Odată cu romantismul se impune în cercetarea literară rolul biografiei ca studiu cu

valoare documentară, pe baza activităţii biografului (care adună scrisori, selectează şi verifică
mărturii, relatări ale contemporanilor, declaraţii, confesiuni, adevăruri cu accentuat caracter
autobiografic) se constituie modelul criticii genetice. Aceasta descrie şi explică operele prin
personalitatea autorilor, prin apelul la biografii, stabilind o relaţie de cauzalitate între creator
şi creaţie. Mai târziu acest lanţ al cauzalităţii a fost preluat şi extins de cercetarea literară, de
evoluţia ideilor la factorii care-l determină pe autorul însuşi. Aşa apare determinismul, în
critica literară ilustrat de Hypolite Taine, care susţinea că autorul este influenţat / determinat
de factori externi (mediu, rasă, moment). Determinismul critic ca abordare pozitivistă poate fi
pasionant şi spectaculos, dar periculos şi fragil în aplicarea lui practică, prea reductiv-
generalizant în criteriile după care se face analiza. Saint-Beuve însuşi îi aduce lui Taine câteva
reproşuri ce vizează tocmai caracterul generalizant al acestor trei factori, în raport cu care
opera este o apariţie atât de particulară, individuală. Deşi autorul aparţine unui timp, unui
spaţiu, el poate trăi în avans, depăşindu-şi contemporanii; Ezra Pound afirma în acest sens:
„Este clar că nu trăim toţi în aceeaşi epocă”, confirmând că această conştiinţă a
detemporalizării nu poate decât să infirme modelul determinist de abordare a operei unui
scriitor, care în paginile de literatură nu face istoria momentului, nu restrânge imaginaţia la o
facultate reproductivă, ci, dimpotrivă, construieşte o lume posibilă, a coexistenţei spaţiilor
culturale, a fuzionării secvenţelor temporale, opera în sine născându-se, îndeosebi în viziunea
poetului american, prin palimpsest. Este adevărat că demersul determinist va cunoaşte o
perioadă de avânt teoretic prin pozitivismul accentuat al şcolii critice franceze, fiind reluat de
marxism sub forme instituţionalizate, chiar aberante, precum sociologismul vulgar care în
secolul al XX-lea a fost considerat o eroare teoretico-critică. Orice critică modernă însă va
disocia între personalitatea artistică şi cea biografică, reuşind să se debaraseze de modelul
restrictiv de analiză deterministă, căci opera arborează mai mult decât „faţa insipidă a
poetului”, iar în urma creaţiei este de preferat, aşa cum susţine Flaubert, într-o scrisoare din
1852, ca „Artistul (...) să facă aşa încât posteritatea să creadă că n-a trăit”, să lase personajul /
limbajul să vorbească.