinteşti)

3)după izvorul lor incapacităţile pot fi : a)stabilite prin legea civilă

b)stabilite prin legea penală

Capacitatea de folosinţă încetează la decesul persoanei. Constatarea fizică a decesului

presupune examinarea cadavrului, întocmirea unui act constatator, în baza căruia se fac
înregistrările în registrele de stare civile,care vor sta la baza certificatului de deces.
Judecătorul constată decesul persoanei în conformitate cu probele aduse. Sunt cazuri cînd
persoana poate să apară , chiar fiind considerată decedată la domiciliu ,de iure e considerată
decedată, de facto e vie.

Capacitatea de exerciţiu a persoanei fizice – este aptitudinea omului de a dobîndi şi exercita

drepturi civile şi de a-şi asuma şi executa obligaţii civile încheiind acte juridice. Este
reglementată de articolele 19-25. Capacitatea de exerciţiu este condiţionată nu pursisimplu de
existenţa persoanei,dar de aptitudinea acesteia de a-şi da seama de acţiunile sale , şi mai ales
de consecinţele acestor acţiuni. Ea este condiţionată , de faptul , dacă , persoana are
discernămîntul necesar pentru a înţelege, ce se întîmplă în cazul în care săvîrşeşte anumite
acţiuni şi mai ales ce consecinţe acestea vor produce. Existenţa discernămîntului , se
presupune că apare începînd cu o anumită vîrstă ,care în legislaţia R.M este de 18 ani ,adică
vîrsta majoratului .

Pentru a exista capacitatea de exerciţiu sunt necesare două premise:

1)existenţa capacităţii de folosinţă — condiţii care nu ridică probleme, deoarece legiutorul

nostrum conferă capacitate de folosinţă tuturor persoanelor existente.

2)existenţa discernămîntului – discernămîntul este o stare de fapt care se formează în timp,

odată cu înnaintarea în vîrsta omului cu dobîndirea experienţei de viaţă a acestuia. Pentru ca o
persoană să aibă discernămînt pe lîngă atingerea unei anumite vîrste, mai trebuie să fie şi
sănătoasă din punct de vedere mental.

În timpul vieţii omul cunoaşte următoarele faze ale capacităţii de exerciţiu :

1)lipsa capacităţii de exerciţiu (minorii de la naştere pînă la atingerea vîrstei de 14 ani ) sau
persoanele majore ,dar care au fost lipsite de capacitate prin hotărîre judecătorească.
2)capacitate de exerciţiu limitată – care o atestăm la minorii cu vîrsta cuprinsă între 14-18
ani, dar şi la persoanele majore limitate în capacitate de exerciţiu prin hotărîre
judecătorească .

3)capacitate de execiţiu deplină – pe care o au persoanele majore , care au împlinit vîrsta de

18 ani ,sau persoanele minore cărora această capacitate le-a fost recunoscută anticipat
atingerii vîrstei de 18 ani .

8. Individualizarea persoanelor fizice;

În raporturile juridice individualizarea omului ca titular de drepturi şi obligaţii se realizează

prin anumite mijloace prevăzute de lege. Individualizarea persoanei este o instituţie complex
care presupune mai multe elemente aparţinînd mai multor ramuri de drept.

Dreptul civil reglementează doar o parte din aceste elemente , altele aparţin altor ramuri de
drept, de ex dreptul familiei. În dreptul civil mijloacele de identificare a persoanei se numesc
attribute de indentificare şi aceastea sunt numele ,domiciliul şi starea civilă. Codul Civil
reglementează expres numele şi domiciliul ca atribute de indentificare a persoanei , dar nu
reglementează şi starea civilă, ca un asemenea atribut, deşi o reglementează art 54.Cod Civil .

Numele persoanei fizice art. 28-29 Cod Civil. Numele este definit ca fiind acel atribut de
indentificare a persoanei fizice care constă în dreptul omului de a fi individualizat în familie şi
societate prin cuvintele stabilite cu această semnificaţie în condiţiile legii. Numele este un
drept subiectiv nepatrimonial. Din punct de vedere terminologic numele în sens larg
presupune atît numele de familie, cît şi prenumele. În sens restrîns numele desemnează
doar numele de familie. Numele de familie mai este desemnat şi prin formula ,nume
patronimic, iar prenumele se mai exprimă şi prin expresia nume de botez.

Numele de familie se dobîndeşte prin efectul filiaţiei ,astfel că copilul la naştere va lua
numele pe care în poartă părinţii săi sau numele cară îl poartă părintele faţă de care s-a stabilit
filiaţia . Dacă copilul s-a născut din părinţi căsătoriţi, la naştere acesta va lua numele părinţilor
,dacă aceştia au un nume comun. Dacă părinţii au nume diferite copilul va lua numele mamei
sau al tatălui ,iar în lipsa unei înţelegeri între părinţi litigiul va fi soluţionat de autoritatea
tutelară.

Schimbarea numelui poate fi efectuată prin acte juridice (căsătoria sau adopţia) sau prin acte
civile la vîrsta de 16 ani.

Prenumele atribut de indentificare care se dobîndeşte la momentul încheierii naşterii(în timp

de 3 luni de zile). Sunt cuvintele prin care pesoana se individualizează în familie şi societate.
Copilul va lua un prenume simplu sau cel mult compus din 2 cuvinte. Poate fi schimbat la
cerere, prin procedura administrativă legea privind actele de stare civilă.

Domiciliul intervine atunci cînd nu putem individualiza o persoană prin nume. Domiciliul
reprezintă atributul de identificare a persoanei care o individualizează în spaţiu prin indicarea
unui loc avînd această semnificaţie juridică . Legiutorul reglementează domiciliul în art 30-31
Cod Civil. Domiciliul se stabileşte prin indicarea unei adrese concrete ,adică localitatea ,
strada, blocul, scara ,apartamentul,numărul ş.a.
Domiciliul are următoarele caractere :

1)stabilitate – presupune că domiciliul odată stabilit nu poate fi schimbat atît de uşor, necesită
perfecţionarea actelor pentru a-l schimba.

2) unicitate- o persoană poate avea doar o singur domiciliu.

3)obligativitate – persoana obligatoriu trebuie să aibă un domiciliul.

Persoanele îşi stabilesc domiciliul în dependenţă de vîrsta pe care o au. Copii nou-născuţi îşi
stabilesc domiciliul la părinţi.

Dacă nu putem individualiza persoana nici prin nume ,nici prin domiciliu, atunci vine starea
civilă.

Starea civilă reprezintă mijlocul juridic de individualizare a persoanei prin care aceasta se
individualizaează în familie şi societate şi presupune indicarea unor calităţi personale avînd
această semnificaţie . Ea cuprinde o sumă de calităţi personale ale omului, şi se mai numeşte
statutul civil. Starea civilă este determinată de anumite calităţi ale persoanei,care sunt supune
înregistrării în registrele de stat ,care se numesc registre de stare civilă , şi care sunt ţinute de
oficiile de stare civilă sau de organele care îndeplinesc atribuţii de oficii de stare civilă.
Actele de stare civilă sunt naşterea, căsătoria, adopţia, schimbarea numelui.

9. Declararea dispariţiei persoanei fizice;

Articolul 49. Declararea persoanei dispărută fără veste

(1)Persoana fizică poate fi declarată dispărută fără veste dacă lipseşte de la domiciliu şi a
trecut cel puţin un an din ziua primirii ultimelor ştiri despre locul aflării lor. Dispariţia se
declară de instanţa de judecată la cererea persoanei interesate.

(2)În cazul imposibilităţii de a se determina ziua primirii ultimilor informaţii despre dispărut,
termenul pentru declararea dispariţiei fără veste va începe să curgă din prima zi a lunii
următoare celei în care au fost primate ultimile informaţii despre dispărut, iar în cazul
imposibilităţii de a determina această lună, de la întîi ianuarie al următorului an.

10. Efectele prezentării persoanei declarate dispărută;

Dacă persoana declarată dispărută fără urmă, apare sau dacă se cunosc unele știri despre
aceasta, atunci instanța de judecată anulează dispariția acestuia. În privinţa
capacităţii ,declararea persoanei dispărută nu produce efecte.

11. Declararea decesului persoanei fizice;

Constatarea fizică a decesului presupune examinarea cadavrului, întocmirea unui act
constatator, în baza căruia se fac înregistrările în registrele de stare civile,care vor sta la baza
certificatului de deces. Judecătorul constată decesul persoanei în conformitate cu probele
aduse. Sunt cazuri cînd persoana poate să apară , chiar fiind considerată decedată la domiciliu
,de iure e considerată decedată, de facto e vie.

12. Efectele prezentării persoanei declarate moarte;

Chiar dacă persoana este considerată decedată, există cazuri în care aceasta poate să fie vie și
aici hotărîrea judecătorească nu influențează capacitatea de folosință și capacitatea de
exercițiu la locul aflării. Toate actele juridice încheiate de persoana declarată decedată sunt
valabile și au putere juridică datorită faptului că el are capacitate de exercițiu. Declararea
morții nu are nici un efect asupra drepturilor sale subiective, dobîndite în locul unde nu se știa
că a fost declarată moartea. Dacă persoana dispărută se întoarce la domiciliu și dă de știre că e
în viață, instanța de judecată anulează hotărîrea privitor la decesul acesteia. Indiferent de
timpul prezentării sale persoana declarată dispărută poate cere bunurilse sale de la oricare
persoană care le-a păstrat, sau care au trecut cu titlu gratuit. Cînd bunurile trec la stat și ca
urmare au fost vîndute, după anularea hotărîrii instanței de declarare a decesului, persoanei I
se restituie suma de bani obținută din vînzarea bunurilor.

13. Persoana juridică — subiect al raportului juridic civil;

Persoana juridică este organizaţia care are un patrimoniu distinct şi răspunde pentru
obligaţiile sale cu acest patrimoniu, poate să dobîndească şi să exercite în nume propriu
drepturi patrimoniale şi personale nepatrimoniale să-şi asume obligaţii , poate fi reclamant şi
pîrît în instanţa de judecată. Art. 55 N. de persoană juridică alin. (1).

14. Clasificarea persoanelor juridice;

După domeniul dreptului de care aparțin:

-persoane juridice de drept public- sunt acelea care desfășoară activități în domenii de interes
public (organelle centrale sau locale a puterii executive, guvernul RM, Ministerele,
Autoritățile administrative autonome).

-persoane juridice de drept privat – prin intermediul lor se urmărește desfășurarea activității
referitoare la interesele personale. (sindicatele, patronatele, societățile comerciale, asociațiile
sportive, cultural etc.)

După scopul lor:

-persoane juridice cu scop patrimonial (lucrativ)- prin activitatea desfășurată se urmărește

obținerea unor profituri directe pentru asociații.

-persoane juridice cu scop nepatrimonial (nelucrativ) – cîștigurile obținute rămîn afectate

activității acestor persoane și scopului nepatrimonial urmărit de persoana juridică.

După naționalitatea lor:

-persoane juridice moldovene (naționale)- care pot funcționa pe teritoriul RM, în condiții
stabilite de lege.

-persoane juridice străine – au un regim juridic special.

După modul lor de constituire:

-persoane juridice care se înființează prin act de dispoziție al organului de stat competent .

-persoane juridice care se înființează prin act juridic de asociere.

15. Capacitatea juridică a persoanei juridice;

Capacitatea civilă a persoanei juridice trebuie să dispună de capacitate juridică pentru a

putea participa la circuitul civil. Capacitatea civilă a persoanei juridice reprezintă aptitudinea
subiectului colectiv de drept civil de a avea drepturi şi obligaţii civile (capacitatea de
folosinţă) şi aptitudinea de a dobîndi şi a exercita drepturi subiective civile şi de a-şi asuma şi
îndeplini obligaţii civile, încheind acte juridice de către organele sale de conducere
(capacitatea de exerciţiu).

Ca şi la persoana fizică , la persoana juridică capacitatea juridică civilă este compusă din două
elemente constitutive :

-Capacitatea de folosinţă

-Capacitatea de exerciţiu

 Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice constă în aptitudinea

drepturilor ,libertăţilor şi obligaţii civile.

Caracterele juridice ale capacităţii de folosinţă

1)Legalitatea

2)Ilienabilitatea

3)Intagibilitate

4)Generalitate

5)Specialitate –are doar anumite drepturi şi obligaţii prin actele de constituire, scopul pe care
îl are persoana juridică.

Începutul capacităţii de folosinţă a persoanei juridice. Este ceea ce la persoana fizică este
numit data de naştere şi acest moment va fi determinat de modalitatea de înfiinţare a persoanei
juridice.
Potrivit Art.60 alin (1) Capacitatea de folosinţă a persoanei fizice se dobîndeşte la data
înregistrării de stat. Potrivit art.63 alin(1) Persoana juridică se consideră constituită în
momentul înregistrării ei de stat.

Dacă avem în vedere persoanele juridice de stat sau de drept public ,acestea se consideră
constituită fie la data indicată în actul normativ , fie la data intrării în vigoare a actului în baza
căreia aceasta a fost înfiinţată. Potrivit alin (2) art. 60 Persoana juridică cu scop lucrativ poate
desfăşura orice activitate neinterzisă de lege ,chiar dacă nu este prevăzută în actul de
constituire.

În acelaşi timp în actele de constituire ale unei persoane juridice , cu scop lucrativ ,trebuie
indicate genurile de activitate pe care aceasta urmează să le practice. Astfel,că vom fi în
prezenţa principiului specialităţii capacităţii de folosinţă ,în cazul persoanelor juridice
respective. Mai mult ca atît legislaţia penală , sancţionează persoanele juridice pentru
desfăşurarea activităţilor ,care nu sunt indicate în actele de constituire.

În cazul persoanelor juridice cu scop nelucrativ alin (3) art. 60 prevede expres că acestea pot
desfăşura numai activităţile prevăzute în actele de constituire.

Capacitatea de folosinţă a persoanei juridice încetează la data radierii acesteia din registrele
de stat .

 Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice reprezintă aptitudinea subiectului

colectiv de drept civil ,de a-şi dobîndi drepturi şi asuma obligaţii civile încheind acte
juridice de către organele de conducere ale acesteia.

În cazul persoanei fizice posibilitatea încheierii actelor juridice este determinată de existenţa
discernămîntului . Discernămîntul sau voinţa au origine individual-umană ,în aceste condiţii
se pune problema exprimării voinţei juridice, a colectivităţii de persoane pentru a încheia acte
juridice. În acest sens ,persoana juridică va încheia actele juridice prin intermediul organelor
de conducere care au calitatea de reprezentanţi ai colectivităţii.

În cazul persoanelor juridice procedeul reprezenţării legale este nu numai necesar dar şi
obligatoriu ,ori numai aşa persoana juridică poate încheia acte şi participa la circuitul civil.

Potrivit art. 61 alin (1) Persoana juridică îşi exercită de la data constituirii drepturile şi îşi
execută obligaţiile prin administrator.

Au calitatea de administrator persoanele fizice care prin lege sau prin actul de constituire sunt
desemnate să acţioneze în raporturile cu terţii individual sau colectiv în numele şi pe seama
persoanei juridice.

Actele persoanei juridice făcute de administratorul acesteia în limita împuternicirilor conferite

sînt acte făcute de persoana juridică însăşi. Actele sau faptele săvîrşite cu depăşirea acestor
împuterniciri sunt considerate ilegale şi nu obligă persoana juridică.
Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice la fel ca şi capacitatea de exerciţiu se
dobîndeşte la data înregistrării de stat .

Capacitatea de exerciţiu a persoanei juridice încetează la data radierii ei din registrele de stat

16. Înfiinţarea şi înregistrarea de stat a persoanelor juridice;

Înfiinţarea persoanei juridice . Prin înfiinţarea persoanei juridice vom înţelege crearea unui
nou subiect colectiv de drept civil în condiţiile legii. Înfiinţarea poate presupune ,fie un singur
act juridic de ex.(contractual de constituire) , fie două acte (contractual de constituire şi
statutul). În doctrină sunt cunoscute cîteva moduri de înfiinţare a persoanelor juridice :

1)Prin actul de dispoziţie a organului competent de stat. În acest fel sunt organizate
întreprinderile de stat sau persoanele juridice de drept public .

2)Prin actul de înfiinţare recunoscut de organele competente ale statului. În acest caz
iniţiativa aparţine particularilor , îmsă această iniţiativă trebuie autorizată, fie de cameră
înregistrării de stat, fie de ministerul justiţiei,fie de organele administraţie publică locală.

Pentru anumite persoane juridice întîi se cere obţinerea unei autorizări prealabile ,după care
actele constitutive se vor depune la organele competente ale statului, care vor autoriza
înfiinţarea subiectului colectiv de drept civil.

Înregistrarea persoanelor juridice se face în condiţiile legii în registrele de stat .Pentru

înregistrare fondatorii trebuie să prezinte un set de acte .Actele de constituire sunt : contractul
de constituire, statutul sau ambele în dependenţă de forma organizatorico-juridică. Contractul
de constituire sau statutul , trebuie aprobat de fondatorul sau fondatorii acesteia. În actele de
constituire trebuie să conţină denumirea şi sediul actului juridic. În actele de constituire a
persoanelor cu scop nelucrativ , se va indica scopul şi obiectul de activitate,chiar dacă codul
civil nu prevede expres şi în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ se cere acest
lucru. 17. Atributele de identificare ale persoanelor juridice;

Înregistrarea persoanelor juridice se face în condiţiile legii în registrele de stat .Pentru

înregistrare fondatorii trebuie să prezinte un set de acte .Actele de constituire sunt : contractul
de constituire, statutul sau ambele în dependenţă de forma organizatorico-juridică. Contractul
de constituire sau statutul , trebuie aprobat de fondatorul sau fondatorii acesteia. În actele de
constituire trebuie să conţină denumirea şi sediul actului juridic. În actele de constituire a
persoanelor cu scop nelucrativ , se va indica scopul şi obiectul de activitate,chiar dacă codul
civil nu prevede expres şi în cazul persoanei juridice cu scop lucrativ se cere acest lucru.

Denumirea persoanei juridice reprezintă cuvîntul sau grupul de cuvinte , prin care persoana
juridică se individualizează în raporturile juridice civile. Denumirea persoanei juridice este
reglementată art. 66 reprezintă un drept subiectiv civil apărat de normele juridice în vigoare.

Denumirea persoanei juridice nu trebuie să coincidă cu denumirea altor persoane juridice ,cu
aceeaşi formă organizatorico-juridică ,deja înregistrat . Neapărat denumirea trebuie să conţină
forma organizatorico-juridică.
Se interzice utilizarea în denumirea persoanelor juridice a termenilor care contravin
prevederilor legale sau normelor morale. Nu pot fi utilizate abrevieri, care ar induce în
eroare ,în ceea ce priveşte forma organizatorico-juridică a acesteia. Nu pot fi utilizate nume
proprii, dacă acestea nu coincid cu numele fondatorilor,sau dacă nu există acordul acestora.
Nu poate fi utilizată denumirea oficială a statului,dacă pentru aceasta nu există o dispoziţie
legală.Nu pot fi utilizate denumiri a personalităţilor istorice.

Sediul persoanei juridice reprezintă locul unde persoana juridică îşi are organele de
conducere. El se indică prin stabilirea exactă a localităţii ,sectorului ,stradă , bloc, scară,
apartament.

18. Reorganizarea persoanei juridice;

Reorganizare persoanei juridice prezintă un procedeu economic în care sunt implicate una
sau mai multe persoane existente sau care se întemeiază, proces avînd ca efect, crearea,
modificarea sau chiar încetarea persoanei juridice.

Există două modalități de reorganizare: 1)Comasarea

2)Dezmembrarea

O altă modalitate este 3)Transformarea.

1)Comasarea prezintă unirea a 2 sau mai multe persoane juridice care se află într-o singură
persoană juridică.

Comasarea prin fuziune este acea operaţiune juridică prin care două sau mai multe persoane
juridice se unifică pentru a forma o nouă entitate juridică. În urma contopirii, persoanele
juridice care part.icipă la procesul de reorganizare se dizolvă şi sînt radiate din Registrul de
stat.

Comasarea prin absorbție este acea operaţiune juridică prin care o persoana juridică absoarbe
una sau mai multe persoane juridice care, în consecinţă, se dizolvă şi sînt radiate din Registrul
de stat. Patrimoniul persoanei juridice absorbite trece la persoana juridică absorbantă care,
după modificarea actelor de constituire, îşi continuă propria existenţă, precum şi toate
raporturile juridice ale persoanelor absorbite.

2)Dezmembrarea este o operaţiune juridică potrivit căreia dintr-o persoană juridică apar două
sau mai multe persoane juridice.

 Dezmembrarea prin divizare este o operaţiune în care persoana juridică îşi pierde
calitatea de subiect de drept prin dizolvare şi se împarte în două sau mai multe
persoane juridice. De la persoana juridică dizolvată la noile persoane juridice trec prin
succesiune părţi din patrimoniu.
 Dezmembrarea prin separare este o operaţiune juridică în care din componenţa unei
persoane juridice care nu se dizolvă şi nu-şi pierde personalitatea juridică se desprind
şi iau fiinţă una sau mai multe persoane juridice.
3)Transformarea persoanei juridice este acea operaţiune prin care are loc o modificare a
formei persoane juridice.

Persoana juridică poate să-şi continuă existenţa sub o altă formă dacă persoana juridică
îndeplineşte toate condiţiile legale prevăzute pentru noua sa formă de organizare juridică.

Deci, ca urmare a transformării nu are loc trecerea drepturilor şi obligaţiilor de la o persoană

la alta, fiindcă persoana juridică nu dispare, ci continuă să existe într-o altă formă. Chiar dacă
în Registrul de stat se fac radieri si înscrieri, ea trebuie calificată ca o reînegistrare legală şi nu
ca o dizolvare a unei persoanei juridice şi înfiinţarea alteia.

19. Încetarea activităţii persoanelor juridice;

Prezintă dispariția totală a unui subiect de drept, sfîrșitul capacității juridice și încetarea
activității pe care aceasta o desfășoară.

O persoană juridică își poate înceta activitatea ca efect al unui proces de reorganizare
(absorbție, fuziune, diviziune totală). Prin dizolvare persoana juridică dispare definitive.

Cazurile de dizolvare sunt:

1)împlinirea termenului prevăzut în actele sale constitutive. Aici instanța de judecată i-a
hotărîrea de dizolvare.

2)imposibilitatea atingerii scopului.

3)dizolvarea printr-un act de voință a asociațiilor, simetric celui prin care persoana juridică a
luat ființă.

4)scăderea nr de membri sub limita minimă prevăzută de lege.

5)insolvabilitatea este o cauză de dizolvare pentru fundații și asociații.

6)reducerea capitalului social. Asociațiile pot împiedica dizolvarea, hotărînd completarea

capitalului, dar dacă această manifestare de voință nu intervine, instanța de judecatp sesizată
nu are decît să constate că dizolvarea s-a produs de dept .

7)moartea, interdicția, insolvabilitatea asociațiilor.

8)un caz special de dizolvare silită a persoanei juridice, cu caracter de sancțiune privește
situația în care scopul urmărit sau mijloacele necesare pentru realizarea sa, au devenit contrare
legii, ori are alt scop decît cel declarat.

20. Conţinutul raportului juridic civil. Definiţia dreptului subiectiv civil

Conţinutul raportului juridic civil reprezintă totalitatea drepturilor şi obligaţiilor pe care le
au părţile în raportul juridic civil. Astfel drepturile subiective formează latura activă a
conţinutului raportului juridic civil, iar obligaţiile civile alcătuiesc latura pasivă.Oricărui drept
subiectiv civil îi corespunde o obligaţie corelativă ,deoarece nu există drepturi fără obligaţii.

De asemenea ,conţinutul dreptului subiectiv civil determină conţinutul obligaţiei corelative,

adică dacă dreptul este patrimonial şi obligaţia va fi de aceeaşi natură. Iar dacă dreptul este
nepatrimonial şi obligaţia va fi nepatrimonială.

Latura activă a conţinutului este formată din drepturile subiective civile .Dreptul subiectiv
civil poate fi definit ca fiind o posibilitate recunoscută de legea civilă subiectului activ
(persoana fizică sau juridică), în virtutea căreia aceasta poate avea în limitele dreptului şi a
moralei o anumită conduită şi să pretindă o conduită corespunzătoare (să dea ,să facă sau să
nu facă ceva) de la subiectul pasiv ,iar în caz de nevoie să o poată aduce la îndeplinire prin
intermediul forţei de constrîngere a statului

Obligaţia civilă reprezintă îndatorirea subiectului pasiv al raportului juridic civil,de a avea o
anumită conduită corespunzătoare dreptului subiectiv corelativ ,conduita care poate consta în
a da,a face sau a nu face ceva şi care la nevoie poate fi impusă prin forţa de constrîngere a
statului. Obligaţia civilă formează latura pasivă a conţinutului raportului juridic civil. Ea este
de aceeaşi natură ca şi dreptul subiectiv pe care îl însoţeşte şi are acelaşi conţinut

Definitia dreptului subiectiv civil.Drept civil ca ramură de drept este o totalitate de norme
juridice care reglementează relaţiile sociale ,personale sau patrimoniale,stabilite între
persoane fizice sau juridice,aflate pe poziţie de egalitate juridică precum şi conduita lor

21.Clasificarea drepturilor subiective civile după gradul lor de opozabilitate

)În funcţie de opozabilitatea lor există drepturi subiective civile :

a)absolute- este asbsolut dreptul subiectiv civil în virtutea căruia acel titular de drept subiectiv
poate avea o anumită conduită fără a face apel pentru a şi îl exercita. Sunt absolute drepturile
personale şi drepturile reale. (dreptul la nume, dreptul la proprietate)

b)relative- sunt acele drepturi subiective civile în virtutea cărora subiectul activ ,poate
pretinde de la subiectul pasiv o conduită determinată fără de care dreptul nu se poate realiza.
Sunt relative drepturile de creanţă (dreptul de a cere plata preţului).

Drepturile absolute se caracerizează prin :

a)este cunoscut doar subiectul activ ca titular al dreptului, subiectul pasiv este necunoscut
fiind format din toate celelalte persoane în afară de titularul dreptului.

b)dreptului absolut îi corespunde obligaţia generală şi negativă de a nu face nimic prin care să
i se aducă atingeri.

c)dreptul absolut este opozabil tuturor

Drepurile relative se caracterizează prin :

a)este cunoscut atît subiectul activ cît şi cel pasiv( creditor şi debitor)

b)îi corespunde fie obligaţia pozitivă a da ,a face. , fie obligaţia negativă (a nu face ceva).

c)dreptul relativ este opozabil doar subiectului pasiv

22.Clasificarea drepturilor subiective civile după natura conţinutului lor

a)patrimoniale- relaţii care pot fi evaluate în bani. Sunt patrimoniale drepturile reale şi
drepturile de creanţă.

b)nepatrimoniale sau personale –sunt acele drepturi subiective ale căror conţinut nu poate fi
evaluat băneşte ,ţin de anumite drepturi( drept la viaţă,drept la nume). La rîndul lor,
drepturile patrimoniale se subclasifică în :drepturile reale şi drepturi de creanţă.

-Sunt reale aceste drepturi subiective pe care titularul le poate exercita singur fără intervenţia
altei persoane. —De creanţă sunt acele drepturi subiective în temeiul cărora subiectul activ
numit creditor , poate pretinde de la subiectul pasiv numit debitor ,să dea, să facă sau să nu
facă ceva.

23. Obiectul raportului juridic civil

Obiectul raportului îl reprezintă conduita părţilor, adică acţiunile sau inacţiunile la care este
îndreptăţit subiectul activ sau de care este ţinut subiectul pasiv. Nu trebuie confundat obiectul
şi conţinutul raportului juridic civil,deoarece chiar dacă între aceste existe o legătură
indisolubilă ele sunt două elemente distincte ale raportului. Nu trebuie confundată
posibilitatea unei conduite cu conduita însăşi.

Interdependenţa între conţinutul şi raportul juridic civil poate fi exemplificată în felul

următor:

Dacă conţinutul raportului este unul complex fiind format dintr-o pluralitate de drepturi şi
obligaţii ,la fel de complex va fi şi obiectul său. Adică, obiectul va fi format din mai multe
acţiuni sau inacţiuni la care sunt ţinute.

24.Bunurile – obiect al raportului juridic civil

Întotdeauna conduita părţilor ,dar şi drepturile şi obligaţiile se referă la lucrurile din lumea
înconjurătoare. Aceste lucruri nu pot fi incluse în elementele structurale ale raportului juridic
civil ,deoarece are o natură juridică socială. Aceste lucruri formează elementul exterior al
raportului juridic civil şi în dreptul civil poartă denumirea de bunuri. Bunurile reprezintă
acele valori economice necesare şi utile pentru satisfacerea nevoilor materiale şi spirituale ale
omului şi sunt susceptibile de apropiere sub forma dreptului de proprietate.

Pentru ca un lucru din lumea exterioară să fie bun în sensul dreptului civil el trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:

1)să aibă o valoare economică

2)să fie util omului ,adică să poată satisface interesele spirituale sau materiale ale omului.

3)să poată fie apropriat, sub forma dreptului de proprietate. De ex. aerul este util, sau chiar
indispensabil vieţii omului ,dar în starea lui naturală nu poate constitui obiect al dreptului de
proprietate al cuiva.

Bunurile pot fi privite individual, luate unul cîte unul. Însă, dacă privim bunurile din
perspectiva titularului căruia aceste îi aparţin, aceste formează un tot întreg. Astfel, există o
corelaţie între bunuri şi patrimoniu . Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi a
obligaţiilor evaluate băneşte şi care aparţin unei persoane la un moment dat. De asemenea
aceste drepturi şi obligaţii poartă asupra unor bunuri.

Datorită faptului că lucrurile din lumea înconjurătoare prezintă caracteristici deosebite şi

circulaţia acestora va determina regim juridic diferit ,astfel a fost necesară o clasificare a
bunurilor care determină regimul juridic aplicabil fiecărui din ele

25.Corelaţia dintre lucruri şi bunuri. Corelaţia dintre bunuri şi patrimoniu

Conceptul de bun este o categorie juridică grefată pe noţiunea de lucru. În sens juridic, bunul
este acel lucru care îndeplineşte trei condiţii cumulative: — este util omului;

-are o valoare economică, fiind susceptibil de apreciere în bani

— poate fi apropiat sub forma unui drept patrimonial. Altfel spus, bunurile sunt lucruri care
satisfac o trebuinţă umană, au o valoare economică şi sunt susceptibile de apropiere sub forma
unor drepturi patrimoniale. Lucrurile care nu întrunesc cumulativ condiţiile arătate nu sunt
bunuri în sens juridic. Astfel, aerul atmosferic, apa mărilor, lumina soarelui, deşi utile omului,
nu au o valoare economică şi nu sunt susceptibile de apropiere directă sub forma unor drepturi
patrimoniale, astfel încât nu sunt considerate bunuri. Termenul bun poate fi înţeles în două
accepţiuni: — în sens restrâns, ca lucruri şi animale, susceptibile a face obiectul unor drepturi
şi obligaţii patrimoniale;
— în sens larg orice element al activului patrimonial al unei persoane (adică atât lucrul
propriu-zis, cât şi drepturile referitoare la lucrul respectiv).

Există o corelaţie între bunuri şi patrimoniu . Patrimoniul reprezintă totalitatea drepturilor şi a

obligaţiilor evaluate băneşte şi care aparţin unei persoane la un moment dat. Bunurile
reperentind continutul patrimoniului propriu zis

26. Clasificarea bunurilor în funcţie de natura lor şi după regimul circulaţiei juridice

În funcţie de natura lor:

a)mobile – bunuri care pot fi mutate dintr-un loc în altul cu forţă proprie fără ca această
schimbare să ducă la valoarea economică a acestora.

b)imobile — bunuri care nu pot fi mutate dintr-un loc în altul, sunt legate strîns de pămînt.

Bunurile mobile (mişcătoare) se subclasifică în bunuri prin natura lor, bunuri mobile prin
determinarea legii, bunuri mobile prin anticipaţie

Bunurile mobile prin natura lor sunt cele care se transportă de la un loc la altul şi care se
mişcă de la sine (animalele) sau cu ajutorul unei puteri străine (lucrurile neînsufleţite).

Bunurile mobile prin determinarea legii sunt, obligaţiile şi acţiunile care au ca obiect sume
exigibile sau bunuri mobile, acţiuni sau interese în companii de finanţe, de comerţ sau
industriale, chiar dacă capitalul acestora este format din imobile

Bunuri mobile prin anticipaţie sunt bunuri imobile prin natura lor, dar pe care părţile unui act
juridic le consideră mobile prin anticipaţie, în temeiul a ceea ce vor deveni în viitor, precum:
recoltele şi fructele neculese încă, materialul neextras al unei cariere (piatră, marmură, petrol
etc.)

Bunurile imobile se subclasifică în: imobile prin natura lor, imobile prin obiectul lor şi
imobile prin destinaţie

Bunurile imobile prin natura lor sunt enumerate.: terenurile, izvoarele şi cursurile de apă,
plantaţiile prinse în rădăcini, construcţiile şi orice alte lucrări fixate în pământ cu caracter
permanent, platformele şi alte instalaţii de exploatare a resurselor submarine situate pe platoul
continental, precum şi tot ceea ce, în mod natural sau artificial, este încorporat în acestea cu
caracter permanent.

Bunurile imobile prin destinaţie sunt bunuri mobile prin natura lor, dar sunt considerate
imobile datorită destinaţiei ce li s-a dat (de a servi ca accesoriu pentru uzul şi exploatarea unui
imobil). Sunt asemenea bunuri: bunurile destinate exploatărilor agricole, exploatările
industriale sau comerciale; bunuri mobile pe care proprietarul le-a aşezat perpetuu către fond
(etalate durabil cu gips, ciment, var) ori care nu pot fi scoase fără a deteriora fondul sau pe ele
însele (statui, ornamente, tablouri, oglinzi etc.).
După regimul circulaţiei juridice:

1. Bunurile aflate în circuitul civil sunt acelea care pot face obiectul actelor juridice
civile. De regulă bunurile sunt în circuitul civil. Scoaterea bunului din circuitul civil
poate fi făcută numai prin lege. Bunurile aflate în circuitul civil pot circula liber, fără
nici o restricţie ori pot fi supuse unui regim restrictiv, din motive de necesitate publică
(arme, muniţii, substanţe explozive, toxice etc.).
2. Bunurile scoase din circuitul civil sunt acelea ce nu pot face obiectul unor acte
juridice civile ca urmare a unei dispoziţii exprese a legii. „terenurile care fac parte din
domeniul public sunt scoase din circuitul civil, , bunurile aparţinând domeniului
public sunt scoase din circuitul civil. Ele sunt inalienabile, insesizabile şi
imprescriptibile.
3. Clasificarea bunurilor după modul în care sunt determinate şi după cum pot sau nu
fi împărţite fără să-şi schimbe destinaţia lor;

După modul în care sunt determinate:

1. a) individual determinate-acestea se individualizează prin semne,însuşiri

caracteristice doar lui.
2. b) determinate generic – are semne caracteristice tutoror bunurilor de acelaşi gen şi
care se individualizează prin numerări,măsurări , cîntăriri

Bunurile individual determinate sunt acelea care, prin natura lor sau prin voinţa părţilor,
sunt individualizate prin elemente specifice, care îl deosebesc de alte lucruri asemănătoare,
particularizându -l ca entitate distinctă. Caracterul de bun individual determinat (cert) poate
rezulta din chiar natura lucrului (cum este cazul oricărui unicat, fie el manuscrisul original al
unei lucrări literare sau ştiinţifice, o anumită pictură sau sculptură etc.) sau din voinţa părţilor
exprimată în cuprinsul unui act juridic (de ex., un radio — receptor, produs fabricat în serie).

Bunurile generice sunt acelea care prezintă însuşiri specifice speciei din care fac parte,
individualizarea lor făcându -se prin numărare, cântărire, măsurare (5m stofă, 3 kg pere etc.).
Au acest caracter: banii, combustibilul, cerealele, produsele fabricate în serie etc. Prin act
juridic un bun generic poate fi considerat de părţi ca bun cert

După cum pot sau nu fi împărţite fără să-şi schimbe destinaţia lor;

a)bunuri divizibile — sunt acele lucruri care admit împărţirea lor în subdiviziuni fără ca prin
aceasta să se schimbe destinaţia lor economică(tren,o bucată de stofă). o cantitate de 100l vin
poate fi aşezată în butoaie de diferite mărimi; un cupon de stofă măsurând 100m poate fi
împărţit în cupoane mai mici etc.).

b)bunuri indivizibile — sunt acele lucruri care nu admit împărţirea lor în subdiviziuni fără a
schimba destinaţia lor economică (haine,diamante). maşină de scris, un calculator, un tablou.

Clasificarea în discuţie prezintă importanţă în materia partajului şi a obligaţiilor cu pluralitate

de subiecte.
Astfel, în cazul partajului, întrucât bunul indivizibil nu poate fi fracţionat, el va fi atribuit
unuia dintre copărtaşi sau va fi scos în vânzare prin licitaţie, iar preţul obţinut va fi împărţit
între copărtaşi.

De asemenea, bunul indivizibil care formează obiectul unei obligaţii cu mai multe subiecte
determină o indivizibilitate naturală, aşa încât, după caz, fiecare creditor poate cere întreaga
prestaţie sau fiecare debitor este ţinut să execute întreaga prestaţie.

28.Clasificarea bunurilor după cum folosirea lor implică ori nu consumarea ori
înstrăinarea lor şi după corelaţia dintre ele.

După cum folosirea lor implică ori nu consumarea ori înstrăinarea lor:

a)bunuri consumptibile — sunt lucrurile care nu pot fi folosite de cît o singură

dată(alimente,bani). pot fi înlocuite unul cu altul la executarea unei obligaţii. alimentele,
combustibilul, banii etc.

b)bunuri neconsumptibile -sunt lucrurile care pot fi folosite de mai multe ori(uneltele de

muncă,fondurile). nu pot fi înlocuite unul cu altul la executarea unei obligaţii. pământul,

clădirile, utilajele

Importanţa clasificării în discuţie se manifestă în cazul uzufructului şi al împrumutului.

Astfel, dacă dreptul de uzufruct poartă asupra unui bun neconsumptibil, uzufructuarul va
trebui să restituie nudului proprietar chiar acel bun, el având obligaţia conservării substanţei
lui (salva substantia rei), pe când, în cazul în care este vorba de un bun consumptibil (într-o
asemenea situaţie, în fapt, suntem în prezenţa unui cvasiuzufruct, deoarece uzufruc-tuarului
nu i se transmit doar folosinţa şi dreptul de a culege fructele, ci însuşi dreptul de proprietate),
uzufructuarului nu îi mai incumbă obligaţia de a conserva substanţa bunului spre a-l restitui
chiar pe acelaşi, ci, potrivit art. 712 C.civ., el are obligaţia de a restitui bunuri de aceeaşi
cantitate, calitate şi valoare cu cele primite sau, la alegerea proprietarului, contravaloarea lor
la data stingerii uzufructului.

După corelaţia dintre ele

Bunul principal este acela care poate fi folosit în mod independent, fără să fie destinat a servi
la întrebuinţarea altui bun.

Bunul accesoriu este acela care a fost destinat, în mod stabil şi exclusiv, întrebuinţării
economice a altui bun; este accesoriu atât timp cât satisface această utilizare.
Ca exemple de bunuri accesorii, cităm: cheia pentru lacăt, cureaua pentru ceas, coperta pentru
caiet etc.

Caracterul de bun principal sau accesoriu derivă nu atât din însuşirile fizice ale bunului, cât
mai ales din voinţa omului, numai proprietarul ambelor bunuri putând stabili destinaţia
comună a acestora
Cu toate acestea, prin transformarea unui bun principal într-un bun accesoriu nu se aduce
atingere drepturilor unui terţ cu privire la acesta
Importanţa împărţirii bunurilor în principale şi accesorii constă în aceea că, atunci când face
obiectul unui act juridic, bunul accesoriu urmează soarta bunului principal (accesorium
sequitur principale), desigur, în lipsă de stipulaţie expresă în sens contrar, inclusiv în caz de
înstrăinare sau de grevare a bunului principal.

29.Clasificarea bunurilor după modul lor de percepere şi în funcţie de destinaţia lor

concretă

După modul lor de percepţie:

a)bunuri corporale – sunt lucrurile care cad sub simţurile noastre datorită materialităţii lor,
adică pot fi pipăite (un animal,un imobil).

b)bunuri incorporate – sunt lucrurile care nu cad sub simţurile noastre ci constau dintr-un
drept (o moştenire,o creanţă).

Clasificarea bunurilor în corporale şi incorporale prezintă importanţă sub următoarele aspecte:

— dobândirea proprietăţii asupra bunurilor mobile ca efect al posesiei de bună-credinţă

vizează numai bunurile mobile corpo-rale, iar numai în mod excepţional şi unele bunuri
mobile incorporale, anume titlurile la purtător

— dobândirea proprietăţii prin simpla tradiţiune (remitere) se aplică numai în privinţa

bunurilor mobile corporale şi, prin excepţie, a titlurilor la purtător.
In funcţie de destinaţia lor concretă

Dupa destinatia lor concreta se clasifica in bunuri de consum individual:

Bunuri mijloace de productie

 Bunuri de consum individual

 Bunurile de consum curent, care, în general, sunt produse de primă necesitate, au un
preţ relativ puţin ridicat, generează cumpărări foarte frecvente (produse alimentare
curente, tutun, mercerie etc.) şi reclamă circuite de distribuţie care trebuie să asigure
consumatorilor proximitate, rapiditate, facilitate. În acest sens, sunt recomandate
circuitele scurte, prin intermediul detailiştilor şi circuitele medii, prin intermediul
centralelor de cumpărare.
 Bunurile de necesitate mediesau de «noutate», care în cele mai frecvente cazuri, au
un preţ foarte ridicat în raport cu valoarea lor reală, satisfăcînd nevoi de ordin
psihologic sau legate de un anumit moment, reclamă, la rîndul lor, un proces de
distribuţie mai complex. Distribuţia lor se face, în general, prin magazine de tip
«boutique» sau «mari suprafeţe», în funcţie de calitatea sau specificul fiecărui
produs. O asemenea distribuţie poate fi asigurată de circuitele scurte, medii şi lungi,
prin intermediul selectării detailiştilor şi al determinării acestora, prin mijloace
specifice mecanismului de piaţă, să creeze unităţile reclamate de distribuţia
produselor respective.
  Bunurile de folosinţă îndelungatăsau aşa-zisele «bunuri de echipament ale familiei»,
prin specificul lor în ceea ce priveşte durata de viaţă şi preţul mai ridicat, cer şi ele o
distribuţie specifică. Distribuţia lor trebuie asigurată prin magazine de specialitate şi,
în cele mai frecvente cazuri, reclamă prezenţa unui vînzător calificat, de dorit chiar un
tehnician. Pentru aceasta, unii fabricanţi distribuie direct produsele din categoria
respectivă prin intermediul unei reţele de reprezentanţi, sprijinite de magazine de
demonstraţii şi expoziţii, precum şi prin organizarea unei puternice reţele de service,
care să acorde asistenţă de specialitate atît în perioadele de garanţie, cît şi
postgaranţie.

30. Clasificarea bunurilor după cum se pot sau nu înlocui unele cu altele în executarea
unei obligaţii şi după cum produc sau nu fructe

Clasificarea bunurilor după cum se pot sau nu înlocui unele cu altele în executarea unei
obligaţii

a)bunuri fungibile – sunt bunuri care pot fi înlocuite unele cu altele în executarea unei
obligaţii. (ex. banii,mesele,scaunele). În consecinţă, prin act juridic se poate stabili că sunt
fungibile şi lucruri individual determinate

b)bunuri nefungibile –nu se pot înlocui unele cu altele în executarea obligaţiei.(ex.

casele ,pămîntul).

Importanţa împărţirii bunurilor în fungibile şi nefungibiie se manifestă, după cum rezultă din
chiar definiţia lor, în ceea ce priveşte aprecierea valabilităţii plăţii

De asemenea, această clasificare a bunurilor prezintă importanţă şi în ceea ce priveşte

momentul transmiterii (constituirii) dreptului real în actele juridice între vii translative
(constitutive) de drepturi reale

După cum produc sau nu fructe

Bunurile frugifere sunt acelea care, în mod periodic şi fără consumarea substanţei lor, dau
naştere altor bunuri, numite fructe.

Bunurile nefrugifere sunt acelea care nu au însuşirea de a da naştere altor produse, în mod
periodic şi fără consumarea substanţei lor.

vom distinge trei categorii de fructe

fructe naturale, care sunt produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute fără intervenţia
omului, cum ar fi acelea pe care pământul le produce de la sine, producţia şi sporul animalelor
.

— fructe industriale, care reprezintă produsele directe şi periodice ale unui bun, obţinute ca
rezultat al intervenţiei omului, cum ar fi recoltele de orice
— fructe civile prin care desemnăm veniturile rezultate din folosirea bunului de către o altă
persoană în virtutea unui act juridic, precum chiriile, arenzile, dobânzile, venitul rentelor şi
dividendele
ructele nu trebuie confundate cu productele.

Productele sunt produsele obţinute dintr-un bun cu consumarea sau diminuarea substanţei
acestuia, precum copacii unei păduri, piatra dintr-o carieră şi altele asemenea (art. 549 C.civ.).
Distincţia dintre fructe şi producte prezintă importanţă practică sub mai multe aspecte, de
exemplu: uzufructuarul are dreptul numai la fructe, nu şi la producte, care se cuvin nudului
proprietar; posesorul de bună-credinţă dobândeşte numai fructele (art. 948 C. civ.), nu însă şi
productele.

31. Banii şi titlurile de valoare ca obiecte ale raportului juridic civil. Principalele titluri
de valoare;

Conform legislaţiei civile banii se atribuie la bunurile mobile. Sunt bunuri determinate generic
(cu toate că pot fi individualizate). Deci în acest caz e vorba de monede, bani cheşi.

Banii în numerar constituie:

Ø modalitate de plată (pot fi uşor transformaţi în bani cheşi);

Ø nu reprezintă bunuri, ci drepturi de creanţă (este folosit termenul mijloace băneşti);

Ø se include în noţiunea de patrimoniu. Într-o economie dezvoltată obiect al schimbului de

mărfuri sunt nu numai bunurile, dar şi drepturile patrimoniale, inclusiv cele exprimate în
documente speciale — hârtii de valoare (titluri de valoare).

Titlurile de valoare .Titlul de valoare poate fi definit ca fiind acel înscris în temeiul căruia
posesorul său legitim este îndrituit să exercite dreptul arătat în înscris. Ele sînt nişte înscrisuri
care dovedesc un drept patrimonial ce nu poate fi realizat decît prin prezentarea înscrisului.
De alte înscrisuri juridice, cum ar fi, testamentul sau poliţa de asigurare, titlurile de valoare, se
deosebesc prin următoarele particularităţi:

-Are o formă stabilită de lege şi urmează să poarte atributele la fel stabilite de lege contra
falsificării.

-Poate fi nematerializat, aceste puîând exista în forma de înscrieri făcute în conturi, deci pe
suport electronic. Trebuie să poarte menţiunile prevăzute de lege, rezultă că pentru a fi în
prezenţa cecului, trebuie să ca el să cuprindă menţiunile cu privire la denumire, propunerea
simplă şi necondiţionată de a plăti o sumă determinată prezentatorului cecului sau persoanei
indicate în cec sau la ordinele acestei persoane, numele sau denumirea și domiciliul sau sediul
trasului, ş.a.

-Poate fi transmis de la o persoană la alta;

— Exercitarea dreptului inclus în titlul de valoare poate avea loc doar în cazul prezentării
titlului. Titlulrile de valoare pot fi: la purtător, la ordin şi nominativ.

a). Titlul de valoare la purtător sînt acele înscrisuri care încorporează anumite drepturi, fără să
determine persoana titularului drepturilor. În consecinţă, titularul drepturilor menţionate în
scris este posesorul legitim al înscrisului. Transmiterea titlului la purtător se realizează prin
simpla remitere materială a înscrisurilor.

b). Titlul de valoare la ordin acele înscrisuri care cuprind drepturi care pot fi exercitate numai
de o persoană determinată sau de o altă persoană careia i-au fost transmise drepturi print-o
formalitate numită gir. Dobînditorul exercită drepturile “la ordinul” beneficiarului

. c). Titlul de valoare nominativ sînt acele înscrisuri care individualizează pe titularul
dreptului prin arătarea numelui acestuia. Determinarea persoanei care este titulara dreptului
permite identificarea celui îndreptăţit să exerite în mod legitim dreptul care decurge din titlu.
Titlu nominativ se poate transmite prin cesiune. Pe piaţa titlurilor de valoare din Rep.
Moldova cel mai frecvent circulă următoarele titluri:

— acţiunea este un titlu reprezentativ a contribuţiei asociaţilor unei societăţi pe acţiuni,

constituind fracţiuni ale capitalului social, care conferă posesorilor calitatea de acţionar.
Aceste înscrisuri oferă titularului anumite drepturi: dreptul la dividende, dreptul la vot în
adunarea generală, dreptul la restituirea valorilor nominale, în caz de lichidarea societăţii.
Conform legii cu privire la societăţile pe acţiuni acestea pot emite atît acţiuni simple cît şi
privilegiate. Art.. 4, alin. 2 din Legea cu privire la piaţa valorilor imobiliare prevede că:
valorile imobiliare ale societăţilor pe acţiuni pot fi numai nominative.

— obligaţiunea este acel titlu de valoare care atestă dreptul posesorului de a primi într-un
termen de la emitent preţul ei nominal şi un procent fix din acest preţ. Obligaţiunile pot fi
nominative şi la purtător. — cecul este acel înscris ce conţine o dispoziţie înscrisă dată de
emitent de a plăti beneficiarlui (purtătorului cecului) suma indicată. Cecul este de regulă un
titlu de valoare nominativ, dar poate fi la purtător sau la ordin. — cambia este un înscris prin
care o persoană denumită trăgător sau emitent dă dispoziţie altei persoane, numită tras să
plătească la scadenţă o sumă de bani unei a treia persoane, numită beneficiar sau la ordinul
acestuia. Cambia este un titlu la ordin.

32. Acţiunile şi serviciile ca obiecte ale raportului juridic civil. Rezultatele activităţii
intelectuale ca obiecte ale raportului juridic civil

— acţiunea este un titlu reprezentativ a contribuţiei asociaţilor unei societăţi pe acţiuni,

constituind fracţiuni ale capitalului social, care conferă posesorilor calitatea de acţionar.
Aceste înscrisuri oferă titularului anumite drepturi: dreptul la dividende, dreptul la vot în
adunarea generală, dreptul la restituirea valorilor nominale, în caz de lichidarea societăţii.
Conform legii cu privire la societăţile pe acţiuni acestea pot emite atît acţiuni simple cît şi
privilegiate. Art.. 4, alin. 2 din Legea cu privire la piaţa valorilor imobiliare prevede că:
valorile imobiliare ale societăţilor pe acţiuni pot fi numai nominative.

33. Noţiunea şi însemnătatea drepturilor personale nepatrimonial

Drepturile personale nepatrimoniale sunt strâns legate de persoană şi existenţa lor, garantarea
realizării acestor drepturi reprezintă o valoare socială. Reglementarea juridică a acestor
drepturi rezultă din ideile umanismului, din politica statului şi din cauze economice..
Drepturile personale nepatrimoniale formează un institut complex ce conţine norme din
diferite ramuri de drept: norme din dreptul constituţional (proclamă drepturile personale ale
cetăţenilor, stabileşte garanţiile de realizare a lor, Legislaţia civilă, potrivit obiectului de
reglementare juridică, reglementează şi relaţiile nepatrimoniale privitor la drepturile care nu
pot fi înstrăinate, libertăţile omului şi alte valori nemateriale, dacă din esenţa lor nu rezultă
altceva. Drepturile personale nepatrimoniale în sensul dreptului civil reprezintă reglementarea
comportamentului subiectelor de drept privind valorile personal nepatrimoniale. Deci,
drepturile personale nepatrimoniale sunt drepturi subiective care apar în rezultatul
reglementării juridice.

34.Conţinutul dreptului de onoare, demnitate şi reputaţie profesională

Care este diferenta intre demnitate si onoare si care sunt temeiurile de aparare a acestor
drepturi?Aceste doua notiuni sunt foarte asemanatoare, insa sunt diferite. Notiunea
de onoare este definita ca o pretuire deosebita, consideratie, respect si stima acordata cuiva
pentru meritele si virtutile sale. Cu alte cuvinte onoarea este o apreciere din partea societatii a
calitatilor unei personale.Notiunea de demnitate este insa auto-aprecierea virtutilor si
calitatilor morale, profesionale si de alta natura a persoanei. In cadrul juridic al acestor
notiuni, se include si reputatia profesionala, care este deasemenea o apreciere din partea
societatii asupra calitatilor profesionale ale unei persoane.

In principal temeiul juridic al apararii acestor drepturi reprezinta articolul 16 din Codul Civil
al Republicii Moldova.

Articolul 16. Apararea onoarei, demnitatii si reputatiei profesionale

(1) Orice persoana are dreptul la respectul onoarei, demnitatii si reputatiei sale profesionale.

1. a) caracterul informatiilor raspindite;

2. b) sfera de raspindire a informatiilor;
3. c) impactul social asupra persoanei;
4. d) gravitatea si intinderea suferintelor psihice sau fizice cauzate persoanei vatamate;
5. e) proportionalitatea intre acordarea despagubirilor si gradul in care reputatia a fost
lezata;
6. f) gradul de vinovatie al autorului prejudiciului;
7. g) masura in care aceasta compensare poate aduce satisfactie persoanei vatamate;
8. h) publicarea rectificarii, replicii sau dezmintirii pina la pronuntarea hotaririi
judecatoresti;
9. i) alte circumstante relevante pentru cazul dat.

(9) Daca identificarea persoanei care a difuzat informatia ce lezeaza onoarea, demnitatea si
reputatia profesionala a unei alte persoane este imposibila, aceasta din urma este in drept sa
adreseze in instanta de judecata o cerere in vederea declararii informatiei raspindite ca fiind
neveridica.
35.Răspândirea afirmaţilor ce aduc atingere onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale

Apărarea onoarei, demnităţii şi repătaţiei profisionale poate fi definită ca acel drept al

persoanei fizice sau juridice de a cere dovidirea faptului că afirmaţiile care au impact negativ
asupra onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale nu corespund realităţii.

Raportul juridic civil care decurge din dreptul subiectiv de apărarea a acestor valori
nepatrimoniale este un raport juridic absolut. Prin răspîndirea informaţiilor ce lezează
onoarea, demnitatea şi reputaţia profisională se înţelege aducerea la cunoştinţa unor persoane
determinate sau nedeterminate printr-un mijloc sau mijloace de informare în masă a unor
informaţii compromiţătoare la adresa persoanei. Modalităţile de răspîndire a acestor informaţii
sînt diverse dintre care enunţăm: publicarea în presă, difuzarea de emisiuni radiofonice şi
televizate, discursuri publice, comunicarea lor orală cel puţin unei persoane, afişarea în
locurile publice a placatelor, lozincelor, fotografiilor, sau orice alte materiale cu conţinut
denegrator.

36. Mijloacele juridice de restabilire a onoarei, demnităţii şi reputaţiei profesionale

În situaţia în care este introdusă acţiunea în justiţie sînt posibile două soluţii, fie respingerea
acţiunii, fie satisfacerea ei. Astfel, dacă instanţa de judecată constată că afirmaţiile răspîndite
corespund realităţii, ea va respinge acţiunea. Dacă instanţa constată că afirmaţiile corespund
realităţii ea va satisface acţiunea, indicînd. în hotărîrea ce o va pronunţa modalitatea de
dezminţire a afirmaţiilor.

-Dacă acestea au fost răspîndite de un organ de informare în masă el va fi obligat de instanţă

să publice, în cel mult 15 zile de la data intrării în vigoare a hotătîrii judecătoreşti, o
dezminţire. Modul de dezminţire a informaţiilor contestate prin alte mijloace decît cele de
informare în masă se stabileşte de instanţa judecătorească.

— În ce priveşte repararea prejudiciului cauzat el poate fi atît material cît şi moral. Întinderea
prejudiciului material se constată în funcţie de circumstanţele reale, reclamantul fiind obligat
să dovedească această întindere. Mărimea compensaţiilor morale se va stabili în fiacare caz
concret de cître instanţă .Perioada care se va avea în vedere la stabilirea mărimii compensaţii
este cea de 3 ani înaintea intentării acţiunii. În legătură cu termenul înnăuntrul căruia va putea
introduce acţiunea în judecată, C. civ. la art.. 280, stabileşte că ele sînt imprescriptibile, dacă
legea nu prevede altfel.

37. Noţiuni generale despre faptul juridic

Fapte juridice, împrejurări care, potrivit legii, determină apariţia, modificarea sau stingerea
raporturilor juridice şi odată cu aceasta naşterea, modificarea sau încetarea unor drepturi
subiective sau obligaţii. Fapta juridică se grupează în două categorii distincte:

1. Evenimente, împrejurări ce se produc independent de voinţa omului, dar cărora legea

le atribuie totuşi anumite efecte juridice (spre ex. naşterea unei persoane semnifică
 apariţia unui nou subiect de drept; moartea unei persoane comportă încetarea
calităţii de subiect de drept a defunctului;
2. Acţiuni, fapte voluntare ale persoanelor fizice sau juridice a căror săvârşire în
condiţiile prevăzute de lege, antrenează consecinţe juridice. La rândul lor, unele
dintre acestea sunt săvârşite fară intenţia de a produce efecte juridice, dar acestea se
realizează totuşi, întrucât ele sunt prevăzute de lege. De ex., faptele ilicite generează
răspunderea juridică, alte acţiuni şi fapte voluntare sunt săvârşite cu intenţia de a
produce efecte juridice şi, în general au caracter licit, purtând denumirea de acte
juridice. Faptul juridic constituie izvorul principal al raporturilor juridice.
3. Clasificarea faptelor juridice;

Pentru naşterea raporturilor juridice civile sunt necesare cîteva condiţii obligatorii:

1)existenţa subiectului persoanei fizice sau juridice.

2)existenţa normei juridice care să transforme raportul social în unul juridic şi aici norma
juridică trebuie să fie de drept civil.

3)trebuie să existe o împrejurare, un act sau un fapt juridic concret care să genereze naşterea
unui astfel de raport. Desigur acest fapt juridic poate duce şi la modificarea sau stingerea
raportului juridic civil. Astfel, este necesară analiza izvoarelor raportului juridic concret. Prin
izvor al raportului juridic civil vom înţelege acea împrejurare,act sau fapt juridic de care legea
civilă leagă naşterea ,modificarea sau stingerea raporturilor juridice concrete.

Aceste împrejurări sunt numeroase ,de aceea este nevoie de a le clasifica şi a le cunoaşte
regimul juridic astfel :

După legătura lor cu voinţa umană:

1)acţiuni omeneşti – fapte volitive ale omului (comisive sau omisive) săvîrşite cu sau fără
intenţia de a produce efecte juridice ,prevăzute de legea civilă cu această semnificaţie.

Acţiunile omeneşti la rîndul lor pot fi clasificate :

-acţiuni săvîrşite cu intenţia de a produce efecte juridice ,care sunt denumite acte juridice.

-acţiuni săvîrşite fără intenţia de a produce efecte juridice, efecte care se produc în puterea
legii, chiar şi împotriva voinţei autorului lor.

În funcţie de conformitate lor cu legea acţiunile pot fi:

a)licite –în concordanţă cu normele legale.

b)ilicite –prin care se încalcă aceste norme.

Faptele juridice ,altele decît cele volitive poartă denumirea de evenimente ,aceste se produc
independent de voinţa omului , în puterea legii chiar şi împotriva voinţei autorului lor.
La rîndul lor evenimentele pot fi:

— absolute — acelea unde este exclusă intervenţia omului în totalitate (cutremur).

-relative –acelea care iniţiază,i-au naştere datorită voinţei omului ,dar continuă şi îşi produc
efectele datorită legilor naturii. (moartea unui om ucis).

După sfera lor distingem :

1)Fapte juridice în sensul larg al cuvîntului — care reprezintă atît acţiunile omeneşti
săvîrşite cu sau fără intenţia de a produce efecte juridice cît şi faptele naturale sau
evenimentele , în acest sens noţiune de fapt juridic este sinonimă cu izvor al raportului juridic
concret.

2)fapte juridice în sensul restrîns al cuvîntului – care desemnează numai faptele omeneşti
săvîrşite fără intenţia de a produce efecte juridice.Efecte care se produc în puterea legii chiar
şi împotriva voinţei autorului lor ,precum şi faptele naturale sau evenimentele.

Astfel diferenţa între fapt juridic în sens larg şi în sens restrîns al cuvîntului o reprezintă
voinţa omului de a produce efecte juridice, adică a da naştere ,a modifica sau a stînge
raporturi juridice concrete. Astfel, faptele juridice după sfera lor se disting în funcţie de
existenţa sau inexistenţa voinţei juridice. Deci, diferenţa o constituie acte juridice.

39. Noţiuni generale despre actul juridic;

Actul juridic izvor al raportului dreptului civil, este reglementat de art. 141-195 Cod Civil şi
reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce efecte juridice ,adică a da
naştere , a modifica sau stinge un raport juridic civil concret.

Din această definiţie desprindem elementele definitorii ale actului juridic :

1)prezenţa unei manifestări de voinţă care să provină de la un subiect al dreptului civil

(persoană fizică sau juridică).

2)manifestarea de voinţă să fie exprimată cu intenţia de a produce efecte juridice.

3)efectele juridice urmărite de părţi ,urmărite prin această manifeste de voinţă, vor consta în
intenţia de a da naştere, modifica sau stinge ,un raport juridic civil concret .

Atît legislaţia cît şi doctrina utilizează termenul respectiv ,după cum urmează. Act juridic civil
,act juridic sau act. De asemenea noţiunea de act juridic civil poate fi utilizată cu sensul de
operaţiune juridică ,adică negotium iuris sau instrumentum adică înscrisul constatator care
consemnează manifestarea de voinţă exprimată de către autorul sau autorii actului .

40. Clasificarea actelor juridice după numărul părţilor participante;

După numărul părţilor(după numărul voinţelor necesare a părţilor):

a)unilaterale- contracte realizate de o singură persoană(testament,procură,paternitatea).

b)multilaterale – contracte realizate între mai multe persoane (vînzare-cumpărare).

41. Clasificarea actelor juridice în funcţie de scopul urmărit;

După scopul urmărit la încheierea lor:

a)acte cu titlu oneros(obţin beneficii),o persoană procură altei persoane un folos patrimonial
în schimbul unui echivalent,adică fiecare parte urmăreşte un scop patrimonial.

1)acte cumutative- contractul de vînzare cumpărare.

2)acte aleatorii(posibilitatea unui cîştig,dar cu anumite pierderi).

b)acte cu titlu gratuit(manifestă voinţa fără a obţine ceva în schimb):

1)acte dezinteresate (împrumut fără dobîndă).

2)acte liberalităţi (testament lăsat prin libera voinţă).

42. Clasificarea actelor juridice după efectele produse, după importanţa lor şi după
modul de formare;

După efectele produse:

a)acte constitutive- acest act dă naştere unui drept subiectiv civil pe care dobînditorul nu l-a
avut anterior. De ex. drept de gaj ,drept de uzufruct.

b)acte translative – are ca efect trecerea unui drept subiectiv civil de la o persoană la alta.
(contractul de vînyare-cumpărare, donaţie, testament.

c)acte declarative (partajul averii)- părţile îşi recunosc anumite drepturi care au existat
anterior momentului încheierii actului juridic.

După importanţa lor:

a)acte juridice de conservare –este actul prin care se preîntîmpină pierderi patrimoniale. De
ex.prescripţie .

b)acte juridice de administrare —prin care se urmăreşte punerea în valoare a unui bun,sau a
unui patrimoniu . Ex. chiria .
c)acte juridice de dispoziţie –act care au ca efect ieşirea din patrimoniul nostru a unui bun sau
valori. De .ex donaţia.

Dupa modul de formare:

a)consensuale —încheiate prin simpla manifestare de voinţă,care este şi suficientă.

b)solemne- manifestarea de voinţă trebuie făcută în formă prevăzută de lege(căsătoria).

c)reale – manifestarea de voinţă trebuie urmată de remiterea materială a bunului.

43. Clasificarea actelor juridice în funcţie de conţinutul lor, în funcţie de momentul în

care actul juridic îşi produce efectele şi după rolul voinţei părţilor în stabilirea
conţinutului lor;

După conţinutul lor: a)patrimoniale- care pot fi evaluabile băneşte.

b)nepatrimoniale – care nu pot fi evaluate băneşte.

După momentul producerii efectelor lor:

a)acte între vii-act care urmăreşte producerea efectelor juridice în timpul vieţii contractanţilor
(arenda,vînzare-cumpărare).

b)acte pentru cauză de moarte-urmăreşte producerea efectelor juridice după moartea părţii
care manifesta dorinţa de a-l încheia (testamentul).

După rolul voinţei părţilor în stabilirea conţinutului lor:

a)acte subiective civile(e posibil de a negocia prevederile contractului).

b)acte condiţie(nu e posibil a negocia prevederile contractului).

44. Clasificarea actelor juridice în funcţie de legătura lor cu modalităţile, după criteriul
raportului dintre actele juridice şi după criteriul legăturii lor cu cauza;

După legătura cu modalităţile:

a)acte pure şi simple-e actul neafectat de modalităţi,al cărui efect începe să se producă
imediat (căsătoria,testament).

b)afectate de modalităţi-aici efectul e formulat de părţi privind un eveniment viitor care

întîrzie să se producă: realizarea sau stingerea unui drept.

După raportul dintre ele:

a)acte principale –are existenţă desinestătătoare(vînzarea-cumpărarea,împrumut).

b)acte accesorii-depinde de un alt act juridic (garanţia de împrumut).

După legătura cu cauza:

a)acte cauzale –aici se poate identifica uşor scopul. Ex. cazul vînzării,cumpărării.

b)acte abstracte –valabilitatea acestuia nu depinde de existenţa cauzei, el este valabil chiar
dacă nu-i identificată cauza.

45. Clasificarea actelor juridice după criteriul modalităţii încheierii lor, după criteriul
reglementării şi denumirii legale şi după modul de executare;

După modalitatea încheierii lor:

a)acte strict personale –e actul care prin natura sa,ori potrivit legii nu poate fi încheiat prin
reprezentare (testament act strict personal,căsătorie).

b)acte care pot fi create prin reprezentare –acestea pot fi încheiate personal cît şi prin
intermediul altei persoane, numită reprezentant.

După reglementarea şi denumirea legală:

a)acte tipice,numite-au reglementare legală,îndeosebi în Codul Civil(acte cu privire la

adopţie,contract individual de muncă).

b)acte atipice,nenumite –întocmite la voinţa părţilor (dacă nu avem o normă legală,se vor
aplica legi generale).

După modul de executare:

a)acte cu executare imediată,dintr-o dată(vînzare-cumpărare) – se execută prin singură

prestaţie efectuată de debitor.

b)acte cu executare succesivă(contractul de înstrăinare a bunului cu condiţia deţinerii pe

viaţă)-care se execută prin mai multe prestaţii.

46. Condiţiile de validitate ale actului juridic civil. Capacitatea de a încheia actul juridic;

Prin condiţie de validitate se înţelege condiţiile pe care să le îndeplinească o manifestare de

voinţă pentru a fi producătoare de efecte juridice sau se mai înţelege elementele constitutive
ale actului juridic civil.

Capacitatea de a încheia acte juridice civile constitui o parte a capacităţii de folosinţă

a persoanei fizice şi juridice şi apare ca o premisă a capacităţii de exerciţiu a acesteia, cealaltă
premisă fiind descrnământul. Aceasta constă în aptitudinea subiectului de drept civil de a
deveni titular de drepturi şi obligaţii civile prin încheierea de acte juridice civile.

47. Consimţământul – condiţie de validitate a actului juridic civil. Condiţiile de

validitate ale consimţământului;

Consimţămîntul –reprezintă manifestarea exteriorizată de voinţă ,adică hotărîrea de a încheia

un act juridic civil. Actul juridic fiind o manifestare de voinţă, făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice .

Formarea voinţei juridic este o chestiune psihologică complexă şi porneşte de la nevoia

simţită de om pe care acesta tinde să o satisfacă. Astfel, se formează dorinţa satisfacerii
nevoii. Evident nu întotdeauna nevoile şi dorinţele omului vor fi satisfăcute. În procesul de
reflectare omul îşi alege priorităţile ,modul de satisfacere a nevoilor, mijloacele, fapt care
duce la procesul numit deliberare ,adică cîntărirea avantajelor şi dezavantajelor pe care le
reprezintă dorinţele şi mijloacele de realizare a lor aflate în concurs.

După deliberare apare motivul , care duce la luarea hotărîrii de a încheia un act juridic acesta
apărînd ca un mijloc de realizare a scopului propus. Pînă aici procesul psihologic este unul
intern, iar pentru ca acesta să devină un fapt social hotărîrea luată trebuie
exteriorizată ,aducîndu-se la cunoştinţa altor persoane.

Condiţiile de valabilitate a consimţămîntului

1.Să provină de la o persoană cu discernămînt .Subiectul de drept civil pentru a putea

încheia un act juridic trebuie să aibă capacitatea de a aprecia operaţiunea juridică pe care o
stabileşte ,dar mai ales consecinţele acesteia. Astfel, actul juridic se bazează pe caracterul
conştient a manifestării de voinţă.

Capacitatea de a contracta este o stare de drept ,însă prezenţa sau lipsa descernămîntului
necesar stabilirii unui raport juridic ,este o stare de fapt. Nu întotdeauna persoanele care au
capacitate de a încheia acte juridice ,au şi descernămîntul necesar pentru ca manifestarea de
voinţă să fie pe deplin conştientă.

Se prezumă că persoanele care au capacitatea de exerciţiu deplină, au discernămîntul necesar

şi-şi dau seama de operaţiunea pe care o fac ,dar mai ales de consecinţele acesteia în
momentul încheierii actului juridic.

2.Să fie exprimate prin intenţia de a produce efecte juridice. Această condiţie decurge din
esenţa actului juridic care reprezintă o manifestare de voinţă făcută cu intenţia de a produce
efecte juridice, constînd în naşterea, modificarea, sau stingerea unui raport juridic civil.

3. să fie exteriorizat. Voinţa internă neexteriorizată nu produce efecte juridice, ea

neputînd fi cunoscută de alte persoane. Forma de exteriorizare a consimțămîntului
este în principiu lăsată la aprecierea autorului sau autorilor actului juridic.

a)Scris – prevede autentificarea.

b)Tacit – simpla tăcere prevede consimţămîntul. Prin anumite acţiuni ale celui ce îşi
manifestă voinţă se realizează acordul.

4.Să nu fie afectat de vriun viciu de consimţămînt. — această condiţie este una
negativă ,celelalte fiind pozitive şi este impusă de caracterul conştient şi liber ,al actului
juridic civil.

48. Viciile de consimţământ;

Viciile de consimţămînt se caracterizează prin aceea că manifestarea de voinţă există ,însă

aceasta este alterată fie din caracterul său intelectual ,cum ar fi în cazul erorii sau al dolului,
fie caracterul său liber ,cum ar fi în cazul violenţei.

 eroarea – reprezintă înţelegerea greşită sau falsa reprezentare a realităţii la

încheierea unui act juridic civil.

Eroarea se clasifică după mai multe criterii ,noi ne vom oprim la criteriul naturii realităţii
fals reprezentate şi aici poate fi:

1) eroarea de fapt, adică falsa reprezentare a unei situaţii faptice la încheierea actului juridic
sau

2)eroarea de drept care presupune ,falsa reprezentare a existenţei conţinutului unei norme
juridice .

Menţionăm că eroarea de drept nu poate constitui viciu de consimţămînt ,deoarece se prezumă

că toţi cunosc legea. Eroarea de fapt poate privi obiectul contractului,natura operaţiunii
juridice ,valoarea obiectului, persoana co-contractantă etc. Eroarea are în structura sa un
singur elemente de natură psihologică, falsa reprezentare a realităţii,de aceea este foarte dificil
dovedirea erorii.

Pentru a fi viciu de consimţămînt eroarea trebuie să îndeplinească două condiţii:

a)elementul asupra căruia cade falsa reprezentare să fi fost hotărîtor determinant pentru
încheierea actului , în alte condiţii actul nu s-ar fi încheiat.

b)al doilea element priveşte actele bilaterale cu titlu oneros şi presupune ca co-contractantul
să fi ştiut că elementul respectiv asupra căruia poartă falsa reprezentare este determinant
pentru încheierea actului. Asupra încheierii actului este necesară voinţa ambelor părţi.

 dolul (viclenia) – constă în inducerea în eroare a unei persoane prin manopere

dolosive care determină cealaltă parte să încheie un act juridic pe care nu l-ar fi
încheiat dacă ar fi ştiut realitatea. În esenţă dolul este tot o eroare însă nu una
spontană ci provocată . Dolul poate proveni de la celălalt co-contractant în actele
bilaterale ,însă susţinem că acesta poate proveni de la orice persoană.

În structura sa dolul are două elemente:

a)element material obiectiv care constă în utilizarea manoperelor viclene sau dolosive pentru
a induce în eroare.

b)element subiectiv intenţional ,care constă în intenţia de a induce în eroare,pentru a

determina o persoană să încheie un act juridic civil.

Dolul trebuie să fie determinant pentru încheierea actului juridic şi să provină de la cealaltă
parte ,însă în cazul actelor unilaterale , dolul sub forma sugestiei poate să provină şi de la un
terţ.

 violenţa —reprezintă ameninţarea unei persoane ,să o determine să încheie un act

juridic pe care în alte condiţii nu l-ar fi încheiat .

Pentru a fi viciu de consimţămînt violenţa trebuie să îndeplinească două condiţii:

a)să fie determinantă pentru încheierea actului juridic

b)să fie injustă sau nelegitimă.

Atît doctrina cît şi legislaţia noastră ,reglemenetează şi leziunea ca viciu de consimţămînt însă
modul cum o face poate să ducă practic la desfiinţarea oricărei manifestări de voinţă.

Ca structură violenţa ca viciu de consimţămînt este constituită din 2 elemente:1.Elementul

subiectiv care constă în insuflarea unei temeri persoanei ,temeri care este tocmai cea care
alterează consimţămîntul.

2.Elementul obiectiv( exterior) – care constă în ameninţarea persoanei cu un rău ,manifestată

în exterior.

Violenţa poate fi de mai multe feluri:

1)după natura răului cu care se ameninţă :

a)fizică – cînd ameninţarea cu răul priveşte integritatea fizică ori bunurile persoanei.

1. b) psihică sau morală – cînd ameninţarea cu răul priveşte onoarea, demnitatea,

reputaţia profesională sau sentimentele persoanei.

2)după caracterul ameninţării:

1. a) legitimă –în acest sens ameninţarea nu este viciu de consimţămînt,deoarece ea

presupune anumite acţiuni în limita legii. (te dau în judecată dacă nu-mi întorci banii,
sau scriu o plîngere).
2. b) nelegitimă – cînd ameninţarea este în afara limitelor legale şi duce la
anulabilitatea actului juridic încheiat sub înfluienţa unei temeri cu asemenea
influenţare.
 3. Obiectul actului juridic civil. Condiţiile de validitate ale obiectului actului juridic
civil;

Obiectul actului juridic — reprezintă conduita părţilor stabilită prin acel act juridic civil ,
adică acţiune/inacţiune la care sînt îndreptăţite sau de care sunt ţinute părţile, nu trebuie
condundat obiectul confundat obiectul actului juridic,cu conţinutul acestuia.

Condiţiile de validitate a obiectului actului juridic:

1.Să existe – condiţie primordială pentru validitatea obiectului actului juridic ,deoarece dacă
obiectul lipseşte nu se mai pune problema îndeplinirii celorlalte condiţii. În anumite situaţii şi
bunurile viitoare pot face din obiectul actului juridic ,bunuri care nu există la momentul
încheirii acestuia ,dar vor exista în viitor de ex. o roadă viitoare.

Din rîndul bunurilor viitoare numai succesiunile nedeschise nu pot face obiectul
actului juridic.Toate acestea legiuitorul nostru reglementează posibilitatea ca un patrimoniu să
facă obiectul actelor juridice prezente ,inclusiv o succesiune nedeschisă încă, să constituie
obiectul unui asemenea act (art.673-674-675 Cod Civil).

2.Să fie în circuitul civil.

3.Să fie determinat ori determinabil— are trăsături proprii prin care poate fi individualizat.

4.Să fie posibil – nimeni nu poate fi obligat la imposibil. Imposibilitatea poate fi de natură
juridică şi materială.

5.Să fie licit şi moral.

50. Cauza şi forma actului juridic civil;

 Cauza actului juridic – este acel element al actului care constă în obiectivul urmărit
de către autorul

manifestării de voinţă. La încheierea actului în cazul actelor multilaterale sau la manifestarea

unilaterală de voinţă. Cauza împreună cu consimţămîntul formează voinţa juridică ,se mai
numeşte scopul actului juridic şi ne răspunde la întrebarea dece s-a încheiat actul juridic.

Cauza este reglementată de art. 107 Cod Civil şi pentru a fi valabilă, cauza trebuie să
îndeplinească următoarele condiţii:

a)să existe

b)să fie reală

c)să fie licită şi morală

  Forma actului juridic civil constă în modalitatea de exteriorizare a manifestării de
voinţă făcută cu

intenţia de a da naştere ,modifica sau stinge un raport juridic civil concret. Din punct de
vedere terminologic forma este utilizată în sens larg şi în sens restrîns .

a)în sens restrîns – forma desemnează modalitatea de exteriorizare a voinţei juridice ,fiind
guvernată de principiul consensualismului.

b)în sens larg – forma desemnează 3 cerinţe de formă şi anume:

1.forma cerută pentru însăşi validitatea actului.

2.forma cerută pentru probarea actului.

3.forma cerută pentru opozabilitatea faţă de terţ.

51. Termenul – modalitate a actului juridic civil;

termenul –este un eveniment viitor dar sigur ca realizare ,pînă la care este amînată fie
începerea, fie încetarea exercitării drepturilor subiective sau a executării obligaţiilor civile. De
obicei, termenele se indică printr-o dată calendaristică, dar ele se pot stabili şi în funcţie de
producerea unor evenimente.

Clasificarea termenilor:

După efectele produse:1.suspensive –care amînă exerciţiul dreptului subiectiv şi executării

obligaţiei corelative pînă la împlinirea lui.(am împrumutat bani pe o lună şi îi pot cere înapoi
la scurgerea timpului).

2.extinctiv-amînă stingerea exerciţiului dreptului subiectiv şi executării obligaţiei corelative

pînă la împlinirea lui.

În funcţie de beneficiarul termenului:

a)Termeni în favoarea creditorului (contractul de depozit).

b)Termeni în favoare debitorului (contractul de împrumut)

c)În favoarea atît a creditorului cît şi a debitorului (contractul de asigurare).

În funcţie de izvorul său:

a)Termene legale- stabilite expres în Codul Civil sau alte legi.

b)Convenţionale – stabilite de însăşi participanţii la raport.

c)Judiciare – stabilite prin hotărîre judiciară.

În funcţie de cunoaşterea datei încheierii sale:

a)Certe – este cel a cărui dată de împlinire este cunoscută încă în momentul încheierii actului
juridic civil.

b)Incerte- cînd data de împlinire nu este cunoscută cu precizie în momentul încheierii actului
juridic civil.

Ca efecte termenul afectează doar executarea actului nu şi existenţa lui.În ceea ce priveşte
termenul suspensiv ,acesta întîrzie începutul exercitării dreptului subiectiv şi executării
obligaţiei corelative.

În schimb termenul extinctiv determină stingerea dreptului subiectiv dar şi a obligaţiei

corelative.

52. Condiţia – modalitate a actului juridic civil;

Condiţia este reglementată de art. 234-241 Cod Civil reprezintă un eveniment viitor, dar
nesigur ca realizare de care depinde existenţa ,adică naşterea ori desfiinţarea actului juridic
civil. Condiţia ca şi termenul este un eveniment viitor ,însă spre deosebire de termen
realizarea acesteia este nesigură. Realizarea acesteia depinde fie de voinţa părţilor ,fie de
voinţa unor terţe persoane ,poate să depindă de anumite evenimente asupra cărora omul nu
poate influenţa sub nici o formă sau chiar de hazard.

Clasificarea :

După efectele produse:

a)suspensivă— este suspensivă condiţia de a cărei îndeplinire depinde naşterea actului juridic
(ex. îţi vînd casa dacă mă mut în altă localitate) Art.239

b)rezolutorie –este rezolutorie acea condiţie de a cărei îndeplinire depinde desfiinţarea actului
juridic civil.(ex. îţi împrumut pătuţu pînă la naşterea copilului meu). Art.240

În funcţie de legătura cu voinţa părţilor în realizarea sau nerealizarea evenimentului:

a)condiţia cauzală-realizarea căreia depinde de întîmplare sau de hazard fie independentă de

voinţa părţilor.(de ex. îţi împrumut dacă cîştig deseară în loterie).

b)condiţia mixtă- realizarea acesteia depinde de voinţa uneia dintre părţi ,dar şi de voinţa unei
alte persoane determinante. (de ex. îţi vînd maşina mea dacă x este deacord să-mi vîndă
maşina lui).
c)condiţia potestativă poate fi :

1.potestativă pură –a cărei realizare depinde exclusiv de voinţa uneia din părţi.

2.potestativă simplă – a cărei realizare depinde de voinţa uneia din părţi,dar şi de un fapt
exterior,sau de voinţa unei persoane nedeterminate.

După modul de formare:

1.pozitivă — constă în îndeplinirea unui eveniment viitor şi incert într-un termen determinat
sau nedeterminat. Art 236 Cod Civil

2. negativă – cînd condiţia constă în nerealizarea unui eveniment viitor şi incert. Art
237 Cod Civil.
3. Sarcina – modalitate a actului juridic civil;

Sarcina este un eveniment care afectează actului juridic şi presupune obligaţia a da, a face,
obligaţia pozitivă sau a nu face ceva ca obligaţie negativă impusă de dispunător gratificatului
în actele cu titlu gratuit pe care le numim liberalităţi.

Conform art. 1486 din C. civil, testatorul poate acorda prin testament unei persoane
avantaje patrimoniale fără a o desemna în calitate de moştenitor. În acest caz, moştenitorul
este obligat să săvîrșească unele acţiuni

stipulate expres în testament, în favoarea legatului. Sarcina poate fi impusă în favoarea

dispunătorului, a gratificatului sau a unui terţi.

54. Efectele actului juridic civil;

Prin efectele actului juridic v-om înţelege drepturile subiective civile şi obligaţiile corelative
carora le dă naştere ,pe care le modifică sau stinge un asemenea act. Ceea ce pentru raportul
juridic reprezintă conţinut ,pentru actul juridic care îl generează reprezintă efectele sale. În
esenţă ,a cunoaşte efectele actului juridic înseamnă a-i cunoaşte conţinutul,adică clauzele care
stabilesc drepturile şi obligaţiile părţilor.

Determinarea efectelor actului juridic reprezintă operaţiunea prin care se stabileşte cu

exactitate drepturile sau obligaţiile pe care actul le-a generat, modificat ori stins . În unele
situaţii determinarea efectelor este o operaţiune deloc complicată şi aceasta se datorează
profesionismului celor care a întocmit actului,dar există şi situaţii cînd determinarea efectelor
actului juridic va prezenta dificultăţi care rezultă din modul defectuos de exteriorizarea
manifestării de voinţă. Pentru a stabili cu exactitate întinderea efectelor ,în primul rînd trebuie
să stabilim dacă el există.

Dovada actului juridic se face cu mijloacele admise de probă în condiţiile stabilite de lege.
În cazul în care nu putem determina sau dovedi existenţa actului stabilirea efectelor este
lipsită de obiect,deoarece actul nu există. În măsura în care am dovedit existenţa actului dar
oricum avem o neclaritate în privinţa acestora se trece la faza a doua şi anume interpretarea
clauzelor actului juridic,în acest sens se va stabili categoria din care face parte aceasta
manifestare de voinţă.

55. Nulitatea actului juridic civil – noţiunea şi funcţiile nulităţii;

Nulitatea este o sancţiune de drept civil care lipseşte actul juridic de efectele contrare
normelor juridice dictate pentru încheierea sa valabilă. Această sancţiune va interveni ori de
cîte ori,manifestările de voinţă vor neglija condiţiile impuse de lege de fond sau de formă
pentru validitatea manifestării de voinţă.

Ea îndeplineşte următoarele funcţii:

1)Funcţia preventivă care constă în prevenirea subiectelor dreptului civil cu privire la faptul
că manifestările de voinţă trebuie să respecte cerinţele legale altfel vor fi invalidate şi nu îşi
vor produce efectele.

2)Funcţia srepresiva va interveni cînd prima funcţie nu dovedeşte eficacitatea şi constă în

înlăturarea efectelor cotrare legii.

3)Funcţia reparatorie adică ne garantează că actele juridice încheiate respectă regulile

imperative, cele care vizează ordinea publică sau bunele moravuri. Asigura repararea
prejudiciului si restabilirea ordinii de drept incalcate.

56. Criteriile de clasificare a nulităţii actelor juridice civile;

În funcţie de natura interesului ocrotit prin dispoziţia legală încălcată la încheierea actului
civil(interesul general sau individual):

1. a) absolută- nulitatea care sancţionează la încheierea actului juridic a unei norme

care ocroteşte un interes general obştesc.Terminologic nulitatea absolută este
desemnată prin formulele “nul de drept”, “nul” , “actul va fi nul” sau “nul de plin
drept”.
2. b) relativă – sancţionează nerespectarea la încheierea actului juridic a unei norme
care ocroteşte un interes particular, individual ori personal. Nulităţii relative i se
spune “nulitate de protecţie”, iar din punct de vedere terminologic se desemnează
prin formulele “actul poate fi declarat nul”, “poate fi anulat” sau “este anulabil”.

În funcţie de întinderea efectelor:

1. a) totală – este totală nulitatea care desfiinţează actul juridic în întregime.

2. b) parţială – este parţială nulitatea care va sancţiona doar unele prevederi ale actului
juridic, doar pe cele care contravin normelor legale, dictate pentru validitatea lor.

După modul de consacrare legislativă:

232. a) exprese – acele nulităţi care sînt prevăzute ca atare într-un act normativ.
Codul Civil reglementează asemenea cazuri la art. 220, 232.
 233. b) virtuale – sunt acele nulităţi care nu sînt prevăzute expres de lege, dar care
rezultă din modul care a fost reglementată o anumită condiţie de validitate a actului
juridic civil.

După modul de valorificare:

1. a) judiciare – în principiu marea majoritate a codurilor civile stabilesc expres că

sancţiunea nulităţii poate interveni doar prin hotărîre judecătorească.
2. b) amiabile – cazurile amiabile fiind rar întîlnite. Legiutorul făcînd abstracţie de
această chestiune.

Tot în această materie trebuie făcută distincţia între sancţiunea nulităţii şi inexistenţa actelor
juridice.

57. Efectele nulităţii actelor juridice civile;

Prin efectel nulităţii actului juridic înţelegem consecinţele pe care le antrenează declararea
nulităţii actului juridic. Efectele nulităţii sînt identice indiferent că este vorba de nulitate
relativă sau absolută. În ambele situaţii ele conduc la desfiinţarea raportului juridic civil
născut în baza actului juridic în întregime sau în privinţa clauzelor care contravin scopului
urmărit de legiuitor. În legătură cu efectele juridice ale nulităţii trebuie să deosebim
după cum acestea se produc între părţile contractante sau faţă de terţi.

 Efectele nulităţii între părţi. Efectele nulităţii între părţi este guvernat de două
principii:

-Principiul retroactivităţii efectelor nulității cea ce înseamnă că acestea coboară pînă în

momentul încheierii actului nul sau anulabil. Acest principiu reiese din dispoziţiile art. 219
alin. 1 partea întîi, care prevede că: ”actul juridic nul încetează cu efect retroactiv din
momentul încheierii”.

 Efectele nulităţii faţă de terţi. Efectele nulităţii actului juridic faţă de terţi sînt
guvernate de principiul

anulării actului subsegvent ca urmare a anulării actului iniţial. În esenţă desfiinţarea prin
anulare a actului iniţial conduce la desfiinţarea şi a actului subsegvent. Acesta reese
din interpretarea prin exstensie a dispoziţiilor art. 219 alin. 3, C. civ., unde se prevede că
terţii de bună credinţă au dreptul la repararea prejudiciului cauzat prin actul juridic. Ori
prejudiciul cauzat în cazul terţilor reprezintă consecinţele desfiinţarea actului subsegvent.

58. Reprezentarea în dreptul civil, felurile reprezentării.

Reprezentarea este procedeul tehnico-juridic prin care o persoană, numită reprezentant

încheie un act juridic în numele şi pe seama altei persoane numită reprezentat în aşa
fel încît efectele actului se produc direct şi nemijlocit în persoana reprezentatului.

Aplicarea reprezentarii se face in primivta:

a.) În privinţa persoanelor fizice utilitatea reprezentării poate fi analizată diferit după cum
ste vorba de:

—- persoane lipsite de capacitate de exerciţiu reprezentarea este indispensabilă, în sensul că o

astfel de persoană încheie acte juridice prin reprezentantul său legal;

—- persoane cu capacitate de exerciţiu deplină, reprezentarea permite ca, atunci cînd ei nu

pot participa la încheierea unui act juridic în mod direct, să împuternicească o altă
persoană să încheie astfel de acte juridice. Motivele care determină reprezentarea sînt :
boala, lipsa persoanei de la domiciliu, nedorinţa titularuui de drept sau a persoanei
obligate de a exercita dreptul sau de a-şi onora obligaţia, lipsa cunoştinților de care
persoana dă dovadă într-un anumit domeniu, etc.

b.) În privinţa persoanelor juridice reprezentarea are un rol atît de important încît se
poate spune că este de nedespărţită de activitatea acestora. Astfel organele de
conducere ale persoanei juridice ne fiind în stare să facă faţă, să participe la încheierea
multitudinii de acte juridice în mod personal, sînt obligaţi să împuternicească alte persoane
cu încheierea acestor acte, ceia ce duce la naşterea unor raporturi de reprezentare.

Reprezentarea poate fi clasificată după mai multe criterii:

a.) După izvorul său

— Reprezentarea legală este acea în care puterea unei persoane de a o reprezenta pe alta este
prevăzută de lege. În cazul persoanei fizice sînt reprezentanţi legali ai minorului –
părinţii, adoptatorii, tutorele. În cazul persoanei juridice, reprezentant este persoana
fizică investită cu atribuţii de administrator. Reprezentarea legală a persoanei juridice
se numeşte şi reprezentare statutară.

O subcategori de reprezentare legală o reprezintă reprezentarea judiciară şi există

atunci cînd ea îşi are izvorul înr-o hotărîre pronunţată de instanţa judecîtorească. De ex.,
potrivit art. 61 din C. civil, organul executiv al persoanei juridice poate fi desemnat de
instanţa de judecată dacă organul suprem nu poate să-l desemneze.

— Reprezentarea convenţională există atunci cînd o persoană împuterniceşte o altă

persoană să încheie acte juridice pe numele şi pe contul său. De ex., procura sau contractul de
mandat.

b.) După întinderea puterii de a reprezenta ea poate fi:

— Rprezentarea generală este acea în care reprezentantul poate face orice act
juridic în numele reprezentatului. De ex., actele încheiate de părinţi sau adoptatori în numele
minorului.

— Reprezentarea specială este acea în care reprezentantul poate face un anumit act juridic
sau cîteva acte juridice. De ex., cumpărarea unui imobil.
c.) Dupa functionalizarea lui:

— Reprezentare perfectă este atunci cînd reprezentantul acţionează din numele şi din
contul reprezentantului;

— Reprezentare imperfectă este atunci cînd reprezentantul lucrează în nume propriu,

dar pe

seama reprezentatului, de ex., contractul de comision.

d.) Dupa vointa de a reprezenta:

— Reprezentare voluntară cînd această este rezultatul voinţei atît a reprezentatului cît
şi a

voinţei reprezentantului.

— Reprezentarea obligatorie cînd raporturile de reprezentare se nasc în temeiul legii.

59. Temeiurile apariţiei împuternicirii.

Reprezentarea presupune îndeplinirea cumulativă a următoarelor condiţii:

-Împuternicirea de a reprezenta

-Intenţia de a reprezenta

-Voinţa valabilă a reprezentantului

Împuternicirea de a representa este acea condiţie a cărui existenţă justifică şi explică

producerea efectelor în persoana reprezentatului. Potrivit art. 246, C. civil: “acordarea
împuternicirilor se efectuiază prin exprimarea voinţei faţă de persoana care se împuterniceşte
sau faţă de terţ în a cărui privinţă va avea loc reprezentarea”. Împuternicirea poate fi
legală sau convenţională. În legătură cu această condiţie se pun unele probleme.

a.) Actul juridic încheiat cu sine însuşi constă în acel act juridic care este încheiat de cître

reprezntant, pe de o parte ,în numele reprezentatului şi pe de altă parte, în numele său şi

pentru sine.

O astfel de operaţiune juridică este interzisă de lege, art. 251 C. civil, si art. 1039 C. civil.
Totuși

există o excepţie. Aceasta vizează situaţia cînd actul juridic este încheiat în vederea
executării unei
obligaţii, acelaşi articol partea final.

b.) Dubla reprezentare este situaţia cînd reprezentantul reprezintă, pentru încheiere aceluiaşi
act juridic, cele două părți reprezentate, a căror interese sînt diametral opuse. O astfel
de reprezentare este valabilă dacă reprezentaţii au cunoscut dubla reprezentare. În cazul în
care ei nu au cunoscut dubla reprezentare, ei au posibilitatea de a cere declararea
nulităţii actului încheit de reprezentant, art. 251, şi art. 1038

c.) Reprezentarea aparentă constă în acea situaţie în care actul juridic este încheiat
de reprezentant, cu depăşirea sau lipsa împuternicirii, dar care produce efecte faţă de
reprezentat. Este cazul prevăzut la art. 1050 alin. 2, C. civil, potrivit căreia revocarea
mandatului notificată numai mandatarului nu se poate opune unei terţe persoane care în
neştiință de aceasta, a contractat cu bună-credinţă. Deci, în acest caz actul juridic încheiat de
reprezentant şi terţa persoană de bună-credinţă va fi unul valabil, rămînînd la dispoziţia
reprezentatului acţiune în regres împotriva reprezentantului.

d.) Consecinţele lipsei sau depăşirii împuternicirii de a reprezenta. În acest caz

consecinţa esenţială a actului juridic astfel încheiat va fi inopozabilitatea faţă de cel pentru
care ar fi urmat să se producă efectele, dacă ar fi fost încheiat cu respectarea condiţiilor
împuternicirii şi va fi considerat încheiat în numele şi pe seama sa proprie, a reprezentantului.
Partea contractantă are la dispoziţie, fie să ceară executarea actului astfel încheiat
(conversiunea actului), fie să ceară desfiinţarea lui, dacă contractul s-a încheiat în
virtutea calităţilor personale ale reprezentatului sau reprezent antul refuză executarea
actului sau ea însăşi apreciează ca oportună această soluţie.

Dacă terţa persoană ştia sau trebuia să ştie că reprezentantul acţionează fără sau cu depăşirea
împuternicirilor, răspunderea părţilor va depinde de atitudinea reprezentantului de a fi
cunoscut sau nu depăşirea sau lipsa împuternicirilor.Dacă reprezentantul a cunoscut aceste
împrejurări se poate reţine în sarcina părţilor intenţia de a-l frauda pe reprezentat.

În materia civil, sancţiunea care s-ar impune ar fi considerara contractului ca fiind

încheiat între reprezentant şi parte, deci inopozabilitatea lui faţă de reprezentat, fie în
funcţie de situaţia concretă, dacă reprezentatul face dovada intenţiei dolosive a părţilor de
ai frauda interésele, la plata unei despăgubiri. De ex., cînd reprezentantul foloseşte marca
comercială, denumirea sau orice alte atribute ale firmei în scopuri ce

au avut ca efec prejudicierea imaginii.

Dacă reprezentantul nu a cunoscut aceste împrejurări, deci, el este de bună credinţă actele
juridice vor fi considrate ca fiind făcute sub condiţia ratificării ei. Dacă reprezentatul ratifică
actul juridic acesta urmează să-şi producă efectele pe seama lui. Dacă reprezentatul nu
ratifică actul juridic acesta se va desfiinţa în mod retroactiv urmînd ca cheltuielili suferite cu
ocazia încheiereii actului şi cele rezultate din desfiinţarea actului să fie suportate de către
partea contractantă care este terţul reprezentării datorită atitudinii dolosive în care sa aflat
acesta de a fi ştiut lipsa împuternicirii şi nedeclararea ei.
Ratificare este actul juridic unilateral prin care persoana în numele căruia sa încheiat un act
juridic, în lipsa sau cu depăşirea împuternicirii de a reprezenta, înlătură ineficacitatea
acestui act, față de care devine astfel parte.

60. Activitatea în numele altei persoane fără împuternicire;

Reprezentarea aparentă constă în acea situaţie în care actul juridic este încheiat de
reprezentant, cu depăşirea sau lipsa împuternicirii, dar care produce efecte faţă de
reprezentat. Este cazul prevăzut la art. 1050 alin. 2, C. civil, potrivit căreia revocarea
mandatului notificată numai mandatarului nu se poate opune unei terţe persoane care în
neştiință de aceasta, a contractat cu bună-credinţă. Deci, în acest caz actul juridic încheiat de
reprezentant şi terţa persoană de bună-credinţă va fi unul valabil, rămînînd la dispoziţia
reprezentatului acţiune în regres împotriva reprezentantului. Nu va răspunde dacă actul este
profitabil perisabilului.

61. Noţiunea, termenul şi forma procurii;

Procura este înscrisul întocmit pentru atestarea împuternicirilor conferite de reprezentat

unuia sau mai multor reprezentanţi. Altfel spus, procura este un act unilateral care
materializeză manifestarea de voinţă a reprezentatului şi care concretizează conţinutul şi
limitele împuternicirilor ce le deleagă reprezentantului.

Regula este că procura trebuie să îmbrace forma scrisă, condiţie cerută de lege ad
probationem. Cu toate acestea în unele cazuri procura trebuie să îmbrace forma
autentică ad validitatem, (ex: înstrăinarea sau cumpărarea de teren, semnarea unui
contract de ipotecă, ş.a.)

Din categoria persoanelor fizice sau juridice abilitate cu autentificare actelor, fac parte:

 Notariatele
 Autorităţile publice locale
 Șeful instituţiilor medicale, adjuncţii lor, medicul şef sau de gardă pentru persoanele
care se află în tratament în instituţiile lor.
 Comandantul unităţii militare pentru militari dacă prin apropiere nu există alte
organe cu atribuţii notariale
 Șeful instituţiilor penitenciare pentru persoanele care-şi işpăşesc pedeapsa,
 Conducătorului organului de protecţie socială sau administraţia instituţiei pentru
persoanele majore care se află în instituţii de protecţie socială.

Procura este valabilă în termenul prevăzut de ea dar care nu poate fi mai mare de 3 ani. Dacă
termenul nu este indicat, procura va fi valabilă timp de un an de zile de la data întocmirii.
Termenul de valabilitate al procurii de substituire nu poate să depăşească termenul de
valabilitate al procurii iniţiale.

Procura eliberată pentru încheierea unor acte juridice în afara Republicii Moldova şi
autentificată notarial este valabilă pînă la anularea ei de cître persoana care a eliberat-o. Dacă
în procură nu este indicată data întocmirii, ea nu are valoare juridică.
Incetarea procurii:

 expirarea termenului;
 revocării împuternicirilor de cître reprezentat;
 renunţării reprezentantului;
 dizolvării persoanei juridice care a avut calitatea de reprezentat sau reprezentant;
 decesul declararea dispariţiei fără urmă a persoanei fizice car a avut calitatea
de reprezentat sau reprezentant;
 declararea incapacităţii persoanei fizice care a avut calitatea de reprezentant sau
reprezentat sau limitarea ei în capacitate de exerciţiu.

62. Termenele în dreptul civil: definiţia, natura juridică şi clasificarea termenelor;

Prin termen în drept civil înţelegem acel eveniment viitor şi sigur ca realizare de care legea,
voinţa părţilor sau hotărâre judecîtorească leagă anumite efecte juridice constînd în
naşterea, modificarea sau stingerea de drepturi şi obligaţii civile.

Clasificarea termenilor în dreptul civil

1. În funcţie de izvorul lor, avem:

 termene stabilite de lege— termenele de prescripţie, art. 267 – 283 C. civil şi altele.
 termene stabilite prin acordul părţilor-termenul de îndeplinire a obligaţiilor stabilite
prin contract.
 termene instituite prin hotărîre judecătorească- termenul de lichidare a
neajunsurilor stabilite de instanţa apelantului, conform art. 368 C. proc. cv.

2. În funcţie de caracterul lor obligatoriu, avem:

 termene imperative— sînt acele care nu pot fi înlăturate sau modificate prin voinţa
părţilor, termenele de prescripţie.
 termene dispositive— sînt termenele care pot fi scimmbate prin voinţa părţilor.

3. În funcţie de certitudinea întinderii lor, avem:

 termene determinate,- sînt acele termene în care se cunoaşte fie momentul

naşterii şi stingerii lor fie perioada ei de timp.
 termene nedeterminate — în care momentul naşterii şi încetării sau perioada
de timp nu poate fi stabilită cu De ex., cînd codul civil stabileşte un termen
rezonabil pentru executarea obligaţiilor.

4. În funcție de destinația lor, avem:

 termene ce dau naştere la drepturi civile;

 termene de exercitare a drepturilor civile şi de executarea a obligaţiilor corelative;
 termene de apărare a drepturilor civile.

63. Calcularea termenelor în dreptul civil;

Potrivit codului civil termenele se pot stabili prin una din următoarele trei modalităţi:
-indicarea unei date calendaristice

— indicarea unei perioade

— referirea la un eveniment viitor şi sigur că se va produce

a.) În ipoteza în care termenul este stabilit prin indicarea unei date
calendaristice survenirea acestei date va fi considerată ca expirare a termenului.

b.) În cazul în care termenul este stabilit prin indicare unei perioade se vor calcula
după cum urmează:

În cazul în care termenul este stabilit pe zile deosebim două situaţii:

 dacă începutul curgerii termenului este determinat de un evenimat sau moment în

timp care va surveni pe parcursul zilei, atunci ziua survenirii evenimentului sau
momentului nu se ea în

considerare la calcularea termenului;

 dacă începutul curgerii termenului se determină prin începutul unei zile,

această zi se include în termen. Regula se exstinde şi asupra zilei de naştere la
calcularea vîrstei.

În cazul termenelor stabilite pe săptămâni, luni, ani, deosebim:

 termenul stabilit în săptămîni, expiră în ziua respectivă a ultimei săptămâni.

 termenul stabilit pe luni, expiră pe data respectivă a ultemei luni a Dacă
ultima lună nu are dată respectivă, termenul expiră în ultima zi a lunii.
 termenul stabilit pe ani expiră în luna şi ziua respectivă a ultimului an al termenului.

c.) În cazul în care termenul este stabilit prin referirea la un eveniment viitor și sigur că
se va produce survenirea acelui evenimen vs duce la expirarea termenului.

64. Prescripţia extinctivă. Clasificarea termenilor de prescripţie;

Prin termenul de prescripţe extinctivă înţelegem intervalul de timp, stabilit de lege,

înăuntrul căruia poate fi exercitat dreptul la acţiune ori dreptul de a cere executarea
silită în caz contrar stingîndu-se aceste drepturi în sens material.

Clasificarea termenelor de prescripție exstinctivă

1. Dupa izvorul normative:

 termene instituite de C. civil

 termene instituite de C. familiei
 termene instituite de alte legi speciale
 1. Dupa modul intinderii lor:

 Mai sculte
 Egale
 Mai lungi

1. In functie de felul prescriptiei extinctive la care se aplica:

 Termene de prescripţie a dreptului la acţiune

 Termene de prescripţie a dreptului de a cere executarea silită

1. Dupa sfera de aplicare:

 termene generale— va fi stabilit întotdeauna de o lege sau normă juridică

generală
 termene speciale- este termenul care se aplică anumitor de raporturi juridice
prevăzute expres de lege.

Termenul general de prescripţie este acel termen care se va aplica drepturilor prescriptibile
ori de cîte ori o dispoziţie legală specială nu prevede în mod expres un alt termen.

Potrivit art. 267 alin. 1 C. civil ”termenul general în interiorul căruia persoana poate să-şi
apere, pe calea intentării unui acţiuni în instanţa de judecată, dreptul încălcat este de 3 (trei)
ani”.Acest termen se va aplica în cazul raporturilor juridice obligaţionale de creanţă,
cînd se urmăreşte satisfacerea creanţelor, cu excepţia cazurilor cînd legea va prevedea
alte termene de prescripţie sau cînd legea declară imprescriptibill realizarea acestor
drepturi. Acest termen nu se va aplica acţiunilor izvorîte din raporturile reale care sînt
imprescriptibile exstinctiv dar care vor putea fi paralizate dacă o terţă persoană îndeplinind
condiţiile legii a posedat bunul timp de 15 ani în cazul imobililor, şi 5 ani în cazul mobililor.

Termenele speciale pot fi mai mici de 3 ani sau mai mari. Aceste termene pot fi prevăzute atît
de codul civil cît şi de alte coduri sau legi speciale.

a.) Astfel termene speciale mai mici de trei ani sînt în mod exeplificativ următoarele:

Termenul de prescripţie de 6 luni se aplică, în mod exemplificativ, acţiunilor:

-prin care se pretinde plata clauzei penale, art. 268, C. civil;

-privitoare la viciile ascunse ale lucrului vîndut, art. 268, C. civ;

— izvorîte din lucrări executate în baza contractului de deservire curentă a persoanelor, art.

268 C. civ;

— privitoare la litigiile din contractele de transport, art. 268, C. civ;

-referitoare la cazurile de anulabilitate a actului juridic civil, art. 233, C. civil.

Termenul de prescripţie de 3 luni se aplică acţiunilor:

-rezultate din nerespectarea drepturilor de preemţiune;

Termenul de prescripţie de 30 de zile se aplică acţiunilor:

-privind anularea unui act administrativ, ar.. 17 din L. Contenciosului administrativ;

b.) În ce priveşte termene speciale mai mari de 3 ani, identificăm:

Termen de prescripţie de 5 ani:

— privind viciile unei construcţii în baza unui contract de executare de lucrări, sau contractul

de vânzare cumpărare – art.. 269 alin 1 şi 2 C. civil;

-privind viciile materiilor prime sau ale materiilor livrate destinate realizării unei

construcţii – art.. 269 alin. 3

Termenul de prescripţie de un an:

-privind cererile de despăgubire penturu prejudiciile cauzate de regia căilor ferate,

transportului de mărfuri, bagaje şi mesagerii, art. 161 Codul transportului feroviar.

65. Data începerii cursului prescripţiei extinctive;

(1) Termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data naşterii dreptului la acţiune.
Dreptul la acţiune se naşte la data cînd persoana a aflat sau trebuia să afle despre încălcarea
dreptului.
(2) Dacă legea prevede altfel, prescripţia începe să curgă de la data cînd obligaţia devine
exigibilă, iar în cazul obligaţiei de a nu face, de la data încălcării acesteia. În cazul în care
dreptul subiectiv este afectat de un termen suspensiv sau de o condiţie suspensivă, termenul
de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data împlinirii termenului ori a realizării
condiţiei.
(3) În raporturile juridice în care nu este stipulat termenul executării obligaţiei sau în care
executarea poate fi cerută oricînd, termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data
cînd debitorul trebuie să execute obligaţia.
(4) În acţiunile privind răspunderea delictuală, termenul de prescripţie extinctivă începe să
curgă de la data cînd păgubitul a cunoscut sau trebuia să cunoască paguba şi pe cel care
răspunde de ea.
(5) Termenul de prescripţie extinctivă în cazul acţiunii în anulare a unui act juridic pentru
violenţă începe să curgă de la data la care a încetat violenţa. În celelalte cazuri de anulare,
termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data la care cel îndreptăţit,
reprezentantul său legal sau persoana chemată de lege să-i încuviinţeze actele a cunoscut
temeiul anulării.
(6) În cazul obligaţiilor regresive, termenul de prescripţie extinctivă începe să curgă de la data
cînd trebuia executată obligaţia principală.
(7) Prescripţia dreptului la acţiune pentru viciile ascunse începe să curgă:
a) în cazul unui bun înstrăinat sau al unei lucrări executate alta decît o construcţie, de la
împlinirea unui an de la data preluării (predării) bunului sau lucrării, afară numai dacă viciul a
fost descoperit mai înainte, cînd prescripţia va începe să curgă de la data descoperirii;
b) în cazul unei construcţii, de la împlinirea a 3 ani de la data preluării (predării) construcţiei,
afară numai dacă viciul a fost descoperit mai înainte, cînd prescripţia va începe să curgă de la
data descoperirii.
(8) Pentru executarea unor lucrări curente, termenele prevăzute la alin.(7) sînt de o lună în
cazul prevăzut la lit.a) şi, respectiv, de 3 luni în cazul prevăzut la lit.b).
(9) Cînd este vorba de prestaţii succesive, prescripţia dreptului la acţiune începe să curgă de la
data la care fiecare prestaţie devine exigibilă, iar dacă prestaţiile alcătuiesc un tot unitar, de la
data ultimei prestaţii neexecutate.

66. Calculul termenilor de prescripţie;

Reguli de calcul.

1. a) Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani.

2. b) Termenul stabilit pe zile.
3. c) Prorogarea termenului.
4. d) Prezumţia efectuării în termen a actelor întreruptive de prescripţie.

Cursul prescripţiei se calculează potrivit regulilor stabilite în titlul III („Calculul termenelor”)
din Cartea VI, luându-se în considerare, când este cazul, şi cauzele de suspendare sau
întrerupere prevăzute de lege.

Se prevăd reguli de calcul în funcţie de durata termenelor: pe săptămâni, luni sau ani ; pe zile
şi chiar pe ore .

în materie de prescripţie, interesează de regulă calculul termenelor stabilite pe ani sau luni, iar
nu pe săptămâni ori zile decât în mod excepţional.

REGULI DE CALCUL

1. a) Termenul stabilit pe săptămâni, luni sau ani.

„(1) Când termenul este stabilit pe săptămâni, luni sau ani, el se împlineşte în ziua
corespunzătoare din ultima săptămână ori lună sau din ultimul an.

(2) Dacă ultima lună nu are o zi corespunzătoare celei în care termenul a început să curgă,
termenul se împlineşte în ultima zi a acestei luni.

(3) Mijlocul lunii se socoteşte a cincisprezecea zi.

(4) Dacă termenul este stabilit pe o lună şi jumătate sau pe mai multe luni şi jumătate, cele 15
zile se vor socoti la sfârşitul termenului.”

1. b) Termenul stabilit pe zile.

„(1) Când termenul se stabileşte pe zile, nu se ia în calcul prima şi ultima zi a termenului.

(2) Termenul se va împlini la 24 a ultimei zile.

(3) Cu toate acestea, dacă este vorba de un act ce trebuie îndeplinit într-un loc de muncă,
termenul se va împlini la ora la care încetează programul normal de lucru.

1. c) Prorogarea termenului.

Dacă ultima zi a termenului este o zi nelucrătoare, termenul se consideră împlinit la sfârşitul

primei zile lucrătoare care îi urmează.

1. d) Prezumţia efectuării în termen a actelor întreruptive de prescripţie.

Actele de orice fel (deci, şi cele privitoare la regimul prescripţiei, respectiv cele care atrag
efecte întreruptive) se socotesc făcute în termen, dacă înscrisurile care le constată au fost
predate oficiului poştal sau telegrafic cel mai târziu în ultima zi a termenului până la ora când
încetează în mod obişnuit activitatea la acel oficiu.

67. Întreruperea prescripţiei extinctive;

Întreruperea termenului de prescripție Întreruperea prescripţiei exstinctive constă în acea

modificare a cursului termenului prescripţiei care se concretizează în încetarea cursului
datorită unei cauze prevăzute expres de lege.

Cazurile de întrerupere a prescripţiei exstinctive:

a.) O primă cauză o reprezintă introducerea unei cereri de chemare în judecată. Cererea de
chemare în judecată va produce efectul său suspensiv numai dacă a fost admisă printr-o
hotărâre definitivă. Ea nu va intrerupe prescripţia dacă a fost respinsă, anulată ori dacă cel
care a făcut-o a renunţat la ea.

b). O a doua cauză o reprezintă recunoaşterea dreptului a cărui acţiune se prescrie făcută de
beneficiarul prescripţiei. Astfel debitorul îşi manifestă intenţia de a executa obligaţia ce îi
incumbă în acel raport juridic, iar titularul dreptului capătă credinţa legitimă că debitorul îşi
va executa obligaţiia de bună voie, fără a mai fi nevoie să-şi exercite dreptul său la acţiune
spre a obţine executarea obligaţiei în mod forţat.

Efectele întreruperii prescripţiei extinctive: Astfel un prim efect este că întreruperea şterge
termenul prescripţiei începută înainte de a se fi ivit împrejurarea care a întrerupt-o. Al doilea
efect este că după întrerupere, curge un nou termen de prescripţie.
 68. Suspendarea cursului prescripţiei extinctive;

Suspendarea cursului prescripției extinctive Pentru ca instituţia prescripţiei exstinctive să-şi

atingă scopul este necesar ca titularul dreptului la acţiune trebuie să aibă nu numai voinţa de a
acţiona ci şi posibilitatea reală de a intenta această acţiune. În situaţia în care persoana
îndreptăţită, datorită unor cauze independente de voinţa lui, se va afla în imposibilitatea de a
acţiona pentru a-şi apăra dreptul, este prevăzută posibilitatea ca acest interval de timp, cît
durează imposibilitatea, să nu fie cuprins în calculul termenului de prescripţie. Pentru acest
caz legiuitorul stabileşte suspendarea cursului prescripţiei exstinctive, adica oprirea curgerii
termenului pe toată durata existenţei acestei împrejurări. 91 Aşa dar, suspendarea cursului
prescripţiei exstinctive reprezintă acea modificare a acestui curs constînd în oprirea, de drept,
a curgerii termenului de prescripţie pe timpul cît durează situaţile, limitativ prevăzute de lege,
care-l pun în situaţia de a ieşi din pasivitate pe titularului dreptului la acţiune.

69. Repunerea în termenul de prescripţie pierdut.

Repunerea în termen poate fi definit ca fiind un beneficiu acordat titularului dreptului la

acţiune de a fi formulată şi după expirarea termenului de prescripţie, care, datorită unor
împrejurări legate de persoana reclamantului nu a putut fi intentată înăuntrul termenului
prescris. Sediul materiei îl reprezintă, art. 279 alin. 1. C. civil. Astfel, conform acestui articol:
”în cazuri excepşionale dacă instanţa de judecată constată că termenul de prescripţie
exstinctivă nu este respectat datorită unor împrejurări legate de persoana reclamantului,
dreptul încălcat al persoanei este aopărat”. Totuşi repunerea în termen va putea opera dacă
dreptul la acţiune a fost exercitat înainte de expirarea unui termen de 30 de zile calculat din
ziua în care a cunoscut sau trebuia să cunoască încetarea motivelor care justifică depăşirea
termenului de prescripţie.