Matricea este și trebuie să rămână un spațiu sacru/sacralizat, existent cât și

ante-existent, în vederea proiecției unui eveniment sau a unei atitudini

considerată necesară a exista pentru a produce un sens nou.
Sacrul proiectat de mintea umană poate avea o natură duală. Sacrul este tot
ceea ce există, dar căruia încă nu i-am găsit rostul, sau raportat la care încă
nu i-am dat un sens nou; dar sacrul poate fi și tot ceea ce încă nu există, dar
dacă ar exista i-am da o polaritate.
Dinamica sacrului este mișcarea, propagarea. Înțelegem prin mișcare crearea
de dimensiuni, de la o ipostază la alta. Orice dimensiune inferioară în
mișcare dă naștere unei dimensiuni superioare. Orice dimensiune inferioară
e astfel o secțiune dintr-o dimensiune superioară.
Punctul e o rezoluție inferioară a unei alte dimensiuni. Și ceva neașteptat:
orice linie, privită din față, e un punct.
Haramein deconspiră un handicap încă neînvins al bazei științifice predate în
școli. În geometria clasică, punctul e definit ca spațiul cu 0 dimensiuni, altfel
spus nu are nicio dimensiune - nu există. Prin urmare logică, linia este
spațiul cu 1 dimensiune, adică o înșiruire de puncte dar nici aceasta nu
există. Planul ar fi spațiul cu 2 dimensiuni, mai precis o mulțime de linii dar
nici aceasta nu există cu adevărat. Volumul este spațiul cu 3 dimensiuni,
abia în această ipostază o dimensiune reală. Această expunere aparent logică
este total eronată conform reconfigurării radicale: un punct (care nu există)
generează o linie (care nu există), apoi o suprafață (care nu există) și în final,
aceasta generează un volum (precum un cub) care, în mod suprinzător, se
regăsește brusc în existența reală. Problema e - cum să poată rezulta
existență din non-existență? Această eroare se regăsește tocmai la baza
înțelegerii fizicii și a legilor universului.
În dinamica sa, linia poate fi privită ca și limită, respectiv ca și traiectorie.
Limita este demarcația dintre două principii opuse - aici, din punct de vedere
teologic, ca demarcația dintre bine și rău.
Traiectoria liniei înseamnă ipostazele unui punct, în accepțiunea de evoluție
sau demers. Această evoluție nu poate exista doar ca traseu, ci se va constitui
ca pre-ipostază pentru altă etapă a demersului. Acest lucru se întâmplă
deoarece în stadiul prezent mișcarea e lineară.