Relaţia autor-operă

Raportul operă literară - autorul ei este unul ce ţine de domeniul evidenţei, acesta însă
se concretizează printr-o organică relaţie care generează de multe ori manifestarea tendinţei
de explicare a operei prin aspectele imediate ale vieţii creatorului ei. În opera literară autorul
comunică şi se comunică, transmite „un complex intelectual şi emoţional” (Ezra Pound), o
sinteză de idei şi sentimente care de foarte multe ori sunt greşit considerate ca aparţinând
creatorului. Această prejudecată critică trebuie demontată, deşi ea este adecvată perioadei
romantismului, spre exemplu. Odată cu sfârşitul secolului al XVIII-lea literatura cunoaşte
revirimentul subiectului şi al subiectivităţii, după ce clasicismul le eludase, punând în centru
ideea de impersonalizare prin ilustrarea caracterelor general-umane, reduse la prototipuri.
Secolele romantismului aduc drept criteriu valoric al operei originalitatea, nu respectarea
mimetică a regulilor, ci individualizarea, personalizarea creaţiei. Astfel se pune accentul pe
capacităţile creatoare, pe facultatea imaginativă a scriitorului; primează omul, nu regula. El se
află la originea artei; graţie personalităţii sale, opera îşi găseşte expresia autentică.