CUPRINS

Cuvânt înainte ..............................................................................................................5

Partea I. Continentele şi marile regiuni geografice ale Terrei ..........................7
I. Continentele şi marile regiuni ale Terrei. Coordonate geografice generale ....8
I.1. Definirea şi numărul continentelor ...............................................................8
I.2. Principalele regiuni geografice critice la nivel mondial .............................15
I.3. Corelaţii geografice continentale ................................................................17
Partea a II-a. Potenţialul geografic al Europei .................................................21
II. Europa - coordonate şi interpretări generale ...............................................22
II.1. Originea numelui .......................................................................................22
II.2. Problema limitelor continentale .................................................................22
II.3. Alte aspecte de apartenenţă teritorială europeană .....................................25
II.4. Punctele extreme ale Europei ....................................................................27
II.5. Raporturile centru-semiperiferie-periferie în Europa ................................28
III. Evoluţia paleogeografică şi relieful .............................................................34
III.1. Evoluţia paleogeografică .........................................................................34
III.1.1. Unitatea de platformă .......................................................................35
III.1.2. Unitatea de orogen ...........................................................................39
III.1.3. Evoluţia Europei în cuaternar ..........................................................44
III.2. Relieful ....................................................................................................46
III.2.1. Unităţile montane .............................................................................46
III.2.2. Unităţile de podiş .............................................................................63
III.2.3. Unităţile de câmpie ..........................................................................67
IV. Fenomene climatice specifice ........................................................................72
IV.1. Factorii climatogenetici ...........................................................................72
IV.2. Masele de aer specifice Europei ..............................................................77
IV.3. Regimul principalelor elemente meteorologice .......................................78
IV.4. Principalele tipuri de climă în Europa .....................................................81
V. Potenţialul hidrografic ...................................................................................85
V.1. Reţelele hidrografice de suprafaţă ............................................................85
V.2. Clasificarea zonală a râurilor. Regimurile de alimentare şi scurgere .......86
V.3. Entităţile lacustre ......................................................................................96
VI. Potenţialul bio-pedogeografic ......................................................................98
VI.1. Vegetaţia ..................................................................................................98
VI.2. Fauna .....................................................................................................102
VI.3. Învelişul edafic ......................................................................................105
VII. Resursele naturale .....................................................................................109
VII.1. Resursele subsolice ..............................................................................109
VII.2. Resursele solice ....................................................................................112

3
VIII. Resursele umane .......................................................................................116
VIII.1. Factorii răspândirii teritoriale a populației ..........................................116
VIII.2. Evoluția și densitatea populației .........................................................118
VIII.3. Dinamica populaţiei ............................................................................126
VIII.3.1. Dinamica naturală .......................................................................126
VIII.3.2. Dinamica teritorială ....................................................................130
VIII.4. Structurile de populație .......................................................................132
VIII.4.1. Structura pe sexe .........................................................................133
VIII.4.2. Structura pe grupe de vârstă ........................................................134
VIII.4.3. Structura profesională .................................................................135
VIII.4.4. Structura pe medii .......................................................................135
VIII.4.5. Structura rasială ..........................................................................137
VIII.4.6. Structura etnică ...........................................................................137
VIII.4.7. Structura lingvistică ....................................................................151
VIII.4.8. Structura confesională .................................................................151
IX. Rural și urban european .............................................................................152
IX.1. Așezările rurale ......................................................................................152
IX.2. Așezările urbane ....................................................................................154
IX.2.1. Primatul și carateristicile sistemului urban european ....................155
IX.2.2. Orașele europene nordice ..............................................................157
IX.2.3. Orașele Europei de Vest ................................................................159
IX.2.4. Orașele Europei mediteraneene .....................................................160
IX.2.5. Orașele Europei centrale ................................................................161
IX.2.6. Orașele Europei de Est ..................................................................163
IX.2.7. Principalele aglomerații urbane ale Europei ..................................164
X. Elemente de geografie politico-administrativă ...........................................170
X.1. Configurația geografico-politică europeană ...........................................170
X.2. Organizații și uniuni politico-economice suprastatale europene ............177
XI. Trăsăturile economiei europene .................................................................185
Partea a III-a. Regiunile geografice ale Europei .............................................187
XII. Regionarea geografică a Europei .............................................................188
XII.1. Europa Nordică ....................................................................................191
XII.2. Europa Central-Nordică .......................................................................198
XII.3. Europa Estică .......................................................................................205
XII.4. Europa Centrală ....................................................................................212
XII.5. Europa alpină .......................................................................................222
XII.6. Europa Vestică .....................................................................................228
XII.7. Europa Insulară ....................................................................................239
XII.8. Peninsula Iberică ..................................................................................244
XII.9. Peninsula Italică ...................................................................................251
XII.10. Regiunea Balcanică ............................................................................256
BIBLIOGRAFIE ...............................................................................................263

4
 CUVÂNT ÎNAINTE,
Lucrarea de faţă, cu un pronunţat caracter didactic universitar, îşi are
punctul de plecare într-o lucrare anterioară1, pe care o completează, o nuanţează
şi o aprofundează cu noi informaţii, noi concepte, noi imagini cartografice şi
fotografice, datorate îndeosebi primului autor, Cristian Nicolae Boţan. Ele se
adaugă, ca urmare, materialului publicat anterior, într-o ediţie revizuită, întregită
şi actualizată a acestuia. De asemenea, este varianta revizuită și actualizată a
cursului omonim2, publicat în anul 2013, datorită schimbărilor survenite la nivel
european din acel moment și până în prezent, în cazul anumitor elemente,
indicatori și fenomene.
Europa a reprezentat dintotdeauna un continent-reper la nivel mondial.
Către şi dinspre această „parte de lume” s-au orientat energii, gânduri şi modele,
începând mai ales cu perioada marilor descoperiri geografice şi continuând până
astăzi, toate având ca deziderat înţelegerea, receptarea şi promovarea modelului
de viaţă european, sub toate faţetele sale.
Conţinuturile şi interrelaţiile complexe şi diversificate, existente în cadrul
continentului european au suscitat interesul a numeroşi oameni de cultură şi
ştiinţă din diverse domenii, rezultând o literatură bogată, care a elucidat în mare
măsură intimităţile şi realităţile spaţiului european.
Dinamica derulării fenomenelor economice, geopolitice, sociale sau de
altă natură, impune reactualizarea periodică a studiilor ce abordează continentul
european, demers la care geografii îşi pot aduce un aport deosebit. Aceasta este
principala motivaţie pentru care am decis să reactualizăm acest curs universitar în
care să fie analizate, comparate, explicate şi sintetizate principalele şi cele mai noi
elemente şi interrelaţii existente, în noile coordonate impuse de „instaurarea”
crizei economice mondiale care a modificat profund raporturile economico-sociale
existente între diverse state şi regiuni europene, precum şi cele instituite la nivelul
Uniunii Europene.
Realitatea arată că, în perioada actuală, Europa trece dintr-o criză în
alta, la finele celei economice debutând o alta, de natură geopolitică, rezultată din
repoziționarea raporturilor de putere dintre Federația Rusă, pe de o parte și
statele apartenente NATO, de partea cealaltă. Să sperăm, că această tatonare
reciprocă, nu va degenera într-un conflict militar armat, iar episodul de
reconfigurare teritorială a Ucrainei să fie un caz izolat.
Dezideratul propus impune abordarea aspectelor geografico-fizice şi
geografico-umane europene în succesiunea logică a derulării lor, astfel încât celor
cărora le este adresată cartea - studenţi geografi şi profesori de geografie în

1Cocean, P. (2005), Geografia Europei, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.

2Boțan, C.N., Cocean, P. (2013), Geografia Europei, Edit. Risoprint, Cluj-Napoca.
5
primul rând - să le fie cât mai facilă parcurgerea şi înţelegerea caracteristicilor
de ansamblu şi regionale ale Europei.
Lucrarea este structurată în trei părţi, fiecare cu capitolele şi
subcapitolele aferente. Partea întâi abordează configuraţia actuală a suprafeţei
terestre, diviziunile continentale existente, principalele raporturi intercontinentale
instaurate în timp şi are ca scop evidenţierea importanţei Europei la nivel
mondial. Partea a doua analizează aspectele geografico-fizice (originea numelui,
poziţia geografică, geneza şi alcătuirea geologică, relieful, elementele de ordin
climato-hidrografic şi bio-pedologic, resursele naturale) şi geografico-umane
(componentele geodemografice şi de habitat, în complexitatea lor şi principalele
activităţi antropice) generale ale continentului, cu evidenţierea celor care
contribuie în mod decisiv la conturarea etosului european. Celei de a treia părţi îi
revine sarcina abordării marilor structuri regionale europene şi surprinderea
aspectelor de diferenţiere ce legitimează existenţa acestora.
Considerăm că structura menţionată acoperă în cea mai mare parte
realităţile spaţiului european, generate de schimburile permanente de masă,
energie şi informaţie, instituite la nivelul geocomponentelor şi semnalează, de
asemenea, prezenţa transformantă a omului, cel mai dinamic element la nivel
continental şi mondial.
Cu toate că lucrarea poate fi bănuită a avea un caracter monografic,
analiza principalelor aspecte geografice este făcută prin aprofundarea elementelor
de specificitate europene şi prin punerea accentului pe interrelaţiile majore
existente. Anumitor aspecte li s-a alocat un spaţiu mai mare în economia de
ansamblu a lucrării, datorită impactului major al lor în definirea caracteristicilor
de unicitate şi specificitate continentală, în raport cu altele. De asemenea, în
anumite situaţii, sunt abordate teme ce nu se regăsesc în mod obişnuit în cursurile
de geografie regională (ex. tehnopolii şi rolul lor în dezvoltarea spaţiului
european; problema minorităţilor europene etc.), însă ele sunt deosebit de
importante în interpretarea corectă şi complexă a realităţilor continentale.
Prin urmare, cunoaşterea geografică profundă a Europei este necesară şi
utilă, tuturor celor care aparţin acestui spaţiu (pe de o parte) şi tuturor celor care
slujesc ştiinţa geografică (pe de altă parte).
În încheiere, considerăm a fi necesar să subliniem că am fi profund
recunoscători şi îndatoraţi în situaţia în care, după lecturarea lucrării, ne-ar fi
adresate observaţii, sugestii, critici constructive etc., pentru sporirea calităţii unei
alte ediţii viitoare.
Pe această cale aducem sincere mulţumiri tuturor celor care ne-au
sprijinit sub o formă sau alta la elaborarea ei.

Autorii

6
 PARTEA I

CONTINENTELE ŞI MARILE REGIUNI

GEOGRAFICE ALE TERREI

7
 I. CONTINENTELE ŞI MARILE
REGIUNI ALE TERREI.
COORDONATE GEOGRAFICE GENERALE
Suprafaţa terestră este divizată în unităţi spaţiale de mari dimensiuni (de
ordinul milioanelor de km2) cunoscute sub denumirea de continente, fiind cunoscute
un număr de şapte astfel de entităţi. Configuraţia actuală a continentelor este
rezultatul unui proces evolutiv îndelungat şi complex, ce a debutat în urmă cu câteva
miliarde ani şi care continuă, modelând sub o formă sau alta învelişul geografic.
I.1. Definirea şi numărul continentelor
Termenul continent deține, în literatura mondială de specialitate
(geografică, geologică, tectonică etc.) o paletă destul de vastă de definiţii şi
interpretări, în funcţie de criteriile luate în calcul şi punctele de vedere ale celor
implicaţi în lămurirea fenomenului. Dintre aceste definiţii, reţinem următoarele:
a) „...diviziune geografică alcătuită dintr-o mare întindere de uscat,
mărginită total sau parţial, de mări şi oceane, cuprinzând şi unele insule sau
arhipelaguri vecine...”3. Conform acestei interpretări, termenul provine din cuvântul
francez continent, care are la bază termenii latini continentis sau continens;
b) „...formă de relief de ordinul I (planetară), reprezentând mari întinderi de
uscat, înconjurate de oceane şi mări, care au rezultat prin acţiunea forţelor tectonice
în miliarde de ani. Structural, pe verticală, sunt alcătuite din cele trei pături ale
scoarţei (sedimentară, granitică şi bazaltică), iar la suprafaţă, din nuclee rigide foarte
vechi (cratoni precambrieni), în jurul cărora s-au ataşat sisteme orogenetice din
paleozoic, mezozoic şi neozoic. Cele mai multe se află în emisfera nordică, în raport cu
Ecuatorul iar cele mai întinse suprafeţe continentale se află în emisfera estică...”4;
c) ...convenţional, prin termenul continent, se înţelege „o masă de uscat
foarte extinsă, ale cărei limite ar trebui să fie date de entităţi acvatice...”5.
Majoritatea continentelor prezintă limite recunoscute în virtutea criteriului
convenţional-istoric. Din cele şapte continente existente la nivel mondial, doar
Antarctica şi Australia sunt precis delimitate (de către unităţi acvatice), în raport cu
entitățile continentale vecine.
Sintetizând opiniile existente în cele trei definiţii şi interpretări de mai sus,
precum şi în altele, putem afirma că, prin termenul continent se înţelege o
suprafaţă considerabilă de uscat (de ordinul milioanelor de km2), delimitată sau

3Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română, Institutul de Lingvistică „Iorgu

Iordan”, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti, ediţia on-line (1998).

4Ielenicz, M., Comănescu, Laura, Mihai, B., Nedelea, A., Oprea, R., Pătru, Ileana (1999), Dicţionar

de Geografie Fizică, Edit. Corint, Bucureşti, pag. 101.

5http://en.wikipedia.org/wiki/Continent, accesat în 08.03.2010, orele 1304.

8
nu de entităţi acvatice şi care prezintă o serie de caracteristici geografico-fizice şi
geografico-umane proprii, prin care se deosebeşte de celelalte continente.
Este, aşadar, nevoie de două elemente esenţiale în procesul de delimitare şi
identificare a unui continent, respectiv existenţa unei mase de uscat continue de
mari dimensiuni şi prezenţa unor caracteristici geografice proprii6.
Pe baza acestor două criterii, la nivel mondial sunt recunoscute, în prezent,
şapte „continente clasice”, respectiv: America de Nord, America de Sud, Africa,
Europa, Asia, Australia şi Antarctica (Fig.1). Faţă de această abordare clasică,
există o serie de interpretări bine argumentate, pe baza cărora, se poate reconfigura
ecuaţia diviziunilor continentale ale planetei.

Fig.1. Continentele Terrei.

Sursă:(http://www.mapsofworld.com/images/world-continents-map.gif, accesat în
08.03.2010, orele 1320).

Dintre continentele existente, câteva ridică o serie de probleme7, larg

dezbătute (uneori fără nici-o rezolvare de substanţă) în lumea ştiinţifică, de către
geografi, geologi, tectonicieni, botanişti, zoologi, geopoliticieni etc. Opiniile
divergente au la bază necesitatea interpretării corecte a numărului de continente,
prin reliefarea importanţei atributelor comune sau a diferenţierilor existente.
Masele continentale intrate în vizorul unor astfel de dezbateri sunt:
Eurasia, America şi Oceania.

6idee preluată după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.
7idem.

9
 1) Problema Eurasiei - este sau nu un singur continent?
Eurasia este o masă continentală formată din entităţile teritoriale Europa şi
Asia. Poate fi considerată fie un supracontinent în sine, fie o parte din
supracontinentul Africa-Eurasia. De multe ori, termenul Eurasia este înţeles doar în
context geopolitic, cuprinzând state ce aparţin teritorial ambelor continente -
Europa şi Asia - (precum Rusia și Turcia).
Eurasia se întinde pe o suprafaţă de circa 54 de milioane km2 şi deţine o
populaţie totală de aproximativ 4,427 miliarde locuitori8, numiţi eurasieni.
Termenul în cauză (eurasian) desemnează, în anumite lucrări, un metis ce are unul
dintre părinţi de tip european iar celălalt de tip asiatic.
Dificultatea interpretării unitare (un singur continent) sau divizate (două
continente) a Eurasiei are la bază o serie de realităţi teritoriale de tipul
asemănărilor sau deosebirilor geografice9, dintre care menționăm:
a) asemănări:
- teritoriul Europei apare ca o prelungire peninsulară a Asiei (Fig. 2), între
ele existând o sutură extinsă, pe traseul indicat de următoarele elemente geografice:
Munţii Ural - fluviul Ural - nordul Mării Caspice - depresiunea Kuma-Mânici -
Marea Azov - strâmtoarea Kerci - Marea Neagră - strâmtoarea Bosfor - Marea
Marmara - strâmtoarea Dardanele - Marea Egee, o astfel de situaţie nemaifiind
întâlnită nicăieri pe Glob;

Fig.2. Eurasia - harta geografico-fizică.

Sursă:(http://ro.wikipedia.org/wiki/Asia#Sol, accesat în 01.10.2009, orele 1149).

8valoare apreciată la momentul 31 iulie 2014.

9idee preluată după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.
10
 - părţile nordice ale celor două entităţi teritoriale constituie arealele cele
mai vechi, numite cratoni, de vârstă precambriană, părţile mediane au o vârstă
mijlocie (hercinică) iar în partea sudică, apar altitudinile cele mai ridicate,
echivalente unităţilor orografice cu vârste mai recente (neozoice);
- poziţionarea zonelor climatice şi biogeografice, faţă de Ecuator, între
ecarturile latitudinale aferente. Asia deţine toate zonele biogeografice proprii
emisferei nordice, în timp ce Europa, deţine doar o parte dintre ele, începând cu
zona subtropicală (mediteraneană). Zonele biogeografice comune celor două părţi
continentale sunt poziţionate între aceleaşi intervale latitudinale, fapt ce conduce la
interpretarea unitară şi nedivizată a lor;
- existenţa unor state a căror teritorii aparţin ambelor unităţi continentale
(Rusia și Turcia).
b) deosebiri:
- în cadrul Europei se resimt aproape peste tot influenţele oceanice
(dinspre Oceanul Atlantic, Marea Mediterană şi mările nordice), rezultând astfel o
umiditate ridicată, varietatea vegetaţiei, a solurilor, în timp ce, în Asia se remarcă
existenţa unor întinse regiuni aride deoarece masele de aer oceanice pătrund numai
la periferia continentului (ex. India, Japonia, Asia insulară etc.), fiind barate în
incursiunile lor către partea continentală centrală de marile sisteme orografice
existente. Această ariditate influențează organizarea reţelei hidrografice (apar
întinse areale areice) şi configuraţia elementelor biopedogeografice (vegetaţia,
fauna şi solurile sunt diferite de cele europene);

Fig.3. Densitatea populaţiei pe Glob.

Sursă:(http://barzilaiendan.files.wordpress.com/2007/09/world-map-population-density.gif,
accesat în 01.10.2009, orele 1200).
11
 - deosebirea esenţială dintre cele două entităţi continentale constă în
dezvoltarea economică şi în atributele specifice populaţiei (origini diferite,
densităţi de populație diferite - Fig. 3, culturi, religii, trăsături fizionomice diferite,
nivel de trai, natalitate, mortalitate, spor natural, venituri etc.).
Prin urmare, analizând raportul cantitativ, importanţa asemănărilor şi a
deosebirilor dintre cele două entităţi teritoriale, se poate arăta, fără rezerve, faptul
că ele reprezintă două continente diferite.
2) Problema Americii - există unul, două sau trei continente americane10?
Continentul american, prin forma, structura şi complexitatea sa, suportă
abordări diferite din perspectiva interpretării sale unitare (un singur continent) sau
a existenţei unor diviziuni continentale (două sau trei continente), pentru fiecare
ipostază existând argumente pro şi contra.
Cele două părţi continentale principale, respectiv America de Nord şi
America de Sud, au forme şi suprafeţe aproximativ asemănătoare (America de
Nord - circa 24 milioane km2 şi America de Sud - circa 17 milioane km2), fiind
racordate prin „puntea de legătură” istmică şi insulară a Americii Centrale (Fig. 4).
Caracterele morfotectonice, vârsta şi altitudinile unităţilor de relief sunt
relativ similare. Astfel, în părţile vestice ale Americii de Nord şi Americii de Sud se
pune în evidenţă câte un lanţ montan (Cordilierii - în nord şi Munţii Anzi - în sud),
părţile mediane sunt ocupate de o serie de depresiuni şi câmpii (Câmpia Mississippi,
Bazinul Mexic, Câmpia Orinocco, Amazonia, Câmpia Parana, Patagonia), în timp
ce, în arealele estice din ambele entităţi continentale apar resturi ale unor unităţi de
relief foarte vechi - precambriene, caledoniene şi hercinice (Munţii Appallachi,
Podişul Guyanelor, Podişul Braziliei etc.).
În raport cu aceste câteva asemănări de ordin morfostructural, deosebirile
dintre cele două diviziuni continentale sunt mai numeroase şi mai importante.
O primă deosebire este generată de apartenenenţa genetică a celor două
mase continentale. America de Nord provine din fostul bloc continental Laurasia,
în timp ce America de Sud s-a desprins din megacontinentul sudic numit
Gondwana. Astfel, sunt uşor de sesizat diferenţierile determinate de forma celor
două mase continentale şi configuraţia actuală a ţărmurilor (ţărmuri extrem de
fragmentate, cu multe insule, peninsule, golfuri etc., în cazul componentei nordice
şi ţărmuri liniare şi puţin fragmentate în cazul celei sudice - excepţie face doar
extremitatea sudică ca urmare a acţiunii gheţarilor).
Valenţele climatice specifice celor două unităţi continentale sunt diferite.
America de Nord este integrată, în cea mai mare parte, climatului temperat, căruia i
se adaugă climatul tropical în partea sudică şi climatul rece în arealele nordice, în
timp ce, America de Sud deţine întreaga paletă de climate (ecuatorial,
subecuatorial, tropical uscat, temperat şi rece).
Deosebiri majore sunt determinate, de asemenea, de către componenta
biopedogeografică. America de Nord aparţine regiunii holarctice iar America de

10după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.

12
Sud regiunii neotropicale. Astfel, diferă total elementele de natură botanică, cele
zoologice, precum şi tipurile şi subtipurile de sol.
Marile deosebiri constau însă, în aspectele de ordin geografico-uman,
legate de filonul genetic al populaţiilor din cele două entităţi, provenienţa
coloniştilor, aspectele de natură culturală, mentalităţi, fizionomie, comportament
demografic, nivelul de dezvoltare economică, gradul de urbanizare, nivelul de
securitate socială, evoluţia formelor de guvernământ, valenţele indicatorilor de
dezvoltare umană, nivelul de industrializare etc.
Diferenţierile majore impuse de elementele antropice constituie argumente
decisive pentru interpretarea continentului american, dintr-o nouă perspectivă. Se
identifică, astfel, două entităţi continentale, respectiv America de Nord (Anglo-
Saxonă, formată din Canada şi Statele Unite ale Americii)11 şi America Latină,
formată din Mexic, America Centrală şi America de Sud12.

Fig.4. Diviziunile continentale americane.

Sursă:(http://www.bbc.co.uk/blogs/scotlandlearning/small_version_of_map2.gif,
accesat în 21.03.2011, orele 1249).

11conform lui Paterson, H.J., 1989.

12după Cubitt, Tessa, 1988.
13
 Conform acestor autori, limita dintre cele două diviziuni (dintre cele două
„lumi” diferite) o reprezintă fluviul Rio Grande del Norte, respectiv actuala graniţă
dintre Statele Unite ale Americii şi Mexic, una dintre cele mai tranşante
discontinuităţi de natură geografică de pe glob. Această interpretare este vehiculată
de mai multă vreme în diverse tratate de geografie, elaborate de şcoli de prestigiu,
atât din Europa cât şi din alte state non-europene. Diferenţierile majore menţionate
sunt, până la urmă, responsabile şi de valorile ridicate ale imigranţilor proveniţi din
America Latină, cu orientare către Statele Unite ale Americii şi Canada, care au
drept model de evoluţie economică pozitivă şi nivel de trai superior, modelul
american anglo-saxon.
În cea ce ne priveşte, rămânem la opinia13 conform căreia America este un
continent unitar (fapt reliefat dealtfel și de topicul său), cele trei unităţi majore
(America de Nord, America Centrală şi America de Sud) exprimând doar
diversitatea geografică în unitatea sa sistemică.
3) Problema Oceaniei - este sau nu continent14?
Prin apelativul Oceania se înţelege ansamblul de insule din Oceanul
Pacific grupate în trei arhipelaguri, respectiv Melanezia, Micronezia şi Polinezia.

Fig.5. Oceania.
Sursă:(http://www.travel.com.hk/region/oceanmap.htm, accesat în 01.10.2009, orele 1416).

Conform definiţiilor referitoare la continente, aceste grupări insulare deţin

una dintre cerinţele necesare interpretării lor drept continent, având trăsături

13exprimată de Cocean, P., 1991.

14după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.
14
geografice proprii evidente (o parte sunt insule de origine coraligenă, numite atoli;
o altă parte sunt insule vulcanice de dimensiuni mici; deţin o populaţie omogenă cu
anumite specificităţi legate de fizionomie, mentalităţi, mod de viaţă etc.). În
aceeaşi interpretare lipseşte însă, al doilea element necesar interpretării lor ca şi
continent, respectiv existenţa unei mase de uscat continue.
Plecând de la aceste două coordonate, Oceania este definită drept a opta
parte a lumii, care se alătură continentelor propriu-zise.
În anumite accepțiuni Oceania este considerată o entitate teritorială formată
din subdiviziunile Australia, Noua Zeelandă şi insulele specifice Oceanului Pacific
(ce compun arhipelagurile Melanezia, Micronezia şi Polinezia). Totuşi, în
majoritatea cazurilor, termenul Oceania se referă doar la cele trei grupări insulare
localizate în Oceanul Pacific, respectiv Melanezia, Micronezia şi Polinezia.
Prin urmare, pe lângă continentele clasice, se poate discuta și de existența,
la nivel mondial, a aşa-numitelor regiuni mondiale majore, precum: Regiunea
Europei fără Rusia; Regiunea Asia fără Rusia; Rusia (deţine părţi din Europa şi
Asia) şi Oceania (Australia şi insulele din Oceanul Pacific), însă, acest din urmă
caz, trebuie rezumat doar la grupările insulare pacifice, fără a adăuga Australia și
Noua Zeelandă.
I.2. Principalele regiuni geografice critice la nivel mondial15
Calificativul critic poate fi atribuit mai multor regiuni de pe suprafaţa
terestră. În lucrarea de faţă, ne vom referi însă, doar la acele teritorii în care se
suprapun, de multă vreme, diverse aspecte critice greu de surmontat în
coordonatele geopolitice actuale, respectiv: Africa de Nord, Africa Sud-Sahariană
şi Orientul. Statutul critic rezultă din perspectiva delimitării lor teritoriale, situația
geopolitică, calitatea vieţii, poziţia şi influenţa lor în economia mondială etc.
a) Africa de Nord (Africa arabă sau Magrebul).
Continentul african este „divizat” din punct de vedere geografico-uman în
două entități diferite, respectiv Africa de Nord (Africa arabă) şi Africa Sud-
sahariană (Africa neagră). Diferenţierile majore rezultă din tipurile de populaţie
existente, configuraţia religiilor, mentalităţi, valoarea indicatorilor demografici,
calitatea nivelului de trai, resursele de subsol, instabilitatea geopolitică etc.
Africa de Nord include statele Maroc, Tunisia, Libia şi Egipt (în unele
accepțiuni şi Sudanul) şi este dominată de populaţia de sorginte arabă (aparţin de
drept şi de fapt Ligii Arabe), asemeni Orientului Mijlociu.
Regiunea se remarcă prin faptul că deține valoroase zăcăminte de
hidrocarburi (petrol şi gaze naturale) de care depinde o mare parte a continentului
european, precum şi alte părţi ale lumii (ex. America de Nord, Orientul Extrem etc.).
Caracterul critic al acestei regiuni este dat de instabilitatea politică
accentuată ce caracterizează toate aceste state, concretizată la începutul anului
2011 prin mişcări sociale masive, de înlăturare a unor guvernări de tip dictatorial
(Tunisia, Egipt, Libia). Tensiunile majore au degenerat în ample demonstraţii

15idei preluate după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.
15
stradale şi s-au soldat cu intervenţia militară a Naţiunilor Unite şi NATO pentru
protejarea populaţiei civile (ex. Libia). De asemenea, critice sunt şi relaţiile cu
puterile occidentale, acuzate de implicaţii şi interese majore în politica economică
şi financiară a regiunii. Tensiunile menţionate au impact sever şi în mentalul unei
anumite părţi a populaţiei, dispusă să apeleze la forme de manifestare extreme prin
care îşi arată ostilitatea faţă de Occident (ex. fanatismul religios şi atentatele
teroriste), contribuind la instabilitate geopolitică pe plan mondial.
b) Africa Sud-Sahariană (African neagră).
Prin sintagma „Africa neagră” se înţelege cea mai mare parte a
continentului african, respectiv teritoriile situate la sud de Sahara. Constituie o
„altă lume” în raport cu partea nordică a continentului african, caracterul critic
rezultând din suprapunerea mai multor factori negativi. Este regiunea cu cei mai
precari indicatori ai calităţii vieţii. Aici se regăsesc valori foarte reduse ale
speranţei de viaţă la naştere, ale veniturilor/locuitor, siguranţei sociale, calităţii
serviciilor medicale, nivelului de educaţie etc. De asemenea, valori mult peste
media la nivel mondial, sunt înregistrate în ceea ce priveşte rata criminalităţii,
mortalitatea, mortalitatea infantilă, procentul populaţiei îmbolnăvite cu virusul
HIV şi alte tipuri de boli, rata avorturilor, valoarea ajutoarelor oferite permanent
de instituţiile mondiale de resort (ex. UNICEF, Crucea Roşie), numărul
refugiaţilor (ex. Rwanda), numărul şi intensitatea conflictelor armate etc.
Cu toate că raportul dintre numărul de locuitori şi baza de resurse
evidenţiază o situaţie favorabilă (regiunea fiind posesoarea unor resurse valoroase
economic, precum petrol, minereu de fier, cupru, diamante, resurse turistice etc.),
Africa Sud-Sahariană este poziţionată pe cele mai joase trepte ale nivelului de
dezvoltare, acest paradox fiind greu de explicat.
c) Problema Orientului.
În literatura geografică, precum şi în unele tratate de geopolitică, există
opinii divergente cu privire la interpretarea teritorială a celor trei categorii de
Orient, respectiv Orientul Apropiat, Orientul Mijlociu şi Orientul Extrem.
Literatura geopolitică şi geografică românească se poziţionează, de asemenea,
diferit, în interpretarea teritorială a categoriilor de Orient, în raport cu majoritatea
lucrărilor de profil din statele vest-europene.
Dintre opiniile divergente în acest sens, reţinem următoarele:
În mod obişnuit, prin sintagma Orientul Apropiat se înţelege un ansamblu
de state şi teritorii riverane Mediteranei orientale (Turcia, Siria, Liban, Israel, Egipt
şi uneori Iordania, precum şi statele din imediata apropiere a Golfului Persic).
În Dicţionarul Enciclopedic Român, prin Orientul Apropiat, se înţelege o
regiune ce cuprinde ţările din vestul Asiei şi nord-vestul Africii (Turcia, Siria,
Liban, Egipt, Israel, restul statelor din Peninsula Arabia şi Sudan).
În concepţia actuală, care începe să fie admisă şi în ţara noastră, Orientul
Mijlociu este o regiune extinsă teritorial (dar destul de ambiguă), incluzând state
precum Siria, Egipt, Israel, Liban, Iordania etc. Limita estică a acestei regiuni
este extinsă până la Iran, însă (după unele păreri) include atât Iranul cât şi
Afganistanul.
16
 Prin urmare, dacă Orientul Apropiat nu include ţări europene, acesta ar fi
format doar din Turcia şi ţara transcaucaziană Armenia. În prezent, conceptul de
Orient Apropiat devine, aşadar, unul perimat, Turcia considerându-se o ţară
europeană care doreşte inclusiv apartenenţa la Uniunea Europeană.
Pe de altă parte, în clasificarea diferitelor părţi ale Orientului, India şi
Pakistanul nu aparţin niciuneia din cele trei diviziuni orientale.
Extremul Orient este o noţiune foarte bine definită, incluzând China,
Coreea, Japonia, partea răsăriteană-extremă a Rusiei, Filipinele, precum şi statele
din Peninsula Indochina.
Caracterul critic al celor trei categorii orientale rezultă din suprapunerea
unor elemente diverse şi diferite. În Orientul Apropiat şi Mijlociu principalele
probleme sunt generate de interesele economice majore legate de importantele
zăcăminte de hidrocarburi (din Golful Persic în primul rând), instabilitatea
geopolitică din regiune, conflictele armate recente (ex. Kuweit, Irak, Afganistan),
problemele de natură religioasă, opoziţia vădită față de Occident, valoarea redusă a
indicatorilor de cuantificare a calităţii vieţii, sistemele de guvernământ dictatoriale
etc. În Orientul Extrem, caracterul critic rezultă din alte aspecte de ordin geografic,
respectiv valorile ridicate ale sporului natural (ex. India, China, Bangladesh etc.),
lipsa locurilor de muncă, nivelul educaţional redus, insecuritatea alimentară, igiena
precară, riscurile naturale (ex. seisme - Japonia, Filipine; tsunami - Japonia,
Filipine, Indochina; vulcanism activ etc.), insuficienţa resurselor alimentare etc.
I.3. Corelaţii geografice continentale
Continentele actuale relevă o serie de similitudini de natură geografico-
fizică şi geografico-umană, precum şi o serie de diferenţieri majore.
Avem în vedere două tipuri de corelaţii, respectiv cele intracontinentale
(induse de corespondenţa dintre suprafaţă, altitudinea medie şi altitudinea maximă
la nivelul fiecărui continent) şi cele intercontinentale (receptate ca similitudini sau
diferenţieri între continentele nordice şi cele sudice), rezultate din procesul
complex de divizare în timp a scoarţei terestre.
a) Corelaţii geografice intracontinentale.
La nivel continental există o corespondenţă directă între suprafaţa
continentului, altitudinea medie şi altitudinea maximă. Cu cât un continent este
mai extins, cu atât altitudinea medie şi altitudinea maximă relevă valori mai mari,
cu o singură excepţie, valabilă și explicabilă doar în cazul Antarcticii (Tabelul 1).
Altitudinea medie este un indicator semnificativ în interpretarea unor aspecte
calitative ale continentelor. Astfel, în Asia, continentul cu suprafaţa cea mai extinsă
(circa 44 milioane km2), altitudinea medie de circa 960 m este o rezultantă directă a
formelor de relief dominante, respectiv podişurile înalte (ex. Pamir, Tibet, Gobi - cu
altitudini medii de 4 500-5 000 m), precum şi a vârfurilor montane foarte înalte
(multe masive din lanţul himalayan depăşesc altitudinea de 8 000 m).
În Africa, al doilea continent ca suprafaţă (circa 30 milioane km2),
altitudinea medie reflectă, de asemenea, formele de relief (podişurile cu înălţime
medie) a căror prezenţă este cvasigeneralizată.
17
 Corelaţii între suprafaţa, altitudinea medie şi altitudinea maximă a continentelor
Tabelul 1
Suprafaţa Altitudinea Altitudinea Vârful cel
Continentul
(mii km2) medie (m) maximă (m) mai înalt
Europa 10 531 340 4 807 Mont Blanc
Qomolangma
Asia 44 099 960 8 848 (Chomolungma)
(Everest)
America de Nord 24 232 720 6 194 McKinley (Alaska)
America de Sud 17 834 590 6 960 Aconcagua
Antarctida* 13 177 2 263 4 897 Vinson
Africa 30 261 750 5 895 Kilimandjaro
5 030 Java (Noua Guinee)
Oceania** 8 940 340 4 205*** Mauna Kea (Hawaii)
3 754**** Cook (Noua Zeelandă)
**
Australia 8 940 340 2 230 Kosciusko
Sursă: (Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs).
*
Antarctica cuprinde şi unele insule în timp ce Antarctida cuprinde numai uscatul îngheţat.
**
împreună cu Noua Guinee şi Noua Zeelandă au această suprafaţă şi altitudine medie.
***
dacă nu includem Noua Guinee.
****
dacă nu includem Noua Guinee şi Hawaii.
În Australia, continentul cu suprafaţa cea mai redusă (circa 8,9 milioane
km2) şi cu cea mai joasă altitudine medie (340 m), formele de relief predominante
sunt podişurile joase şi câmpiile.
Aserțiunea sus-menţionată este valabilă în cazul tuturor continentelor
existente, excepţie făcând Antarctida, unde altitudinea medie prezintă valori foarte
ridicate (2 263 m), chiar dacă suprafaţa sa este de doar 13,2 milioane km2.
Explicaţia constă în faptul că, în Antarctida, altitudinea medie ridicată este dată de
existenţa calotei glaciare şi nu a reliefului propriu-zis, în anumite areale grosimea
gheţii depăşind 3 000 m.
b) Similitudini şi diferenţieri intercontinentale
Configuraţia şi structura continentelor permite, în mod evident, decelarea
unor similitudini între continentele nordice (provenite din Laurasia) şi cele sudice
(provenite din Gondwana), precum şi a unor diferenţieri majore existente între cele
două grupări continentale. Atât similitudinile cât şi diferenţierile sunt rezultatul
evoluţiei paleogeografice şi a modului de divizare a scoarţei terestre în decursul
timpului.
Evoluţia paleogeografică a continentelor a fost surprinsă şi explicată cel mai
complet şi complex de către Wegener, A. în anul 191216 (lucrare publicată în anii 1915
şi 1937). În sinteză, teoria se prezintă astfel: cu milioane de ani în urmă, exista un
singur megacontinent (Pangaea) şi un singur megaocean (Panthalasa). Existenţa
megacontinentului Pangaea este demonstrată de numeroasele specii de plante şi
16Wegener, A. (1937), La genèse des continents et des ocèans. Thèorie des translations

continentales, Paris.
18
animale comune tuturor continentelor la sfârşitul paleozoicului (permian) şi începutul
mezozoicului (triasic). Ulterior, Pangaea s-a fragmentat în două mari blocuri
continentale, unul nordic (Laurasia) şi unul sudic (Gondwana). Prin intermediul unor
noi fragmentări, fenomen derulat în urmă cu circa 180 milioane ani, din Laurasa au
rezultat continentele actuale nordice (Europa, America de Nord, Asia-fără India), iar
din Gondwana s-au format continentele actuale sudice (Africa, America de Sud,
Antarctica, Australia). India s-a desprins din Godwana, a „migrat” prin Oceanul Indian
(care nu avea dimensiunea şi configuraţia actuală) şi s-a ataşat Asiei.
Scenariul sus-menţionat este confirmat de o serie de dovezi concrete:
- Forma continentelor.
Poziţia continentelor şi forma lor (ex. Africa şi America de Sud; Africa şi
India etc.) denotă faptul că ele se pot imbrica, precum elementele unui puzzle
descompus, putând fi interpretate ca diviziuni ale aceluiaşi tot unitar (Fig. 6).

Fig.6. America de Sud şi Africa. Similitudini de formă şi configuraţie a ţărmurilor.

Sursă:(http://www.scritube.com/geografie/Teoria-tectonicii-placilor55152.php, accesat în
12.04.2011, orele 1255).
Fenomenul menționat este uşor de remarcat mai ales în cazul
continentelor sudice, provenite în totalitate, prin fragmentare, din blocul
continental Gondwana. Acestea pot fi uşor încadrate în diverse forme geometrice,
spre deosebire de continentele nordice provenite din blocul Laurasia și care au
configuraţii ale țărmurilor total neregulate. Prin deplasare, continentele au lăsat în
19
urmă o salbă de insule şi arhipelaguri insulare (ex. Antilele dinspre America; Japonia şi
Filipinele dinspre Asia etc.).
- Configuraţia actuală a ţărmurilor.
Continentele nordice au forme neregulate (Europa, America de Nord, Asia),
cu ţărmuri deosebit de fragmentate (numeroase insule, peninsule, golfuri), în timp ce
continentele sudice au forme mult mai bine conturate (ex. triunghiuri cu vârful
ascuţit orientat către sud, precum America de Sud, India, Africa) şi cu puţine
elemente de fragmentare a ţărmurilor (cu excepţia părţii sudice a Americii de Sud).
- Distribuţia fosilelor.
Repartiţia fosilelor pe suprafaţa terestră indică, de asemenea, originea
comună a continentelor (într-o primă fază) şi evoluţia diferită a celor nordice în
raport cu cele sudice (în fazele ulterioare). Fosile aparţinătoare aceloraşi specii au
fost descoperite pe mai multe continente, element ce indică existenţa unui singur
continent la un anumit moment dat. Pe de altă parte, s-au descoperit fosile
aparţinătoare aceloraşi specii, prezente doar în continentele nordice sau în cele
sudice, argument ce atestă evoluţia diferenţiată a continentelor laurasiene (nordice)
faţă de cele gondwaniene (sudice). Spre exemplu, o ferigă din specia Glossopteris
a fost identificată în toate continentele sudice (America de Sud, Africa, Australia,
cât şi în India), în timp ce fosilele unei specii de şopârlă, numită Mesosaurus a fost
descoperită atât în America de Sud cât şi în Africa.
- Similitudini de ordin petrografic şi structural.
Secvenţe de roci şi structuri foarte asemănătoare au fost descoperite în toate
continentele sudice (America de Sud, Africa, Australia, Antarctica şi India). De
asemenea, alte tipuri de roci similare au fost identificate şi în continentele nordice.
Spre exemplu, o structură formată dintr-un nivel vechi inferior, constituit din tilite
(depozite glaciare), urmat de un nivel mediu, format din gresii, marne şi intercalaţii
carbonifere şi de unul superior compus din curgeri de lavă, a fost identificată în toate
continentele sudice, provenite din blocul Gondwana.
- Dovezi paleoclimatice.
Glaciaţiunea derulată în Paleozoicul Inferior, ale cărei amprente au fost
identificate în continentele gondwaniene (America de Sud, Africa, India şi
Australia), poate fi explicată doar dacă se admite faptul că aceste entităţi
continentale erau interconectate în acel interval de timp. În condiţiile în care
continentele menţionate nu erau interconectate, glaciaţiunea ar fi trebuit să acopere
o suprafaţă mult mai vastă (decât arealul în care au fost descoperite influenţele
sale), ocupând inclusiv areale situate la nord de Ecuator. Dovezi ale existenţei unei
glaciaţiuni în areale teritoriale situate la nord de Ecuator lipsesc însă, climatul
perioadei respective în America de Nord fiind unul cald.
Prin urmare, există dovezi certe, conform cărora continentele actuale au
avut un numitor comun (megacontinentul Pangaea) fapt ce explică o serie de
însuşiri similare, ulterior evoluţia fiind diferită între cele nordice (laurasiene) şi
cele sudice (gondwaniene), diferenţierile dintre ele fiind notabile.

20
 PARTEA a II-a

POTENŢIALUL GEOGRAFIC AL
EUROPEI

21
 II. EUROPA - COORDONATE ŞI
INTERPRETĂRI GENERALE

II.1. Originea numelui

Termenul Europa, înţeles ca denumire a continentului la care facem
referire, prezintă o serie de interpretări etimologice diferite, după cum urmează:
a) Provine de la termenii ereb sau irib, care în limba chaldeiană, aferentă
uneia dintre cele mai vechi comunităţi umane care locuia în Mesopotamia, între
râurile Tigru şi Eufrat, înseamnă apus sau întuneric. Prin opoziţie, termenul Asia
provine de la termenii assur sau assir, care înseamnă răsărit sau lumină.
Documentul care atestă originea numelui de Europa este o tăbliţă cerată a
populaţiei chaldeiene17 în care este reprezentată o capră urcată într-un copac (ca un
paradox, ţările care astăzi deţin un număr mare de capre sunt printre cele mai
sărace de pe Glob deoarece respectivele animale pot distruge într-un mod
iremediabil vegetaţia, un exemplu fiind situaţia actuală din regiunea Sahel);
b) În mitologia Greciei antice, Europa a fost o prinţesă feniciană, fiică a lui
Phoenix şi Perimeda, pe care Zeus a răpit-o, după ce a luat forma unui taur de un
alb strălucitor. A dus-o pe insula Creta, unde a dat naştere fiilor săi Minos,
Rhadamanthus şi Sarpedon;
c) Pentru Homer, Europa (greacă Εὐρώπη, Eurṓpē) era numele unei regine
din Creta. Așadar, la acel moment, termenul în cauză nu reprezenta încă o
denumire geografică. Mai târziu, termenul Europa făcea referire la zona central-
nordică a Greciei, iar din jurul anului 500 î.Hr. noţiunea a fost extinsă şi la
teritoriile din nord;
d) O altă ipoteză indică proveniența termenului Europa din cuvintele
greceşti întins (eur -) şi ochi (op -, opt -), transformate ulterior în sintagma Europē.
Consacrarea definitivă a denumirii actuale are, cel mai probabil, la bază,
influenţe venite dinspre toate originile menţionate mai sus.
II.2. Problema limitelor continentale
Europa nu reprezintă o entitate politico-continentală unitară, datorită unor
realităţi teritoriale certe, dintre care menţionăm: (1) Rusia şi Turcia se extind pe
două continente; (2) Uniunea Europeană, ca nouă „construcţie” politico-
economică nu înglobează toate statele Europei; (3) Există o serie de regiuni cu
statut indefinit din perspectiva apartenenţei teritoriale la continentul european,
respectiv Regiunea Caucaz-Transcaucazia, Turcia, Israel, Armenia, D.O.M.-urile
și T.O.M.-urile apartenente Franței etc.

17după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.

22
 Pe de altă parte, există o serie de elemente certe care omogenizează într-o
anumită măsură întregul spaţiu continental european și anume: originea populaţiei
(aproape întreaga populaţie a Europei provine din focarul uman iniţial localizat în
Africa, pe filieră indo-europeană); caracteristicile şi indicatorii demografici
(diferenţierile în acest sens, între statele europene sunt mult mai reduse faţă de
raporturile dintre acestea şi majoritatea statelor aparţinătoare celorlalte continente);
cultura (provenită din cea elenă şi romană); aspecte economice; aspecte de ordin
juridic (ex. Dreptul Roman); aspecte de ordin mental şi comportamental etc.
Datorită elementelor comune şi a celor de diferenţiere teritorială existente,
acceptarea unor limite ferme pentru continentul european, este un demers destul de
dificil, argumentele ce susţin diversele opinii fiind complexe şi pertinente. Limitele
continentului european, care suportă şi suscită opinii diverse, sunt cele din părţile
estică, sud-estică şi sudică, celelalte fiind clare şi indubitabile.
a) Limita estică a Europei.
Limita dintre Europa şi Asia trebuie trasată pe aliniamentul dat de Munţii
Ural, Fluviul Ural, nordul Mării Caspice, Depresiunea Kuma-Mânici, Marea Azov,
Marea Neagră, Marea Marmara, Marea Egee (Fig. 7). În perioadele interglaciare
nivelul apelor din Marea Neagră şi Marea Caspică era mai înalt, existând o legătură
acvatică între aceste două entităţi maritime prin culoarul depresionar Kuma-Mânici.

Fig.7. Limita de est şi sud-est a Europei.

Sursă:(http://cdn.counter-currents.com/wp-content/uploads/2011/08/Boundary-Between-
Europe-Asia.jpg, accesat în data de 28.12.2011, orele 1152).
23
 Limita menţionată se impune prin faptul că regiunea Munţilor Caucaz nu
aparţine Europei, nici sub aspect geografico-fizic, nici din punct de vedere
geografico-uman, pentru următoarele motive: (1) sistemul morfostructural al
Caucazului este total diferit de celelalte lanţuri montane alpine europene (ex. Alpii,
Carpaţii, Pirineii); (2) altitudinile medii regionale sunt superioare celorlalte părţi ale
Europei; (3) statele caucaziene nu prezintă caracteristici europene din foarte multe
puncte de vedere; (4) valorile natalităţii sunt mult mai mari; (5) procentul populaţiei
tinere este foarte ridicat; (6) durata medie de viaţă este redusă; (7) procentul
populaţiei urbane este scăzut; (8) rata generală de dezvoltare economică este precară;
(9) diversitatea (eterogenitatea) grupurilor umane prezente în regiune este una
deosebită; (10) limbile vorbite provin din patru familii diferite (caucaziană, indo-
europeană, turcică şi semitică); (11) economia este bazată în cea mai mare măsură pe
agricultură (creşterea bovinelor şi ovinelor) şi pe practicarea meşteşugurilor etc.
Teritoriul situat la nord de Munţii Caucaz aparţine Federaţiei Ruse, fiind
caracterizat prin instabilitate politică (multe din entităţile statale autonome îşi
revendică independenţa, uneori violent - Cecenia, Daghestan, Osetia de Nord,
Osetia de Sud, Abhazia etc.).

Fig.8. Harta geopolitică a Regiunii Caucaz-Transcaucazia.

Sursă:(http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Caucasus-political_en.svg,
accesat în 05.12.2011, orele 1415).
24
 b) Limita sudică a Europei.
Suportă la rându-i o paletă diversă de opinii, în funcţie de criteriile
considerate principale în momentul analizei. Dintre aceste opinii merită reţinute
următoarele:
- între Europa şi Africa limita trebuie trasată (în viziunea anumitor şcoli
geografice) prin partea de sud a Munţilor Atlas, datorită apartenenţei genetice a
acestora la lanţul alpino-carpato-himalayan. Regiunea Atlas este diferită total de
restul Africii (Scutul African), care, în accepţiunea unor reprezentanţi ai şcolii
geografice franceze începe şi se desfăşoară din sudul unităţii montane menţionate.
Cu alte cuvinte, Regiunea Atlas este parte a regiunii mediteraneene, fiind
apartenentă, așadar, continentului european;
- o altă opinie susţine că limita dintre Europa şi Africa trebuie trasată prin
nordul Munţilor Pirinei, deoarece la sud de lanţul montan respectiv există influenţe
africane incontestabile. O mare parte a Peninsulei Iberice s-a aflat multă vreme sub
stăpânire maură, rezultând elemente peisagistice decisive (ex. aducţiuni de apă, căi
de transport, cetăţi şi castele, precum Castelul Alhambra); predominanţa maselor
de aer tropical din timpul verii (uscate şi fierbinţi, provenite din Sahara); aspectele
vegetaţiei şi unele elemente faunistice (ex. palmieri, maimuţe - o singură specie,
respectiv macacul, care populează un biotop european unic, respectiv Stânca
Gibraltar); configuraţia structurilor de populaţie şi trăsăturile psiho-somatice ale
indivizilor umani; comportamentul demografic şi social; trăsăturile şi specificitatea
economică etc;
- există şi alte opinii, cel puţin bizare, care propun o serie de limite
europene sudice imposibil de acceptat în literatura ştiinţifică şi în realitatea practică
(Fig. 9), bazate pe elemente de natură lingvistică, ideologică, religioasă, mentală,
organizarea sistemelor sociale sau configuraţia unităţilor majore de relief.
Prin urmare, limita europeană sudică cel mai bine argumentată, rămâne cea
clasică, prin Marea Mediterană şi Strâmtoarea Gibraltar.
II.3. Alte aspecte de apartenenţă teritorială europeană
Europa este continentul care a generat cele mai însemnate mobilităţi de
populaţie în decursul timpului, două „momente” fiind decisive în acest sens, prin
amploarea lor numerică şi ca extindere teritorială: (1) perioada marilor descoperiri
geografice şi (2) perioada colonizărilor. În urma derulării acestor evenimente, o
mare parte a lumii a intrat în sfera de influenţă europeană, depinzând de aceasta din
punct de vedere a statutului politic, cel puţin. Ulterior, harta politică a lumii s-a
reconfigurat, marea majoritate a entităţilor de pe mapamond primind calitatea de
state independente.
În prezent, există încă o serie de unităţi administrativ-teritoriale ex-
europene care aparţin din punct de vedere politic şi administrativ unor state
europene, fapt ce diluează posibilitatea fixării unor limite ferme pentru continentul
analizat. Dintre acestea menţionăm: Groenlanda (Danemarca), D.O.M. - T.O.M.-
urile franceze (ex. Reunion, Martinica, Guadelupa, Guyana Franceză, Mayotte,

25
Polinezia Franceză, Noua Caledonie etc.), Svalbard (Norvegia), Franz Iosef,
Novaia Zemlea etc.
Multe dintre acestea, cu toate că aparţin de facto unor state europene, nu
promovează politica europeană majoră. Spre exemplu, Groenlanda este condusă de
către monarhul Danemarcei, fiind parte integrantă a acestui stat. Guvernul numeşte
un Rigsombudsmand (Înalt Comisar) care reprezintă guvernul şi monarhia daneză
în Groenlanda. Groenlanda are un Parlament compus din 31 de membri, numiţi în
urma alegerilor generale. Şeful de guvern este, de obicei, liderul partidului
majoritar din Parlament. Groenlanda nu este parte a Uniunii Europene (în 1985 a
ieşit din structurile Comunităţii Europene, predecesorul actualei Uniuni Europene),
deşi Danemarca este stat membru al acestei structuri.

Fig.9. Divergenţa opiniilor privind limita sudică a Europei.

Sursă:(http://strangemaps.files.wordpress.com/2006/11/europedivides.JPG, accesat în
15.10.2008, orele 1222).
26
 II.4. Punctele extreme ale Europei
Luând în calcul continentul în sine (fără a include teritoriile extraeuropene
dependente tutelar de anumite state aparţinătoare acestuia), punctele extreme ale
Europei sunt (Fig. 10): în partea nordică - Capul Nordkyn (Nordkün), situat la
71008' latitudine nordică sau Capul Nord (situat în Insula Magerøy); în partea
vestică - Capul Roca, situat la la 9034' longitudine vestică (Fig. 11); în partea
sudică - Capul Tarifa, situat la 360 latitudine nordică (Fig. 12) sau Insula Creta
poziţionată la 350 latitudine nordică şi în partea estică - regiunea Vorkuta din nord-
estul Munţilor Urali, poziţionată la 67030' longitudine estică.

Fig.10. Punctele extreme ale Europei.

Sursă:(http://ro.wikipedia.org/wiki/Punctele_extreme_ale_Europei, accesat în 15.10.2008,
orele 1225).

Poziţionarea între punctele (continentale sau insulare) extreme menţionate

face ca Europa să fie situată aproape în totalitate în zona temperată (cu excepţia
unor areale continentale şi insulare din părţile nordice), fapt ce induce condiţii
environmentale favorabile (ex. ciclicitatea anotimpurilor) pentru dezvoltarea
economică şi socială. Aspectele de favorabilitate induse de poziţionarea
latitudinală sunt dublate de forma continentului şi prezenţa (pe trei laturi ale sale)
27
unor suprafeţe acvative extinse, ambele coordonate asigurând o umiditate crescută
şi, prin efect, suficiente resurse de apă, necesare dezvoltării teritoriale.

Fig.11. Capul Roca. Fig.12. Capul Tarifa.

Sursă:(http://www.google.ro/search?q=Cabo+da+Rocaand
Cabo+Tarifa&um=1&hl=ro&gbv=2&tbm=isch&ei=i8cKT9-sEon3sgbp-
YiBDw&start=63&sa=N, accesat în 09.09.2012, orele 1256).

II.5. Raporturile centru-semiperiferie-periferie în Europa18

Dezvoltarea regională reprezintă în momentul de faţă, la nivel mondial,
unul dintre cele mai vehiculate concepte, ce reclamă şi consumă energii
intelectuale şi financiare considerabile. Nivelul de dezvoltare teritorială, reflectat în
calitatea vieţii individuale şi a comunităților umane, cauzează diferenţieri majore la
nivel regional, aproape imposibil de cuantificat şi explicat.
Termenul „dezvoltare” înseamnă „...acţiunea de trecere de la o stare
calitativă veche la una nouă, de la o treaptă inferioară la una superioară, de la
simplu la complex; ... a face progrese; a avansa; a înainta; a progresa; a propăşi;
a evolua...”19.
Atât la nivel mondial cât şi în cazul continentului european (mai ales în
Uniunea Europeană) sunt recunoscute, în funcţie de nivelul lor de dezvoltare, trei
categorii de regiuni, respectiv: (1) regiuni centrale (cele mai dezvoltate); (2)
regiuni semiperiferice (aflate la un nivel de dezvoltare mediu) și (3) regiuni
periferice (cu nivel de dezvoltare inferior).
Plecând de la aceste diferenţieri existente, din perspectiva nivelului de
dezvoltare regională rezultă trei concepte (centru, semiperiferie şi periferie),
esenţiale în ecuaţia interpretării teritoriilor şi a favorabilităţilor propuse de către
acestea pentru comunităţile umane prezente.

18idee preluată (dezbătută și dezvoltată) după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a

continentelor: Europa. Note de curs.
19conform Dicţionarului Explicativ al Limbii Române (on-line), ediţia 1998, http://dexonline.ro,

accesat în 03.10.2009, orele 1036.

28
 Regiunile centrale (cele mai dezvoltate) sunt considerate ca fiind: ...situate
pe primul plan sau la loc de frunte; elementul central al unei întinderi, a unui
spaţiu; locurile în care este concentrată o anumită activitate superioară celorlalte;
entităţi ce deţin instituţii conducătoare; entităţi cu putere administrativă centrală;
locurile în care sunt concentrate forţe în stare să efectueze un volum mare de
muncă specializată; locurile către care converg anumite forţe etc.
Cu alte cuvinte, Centrul este definit ca locul de unde pleacă ordinele, locul
care decide, în timp ce entităţile situate în semiperiferie şi periferie sunt cele care
receptează ordinele transmise şi care pun în aplicare deciziile luate.
Puterea decizională este împărţită la nivel mondial între instituţii
apartenente domeniilor economic şi politic. Cele „mai centrale” entităţi teritoriale
sunt reprezentate de către metropolele tehnologiilor de vârf (high-tech-urile) şi
metropolele cu rol decizional major la nivel mondial, care formează pârghiile de
bază ale definirii centrului.
Regiunile periferice (aflate la un nivel de dezvoltare inferior) sunt
receptate ca entităţi...situate la margine, în raport cu centrul sau cu punctele de
referinţă, de calitate sau importanţă redusă; care aparţin sau sunt specifice
mahalalei; marginale și care nu contează.
Regiunile semiperiferice includ teritoriile cu dezvoltare regională medie şi
care prezintă atribute specifice atât centrului cât şi periferiei. Ele funcţionează ca
sisteme aflate în echilibru instabil, funcţie de conjunctura politică, economică sau
socială de moment, putând evolua atât pozitiv (cu şanse de a deveni regiuni
centrale) cât şi negativ (retrogradând astfel în categoria regiunilor periferice).
La nivelul Uniunii Europene, divizarea teritorială este riguroasă şi are la
bază o serie de criterii de diferenţiere calitativă şi cutume greu de surmontat, cele
trei categorii de regiuni fiind destul de clare.
Centrul Uniunii Europene cuprinde entităţi teritoriale precum Anglia,
Benelux (Belgia, Olanda, Luxemburg), partea nordică şi nord-estică a Franţei,
jumătatea de vest a Germaniei, partea central-sud-estică a Franţei (regiunea Rhône-
Alpi), nordul Italiei, Austria, Danemarca, Suedia şi Finlanda. Acestora li se alătură
alte două state care nu aparţin Uniunii Europene, respectiv Elveţia şi Norvegia.
Periferia Uniunii Europene cuprinde Irlanda, Portugalia, sudul Spaniei,
jumătatea sudică a Italiei (regiunea Mezzogiorno), Grecia, toate cele zece state care
au aderat la Uniunea Europeană în pen-ultimul val, Bulgaria, România și Croația
(ultimele state incluse în această structură geopolitică şi economică europeană).
Acestora li se alătură, ca şi poziţionare în categoria regiunilor periferice,
majoritatea celorlalte state europene care nu aparţin (încă) Uniunii Europene, cu
excepţia Elveţiei şi Norvegiei, apartenente categoriei mai sus-menţionată.
Semiperiferia Uniunii Europene cuprinde nordul Spaniei (regiunea
Euskadi sau Ţara Bascilor), Catalunia și alte regiuni europene mediu dezvoltate.
Dezideratul oricărei comunităţi umane este acela de a aparţine cât mai
curând regiunilor centrale. Principalul raţionament al formării Uniunii Europene a
fost acela de a duce la un nivel de dezvoltare superior o parte cât mai extinsă din
continentul european. Deocamdată, ecuaţia reducerii decalajelor de dezvoltare
29
teritorială este imposibil de rezolvat în mod favorabil (atât în Europa cât şi în restul
continentelor), criza economico-financiară instituită la nivel mondial, afectând
parametrii normali de dezvoltare ai fiecărei regiuni, unele dintre ele riscând
retrogradarea într-o categorie inferioară calitativ.
În cadrul celor trei categorii de regiuni europene, definite pe baza nivelului
de dezvoltare teritorială şi a importanţei decizionale politice şi economice, se pun
în evidenţă o serie de substructuri teritoriale, în funcţie de activităţile principale
derulate, productivitatea muncii, nivelul veniturilor, calitatea vieţii locuitorilor etc.
a) Tipuri structurale de regiuni europene20.
În cadrul regiunilor centrale europene se disting:
- tipul metropolitan central include principalele metropole europene,
precum Londra, Paris, Bruxelles, principalele oraşe din culoarul Rhinului, Milano
etc., în care predomină rolul decizional, deoarece aici se află sediile unor
importante instituţii politico-economice şi concerne europene multinaţionale), rolul
primordial revenind activităţilor cu caracter inovator;
- tipul industrial central (ex. Valonia, Rhenania, Lorena etc.) în care
predomină net industria, toate celelalte laturi economice fiind subordonate acesteia;
- tipul industrial vechi include regiuni din Anglia şi Germania, în care
industria de exploatare a unor resurse de subsol este dominantă (ex. bazinul York,
bazinul Saarbrücken, bazinul Ruhr etc.);
- tehnopolii.
Semiperiferia europeană deține următoarele tipuri structurale de regiuni:
- tipul fortist (ex. Bazinul Parizian) are ca specific coabitarea şi
participarea relativ echilibrată la configurarea produsului intern brut atât a
sectorului industrial cât şi a celui agricol;
- tipul „A treia Italie”, valabil pentru partea centrală a Italiei, se remarcă
prin dezvoltarea eficientă, în ultimele două decenii a întreprinderilor mici şi
mijlocii, în defavoarea industriilor energofage de mari dimensiuni;
- tipul intermediar (ex. Alpii, Aquitania etc.), în care accentul cade pe
dezvoltarea teritorială rezultată în urma valorificării eficiente a resurselor turistice;
- tipul regiunilor autonome spaniole include două regiuni din statul
menţionat, respectiv Euskadi (Ţara Bascilor) şi Catalonia. Formează o categorie
aparte de regiuni structurale semiperiferice, reprezentând cele mai dezvoltate areale
de pe teritoriul Spaniei (înafara hinterland-ului metropolei Madrid) şi care deţin o
autonomie teritorială economică evidentă.
În cadrul periferiei europene se evidenţiază:
- periferia săracă a Europei, care include Portugalia, partea sudică a Italiei
(regiunea Mezzogiorno), statele nou integrate în Uniunea Europeană în ultimele
„valuri de aderare”, Grecia, precum și restul teritoriului european;
- tipul metropolitan periferic (ex. Madrid, Atena, Lisabona);
- tipul scandinav include regiuni din partea nordică a Europei, care sunt
considerate periferice doar din perspectiva distanţelor lungi, a relativei izolări şi a

20Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.

30
restrictivităţilor de ordin natural, deoarece coordonatele economice, sociale, de
evaluare a calităţii vieţii, precum şi de organizare şi funcţionalitate statală sunt cel
puţin la nivelul regiunilor centrale europene.
b) Studii de caz.
Dintre tipurile structurale de regiuni europene existente în cele trei
categorii calitative (centru, semiperiferie şi periferie), prezentăm mai jos două
dintre ele (aparţinătoare Centrului), motivul fiind eficienţa productivităţii muncii şi
nivelul de dezvoltare ridicat la care se află, respectiv regiunile metropolitane
centrale şi tehnopolii.
- Regiunile metropolitane centrale - sunt considerate regiuni cu rol de
comandament la nivel european, având şi calitatea de poli structuranţi ai
teritoriului, la macroscară. Se află la un nivel ridicat de dezvoltare, cea mai
puternică afirmare avându-o funcţiile terţiare cu rol inovator.
Principalele metropole centrale europene sau grupări de oraşe complexe
capabile, datorită anvergurii lor, să genereze regiuni metropolitate centrale sunt:
Londra - sediul unor importante „incubatoare IT”; Randstad Holland (oraşul inel) -
grupează o serie de oraşe mari din sud-vestul Olandei (Amsterdam, Haga, Rotterdam,
Utrech), în interiorul inelului aflându-se spațiul numit green heart, format din oraşe
mici şi mijlocii, utilizat pentru agricultură şi loisir (petrecerea timpului liber - Fig. 13);
Paris (Franţa); Bruxelles (Belgia) - sediul principalelor instituţii de coordonare a
Uniunii Europene; Düsseldorf (Germania) - sediile multor firme internaţionale,
îndeosebi japoneze; Hamburg (Germania) - „capitala” comerţului maritim european şi
a activităţilor de import-export; Frankfurt pe Main (Germania) - „capitala” publicităţii
europene; Köln (Germania) - sediul companiei aeriene Lufthansa; München (sediul
central al companiei BMW); Milano (Italia) - „capitala” modei europene; Zürich
(Confederaţia Helvetică) - sediul principalelor bănci europene etc.

Fig.13. Randstad Holland-oraşul inel.

Sursă:(http://www.arlenelee.net/work/2007_atlas/conclusion.jpg, accesat în 15.10.2008,
orele 1235).
31
 De remarcat este faptul că, în toate aceste metropole predomină net
activităţile specifice sectorului terţiar.
Prin urmare, rezultă că funcţiile politică, financiară şi economică
reprezintă pârghiile de bază ale definirii regiunilor centrale. Acestora li se adaugă
tehnopolii, respectiv parcurile tehnologice cu activităţi inovatoare.
- Tehnopolii - sunt oraşe sau parcuri tehnologice de pe lângă un oraş sau de
pe lângă o concentrare industrială care au adoptat o politică globală de atragere a
cadrelor intelectuale şi au implementat un mod de activitate şi de viaţă specific
pentru această categorie umană. În cadrul lor se derulează activităţi de cercetare şi
producţie intense, alături de manifestări culturale, târguri, simpozioane sau
activităţi de loisir (petrecere a timpului liber).
Principalele criterii de clasificare a tehnopolilor sunt: (1) relaţiile cu
universităţi şi centre de cercetare de prestigiu, ce dispun de resurse umane înalt
calificate; (2) gradul de punere în aplicare a celor mai noi tehnologii (de tip start-
up) care nu au mai fost utilizate încă; (3) numărul redus de angajaţi supra-calificaţi;
(4) numărul mare de idei inovative; (5) recunoaşterea ca lideri pe piaţa mondială;
(6) cuantumul capitalului de risc destinat punerii în valoare a ideilor inovative etc.
Cei mai cunoscuţi tehnopoli la nivel mondial, în momentul de faţă sunt:
Sillicon Valley (Statele Unite ale Americii) - sediul central al societăţii Microsoft
(Fig. 14); Boston (Statele Unite ale Americii); Stockholm (Suedia) - concernul
Ericsson); Londra (Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord); Carolina de
Nord (Statele Unite ale Americii); Helsinki (Finlanda) - concernul Nokia; Austin
(Statele Unite ale Americii); San Francisco (Statele Unite ale Americii);
Bangalore (India); Taipei (Taiwan) etc.

Fig.14. Macheta structurală a tehnopolului Silicon Valley.

Sursă:(http://www.tehnopol.ee/public/varahaldus/T.jpg, accesat în 15.10.2008, orele 1240).
32
 La nivel european, principalii tehnopoli se află în statele dezvoltate
economic şi cu sisteme educaţionale eficiente, respectiv: Regatul Unit al Marii
Britanii şi Irlandei de Nord (ex. Londra - deţine parcul tehnologic Alma Mater cu
sediile europene ale unor prestigioase companii americane, precum AOL, Yahoo,
laboratoarele Sony etc; Cambridge; Valea Tamisei; Glasgow; Dublin); Germania
(ex. München; Stuttgart; Berlin); Belgia (Bruxelles); Franţa (ex. Paris; Nisa -
sediul central al tehnopolului Sophia Antipolis) (Fig. 15); Danemarca
(Copenhaga); Suedia (Stockholm - parcul tehnologic Kista Science Park,
producător al tehnologiei Ericsson); Finlanda (Helsinki - producător de tehnologie
de vârf în domeniul telefoniei mobile, prin concernul Nokia, care a receptat o
puternică dezvoltare după ce societatea Hewlett-Packard a construit aici primul său
centru de cercetări în domeniu); Norvegia (Trondheim) etc.

Fig.15. Tehnopolul Sophia Antipolis.

Sursă:(http://www-ose.cma.fr/evenements/2005/Images/plan-sophia2.jpg, accesat în
15.10.2008, orele 1245).

33
 III. EVOLUŢIA PALEOGEOGRAFICĂ
ŞI RELIEFUL
Macrostructurile orogenetice şi epirogenetice actuale europene sunt
rezultatul mişcărilor tectonice şi a fenomenelor asociate (ex. vulcanism, seisme,
transgresiuni şi regresiuni marine etc.), derulate în decursul timpului geologic, la
nivel continental şi inter-continental.
Europa este considerată o lume veche nu numai din perspectiva culturii şi
civilizaţiei sale, ci şi prin vârsta structurilor de natură geologică sau morfologică.
În perimetrul său teritorial se imbrică şi se juxtapun, actualmente, două tipuri de
formaţiuni, respectiv de platformă şi de orogen, ce-i definesc arhitectura majoră şi
îi condiţionează trăsăturile peisagistice de ansamblu.
III.1. Evoluţia paleogeografică21
Paleogeografia este ştiinţa care studiază aspectele din trecut, modul de
formare şi transformare în timp a învelişului geografic.
Structura geologică a Europei este una complexă, fiind rezultatul evoluţiei
geologice şi geografice a continentului, proces derulat de la nord către sud. Ca
atare, se remarcă o predominanţă netă a rocilor foarte vechi în părţile de nord-vest,
nord şi nord-est ale continentului, a rocilor de vârstă mijlocie în partea mediană, în
timp ce, în sudul continentului sunt prezente roci relativ tinere.
Evoluţia continentului european poate fi divizată în mai multe etape
geologice, fiecare punându-şi amprenta asupra configuraţiei sale de ansamblu,
respectiv: precambrian (au avut loc orogenezele asintică şi baykaliană); paleozoic
inferior (orogeneza caledoniană); paleozoic superior (orogeneza hercinică,
denumită şi variscă); mezozoic (au avut loc doar mişcări epirogenetice, soldate cu
transgresiuni şi regresiuni marine succesive); cretacic - începutul cuaternarului
(orogeneza alpină); cuaternar - se divide în două perioade importante și anume (1)
pleistocen (s-au derulat cel puţin şase glaciaţiuni importante - Günz, Mindell, Riss,
Würm, Bibber și Donnau, care au alternat cu perioade interglaciare şi (2) holocen
(cuprinde un interval de timp foarte scurt, de circa 10 000 ani, care a debutat odată
cu retragerea ultimului gheţar).
Luând în calcul evoluţia paleogeografică şi macrofenomenele geologice
derulate, geologul german Stille, H. consideră că Europa poate fi împărţită, din
punct de vedere geologic, în patru entităţi, respectiv: Eo-Europa (cuprinde
suprafeţele ce nu au mai fost perturbate tectonic, ulterior orogenezelor asintică şi
baykaliană, respectiv Scutul Baltic şi Platforma Rusă); Paleo-Europa (cuprinde

21subcapitol configurat și analizat, având la bază ideea lansată de către Gârbacea, V. (1997),

Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.

34
arealele care nu au mai fost cutate după orogeneza caledoniană, respectiv Alpii
Scandinaviei, Munţii Scoţiei, Irlanda, cu excepţia părţii de sud-vest - regiunea
Kerry, partea de nord a Ţării Galilor); Mezo-Europa (include arealele care nu au
mai fost afectate după orogeneza hercinică, respectiv regiunea Kerry din sud-
vestul Irlandei, Anglia, partea sudică a Ţării Galilor, partea centrală a Peninsulei
Iberice, areale întinse din Franţa, Belgia, Cehia, Germania, Polonia, precum şi
Masivul Dobrogei de Nord) şi Neo-Europa (cuprinde suprafeţele afectate de
orogeneza alpină, în speţă lanţurile montane din sudul european - Pirinei, Alpi,
Apeninii de Nord, Carpaţi, Balcani etc. şi unităţile asociate lor).
Implicarea mai multor orogeneze a impus, în cadrul continentului
european, un caracter tipic de tectonică suprapusă. Anumite structuri tectonice
formate anterior au fost afectate de către orogenezele mai noi (ex. Alpii
Scandinaviei au fost înălţaţi la circa 2 500 m în urma mişcărilor de cutare mult mai
recente care au dus la apariţia lanţului pireneeano-alpino-carpatic).
În urma derulării intenselor fenomene tectonice şi a celor asociate lor (ex.
cutremure, vulcanism etc.), a acţiunilor acerbe ale agenţilor morfogenetici externi,
osatura de ansamblu a continentului european relevă două unităţi genetico-
structurale diferite: unitatea de platformă şi unitatea de orogen.
III.1.1. Unitatea de platformă
Prezintă extensiunea cea mai largă, ocupând circa 2/3 din suprafaţa
uscatului continental. Este formată din scuturi şi unităţi orogenetice vechi, intens
nivelate şi aplatizate, ce se suprapun arealelor nordice, estice, centrale şi, parţial,
vestice ale Europei. Unitatea de platformă europeană include Scutul Baltic,
Platforma Rusă, Peninsula Scandinavă, nordul şi centrul Arhipelagului Britanic,
precum şi cea mai mare parte a Peninsulei Iberice. Structuri similare, ca vechime şi
înfăţişare, apar insular şi în partea centrală sau sudică a continentului, fie izolat
(precum Masivul Dobrogei de Nord), fie înglobate în unităţile de orogen alpino-
carpatice. În cadrul acestei unităţi se evidenţiază o serie de subunităţi, între care
cea precambriană, caledoniană şi hercinică, cu trăsături ce impun a fi analizate.
a) Subunitatea precambriană corespunde celor mai vechi structuri ce
aparţin scuturilor Laurasiei, respectiv Scutul Baltic (Feno-Scandic) şi Platforma
Rusă. În matricea lor litologică predomină roci dure şi vechi (precambriene),
acoperite adesea de cuverturi groase de roci mai tinere, paleozoice sau mezozoice,
precum în arealele vestice ale Platformei Ruse.
Scutul Baltic este cel mai vechi element structural al continentului
european şi circumscrie areale extinse din Norvegia, Suedia, Finlanda, Peninsula
Kola, Karelia, precum şi fundamentul Mării Baltice. Este structurat din roci
cristaline puternic cutate şi metamorfozate (ex. şisturi cristaline, gnaise, cuarţite,
intruziuni granitice - granitul de Rapakiwi (Fig. 16 şi 17). În cadrul Peninsulei
Kola au fost identificate cele mai vechi roci precambriene, cu vârste cuprinse între
2,6-3,5 miliarde ani. În timpul precambrianului au existat mai multe etape
orogenetice care au alternat cu faze de denudaţie, astfel că, la sfârşitul perioadei
menţionate, Scutul Baltic avea aspectul unei peneplene.
35
 Scutul Baltic a fost acoperit parțial de apele mării în perioada cambrian-
silurian, ulterior rămânând permanent în condiţie emersă, astfel că nu prezintă,
peste fundamentul său dur, vreo cuvertură sedimentară (cu excepţia arealului
ocupat în prezent de către Marea Baltică).

Fig.16. Granit de Rapakiwi (roşu). Fig.17. Granit de Rapakiwi (alb).

Sursă:(http://www.google.ro/search?hl=ro&q=granit%20de%20rapakiwi&gbv=2&gs_sm=
e&gs_upl=916000l920453l0l920781l18l17l0l8l8l0l281l1750l0.5.4l9l0&um=1&ie=UTF-
8&tbm=isch&source=og&sa=N&tab=wi, accesat în 20.01.2012, orele 1436).

Platforma Rusă (est-europeană) circumscrie teritoriul aferent Câmpiei Est-

europene, care în raport cu Scutul Baltic a suferit o evoluţie diferită. În perioadele
geologice ulterioare precambrianului, ea a cunoscut repetate mişcări epirogenetice,
pozitive şi/sau negative, în urma cărora structura iniţială de scut (formată exclusiv
din roci dure și vechi) s-a modificat şi s-a transformat într-o platformă (peste rocile
dure şi vechi s-au depus pachete groase de roci sedimentare, mai mult sau mai
puţin friabile, precum calcare, marne, argile, nisipuri etc.).
b) Subunitatea caledoniană se extinde în vestul şi nord-vestul
continentului, structurile sale de referinţă având orientarea generală sud-vest –
nord-est, impusă de prezenţa soclului rigid al celor două unități menţionate anterior
(Scutul Baltic şi Platforma Rusă) dar şi de paralelismul evident cu structurile
caledoniene singenetice din Appallachii de Nord, de care au fost conectate până în
perioada formării Atlanticului de Nord, fenomen început în paleozoicul mediu
(acum circa 300 milioane ani).
Orogeneza caledoniană, derulată în perioada paleozoicului inferior s-a
materializat prin formarea Munţilor Caledonieni, „rămăşiţe europene” ale acestora
putând fi decelate astăzi sub forma unor masive izolate, faliate şi peneplenizate (ex.
Irlanda, Scoţia) sau reînălţate (ex. Alpii Scandinaviei).
Pe lângă unitățile de relief aferente lanţului montan caledonian, în
perioada paleozoicului inferior s-au format şi alte structuri europene, respectiv
Munţii Ural (evoluţia lor a continuat şi în timpul orogenezei hercinice, rezultând o
matrice structurală complexă, ce explică şi existenţa unor importante resurse de
36
subsol); teritoriul cuprins astăzi între Podişul Ardeni şi Cehia; Meseta spaniolă;
fundamentul Câmpiei Germano-Poloneze (în acest caz, formaţiunile vechi sunt
acoperite cu strate groase de depozite ulterioare, îndeosebi cuaternare) etc.
c) Subunitatea hercinică, este poziţionată la sud de precedenta şi reprezintă
rezultatul macro-proceselor derulate în timpul orogenezei hercinice (variscă) din
perioada paleozoicului superior (cambrian-ordovician-silurian). Formează aşa-
numita „Mezo-Europa”, atribut adecvat atât sub aspect temporal cât şi din
perspectiva poziţionării geografice. Edificiile hercinice sunt formate din roci
cristaline intens metamorfozate şi din stive groase de calcare recristalizate (ex.
Platoul Causses din Franţa). Subunitatea hercinică este extrem de fragmentată,
dislocată şi antrenată, îndeosebi periferic, în tectonica formaţiunilor ulterioare.
Formele de relief hercinice din Europa alcătuiesc două ramuri majore cu
orientări diferite:
- ramura unităţilor armoricane - prezintă o orientare generală pe direcţia
nord-vest – sud-est şi poate fi decelată teritorial în partea de sud-vest a Irlandei
(regiunea Kerry), sudul Ţării Galilor, Peninsula Cornwall (sud-vestul Angliei),
Peninsula Bretagne (Masivul Armorican - Fig. 18), jumătatea de vest a Masivului
Central Francez şi partea nordică a Mesetei Iberice.

Fig.18. Masivul Armorican (Peninsula Bretagne). Harta geologică şi tectonică.

Sursă:(https://togather.eu/bitstream/123456789/242/1/Figure_Armorican%20massif.jpg,
accesat în 23.01.2012, orele 1036).
37
 - ramura unităţilor varisce - este perpendiculară pe prima, având o
orientare generală sud-vest – nord-est. Unităţile varisce debutează în jumătatea de
est a Masivului Central Francez (în cadrul său se realizează joncţiunea celor două
ramuri hercinice - Fig. 19), continuă în Munţii Vosgi, Pădurea Neagră, după care
formează un arc cu convexitatea către nord, cuprinzând masivele hercinice din
Cehia (Patrulaterul ceho-morav), iar ulterior se prelungeşte până în Masivul
Dobrogei de Nord (Munţii Măcinului - Fig. 20).

Fig.19. Masivul Central Francez. Fig.20. Munţii Măcinului.

Sursă:(http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/2/2a/France_Massif_central
.jpg/200px-France_Massif_central.jpg, accesat în 23.01.2012, orele 1058, pentru fig. 20) şi
http://www.infopensiuni.ro/cazare-macin/obiective-turistice-macin/muntii-macin_77/poza-
77_1.jpg, accesat în 23.01.2012, orele 1100, pentru fig. 21).

Pe lângă unităţile de relief apartenente celor două mari ramuri menţionate,

continentul Europa deţine şi alte structuri hercinice izolate, precum: Masivul
Ardeni, Masivul Şistos Rhenan, Munţii Harz, Munţii Pădurea Thuringiei, Munţii
Rhodopi (situaţi la graniţa dintre Bulgaria şi Grecia), Munţii Penini, alături de
fostele punţi continentale Egeida şi Tirenida, care făceau legătura între Europa şi
Africa, scufundate în timpul orogenezei alpine.
Către sfârşitul orogenezei hercinice (cambrian) s-a derulat un amplu proces
de acumulare de material lemnos (în diverse geosinclinale existente), carbonizarea
ulterioară a acestuia determinând formarea celor mai importante rezerve de huilă
de pe continentul european (ex. bazinele Ruhr, Silezia Superioară, Saar, Doneţk,
Petroşani etc). Trebuie menţionat faptul că toate marile zăcăminte de huilă de pe
glob s-au format în timpul acestei perioade.
d) Mezozoicul, derulat după paleozoicul inferior, a reprezentat o etapă
geologică mult mai calmă în raport cu celelalte, în cea mai mare parte a ei. S-a
caracterizat doar prin derularea unor ample mişcări epirogenetice negative (însoţite
de transgresiuni marine), în alternanţă cu mişcări epirogenetice pozitive (soldate cu
regresiuni marine), rezultatul lor fiind apariţia, în partea mediană a Europei, a unor

38
bazine de sedimentare de mari dimensiuni (ex. Bazinul parizian, Bazinul londonez,
Bazinul Thuringiei, Bazinul Pragăi etc.), flancate pe margini de masive hercinice.
III.1.2. Unitatea de orogen
În intervalul Cretacicul mediu-începutul Cuaternarului a avut loc
orogeneza alpină, când s-a produs cutarea geosinclinalelor din partea sudică a
Europei, dublată de încălecarea sedimentelor şi formarea pânzelor de şariaj,
macrofenomen ce a dat naştere lanţului montan pireneeano-alpino-carpatic,
respectiv, aşa-numitei „Neo-Europa”. Geosinclinalul pirineeano-alpino-carpatic s-a
format la contactul a două blocuri cu structuri rigide şi anume unităţile hercinice
(situate la nord) şi structurile africane (poziţionate la sud).

Fig.21. Lanţul montan alpin al Europei.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.euratlas.com/Atlasphys/apennins.j
pg&imgrefurl=http://www.euratlas.com/Atlasphys/Apennins2.htm&usg=__uCoVbJ0Y0Q_
cR1gJ48CYxM3GaM=&h=520&w=640&sz=55&hl=ro&start=15&zoom=1&tbnid=rr3wIz
sYVNYwUM:&tbnh=111&tbnw=137&ei=rS4dT52wJISNwbM1Lm9Cg&prev=/search%3
Fq%3Drelief%2Bmaps%2Bof%2BEurope%26um%3D1%26hl%3Dro%26sa%3DN%26gb
v%3D2%26tbm%3Disch&um=1&itbs=1, accesat în 23.01.2012, orele 1155).
39
 Unitatea de orogen europeană („Neo-Europa”) are o desfăşurare mult mai
restrânsă în comparaţie cu precedenta, ocupând doar 1/3 din uscatul continental.
Cu toate acestea, elementele sale se impun decisiv în peisaj sub forma unor lanţuri
şi masive montane de o mare complexitate genetică şi structurală dar şi a unor
bazine tectonice interioare extinse (ex. bazinul panonic, bazinul transilvan etc.).
„Neo-Europei” îi aparţine în primul rând lanţul muntos format din Pirinei-
Alpi-Carpaţi-Balcani, cu ramificaţiile sale sudice (Cordiliera Betică, Apenini,
Dinarici). El reuneşte o serie de atribute unice pentru relieful european din
perspectiva altitudinii, masivităţii, diversităţii şi complexitărţii structurilor geologice
(ex. roci cristaline, sedimentare, vulcanice; pânze de şariaj; tectonică suprapusă etc.).
În cadrul lanţului montan pirineeano-alpino-carpatic se disting două stiluri
tectonice diferite, ce au impus două ramuri montane cu orientări opuse, respectiv
(1) alpidele - revărsarea pânzelor s-a făcut pe direcţia nord şi est şi (2) dinaridele -
cu orientarea pânzelor către sud.
Prin urmare, lanţul alpidelor cuprinde următoarele unităţi montane:
Cordiliera Betică (în trecut se continua prin Insulele Baleare până în Corsica);
Alpii; Pirineii; Apeninii nordici; Carpaţii; Stara Planina şi Munţii Pontici iar
lanţul dinaridelor înglobează Munţii Atlas; Sicilia; Apeninii centrali şi sudici;
Munţii Dinarici; Munţii Pindului; Insula Creta; Munţii Taurus şi Antitaurus.
b) Orogenul alpin, este considerat de către numeroşi cercetători ca fiind cel
mai complex de pe glob, argumentul principal fiind mecanismul complicat de falii
transformante existente în cadrul său, el devenind un teren fertil de exemplificare a
celor mai noi teorii orogenetice.
Astfel, modelul clasic al geosinclinalului şi-a găsit aici un câmp prielnic de
ilustrare, în studiile lui Haug, E. (pentru sectorul vestic şi central), respectiv
Auboin, J. (pentru sectorul estic sau dinaro-egeean), ambii citaţi de Bleahu, M.
(1989)22. Conform teoriei respective, susţinută printre alţii, de Kober, L., Staub, R.,
Stille, H., Alpii sunt rezultatul macrofenomenelor derulate într-un şanţ tectonic
(geosinclinal) al Mării Tethys, interpus între Africa şi Europa hercinică, unităţi
rigide care, prin presiune tectonică, au impus elevaţia catenei montane. Conform
lui Tylor, J., lanţul alpin s-a format prin deplasarea Europei către sud, în timp ce,
pentru alţi autori, precum Argand, E., Africa, prin deplasarea sa către nord, a
exercitat presiunea necesară derulării orogenezei în geosinclinalul iniţial.
Începând cu anul 1973, procesul de formare al Alpilor este interpretat din
perspectiva tectonicii plăcilor 23. Astfel, Alpii reprezintă un orogen de coliziune
între două continente (Europa şi Africa) separate (începând cu trasicul inferior) de
un rift de expansiune ce va atinge 80 km lăţime în jurasicul inferior. În lungul său
vor apare ofiolitele (roci-etalon pentru fenomenele de subducţie, ce apar ca rezultat
al activităţii de scufundare şi de oscilaţii ale magmei) care vor separa, prin praguri,
viitoarele bazine de sdimentare (ex. valaisian, piemontez), în care se vor depune
flişurile (flişul - altă rocă-etalon ce indică existenţa subducţiilor, compusă din

22Bleahu, M. (1989), Tectonica globală, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.

23idem.

40
conglomerate, gresii, argile şi marne, sedimentate pe fundul unei mări şi devenite
apoi, prin ridicare, lanţ montan) şi calcarele.
Conform lui Kraus, E.24, în edificarea lanţului montan alpin se pun în
evidenţă următoarele faze: pre-orogenetică (a sedimentării calcarelor triasice); faza
de orogen profund (când are loc punerea în loc a ofiolitelor jurasice şi depunerea
de flişuri, în intervalul cretacic-paleogen); faza de orogen înalt (perioada miocenă)
şi faza post-orogenetică (are loc înălțarea din intervalul pliocen-cuaternar).
După opinia lui Trumpy, R. (1975)25, scenariul este mult mai nuanţat.
Orogeneza alpină debutează prin subsidenţa platformei sudice a Laurasiei, fenomen
asociat cu procesul de acumulare a calcarelor şi dolomitelor triasice într-un bazin de
sedimentare fragmentat tectonic de către praguri şi bancuri emerse. Ulterior, în
părţile sudice şi estice ale bazinului de sedimentare, se manifestă un vulcanism de
slabă intensitate, generat de un rift secundar și inactiv. Lăţimea bazinului de
sedimentare, în care se va contura orogenul alpin, este de circa 420 km. În triasicul
superior, pe o direcţie est-vest, se pun în evidenţă riftul şi masa de ofiolite ce vor
duce la apariţia a două mici oceane (ex. valaisian şi piemontez). Fenomenul de
subducţie propriu-zis debutează în cretacic, în partea sudică a Alpilor (faza eo-
alpină) şi se va accentua, în intervalul eocen-oligocen, cu faza mezo-alpină, „cea
mai importantă pentru structurarea Alpilor”26. Compresia, pe direcţia vest-est, se
amplifică treptat, fapt ce va conduce la decroşări şi şariaje, în serie, ale diverselor
pânze de încălecare. În cretacic are loc începutul subducţiei, în părţile sudice şi estice
ale bazinului tectonic. În această perioadă se vor forma pânzele penninice şi austro-
alpine. În miocen se va derula faza neo-alpină, interval în care se vor pune în loc
pânzele helvetice şi se vor edifica Subalpii francezi şi Munţii Jura.
Demn de semnalat este faptul că, în Alpii Occidentali, pânzele sunt
compuse din depozitele plăcii subduse (europeană), în timp ce, în Alpii Orientali,
ele aparţin pânzei superioare (africană), ceea ce explică diferenţierile, uneori
frapante, dintre cele două compartimente alpine.
Un profil, pe direcţia nord-vest – sud-est, prin edificiul montan alpin,
evidenţiază existenţa unei depresiuni molasice (molasă - depozit de gresii gălbui,
roşcate sau verzi şi conglomerate cimentate calcaros), urmată de domeniul
helvetidelor (formate din granite şi depozite sedimentare cutate permo-mezozoice -
Mont Blanc, Belledone etc.), pennidele (formate din roci cristaline, ofiolite, şisturi
albastre, ca dovezi certe ale subducţiei - Gran Paradiso, Monte Rosa etc.), Alpii
Sudici (compuşi din calcare mezozoice) şi Depresiunea Po (Pad).
O teorie mai explicită în ceea ce priveşte geneza şi forma lanţului alpin27, a
fost formulată în anul 1977 de către Molnar, P. şi Tapponnier, P. şi este numită
teoria poansonării. Are la bază fenomenele specifice liniilor de alunecare, cu
deplasarea maselor dinspre zonele cu presiuni puternice (de coliziune) către zonele
cu presiuni mai reduse (de subducţie). În cazul lanţului alpin, se consideră că placa

24citat de către Bleahu, M. (1989).

25idem.
26conform lui Bleahu, M. (1989).
27citată de Bleahu, M. (1989).
41
africană avea o proeminenţă (poanson) cu rol de „placă sparge val”, numită
„poansonul apulian” (Apeninii Calabriei sunt formați dintr-un complex de roci
cristaline hercinice specifice domeniului african) (Fig. 22). Poansonul apulian a
exercitat o presiune majoră asupra plăcii europene determinând cutările din Alpii
Centrali şi apariţia cordilierelor laterale (ex. Cordiliera Betică, Alpii Piemontezi,
Apeninii - pe de o parte, respectiv Munţii Dinarici - de partea cealaltă), sub forma a
doi lobi laterali.
Pentru unii autori (Trumpy, R.), poansonul african apulian era o
excrescenţă a continentului propriu-zis, uneori separat de el prin „transformanta
calabreză, în timp ce pentru alţii (ex. Biju-Duval, B.; Decourt, J. P.28), Apulia era o
prelungire, către vest, a Anatoliei de astăzi, totul derulându-se într-un context
generat de prezenţa unui bazin oceanic în nord – nord-vest (valaisian-pienin) şi a
unui alt bazin (Vardar), în est, unde se vor edifica Alpii, Apeninii şi Dinaricii.

Fig.22. Geneza Alpilor (conform teoriei poansonării).

Sursă:(Cocean, P., 2005).

b) Orogenul carpatic este apropiat ca vârstă de cel alpin, însă structurile

sale au fost conturate anterior, la periferia părţii sudice a blocului precambrian est-
european. Arcuirea sa reflectă, fidel, conturul plăcii menţionate şi rezistenţa opusă
de unele masive hercinice (mai ales cel dobrogean), în ceea ce privește
posibilitatea de dezvoltare liniară a sa.
Scenariul evoluţiei lanţului montan carpatic debutează cu evidenţierea, în
perioada triasică, a unui bazin oceanic (carpato-balcanic) pe fondul apariţiei şi

28citați de Bleahu, M. (1989).

42
acţiunii unui număr mare de microplăci tectonice separate de rifturi, în lungul
cărora s-au impus ofiolitele din Carpaţii Occidentali (ex. Trascău-Metaliferi).
Datorită presiunilor exercitate dinspre vest – sud-vest, de către placa africană,
oceanul carpato-balcanic, s-a restrâns şi s-a închis, simultan cu formarea şi
încălecarea pânzelor de şariaj (ex. pânza Getică în Carpaţii Meridionali, pânzele de
Codru în Munţii Apuseni)29.
Plăcile est-europeană (moldavă) şi moesică, ambele de vârstă
precambriană, s-au subdus sub placa transilvano-panonică. Placa moldavă a
determinat, în Carpaţii Orientali, cutarea formaţiunilor de fliş extern şi apariţia
celui mai lung lanţ vulcanic (de vârstă badeniană) din continentul european
(Vihorlat-Oaş-Călimani-Gurghiu-Harghita). Placa moesică a generat lanţul montan
masiv al Carpaţilor Meridionali. Ambele plăci au contribuit decisiv la geneza şi
structurarea Subcarpaţilor.
Diferenţierile de structură, existente între anumite sectoare ale lanţului
carpatic, se datorează ritmurilor şi intensităţilor diferite imprimate de tectonica
regională sub impulsul acţiunii unor microplăci (ex. moesică, dobrogeană,
transilvană, panonică) dar şi a formării unor bazine tectonice de mari dimensiuni
(ex. panonic, transilvan). Contorsionarea puternică a lanţului montan carpatic a fost
impusă, deci, atât de către microplăcile interne şi externe cât şi de procesele
orogenetice de edificare a Alpilor şi Dinaricilor, care au influenţat, în primul rând,
poziţia şi structura Carpaţilor Occidentali.
c) Orogenul balcanic s-a dezvoltat în acelaşi bazin oceanic carpato-
balcanic, în urma coliziunii dintre placa egeeană şi placa moesică, care a generat
cutatea şi exondarea depozitelor acumulate.
Formarea lanţului montan Pirinei-Alpi-Carpaţi-Balcani, localizat în sudul
Europei şi fenomenele asociate au avut o influenţă majoră în restul teritoriului
continental, modificând structura şi trăsăturile de ansamblu ale multor unităţi de
relief existente. Dintre principalele modificări generale ale orogenezei neozoice pot
fi menţionate: (1) scufundarea blocurilor teritoriale Egeida şi Tirenida; (2)
scufundarea unei părţi din teritoriul situat între Alpi şi Apenini (Câmpia Padului);
(3) scufundarea blocului teritorial Tisia, cu formarea Bazinului Transilvaniei şi a
Bazinului Panonic (din vechiul bloc Tisia au rămas doar câteva resturi sub formă
de munţi izolaţi, precum Munţii Apuseni sau masivele Matra, Bakony și Villany,
din Ungaria etc.); (4) ridicarea pe verticală a unor masive hercinice situate la nord
de lanţul alpin (ex. Munţii Ceveni, Vosgi, Pădurea Neagră etc. - elevaţia masivelor
hercinice a fost, în general, direct proporţională cu distanţa faţă de lanţul alpin); (5)
formarea grabenului Rhinului (între Munţii Vosgi şi Munţii Pădurea Neagră); (6)
înălţarea Alpilor Scandinaviei (paradoxal, fenomenul de înălţare a acestora a fost
mai intens decât în cazul altor masive mai apropiate); (7) apariţia arealelor cu
vulcanism activ (se remarcă două areale relativ izolate: Islanda - Hekla, Katla etc.
şi bazinul mediteranean - Etna, Vezuviu, Stromboli etc.).

29conform Velcea, Valeria (2001), citată de Cocean, P. (2005).

43
 III.1.3. Evoluţia Europei în Cuaternar30
Cuaternarul este ultima etapă a erei neozoice. A debutat în urmă cu circa
2,6 milioane ani (cu privire la durata sa existăo multitudine de ipoteze) şi prezintă
două subdiviziuni, respectiv pleistocenul şi holocenul. Se caracterizează prin două
trăsături importante: (1) răcirea accentuată a climatului (alternanţa glaciaţiunilor
cu perioadele interglaciare) şi (2) apariţia şi dezvoltarea civilizaţiilor umane.
a) Glaciaţiunea (de calotă şi montană) reprezintă fenomenul cu cel mai
important impact asupra modelării reliefului din prima parte a cuaternarului
(pleistocen). Poziţia geografică a Europei a facilitat dezvoltarea şi acţiunea
îndelungată a gheţarilor de calotă generaţi în două areale, localizate în partea nordică
a Scandinaviei şi în insula Novaia Zemlea.

Fig.23. Extensiunea glaciaţiei în Europa.

Sursă:(Iakovlev, G. N., 1956, citat de Cocean, P. 2005, cu modificări).
1. limita fazei Ellster; 2. limita fazei Saale; 3. limita fazei Vistula (W - stadiul Wartha; R -
stadiul Riga; Br - stadiul Branbemburg; P - stadiul Pomeraanian; Ss - stadiul Sanpausselka);
4. direcţia deplasării gheţii în faza Ellster; 5. direcţia deplasării gheţii în faza Saale; 6. calota
glaciară montană din Alpi şi Pirinei.
Extensiunea maximă a gheţii (de calotă şi montană) s-a manifestat în faza
numită Saale, când aceasta acoperea circa 6 milioane km2 din teritoriul Europei,
grosimea ei fiind, în medie, de circa 2 000-3 000 m. În timpul acestei perioade calota
glaciară continentală cuprindea Irlanda (în întregime), Marea Britanie (până la

30după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.

44
culoarul Bristol-Tamisa), acoperind teritoriul european (dinspre nord) până la
masivele hercinice. Înspre est, limita sudică forma un lob alungit către sud, în lungul
fluviului Nipru, apoi un altul de-a lungul fluviului Don, după care se retrăgea mult
către nord datorită cantităţilor foarte reduse de precipitaţii. În aceeaşi perioadă, o altă
calotă montană acoperea Alpii, iar alta, de dimensiuni reduse, Pirineii (Fig. 23.). În
celelalte masive montane europene (ex. Carpaţii) glaciaţiunea s-a manifestat prin
prezenţa gheţarilor de vale şi circ.
Calota glaciară continentală a înregistrat trei faze evolutive, respectiv Ellster,
Saale şi Vistula, între care s-au interpus două perioade inter-glaciare (Hollstein şi
Eem). Pentru fazele glaciare Saale şi Vistula s-au identificat trei stadii Hanovra,
Rehburg şi Wartha, respectiv Brandemburg, Frankfurt pe Oder şi Pomeraanian.
În Munții Alpi, glaciaţiunea a avut patru faze sigure, denumite după
câţiva afluenţi ai Dunării, din Podişul Bavariei, respectiv Günz, Mindell, Riss şi
Würm (unii autori susţin existenţa şi a altor două - Bibber şi Donnau),
paralelizate, ultimele trei, cu fazele calotei continentale nordice. Limita extremă
a calotei montane alpine a atins zona Sigmaringen unde a determinat o curbură
accentuată a cursului de apă menţionat.
Pentru Munţii Carpaţi, opiniile existente31 converg spre recunoaşterea a
două faze, respectiv Riss şi Würm, cu o serie de stadii (I și II pentru Riss; I și III
pentru Würm). Limita gheţarilor de vale a coborât, în faza de extensiune maximă
a glaciaţiunii carpatice, până la altitudinea de 1 400 în Munţii Retezat. Stadiul IV
würmian s-a limitat la gheţari de circ menţinuţi la doar peste 1 800 m în Munţii
Retezat şi, desigur şi în alte masive, precum Tatra.
În prezent (în continentul european) glaciaţiunea este prezentă sub formă
de calotă în Arhipelagul Spitzbergen (având o extensiune de circa 58 000 km2),
Novaia Zemlea, Islanda şi Alpii Scandinaviei, precum şi prin gheţari de circ
(Munţii Pirinei) sau de vale (Munţii Alpi).
Printre cei mai cunoscuţi gheţari alpini se evidenţiază Mer de Glace (414
km ), Altesch (24,7 km lungime şi 86,8 km2 suprafaţă), Gheţarul Rhonului (10
2

km lungime şi 17 km2 suprafaţă), Hufi (7 km lungime şi 13,7 km2 suprafaţă),

Grindelwald (5,5 km lungime şi 10,1 km2 suprafaţă) etc.
O caracteristică a evoluţiei actuale, constă în retragerea continuă a
gheţarilor alpini, fenomen intensificat îndeosebi după anul 1850 (sfârşitul micii
„ere glaciare”). Astfel, din cei 2 244 gheţari înregistraţi în Elveţia la data
respectivă, un număr de 249 au dispărut. Retragerea limbilor altor gheţari este
evidentă (ex. Altesch cu 3,3 km; Gheţarul Rhonului cu 2,5 km) iar diminuarea
grosimilor şi a suprafeţelor ocupate este un proces de actualitate.
Glaciaţiunea (de calotă şi montană) a avut o serie de consecinţe importante
în peisajul continentului european, respectiv: (1) producerea fenomenelor de
eroziune glaciară (ex. formarea de cuvete lacustre, formarea fiordurilor, a
circurilor glaciare etc.); (2) fenomenele de acumulare glaciară (ex. morene de
diverse categorii; praguri glaciare montane etc.); (3) repoziţionarea zonelor

31Urdea, P. (2000), Munţii Retezat. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei Române, Bucureşti.
45
climatice (actualele zone erau mult împinse către sud); (4) eustatismul glaciar (cu
formarea teraselor marine) etc.
b) Ultima epocă geologică numită holocen sau post-glaciar şi care durează
de circa 10 000 ani este recunoscută pentru apariţia civilizaţiilor umane. Holocenul
(postglaciarul) se subdivide la rându-i în mai multe etape, unele echivalente cu
diverse epoci istorice, respectiv: pre-boreal; boreal (ambele echivalente cu
mezoliticul); atlantic (corespunde neoliticului); sub-boreal (epoca bronzului) şi
sub-atlantic (epoca fierului).
III.2. Relieful32
Relieful continentului european este rezultatul evoluţiei paleogeografice,
structurii şi compoziţiei litologice, tectonicii şi diversităţii sistemelor de modelare.
Evoluţia paleogeografică a impus edificarea anumitor tipuri de structuri (de
platformă sau orogen) şi a imprimat intensităţi şi ritmuri foarte nuanţate procesului
de configurare și structurare a unităţilor de relief.
Existenţa unor game variate de roci (dure şi moi, masive sau stratificate,
solubile sau insolubile, orizontale sau înclinate etc.) a determinat un comportament
diferit în interrelaţia cu agenţii modelatori, rezultând totatâtea tipuri sau subtipuri
de relief litologic sau structural.
Tectonica şi-a pus, la rându-i, pecetea asupra macroformelor sau
microformelor de relief, generând unităţile de tip horst sau graben, culoarele sau
depresiunile tectonice etc. În fine, sistemele de modelare sunt responsabile cu
evoluţia în timp a reliefului, prin negarea sau modelarea formelor sale majore sau
minore (ex. modelarea glaciară, fluvială, cea derulată în regim arid, marină etc., au
generat forme inedite, de mare atractivitate şi specificitate).
Europa este continentul cel mai jos (altitudinea medie fiind de circa 340
m), fapt ce se datorează extensiunii mari a câmpiilor, podişurilor şi dealurilor
joase. Principalele trepte de relief europene relevă următoarele ponderi: câmpii
joase (între – 28 m şi 200 m altitudine) - 57%; câmpii înalte, dealuri şi podişuri
joase (între 200 m şi 500 m altitudine) - 27%; podişuri, dealuri şi munţi joşi (între
500 m şi 1 000 m altitudine) - 10%; munţi (de peste 1 000 m altitudine) - 6%.
Prin urmare, amplitudinea maximă (ecartul valoric dintre punctul cel mai
înalt şi cel mai jos) are o valoare de 4 835 m (4 807 m, vf. Mont Blanc şi – 28 m,
nivelul Mării Caspice).
III.2.1. Unităţile montane
Munţii continentului european prezintă vârste diferite şi s-au format în
orogeneze diferite (caledoniană, hercinică, alpină). Formează lanţuri montane cu

32conținuturile acestui capitol au fost analizate, parțial, având la bază trei surse principale, respectiv:

(1) Coteț, P. (1967), Europa și Asia. Geografie fizică, Edit. Didactică și Pedagogică, București; (2)
Caloianu, N., Gârbacea, V., Hârjoabă, I., Iancu, Silvia, Marin, I. (1982), Geografia continentelor:
Europa, Edit. Didactică și Pedagogică, București și (3) Cocean, P. (2005), Geografia Europei, Edit.
Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
46
lungimi apreciabile (Alpi, Carpaţi, Pirinei, Balcani, Apenini, Dinarici, Ural, Alpii
Scandinaviei etc.) sau apar sub forma unor masive izolate (precum munţii din
Peninsula Crimeea, din insulele Sicilia, Sardinia sau Creta).

Fig.24. Trăsăturile principale ale reliefului Europei.

Sursă:(Coteţ, P., 1967).
1. porţiuni situate la sub 0 m; 2. porţiuni în care predomină altitudinile cuprinse între 0 m şi
200 m; 3. porţiuni în care predomină altitudinile cuprinse între 200 m şi 500 m; 4. porţiuni
în care predomină altitudinile cuprinse între 500 m şi 1 500 m; 5. porţiunile cele mai înalte;
6. direcţia culmilor principale; 7. cote altitudinale; 8. regiuni învecinate.

În orogeneza caledoniană s-au edificat unităţile montane din partea de vest

şi nord-vest a continentului (din Arhipelagul Britanic şi Peninsula Scandinavia).
a) Astfel, în Irlanda sunt localizaţi munţii Donegal, Errigal şi Wicklow,
care apar în peisaj sub forma unor masive fragmentate, erodate intens şi separate de
culoare de tip graben;
b) În Scoţia sunt prezenţi Munţii Caledonici (Highlands), care sunt
despărţiţi de Munţii Grampiani printr-o succesiune de cuvete lacustre de origine
tectonică, precum Loch Linhe, Loch Oih, Loch Ness etc., unite între ele prin
Canalul Caledonian. În Munţii Grampiani se remarcă prezenţa celui mai înalt
punct din Arhipelagul Britanic, respectiv vf. Ben Nevis - 1 343 m, grefat pe un

47
vechi aparat vulcanic. Tot aici apar şi Munţii Scoţiei de Sud, sub forma unor
podişuri intens peneplenizate (843 m altitudine în vf. Merrick).
c) În Anglia sunt localizaţi Munţii Cheviot (816 m altitudine) iar în Wales
(Ţara Galilor) sunt Munţii Cambrieni (1 085 m altitudine), orientaţi pe direcţia sud-
vest – nord-est.
d) În Peninsula Scandinavia, Munţii (Alpii) Scandinaviei au peste 1 500
km lungime, fiind orientaţi pe direcţia nord-est – sud-vest şi prezintă următoarele
trăsături morfologice: relief în culise, datorat fragmentării tectonice excesive şi
reţelei hidrografice, ambele impunând orientări diferite ale culmilor; contact
direct cu Oceanul Atlantic prin promontorii înalte; altitudini cuprinse
preponderent între 1 500-2 000 m, excepţie făcând vârfurile Galdhøpiggen (2 469
m) şi Glittertinden (2 452 m), situate în partea sudică a lanţului montan, precum şi
Kebnekaise (2 123 m) din partea nordică; dezvoltarea unei zone mai joase
(Depresiunea Trondheim) în partea centrală; compoziție litologică din granite,
micaşisturi, gnaise, calcare cristaline etc., intens cutate şi metamorfozate;
morfologie tributară sistemului de modelare glaciar şi periglaciar; aspect de
podişuri netede numite kjolen (în nord) şi held-uri (în sud); puternică asimetrie a
versanţilor (cel vestic este abrupt şi înalt iar cel estic prelung); versantul vestic este
intens fragmentat de către fjorduri (Sognefjord - cel mai lung fjord european, 204
km şi 1 308 m adâncime; Hardandenfjord; Ulvick etc.); în anumite porţiuni, ţărmul
vestic este jalonat de o fâşie de câmpie joasă şi îngustă, formată prin abraziune
marină (numită Stranflat).
Orogeneza hercinică (variscă) a dat naştere unor unităţi montane şi de
podiş, ce formează aliniamente orientate astfel încât alcătuiesc un vizibil W cu
patru laturi33.
Prima latură, cu orientarea generală nord-vest – sud-est (aparţine
direcţiei armoricane) este compusă din Munţii Pennini, Munții Cornwall şi
Munții Devon (poziţionaţi în partea centrală şi sudică a Angliei), Munţii Kerry
(sud-vestul Irlandei), Podişul Armorican (Peninsula Bretagne) şi sectorul vestic
al Masivului Central Francez.
Al doilea compartiment (aparţinător direcţiei varisce), cu dezvoltare sud-
vest – nord-est, este format din sectorul estic al Masivului Central Francez, Munţii
Vosgi, Munţii Pădurea Neagră, Podişul Ardeni şi Masivul Şistos Rhenan.
Al treilea sector, orientat din nou pe direcţia nord-vest – sud-est, include o
serie de masive cu extensiune şi altitudini mai reduse, precum Masivul Harz, Pădurea
Boemiei, Patrulaterul Ceho-Morav (în cadrul căruia cele două direcţii se juxtapun),
Podișul Lysa Gora, Podişul Doneţk și Munţii Măcinului. În cadrul lui se evidenţiază o
fragmentare accentuată şi un decalaj spaţial între elementele constitutive.
Ultimul segment al formei W menţionate este alcătuit din culmea unitară a
Munţilor Ural, cu o dispunere relativă pe direcţia nord-sud.
Trăsăturile morfologice generale ale unităţilor de relief hercinice prezintă
valenţe relativ comune.
33conform lui Vandermotten, C. (2000), citat de Cocean, P. (2005).
48
 Astfel, Munţii Pennini au culmi relativ netede şi altitudini cuprinse, în
general, între 600-800 m. Altitudinea maximă apare în Masivul Cumberland (978
m) din sectorul nord-vestic.
Munţii Cornwall şi Munții Devon se evidenţiază prin vârfuri semeţe,
dezvoltate pe granite şi prin depresiuni formate în şisturi cristaline mai puţin dure.
Munţii Kerry relevă un relief de tip jurasian (alternanţă de anticlinale şi
sinclinale paralele) şi două sectoare cu denumiri diferite (sectorul nordic - Ulster şi
sectorul sudic - Munster).
Masivul (Podişul) Armorican din Peninsula Bretagne aparţine, ca vârstă,
unităţii hercinice intens peneplenizată. Are înfăţişarea unei suprafeţe dominată de
dealuri joase (300-400 m altitudine) și formată din şisturi cristaline paleozoice în
asociere cu roci mezozoice. Prezintă culmi joase orientate nord-vest – sud-est şi
este divizat în trei părți, respectiv Colinele Bretagne, Colinele Normandiei și
Colinele Vendée.
• Colinele Bretagne ocupă capătul vestic al peninsulei omonime şi ating
cota altimetrică maximă de 384 m în Munţii Negri. Sunt alcătuite din depozite
sedimentare cutate;
• Colinele Normandiei sunt poziționate la est de subunitatea precedentă, în
perimetrul lor altitudinile fiind uşor mai mari (417 m). Se constituie într-un nod
orografic regional, cu o reţea hidrografică radiar-divergentă;
• Colinele Vendée se dezvoltă la sud de culoarul larg al Loirei şi se
suprapun tectonic unei arii de bombare a fundamentului cristalin.
Între Masivul (Podişul) Armorican şi culmea hercinică a Munţilor Vosgi se
dezvoltă Bazinul Parizian, cu un relief grefat pe formaţiuni sedimentare mezozoice
(calcare) şi terţiare (Fig. 25).

Fig.25. Secţiune pe direcţia est-vest prin Bazinul Parizian.

Sursă:(Birot, P., 1970, citat de Cocean, P., 2005).

Această mare depresiune tectonică a generat structuri monoclinale

dedublate, către est şi vest, exploatate de eroziune, rezultând astfel un relief tipic de
cueste cu fronturile orientate înspre nord şi nord-est (ex. Cuesta Ile de France,
Cuesta Meusei, Cuesta Mosellei etc.).
49
 Masivul Central Francez (Podişul Central Francez) este unitatea hercinică
europeană cea mai înaltă, fapt datorat conurilor vulcanice existente în cadrul său.
Prezintă o formă asimetrică (versantul estic abrupt şi cel vestic prelung), fiind un
nod orografic evident și unitatea de relief în care se intersectează direcţia
armoricană cu cea variscă, ambele formate în orogeneza hercinică. Principalele
masive vulcanice sunt: Mont Doré (cu vârful cel mai înalt de 1 886 m în Puy de
Sancy), Cantal şi Puy de Dôme. O largă desfăşurare o au arealele carstice, prezente
în Podişul Causses (ex. doline, lapiezuri, chei - Fig. 26 etc.).

Fig.26. Cheile râului Herault.

Foto: (Cocean, P.).

Munţii Vosgi şi Munţii Pădurea Neagră apar sub forma a două masive
opuse, ambele având versanţi abrupți către Rhin. Provin dintr-un fost masiv de tip
dom, unic, a cărui parte centrală s-a prăbuşit (formând grabenul Rhinului), ca efect
al ridicării catenei alpine.
Masivul (Podişul) Ardeni este delimitat de râurile Mosela şi Meuse, fiind o
prelungire către vest a Masivului Şistos Rhenan. Altitudinile medii sunt reduse (cea
maximă fiind de 694 m) şi predomină suprafeţele plane în care cursurile de apă ce le
traversează, se încastrează adânc sculptând chei spectaculoase (ex. Cheile Meusei).
În pachetele groase de calcare cristaline s-au format peşteri (ex. Han sur Lesse).
Masivul Şistos Rhenan prezintă un relief format din unități montane joase,
având altitudinea maximă de 880 m, în culmea Taunus. Orientarea generalizată a
culmilor este pe direcţia vest-est.
Masivul Harz este o unitate de tip horst, formată din şisturi cristaline şi are
altitudinea maximă de 1 142 m, în vârful Brocken.
50
 În acest perimetru european apar şi alte masive hercinice, precum: Rhon
(958 m), Pădurea Thuringiei, Jura Suabă, Jura Franconiană (884 m), Eifel etc., cu
extensiuni modeste şi impact discret în peisaj. Sunt alcătuite din roci cristaline şi
metamorfozate intens sau din roci sedimentare (ex. Jura Suabă şi Jura
Franconiană). Dintre formele de relief specifice acestora se remarcă cuestele şi
butonierele, iar reţeaua hidrografică (prin încastrarea în formaţiunile cristaline) a
generat defilee şi chei înguste. Izolat apar formaţiuni vulcanice terţiare (Rhon).
Patrulaterul Ceho-Morav
este format din patru culmi
montane paralele (două câte
două), ce închid în interiorul lor o
unitate depresionară înaltă numită
Podişul Boemiei, cu altitudini
medii de 200-500 m, presărată din
loc în loc cu dealuri mai înalte, de
circa 600-900 m. Rama montană
marginală este compusă din
Munţii Metaliferi (poziţionaţi pe
latura nord-vestică); Colinele
Ceho-Morave (pe latura opusă, de
sud-est, alcătuite din şisturi
cristaline şi granite); Munţii Sudeţi
(pe latura nord-est) şi Munţii
Pădurea Boemiei (paraleli cu
Sudeţii, pe latura sud-vestică a
patrulaterului).
Munţii Ural (Fig. 27)
reprezintă unitatea montană
europeană cea mai estică,
formând totodată limita dintre
Europa şi Asia. Uralii sunt unul
din cele mai lungi lanţuri
montane hercinice de pe glob,
extinzându-se de la Oceanul
Arctic și până la Câmpia Mării
Caspice. Lanţul montan Ural este
puternic erodat, fapt ce explică
fragmentarea accentuată şi
altitudinile reduse (circa 1 600-1
800 m în compartimentele nordic
şi sudic şi 700-800 m în
partea centrală).
Fig.27. Lanţul montan Ural.
Sursă:(http://media.web.britannica.com/eb- media/.gif, accesat în 27.01.2012, orele 1310).

51
 Sunt alcătuiți din şisturi cristaline, cuarţite, calcare, gresii, roci eruptive),
fapt ce explică importantele zăcăminte de subsol existente (ex. fier, cupru, zinc,
plumb, argint, aur, bauxită etc.). În timp au fost intens peneplenizaţi şi fracturaţi, sub
formă de blocuri, reînălţate la diferite altitudini, ca urmare a mişcărilor neotectonice.
Lanţul montan al Uralilor se subdivide în trei sectoare principale: Uralul de
Nord - formează partea cea mai sinuoasă, mai lungă şi mai înaltă, atingând
altitudinea maximă de 1 894 în vf. Narodnaia. Se remarcă prin formele de relief
glaciare (inclusiv gheţari actuali) în alternanţă cu masive eruptive; Uralul Central -
este partea cea mai coborâtă, cu altitudini medii de 700-800 m, cu excepţia vf.
Ozlianka, de 1 124 m. O largă extensiune o are relieful carstic format din doline,
râuri subterane, peşteri (ex. Peştera Kungur, cu o lungime de 5 km) şi Uralul Sudic -
reprezintă sectorul cel mai lat din întregul lanţ (150 km), fiind format din culmi
paralele, separate de văi longitudinale, orientate pe direcţia nord-est – sud-vest.
Produs al orogenezei hercinice este şi sistemul muntos localizat în partea
central-estică a Peninsulei Balcanice, reprezentat de către Munţii Rhodopi (2 925 m
altitudine în vf. Musalla) şi de unităţile poziţionate în continuarea acestora înspre
nord-vest, respectiv masivele Rila şi Pirin (vf. Vikhren, 2 914 m altitudine) sau
înspre est, precum masivul, de mai joasă altitudine, numit Istrangea. Rezistenţa
indusă de către acest ultim masiv a determinat orientarea est-vest a Balcanilor şi
marea curbură a lanţului carpato-balcanic din Valea Timokului.

Fig.28. Principalele unităţi de relief din Peninsula Iberică.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.holidays-in-alicante-
spain.com/images/physical-map-of-spain-2.jpg, accesat în 27.01.2012, orele 1420).
52
 În sfârşit, orogeneza hercinică a generat şi majoritatea unităților de relief
din Peninsula Iberică (Fig. 28.), alcătuite din podişuri (ex. Meseta, Estremadura,
Meseta Portugaliei) şi munţi intercalaţi sau limitrofi acestora (ex. Munţii
Cantabrici, Sierra Guadarama, Sierra Gredos, Sierra Gata, Sierra Toledo, Sierra
Morena). Peneplenizarea, fragmentarea şi degradarea reliefului sunt accentuate,
sistemul de modelare bazat pe alterare-dezagregare punându-şi pecetea asupra
macroformelor şi microformelor existente.
De asemenea, relieful insulelor Sardinia şi Corsica are la bază vechi masive
hercinice cristaline, cu altitudini ridicate (ex. vf. Cinto din Corsica, de 2 710 m).
Unităţile montane aferente orogenezei alpine (mezo-neozoică) constituie,
peisagistic, entităţile cele mai evidenţiate din punct de vedere al extensiunii
teritoriale, altitudine sau masivitate. Din această grupă fac parte Munţii Pirinei,
Munţii Iberici, Cordiliera Betică, Cordiliera Catalană, Munţii Alpi, Munţii
Carpaţi, Munţii Apenini, Munţii Balcani şi Munţii Dinarici (inclusiv prelungirile
acestora către sud - Munţii Pindului şi Munţii Peloponesului).
a) Munţii Pirinei s-au format la contactul plăcii iberice cu cea europeană,
comprimând, înălţând şi deversând depozitele acumulate într-un şanţ tectonic ce
făcea legătura dintre „Oceanul piemontez” şi Oceanul Atlantic. Structura acestor
munţi este relativ simplă (lipsesc şariajele), cutarea fiind moderată, pe fondul
prezenţei rocilor cristaline (unele aparţinând plăcilor intrate în coliziune) şi
sedimentare. Calcarele sunt larg răspândite iar relieful carstic bine dezvoltat, fiind
reprezentat de avene (ex. Avenul Pierre Saint Martin - unul dintre cele mai adânci
din lume), peşteri celebre cu picturi preistorice (ex. Niaux, Lascaux, Labastide) etc.
Se impun, sub aspect morfologic, prin masivitate, prezenţa elementelor de relief
glaciar (mai ales circuri) şi altitudini mari, de peste 3 000 m (ex. vf. Pico de Aneto,
de 3 404 m, cel mai înalt din întregul lanţ).
b) Munţii Iberici sunt unitatea de legătură dintre orogenul Pirineilor şi
Platforma Mesetei, culmile lor depăşind, în anumite vârfuri, altitudinea de 2 000 m.
Prezintă o orientare generală pe direcţia nord-vest – sud-est.
c) Cordiliera Betică (Andaluză) este o prelungire a sistemului muntos
Atlas (de vârstă alpină) din Africa şi este compusă dintr-un mozaic petrografic
(roci cristaline, sedimentare şi vulcanice). Apare în peisajul Peninsulei Iberice sub
forma unor culmi paralele, altitudinile cele mai mari fiind înregistrate în Sierra
Nevada (vf. Mulhacen - 3 480 m). Culmile situate la nord de Sierra Nevada au
altitudini mai reduse (circa 2 000 m) şi sunt cunoscute sub numele de culmile
Subbetice, în care o largă desfăşurare o are relieful carstic.
d) Cordiliera Catalană se evidenţiază în peisaj pe direcţia nord-est,
începând de la Valencia şi face legătura, ulterior, cu Munţii Iberici, prin
intermediul câtorva masive izolate cu altitudini de circa 1 800-2 000 m.
e) Alpii reprezintă cel mai important şi complex lanţ montan al
continentului european. Se impun în peisaj prin altitudine şi masivitate, dar şi prin
existenţa depresiunilor, podişurilor şi culoarelor morfologice marginale (ex. zona
prealpină şi perialpină), reprezentate de (Fig. 29):

53
 - Depresiunea Rhône-Saône numită şi Depresiunea Rhodaniană este un
graben cu o lungime de circa 600 km, a cărui bază este formată din câmpii
(poziţionate în lungul râurilor Rhône şi Saône), dealuri şi podişuri piemontane
marginale, care fac trecerea către rama montană;

Fig.29. Unităţile morfologice ale Alpilor.

Sursă:(Caloianu, N., Gârbacea, V., Hârjoabă, I., Iancu, Silvia, Marin, I., 1982, citaţi de
Cocean, P., 2005).

- Munţii Jura apar sub forma unei fâşii arcuite, mărginită de areale
depresionare, între valea Rhônului (la sud) şi valea Doubsului (la nord). Se
deosebesc de Munţii Alpi (chiar dacă s-au format în aceeași perioadă - terțiar)
prin cutele mai largi şi regulate şi prin altitudinile mai reduse (altitudinea
maximă este de 1 723 m în vf. Crête de la Neige). Sunt alcătuiți din calcare
mezozoice care impun în peisaj diverse forme carstice, precum cornişe,
abrupturi, creste golaşe, câmpuri de lapiezuri, doline etc. Constituie domeniul de
dezvoltare a reliefului jurasian tipic, generat de structuri cutate regulat (crestele
corespund anticlinalelor iar văile sinclinalelor) prin intermediul unei reţele
hidrografice strict adaptate. Spre vest şi nord-vest munţii fac trecerea către
Podişul Jura, cu aspect de monoclin;
- Podişul Elveţiei este înconjurat la sud, vest şi est de catene montane. A
fost acoperit în totalitate de gheţari cuaternari, astfel, în peisajul său apar o serie de
cuvete tectono-glaciare ocupate de entităţi lacustre (ex. Leman, Bodensee, Zürich,
Neuchatel, Luzern etc.). Prezintă două sectoare morfologice distincte, unul de
54
câmpie, cu altitudini medii de 400-500 m şi altul de piemont, cu altitudini de 700-
800 m, la poalele Alpilor;
- Podişul Bavariei este poziţionat în continuarea Podişului Elveţiei pe
direcţia nord şi nord-est (poziţie explicabilă prin suprapunerea lor peste o
depresiune de Vorland alpin, cu fundament de fliş şi molasă, peste care s-au depus
formaţiuni glaciare şi fluviale34). Calota glaciară alpină a acoperit partea sudică şi
centrală a sa (până la latitudinea localităţii Sigmaringen), fapt atestat în peisaj de
multitudinea de valuri morenaice. Astfel, în depresiunile de exaraţie şi între
valurile de morene sunt cantonate lacuri glaciare (ex. Chiemsee, Würm, Traun etc.)
şi numeroase mlaştini. Podişul Bavariei a devenit în timp un adevărat laborator de
studiu al cronologiei glaciaţiei alpine, fazele acesteia fiind denumite după cele
patru cursuri de apă care-l traversează pe direcţia sud-nord (Günz, Mindell, Riss şi
Würm) şi se varsă ulterior în Dunăre.

Fig.30. Podişul Bavariei.

Foto: (Cocean, P.).

- Câmpia Padului (Po) numită şi Câmpia Lombardiei este situată la

bordura sudică a Alpilor, în prelungirea Mării Adriatice şi s-a format într-un vechi
golf al acesteia, prin depunerea unor pachete groase de aluviuni aduse de către
râurile din Alpi şi Apenini. Are o desfăşurare de circa 360 km lungime şi este

34după Caloianu, N., Gârbacea, V., Hârjoabă, I., Iancu, Silvia, Marin, I. (1982), Geografia

continentelor. Europa, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pag. 97.

55
drenată de râul Pad (Po) şi de afluenţii din Alpi şi Apenini ai acestuia. Către mare
se termină printr-un ţărm lagunar (ex. lagunele Veneţiei şi Comacchio) iar Padul
formează la vărsare o deltă de mari dimensiuni.
- Munţii Alpi formează cel mai impozant lanţ montan european (prin
altitudine, masivitate, structură, morfologie etc.), fiind poziţionaţi între Marea
Ligurică şi Pasul Altare (care îi separă de Munţii Apenini), Bazinul Vienei,
Depresiunea Panoniei şi pasul Vraţa (care îi desparte de Munţii Dinarici). Ocupă o
suprafaţă de circa 220 000 km2 şi apar în peisaj sub forma unui arc cu convexitatea
către nord, a cărui latură externă are o lungime de circa 1 250 km, cea internă
având 750 km. Lăţimea edificiului montan este cuprinsă între 125-265 km, fiind
maximă în sectorul central.
Se impun în configuraţia de ansamblu a Europei prin următoarele trăsături:
- masivitate pronunţată indusă de lipsa depresiunilor intramontane;
- grad de fragmentare destul de redus, văile longitudinale (ex. Gail, Rhon
etc.) fiind mai numeroase decât cele transversale cu caracter parţial (nu există văi
care să-i traverseze în totalitate);
- traversarea lor pe direcţie nord-sud (sau invers) este facilitată de
existenţa multor pasuri şi tuneluri (ex. Simplon - 20 km lungime; Mont-Blanc - 10,
6 km etc.);
- altitudini ridicate, cele mai înalte vârfuri fiind poziţionate în sectorul
central (ex. Mont Blanc - 4 807 m altitudine; Monte Rosa - 4 638 m; Matterhorn -
4 565 m; Weisshorn - 4 512 m; Jungfrau - 4 166 m; Bernina - 4 052 m etc.) şi fiind
alcătuite din şisturi cristaline;

Fig.31. Alpii Austriei.

Foto: (Cocean, P.).
56
 - complexitate extremă sub raport structural şi morfologic (predomină
rocile cristaline şi sedimentare intens metamorfozate; faliere intensă etc.);
- simetrie structurală, indusă de prezenţa cristalinului (şisturi, granite,
gnaise, micaşisturi), a sedimentarului mezozoic intern (calcare) şi a sedimentarului
mezo-neozoic (calcare, molasă) extern. Cristalinul apare dezhumat de sub pânzele
de şariaj în aşa-numitele ferestre tectonice precum Engadine, Mont Blanc, Gran
Paradiso, Tauern iar corpurile vulcanice apar izolat în vecinătatea Lacului Como;
- sunt prezente un număr de şapte pânze de şariaj (ex. helvetică, penină,
austrice, dinaride etc.), formate în oligocen (Fig. 32);

Fig.32. Masivul Roggenstock cu cele şapte pânze specifice Alpilor.

Sursă:(Trumphy, R., 1985 citat de Bleahu, M., 1989 şi Cocean, P., 2005).
I. pânza helvetică; II. unitate cu mélange; III. fliş eocretacic; IV. pânza cu klippe; V. pânza
cu ofiolite şi radiolarite; VI. pânza austrică inferioară; VII. pânza austrică superioară.

- existenţa unui relief glaciar semnificativ sub formă de creste, circuri şi

văi glaciare suspendate, umeri etc. Limita actuală a zăpezii permanente este
poziţionată la o altitudine de circa 3 600 m pe versantul sudic şi la circa 3 200 m pe
cel nordic, astfel că modelarea glaciară continuă;
- prezenţa unor extinse areale cu relief carstic (ex. Alpii Dolomitici, Alpii
Bavariei, Alpii Austriei, Alpii Iulieni), dezvoltate în calcare de mare grosime, cu
apariţia unor peşteri de dimensiuni semnificative (ex. Eisriesenwelt, Postojna etc.);
- umanizare mai redusă datorită accesibilităţii limitate şi resurselor
(îndeosebi cele subsolice) relativ reduse. Abia în ultimul secol, prin prisma
dezvoltării fenomenului turistic, Alpii au fost populați mai intens.
Munții Alpii relevă, din punct de vedere structural, două compartimente
distincte, respectiv Alpii Occidentali şi Alpii Orientali, separaţi de o linie ce uneşte
cuveta tectonică a lacului Maggiore cu obârşiile Rhinului.
• Alpii Occidentali sunt mai complecşi structural, mai înalţi şi deţin cei mai
mulţi gheţari. În cadrul loc lipsesc, în general, mărturiile unei subducţii veritabile
(ofiolite cu dezvoltare amplă; prezenţa parţială a magmatismului de subducţie etc.).
57
Relieful carstic este semnificativ dezvoltat în Alpii Savoiei (ex. avenul Jean-Bernard,
cu una dintre cele mai mari denivelări la nivel mondial - 1 602 m sau peştera
Choranche, splendidă din punct de vedere speologic şi ingenios amenajată).
Prezintă trei arcuri cu convexitatea către nord, respectiv: (1) primul arc
(interior sau sudic) include: Alpii Ligurici; Alpii Cotici; Alpii Graici (vf. Gran
Paradiso - 4 061 m); Alpii Penini (vf. Monte Rosa - 4 638 m; vf. Matterhorn - 4
565 m); Alpii Leopoldini; (2) arcul median integrează Alpii Maritimi (vf. Pelat - 3
053 m); Alpii Provensali; Alpii Dofinezi; Alpii Savoiei (vf. Mont Blanc - 4 807 m);
Alpii Elveţiei; Alpii Bernezi (vf. Jungfrau - 4 166 m); Alpii Glarici și (3) arcul
exterior (nordic) cuprinde Prealpii francezi şi Prealpii Elveţiei.
• Alpii Orientali relevă o largă dezvoltare a formaţiunilor cu vârstă
mezozoică. Pânzele lor s-au format pe seama elementelor componente ale plăcii
superioare, africană, sub care s-a derulat subducţia. Sunt alcătuiţi, de asemenea, din
trei arcuri și anume: (1) arcul sudic include: Alpii Lombardiei; Alpii Veneţiei; Alpii
Iulieni; (2) arcul median cuprinde: Alpii Retici (vf. Bernina - 4 052 m); Alpii Norici;
Alpii Stirici și (3) arcul nordic grupează: Alpii Bavariei (vf. Zugspitze - 2 964 m);
Alpii Salzburgului (vf. Dachstein - 2 996 m) şi Alpii Austriei (vf. Grossglockner - 3
798 m altitudine).
Relieful carstic este amplu reprezentat în Alpii Dolomiţi, Alpii Bavariei sau
Alpii Salzburgului, unde s-au dezvoltat sisteme endocarstice de amploare (ex.
peşterile Eisriesenwelt şi Dachstein), în timp ce formele reliefului glaciar domină
peisajul tuturor masivelor la altitudini de peste 2 500 m.
f) Carpaţii se extind între Dunăre, la vest (care-i separă de Alpi) şi Timok,
la est (pe care este fixată limita faţă de Munţii Balcani). Culoarul Moravei îi
delimitează în raport cu Munţii Dinarici. Lungimea lanţului montan carpatic este
superioară celui alpin, în schimb, lăţimea sa nu depăşeşte 180 km, valoare atinsă în
sectorul Tatra. Altitudinea maximă este de 2 655 m, existentă în vf. Gerlachovska
din masivul Tatra Înaltă.
Genetic, Carpaţii au o vârstă mai veche decât Alpii, debutul orogenezei lor
având loc în cretacicul mijlociu (faza austrică) şi continuând în cretacicul superior
(faza laramică), respectiv în terţiar (fazele savică, stirică şi valahă)35. Originea
lanţului montan carpatic se datorează aceloraşi fenomene induse de evoluţia
plăcilor tectonice la marginea unui scut rigid format din structurile platformei est-
europene (Platforma Rusă), respectiv unităţile hercinice din nord (Podişul Lysa
Gora, Podişul Boemiei etc.). În urma subducţiei plăcii est-europene au rezultat
Carpaţii Orientali, în timp ce subducerea plăcii moesice, a dus la ridicarea
Carpaţilor Meridionali. Procesele de geneză şi evoluţie a Carpaţilor Occidentali au
fost mult influenţate de orogeneza alpină şi de formarea Munţilor Dinarici,
presiunile exercitate dinspre vest determinând orientarea compartimentului montan
menţionat pe direcţia nord-sud, fragmentarea sa în trei unităţi distincte (Munţii
Apuseni, Munţii Poiana Ruscă şi Munţii Banatului) şi decolarea pânzelor de şariaj.

35după Caloianu, N., Gârbacea, V., Hârjoabă, I., Iancu, Silvia, Marin, I. (1982), Geografia

continentelor. Europa, Edit. Didactică şi Pedagogică, Bucureşti, pag. 99.

58
 În perioada terţiară, pe lângă faptul că s-au individualizat masivele
montane, au avut loc şi o serie de scufundări a unor compartimente interne ce au
determinat conturarea unor unităţi depresionare precum Bazinul Panonic, Bazinul
Transilvaniei, Liptovska Kotlina, Depresiunea Bârsei, Depresiunea Petroşani etc.
Elevaţia lanţului vulcanic vestic al Carpaţilor Orientali a generat individualizarea
depresiunilor de baraj ale Maramureşului, Dornelor, Giurgeului şi Ciucului. În
bazinul transilvan şi în Subcarpaţi, datorită tectonicii active, s-au manifestat
fenomene de diapirism.

Fig.33. Matricea plăcilor tectonice aferente Carpaţilor Româneşti.

Sursă:(Geografia României, vol. I, Geografie Fizică, 1983, citat de Cocean, P., 2005).

Dintre particularităţile lanţului montan carpatic se remarcă:

- Carpaţii sunt alcătuiţi dintr-un mozaic petrografic, ilustrat de prezenţa
rocilor cristaline (metamorfice), vulcanice şi sedimentare. Compartimentele
petrografice formează veritabile aliniamente, clar dezvoltate în partea nordică a
Carpaţilor Orientali (ex. cristalinul ca axă centrală, dezvoltat din Tatra şi până la

59
Valea Trotuşului; sedimentarul flişoid, către exterior şi structurile vulcanice, înspre
interior, afirmate şi ele în munţii vulcanici ai Slovaciei-Vihorlat-Oaş-Călimani-
Gurghiu-Harghita);

Fig.34. Carpaţii şi câmpiile dunărene.

Sursă:(Caloianu, N., Gârbacea, V., Hârjoabă, I., Iancu, Silvia, Marin, I.,1982, citaţi de
Cocean, P., 2005).

- fragmentare excesivă, datorată numeroaselor depresiuni interne şi

culoarelor de văi transversale care, spre deosebire de Alpi, reuşesc să-i traverseze
în totalitate (ex. Olt, Jiu, Mureş, Dunăre);
- dublarea (mai ales către exterior) lanţului montan de către o structură
neogenă cutată, respectiv Subcarpaţii;
- prezenţa a trei platforme de nivelare, denumite diferit, în cele trei
ramuri carpatice româneşti (ex. în Carpaţii Meridionali - Borăscu, Râu-Şes şi
Gornoviţa; în Munţii Apuseni - Fărcaşa-Cârligatele; Măguri-Mărişel şi Feneş-
Deva). Corespondentele acestora în domeniul endocarstic sunt cele trei niveluri
de peşteri polietajate;
- relief glaciar mai puţin elocvent decât în Alpi, el conservându-se doar în
Carpaţii Meridionali şi Munţii Tatra (și cu totul izolat şi în alte masive) sub forma
văilor glaciare, morenelor sau circurilor glaciare;
- relief vulcanic etalat de o manieră unică în continentul european, prin
structuri de tip conuri, cratere, cupole intruzive, platouri de lavă şi aglomerate.
Ele definesc peisajul Munţilor Metaliferi ai Slovaciei, masivului Vihorlat, dar mai
60
ales a lanţului vulcanic Oaş-Gutâi-Ţibleş-Călimani-Gurghiu-Harghita. În asociere
cu alte forme, elemente ale reliefului vulcanic sunt prezente, de asemenea, în
Munţii Metaliferi şi Munţii Vlădeasa din Carpaţii Occidentali ai României;
- relief carstic bine dezvoltat, sub forma unui carst de latitudine şi
altitudine mijlocie, ce include o gamă extrem de nuanţată de forme endocarstice şi
exocarstice. Gradul de carstificare este ridicat atât la suprafaţă, unde densitatea
dolinelor, uvalelor sau depresiunilor carstice este apreciabilă, cât şi în subteran,
unde s-au dezvoltat peşteri şi sisteme endocarstice de dimensiuni apreciabile (ex.
Peştera Vântului - peste 50 km lungime; Peştera Humpleu; sistemul endocarstic
Groapa de la Barsa; Platoul Ocoale-Scărişoara etc.);
- umanizare accentuată a spaţiului montan, datorită accesibilităţii facile
şi varietăţii resurselor solice (ex. agricole, forestiere, turistice) şi subsolice (ex.
zăcăminte nemetalifere, sare, cărbuni, aur etc.).
g) Munţii Apenini formează coloana vertebrală a reliefului Peninsulei
Italice, având o orientare generală pe direcţia nord-vest – sud-est, cu excepţia
Calabriei (nord-est – sud-vest). Se impun în peisajul peninsular prin altitudine.

Fig.35. Sectoarele Munţilor Apenini.

Sursă:(http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/e/eb/Italia_fisica_appennini
.png, accesat în 09.02.2012, orele 1133).
61
 Munţii Apenini se subdivid în trei sectoare (Fig. 35), respectiv:
- Apeninii Nordici, poziţionaţi între pasul Altare şi cursul superior al râului
Arno. Sunt alcătuiți din gresii, care impun în peisaj vârfuri de circa 2 000 m (vf. Cimone
- 2 160 m) şi argile, responsabile cu derularea unor intense procese de alunecări de teren;
- Apeninii Centrali, situaţi între cursul superior al râului Arno şi râul
Volturno. Sunt alcătuiţi în cea mai mare parte din calcare mezozoice şi formează
sectorul montan cel mai înalt. Culmea principală include Apeninii Romani, Munţii
Sabini, Munţii Abruzzi (cu masivul Gran Sasso d’Italia - 2 920 m altitudine),
Masivul Meta şi Masivul Matesa. În acest sector montan o amplă dezvoltare o are
relieful carstic (ex. polii, pâlnii, lapiezuri, chei etc.);
- Apeninii Sudici sunt divizaţi în Apeninii Napolitani (constituiţi din fliş)
şi Apeninii Calabriei (formaţi din roci cristaline, fapt ce explică existenţa
altitudinilor de circa 2 000 m; au un aspect de horst, individualizat în urma
falierilor pliocene).
h) Munţii Balcani întregesc, către estul continentului european, lanţul
montan alpino-carpatic. Se desfăşoară pe direcţia vest-est pe o lungime de circa
600 km. Sunt alcătuiţi din două culmi cvasiparalele, respectiv (1) Stara Planina şi
(2) Sredna Gora, separate de depresiuni tectonice precum Karlovo şi Kazanlîk.
Culmea Stara Planina este situată în partea nordică şi are altitudini mai mari (2 376
m în vf. Botev), la peste 2 000 m apărând elemente specifice reliefului glaciar (ex.
circuri şi văi glaciare incipiente). Către nord, Munţii Balcani sunt flancaţi de
structuri de tip sub-balcanic, continuate înspre Dunăre, cu Podişul Prebalcanic.

Fig.36. Litoralul dalmatin.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.highonadventure.com/Hoa03oct/D
almatia/mapcroatia, accesat în 09.09.2012, orele 1213).
62
 i) Munţii Dinarici s-au edificat sincron cu Alpii şi sunt o continuare a
acestora la sud de pasul Vraţa, la rândul lor, prelungindu-se către sud cu Munţii
Pindului şi Munţii Peloponesului. Dinaricii sunt alcătuiţi în cea mai mare parte din
calcare mezozoice, pe seama cărora au fost modelate platouri calcaroase extinse
(planine), precum şi un carst reprezentat prin polii (ex. Livno, Lika, Popovo,
Cerknica, Kosovo etc.), peşteri, chei şi canioane. Culmea vestică a Dinaricilor
include un relief de tip dalmatin (în zona litoralului adriatic) a cărui specificitate
este dată de cutele strânse, paralele cu ţărmul, care au generat creste şi insule,
separate de văi sau de canale inundate (Fig. 36).
j) Munţii Pindului sunt poziţionaţi între Marea Adriatică şi Ionică (la vest),
valea Vardarului şi Marea Egee (la est), fiind constituiţi în cea mai mare parte din
depozite flişoide. Sunt o continuare, către sud, a Munţilor Dinarici şi prezintă o
structură şi o tectonică complexe. Astfel, sectorul estic, mai înalt (vf. Smolica - 2
637 m; Masivul Olimp - 2 917 m, cel mai înalt din Peninsula Balcanică) este de
vârstă hercinică, iar cel estic, de vârstă mezo-neozoică. La contactul dintre cele
două tipuri de structuri diferite se remarcă prezenţa unui sector fragmentat,
dominat de culoare sau depresiuni tectonice, unele ocupate cu entităţi lacustre
extinse (ex. Ohrid şi Prespa).
k) Munţii Peloponesului sunt prezenţi în extremitatea sudică a edificiului
montan precedent şi au altitudini ce depăşesc pe alocuri 2 400 m. Se răsfiră digitat
în peninsulele litorale existente.
III.2.2. Unităţile de podiş
Deţin o pondere de circa 27% din continentul european şi sunt localizate în
partea nordică şi centrală a acestuia. Principalele unităţi de podiş europene sunt:
Podişul Baltic, Podişul (Masivul) Armorican, Podişul (Masivul) Ardeni, Podişul
Elveţiei, Podişul Bavariei, Podişul Boemiei, Podişul Lysa Gora, Podişul Lublin,
Podişul Volîno-Podolic, Meseta Iberică, Podişul Moldovei, Podişul Transilvaniei,
Podişul Prebalcanic, Podişul Dobrogei. Facem menţiunea că, din motive legate de
geneză şi apartenenţa teritorială a acestora, Podişul (Masivul) Armorican, Podişul
(Masivul) Ardeni, Podişul Elveţiei, Podişul Bavariei şi Podişul Boemiei
(Patrulaterul Ceho-Morav) au fost analizate în subcapitolul precedent.
a) Podişul Baltic se prezintă, în totalitate, sub forma unei peneplene
vălurite, alcătuită la bază din formaţiuni cristaline, acoperite de pachete
sedimentare cuaternare groase, de origine glaciară, fluvio-glaciară, litorală şi
lacustră şi se suprapune total Scutului Baltic (structură de vârstă precambriană,
ilustrativă pentru evoluţia şi devenirea întregului continent european). În medie,
altitudinile sale sunt cuprinse între 200-500 m, coborând în anumite areale (precum
câmpiile litorale şi Podişul Lacurilor) la circa 0 m şi urcând, în altele, la peste 1
000 m (ex. Munţii Hibini din Peninsula Kola - 1 191 m; masivul Haltiatunturi din
Fenoscandia - 1 324 m).
Ca subdiviziuni majore se remarcă Podişul Suediei şi Podişul Karelo-Finic.
- Podişul Suediei este o unitate cu caracter piemontan, strâns legată de
Alpii Scandinaviei şi se desfăşoară pe direcţia cvasigeneralizată nord-sud, între
63
Peninsula Varanger şi Peninsula Scania. În cadrul lui se disting următoarele
subunităţi: Podişul Soerland, Podişul Norrland, Depresiunea Suediei Centrale şi
Podişul Smäland.
Podişul Soerland este o subunitate îngustă, fiind situat pe teritoriul
Norvegiei, între fjordul Stavanger şi Lacul Mjösa. Este însoţit pe toată întinderea sa
de o câmpie litorală.
Podişul Norrland ocupă partea nordică a Suediei şi are aspectul unui
monoclin, înclinat către est. Este supus şi în prezent unor mişcări izostatice
pozitive, induse de eliberarea de sub calota glaciară care a lăsat, în urma topirii,
depuneri de materiale specifice. Este traversat de o reţea hidrografică tânără
formată din râuri paralele fără afluenţi semnificativi, numire elv-uri. Contactul cu
unitatea montană este marcat de apariţia unor depresiuni de convergenţă
hidrografică în care sunt cantonate o serie de lacuri, precum și în cazul altor cuvete
de exarație din restul unității principale.
Depresiunea Suediei Centrale s-a individualizat în perimetrul unui fost
braţ marin existent în post-glaciar. Prezintă un relief accidentat datorită pragurilor
şi cuvetelor alcătuite din depozite morenaice sau din resturi mai dure ale
substratului. În cuprinsul ei sunt localizate, în cuvete de origine tectono-glaciară,
lacurile Vänern, Vätern şi Mälaren, reprezentative prin funcţia lor peisagistică şi
rezervele de apă dulce deţinute.
Podişul Smäland întregeşte, în partea sudică, unitatea majoră, având
altitudini reduse, de circa 100-300 m. Este bombat în centru şi intens fragmentat de
către o serie de cursuri hidrografice divergente. În perimetrul său apar,
supraimpuse fundamentului precambrian (arhaic şi proterozoic), structuri cu vârstă
paleozoică şi mezozoică, la care se adaugă un sistem dens de falii divergente.
- Podişul Karelo-Finic defineşte morfologic partea estică a Fenoscandiei,
şi are un relief larg vălurit, cu aspect de câmpie înaltă (circa 300-400 m)
presărată cu o multitudine de lacuri şi râuri cu albii incipient definite. Excepţie
fac doar anumite porţiuni, care apar sub forma unor masive izolate de peste 1 000
m înălţime numite tunturi (ex. Haltiatunturi, Hibini etc.). Fundamentul unităţii
este brăzdat de numeroase falii, orientate nord-vest – sud-est. Diferenţierile
structurale existente se reflectă în morfologia formelor, pe granite apărând
dealuri domoale iar pe cuarţite, culmi abrupte. Alte forme, precum spinările de
berbec şi drumlinurile, dezvoltate pe zeci de kilometri lungime, amintesc de
intensele activități de eroziune, transport şi acumulare, dezvoltate de către
gheaţă. Un element morfologic notoriu este dublul lanţ de morene (cu înălţimi de
circa 200 m şi lăţimi de circa 4 km!!!), numit Salpausselkä, localizat în partea
sudică a Finlandei (Fig. 37). Şi acest podiş înregistrează în prezent o mişcare
izostatică pozitivă cu elevaţie de circa 1 m la 100 ani.
Principalele subdiviziuni ale Podişului Karelo-Finic sunt: Podişul
Finlandei (cu pronunţat caracter lacustru); cîmpia litorală din lungul Golfului
Botnic (netedă şi nisipoasă); câmpia lacustro-morenaică Ladoga-Onega care se
extinde până la litoralul Mării Albe şi Peninsula Kola (cu o morfologie definită de
un sistem complex de grabene şi horsturi intens modelate de glaciaţiune).
64
 Fig.37. Valurile de morene numite Salpausselkä.
Sursă:(http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/f4/Salpausselat-
kartta.svg/330px-Salpausselat-kartta.svg.png, accesat în 02.03.2012, orele 1100).

b) Podişul Lysa Gora este un vechi masiv hercinic cu altitudinea maximă

de 612 m în sectorul numit Lysica şi aparţine unei unităţi mai extinse numită
Podişul Poloniei. Este alcătuit din formaţiuni cristaline (în fundament) acoperite cu
depozite sedimentare mezozoice (triasice, jurasice şi cretacice). Monoclinurile
structurale existente au facilitat sculptarea reliefului cuestiform, fronturile de
cuestă fiind orientate către est şi nord.
c) Podişul Lublin, numit şi Podişul Lublin-Lvov, aparţine ca şi precedentul
Podişului Poloniei, fiind localizat între Vistula şi Bugul superior. S-a dezvoltat ca o
structură veche de joasă altitudine (300-400 m) fiind acoperit cu pachete groase de
depozite loessoide.
d) Podişul Volîno-Podolic este situat între Nistru şi Nipru și are altitudini
medii de circa 200-450 m, cea maximă fiind de 487 m. Fundamentul este
precambrian (granite, gnaise, cuarţite) şi apare sub formă de aflorimente în talvegul
văilor mai profunde. Peste subasmentul cristalin sau depus cuverturi de calcare
sarmaţiene recifale, numite toltre, în care disoluţia a sculptat un microrelief
ruiniform. Sunt prezente şi areale cu suprafeţe structurale și cueste. Ca elemente
65
definitorii pot fi amintite depozitele de gips, cu grosimi de circa 20 m, care au
generat un pseudocarst unic, reflectat prin peşterile Optimisticeskaia - a doua din
lume ca lungime - 185 km şi Ozernaia - de peste 100 km lungime.

Fig.38. Podişul Lysa Gora.

Foto: (Cocean, P.).

e) Meseta Iberică este cea mai vastă unitate de relief din peninsula
omonimă, fiind constituită aproape în totalitate din structuri tabulare. Este
poziţionată în partea centrală a Peninsulei Iberice, fiind alcătuită din două platouri
extinse, cu altitudini medii de circa 600-800 m, respectiv Platoul Castiliei Vechi şi
Platoul Castiliei Noi, separate printr-o dorsală montană numită Cordiliera
Centrală. Periferia vestică a mesetei este coborâtă în lungul unor mari linii de
fractură şi formează unitatea Câmpiei Portugaliei. Partea nord-vestică a mesetei,
poziţionată în Galicia, este formată dintr-o veche peneplenă care a fost fragmentată
de către dislocări tectonice de amploare, pe care s-au inserat cursuri de apă cu văi
largi care separă masive montane cu flancuri domoale, alcătuite din granite, gnaise
şi şisturi cristaline. Respectiva peneplenă coboară către mare şi dă naştere unei
succesiuni de golfuri şi promontorii de tip „ria”.
f) Podişul Moldovei reprezintă o unitate de relief pericarpatică, poziţionată
între Carpaţi şi Prut, fiind format din depozite friabile de suprafață, de vârstă
neogenă (sarmatice şi pliocene în special) și cu structură monoclinală. Altitudinile
variază între 200-600 m, cele mai mari fiind localizate în masivul Dealul Mare-
Hârlău (593 m) şi în Podişul Bârladului (564 m). Caracteristica morfologică
definitorie este dată de alternanţa a două elemente pregnante, respectiv asimetria
66
cumpenelor de apă şi alternanţa dealurilor cu şei şi depresiuni (ex. Depresiunea
Jijiei), acestea din urmă fiind dezvoltate pe calcare, gresii, argile, marne,
conglomerate şi nisipuri. În partea sudică apar depozitele pliocene, altitudinile fiind
cuprinse între 200-300 m, iar văile adânci şi paralele, în timp ce interfluviile
prezintă aspect colinar (ex. Colinele Tutovei). Relieful dominant este cel
cuestiform şi erozivo-structural, o largă dezvoltare avându-o văile subsecvente și
cu un caracter asimetric evident.
g) Podişul Transilvaniei se suprapune peste cea mai întinsă depresiune
intramontană carpatică a României şi prezintă altitudini medii de circa 500-800 m
(în cazul dealurilor), înclinarea generală fiind orientată est-vest (fenomen
evidenţiat de reţeaua hidrografică centrală formată din Mureş şi cele două
Târnave). Din punct de vedere geologic, Podişul Transilvaniei este o vastă zonă de
scufundare a fundamentului cristalin (care se află la adâncimi variate), peste care s-
au depus pachete groase de depozite sedimentare. Sedimentele de suprafaţă (argile,
marne, nisipuri, pietrişuri, conglomerate, tufuri etc.) sunt cutate puternic pe
margini, sub formă de cute diapire şi mai larg în partea centrală sub formă de
domuri. În ansamblu, Podişul Transilvaniei este intens fragmentat, văile mari
prezentând câteva niveluri de terase întinse.
h) Podişul Prebalcanic este unitatea piemontană de racord dintre Balcanii
propriu-zişi şi Podişul Moesiei. Apare sub forma unor dealuri înalte, cu înclinare
sud-nord şi reprezintă unitatea de tip vorland a Munţilor Balcani, fiind localizat în
nordul acestora.
i) Podişul Dobrogei are drept nucleu morfologic Munţii Măcinului, un
horst hercinic impus în relief în ciuda altitudinilor reduse (467 m în vf. Greci) de
către structurile limitrofe coborâte (ex. Lunca şi Delta Dunării, Podişul Casimcei,
Depresiunea Nalbant). Sectorul sudic al său este alcătuit din calcare sarmaţiene,
îngropate sub o cuvertură de loess. Calcarele sarmaţiene menţionate sunt puternic
carstificate, peşterile sculptate reflectând în structura speleotemelor oscilaţiile de
nivel ale Mării Negre din ultimul milion de ani (ex. Peştera Piatra deţine stalactite
cu vârste de peste 690 000 ani36).
III.2.3. Unităţile de câmpie
Câmpiile Europei, cu altitudini cuprinse între –28 m și 200 m deţin o
pondere de 57% din suprafaţa continentului. Principalele unităţi sunt: Câmpia
Germano-Poloneză, Câmpia Europei de Est, Câmpia Panonică şi Câmpia
Română. Acestora li se adaugă o serie de unităţi de câmpie mai restrânse ca
extensiune, precum Câmpia Andalusiei, Câmpia Ebrului (Aragonului), Câmpia
Padului (Lombardiei), Câmpia Mariţei, Câmpia Thessaliei, Câmpia Albaniei etc.
În prezentul subcapitol vom analiza mai detaliat doar primele patru unităţi,
celelalte fiind radiografiate, într-o anumită măsură, în subcapitolele precedente,
deoarece sunt considerate drept subdiviziuni ale altor unităţi majore.

36http://www.natgeo.ro/explorari/speologie/9054-misterul-apelor-pierdute-din-dobrogea?showall=1,

accesat în 21.01.2013, orele 1330.

67
 a) Câmpia Germano-Poloneză se interpune între Marea Nordului şi Marea
Baltică, la nord şi unităţile europene hercinice, formate din masive montane şi
podişuri, la sud. Limita vestică a sa este dată de către Colinele Artois, iar cea
estică, de cumpăna de ape dintre Vistula, Niemen şi Nipru. Genetic şi morfologic,
acestei câmpii i se asociază Peninsula Yutlanda şi Arhipelagul Danez.
Altitudinea câmpiei este cuprinsă în ecartul valoric 0-300 m, maxima fiind
înregistrată în Colinele baltice (313 m). Latura vestică, respectiv litoralul olandez,
relevă, prin intermediul polderelor, teritorii situate sub nivelul mării.
Fundamentul geologic al său este mixt, compus din formaţiuni aparţinând
Scutului Baltic şi structurilor caledoniene (în nord şi vest), Platformei Ruse (în est),
unităţilor hercinice şi carpatice (în sud). Câmpia Germano-Poloneză a funcţionat
vreme îndelungată ca o extinsă zonă de subsidenţă, fiind, astfel, colmatată cu
depozite marine, lacustre şi sedimentare. Fundamentul apare la zi în câteva areale
restrânse, poziţionate mai ales în părţile estice, în cea mai mare parte rocile sale
fiind acoperite cu formaţiuni cuaternare glaciare, fluviatile şi eoliene.

Fig.39. Peisaj din Câmpia Germano-Polonă.

Foto: (Cocean, P.).

Un rol decisiv în definitivarea şi sculptarea reliefului l-a avut glaciaţiunea

de calotă prin intermediul celor trei faze ale sale. Ca urmare, depozitele morenaice
sunt omniprezente, sub forma unor coline alungite preponderent pe direcţia vest-
est, care ulterior au fost bulversate şi relocalizate de către organizarea reţelelor
hidrografice complexe.
Depresiunile de excavaţie şi cele inter-morenaice sunt ocupate de unităţi
lacustre, turbării sau mlaştini extinse. Urmele primei faze glaciare sunt
68
recognoscibile mai ales în arealele sudice ale câmpiei, unde, după faza Ellster n-a
urmat vreo altă fază glaciară. Dimpotrivă, vestigiile morfologice ale fazei Vistula
abundă în arealele nordice, mai ales în Peninsula Yutlanda, Colinele Mazuriei şi
Colinele Pomeraniei.
Relieful periglaciar apare pe suprafeţe extinse sub forma unor văi vechi
(numite pradoline), organizate la periferia gheţarilor şi orientate preponderent
paralel cu marginea calotei, adică pe direcţia vest-est, prin conuri fluvio-glaciare,
separate prin intermediul unor depresiuni alungite.
Un agent important în procesul de modelare a reliefului Câmpiei Germano-
Poloneză a fost vântul, deflaţia având un rol decisiv în răspândirea loessului şi în
apariţia dunelor. Ele sunt prezente mai ales pe malurile estice ale râurilor,
orientate ca organisme de drenaj preferenţial, pe direcţia sud-nord către cele două
bazine marine, respectiv Marea Baltică şi Marea Nordului.
Partea nordică a câmpiei a fost afectată în procesul de individualizare de
evoluţia bazinului marin baltic, care a înregistrat numeroase transgresiuni în
perioadele interglaciare, intervale în care s-au depus argile şi nisipuri, care, ulterior
au fost transformate în dune.
În perioada postglaciară imediată, bazinul Mării Baltice comunica printr-
un braţ marin larg, suprapus Depresiunii Suediei Centrale, direct cu Marea
Nordului. De altfel, o mare parte a Podişului Suedez actual şi a Finlandei erau
acoperite cu ape marine (Podişul Smaland „funcţiona” ca o insulă veritabilă) în
care s-au depus pachete groase de argile.
A doua fază a avut loc în urmă cu circa nouă milenii, când legătura cu
Marea Nordului s-a întrerupt, în bazinul baltic conturându-se o unitate lacustră, iar
câmpia se extindea către nord cu zeci de kilometri.
În sfârşit, în ultima etapă de evoluţie a bazinului s-au pus în evidenţă
actualele raporturi dintre cele două bazine marine, inclusiv prin emersia Peninsulei
Yutlanda şi a Arhipelagului Danez.
Principalele subdiviziuni ale Câmpiei Germano-Poloneze sunt: Peninsula
Yutlanda şi Arhipelagul Danez (o câmpie joasă de circa 150 m altitudine, uniformă şi
în general mlăştinoasă); Câmpia Germano-Poloneză propriu-zisă (de origine fluvio-
glaciară) şi Câmpiile Belgiei, Olandei şi Germaniei de Vest (configurate din trei fâşii,
respectiv fâşia polderelor, dezvoltate sub nivelul mării; fâşia intermediară, cu
altitudini de 0-20 m şi fâşia superioară, de până la 100 m altitudine, acoperită cu
loess, pe seama căruia s-au format soluri brune de pădure, profunde).
b) Câmpia Europei de Est (Câmpia Rusă) ocupă o suprafaţă extinsă între
ţărmul Oceanului Arctic (la nord), bazinele caspic şi pontic (la sud), Munţii Ural
(la est) şi culoarul fluviului Nipru (la vest). Este alcătuită (în subasment) din
formaţiunile cristaline precambriene ale Platformei Ruse, peste care s-au depus
formaţiuni sedimentare paleozoice, mezozoice şi neozoice (inclusiv cuaternare).
Subasmentul cristalin relevă ondulări tectonice majore, cu anticlize şi sineclize
ample şi apare la zi în scutul ucrainean. În arealul Kursk se înregistrează una
dintre cele mai ample anomalii magnetice de pe Glob, datorită imenselor
zăcăminte de minereu de fier existente.
69
 Periferic, Câmpia Europei de Est se învecinează cu unităţi de relief mai
recente și de vârstă hercinică (ex. Munţii Ural, Podişul Doneţk) sau mezozoice (ex.
Peninsula Crimeea).
Suprafaţa netedă a câmpiei este deranjată de intercalarea unor podişuri
joase (ex. Valdai, Kama, Smolensk, Volgăi, Doneţk), păstrate în peisaj sub forma
unor horsturi, domuri sau structuri de vârstă precambriană, elevate în intervalul
pliocen-pleistocen. Acestea prezintă energii de relief reduse, dublate însă de o
fragmentare tectonică şi hidrografică mai intensă.
Funcţie de trăsăturile sale morfologice, Câmpia Europei de Est (topic mai
adecvat decât cel de Câmpia Rusă, ea extinzându-se şi în Ucraina sau Belarus) se
subdivide în patru compartimente şi anume: Câmpia Dvina-Peciora, Câmpia
Moscovei, Câmpia Niprului şi Câmpia ponto-caspică.
- Câmpia Dvina-Peciora este poziţionată în partea nordică a unităţii, fiind
străbătută de arterele hidrografice ce i-au împrumutat topicul. Este joasă şi
mlăştinoasă, fapt ce a condus la un coeficient ridicat de meandrare a râurilor şi la
inundări frecvente. A fost ocupată în întregime de calota glaciară cuaternară, ale
cărei mărturii morfologice sunt relevate de către valurile de morene ce brăzdează şi
nivelează, la scară minoră, suprafaţa topografică. În partea centrală a sa apare
culmea hercinică Timan (463 m) ce distonează prin energia sa de relief accentuată,
în raport cu unităţile de relief limitrofe și joase;
- Câmpia Moscovei se desfăşoară la sud de sectorul precedent şi are un
relief vălurit, datorat atât succesiunii de valuri morenaice (şi acest sector a fost
acoperit în totalitate de către calota glaciară cuaternară) cât şi sinusoidelor
fundamentului precambrian, acoperit ulterior cu depozite mai recente. În
sineclizele fundamentului precambrian s-au acumulat zăcămintele carbonifere de
tip liptobioliţi din Bazinul Moscovei;
- Câmpia Niprului este un sector mai înalt decât precedentele, ajungând
frecvent la altitudini cuprinse între 100-150 m. În arealele nordice ale sale apar
depozite glaciare, în cele mediane, depozite fluvio-glaciare iar în cele sudice, doar
depozite fluviale. Acest fapt concordă cu gradul de extincţie şi influenţă al calotei
glaciare cuaternare. Râurile s-au adâncit vizibil, generând, datorită ritmurilor
eroziunii şi depunerilor, versanţi terasaţi;
- Câmpia ponto-caspică se subdivide în compartimentul pontic şi în
compartimentul caspic, separate de o cumpănă de ape joasă, greu decelabilă din
punct de vedere peisagistic. Sectorul pontic s-a dezvoltat la nord de Marea Neagră,
pe locul ocupat iniţial de o vastă depresiune colmatată cu depozite neogene
(calcare sarmatice şi ponţiene ce apar la zi în majoritatea versanţilor văilor).
Relieful înclină discret către sud şi prezintă o fragmentare torenţială intensă.
Sectorul caspic, mult mai extins, are altitudini joase, cuprinse între 0-60 m. În
sectorul litoral el coboară sub nivelul Oceanului Planetar, până la –28 m. Este
uniformă, relativ netedă, diversificarea morfologico-peisagistică fiind determinată
de existenţa dunelor de nisip (de tipul barcanelor), cu înălţimi cuprinse între 5-15
m, dezvoltate, datorită deflaţiei puternice, în coordonatele unui climat semiarid.

70
Cuvetele mai joase sunt ocupate de lacuri cu apă sărată. Un areal important este
ocupat de delta (cu aspect digitat) fluviului Volga.
c) Câmpia Panonică prezintă o configuraţie ovală şi ocupă un perimetru
mărginit de către Munții Carpaţi (în nord şi est), Munții Dinarici (la sud) şi Munții
Alpi (la vest). Subasmentul cristalin este brăzdat de numeroase falii, în lungul
cărora se remarcă o serie de izvoare termale.
Specificul morfo-structural al Câmpiei Panonice rezultă din
compartimentarea acesteia în areale coborâte altitudinal (ex. Câmpia Tisei, mai
ales sectorul situat la est de Tisa), areale medii altitudinal (ex. Câmpia Cumaniei
dintre Tisa şi Dunăre) şi areale de câmpie înaltă şi masive insulare (ex. Câmpia
Balatonului, cu altitudini cuprinse între 150-300 m; masivul cristalin Mécsek, de
662 m altitudine).
- Câmpia Tisei (Alföld) este subdiviziunea cea mai extinsă din Câmpia
Panonică, având caracter piemontan la contactul cu unităţile de dealuri de pe
teritoriul României (altitudinile fiind de circa 100 m) şi caracter mlăştinos în
apropiere de cursul Tisei. În perimetrul său apar unele sectoare ceva mai înalte,
reprezentate prin dune de nisip (ex. Câmpia Nyrului, Câmpia Deliblat);
- Câmpia Cumaniei (Felföld), numită şi „pământul înalt” prezintă
caracteristici geografico-fizice conferite de altitudinile medii de peste 100 m, dunele
de nisip frecvente, lacurile sărate, densitatea redusă a reţelei hidrografice etc.
Câmpia Tisei şi Câmpia Cumaniei formează împreună Câmpia Panonică
propriu-zisă, alături de care se remarcă şi Câmpia Balatonului, în care este prezent
masivul izolat Mécsek (662 m altitudine).
d) Câmpia Română se desfăşoară pe direcţia cvasi-generalizată vest-est,
între Drobeta Turnu-Severin şi Marea Neagră. Înclină către sud şi est, în sensul de
retragere a apelor vechiului bazin lacustru, fiind rezultatul colmatării de către
fluviul Dunăre şi afluenţii săi a lacului din Depresiunea Getică. Apare în peisaj sub
forma unor fâşii paralele, diferenţiate morfologic şi altitudinal: lunca şi delta
(partea cea mai nouă, mai coborâtă şi mai umedă); terasele Dunării (care apar sub
forma unor trepte a căror extensiune maximă este înregistrată în sectorul Drobeta
Turnu-Severin – Târgu Jiu); câmpia de loess (unitatea cea mai extinsă); câmpia de
divagare Titu-Buzău-Siret (cu râuri puţin adâncite şi cu frecvente fenomene de
înmlăştiniri) şi câmpia piemontană (cu suprafeţe înclinate nord-sud şi conuri de
împrăştiere). În genere, altitudinile Câmpiei Române sunt cuprinse între 10-300 m,
sectorul cel mai înalt fiind Câmpia piemontană a Piteştilor, cu un peisaj dominat de
câmpuri netede cu văi largi, lunci şi terase.
e) Câmpia Andalusiei este situată în arealul sud-vestic al Peninsulei
Iberice, are o origine piemontană şi este străbătută axial de râul Guadalquivir. O
parte importantă a acesteia se suprapune depresiunii La Mancha.
f) Câmpia Ebrului (Aragonului) s-a individualizat într-un vechi graben, ce
separa unitatea montană a Pirineilor în raport cu Munţii Iberici. Prezintă un peisaj
dominat de elemente fluvio-lacustre, înclină pe direcţia vest-est, iar la contactul cu
unităţile montane creşte în altitudine prin intermediul unor trepte de origine
piemontană.
71
 IV. FENOMENE CLIMATICE SPECIFICE
Europa este singurul continent care aparţine, într-o proporţie covârşitoare,
zonei climatice temperate, delimitată de izoterma de 0°C în nord şi 22-23°C în sud.
Singura excepţie este extremitatea nordică, circumscrisă zonei polare sau unor
variante de trecere către aceasta. Arealele europene sudice se înscriu în climatul
subtropical (mediteranean), care aparține, de asemenea, zonei temperate.
IV.1. Factorii climatogenetici
Caracteristicile actuale ale climatului european reprezintă consecinţa
acţiunii următorilor factori climatogenetici: poziţia geografică; forma uscatului
continental; vecinătatea Oceanului Atlantic; altitudinea, masivitatea şi orientarea
formelor majore de relief; poziţia principalilor centri barici şi curenţii marini.
a) Poziţia geografică (în latitudine).
Europa continentală se desfășoară de la circa 350 latitudine nordică la circa
0
71 latitudine nordică.

Fig.40. Repartiţia temperaturilor medii multianuale în Europa.

Sursă:(www.wunderground.com/data/images/eu_st.gif, accesat în 05.11.2007, orele 910).
72
 Acest fapt o plasează (cvasi-generalizat) în climatul temperat, rezultând
o serie de disparități climatice de la sud către nord (diferenţe termice, diferenţe
între cantităţile de precipitaţii, viteza vântului, regimul îngheţului etc.), precum şi
diferenţe privitoare la modul de producere şi exprimare cantitativă a acestor
indicatori (Fig. 40).
b) Forma uscatului continental are o influenţă climatică importantă, prin
prisma expunerii, mai extinsă sau mai restrânsă a uscatului, la acţiunea anumitor
factori. Astfel, fragmentarea excesivă a faţadei continentale vestice în arhipelaguri
insulare (ex. Arhipelagul Britanic), peninsule (ex. Scandinavă, Iutlanda, Bretagne
etc.), sau mări interioare (ex. Marea Baltică) determină o pătrundere adâncă, către
est, a influenţelor oceanice vestice.
În mod similar, fragmentarea excesivă a litoralului sudic, prin intermediul
celor patru mari peninsule (ex. Iberică, Italică, Balcanică, Crimeea) şi a
arhipelagurilor insulare (ex. Baleare, maltez, egean), condiţionează o repercutare
extinsă a influenţelor mediteraneene asupra uscatului aferent precum şi asupra unei
fâşii extinse de ţărm.
c) Oceanul Atlantic este un factor climatic important, a cărui influenţă se
remarcă prin imensitatea maselor de apă din vestul şi nord-vestul Europei şi prin
existenţa curenţilor calzi (ex. Curentul Atlanticului de Nord, Curentul Norvegiei,
prelungirea Curentului Golfului - Gulf Stream-ului, Fig. 41).
Masele de aer predominant vestic (uneori sud-vestic sau nord-vestic)
determină apariţia unui aport de aer cald pe o mare parte a continentului iar
circulaţia vestică aferentă, impune formarea unor precipitaţii abundente, a căror
cantitate se reduce treptat, pe măsura înaintării către părţile centrale şi estice ale
continentului.
Predominanţa circulaţiei vestice face ca masele de aer respective, provenite
de deasupra Oceanului Atlantic să ajungă masiv în partea vestică a continentului,
moderat, în părţile centrale şi într-o pondere atenuată, în părţile răsăritene,
rezultând, astfel, fenomenul de reducere treptată a cantităţilor de precipitaţii pe
direcţia vest-est).
d) Influenţa reliefului în configurarea principalelor trăsături climatice
europene poate fi decelată prin intermediul a trei coordonate proprii: altitudine şi
masivitate; orientarea principalelor catene montane şi expoziţia şi raporturile
dintre formele sale majore.
- Altitudinea şi masivitatea impune, în esenţă, scăderea graduală a
temperaturii şi intensificarea precipitaţiilor o dată cu creşterea altitudinilor.
Altitudinea acţionează într-o manieră complexă, cea mai vizibilă ipostază fiind
etajarea climatului şi a nuanţelor sale. Astfel, predominarea câmpiilor şi a
podişurilor, determină o propagare nestânjenită a diverselor influenţe de la est la
vest sau de la sud la nord (ori invers). Atenuarea sau stingerea lor se realizează sub
imboldul energiei de propagare disipată şi mai puţin din cauza obstacolelor
naturale, inexistente practic (penetrarea către est a influenţelor oceanice dinspre
Câmpia Germano-Poloneză spre Câmpia Est-Europeană). Uniformitatea reliefului
determină variaţia redusă şi lentă a parametrilor climatici pe teritorii vaste.
73
 Fig.41. Curenţii din Oceanul Atlantic de Nord.
Sursă:(http://www.britannica.com/EBchecked/media/157706/Major-warm-and-cold-currents-
of-the-North-Atlantic-Ocean, accesat în 21.01.2013, orele 1455).

Dimpotrivă, creşterea altitudinilor în Carpaţi, Alpi, Pirinei sau Balcani,

determină o etajare climatică evidentă, de la climatul subtropical, specific anumitor
areale de la poalele sudice ale Alpilor la cel rece, subpolar, receptat în arealele
poziţionate la peste 3 600 m altitudine, deasupra limitei zăpezilor permanente.
Altitudinea şi fragmentarea reliefului amplifică fenomenul de expoziţie, ce
creează mari contraste topo-climatice între versanţii nordici şi cei sudici. Lor li se
adaugă indicele de declivitate, care face ca anumite suprafeţe să recepteze mai multă
energie, în comparaţie cu cele unde razele solare cad sub un unghi nefavorabil.
- Orientarea principalelor catene montane, alături de expoziţia şi
raporturile dintre formele de relief majore impun receptarea unor cantităţi diferite
de precipitaţii, pe versanţii vestici şi nord-vestici, faţă de cei estici şi sud-estici
(efectul de foehnizare) şi de temperatură, pe versanţii nordici faţă de cei sudici.
74
 Poziţia anumitor catene montane europene paralel cu litoralul (nord-sud)
acţionează prin bararea influenţelor oceanice, precum în cazul Alpilor Scandinaviei
sau a Munţilor Dinarici.
Dimpotrivă, orientarea marilor lanţuri montane pe direcţia vest-est
favorizează pătrunderea acestora pe distanţe mari către interiorul continentului (ex.
Pirinei, Alpi, Carpaţii Meridionali, Balcani). Aceeaşi orientare, însă, se transpune
într-un obstacol de netrecut pentru masele de aer polar sau tropical care se vor opri
la nord sau la sud de catenele montane menţionate. Un exemplu elocvent în acest
sens este dat de lanţul Pirinei-Alpi-Carpaţii Meridionali, care diferenţiază în cadrul
Europei două domenii climatice (iarna, masele polare nordice trec rar peste
unităţile montane aferente lanţului menţionat şi, totuşi, când se întâmplă acest
fenomen se înregistrează ierni reci în părţile sudice şi sud-estice ale Europei; în
schimb, vara, masele de aer tropical, provenite din Africa, trec, de asemenea, rar
peste lanţul montan Pirinei-Alpi-Carpaţii Meridionali, generând veri călduroase în
părţile nordice ale continentului).
Uşoare infuenţe submediteraneene se resimt până în Câmpia Română,
urmare a pătrunderii lor prin culoarele morfologice ale Dinaricilor şi Balcanilor.
În sfârşit, prezenţa unor depresiuni intramontane de mari dimensiuni (ex.
Panonică, Transilvană) generează un climat de adăpost, unde influenţele climatice
de orice natură se atenuează.
e) Poziţia principalilor centri barici este importantă pentru definirea
coordonatelor climatice ale unor vaste regiuni37.
Între părţile vestice şi cele estice ale Europei se remarcă diferenţieri majore în
privinţa regimului baric (a presiunii atmosferice), vestul caracterizându-se printr-o
mare uniformitate barică (presiuni constante), în timp ce părţile estice „suferă” mari
variaţii ale regimului baric, funcţie de sezon. În Europa Estică, regimul baric depinde
de temperatură, care este foarte variabilă în timpul celor două sezoane (rece şi cald).
Astfel, în sezonul cald, se realizează temperaturi ridicate şi presiuni foarte reduse,
rezultând o minimă barică accentuată (aria de presiune minimă din estul Europei) în
timp ce, în sezonul rece, fenomenul este invers (temperaturi coborâte şi presiuni mari),
acum acţionând Anticiclonul Ruso-Siberian. Când presiunea este minimă în părţile
estice ale Europei (primăvara-vara), masele de aer vestice se deplasează pe direcţia
vest-est, pentru a compensa diferenţa de presiune, rezultând cele mai bogate
precipitaţii, fenomen cunoscut sub apelativul „musonul” din Europa. Se poate vorbi de
„muson” în Europa, existând condiţiile necesare, respectiv: (1) masele de aer trec
dintr-o regiune climatică în alta (din climatul temperat oceanic în cel temperat
continental) şi (2) circulaţia maselor de aer prezintă sensuri sezoniere diferite (ocean-
continent, vara; continent-ocean, iarna). Lipseşte însă cea mai importantă condiţie de
definire ca atare, respectiv trecerea dintr-o emisferă în alta, pe latitudine.
La nivelul Europei şi a entităţilor acvative învecinate se disting mai mulţi
centri barici, responsabili cu infuenţarea principalelor coordonate climatice
continentale.

37după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.

75
 Astfel, Europa de Est se află sub influenţa Anticiclonului Ruso-Siberian
care se formează iarna datorită temperaturilor reduse din Câmpia Est-Europeană.
În ciuda obstacolului impus de Munţii Ural, acesta surmontează culmile lor joase şi
pătrunde până în arealele centrale europene, oprindu-se, în general, la bariera
sinuoasă a Carpaţilor (pe care o străpunge totuşi, uneori, de-a lungul pasurilor joase
(ex. Pasul Oituz), ajungând până în Depresiunea Braşov.
- Anticiclonul Azorelor (Fig. 42) prezintă un caracter permanent, regimul
baric nu se schimbă funcţie de sezon (presiunea atmosferică în cadrul său fiind
constantă, peste 1 000 mb) şi face parte din brâul presiunilor ridicate tropicale,
presiunea maximă din centrul său ajungând la 1 042 mb. Presiunea din interiorul
său este „întărită” prin aport de aer rece, adus de Curentul rece al Portugaliei. Este
situat în general între 30-35° latitudine nordică, poziţia sa variind uşor în timpul
anului, funcţie de deplasarea aparentă a Soarelui pe bolta cerească (iarna este situat
ceva mai spre nord, iar vara mai spre sud).

Fig.42. Anticiclonul Azorelor.

Sursă:(www.latorretaonline.com/.../image036.jpg, accesat în 05.11.2007, orele 1325).

Ciclonul Islandei, arie de joasă presiune (997 mb), activează iarna şi

pulsează aer oceanic către zona temperată. El atrage mase de aer rece dinspre
Groenlanda, care se transformă în aer mai umed deasupra Atlanticului de Nord,
rezultând ierni bogate în precipitaţii, ce se manifestă în partea vestică a Europei.
Ciclonul asiatic, arie de joasă presiune, conturată deasupra Podişului Iran,
se manifestă mai pregnant vara când atrage masele de aer ale Anticiclonului
Azorelor, generatoare de umiditate.
76
 Anticiclonul Scandinav se formează vara şi determină scăderi accentuate de
temperatură în Europa centrală şi de nord, datorită advecţiei maselor de aer polar.
Anticiclonul Groenlandez impune, datorită climatului rece şi calotei
glaciare, temperaturi foarte reduse, vânturi puternice şi precipitaţii solide în
cantităţi apreciabile.
f) Curenţii marini (vezi, Fig. 41) afectează îndeosebi faţada vestică a
continentului prin intermediul Curentului Golfului, un curent cald, benefic pentru
Europa. El influenţează clima Arhipelagului Britanic şi a ţărmului norvegian (aici
se înregistrează una dintre cele mai intense anomalii termice pozitive de pe Glob),
făcând ca acestea să nu înghețe în timpul anului, cerealele putând fi cultivate până
în apropiere de Capul Nord. La aceeaşi latitudine, în America de Nord şi Asia de
Est, temperatura medie anuală este negativă. Influenţa mărilor înconjurătoare (ex.
Marea Mediterană, Marea Neagră) se resimte şi ea pe fâşii cu lăţimi cuprinse între
25-100 km, funcţie de morfologia litoralelor.
IV.2. Masele de aer specifice Europei
La nivel mondial se disting următoarele categorii de mase de aer (Fig. 43):
mase de aer ecuatorial (mE - nu influenţează clima Europei); mase de aer tropical
(cT - se formează deasupra zonelor tropicale); mase de aer polar (mP - se formează
deasupra zonelor de climă temperată) şi mase de aer arctic (cA - apar în zona
Polului Nord, corespondentul lor la Polul Sud fiind masele de aer antarctic - cAA).

Fig.43. Repartiţia maselor de aer la nivel global.

Sursă:(www.uwsp.edu/.../air_masses_types.html, accesat în 05.11.2007, orele 1528).
77
 În cadrul Europei, condiţiile meteo-climatice sunt determinate în cea mai
mare parte de masele de aer polar, care acoperă aproape în întregime suprafaţa
continentului, excepţie făcând unele areale subpolare din nord unde acţionează şi
masele de aer arctic, mai ales iarna.
În regiunile sudice ale Europei există o alternanţă a maselor de aer. Astfel,
iarna acţionează masele de aer polar, în timp ce, în sezonul cald, dominante sunt
masele de aer tropical (oceanic, dar mai ales masele de aer tropical uscat saharian).
Spre exemplu, luna august în România, este una cu o insolaţie foarte puternică,
datorită nebulozităţii reduse, fapt datorat acţiunii maselor de aer tropical uscat.
IV.3. Regimul principalelor elemente meteorologice
a) Temperatura aerului este dependentă, atât din punct de vedere valoric
cât şi al regimului de manifestare anual, de unghiul de incidenţă a radiaţiei solare
pe suprafaţa continentului, susccesiunea anotimpurilor, altitudine, mişcarea
generală a maselor de aer şi de implicaţiile diverşilor factori locali.
Diferenţele termice medii anuale în cadrul continentului european sunt
destul de mari, fiind determinate de extensiunea acestuia pe latitudine (valoarea
temperaturilor medii anuale manifestă o scădere de la sud către nord) şi de
creşterea altitudinilor (temperaturile scăzând pe măsură ce crește altitudinea).
Faţă de valorile termice medii anuale, temperaturile medii lunare prezintă
o oarecare uniformitate între sudul şi nordul Europei în timpul sezonului cald şi
diferenţieri însemnate în sezonul rece (Tabelul 2).
Repartiţia temperaturilor medii lunare (ianuarie) în Europa
Tabelul 2
Temperatura medie
Latitudinea Altitudinea staţiei
Localitatea lunară a lunii celei mai
stației meteo meteo (m)
reci (ianuarie)
Aberdeen 570 10' lat. N 14 m 3,30 C
Copenhaga 550 41' lat. N 3m 0,80 C
Moscova 550 50' lat. N 183 m - 6,00 C
Kazan 550 47' lat. N 80 m - 130 C
Lisabona 380 45' lat. N 102 m 10,30 C
Brest 480 20' lat. N 35 m 7,10 C
Bergen 660 33' lat. N 17 m 0,90 C
Tromsø 690 39' lat. N 15 m - 3,90 C
Sursă: (Gârbacea, V., 1997, Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs).

Afirmaţia de mai sus este valabilă îndeosebi pentru jumătatea europeană

estică, în cazul celeilalte părţi (vestică) remarcându-se o anumită omogenitate din
punct de vedere termic în ambele sezoane (rece şi cald) datorită influenţei, cu rol
de moderator termic, a entităţilor acvatice vecine.
Astfel, pentru partea de vest a Europei, diferenţele de latitudine prezintă o
importanţă redusă (vezi cazul Norvegiei, unde temperaturile de pe faţadele vestică
şi sudică sunt comparabile cu cele ale unor regiuni situate la latitudini mai reduse,
78
datorită influenţei curenţilor oceanici calzi, degajării termice datorată producerii
precipitaţiilor, aportului maselor de aer cald din sudul Europei etc.).
- Temperatura medie a lunii ianuarie scade treptat pe direcţia sud-vest –
nord-est, începând de la +120C, în zona Gibraltarului, la –230C în insula Novaia
Zemlea şi arealul nordic al Munţilor Ural. Izoterma de 00C prezintă un traseu sinuos,
străbătând partea sudică a Islandei, urcă (datorită curenţilor calzi din Oceanul
Atlantic) până la Capul Nord, coboară de-a lungul litoralului norvegian în Peninsula
Yutlanda, iar apoi se orientează către München, ulterior însoţind cursul Dunării până
în Dobrogea. De aici, urmărește sudul Peninsulei Crimeea şi Caucazul de Nord până
la Marea Caspică. Izoterma menţionată divide Europa în două părți, diferenţiate
termic: una, de sud-est, cu temperaturi pozitive (ex. 10,70C la Siracuza, în Sicilia) şi
alta, de nord-est, cu temperaturi negative, de până la –200C.
- Temperatura medie a lunii iulie (cea mai călduroasă) scade pe fâşii
paralele de la sud la nord. Izoterma de 200C traversează nordul Spaniei, ajunge la
nord de Viena şi Kiev, ulterior vizând cursul superior al fluviului Ural. Prin
urmare, cele mai ridicate temperaturi medii de vară (iulie) se înregistrează în
Peninsula Iberică, sudul Italiei, Peninsula Balcanică, nordul Mării Caspice (280C).
- Amplitudinile termice variază mult la nivel continental, mai ales în
jumătatea estică a acestuia. În vestul Peninsulei Iberice ele prezintă valori de circa
100C, care sporesc până la 200C în Podişul Castiliei. Dimpotrivă, în Câmpia
Europei de Est, ele depăşesc în anumite areale valoarea de 600C (+350C vara, –
250C iarna).
b) Precipitaţiile atmosferice prezintă, în general, o repartiţie moderată,
fără maxime sau minime ilustrative și fără evidenţierea unor areale deşertice
propriu-zise sau cu abundenţă exagerată, cu câteva mici excepţii, în ambele sensuri
menţionate (fig. 44).
Cantităţile şi repartiţia teritorială a precipitaţiilor la nivelul Europei se înscriu
într-o serie de coordonate generale, precum: cantităţile cele mai mari de precipitaţii
se înregistrează pe faţadele vestice ale statelor riverane Oceanului Atlantic;
cantitatea precipitaţiilor se reduce treptat pe direcția vest-est; cantitatea de
precipitaţii creşte odată cu altitudinea. Prin urmare, arealele europene cele mai
umede sunt cele vestice şi montane înalte, iar cele mai aride apar în arealele sud-
estice joase ale continentului (ex. litoralul nordic al Mării Caspice receptează anual
cantități modeste, de doar 250 mm).
În cadrul Europei, precipitaţii de peste 1 000 mm/an se înregistrează în:
Arhipelagul Britanic (pe versanţii vestici), Munţii Scandinaviei, nord-vestul
Peninsulei Iberice, Munţii Alpi, versanţii vestici ai Munţilor Dinarici, versanţii
vestici ai Munţilor Apuseni, partea vestică a Peninsulei Balcanice.
Precipitaţii de peste 4 000 mm/an (cele mai însemnate cantităţi din cadrul
continentului) se înregistrează în partea centrală a Alpilor Scandinaviei (pe versanţii
vestici) şi în golful Kotor din vestul Peninsulei Balcanice.
Regimul anual al precipitaţiilor este, la rându-i, deosebit de nuanţat. Din
acest punct de vedere, în cadrul Europei se disting următoarele trei tipuri de regim
pluviometric:
79
 Fig.44. Repartiţia precipitaţiilor în Europa.
Sursă:(http://www.planetecologie.org/ENCYCLOPEDIE/Statistiques/P61.htm, accesat în
05.11.2007, orele 1600).

- regimul pluviometric vestic, caracterizat prin producerea uniformă și

constantă a precipitaţiilor, datorită unui flux continuu a maselor de aer maritim.
Există însă anumite perioade în timpul anului (ex. sfârşitul toamnei-iarna), când
precipitaţiile sunt ceva mai însemnate față de media anuală. În cadrul acestui tip de
regim plouă aproape tot timpul anului;
- regimul pluviometric estic, determinat de predominanţa maselor de aer
continental, impune variaţii consistente în producerea precipitaţiilor de la un
sezon la altul. Se remarcă un maxim pluviometric la sfârşitul primăverii şi
începutul verii şi un minim la sfârşitul verii şi începutul toamnei.
- regimul pluviometric sudic, în care producerea precipitaţiilor are un
caracter și mai neuniform. Plouă doar în timpul iernii, când se remarcă acţiunea
maselor de aer polar, prin intermediul vânturilor de vest, în vreme ce, în sezonul
cald, acţiunea maselor de aer tropical fierbinte şi uscat, venite dinspre Sahara,
obstrucționează producerea precipitaţiilor (nu plouă deloc, apar incendii, secetele
sunt frecvente etc.).
Precipitaţiile solide (sub formă de zăpadă) sunt abundente în partea nordică
a Europei şi în unităţile montane înalte (la peste 2 000 m altitudine) din centrul şi
sudul continentului. Ele durează între 5-10 zile în sud şi până la 200 zile în arealele
nordice ale Finlandei.
80
 c) Vântul este un alt element meteorologic, important în stabilirea reperelor
climatului european. Vânturile se clasifică în vânturi regulate şi neregulate, cu
importanţă regională şi locală. Între vânturile cu caracter regulat se înscriu, în
primul rând, vânturile de vest, ce afectează, aşa cum o arată şi topicul, partea
apuseană a Europei, remarcându-se prin durată (frecvenţă), intensitate şi orientare.
Au un rol major în definirea vremii umede şi răcoroase din această parte a
continentului.
Crivăţul, o ramificaţie a anticiclonului siberian de iarnă, este activ în
anotimpul rece şi are o direcţie de acțiune dinspre est şi nord-est, afectând Câmpia
Europei de Est şi podişurile situate în vestul acesteia. Acţiunea sa se estompează,
în general, la contactul cu Carpaţii Orientali și de Curbură, dar acolo unde relieful
o permite se infiltrează mult către vest, ajungând uneori până în arealele centrale
ale Câmpiei Române.
În partea sudică a Franţei acţionează Mistralul, un vânt de o intensitate
deosebită, iar către Marea Adriatică, cu acțiune dinspre Munţii Dinarici se
răsfrânge Bora. Alte vânturi sunt Simunul (resimţit în sudul Europei dinspre
Africa), Austrul (în nord-vestul peninsulei Balcanice), Băltăreţul etc.
În zonele litorale acţionează brizele marine, iar în spațiile înalte, brizele
montane. Există numeroase areale în care se realizează condiţii propice de acţiune
a vânturilor de tip foehn (ex. Carpaţii Meridionali, Munții Apuseni, Alpi, Pirinei,
sierrele iberice etc.).
IV.4. Principalele tipuri de climă în Europa
Luând în calcul principalele două elemente climatice (temperatura şi
precipitaţiile), în cadrul Europei se disting mai multe tipuri de climă (Fig. 45).
a) Clima temperat oceanică este specifică faţadei apusene a continentului,
din nord-vestul Peninsulei Iberice și până în Arhipelagul Britanic, incluzând
Islanda, centrul şi vestul Franţei, Ţările de Jos, Perninsula Yutlanda, sudul şi
centrul Suediei, litoralul atlantic al Norvegiei.
Se caracterizează prin: ierni moderate; raritatea frecvenţei gerurilor;
amplitudini termice anuale reduse (ex. în insula Valencia din sud-vestul Irlandei
amplitudinea termică anuală este de numai 70C); precipitaţii abundente (700-2 000
mm, funcţie de expoziţia versanților) şi repartizate relativ uniform în cursul anului,
cu evidenţierea unui maxim în sezonul toamnă-iarnă; ceţuri dense și persistente;
veri răcoroase şi ierni blânde; zăpezi puţine (ex. durata stratului de zăpadă în Scoţia
şi pe litoralul atlantic al Norvegiei este de numai 20-30 zile); temperaturi pozitive
iarna (ex. 0-40C în Peninsula Bretagne); temperaturi relativ scăzute vara (ex. 160C,
media lunii iulie în Peninsula Bretagne); manifestarea pregnantă a vânturilor de
vest, nebulozitate accentuată etc.
b) Clima temperat continentală afectează o fâşie ce include centrul
Câmpiei Europei de Est, începând de la arcul Munţilor Carpaţi şi până la lanțul
muntos al Uralilor. Este definită de următoarele particularităţi termice şi
pluviometrice: temperatura medie a lunii ianuarie este cuprinsă în ecartul valoric
de –5...–100C; temperatura medie a lunii iulie este de 20-300C; amplitudini termice
81
ridicate, de circa 25-260C în Câmpia Română (-30C iarna şi 22-230C vara) şi de
circa 300C în Câmpia Est-Europeană; regimul pluviometric este neregulat
(precipitaţii abundente cad la sfârşitul primăverii şi începutul verii); în timpul verii
se înregistrează secete frecvente; în timpul iernii se resimte influenţa directă și
severă a Anticiclonului Siberian, prin acțiunea crivăţului; vara, dominante sunt
vânturile ce acționează dinspre sud şi sud-est; precipitaţiile medii anuale
înregistrează cantităţi de circa 400-600 mm (ex. 546 mm la Moscova) etc.

Fig.45. Repartiţia principalelor tipuri de climă în Europa.

Sursă:(http://www.worldbook.com/wb/Students?content_spotlight/climates/european_clim
ate, accesat în 05.11.2007, orele 1623).

Varianta excesivă a climatului temperat continental defineşte peisajul de

stepă aridă din Câmpia pontico-caspică şi sudul Câmpiei Niprului, fiind
caracterizată prin amplitudini termice deosebit de mari (peste 500C), geruri
îndelungate, precipitaţii în cantităţi foarte reduse (150-350 mm/an, căzute
îndeosebi vara), vânturi de vară din direcţia sud-est, uscate şi fierbinţi etc.
82
 c) Clima mediteraneană (subtropicală) este receptată de toate cele trei
peninsule din partea sudică a Europei, cu excepţia părţii de nord-vest a Peninsulei
Iberice, nordul Peninsulei Italia (Câmpia Padului - care prin delimitarea tranşantă
faţă de Alpi la nord şi Apenini la sud şi prin deschiderea amplă către est, prezintă
un climat temperat cu accente de continentalism), nord-estul Peninsulei Balcanice.
Apare, de asemenea şi în partea sud-estică a Franţei.
Se caracterizează printr-o alternanţă sezonieră riguroasă, în care se
remarcă un sezon uscat şi foarte cald (vara) și un altul, răcoros şi umed (iarna).
În cadrul său se disting două variante, respectiv: (1) varianta oceanică
(specifică vestului Peninsulei Iberice, mai ales în Portugalia şi zona Gibraltar,
precum și litoralelor vestice ale peninsulelor Italică şi Balcanică) şi (2) varianta
continentală (în părţile estice ale sudului continental). De altfel, geograful francez
Emmanuel de Martonne, evidenţia existenţa unui climat mediteranean portughez
(umed) şi a unui climat mediteranean grecesc sau atenian (uscat).
Varianta oceanică (portugheză) se individualizează prin temperaturi medii
ale lunii ianuarie cuprinse între 4-100C, temperaturi medii ale lunii iulie de 23-
240C, precipitaţii bogate (2 000 mm/an) în nord şi reduse (circa 500 mm/an) în
arealele sudice, vânturi specifice precum Mistralul sau Bora, care determină
scăderi accentuate ale temperaturii etc. Varianta continentală (ateniană sau
grecească) se caracterizează prin cantităţi reduse de precipitaţii (300-350 mm/an),
intense procese de foehnizare a aerului, veri toride şi ierni reci, amplitudini termice
pronunţate (35-400C) etc.
În anumite teritorii din sudul Europei, care intră sub incidenţa climei
mediteraneene (subtropicale), sub impulsul unor factori meteorologici locali, se
dezvoltă o serie de areale cu caracter semideşertic (Fig. 46).
d) Clima subpolară (subarctică) este specifică părţilor nordice ale Europei
de Vest (din Peninsula Kola și până în Munţii Ural). În cadrul său se disting, de
asemenea, două variante: (1) varianta subpolară oceanică, întâlnită pe ţărmurile
Norvegiei şi până în dreptul Peninsulei Kola şi (2) varianta subpolară
continentală, în arealele nord-estice europene.
Varianta oceanică se caracterizează prin amplitudini termice foarte reduse
(datorită influenţei maselor de aer oceanic și a Curentului Golfului, care atenuează
mult temperaturile în timpul iernii). De altfel, la vest de Insulele Vesterålen se
înregistrează cea mai ridicată anomalie termică de pe Glob (temperatura este
foarte ridicată, în comparaţie cu media temperaturilor specifice zonelor estice
situate la latitudini similare).
Varianta continentală, prezintă amplitudini termice deosebite (vara,
încălzirea termică este accentuată, în timp ce iarna, temperaturile sunt foarte
reduse). Se caracterizează prin alternanţa acţiunii a două mase de aer și anume,
vara, masele de aer polar iar în sezonul rece (iarna), masele de aer arctic.
e) Clima arctică (polară) definește teritoriile europene din nordul extrem,
respectiv Arhipelagul Svalbard, Arhipelagul Franz Joseph etc., unde acționează,
aproape tot timpul anului masele de aer arctic, care impun un climat restrictiv în
ceea ce privește desfășurarea activităților economice.
83
 Fig.46. Areale cu caracter semideşertic în Europa.
Sursă:(http://www.worldbook.com/wb/Students?content_spotlight/climates/european_clim
ate, accesat în 06.11.2007, orele1000).

f) Clima munţilor înalţi este influenţată de altitudine, masivitate şi

expoziţia versanţilor. Versanţii vestici şi nordici sunt mai umezi şi prezintă
amplitudini termice mai atenuate. Temperaturile scad cu altitudinea, în vreme ce
precipitaţiile cresc (ajungând la circa 3 000 mm/an în Munții Alpi). Sporește, de
asemenea, ponderea precipitaţiilor solide, sub formă de zăpadă, ce favorizează
menţinerea gheţarilor la peste 3 200 m altitudine. Funcţie de poziţia geografică şi
altitudinea masivelor montane, se evidenţiază o etajare a climatului de la cel
subtropical la cel rece, astfel: în Alpii Maritimi - climat mediteraneean cu insolaţie
puternică; în Alpii Veneţieni - nuanţă continentală cu ierni reci şi veri calde şi
umede; în Prealpii Francezi - infuenţe oceanice dinspre vest; în Prealpii Elveţieni –
vânturi de tip foehn, ce determină topirea rapidă a zăpezilor; în văile şi depresiunile
intramontane apar inversiuni de temperatură şi ierni reci.
84
 V. POTENŢIALUL HIDROGRAFIC
Apa, în diversele sale forme de acumulare, rămâne una dintre condițiile
fundamentale ale existenţei vieţii şi dezvoltării economico-sociale. Resursele de
apă devin, astfel, o condiţie indispensabilă pentru menţinerea unui standard de
dezvoltare atins şi, mai ales, pentru orice proiecţie viitoare a acestuia.
Învelişul hidrosferic al Europei s-a organizat în strânsă corelaţie cu
particularităţile climei, substratului geologic, morfologiei şi vegetaţiei. Clima
impune tipurile de alimentare şi regimurile de scurgere, substratul geologic şi
morfologia condiţionează modul de organizare şi orientare a principalelor drenuri
iar vegetaţia este un element-tampon în calea scurgerii rapide şi creşterilor bruşte
de niveluri și debite.
V.1. Reţelele hidrografice de suprafaţă
Sistemul de râuri al continentului european se caracterizează printr-o mare
densitate, care se atenuează treptat pe direcţia vest-est, configurarea acestuia fiind,
în primul rând, o reflectare fidelă a coordonatelor climatice (Fig. 47).
Cursurile de apă ale Europei sunt tributare mărilor şi oceanelor limitrofe
(ex. Marea Mediterană, Oceanul Atlantic, Oceanul Arctic, Marea Baltică, Marea
Nordului, Marea Mânecii), precum şi unor bazine marine interioare (ex. Marea
Neagră, Marea Caspică).
Astfel, în Oceanul Arctic se varsă râuri precum Peciora, Mezen, Dvina de
Nord, Onega; în Marea Baltică - Neva, Dvina de Vest, Niemen, Vistula, Oder,
Wartha; în Marea Nordului - Elba, Weser, Ems, Rhin, Moselle, Meuse, Tamisa,
Trent, Ouse; în Marea Mânecii - Sena; în Oceanul Atlantic - Loire, Garonne,
Duero, Tago, Guadiana, Guadalquivir; în Marea Mediterană - Ebru, Rhon, Pad,
Tibru, Vardar, Mariţa; în Marea Neagră - Dunăre, Nistru, Nipru, Bug, Don; în
Marea Caspică - Volga, Ural, Kuma.
Europa relevă o reţea hidrografică generată și organizată preponderent în
zona pireneeano-alpino-carpatică înaltă, care devine astfel un veritabil „castel de
ape” continental. Ea se descarcă radiar înspre nord, vest şi sud. Excepţie face
partea continentală estică, unde bariera Munţilor Ural s-a dovedit impenetrabilă
pentru râurile atrase de zonele limitrofe joase cu subsidenţe active, precum şi
râurile Scandinaviei sau ale Arhipelagului Britanic, cu obârşiile în regiunile
montane aferente.
Reţeaua de drenaj relevă o evoluţie şi o organizare avansată. Numeroase
fluvii, datorită debitului solid apreciabil pe care îl transportă, şi-au edificat delte cu
extensiuni variabile. În această categorie se includ Uralul, Volga, Dunărea,
Vardarul, Padul, Tibrul, Rhonul, Ebrul, Rhinul, Vistula, Niemenul, Dvina de Nord,

85
Peciora. Dimpotrivă, alte fluvii europene, ce debușează în mări cu maree puternice,
au în sectorul inferior estuare (ex. Tamisa, Elba, Tago, Garonne, Loire, Sena).

Fig.47. Principalele râuri ale Europei.

Sursă:(www.europe-map.org/images/europe-rivers-map.gif, accesat în 15.11.2007, orele, 850).

Reţeaua hidrografică naturală, a fost interconectată, din raţiuni de facilitare

a transporturilor fluviale, prin intermediul unor canale antropice (ex. Dunăre-
Main-Rhin; Rhin-Rhon; Volga-Don; Volga-Marea Baltică; Garonne-Rhon;
Dunăre-Marea Neagră etc.).
V.2. Clasificarea zonală a râurilor. Regimurile de alimentare şi scurgere
În funcţie de poziţia lor geografică, modurile de alimentare şi scurgere în
timpul unui an, râurile continentului european pot fi grupate în mai multe clase:
râurile din Europa de nord; râurile din regiunile mai uscate ale Europei sudice;
râurile din Europa mediană şi râurile cu regim hidrologic complex.
a) Râurile din Europa de nord.
Cursurile de apă din Europa de nord au o vârstă recentă, în comparaţie
cu celelalte regiuni continentale, deoarece organizarea lor a avut loc numai
86
după retragerea definitivă a calotei glaciare, fenomen petrecut în urmă cu circa
6 000-7 000 ani.
Caracterul de tinereţe a reţelei hidrografice din partea nordică a Europei
este reflectat prin câteva elemente caracteristice ale morfologiei văilor, respectiv:
panta accentuată a profilului longitudinal (cu prezenţa a numeroase repezişuri şi
cascade), lungimea redusă a majorității cursurilor hidrografice, potenţial
hidroenergetic deosebit de ridicat, majoritatea fiind amenajate din punct de vedere
hidroenergetic (de-a lungul lor fiind prezente un număr mare de hidrocentrale,cu
capacitate medie, construite în serie) etc.

Fig.48. Râurile Suediei.

Sursă:(www.mapsofworld.com/.../sweden-river-map.jpg, accesat în 15.11.2007, orele 855).
87
 Reţeaua hidrografică a Europei de nord prezintă un număr mare de râuri
paralele, care nu dețin afluenţi importanţi, deoarece captările laterale nu s-au
realizat încă, datorită vârstei lor recente. Fenomenul menţionat poate fi identificat,
mai ales în cazul râurilor din Suedia (pe „versantul” estic al Alpilor Scandinaviei),
cunoscute sub denumirea de elv-uri (Fig. 48).
Coeficientul de scurgere38 este de circa 55% şi se explică prin
impermeabilitatea accentuată a substratului, constituit din rocile vechi şi dure ale
Scutului Baltic, umiditatea intensă, panta longitudinală medie ridicată etc.
Râurile din Europa nordică au un impact pozitiv în procesul de dezvoltare
economică a regiunii. Datorită înclinării accentuate, potenţialul hidroenergetic este
unul deosebit, element ce favorizează posibilitatea producerii unor mari cantităţi de
energie electrică la preţuri de cost reduse.
Rețeaua hidrografică a regiunii se încadrează în regimul de alimentare şi
scurgere nordic (polar), datorită debitelor bogate, evaporării reduse,
impermeabilităţii substratului şi alimentării din gheţari, zăpezi, lacuri şi mlaştini.
Cursurile de apă prezintă debite mari vara, rezultate din suprapunerea ploilor cu
fenomenul de topire a zăpezilor. Circa 5-7 luni pe an se creează condiții favorabile
pentru apariția podurilor de gheaţă.
În această categorie se înscriu râurile din Peninsula Scandinavia, Finlanda,
partea nordică a Câmpiei Est-Europene (ex. Peciora, Mezen, Dvina de Nord, Neva)
şi cele din Islanda.
b) Râurile din regiunile mai uscate ale Europei sudice.
Specifice acestui tip sunt râurile tributare Mării Mediterane. Ele se
organizează, dar mai ales, traversează, teritoriile cu climat subtropical
(mediteranean). Din tiparul menționat fac parte cele două cursuri de apă din partea
central-vestică a Peninsulei Italia (Arno şi Tibru), alături de râurile Ebru, Pad,
Adige, Vardar, Mariţa și sectorul inferior al Rhonului.
Regimul hidrologic al lor este determinat de alternanţa climatică sezonieră,
motiv pentru care, în timpul verii, au debite reduse (precipitaţiile fiind în cantităţi
mici), uneori scurgerea încetând aproape complet. Iarna, când precipitaţiile sunt
abundente, albia majoră este complet ocupată cu apă şi se transportă cantităţi mari de
aluviuni (ex. pietrişuri, nisipuri, mâluri). Râurile cu un astfel de specific poartă
denumirea de fiumare, fiind frecvente mai ales în Sicilia (Fig. 49).
c) Râurile din Europa mediană.
Din perspectiva configurării rețelei hidrografice, Europa mediană cuprinde
cea mai mare parte a continentului, incluzând câteva subclase/tipuri de râuri,
precum: tipul atlantic; tipul alpin; tipul hercinic; tipul de tranziţie (include
subtipurile panonic şi nord-est european) şi tipul est-european (inclusiv râurile din
partea nord-estică a continentului)39.
- Tipul atlantic include râurile din Arhipelagul Britanic şi vestul Europei
continentale (ex. Sena, Loire, Garonne etc.), alimentate covârşitor din ploi, având

38reprezintă raportul dintre cantitatea totală de precipitaţii căzute pe suprafaţa unui bazin hidrografic
şi cantitatea de apă scursă prin gura de vărsare a râului respectiv.
39după Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continentelor: Europa. Note de curs.

88
astfel un regim hidrologic uniform ce concordă cu un regim pluviometric uniform
specific zonei (plouă tot timpul anului). Totuşi, apare în regimul debitelor un uşor
maxim de toamnă, conform cu maximul pluviometric din această perioadă.

Fig.49. Cursurile de apă de tip fiumare din Sicilia.

Sursă:(content.answers.com/.../73/300px-Sicily_map.gif, accesat în 15.11.2007, orele 900).

Profilul longitudinal prezintă o pantă redusă (majoritatea curg prin unităţi

de câmpie şi podişuri joase), debitele constant mari acordând acestora calitatea de
râuri navigabile (ex.Tamisa, Sena, cursul mijlociu şi inferior al Loirei etc.).
Un fenomen de importanţă majoră rezultă din faptul că nu îngheaţă în timpul
iernii, astfel, putând fi exploatate pentru transportul fluvial tot timpul anului.
Între bazinele hidrografice ale râurilor există cumpene de apă joase, care
au favorizat construcţia, încă din secolul XVIII, a unor canale navigabile de
legătură. Înaintea construirii căilor ferate (momentul 1830), cele mai importante
transporturi se făceau pe aceste canale (ex. în Ţările de Jos, Germania, Franţa -
Canal du Midi, Canalul Rhin-Rhonê).
Coeficientul de scurgere este de circa 33%.
- Tipul alpin, include râurile cu alimentare din zăpezi şi gheţari și care
prezintă debite maxime în timpul verii şi debite minime iarna. Uneori, apar oscilaţii
bruşte de nivel, cauzate de topirea rapidă a zăpezilor. Cuprinde cursurile de apă ce
89
traversează regiunile înalte ale Europei, mai precis sectoarele superioare ale
râurilor din Alpi, Pirinei, Sierra Nevada, respectiv cursurile superioare ale Rhinului
şi Rhonului și afluenţii de dreapta ai Dunării (ex. Iller, Lech, Inn, Mur etc.).

Fig.50. Canalul Midi (Franţa).

Sursă:(www.canaldumidi.com/Images/Cartes/Carte-Canal, accesat în 15.11.2007, orele 908).

Principalele caracteristici ale acestor cursuri de apă constau în: pante foarte
accentuate; profile longitudinale accidentate (ex. repezişuri, cascade); alimentare
predominant nivală (din zăpezi) şi glaciară (din gheţari), în consecinţă, debitele
maxime se înregistrează în timpul verii; variaţii accentuate ale debitelor între
sezonul rece şi sezonul cald (iarna, izvoarele îngheaţă, rezultând debite foarte
reduse); coeficientul de scurgere este de circa 70%, datorită pantei accentuate şi
impermeabilităţii substratului etc.
- Tipul hercinic include râurile care curg în întregime prin unităţile de
relief hercinice (ex. Lahn - afluent de dreapta al Rhinului, care traversează Masivul
Şistos Rhenan).
Datorită fenomenului de corelaţie dintre regimul precipitaţiilor şi regimul
de scurgere, se evidenţiază două perioade cu debite mai ridicate, respectiv
primăvara (datorită topirii zăpezilor) şi toamna (corespunzător cu maximul de
precipitaţii de tip oceanic). Totuşi, nu există diferenţe importante de nivel, în
timpul anului, regimul hidrologic fiind unul echilibrat.
Coeficientul de scurgere este de circa 40-45%, datorită impermeabilităţii
rocilor (şisturi cristaline şi intruziuni granitice) şi caracterului oceanic al climei.
- Tipul est-european este specific fluviilor Dvina de Vest, Prut, Nistru,
Nipru, Don, Volga, Ural, ce traversează regiuni cu un climat continental excesiv, cu
ploi puţin frecvente şi ierni aspre. Maxima de primăvară se suprapune intervalului de
topire rapidă a zăpezii. Vara apare scurgerea minimă datorită evaporaţiei.
Râurile aferente prezintă o serie de caracteristici determinate de climat şi
constituţia reliefului, respectiv: traversează unităţi de relief joase şi plate (câmpii,
podişuri joase); profilul longitudinal este unul echilibrat, panta fiind redusă; albiile
prezintă lărgime mare, fapt ce permite o evapotranspiraţie accentuată; coeficientul de
scurgere are valori reduse (15-20%), o parte a apei infiltrându-se în rocile

90
permeabile; la unele râuri mai mici, coeficientul de scurgere are valori de sub 10%;
regimul debitelor este foarte neregulat, cele maxime fiind înregistrate primăvara şi la
începutul verii; regimul de alimentare are caracter mixt - din zăpezi şi ploi; pe timpul
iernii se produce fenomenul de îngheţ ce determină o reducere a importanţei lor
economice (nu se poate efectua navigaţia).

Fig.51-52. Râul Lahn (Germania).

Sursă:(http://www.rudesheim-rhine.info/z-
lahn-mosel.htm, accesat în 15.11.2007,
orele 920).

Un exemplu elocvent în acest sens este fluviul Volga (3 531 km - cel mai
lung curs de apă al Europei) (Fig. 53).
- Tipul de tranziţie include marile fluvii din Câmpia Germano-Poloneză
(ex. Elba, Oder, Vistula), care prezintă caracteristici intermediare între tipul
atlantic şi cel est-european, definite de următoarele aspecte: perioade de îngheţ
destul de lungi (mai ales Vistula); debitele maxime sunt înregistrate primăvara şi la
începutul verii, pe fondul unei anumite uniformităţi; transportă cantități însemnate
de apă datorită dimensiunii lor etc.
În cadrul acestui tip se evidenţiază două subtipuri, respectiv (1) subtipul
panonic, ce caracterizează râurile din Depresiunea Panonică, teritoriu în care se
înregistrează puternice infiltraţii ale apei în substratul permeabil şi (2) subtipul
nord-est-european, specific râurilor Dvina de Nord și Peciora, în primul rând. Se
caracterizează prin fenomenul de dezgheţ mai timpuriu din zona izvoarelor situate
mai la sud, în timp ce sectoarele inferioare rămân îngheţate, astfel că, periodic
(primăvara și la începutul verii) se produc fenomene de inundaţii pe areale extinse.
d) Râurile cu regim hidrologic (de scurgere) complex.
Între marile cursuri de apă europene se impun cele cu regim de scurgere
complex, respectiv cele care traversează teritorii cu diferite coordonate climatice și
anume Dunărea, Rhinul şi Rhonul.
91
 Fig.53. Bazinul hidrografic al fluviului Volga.
Sursă:(cabri-volga.org/img/cabri_map_599.gif, accesat în 15.11.2007, orele 923).

- Dunărea are o lungime de 2 857 km și un debit mediu anual la vărsare, de

circa 6 000 m3/sec).
Prezintă o importanţă economică sporită în cadrul Europei, mai ales după
construirea Canalului Dunăre-Main-Rhin. Ţările cele mai interesate de
construirea canalului au fost Austria, Republica Cehă, Slovacia, Ungaria.
Transporturile externe ale Republicii Cehe s-au efectuat, în mare parte, pe râul
Elba (statul ceh a fost mai puţin dezavantajat decât Austria şi Ungaria, de lipsa
unui astfel de coridor fluvial de legătură). Cea mai mare parte a navigaţiei pe
Dunărea Inferioară se desfăşoară pe braţele Chilia și Sulina, porturile ucrainiene
Chilia și Reni, alături de Sulina, fiind principalele noduri de racord între
navigaţia maritimă şi cea dunăreană.
92
 Fig.54. Bazinul hidrografic al fluviului Dunărea.
Sursă:(http://assets.panda.org/img/map_danube_carpathian_89119.jpg, accesat în 15.11.2007,
orele 925).

Regimul de scurgere prezintă variaţii complexe. La izvoare se pune în

evidenţă un regim hercinic, cu debite maxime primăvara (rezultate din topirea
zăpezilor) şi toamna (aferente regimului pluviometric maritim). În continuare,
curge pe la nord de Podişul Bavariei, primind o serie de afluenţi din partea
dreaptă, a căror izvoare se află în Munții Alpi (ex. Iller, Isar, Mindel, Inn), prin
urmare, remarcându-se un regim de scurgere alpin, cu debite mari vara (rezultate
din topirea ghețarilor), care se păstrează până la Budapesta. În continuare, intră
în Câmpia Panonică şi primeşte caracteristicile subtipului respectiv (panonian).
În final, cursul inferior al Dunării, primește caracteristicile regimului de scurgere
est-european, înregistrându-se debite maxime primăvara şi la începutul verii,
fenomene de îngheţ iarna, inundaţii primăvara.
- Rhinul are o lungime de 1 125 km, fiind cel mai important fluviu
european, din perspectiva transporturilor fluviale (de mărfuri și persoane), situaţie
favorizată de debitele sale mari şi constante, determinate de suprapunerea unor
regimuri de alimentare diverse.
În partea superioară, Rhinul are un regim alpin (de la izvoare până la
localitatea Basel), fiind caracterizat şi de un profil longitudinal neregulat (ex.
abrupturi de albie, cascade, repezișuri etc.). În continuare, traversează grabenul
tectonic dintre Munţii Vosgi şi Munţii Pădurea Neagră, unde prezintă un regim
hercinic. În sectorul inferior, străbate teritoriile statelor Olanda şi Germania,
având un regim de scurgere atlantic, cu caracteristice de manifestare aferente.
Importanța sa în economia continentului european a sporit considerabil în urma

93
construirii canalului Dunăre-Main-Rhin, pe axa de comunicaţie fluvială
Rotterdam-Constanţa.

Fig.55. Bazinul hidrografic al fluviului Rhin.

Sursă:(http://www.grid.unep.ch/product/publication/freshwater_europe/images/rhine.jpg,
accesat în 15.11.2007, orele 930).

Regimul hidrologic este relativ constant şi nu se înregistrează fenomene de

îngheţ, ceea ce induce valenţe deosebite pentru derularea transporturilor fluviale și
fluvio-maritime.
Este navigabil, în condiții naturale, până la Basel (în Confederația
Helvetică majoritatea transporturilor grele se derulează prin portul Basel, care pune
în legătură acest stat cu Marea Nordului).
c) Rhonul (812 km) prezintă un regim alpin, până în dreptul localității
Lyon. În următorul sector, regimul se complică, primind caracteristici hercinice,
94
datorită faptului că primește o serie de afluenţi din unităţile hercinice
înconjurătoare (ex. Masivul Central Francez, Munţii Jura etc.). În sectorul inferior,
regimul prezintă coordonate sudice (mediteraneene).

Fig.56. Bazinul hidrografic al Rhonului.

Sursă:(http://www.grid.unep.ch/product/publication/freshwater_europe/images/map6.jpg,
accesat în 15.11.2007, orele 934).

V.3. Entitățile lacustre

Cu toate că are o suprafaţă modestă, în comparaţie cu Asia sau America,
Europa deţine toate tipurile genetice de cuvete şi acumulări lacustre naturale şi
antropice (ex. glaciare, vulcanice, de baraj natural, tectonice, carstice, sărate,
lagune, limane, de acumulare etc.), cu funcții multiple.
95
 a) Lacurile glaciare sunt localizate în Munții Alpi, Munții Pirinei, Munții
Ural, Munții Carpaţi, Peninsula Scandinavia, nordul Munților Apenini, Munții
Balcani, Munții Dinarici. Lacurile de circ sunt numeroase în Munții Pirinei,
Munții Alpi şi Munții Carpaţi, cele de baraj morenaic pe văile alpine şi
carpatice, cele cantonate între valurile de morene definesc peisajul Câmpiei
Germano-Poloneze (cunoscutele areale lacustre mazuriene şi pomeraniene),
Podişul Kharelo-Finic, nordul Câmpiei Europei de Est iar acumulările din
depresiunile de exaraţie glaciară sunt frecvente în centrul Finlandei, Podişul
Suediei, Scania etc.
b) Lacurile tectono-glaciare definesc, prin prezenţa lor, peisajul
Podişului Elveţiei (ex. Bodensee, Leman, Zürich, Lacul celor patru cantoane
etc.), Podişului Bavariei (ex. Chiemsee), fâşia de racord dintre Munții Alpi şi
piemontul italian (ex. Como, Maggiore, Garda), Depresiunea Suediei Centrale
(ex. Vänern, Vättern, Malaren etc.), nord-vestul Câmpiei Europei de Est (ex.
Ladoga - 17 700 km²; Onega - 9 720 km²).

Fig.57. Sistemul lacustru Ladoga-Onega.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?q=ladoga-onega+lake, accesat în 18.04.2012,
orele1420).

c) Lacurile tectonice s-au format fie pe vechi structuri faliate (ex. Balaton),
fie în regiuni montane definite de o neotectonică amplă şi intensă (ex. Ohrid,
Prespa, Skutari).
96
 d) Lacurile carstice sunt specifice arealelor calcaroase ale Munților Dinarici
(cu apariţia a numeroase lacuri de polie - ex. Popovo, Cernica, Lika), Munților
Apenini (ex. Trasimeno), Munților Carpaţi (ex. Ighiu, Coleşti, Vărăşoaia), Podişului
Mehedinţi (ex. Zăton), Boemiei etc.
e) Lacurile vulcanice sunt mai puţin reperezentate numeric, datorită
răspândirii modeste a acestui tip de relief. Ca exemple menţionăm Lacul Albano
din Munții Apenini şi Lacul Sfânta Ana din Munţii Harghita.
f) Lacurile sărate au origine naturală sau antropică. Cele naturale s-au
format fie în urma procesului de dizolvare a sării şi conturarea, uneori prin
prăbuşire, a unor depresiuni inundate ulterior (ex. Lacul Ursu de la Sovata), fie
prin ascensiunea sărurilor, datorită circulaţiei ascendente a apelor subterane în
regiunile aride (cazul lacurilor din arealul estic al Câmpiei Române sau a celor din
Câmpia ponto-caspică). Lacurile sărate antropice sunt rezultatul acţiunii umane de
extracţie a sării şi acumulare, în vechile mine, a apelor subterane sau de suprafaţă
(ex. lacurile din Subcarpaţii Româneşti, Depresiunea Transilvaniei).
g) Lagunele şi limanele sunt frecvente în sectoarele de litoral jos din vestul
şi sudul Europei, unde bararea cu cordoane de nisip a gurilor de vărsare a unor
râuri este frecventă. Limanele fluviatile apar în sectoarele de câmpie ale marilor
fluvii (ex. Dunăre, Volga, Rhin), prin bararea cu aluviuni a gurilor de vărsare ale
unor afluenţi cu potenţial de scurgere redus.
h) Lacurile de baraj natural şi antropic reprezintă o categorie aparte, dar
cu exemple numerice şi dimensionale revelatoare. Barajul natural este realizat în
primul rând de către alunecări de teren masive realizate pe versanţi, ce blochează
cursuri de apă în amonte. Lacul Roşu din Carpaţii Orientali este un exemplu
ilustrativ, alături de cele similare din Munții Alpi sau Munții Apenini. Mult mai
frecvente sunt însă acumulările artificiale realizate pe marile fluvii europene (ex.
Volga, Dunăre, Nipru) şi cele de pe sectoarele montane ale râurilor din Munții
Alpi, Munții Carpaţi, Munții Pirinei, Alpii Scandinaviei etc., unde funcţia
hidroenergetică şi de alimentare cu apă sunt dominante.

97
 VI. POTENŢIALUL BIO-PEDOGEOGRAFIC
Potenţialul bio-pedogeografic este un element esenţial în definirea oricărui
peisaj sau sistem teritorial având un aport însemnat în dezvoltarea economică.
Interrelaţiile complexe dintre elementele sale componente (vegetaţie-
faună-soluri) sunt „atât de strânse încât analiza individualizată, a fiecăruia în
parte, înseamnă o permanentă reliefare a condiţionărilor dintre ele”40. Acesta este
motivul pentru care, cele trei elemente componente menţionate sunt tratate unitar
în cadrul aceluiaşi capitol.
VI.1. Vegetaţia
Factorii care determină formarea, repartiţia şi compoziţia vegetaţiei unui
teritoriu sunt: clima, solul, relieful şi evoluţia paleogeografică.
Clima condiţionează tipologia asociaţiilor vegetale majore şi minore,
compoziţia în specii, ritmurile dezvoltării anuale, catastrofele fitogeografice etc.
Solul influenţează şi selectează speciile vegetale (ex. plantele de sărătură-
halofile, psamofile, higrofile, cele pe substrat carbonatic-calcofile etc.), asigurând
substratul nutritiv al acestora.
Relieful determină etajarea altitudinală a vegetaţiei și diferenţierile
compoziţionale, în funcţie de expoziţie, declivitate, fragmentare, morfologie (ex.
vegetaţie de doline, lunci, terase, vegetaţie de creste montane, vegetaţie de
abrupturi etc.).
Evoluţia paleogeografică reflectă devenirea în timp a vegetaţiei,
conservarea sau modificarea structurii acesteia, apariţia sau dispariţia unor specii.
Reperele temporale ale vegetaţiei Europei datează din mezozoic, eră geologică la
finele căreia ea a suferit modificări profunde, accentuate în terţiar şi mai ales în
pleistocen, sub influenţa implacabilă a glaciaţiunilor.
Din punct de vedere floristic, teritoriul Europei aparţine în totalitate
regiunii holarctice, respectiv celor patru subregiuni ale acesteia - arctică, euro-
siberiană, pontico-central asiatică şi mediteraneană41.
a) Subregiunea arctică are ca principale asociaţii vegetale tundra şi
silvotundra, specifice Islandei, arhipelagurilor Spitzbergen şi Franz Josef,
litoralului nordic al Peninsulei Kola, arealelor nordice din Câmpia Europei de Est
şi Munţii Ural. Clima rece, durata îndelungată a stratului de zăpadă şi permafrostul
(solul permanent îngheţat) sunt factori cu caracter de restrictivitate.
Predomină muşchii şi lichenii, vegetaţia lemnoasă lipsind. Apar arbuşti
precum, mesteacănul pitic (Betula nana), salcia pitică (Salix polaris), ienupărul

40Cocean, P., Boţan, C.N., Ilovan, Oana-Ramona (2011), Judeţul Bistriţa-Năsăud, Edit. Academiei
Române, Bucureşti, pag. 77.
41conform lui Pop, I. (1977).

98
pitic (Juniperus communis), merişorul (Vaccinium vitis idaea), azalea (Loiseleuria
procumbens), rogozul (Carex rariflora), arginţica (Dryas octopetalas) etc.
b) Subregiunea euro-siberiană include partea centrală şi sudică a Munților
Ural, partea centrală a câmpiei Europei de Est, Feno-Scandia, Câmpia Germano-
Poloneză, Arhipelagul Britanic, masivele şi podişurile hercinice din centrul şi
vestul Europei.
Caracteristicile acestei subregiuni sunt date de prezenţa masivă a pădurilor
de conifere (taigaua) şi a pădurilor de foiase.

Fig.58. Peisaj de tundră în Norvegia.

Foto: (Cocean, P.).

Taigaua clasică se desfăşoară între Munţii Ural şi Alpii Scandinaviei,

avansând către sud până la aliniamentul Stockholm (la sud de acest oraş)-Sankt
Petersburg-obârşiile fluviului Kama. Pădurile de conifere se extind însă compact
până la sud de Varşovia şi Moscova, iar în masivele montane înalte din Munții
Alpi şi Munții Carpaţi prezintă asociaţii larg dezvoltate.
Speciile tipice sunt molidul (Picea excelsa, Picea obovata), bradul (Abies
alba), zada (Larix decidua var. polonica), precum şi specii de amestec, dintre care
se remarcă, în primul rând mesteacănul (Betula pubescens, Betula verucosa).
Pădurile de foioase au extensiune maximă în centrul şi vestul
continentului, de unde pătrund adânc către sud în cadrul celor trei peninsule
(Iberică, Italică şi Balcanică) datorită reliefului montan. Pădurile de foioase apar şi
în sudul Peninsulei Scandinavia datorită anomaliei termice pozitive existentă în
acest sector continental. Speciile caracteristice acestui tip de pădure sunt fagul
(Fagus silvatica) - care predomină în partea vestică a Europei, deoarece preferă un
99
climat fără variaţii termice ample şi bruşte şi cu umiditate sporită și stejarul
(Quercus robur) - care se extinde până în Munţii Ural. Limita estică a pădurilor
compacte de fag se află în Câmpia Poloneză şi estul Carpaţilor Orientali.

Fig.59. Peisaj european de taiga.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?q=taiga+landscape&um, accesat în 19.04.2012, orele 1300).

Cele mai frecvente specii de amestec sunt teiul (Tilia tomentosa), frasinul
(Fraxinus excelsior), ulmul (Ulmus campestris), carpenul (Carpinus betulus),
arţarul (Acer campestre) etc.
c) Subregiunea pontico-central asiatică include asociaţiile vegetale
definite de stepă şi silvostepă. Silvostepa apare ca o fâşie îngustă, orientată pe
direcţia sud-vest – nord-est, din cursul inferior al Prutului până la Munţii Ural. O
desfăşurare apreciabilă prezintă în bazinul superior al Doneţkului dar şi în Podişul
Moldovei sau Podişul Volîno-Podolic. Limita sa sudică se suprapune cu cea a
solului de tip cernoziom ciocolatiu.
La vest de Nipru predomină stejarul (Quercus robur), urmat de fag (Fagus
silvatica) şi carpen (Carpinus betulus). Între Nipru şi Volga predomină din nou
stejarul, umat fiind ca pondere de frasin, tei și arţar.
Zona stepei este specifică Europei de Est, respectiv Câmpiei Europei de
Est, Câmpiei pontico-caspice, Câmpiei Române, Podişului Dobrogei, Câmpiei
Panonice și Peninsulei Iberice. În cadrul acestei asociaţii vegetale speciile
lemnoase lipsesc lăsând loc speciilor ierboase şi arbuştilor xerofili.
Dintre speciile tipice se remarcă: colilia (Stipa capilata), laptele cucului
(Euphorbia cyparissias), pelinul (Artemisia austriaca), păiuşul (Festuca sulcata),
100
porumbarul (Prunus spinosa). Nu lipsesc nici plantele halofile (de sărătură) şi cele
psamofile (de soluri nisipoase). În lungul văilor se dezvoltă păduri de luncă cu
salcie, plop, arin. În partea sud-estică europeană (nordul Mării Caspice) apar
evidente nuanţe semideşertice, asociaţia vegetală dominantă fiind stepa deşertică,
cu specii adaptate la condiţii de ariditate. Stepa naturală apare doar izolat ea fiind
amplu transformată antropic.

Fig.60. Europa. Zonele de vegetaţie.

Sursă:(Caloianu, N., Gârbacea, V., Hârjoabă, I., Iancu, Silvia, Marin, I., 1982).
1-tundră; 2-silvotundră; 3-taiga; 4-păduri de amestec; 5-păduri de foioase; 6-silvostepă;
7-stepă; 8-semideşert.

d) Subregiunea mediteraneană se extinde pe litoralul nordic al Mării

Mediterane până la altitudini de circa 400-500 m şi cuprinde arbuşti şi arbori
sempervirescenţi, adaptaţi la condiţii de uscăciune (unele frunze sunt transformate
în spini). În compoziţia asociaţiilor vegetale predomină stejarul de plută (Quercus
ilex), pinul moale (Pinus pinea), palmierul pitic (Chamaerops humilis), la care se
adaugă o serie de arbuşti.
101
 Asociaţiile arbustive reprezentative sunt cele de maquis - alcătuită din laur
(Laurus nobilis), mirt (Mirtus communis), măslin sălbatic (Olea europaea), smochin
sălbatic (Ficus careca), prezentă în sudul Franţei, Spania, Corsica, Grecia; garriga -
compusă din desişuri xerofile ce acoperă arealele cu litosoluri slab dezvoltate ale
abrupturilor calcaroase din sudul Franţei şi Spaniei şi frigana - asemănătoare ca
biotop şi compoziţie cu precedenta, dar specifică Greciei şi insulei Creta.
Vegetaţia zonei oceanice (din vestul continentului) este compusă din
desişuri de ericacee (ex. iarba neagră), merişor, afin etc., ce preferă solurile umede,
mlaştinile sau nisipul dunelor.
Vegetaţia montană se dezvoltă azonal şi prezintă o etajare vizibilă. La
baza versanţilor predomină gorunul, urmat, la altitudini de până la 1 000 m de
fag, iar deasupra acestuia apar coniferele şi apoi pajiştile alpine. Se remarcă
diferențieri regionale în ceea ce priveşte răspândirea unor specii. Astfel, zada
este frecventă în Munții Carpaţi, Munții Alpi, Munții Sudeţi iar pinul în Munții
Carpaţi, Munții Alpi, Munții Dinarici, Munții Balcani. Zona alpină constituie
domeniul arbuştilor, precum, afinul (Vaccinium myrtillus), merişorul
(Vaccinium vitis-idaea), smârdarul (Rhododendron Kotschyi), jneapănul,
ienupărul etc. Apar şi anumite specii de graminee, respectiv ghinţura (Gentiana
verna), ciuboţica cucului (Primula minima), nu-mă-uita (Myosotis alpestris),
arginţica (Dryas octopetala) etc.
Vegetaţia de luncă şi deltă caracterizează zonele intens umectate din
albiile minore şi majore ale cursurilor de apă, mai ales din zonele de vărsare în
mare a acestora, unde apar structuri peisagistice de tip deltaic (ex. Dunăre, Volga,
Nipru, Don). Este compusă din specii hidrofile de esenţă moale care au un ritm de
creştere accelerat (ex. salcia, arinul, plopul, papura, trestia, rogozul, pipirigul).
În final, menţionăm faptul că, în cadrul continentului european se remarcă
o reducere continuă şi susţinută a fondului forestier, prin defrişări intense,
reclamate de valorificarea industrială a lemnului (mai ales în fostele state socialiste
unde cheresteaua a devenit o marfă de export foarte importantă). Nu trebuie
neglijat nici efectul distructiv (asupra vegetaţiei) al ploilor acide, respectiv cel de
reducere continuă a suprafețelor cu vegetație naturală, datorită nevoii continue de
terenuri pentru a fi echipate cu infrastructuri de diverse tipuri (ex. căi de
comunicaţie, suprafeţe construite, parcuri industriale, cartiere de locuinţe,
infrastructuri turistice etc.).
VI.2. Fauna
Reflectă, prin structura şi compoziţia sa, condiţionările de ordin
geografico-fizic, determinate de vegetaţie, climă sau morfologia reliefului dar mai
ales pe cele de sorginte geografico-umană, legate de vechimea şi intensitatea
populării (omul devenind, pentru multe specii, un competitor cu valenţe superioare,
care a determinat diminuarea numerică sau extirparea multora dintre acestea).
Zonelor de vegetaţie europene le corespunde o faună adaptată unor
biotopuri îndelung constituite. În ultimele două milenii, omul a fost elementul cel
mai influent, extincţia unor specii faunistice datorându-i-se în totalitate.
102
 Din punct de vedere zoogeografic, continentul european aparţine regiunii
holarctice, cu subregiunile arctică, euro-siberiană, pontico-central asiatică şi
mediteraneană42.
Fauna zonei arctice, cu îngheţuri şi zăpezi permanente, este alcătuită din
specii faunistice adaptate rigorilor climatice (inclusiv prin mimarea culorii albe).
Un reprezentant cunoscut este ursul polar (Ursus maritimus), prezent în
arhipelagurile nordice Spitzbergen şi Franz Josef şi în insula Novaia Zemlea. În
apele îngheţate vieţuieşte foca (Phoca vitulina).
Fauna tundrei, deşi puţin densă şi săracă în specii, datorită condiţiilor
restrictive ale biotopurilor aferente, relevă o serie de specii endemice caracteristice,
între care se remarcă renul (Rangifer tarandus), vulpea polară (Vulpes lagopus),
iepurele polar (Lephus timidus), lemingul (Discrostonyx torquatus), găinuşa polară
(Lagopus lagopus), ciuful alb (Nyctea scandica) etc.
În subregiunea euro-siberiană, respectiv în taiga, trăiesc multe specii
endemice, precum: elanul (Alces alces), mâncăciosul (Gulo gulo), ciocănitoarea cu
trei degete (Picoides trydactilos), cucuveaua încălţată (Aegoilis funereus),
mătăsarul (Bombycilla garrulus) etc. Frecvente sunt şi alte specii precum, lupul
(Canis lupus), vulpea roşie (Vulpes vulpes), hermelina (Mustela erminea), râsul
(Lynx lynx), castorul (Castor fiber) etc.

Fig.61. Elanul (Alces alces).

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?q=alces+alces&um=1&hl=ro&sa=N&biw=1280&bih
=889, accesat în 20.04.2012, orele 1352).

42conform autorilor Coteţ, P. (1967) şi Pop, I. (1977).

103
 Pădurile de foioase, situate în partea sudică a taigalei, asigură condiţii
favorabile vieţuirii pentru numeroase specii faunistice, precum pisica sălbatică (Felis
silvestris), jderul (Martes martes), cerbul (Cervus elaphus), căprioara (Capreolus
capreolus), zimbrul (Bizon bonasus), ciocănitoarea verde (Picus viridis),
ciocănitoarea mijlocie (Drybates medius), sturzul verde (Turdus viscivorus) etc.
În subregiunea pontico-central asiatică, respectiv în biotopurile de stepă şi
silvostepă, predomină rozătoarele şi ierbivorele, alături de multe specii de păsări şi
reptile precum, popândăul (Citellus citellus), hârciogul (Cricetus cricetus), orbetele
(Spalas microphtalmus), marmota de stepă (Marmota bobac), iepurele (Lephus
europaeus), dihorul de stepă (Mustela eversmanni), dropia (Otis tarda),
potârnichea, prepeliţa, barza, vulpea, lupul etc. În stepa caspică trăieşte singura
specie de antilopă din Europa și anume antilopa saiga (Sayga tatarica).
Fauna submediteraneană relevă un grad mai accentuat de endemizare,
datorită particularităţilor climatice şi barierei lanţului montan Pirinei-Alpi-
Carpaţi-Balcani ce a barat, în general, expansiunea speciilor faunistice aferente,
către nord. Dintre animalele caracteristice se remarcă muflonul (Ovis musimon) -
răspândit în insulele Corsica şi Sardinia, hiena vărgată (Hyaena hyaena), şacalul
auriu (Canis aureus), lupul şacal (Canis aureus lupaster), hârciogul mic
(Mesocricetus auratus), vulturul pleşuv (Gyps fulvus), vipera cu corn (Vipera
ammodytes), scorpionul (Euscorpuis europeus), broasca ţestoasă (Testudo
graeca). Singura specie de maimuţe este magotul (Macaca sylvanus), ce are ca
biotop preferat stâncile Gibraltarului.

Fig.62. Magotul (Macaca sylvanus).

Foto: (Cocean, P.).
104
 Fauna masivelor montane înalte conservă, la rândul său, o serie de specii
endemice, între care capra neagră (Rupicapra rupicapra) - în Munții Carpaţi, ţapul
de munte alpin (Capra ibex) - în Munții Alpi, ţapul pirenaic (Capra pyrenaica) - în
Munții Pirinei, marmota alpină (Marmota alpina), vulturul bărbos (Gypaetus
barbotus) etc.
Fauna subterană (cavernicolă) a peşterilor şi avenelor, se înscrie cu specii
şi genuri numeroase, studiate în primul rând de către fondatorul biospeologiei,
românul Emil Racoviţă. Mediul subteran a determinat o serie de adaptări precum
depigmentarea sau atrofierea văzului. În Europa se conturează o zonă
biogeografică de extensie a faunei cavernicole, desfăşurată latitudinal între Marea
Mediterană şi versantul nordic al arcului carpatic, peşterile aflate (în pleistocen)
sub calota glaciară fiind lipsite astăzi de vieţuitoare. Cunoscut este primul animal
cavernicol descoperit în endocarst, numit proteus (Proteus anguinus), din peşterile
carstului sloven, numeroasele colonii de lilieci generatoare de depozite însemnate
de guano, exploatat economic în trecut, în Peştera Cioclovina Mare, dar şi cele 34
specii unice pentru ştiinţa mondială, descoperite în mediul bogat în metan şi
hidrogen sulfurat al Peşterii Movile din Podişul Dobrogei.
Între animalele aflate pe cale de dispariţie se înscriu zimbrul, dropia, barza
albă, aspretele (Romanichtys valsanicola) - un peşte din familia bibanului,
considerat o adevărată fosilă vie, ce trăieşte numai în râul Vâlsan din bazinul
Argeşului, într-un număr de circa 200 exemplare etc.
VI.3. Învelişul edafic
Rezultat al interacţiunilor complexe şi continue dintre substratul geologic,
relief, climă, hidrografie, vegetaţie şi faună, învelişul edafic se prezintă într-o gamă
diversă de clase, tipuri şi subtipuri de soluri cu un potenţial ecologic şi productiv
variat. În general, procesul de pedogeneză a fost favorizat de prezenţa terenurilor
joase şi aplatizate din categoria câmpiilor şi podişurilor cu altitudini reduse. De
asemenea, dominanţa climei temperate, fără excese termice notabile, a favorizat
procesul de descompunere a materiei organice de către microorganisme, pe mari
suprafeţe cu litieră bogată, asigurată de asociaţiile forestiere şi pajiştile stepei.
Fenomenului menţionat, de sorginte naturală, i s-a suprapus intervenţia antropică
îndelungată, care a acţionat, pe mari suprafeţe, nu întotdeauna favorabil asupra
solului, transformându-l.
Învelişul de soluri al continentului european relevă o dublă zonalitate
(latitudinală şi altitudinală) precum şi aspecte evidente de azonalitate,
determinate de influenţa decisivă a unuia sau altuia dintre factorii pedogenetici
(apa, roca, relieful, clima etc.). De asemenea, este evidentă şi influenţa legii
regionalităţii solurilor43, conform căreia, anumitor soluri zonale le corespund
anumite soluri azonale (în zona cernisolurilor sunt caracteristice salsodisolurile
sau gleisolurile molice; în zona podzolurilor apar constant histosolurile şi
gleisolurile tipice etc.).

43conform lui Ianoş, Gh. (1997).

105
 1) Zonalitatea latitudinală se reflectă în prezenţa solurilor specifice
tundrei, silvotundrei, zonei temperate şi zonei subtropicale.
a) Solurile zonei arctice (polară şi subpolară) sunt slab structurate, cu
litieră puţină, activitatea microorganismelor, datorită restrictivităţilor de ordin
climatic, fiind qvasi-inexistentă. Este mediul în care s-a format şi evoluează
permafrostul, specific arhipelagurilor insulare nordice Spitzbergen şi Franz Josef,
dar şi nordului Peninsulei Scandinavia sau Câmpiei Europei de Est. Caracteristice
pentru silvotundră sunt podzolurile criostagnice (gelice) dezvoltate pe substratul
permanent îngheţat al permafrostului, de unde profilul subţire, orizonturile
nediferenţiate şi cu aciditate amplificată.
b) Solurile taigalei aparţin formaţiunilor pedogenetice acide, sunt sărace în
humus, au culoare cenuşie-albicioasă, litiera de conifere fiind dificil de descompus
(într-un interval scurt de vară) de către microorganisme, afectate în diversitatea lor
de restricţiile severe ale climei. Frecvente sunt podzolurile tipice, care circumscriu
în domeniul lor, teritorii vaste din Peninsula Scandinavia, nordul Câmpiei Europei
de Est, Scoţia, Islanda. Sub pădurile mixte situate în sudul taigalei propriu-zise s-
au format podzo-luvisolurile, desfăşurate sub forma unei fâşii orientată vest-est, din
arealele nord-estice ale Poloniei, prin partea central-nordică a Câmpiei Europei de
Est şi până la Munții Ural.
c) Solurile specifice pădurilor de foioase temperate s-au format pe un
material parental de origini variate, acid sau bazic, în condiţii de umectare
suficientă, cu o litieră abundentă, asigurată de această asociaţie forestieră. O clasă
importantă este cea a cambisolurilor cenuşii, brune sau negre acide, care definesc
areale largi din vestul Europei, unde climatul oceanic umed le favorizează
structurarea şi orizonturile.
A doua clasă de soluri, reprezentativă prin desfăşurarea ei spaţială şi
varietatea tipurilor şi subtipurilor este cea a luvisolurilor brun roşcate, brun roşcate
luvice, brune luvice, albice etc., cu un conţinut bogat de argilă, formate pe o rocă
mamă puţin consolidată. La contactul cu silvostepa şi stepa, din Podişul Moldovei
şi până la izvoarele fluviului Kama, se extind griziomurile puţin acide, cu indice de
fertilitate superior mediei.
d) Solurile silvostepei şi stepei aparţin clasei cernisoluri, având profunzimi
mari, orizonturi clar delimitate, conţinut ridicat de humus şi fertilitate ridicată. Se
desfăşoară din Câmpia Panonică, prin Câmpia Română şi pe areale extinse în
Câmpia Est-Europeană. Cernoziomului propriu-zis i se asociază cernoziomul
levigat iar în arealele cu ariditate sporită kastanoziomul, în diferitele sale variante.
Funcţie de condiţiile de solificare, de roca mamă şi gradul de umectare, diversitatea
subtipurilor şi variantelor de cernoziomuri se amplifică mult (ex. calcice, luvice,
cambice, salinizate, rendzinice, carbonatice, gleizate etc.). În Câmpia Caspică sunt
răspândite kastanoziomurile de stepă aridă, formate într-un climat cu precipitaţii
reduse (250-350 mm/an), o vegetaţie ierboasă cu un aport organic modest, de unde
rezultă conţinutul modest de humus şi, implicit, fertilitatea redusă.
e) Solurile zonei subtropicale (mediteraneene) maronii şi terra rossa, s-au
format sub păduri şi tufişuri xerofile din regiunea sud-europeană omonimă.
106
 Prezintă orizonturi scheletice bogate, litiera provenită de la vegetaţia
adaptată condiţiilor de uscăciune aducând un aport mediu de substanţă organică. În
schimb, activitatea microorganismelor este intensă şi îndelungată. Spălarea
humusului şi reţinerea în orizontul superior a oxizilor de fier le conferă culoarea
roşcată. Regiunii mediteraneene îi aparţin soluri precum terra rossa (ce acoperă
suprafeţele calcaroase mai umede ale Munților Apenini, Munților Rhodopi, sierrelor
din Peninsula Iberică etc.), lateritele (formate pe rocile cristaline din aceleaşi areale),
vertisolurile (formate pe un substrat parental argilos bazic şi cu răspândire insulară în
peninsulele Iberică şi Balcanică). Acestea din urmă, în ciuda comportamentului
aparte, în raport cu prezenţa sau lipsa umectării (gonflare sau crăpare), prezintă o
fertilitate ridicată, fapt ce explică intensa lor valorificare agricolă.
2) Zonalitatea altitudinală se realizează în masivele montane înalte,
poziţionate la latitudini reduse şi medii, unde ecartul climatic este mai larg şi etajarea
mai expresivă. Cele mai relevante exemple pot fi sesizate pe versantul sudic al
Munţilor Alpi unde, la bază se dezvoltă solurile zonei subtropicale (galbene, castanii
sau roşiatice), apoi se trece la luvisoluri, cambisoluri şi spodisoluri (caracteristice
climatului temperat), acompaniate, la cote altimetrice superioare, de către litosoluri
sau, sub gheţarii alpini, de secvenţe de permafrost. În Munții Carpaţi, etajarea
solurilor urmează aceeaşi succesiune, cu menţinerea prezenţei pe cele mai înalte
suprafeţe numai a solurilor brune acide alpine şi a litosolurilor.
3) Solurile azonale specifice continentului european se remarcă prin câteva
tipuri, dintre care menţionăm:
- leptosolurile, al căror orizont A se suprapune direct pe roca masivă sau pe
fragmente de rocă, în principal carbonatice. Sunt prezente în diferite areale montane
(ex. Munții Ural, Alpii Scandinaviei, Peninsula Balcanică, Munții Pirinei, Munții
Alpi etc.) şi prezintă numeroase subtipuri, dintre care cel mai răspândit este
leptosolul rendzinic;
- regosolurile au o geneză şi o structură asemănătoare cu a leptosolurilor,
însă sunt formate pe depozitele friabile, neconsolidate, specifice arealelor nordice
ale Câmpiei Europei de Est sau ale Câmpiei Germano-Poloneză;
- andosolurile s-au format pe cenuşa şi depozitele vulcanice şi prezintă o
răspândire limitată în continentul european. Cele mai extinse suprafeţe apar în
perimetrul lanţului vulcanic din Carpaţii Orientali, Masivul Central Francez,
Sicilia, Italia sudică, areale în care activitatea vulcanică a fost mai intensă;
- arenosolurile, cunoscute şi sub numele de psamosoluri, sunt specifice
unor areale din nordul şi vestul Mării Caspice, Câmpia Română, Câmpia Panonică,
anumitor sectoare din câmpia litorală atlantică, precum şi anumitor delte şi lunci.
Prezintă profile slab diferenţiate şi au o fertilitate scăzută;
- salsodisolurile (solonceacurile şi soloneţurile) s-au format fie pe
depozite de sare, precum cele din Subcarpaţii româneşti, fie, mai ales, în regiunile
cu deficit hidric, unde circulaţia ascendentă a apelor freatice concentează sărurile la
suprafaţă (ex. Câmpia pontico-caspică, Câmpia Română, Meseta spaniolă etc.44);

44conform lui Ianoş, Gh., 1997.

107
 - rendzinele şi pseudorendzinele sunt soluri aerate, permeabile, cu humus
mult dar de calitate inferioară, care s-au format într-un mediu prielnic, oferit de
către calcarele din Masivul Central Francez, Podişul Karst, Podişul Boemiei,
Podişul Mehedinţi, Munţii Apuseni etc;
- în luncile şi deltele marilor fluvii europene (ex. Volga, Dunăre, Rhon,
Pad, Ebru, Rhin) procesul de pedogeneză a fost influenţat de aportul, repetat, de
debit solid şi de abundenţa apei. Au luat naştere, astfel, fluvisolurile (solurile
aluvionare) incomplet dezvoltate dar cu o fertilitate superioară şi gleisolurile (mai
ales lăcoviştile). Acestea din urmă sunt specifice și în anumite areale depresionare
şi câmpii joase, unde apa freatică este aproape de suprafaţă (ex. suprafeţe extinse
din Câmpia Germano-Poloneză);
- antrosolurile (solurile desfundate) sunt prezente în arealele cu intensă
activitate agricolă, precum vestul Câmpiei Germano-Poloneză, Câmpia Română
sau Câmpia Panonică, unde intervenţia antropică, prin irigare, fertilizanţi, lucrări
ameliorative sau de exploatare agricolă, a modificat total structura iniţială a
stratului de sol.

108
 VII. RESURSELE NATURALE
Raportate la extensiunea teritoriului, vechimea şi continuitatea populării,
timpul îndelungat, intensitatea şi diversitatea formelor de exploatare, resursele
naturale ale continentului european au avut şi au un impact (prin calitate şi
cantitate) asemănător celor din restul continentelor. Dacă în prezent, unele dintre
ele au devenit insuficiente, cauza trebuie identificată în epuizarea lor treptată, în
depăşirea limitei superioare a sustenabilităţii, în lipsa soluţiilor alternative etc.
VII.1. Resursele subsolice
Relevă o paletă diversă, dintre care se remarcă resursele energetice
(combustibilii fosili), minereurile feroase, minereurile neferoase, apele minerale,
apele termale, peșterile etc.
a) Resursele energetice prezintă o importanţă deosebită datorită devenirii
energiei drept principiu vital al progresului economic şi social. La nivelul
subsolului sunt cantonate resursele convenționale de energie (ex. cărbuni, petrol,
gaze naturale etc.) precum şi cele nucleare sau geotermice.
Rezervele de cărbuni ale Europei, deşi exploatate intens încă din secolul al
XVII-lea, odată cu debutul revoluţiei industriale, pot asigura consumul întregului
continent mai multe secole. Ele sunt alcătuite din cărbunii superiori, cocsificabili
(antracitul şi huila) şi din cărbunii inferiori, energetici (cărbunele brun, lignitul şi
turba). Bazinele carbonifere huilifere se circumscriu centurii emisferei nordice
planetare, desfăşurată est-vest, din Siberia şi până pe ţărmul pacific al continentului
nord-american. Prin urmare, sunt localizate în areale precum Munţii Ural, bazinul
Peciora, bazinul Doneţk, bazinul Lublin, Silezia Superioară, bazinul Ruhr, bazinul
Saar, centrul Angliei. Intercalat acestora se remarcă bazinele cu cărbuni inferiori,
precum bazinul Moscovei, bazinul saxono-turingian, Most, Motru etc.
Curba ascendentă a valorificării cărbunilor a înregistrat un prim moment
de prag (de reducere a consumului), odată cu utilizarea tot mai largă a petrolului,
începând cu a doua jumătate a secolului XX. Al doilea moment de prag, mai
atenuat decât primul, s-a produs după „primul şoc petrolier”, din anul 1973, când s-
a revenit, pentru o scurtă perioadă, la un consum intens al cărbunilor. În prezent,
cărbunii încep să fie înlocuiţi din ce în ce mai mult de energia atomică, mult mai
ieftină şi mai eficientă sau de sursele neconvenţionale, mai ecologice.
Petrolul a fost exploatat, pentru prima dată, în perimetrul continentului
european, în Subcarpaţii Moldovei, România fiind prima ţară din lume înscrisă cu
producţie de petrol, respectiv încă din anul 1857 (ex. Bucureştiul deţine şi el
primordialitatea mondială în ceea ce priveşte iluminatul cu petrol lampant).
Importanţa economică a petrolului românesc, exploatat în Subcarpaţii Moldovei şi
Subcarpaţii Getici, s-a menţinut la cote intense până după cel de-al Doilea Război
109
Mondial când Uniunea Sovietică începe propriile sale exploatări de mare
anvergură, în regiunea Povolje. Teritoriul dintre Volga şi Munții Ural, denumit
metaforic „al doilea Baku”, cantonează mari rezerve, intens exploatate în prezent.
Zăcăminte petrolifere importante există şi în partea nordică a Câmpiei Europei de
Est (ex. câmpurile petrolifere Peciora).
A doua regiune cu rezerve deosebite este platforma submersă a Mării
Nordului care, începând cu anii '80 a impus Marea Britanie şi Norvegia între marii
producători la nivel mondial (Fig. 63).

Fig.63. Exploatările petrolifere şi gazeifere din Marea Nordului.

Sursă:(Caloianu, N., Gârbacea, V., Hârjoabă, I., Iancu, Sivia, Marin, I., 1982, citaţi de
Cocean, P., 2005).
110
 Zăcăminte mai reduse cantitativ sunt cantonate în platforma continentală a
Mării Negre, Câmpia Română şi în arealele estice ale Câmpiei Panonice. Sporirea
continuă a consumului de carburanţi impune un import masiv de petrol din Africa
de Nord, ţările Golfului Persic, America Latină etc.
Modul de utilizare dual (energetic şi industrial) a impus gazele naturale
drept o resursă preţioasă, exploatată cu o intensitate sporită. În Depresiunea
Transilvaniei este înmagazinat cel mai pur gaz metan din lume, rezervele fiind însă
modeste cantitativ.
Zăcăminte bogate cantitativ se găsesc în domurile fundamentului Câmpiei
Europei de Est (ex. Rusia, Ucraina) şi în platforma continentală a Mării Nordului
(asociate zăcămintelor de petrol), pe baza lor Olanda devenind al 6-lea mare
producător la nivel mondial.
Minereurile radioactive (ex. uraniu, thoriu, radiu etc.) asigură materia
primă pentru sectorul energetic nuclear. Ele sunt cantonate în structurile vechi,
arhaice şi paleozoice, ale unităţilor montane şi de podiş europene (ex. Munții Ural,
fundamentul Câmpiei Europei de Est, Alpii Scandinaviei, patrulaterul Ceho-
Morav, Masivul Central Francez, Meseta iberică, Munţii Apuseni etc.).
b) Minereurile feroase şi neferoase asigură dezvoltarea sectorului
metalurgic. Şi în acest caz, continentul european se remarcă printr-o exploatare de
peste trei secole a zăcămintelor proprii, fapt ce a dus la epuizarea unora dintre ele.
În sectorul siderurgic, de mare impact sunt minereurile de fier, utilizate în
procesul de obţinere a fontei şi oţelurilor. Rezerve importante de fier sunt localizate
în Munţii Ural, Podişul Volîno-Podolic (Krivoi Rog), Peninsula Crimeea (Kerci),
Alpii Scandinaviei (Kiruna, Gallivare, Kirunavara), Lorena, partea centrală a Angliei
etc. Cel mai însemnat zăcământ de minereu de fier de pe Glob se suprapune
„anomaliei magnetice de la Kursk”, din partea vestică a Rusiei, unde numai rezervele
de fier se cifrează în jurul valorii de 100 miliarde tone, la care se adaugă cele de
cuarţită mineralizată şi de minereuri neferoase. La Krivoi Rog rezervele de minereu
de fier sunt estimate la circa 20 miliarde tone, cele din Munţii Ural totalizează circa
13 miliarde tone, iar cele din Peninsula Kerci sunt de aproximativ 3 miliarde tone. În
cantităţi mai resuse, minereuri feroase se exploatează şi în Munţii Poiana Ruscă (ex.
Ghelari, Teliuc), centrul Spaniei, Munții Balcani etc.
Metalele colorate (ex. cupru, plumb, zinc etc.) se extrag din zăcămintele
nemetalifere existente în cantităţi mari în Munţii Ural, Munţii Carpaţi, Munţii
Serbiei, Munţii Cantabrici.
Pentru obţinerea aluminiului se valorifică atât resursele europene de
bauxită, existente în Grecia, Croaţia, Ungaria, Franţa, România, cât şi cele
provenite din import.
Metalele preţioase (ex. aur, argint, platină) sunt exploatate în Munţii Ural,
Munţii Apuseni, Munţii Balcani. Munţii Apuseni au deţinut cele mai însemnate
acumulări auro-argentifere din Europa, însă exploatarea lor intensă şi continuă
(încă din perioadele pre-romană şi romană) le-a diminuat mult cantitativ.
Continentul european este bogat şi în alte resurse ale subsolului,
nemetalifere, dintre care se remarcă sarea, utilizată pe scară largă în consumul
111
populaţiei şi în industria chimică. Rezerve impresionante de sare sunt cantonate în
Bazinul Transilvaniei, Subcarpaţi, Polonia (Wielicza), Regatul Unit al Marii
Britanii și Irlandei de Nord, Ucraina sau Germania, acestea putând satisface
consumul încă câteva milenii. O altă resursă este sulful, cu mari rezerve existente
în Sicilia, Spania, Federația Rusă sau Polonia. Cromul se remarcă, de asemenea,
prin mari cantităţi, existente în Kosovo, Albania, Serbia.
Sărurile de potasiu, utilizate în industria chimică pentru producerea
îngrăşămintelor chimice sunt prezente în cantităţi considerabile în arealele
masivelor hercinice din Germania (ex. Harz, Eiffel), Spania, Italia, Federația Rusă
(Solikamsk), Ucraina, Belarus.
Varietatea structurilor geologice asigură întreaga gamă de roci de
construcţie, cea mai valoroasă fiind marmura, extrasă din stratele de calcare
cristaline din Munţii Apenini (ex. Carrara, La Spezia, Siena, Prato), Munţii
Rhodopi (ex. Paros, Pentelic), Munţii Carpaţi (ex. Moneasa, Ruşchiţa, Vaşcău),
Munţii Ural etc. Cunoscute sunt, de asemenea, şi rezervele de travertin din Munţii
Apenini şi Munţii Carpaţi sau granitele roşii prezente în fundamentul Scutului
Baltic, exploatate la Rapakiwi (Finlanda) sau Vibro (Suedia).
c) Apele minerale şi termale reprezintă acumulări hidrogeologice cu un
spectru larg al utilizării în consumul populaţiei, turismul curativ sau ca resurse
energetice (cele termale). Geneza lor este legată, mai ales, de manifestările
vulcanice şi postvulcanice dar au apărut şi datorită altor condiţionări geotectonice
sau geologice (ex. falierea intensă a subasmentului, gradient geotermic amplificat,
prezenţa unor depozite salifere, circulaţia ascendentă a apelor prin formaţiuni
bogate în săruri etc.). În Carpaţii Orientali se află cea mai bogată aureolă mofetică
din Europa (cu un număr de peste 3 000 izvoare minerale - Fig. 64), urmată de cele
din Masivul Central Francez, Munții Pirinei, Munții Ural sau Munții Apenini.
Izvoare termale sunt prezente în subasmentul intens faliat al Câmpiei Panonice,
Câmpiei de Vest, Munţii Apuseni, Munții Pirinei. În arealul Apeninilor sudici ele
apar în legătură directă cu manifestările vulcanice şi postvulcanice derulate aici.
d) Peşterile, ca forme de relief endocarstic, au devenit o resursă
importantă, odată cu afirmarea turismului recreativ sau curativ, amenajarea lor
transformându-le în obiective turistice cu exploatarea eficientă. Forma şi mărimea
cavernamentului, speleotemele, râurile, lacurile interioare, cascadele subterane,
vestigiile arheologice şi paleontologice prezente, gheţarii fosili, climatul cu valenţe
protectoare etc., sunt atuuri pentru numeroase peşteri din Carpaţii Româneşti,
Munții Alpi, Munții Pirinei, Munții Dinarici, Munții Apenini, Masivul Central
Francez etc. Prin amenajare şi exploatare turistică, unele peşteri au devenit, practic,
o resursă inepuizabilă a economiei regionale (ex. Postojna, Choranche, Macocha,
Punkva, Peștera Urşilor, Aggtelek, Eisriesenwelt, Han sur Lesse etc.).
VII.2. Resursele solice
Includ o paletă variată, fiind reprezentate în primul rând de fertilitatea
solului, fondul forestier, energia apelor, energia solară, energia eoliană, energia
mareemotrică, peisajele inedite etc.
112
 Fig.64. Izvor mineral la Tuşnad.
Foto: (Cocean, P.).

a) Fertilitatea solului stă la baza afirmării şi dezvoltării sectorului

agricol. Faptul că, circa 84% din suprafaţa continentului european este alcătuită
din câmpii, dealuri şi podişuri joase, cu altitudini de sub 500 m, înscrie terenurile
sale în categoria celor plane, slab fragmentate şi cu o solificare optimă. Cu toate
că restricţiile de ordin climatic afectează o mare parte din terenurile Europei de
Nord, generând fenomene fenologice restrictive, continentul analizat deţine cel
mai vast fond agricol, în raport cu celelalte. Productivitatea acestuia este
superioară pe suprafeţe vaste din Câmpia Europei de Est, Câmpia Română,
Câmpia Panonică, Câmpia Germano-Poloneză. Mai mult, diversitatea tipurilor şi
subtipurilor de sol şi varietatea coordonatelor climatice induc o importanţă,
recunoscută sub aspectul diversificării maxime a practicilor agricole, a ramurilor
şi subramurilor agriculturii (ex. de la valorificarea terenurilor din tundra
113
finlandeză prin creşterea renilor, până la cultivarea viţei de vie sau a citricelor, pe
scară amplă, în arealele mediteraneene sudice).
b) Fondul forestier a înregistrat modificări structurale substanţiale în
decursul timpului, presiunea antropică asupra lui fiind, în numeroase regiuni,
intensă şi pluridirecţional orientată. Astfel, în ţările nordice (Finlanda, Suedia,
Norvegia, Danemarca) el deţine încă procente de circa 60-70% din întregul
teritoriu, în vreme ce în Arhipelagul Britanic, pădurea deține ponderi reduse (circa
doar 9,6% în Anglia şi 4,8% în Irlanda).
Dacă din punct de vedere al extensiunii teritoriale, indicatorii relevă încă o
situaţie relativ optimă, existând, îndeosebi, în arealele nordice şi sudice ale Europei
vaste suprafeţe împădurite, repartiţia pe cap de locuitor a suprafeţelor forestiere este
cea mai redusă de pe glob (circa 0,3 ha/locuitor). Compoziţia, consistenţa şi
conformaţia pădurilor (ca principali parametri de evaluare economică) se află la un
nivel mediu. Exceptând formaţiunile forestiere ale taigalei nordice şi ale unor areale
din regiunile montane, pădurile europene (ex. cele mediteraneene) au o calitate
redusă, având mai degrabă, simplu rol peisagistic. Proliferarea asociaţiilor secundare
a diminuat drastic valoarea economică a acestora dar şi a vegetaţiei din alte regiuni
europene, unde replantările nu s-au derulat organizat şi la momentul oportun (ex.
România). Producţia de masă lemnoasă a pădurilor europene este superioară mediei
la nivel mondial, fiind de circa 92 m3/ha/an, valoare calculată la nivelul anului 2011.

Fig.65. Centrala solară de la Odeillo din Munţii Pirinei.

Foto: (Cocean, P.).
114
 c) Energia apelor de suprafaţă (râuri şi fluvii) este mai redusă, în
comparaţie cu a altor continente (reversul reliefului jos şi mai puţin fragmentat).
Potenţial hidroenergetic superior, valorificat în cea mai mare parte, deţin Munţii
Alpi, Alpii Scandinaviei, Munții Pirinei, Munții Carpaţi, precum şi marile fluvii
europene (ex. Dunărea, Volga, Rhinul, Rhonul).
d) Energia solară relevă cantităţi suficiente pentru a fi valorificate optim,
în regiunile sudice (ex. Peninsula Iberică, Peninsula Italică, Peninsula Balcanică),
definite printr-o durată mare a strălucirii Soarelui (peste 2 000 ore/an) şi prinr-o
radiaţie solară puternică. Situaţia se prezintă asemănător şi în cazul arealelor
montane, precum Munții Pirinei (Fig. 65), Munții Alpi, Munții Apenini etc.
e) Energia eoliană deţine valori considerabile în arealele europene vestice,
afectate de către vânturile de vest şi în masivele montane expuse intens circulaţiei
aerului. Un număr impresionat de centrale eoliene împânzesc fâşiile litorale şi
colinele cu vânturi puternice şi constante din Regatul Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord, Belgia, Olanda, Germania, Austria etc.
f) Energia mareemotrică valorificată, pentru prima dată, tot în perimetrul
continentului european (ex. centrala mareemotrică La Rance din Franţa), are
posibilităţi de exploatare optimă doar pe faţada atlantică a uscatului continental sau
în nordul Peninsulei Kola (ex. Kislaia-Guba), unde mareele au amplitudini
suficient de ample pentru a pune în funcţiune tehnologiile aferente.
g) Potenţialul turistic derivat din diversitatea formelor de relief, climatul
mediteranean şi cel temperat moderat, menţinerea zăpezii în arealele europene
nordice şi în munţii înalţi (peste 5 luni/an), condiţiile optime pentru agrementul
nautic, lacurile sărate, fondurile de vânătoare şi pescuit, prezenţa tuturor
categoriilor de obiective antropice (ex. istorice, religioase, culturale, etnografice,
monumente de rezonanţă mondială), fac din continentul european unul dintre cele
mai atractive la scară mondială, un veritabil paradis al turismului recreativ, cultural
şi curativ, atestat de intensitatea circulaţiei turistice şi de numărul mare de
vizitatori europeni și extraeuropeni (mai ales asiatici).

115
 VIII. RESURSELE UMANE
Continentul european nu deţine calitatea de leagăn principal al
antropogenezei, precum Africa sau Asia. Cu toate acestea, Europa a fost locuită
încă de acum 1,5-2 milioane ani, când Homo habilis a început să populeze arealele
sudice, mediteraneene, roind dinspre regiunea marelui graben est-african. A fost
urmat, în succesiunea devenirii omului ca specie cu trăsături superioare, de către
Homo erectus (în urmă cu circa 300 000 ani) sinonim cu Homo spelaeus ce locuia
(în număr mare) în peşterile din regiunile calcaroase. În pleistocenul superior
(acum circa 100 000 ani) s-a individualizat Homo sapiens (Omul de Neanderthal)
care, alături de Omul de Cro Magnon, vor surmonta rigorile glaciaţiunilor, la
adăpostul aceloraşi cavităţi naturale din Munţii Pirinei, Munţii Cantabrici, Munţii
Apenini sau Munţii Apuseni. Homo sapiens sapiens şi-a făcut simţită prezenţa în
urmă cu circa 50 000-40 000 ani (venind, cel mai probabil, din Asia vestică),
definitivând un moment important al procesului de antropizare şi anume cel al
apariției primelor comunităţi umane închegate.
VIII.1. Factorii răspândirii teritoriale a populaţiei
Răspândirea populaţiei într-un anumit teritoriu se exprimă printr-o serie de
indicatori dintre care menţionăm: densitatea generală, calculată ca raport dintre
numărul locuitorilor stabili (P) şi suprafaţa teritoriului (S) şi exprimată în loc./km2;
coeficientul de arealitate este indicatorul invers al densităţii generale; densitatea
fiziologică se obţine prin raportarea populaţiei totale (P) la suprafaţa agricolă
(S.ag.); densitatea agricolă (D.a.) receptată ca raport numeric dintre populaţia
ocupată în agricultură şi suprafaţa agricolă; densităţile urbane care se referă la
diferitele componente ale spaţiului construit sau la întreaga suprafaţă a teritoriului
administrativ al oraşului; densitatea economică ca raport între necesităţile
populaţiei şi resursele teritoriului aferent, devenite disponibile prin producţie.
Factorii favorabili ai răspândirii şi existenţei permanente a populaţiei în
cadrul continentului european sunt: altitudinea şi fragmentarea redusă a reliefului;
orientarea (pe direcţia est-vest) a catenelor montane; prezenţa unor culoare fluviale
largi (orientate pe direcţia nord-sud); pătrunderea adâncă a mărilor (ex. Marea
Baltică, Marea Mediterană, Marea Neagră etc.); climatul fără ample excese termice
şi pluviometrice; complementaritatea resurselor solice și subsolice etc.
Predominanţa formelor de relief cu altitudini de sub 200 m (acestea dețin
circa 57% din suprafaţa continentului), recunoscute ca fiind cele mai favorabile
locații pentru derularea activităţilor umane, a făcut din Europa un continent cu
multiple oportunităţi de vieţuire şi edificare a habitatelor permanente. Câmpiile
litorale aferente regiunii mediteraneene (ex. Câmpia Padului, Câmpia Ebrului,
Câmpia Andaluziei, Câmpia Mariţei, Câmpia Thessaliei etc.), alături de cele din
116
partea estică (ex. Câmpia Europei de Est) sau central-nordică (ex. Câmpia
Germano-Poloneză), la care se asociază numeroase şi extinse podişuri de joasă sau
moderată altitudine (ex. Podişul Ardeni, Meseta iberică, Podişul Ceho-morav,
Podişul Dobrogei), precum şi a unor vaste depresiuni interioare (ex. Depresiunea
Panonică, Depresiunea Transilvaniei) au devenit teritorii în care populaţia s-a
sedentarizat şi a dezvoltat forme de interrelaţionare cu natura locurilor complexe şi
durabile. În mod evident, niciun alt continent nu s-a dovedit (din perspectivă
morfologică) atât de favorabil pentru procesul de locuire umană. Restrictivităţile
imprimate de unităţile montane în primul rând (ex. Munții Apenini, Munții Pirinei,
Munții Alpi, Munții Carpaţi) s-au transformat, în perioadele critice ale istoriei, în
atuuri habitaţionale, jucând rolul de adăposturi sigure, în vremuri de restrişte,
pentru populaţia regiunilor învecinate.
În corelaţie directă cu influenţa formelor de relief, răspândirea populaţiei
afirmă valori maxime (de peste 70%) în regiunile cu altitudini de sub 200 m. Circa
24% din populaţie ocupă teritoriile cu altitudini cuprinse între 200-800 m, 5,8% pe
cele situate între 800-1 500 m şi doar 0,2% la peste 1 500 m. Spre deosebire de
Asia, America sau Africa, unde o componentă de populaţie semnificativă numeric,
ocupă teritoriile unor platouri sau podişuri înalte, în Europa acestea lipsesc. La
altitudini de peste 1 500 m, aşezările umane permanente şi (deci) populaţia stabilă,
sunt prezente doar în arealele montane ale Alpilor, Pirineilor, Apeninilor şi se află
în relaţie directă cu stabilimentele turistice.
Orientarea predilectă a catenelor montane pe direcţia est-vest a permis o
circulaţie relativ facilă, pe acest itinerariu, a populaţiilor migrate dinspre Asia (un
veritabil areal de roire demografică din antichitate până astăzi). O atestă
pătrunderea, în spaţiul european, în perioada marilor migraţii, derulate între
secolele V-XIII, dar şi ulterior, a slavilor, hunilor, fino-ugrilor, turco-mongolilor,
ţiganilor, arabilor sau chinezilor (aceştia din urmă în perioada contemporană).
Lipsa obstacolelor morfologice a facilitat intrarea adâncă a grupurilor de populaţii
alohtone care, datorită gradului lor de civilizaţie inferior, au fost, de regulă,
asimilate, dar nu fără anumite influenţe, în mentalul locuitorilor europeni45.
De asemenea, orientarea nord-sud a unor culoare fluviale majore (ex.
Dvina, Don, Siret, Prut, Vistula, Rhin, Rhon etc.) a favorizat deplasarea, pe acest
traseu, în ambele sensuri, a diverse valuri de populaţie, cu o serie de consecinţe
majore în dezvoltarea economică şi socială a ţinuturilor în cauză. Astfel, este
celebru, aşa-numitul drum al chihlimbarului (ambra), creionat încă din neolitic,
între Europa de Nord (Marea Baltică) și Peninsula Italică. Cu valențe favorabile
asemănătoare s-a înscris axa Rhin-Rhon (între sudul și nordul Europei), în lungul
căreia s-a derulat, în perioada antică, marea expansiune a romanilor etc.
Fragmentarea intensă a uscatului continental, de către bazine marine
favorabile circulației (ex. Marea Baltică, Marea Mediterană, Marea Neagră etc.), a
reprezentat, la rându-i, un factor optim al procesului de răspândire a populației în
cadrul continentului analizat. Spre exemplu, Marea Mediterană a devenit, în

45conform lui Vandermotten, C., 2000, citat de Cocean P. 2005.

117
antichitate, o veritabilă entitate lacustră, pe țărmurile căreia s-au dezvoltat câteva
civilizații umane, printre care se remarcă cele grecești (ex. cretană, greacă, elenă
etc.) sau civilizațiile etruscă și romană. În atare condiții, bazinul mediteranean a
devenit un adevărat punct de plecare pentru exploatarea și ocuparea ținuturilor
europene interioare. Caracter asemănător (dar cu o mult mai redusă intensitate) au
avut și bazinele aferente Mării Negre sau Mării Baltice.
Climatul temperat moderat, fără amplitudini termice și pluviometrice
excesive (sau alte fenomene climatice extreme), a menținut și menține un cadru
ambiental propice locuirii și desfășurării activităților umane pe parcursul întregului
an. Excepție face doar partea nordică a continentului unde, dealtfel, popularea s-a
realizat târziu, odată cu procesele tehnologiei și cu intensități reduse.
Complementaritatea resurselor este un alt factor favorabil procesului de
populare. Pădurile întinse și râurile bogate în surse de hrană (pește) au asigurat în
preistorie, un domeniu prielnic activităților de vânătoare și pescuit. Pădurea și
terenurile fertile au oferit lemn și posibilități multiple de dezvoltare a sectorului
agricol, minereurile din Munții Apuseni, Masivul Central Francez, Munții Apenini,
Munții Balcani etc., au subvenționat metalurgia arhaică, resursele petroliere și
carbonifere au stat la baza industriei energetice de mai târziu. De asemenea,
fațadele sudice și vestice ale continentului, cu lungimi apreciabile ale țărmurilor,
au oferit, pe lângă pescuit, posibilități reale de dezvoltare a navigației și, implicit, a
comerțului etc.
VIII.2. Evoluția și densitatea populației
Evoluția numerică a populației continentului european a urmat, în genere,
același mers cu cel al populației la nivel mondial, cu o creștere lentă în perioada
antică (la începutul erei creștine populația Europei fiind estimată la circa 10
milioane locuitori) și o accelerare ușoară în perioada Evului Mediu. Ea se supune,
ca fenomen, paralelizării cu cele patru revoluții demografice cunoscute, respectiv:
cea de acum 40 000-35 000 ani, când omul primitiv inventează primele unelte și
descoperă focul; revoluția agricolă de acum 10 000-5 000 ani; revoluția industrială
din secolele XVIII-XIX și revoluția medicală (sanitară) din secolul XX.
Primul salt major în creșterea populației are loc odată cu revoluția
industrială, ce declanșează, prin efectele ei de ordin economic și social, fenomenul
de explozie demografică, ritmul creșterii anuale ajungând la o valoare de 0,8%, în
raport cu 0,1-0,2% în etapele anterioare. Ca urmare, de la circa 120 milioane
locuitori existenți în anul 1700 se ajunge la 180 milioane în anul 1800, la peste 400
milioane în anul 1900 și la circa 739,6 milioane locuitori existenți în prezent46.
În ultima parte a secolului XX și la începutul secolului XXI, odată cu
realizarea procesului de tranziție demografică, la scara întregului continent,
creșterea populației s-a atenuat, ritmul evoluției anuale ajungând la o valoare de
0,2-0,3%, asemănător cu cel din perioada anterioară exploziei demografice.

46la data de 31 decembrie 2014.

118
 Densitatea medie a populației Europei relevă, în prezent, valoarea de circa
72 locuitori/km2, fiind inferioară celei din Asia dar superioară celor din America,
Africa, Australia și Oceania. Valorile densității populației exprimă o distribuție
inegală în plan teritorial, în corelație strânsă cu indicele de favorabilitate al
factorilor naturali, bogăția și diversitatea resurselor, vechimea populării etc. Astfel,
valori minime ale densității, de sub 1 locuitor/km2 sunt specifice insulelor și
arhipelagurilor nordice (ex. Franz Josef, Spitzbergen, Novaia Zemlea etc.). Cu
circa 3 locuitori/km2 se remarcă Islanda, nordul Peninsulei Scandinavia, nordul
Câmpiei Europei de Est iar valori cuprinse între 3-10 locuitori/km2 caracterizează
taigaua europeană nordică, regiunile muntoase înalte, sectoarele deltaice ale
fluviilor Dunărea și Volga, Masivul Central Francez, meseta iberică etc.
Densitatea maximă atinge, în prezent, valori de 15 254 locuitori/km2 în
Principatul Monaco, 1 306 locuitori/km2 în Malta,1 914 locuitori/km2 în Vatican,
peste 300 locuitori/km2 în Bazinul Londrei, Benelux, culoarul Rhinului, Bazinul
parizian, Silezia, Bazinul Ruhr sau regiunea metropolitană a Moscovei. Explicația
densităților cu valori mari rezultă din paralelizarea lor cu centrele și regiunile
industriale (precum cele din centrul și sud-estul Angliei, vestul Germaniei), din
existența unor vaste și fertile terenuri agricole (ex. Câmpia Padului, vestul Câmpiei
Germano-Poloneze), din prezența amenajărilor turistice (ex. litoralul spaniol,
litoralul francez, litoralul italian de la Marea Mediterană) etc. Revoluția industrială
și exodul rural au favorizat concentrarea populației, în secolele XIX și XX, în
anumite areale. Concomitent, a avut loc o emigrare puternică, din interiorul sau
exteriorul continentului, către marile capitale (mai ales către principalele metropole
coloniale - Londra, Paris, Bruxelles, Amsterdam, Lisabona, Madrid) și către
regiunile industriale, miniere, carbonifere sau petroliere.
În plan regional se individualizează trei areale europene intens populate
(Fig. 66.), respectiv:
a) Câmpia nord-vest europeană (la care se ataşează şi unele bazine de la
marginea sistemului hercinic) - cuprinde Câmpia Germano-Poloneză (inclusiv
Danemarca, Olanda, nordul Belgiei), bazinele Parisului şi Loirei, Bazinul Londrei,
Scania. Este o regiune cu un înalt nivel de dezvoltare a industriei şi serviciilor, grad
de urbanizare foarte accentuat (peste 80%) şi o agricultură avansată de tip intensiv;
b) Regiunea limitrofă Mării Mediterane - are un climat favorabil, posibilităţi
multiple de valorificare a fâşiilor litorale şi a căilor maritime, o istorie veche. Aceste
condiţii au determinat existenţa unei economii diversificate, un rol important avându-
l turismul. Cele mai populate sunt zonele litorale ale Italiei, Franţei (la est de Delta
Rhonului), Greciei, litoralul estic şi sud-estic al Spaniei, precum şi câmpiile
adiacente (ex. Câmpia Padului, Câmpia Traciei, Câmpia Aragonului);
c) Europa mijlocie - este axată îndeosebi pe contactul dintre cele două
sisteme morfostructurale majore ale continentului, respectiv hercinic şi alpino-
carpatic. În cadrul ei se disting, prin concentrările de populaţie, Culoarul Rhone-
Saône, Culoarul Rhin-Main, Podişul Elveţiei, Germania de Sud, Depresiunea
Vienei, Podişul Boemiei, Câmpia Dunării Mijlocii, bazinul superior al Vistulei,
nord-vestul Ukrainei.
119
 Fig.66. Repartiţia densităţilor de populaţie în Europa (2010).
Sursă:(https://www.google.ro/search?q=Europe+population+density&biw=1280&bih=913
&site=webhp&tbm=isch&tbo=u&source=univ&sa=X&ei=LWGOVb_OCYbeU6ShrqAO
&ved=0CB4QsAQ#imgrc=3CA0Tu2JkdyVOM%3A, accesat în 27.06.2015, orele 1140).

La nivelul statelor europene și a unor entități teritoriale cu statut special, se

constată, din punct de vedere a valorilor densității populației, următoarea situație
(Tabelul 3):
Densitatea populației la nivelul entităților politico-administrative europene (iulie 2014)
Tabelul 3
Populația Densitatea Speranța de
Statul/Entitatea Suprafaţa
totală populației viață la
teritorială (km2)
(locuitori) (loc./km2) naștere (ani)
Akrotiri1 123 15 700 127,64 lipsă date
Albania 28 748 3 020 209 105,06 77,96
Andorra 468 85 458 182,60 82,65
Austria 83 871 8 223 062 98,04 80,17
Belarus 207 600 9 608 058 46,28 72,15

120
Belgia 30 528 10 449 361 342,29 79,92
Bosnia și Herțegovina 51 197 3 871 643 75,62 76,33
Bulgaria 110 879 6 924 716 62,45 74,33
Cipru 9 251 1 172 458 126,74 78,34
Confederația Helvetică 41 277 8 061 516 195,30 82,39
Croația 56 594 4 470 534 78,99 76,41
Danemarca 43 094 5 569 077 129,23 79,09
Dhekelia2 131 15 700 119,85 lipsă date
Estonia 45 228 1 257 921 27,81 74,07
Federația Rusă3 17 098 242 142 470 272 8,33 70,16
Finlanda 338 145 5 268 799 15,58 79,69
Franța4 551 500 62 814 233 113,90 81,66
Germania 357 022 80 996 685 226,87 80,44
Gibraltar5 6,5 29 185 4 490,00 79,13
Grecia 131 957 10 775 557 81,66 80,30
Guernsey6 78 65 849 844,22 82,39
Insula Man7 572 86 866 151,86 80,98
Insulele Feroe8 1 393 49 947 35,86 80,11
Irlanda 70 273 4 832 765 68,77 80,56
Islanda 103 000 317 351 3,08 81,22
Italia 301 340 61 680 122 204,69 82,03
Jan Mayen9 377 lipsă date lipsă date lipsă date
Jersey10 116 96 513 832,01 81,66
Kosovo 10 887 1 859 203 170,77 75,73
Letonia 64 589 2 165 165 33,52 73,44
Liechtenstein 160 37 313 233,21 81,68
Lituania 65 300 3 505 738 53,69 75,98
Luxemburg 2 586 520 672 201,34 80,01
Macedonia 25 713 2 091 719 81,35 75,80
Malta 316 412 655 1 305,87 80,11
Muntenegru 13 812 650 036 47,06 75,89
Norvegia 323 802 5 147 792 15,90 81,60
Olanda 41 543 16 877 351 406,26 81,12
Polonia 312 685 38 346 229 122,64 76,65
Portugalia 92 090 10 813 834 117,43 79,01
Principatul Monaco 2 30 508 15 254,00 89,57
Regatul Unit al Marii
243 610 63 742 977 261,66 80,42
Britanii și Irlandei de Nord
Republica Cehă 78 867 10 627 448 134,75 78,31
Republica Moldova 33 851 3 583 288 105,85 70,12
România 238 391 21 729 871 91,15 74,69
San Marino 61 32 742 536,75 83,18
Serbia 77 474 7 209 764 93,92 75,02
Slovacia 49 035 5 443 583 111,01 76,69
Slovenia 20 273 1 988 292 98,08 77,83
Spania 505 370 47 737 941 94,46 81,47
Suedia 450 295 9 723 809 21,59 81,89
121
 Svalbard11 62 045 1 872 0,03 lipsă date
Ucraina 603 550 44 291 413 74,38 69,14
Ungaria 93 028 9 919 128 106,63 75,46
Vatican 0,44 842 1 913,64 81,85
Uniunea Europeană 4 324 782 511 434 812 118,26 80,02
Europa12 10 176 246 739 608 850 72,68 78,21
Sursă:(https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/wfbExt/region_eur.html, accesat în data de 27.06.2015, orele 1147).
1
sub tutela Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
2
sub tutela Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
3
datele se referă la suprafața întregului stat.
4
datele se referă doar la Franța Metropolitană, fără a include și teritoriile apartenente.
5
sub tutela Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
6
sub tutela Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
7
sub tutela Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
8
sub tutela Danemarcei.
9
sub tutela Norvegiei.
10
sub tutela Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord.
11
sub tutela Norvegiei.
12
datele se referă exclusiv la continentul european, fără a include partea asiatică a Rusiei.
Datele referitoare de densitatea populației permit identificarea în cadrul
continentului european a patru clase (grupe) de state (vezi Tabelul 3):
- grupa statelor cu densitate foarte mare (peste 1 000 locuitori/km2):
Principatul Monaco (15 254,00 locuitori/km2), Vatican (1 913,64 locuitori/km2) și
Malta (1 305,87 locuitori/km2);
- grupa statelor cu densitate mare (100-1 000 locuitori/km2) include cel mai
mare număr de state europene, respectiv: Albania, Andorra, Belgia (342,29
locuitori/km2), Cipru, Confederația Helvetică, Danemarca, Franța, Germania,
Italia, Kosovo, Liechtenstein, Luxemburg, Olanda (406,26 locuitori/km2), Polonia,
Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Republica Cehă,
Republica Moldova, San Marino (536,75 locuitori/km2), Slovacia și Ungaria;
- grupa statelor cu densitate mijocie (50-100 locuitori/km2) grupează statele
Austria, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria, Croația, Grecia, Irlanda, Lituania,
Macedonia, România, Serbia, Slovenia, Spania și Ucraina;
- grupa statelor cu densitate redusă (sub 50 locuitori/km2) include Belarus
(46,28 locuitori/km2), Estonia (27,81 locuitori/km2), Federația Rusă (8,33
locuitori/km2)47, Finlanda (15,58 locuitori/km2), Islanda (3,08 locuitori/km2),
Letonia (33,52 locuitori/km2), Muntenegru (47,06 locuitori/km2), Norvegia (15,90
locuitori/km2), și Suedia (21,59 locuitori/km2).
Dintre statele europene cu suprafaţă mare şi valori ridicate ale densităţii
populaţiei propunem, spre analiză, trei studii de caz, respectiv Regatul Unit al
Marii Britanii şi Irlandei de Nord, Germania şi Italia, pentru a înţelege resorturile
care determină apariţia unor mari concentrări de populaţie.

47valoarea se referă la suprafața întregului stat.

122
 a) Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord prezintă o valoare
medie a densităţii populaţiei de 261,66 locuitori/km2. Se remarcă o diferenţiere
majoră între populaţia concentrată în arealele de câmpie şi cea din arealele
montane (aceasta din urmă reprezentând doar 1,3% din totalul populaţiei).
Densităţi mici ale populaţiei, de sub 50 locuitori/km2 se întâlnesc în sudul şi nordul
Scoţiei şi cea mai mare parte a Irlandei.

Fig.67. Concentrări urban-industriale în Regatul Unit al Marii Britanii şi

Irlandei de Nord.
Sursă:(http://sedac.ciesin.org/gpw/maps/lecz/Great_Britain_10m_LECZ_and_population_d
ensity.jpg, accesat în 29.11.2007, orele 853).
123
 Un fenomen cu un impact deosebit este cel de polarizare a populaţiei, de
către axa Londra-Birmingham-Liverpool, de conurbaţiile Londra, Manchester,
Midlands-Vest sau Merseyside, unde densitatea populaţiei atinge valori de 2 500-4
500 locuitori/km2 (Fig. 67). Doi factori au fost decisivi în conturarea acestor
concentrări de populaţie, respectiv gradul de urbanizare şi dezvoltarea industrială.
b) Germania se remarcă printr-o valoare medie a densităţii populaţiei de
226,87 locuitori/km2, arealele cu cele mai mari densităţi fiind suprapuse
principalelor concentrări urban-industriale localizate în partea vestică (Fig. 68).

Fig.68. Concentrări urban-industriale în Germania.

Sursă:(http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.library.uu.nl/kaartenzaal/Softwares
ite/Beschrijvingen/AtlasBRD.gif&imgrefurl=http://www.library.uu.nl/kaartenzaal/Softwaresit
e/Beschrijvingen/AtlasBRD.html&h=569&w=799&sz=30&hl=ro&start=20&um=1&tbnid=S
mBr-44MPhaQgM:&tbnh=102&tbnw=143&prev=, accesat în 29. 11. 2007, orele 900).

Astfel, se remarcă: (1) concentrarea industrială Rhin-Ruhr - este de tip

policentric şi grupează peste 17 milioane locuitori, reprezentând aproximativ 21%
din populaţia totală. Geneza şi evoluţia acesteia este legată de valorificarea
cărbunilor superiori din bazinul Ruhr (huilă). Include în perimetrul său bazinul
carbonifer Ruhr şi axa Rhinului; (2) concentrarea urban-industrială Rhin-Main -
se caracterizează prin activităţi industriale şi de servicii. Apare un policentrism, din
124
care fac parte oraşele Frankfurt, Mainz, Wiesbade, Darmstadt, ce totalizează circa
3,2 milioane locuitori, iar ca ramuri ale industriei sunt construcţiile de maşini,
industria textilă, a pielăriei dar şi o puternică activitate fluvială şi portuară; (3)
concentrarea urban-industrială Rhin-Neckar; (4) concentrarea urban-industrială
Saar; (5) concentrarea industrial-urbană Stuttgart; (6) concentrarea urban-
industrială München (de tip metropolitan); (7) concentrarea industrial-urbană
Nürnberg și (8) concentrarea industrial-urbană Hamburg.

Fig.69. Concentrări urban-industriale în Italia.

Sursă:(http://cache.eb.com/eb/image?id=71755&rendTypeId=4, accesat în
29.11.2007, orele 904).

c) Italia - prezintă o densitate medie la nivel naţional de 204,69

locuitori/km2. Repartiţia populaţiei în teritoriu este inegală, provinciile cele mai
populate fiind situate în arealele nordice şi centrale. Astfel, teritoriile cu valori de
125
peste 500 locuitori/km2 sunt vestul Lombardiei, Liguria, Emilia Romagna, Latium
(zona Romei), Campania (zona Napoli). Cu valori cuprinse între 200-500
locuitori/km2 sunt Apulia, sudul provinciei Emilia Romagna, regiunile litorale iar
arealele cu densităţi de sub 50 locuitori/km2 sunt situate în zona alpină nordică,
alături de Toscana Centrală, Sicilia, sudul Italiei.
Concentrările urbane cele mai importante sunt (Fig. 69): Torino-
Milano-Brescia-Venezia (în care este dezvoltată industria constructoare de
maşini, textilă şi prelucrătoare); Genova (cu mari şantiere navale); Bologna-
Modena-Ravenna (construcţii de maşini, industria chimică, prelucrarea
petrolului); La Spezia-Pisa-Firenze-Livorno (industrie portuară, textile);
regiunea Romei; axa Napoli-Sicilia-Sardinia.
VIII.3. Dinamica populaţiei
Dinamica naturală şi teritorială a populaţiei continentului european a fost
influenţată de numeroase condiţionări de ordin istoric, economic, social sau
cultural. Astfel, procesul de populare a Europei este rezultatul fenomenelor
istorice, declanşate odată cu expansiunea romană, popor care a integrat în sfera sa
de influenţă culturală, arealele sudice şi partea mediană a continentului.
Al doilea moment, se suprapune cu invazia, dinspre est, a slavilor, care au
ocupat, în întregime, arealele continentale estice şi central-estice. Expansiunea lor
a fost perturbată doar de inserţia, începând cu secolul X, a ungurilor şi rezistenţa la
asimilare a românilor. În sfârşit, formarea Imperiului Otoman, cu includerea între
graniţele sale, pentru mai multe secole, a părţii sud-estice a Europei, va determina,
în primul rând, bulversarea etnică a Balcanilor48.
VIII.3.1. Dinamica naturală
Este un indicator ce exprimă raportul dintre natalitate şi mortalitate iar la
nivel european relevă o evoluţie spasmodică, cu ritmuri accelerate în anumite
perioade şi mult mai atenuate în altele.
În general, natalitatea se încadrează într-o evoluție descrescătoare,
începând cu maximul atins în secolele XVIII-XIX, al exploziei demografice
europene și până astăzi, datorită creșterii standardului de viață (facilitat inclusiv
prin limitarea dimensiunii familiei tradiționale), procesului de planificare familială,
utilizării contraceptivelor (pilula contraceptivă - veritabilă revoluție în domeniu,
apărută după anul 1965), creșterii vârstei mariajului și divorțialității ridicate,
comportamentului social modern etc.
Se remarcă și o serie de momente-prag, cum ar fi cel determinat de
scăderea drastică a natalității, după anul 1960, în anumite state din jumătatea estică
a continentului (ex. Ungaria, Letonia, Lituania, Estonia etc.) datorită
industrializării rapide, condițiilor grele de locuire și liberalizării avortului.
Fenomenul s-a extins, ulterior și în statele din vestul și sudul continentului, efectul

48conform lui Vandermotten, C., (2000), citat de Cocean, P., (2005).

126
imediat fiind scăderea numărului de copii/femeie, de la 2,5-3 (1965) la 1,2-1,8
(1995) și la 0,7-0,8 (2014).
Dimpotrivă, pentru alte state din jumătatea estică a continentului, precum
România, politicile nataliste au dus la un veritabil boom demografic în anii 1960-
1970 dar de scurtă durată. După anul 1990 fecunditatea a scăzut brusc în statele
estice și s-a stabilizat la o valoare redusă în cele vestice.
În prezent (vezi Tabelul 4), Europa înregistrează o valoare medie a
natalităţii de 10,27‰, media la nivelul Uniunii Europene fiind de 10,17‰. Statele
europene cu cea mai ridicată natalitate (peste 10‰) sunt: Albania (12,73‰),
Belarus, Cipru (11,44‰), Confederația Helvetică, Danemarca, Estonia, Federația
Rusă, Finlanda, Franţa (12,49‰), Irlanda (15,18‰), Islanda (13,09‰),
Liechtenstein, Luxemburg (11,75‰), Macedonia (11,64‰), Malta, Muntenegru,
Norvegia, Olanda, Regatul Unit al Marii Britanii şi Irlandei de Nord (12,22‰),
Republica Moldova (12,21‰), Slovacia şi Suedia. La polul opus se situează câteva
state în care valoarea natalităţii deţine valori de sub 9‰, precum: Andorra, Austria
(8,76‰), Bosnia şi Herţegovina (8,89‰), Bulgaria, Germania (8,42‰), Grecia,
Italia, Principatul Monaco (6,72‰), San Marino (8,70‰) şi Slovenia (8,54‰).
Restul statelor europene prezintă valori ale natalităţii poziţionate în jurul valorii
medii la nivel continental.
Principalii indicatori ai dinamicii populației la nivelul statelor europene (iulie 2014)
Tabelul 4
Sporul Sporul
Natalitatea Mortalitatea
Statul natural migratoriu
(‰) (‰)
(‰) (‰)
Albania 12,73 6,47 6,26 - 3,31
Andorra 8,48 6,82 1,66 0,00
Austria 8,76 10,38 -1,62 1,76
Belarus 10,86 13,51 - 2,65 0,78
Belgia 9,99 10,76 - 0,77 1,22
Bosnia și Herțegovina 8,89 9,64 - 0,75 - 0,38
Bulgaria 8,92 14,30 - 5,38 - 2,89
Cipru 11,44 6,57 4,87 9,89
Confederația Helvetică 10,48 8,10 2,38 5,43
Croația 9,49 12,13 - 2,64 1,43
Danemarca 10,22 10,23 - 0,01 2,25
Estonia 10,29 13,69 - 3,40 - 3,37
Federația Rusă1 11,87 13,83 - 1,96 1,69
Finlanda 10,35 10,51 - 0,16 0,62
Franța2 12,49 9,06 3,43 1,09
Germania 8,42 11,29 - 2,87 1,06
Grecia 8,80 11,00 - 2,20 2,32
Irlanda 15,18 6,45 8,73 3,31
Islanda 13,09 7,13 5,96 0,52
Italia 8,84 10,10 - 1,26 4,29
Kosovo 9,79 12,13 - 2,34 - 0,93
127
 Letonia 9,79 13,60 - 3,81 - 2,37
Liechtenstein 10,53 7,02 3,51 4,72
Lituania 9,36 11,55 - 2,19 - 0,73
Luxemburg 11,75 8,53 3,22 7,97
Macedonia 11,64 9,04 2,60 - 0,48
Malta 10,24 8,96 1,28 1,99
Muntenegru 10,59 9,30 1,29 - 0,55
Norvegia 12,09 8,19 3,90 7,96
Olanda 10,83 8,57 2,26 1,97
Polonia 9,77 10,37 - 0,60 - 0,47
Portugalia 9,42 10,97 - 1,55 2,74
Principatul Monaco 6,72 9,01 - 2,29 2,85
Regatul Unit al Marii
12,22 9,34 2,88 2,56
Britanii și Irlandei de Nord
Republica Cehă 9,79 10,29 - 0,50 2,15
Republica Moldova 12,21 12,60 - 0,39 - 9,80
România 9,27 11,88 - 2,61 - 0,24
San Marino 8,70 8,31 0,39 8,31
Serbia 9,13 13,71 - 4,58 0,00
Slovacia 10,01 9,70 0,31 0,01
Slovenia 8,54 11,25 - 2,71 0,37
Spania 9,88 9,00 0,88 7,24
Suedia 11,92 9,45 2,47 5,46
Ucraina 9,41 15,72 - 6,31 - 0,06
Ungaria 9,26 12,72 - 3,46 1,34
Vatican lipsă date lipsă date lipsă date lipsă date
Uniunea Europeană 10,17 10,17 0,00 2,22
Europa 10,27 10,29 - 0,02 1,55
Sursă:(https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/wfbExt/region_eur.html, accesat în data de 30.06.2015, orele 1130).
1
datele se referă la populația întregului stat.
2
datele se referă doar la Franța Metropolitană, fără a include și teritoriile apartenente.

Mortalitatea înregistrează un prim prag în evoluția sa odată cu scăderea

din perioada revoluției industriale, când îmbunătățirea condițiilor de trai s-a
răsfrânt pozitiv asupra anumitor categorii de populație, din ce în ce mai numeroase.
Al doilea prag coincide cu așa numita revoluție medicală, care a debutat în primele
decenii ale secolului XX, când mortalitatea infantilă scade brusc iar longevitatea
crește, urmare a unei îngrijirii medicale eficiente. În acest context, speranța medie
de viață se încadrează, astăzi, în ecarturi valorice cuprinse între 75-80 ani în
jumătatea vestică a continentului și 70-75 ani în arealele estice.
În prezent (anul 2014), continentul european înregistrează o valoare medie
a mortalității de 10,29‰ (vezi Tabelul 4). În Uniunea Europeană, valoare medie a
acestui parametru demografic este inferioară mediei continentale (10,17‰). Față
de media la nivel continental, statele cu valori superioare ale mortalității (peste
12,00‰) sunt: Belarus (13,51‰), Bulgaria (14,30‰), Croația (12,13‰), Estonia
128
(13,69‰), Federația Rusă (13,83‰), Kosovo (12,13‰), Letonia (13,60‰),
Republica Moldova (12,60‰), Serbia (13,71‰), Ucraina (15,72‰) și Ungaria
(12,72‰), toate aceste țări fiind poziționate în jumătatea estică a continentului,
unde nivelul de trai este mai redus decât în cele vestice. Cu valori reduse ale
mortalității (sub 9,00‰) se remarcă următoarele state: Albania (6,47‰), Andorra
(6,82‰), Cipru (6,57‰), Confederația Helvetică (8,10‰), Irlanda (6,45‰),
Islanda (7,13‰), Liechtenstein (7,02‰), Luxemburg (8,53‰), Malta (8,96‰),
Norvegia (8,19‰), Olanda (8,57‰) și San Marino (8,31‰). Practic, valorile cele
mai reduse ale mortalității se înregistrează în statele cu un nivel ridicat al calității
vieții (ex. Andorra, Olanda, Luxemburg, Confederația Helvetică, Malta, Norgevia
etc.) sau în cele recunoscute ca având o genă longevivă (ex. Albania).
Prin urmare, sporul natural prezintă aceeași curbă descendentă, rezultată nu
atât din valorile oarecum plafonate ale mortalității, ci mai ales din scăderea continuă
a natalității. Astfel, la nivel continental, sporul natural prezintă o valoare medie
negativă de - 0,02‰, valoarea sa la nivelul Uniunii Europene fiind de 0,00‰.
Se constată prezența unui număr important de state europene (ce
cumulează aproximativ jumătate din populația continentului) în care sporul natural
deține valori negative (vezi Tabelul 4), respectiv: Austria, Belarus (- 2,65‰),
Belgia, Bosnia și Herțegovina, Bulgaria (- 5,38‰), Croația (- 2,64‰), Danemarca,
Estonia (- 3,40‰), Federația Rusă, Finlanda, Germania (- 2,87‰), Grecia (-2,20‰),
Italia, Kosovo (- 2,34‰), Letonia (- 3,81‰), Lituania (- 2,19‰), Polonia,
Portugalia, Principatul Monaco (- 2,29‰), Republica Cehă, Republica Moldova,
România (- 2,61‰), Serbia (- 4,58‰), Slovenia (-2,71‰), Ucraina (- 6,31‰) și
Ungaria (- 3,46‰), datorat unui cumul de factori economici, sociali sau culturali.
Valori pozitive ale sporului natural se înregistrează în restul statelor
europene, dintre care se remarcă cele cu peste 3,00‰ și anume Albania (6,26‰),
Cipru (4,87‰), Franța (3,43‰), Irlanda (8,73‰), Islanda (5,96‰), Liechtenstein
(3,51‰), Luxemburg (3,22‰) și Norvegia (3,90‰). Statele cu valori pozitive ale
sporului natural dețin (cu câteva excepții, precum Franța, Albania, Irlanda) un
potențial demografic modest (număr redus de locuitori) și nu reușesc să
echilibreze pierderile de populație din statele cu bilanț negativ, ceea ce
demonstrează o realitate mai degrabă pesimistă: populația Europei, din punct de
vedere a evoluției naturale, stagnează!
Tranziția demografică, ca fenomen cu mare rezonanță în dinamica
populației Terrei, a debutat în istoria civilizației umane, în nord-vestul Europei,
odată cu revoluția industrială, prin scăderea mortalității, datorită ameliorării igienei
publice și progresului agriculturii, în cea de-a doua jumătate a secolului XVIII
(după anul 1775). Scăderea natalității a intervenit ca fenomen, mult mai târziu,
peste circa un secol, respectiv în ultimul sfert al veacului XIX. Astfel, urmare a
sporului natural deosebit, a rezultat un surplus de populație (în general săracă) care
a emigrat mai ales către America de Nord. Europa a înregistrat un bilanț negativ
până în jurul anului 1920.
În prezent, speranța de viață la naștere în statele continentului european,
prezintă o valoare medie de 78,21 ani, fiind mai ridicată în statele Uniunii
129
Europene, respectiv 80,02 ani (vezi Tabelul 3). Cele mai ridicate valori ale acestui
parametru (peste 81,00 ani) se remarcă în statele cele mai dezvoltate, în care
calitatea locuirii, calitatea alimentației sau calitatea serviciilor medicale sunt la
standarde superioare. Astfel, valori de peste 81,00 ani ale speranței de viață la
naștere se înregistrează în următoarele state europene: Andorra (82,65 ani),
Confederația Helvetică (82,39), Franța (81,66), Islanda (81,22), Italia (82,03),
Liechtenstein (81,68), Norvegia (81,60), Olanda (81,12), Principatul Monaco
(89,57), San Marino (83,18), Spania (81,47), Suedia (81,89) și Vatican (81,85).
Valorile cele mai reduse (sub 76,00 ani) apar în statele cu coordonatele cele mai
precare din perspectiva calității vieții și în cele cu o genă mai puțin longevivă,
precum: Belarus (72,15 ani), Bulgaria (74,33), Estonia (74,07), Federația Rusă
(70,16), Kosovo (75,73), Letonia (73,44), Lituania (75,98), Macedonia 75,80),
Muntenegru (75,89), Republica Moldova (70,12), România (74,69), Serbia (75,02),
Ucraina (69,14) și Ungaria (75,46).
VIII.3.2. Dinamica teritorială
Mișcarea migratorie este un fenomen caracteristic tuturor speciilor de
animale și cu atât mai mult omului, care conștientizează avantajele deplasărilor
dintr-un loc în altul, percepându-le, adesea, ca fiind baza rațiunii sale existențiale.
Deplasările de populație (individuale sau în grupuri) s-au derulat cu intensități și
repercusiuni diferite, în întreaga perioadă de dezvoltare și afirmare a speciei
umane, fapt atestat de migrarea primilor oameni dinspre Africa sau Asia de Vest
către regiunea mediteraneană. Migrarea popoarelor germanice către sudul și vestul
Europei, migrarea slavilor pe direcția est-vest, migrarea din Asia și stabilirea în
centrul Europei a ungurilor, apariția turcilor în Peninsula Balcanică etc., reprezintă
exemple edificatoare.
Importanță sporită prezintă fenomenele de mobilitate derulate în ultimele
secole, deoarece ele exprimă noile raporturi de ordin economic, politic și social,
instaurate la nivel continental, precum și între acesta și celelalte continente. Astfel,
deosebit de relevantă este migrarea (începând cu secolul al XVI-lea) europenilor
spre continentele nou descoperite (America, în primul rând și, ulterior, către
Australia și Oceania). Ea s-a realizat cu intensitate maximă în secolele XVIII-XIX,
pe fondul exploziei demografice din Europa, când au plecat către America un
număr de peste 50 milioane europeni, îndeosebi din statele vestice (ex. englezi,
irlandezi, spanioli, portughezi etc.) dar și din statele central sau est europene.
Rezultatul a fost instaurarea rasei albe ca rasă dominantă în toate aceste teritorii și
a limbilor engleză și spaniolă, ca limbi de mare circulație internațională. O migrare
de amploare mai redusă a avut loc și peste Munții Ural, când, circa 10 milioane de
ruși au populat întinsele teritorii siberiene.
Un alt moment important a fost generat de destrămarea imperiilor
coloniale, fenomen petrecut în prima parte a secolului XX, când s-a intensificat
procesul de emigrare către vechile metropole. Astfel, Marea Britanie a fost asaltată
de valuri de emigranți dinspre India, Pakistan, Antile, în timp ce Franța a primit
emigranți din Algeria sau Indochina iar Belgia și Portugalia din Africa.
130
 Al Doilea Război Mondial a determinat, la rându-i, alte dislocări și
migrări forțate de populație. Este suficient să amintim deplasarea (și din păcate,
exterminarea) evreilor, schimburile de populație dintre Germania și Cehia,
Germania și Polonia, URSS și Polonia, dislocarea tătarilor și a țiganilor din sud-
estul Europei etc.
După război a avut loc un proces de migrare a germanilor din țările
comuniste est-europene către Republica Federală Germană, favorizat de saltul
economic și social, care a stat la baza „miracolului german”. Redresarea economică
rapidă a Gemaniei de Vest s-a datorat și migrării (pentru muncă) către acest stat a
italienilor, grecilor, iugoslavilor, turcilor, proces derulat în anii 1950-1970 ai
secolului trecut. Una dintre consecințele fenomenului menționat este prezența, astăzi,
pe teritoriului Germaniei a unei comunități turce de circa 5 milioane locuitori49.
De același tip și cu aceleași cauzalități sunt migrațiile actuale dinspre
statele estice (aflate în tranziția economică și socială post-comunistă) și vestul
european dezvoltat. Statele țintă, îndeosebi pentru români (cei plecați la muncă în
străinătate sunt estimați la circa 2,5-3 milioane) sunt Spania, Italia, Franța,
Germania, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Austria
etc. Nu lipsesc din acest tip de migrație, nici bulgarii, polonezii, ucrainenii (aflați
pe primul loc între muncitorii străini din Portugalia în anul 2014), moldovenii etc.
Facilitățile acordate, prin ridicarea vizelor pentru anumite state estice, au stimulat
decisiv migrațiile pentru muncă.
Alte tipuri de migrații sunt cele determinate de colapsul și destrămarea
unor state multinaționale, exemplele cele mai concludente fiind URSS și
Yugoslavia. În aceste teritorii, încă au loc redistribuiri de populație, prin migrarea
etnicilor ruși din fostele republici sovietice către Federația Rusă, a sârbilor din
Croația, Bosnia-Herțegovina, Kosovo sau Slovenia către Serbia etc.
În cadrul Europei se derulează și procese de migrație internă, în
perimetrul aceluiași stat. Cel mai cunoscut flux este cel dinspre regiunea
Mezzogiorno către nordul industrial dezvoltat (în Italia), dinspre meseta spaniolă
către litoralul mediteranean (în Spania) sau dinspre arealele nord-estice către cele
sud-vestice (în România) etc.
Indicatorul cel mai fidel pentru interpretarea dinamicii teritoriale a
populației este sporul migratoriu. În prezent, la nivel european acesta are o valoare
medie pozitivă de 1,55‰, fiind ceva mai ridicat în statele Uniunii Europene,
respectiv 2,22‰ (vezi Tabelul 4). Statele cu valori pozitive ale acestui indicator
sunt, în marea lor majoritate cele dezvoltate, situate în partea vestică a
continentului. Astfel, statele europene cu valori de peste 2,00‰ ale sporului
migratoriu sunt50: Cipru (9,89‰), Confederația Helvetică (5,43‰), Danemarca
(2,25‰), Grecia (2,32‰), Irlanda (3,31‰), Italia (4,29‰), Liechtenstein (4,72‰),
Luxemburg (7,97‰), Portugalia (2,74‰), Principatul Monaco (2,85‰), Regatul
Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (2,56‰), Republica Cehă (2,15), San

49cifră valabilă la data de 01 iulie 2014.

50 idem.
131
Marino (8,31‰), Spania (7,24‰) și Suedia (5,46‰). Desigur, valori pozitive dar
mai reduse decât în cazurile menționate, se remarcă și în alte țări europene, datorită
unor restrictivități severe în legislația muncii pentru persoanele din anumite state,
mai ales pentru cele din afara Uniunii Europene. Acestei categorii îi aparțin
următoarele: Austria, Belarus, Belgia, Croația, Federația Rusă, Finlanda, Franța,
Germania, Islanda, Malta, Olanda, Slovacia, Slovenia Și Ungaria.
Statele sărace estice ale Europei prezintă valori negative ale sporului
migratoriu, după cum urmează: Albania (- 3,31‰), Bosnia și Herțegovina (- 0,38‰),
Bulgaria (- 2,89‰), Estonia (- 3,37‰), Kosovo (- 0,93‰), Letonia (- 2,37‰),
Lituania (- 0,73‰), Macedonia (- 0,48‰), Muntenegru (- 0,55‰), Polonia (-
0,47‰), Republica Moldova (- 9,80‰), România (- 0,24‰) și Ucraina (- 0,06).
VIII.4. Structurile de populație
Structurile de populație definesc, prin varietatea aspectelor relevate,
potențialul uman al continentului, respectiv valențele calitative ale resursei umane.
Constituie un indicator expresiv, fiind utilizat în orice acțiune de
planificare a dezvoltării teritoriului, la nivelul întregului continent sau numai la
nivelul unei entități regionale.
Principalele structuri de populație la nivelul statelor europene (iulie 2014)
Tabelul 5
Structura pe Structura pe grupe de Structura pe
sexe1 (%) vârstă1 (%) medii1 (%)
Statul
0-14 15-64 65 ani
Bărbați Femei urban rural
ani ani și peste
Albania 49,9 50,1 21,4 68,1 10,5 52,0 48,0
Andorra 52,3 47,7 15,6 71,4 13,0 88,0 12,0
Austria 48,8 51,2 14,0 67,7 18,3 68,0 32,0
Belarus 47,2 52,8 14,2 71,7 14,1 75,0 25,0
Belgia 48,9 51,1 15,9 66,1 18,0 97,0 3,0
Bosnia și
58,6 41,4 14,0 71,0 15,0 49,0 51,0
Herțegovina
Bulgaria 48,3 51,7 13,9 67,9 18,2 71,0 23,0
Cipru 50,2 49,8 16,2 73,4 10,4 70,0 30,0
Confederația
47,4 52,6 15,2 67,8 17,0 74,0 26,0
Helvetică
Croația 48,2 51,8 15,1 68,1 16,9 58,0 42,0
Danemarca 49,2 50,8 17,6 75,3 17,1 87,0 13,0
Estonia 45,9 54,1 15,1 67,2 17,7 69,0 31,0
FederațiaRusă2 44,7 55,3 15,2 71,8 13,0 73,0 26,0
Finlanda 48,9 51,1 16,0 66,1 17,8 85,0 15,0
Franța 48,6 51,4 18,5 64,7 16,8 85,0 15,0
Germania 49,2 50,8 13,3 66,1 20,6 74,0 26,0
Grecia 48,9 51,1 14,2 66,2 19,6 61,0 39,0
Irlanda 49,4 50,6 21,1 67,3 11,6 62,0 38,0

132
 Islanda 49,6 50,4 20,2 67,1 12,7 93,0 7,0
Italia 48,1 51,9 13,8 65,9 20,3 68,0 32,0
Kosovo 51,2 48,8 27,2 66,1 6,7 48,0 52,0
Letonia 46,6 53,4 13,5 69,5 17,0 68,0 32,0
Liechtenstein 46,5 53,5 16,1 69,0 14,9 14,0 86,0
Lituania 47,2 52,8 13,8 69,7 16,5 67,0 33,0
Luxemburg 48,7 51,3 18,2 66,9 14,9 85,0 15,0
Macedonia 49,7 50,3 18,5 70,0 11,5 59,0 41,0
Malta 49,6 50,4 15,7 68,5 15,8 95,0 5,0
Muntenegru 50,1 49,9 15,5 71,0 13,5 61,0 39,0
Norvegia 49,4 50,6 18,0 66,0 16,0 79,0 21,0
Olanda 49,8 50,2 17,0 67,4 15,6 83,0 17,0
Polonia 48,5 51,5 14,7 71,6 13,7 61,0 39,0
Portugalia 48,6 51,4 16,2 65,8 18,0 61,0 39,0
Principatul Monaco 48,8 51,2 12,3 60,8 26,9 100,0 0,0
Regatul Unit al
Marii Britanii și 49,4 50,6 17,3 66,2 16,5 80,0 20,0
Irlandei de Nord
Republica Cehă 48,8 51,2 13,5 70,2 16,3 74,0 26,0
Republica Moldova 56,3 43,7 15,5 74,0 10,5 47,0 53,0
România 48,8 51,2 14,8 70,4 14,8 57,0 43,0
San Marino 48,0 52,0 16,6 65,4 18,0 94,0 6,0
Serbia 49,0 51,0 15,1 68,5 16,4 56,0 44,0
Slovacia 48,4 51,6 15,6 71,6 12,8 55,0 45,0
Slovenia 48,8 51,2 13,4 69,8 16,8 50,0 50,0
Spania 49,0 51,0 15,1 67,7 17,1 77,0 23,0
Suedia 49,5 51,5 15,4 64,8 19,8 85,0 15,0
Ucraina 46,3 53,7 13,7 70,8 15,5 69,0 31,0
Ungaria 47,7 52,3 14,9 68,2 16,9 68,0 32,0
Vatican3 - - - - - 100,0 0,0
Uniunea
47,8 52,2 15,4 67,2 17,4 72,7 27,3
Europeană
Europa4 49,1 50,9 16,0 67,0 17,0 70,8 29,2
Sursă:(https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/wfbExt/region_eur.html, accesat în data de 01.07.2015, orele 1245).
1
date valabile la data de 01 iulie 2014.
2
datele se referă la populația întregului stat (inclusiv partea asiatică a statului).
3
date lipsă cu privire la acești indicatori.
4
datele se referă exclusiv la continentul european, fără a include partea asiatică a Rusiei.
VIII.4.1. Structura pe sexe
Structura populației pe sexe exprimă raportul dintre numărul femeilor și
bărbaților. Din acest punct de vedere, Europa se înscrie în categoria macro-regiunilor
dezvoltate, caracterizate prin dominanța femeilor în raport cu bărbații. La nivel
continental, populația masculină deține o pondere de 49,1% din total, astfel că
majoritară este populația feminină cu o pondere de 50,9% din populația totală a
133
Europei. Decalajul este mai accentuat în partea cea mai dezvoltată economic a
continentului analizat, respectiv în Uniunea Europeană, unde populația masculină
deține o pondere de doar 47,8% din totalul numărului de locuitori (52,2% femei).
Statele europene în care populația masculină deține ponderile cele mai
reduse, de sub 48% din total, sunt: Belarus (47,2%), Elveția (47,4%), Estonia
(45,9%), Letonia (46,6%), Liechtenstein (46,5%), Lituania (47,2%), Rusia
(44,7%), Ucraina (46,3%) și Ungaria (47,7%).
Pe de altă parte, există o serie de state europene, majoritatea mai puțin
dezvoltate din punct de vedere economic, în care populația masculină domină
femeile, din punct de vedere numeric și procentual, respectiv: Andorra (52,3%
bărbați), Bosnia și Herțegovina (58,6%), Cipru (50,2%), Kosovo (51,2%),
Muntenegru (50,1%) și Republica Moldova (56,3%). Cazul Republicii Moldova
este unul mai special, un procent însemnat din populație fiind plecată temporar
sau definitiv la muncă statele vest-europene, contingentul de persoane plecate
fiind format în cea mai mare parte din femei.
Cu caracter de generalitate la nivel continental și mondial, se poate
remarca faptul că, în statele dezvoltate din punct de vedere economic și social
componenta de populație feminină este majoritară, în vreme ce, în țările puțin
dezvoltate, populația masculină este dominantă.
VIII.4.2. Structura pe grupe de vârstă
Structura populației Europei pe grupe de vârstă, evidențiată prin datele
existente la nivelul anului 2014 (vezi Tabelul 5), exprimă o realitate relativ
îngrijorătoare și anume, aceea că populația continentului îmbătrânește.
Dacă trendul continuă, în anul 2050, circa un sfert din populația Europei va
avea o vârstă de 65 ani și peste. În anul 2014, din primele 20 state ale globului
(funcție de numărul de locuitori cu vârstă de 65 ani și peste), 17 sunt europene.
Populația vârstnică (65 ani și peste) deține la nivel continental o pondere
medie de 17,0%, valoarea fiind mai ridicată în statele mai dezvoltate din Uniunea
Europeană (17,4%). Contingetul de populație cu vârsta menționată depășește
ponderea populației tinere (0-14 ani), atât la nivelul întregului continent (16,0%
populația tânără) cât și la nivelul Uniunii Europene (15,4% populația tânără).
Statele europene cu cea mai mare pondere a grupei de persoane vârstnice
(65 ani și peste), respectiv peste 18% din totalul populației sunt: Austria (18,3%),
Belgia (18,0%), Bulgaria (18,2%), Germania (20,6%), Grecia (19,6%), Italia
(20,3%), Portugalia (18,0%), Principatul Monaco (26,9%), San Marino (18,0%) și
Suedia (19,8%), multe altele deținând procente situate puțin sub această valoare.
Datorită faptului că multe dintre statele cu populație vârstnică numeroasă
au un număr mare de locuitori (ex. Germania, Italia), continentul european devine,
astfel, unul dintre „polii bătrâneţii” de pe glob, ipostază cu variate consecințe
negative în domeniile economic și social.
Prin urmare, numai într-un număr redus de state europene, ponderea
populației tinere (0-14 ani) prezintă valori de peste 20% din populația totală,
respectiv: Albania (21,4%), Irlanda (21,1%), Islanda (20,2%) și Kosovo (27,2%).
134
 Procesul accentuat de îmbătrânire a populației induce o serie de efecte
majore negative, precum: (1) creșterea valorilor ratei de dependență - exprimă
raportul dintre bătrâni și populația activă și (2) reducerea valorilor raportului
dintre tineri și populația adultă. Sporirea populației vârstnice are conotații
multiple dincolo de raportul statistic, dependența bătrânilor de populația activă
având efecte neproductive (dar morale), în vreme ce a tinerilor reprezintă o
premisă a dezvoltării de perspectivă.
VIII.4.3. Structura profesională
Structura profesională evidențiază repartiția populației în cele trei domenii
de activitate consacrate (primar, secundar, terțiar) și în cel de-al patrulea, conturat
în ultimele decenii, al cercetării științifice și tehnologice. Ea oglindește atât
raporturile dintre sectoare, cât și gradul de dezvoltare, modernizare, mecanizare
sau robotizare al acestora.
În sectorul primar (agricultură, exploatare forestieră, pescuit) tendința este
de continuă reducere. Mecanizarea, chimizarea și biotehnologizarea accentuată a
agriculturii, concentrarea puternică a pământului în proprietatea unui număr din ce
în ce mai restrâns de persoane, au determinat o reducere simțitoare a populației
ocupată în domeniul agricol, ajungând în anul 2014 la valori minime în Regatul
Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (2,1%), Suedia (2,3%), Germania (3,1%)
etc. La polul opus se situează state precum Albania (52,0%), Republica Moldova
(34,1%), Ucraina (25,3%) sau Polonia (23,0%).
Pentru sectorul secundar este caracteristică o descreștere mult mai lentă,
deși robotizarea sau cibernetizarea proceselor de producție în industrie progresează
în mod evident. Aceasta se datorează reconversiilor continue sau apariției unor noi
ramuri și subramuri industriale. Pe de altă parte, destructurarea industriei, în fostele
state comuniste, a determinat un proces amplu de disponibilizări masive de
personal, care a migrat în domeniul serviciilor sau a sporit rata șomajului. Procente
importante de locuitori, ce activează în acest sector sunt specifice statelor puternic
industrializate, precum Germania (37,5%), Austria (33,2%), Regatul Unit al Marii
Britanii și Irlandei de Nord (26,7%), Franța (26,9%) sau în unele state cu industrie
masivă dar depășită astăzi din punct de vedere tehnologic, precum România
(47,6%), Ucraina (39,6%), Polonia (32,1%) etc. La polul opus se află state cu
impact industrial redus, în care o mare parte din populația activă este ocupată în
sectorul primar sau terțiar: Albania (20,8%), Olanda (22,7%), Belgia (21,4%) etc.
Sectorul terțiar, al serviciilor, cunoaște o amplificare continuă a ponderii
populației ocupate, ajungând în unele state la 60-70% din total (ex. Olanda,
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Suedia, Franța, Danemarca,
Confederația Helvetică etc.). Cu valori reduse ale populației ocupate în sectorul
serviciilor pot fi menționate state, precum: Albania, România, Ucraina, Bosnia-
Herțegovina, Kosovo, Macedonia, Republica Moldova etc.
Unele state europene, situate în avangarda civilizației actuale își creionează
tot mai accentuat sectorul cercetării științifice și tehnologice (ex. Franța, Germania,
Confederația Helvetică, Olanda, Suedia, Norvegia, Regatul Unit al Marii Britanii și
135
Irlandei de Nord, Federația Rusă etc.). Astfel, tehnopolii au devenit areale ale
inovației, considerate ca fiind „motoare” în dezvoltarea regională actuală.
VIII.4.4. Structura pe medii
Repartiția populației pe cele două medii de locuire (urban și rural) relevă o
predominare netă a populației urbane în raport cu cea rurală, în majoritatea statelor
europene. Fenomenul își are rădăcinile în urbanizarea veche și intensă, în
industrializarea timpurie ce a permis un accentuat exod rural către centrele urbane,
în ridicarea nivelului de trai al populației (manifestat la modul generalizat) în
mediul urban, în stilul de viață considerat ca fiind optim în etapa actuală de
afirmare a civilizației etc.
Populația urbană este direct corelată cu gradul de dezvoltare a orașelor.
Ca vatră veche de populare, Europa a cunoscut procesul urbanizării încă din
perioada antică, când, în regiunea mediteraneeană s-au afirmat primele entități
urbane, numite polis-uri. Ele au fost urmate de habitate asemănătoare, apărute la
răspântiile de drumuri, de-a lungul căilor comerciale terestre și maritime (ex.
orașele porturi), în locul unor stabilimente militare, în jurul unor edificii religioase
de notorietate etc.
Astfel, populația urbană a Europei a sporit continuu, ajungând în prezent
(datele din Tabelul 5 relevă situația la momentul 01 iulie 2014) să dețină o pondere
de 70,8% din total. Uniunea Europeană, entitatea cea mai urbanizată și dezvoltată
din cadrul continentului, prezintă o valoare superioară mediei la nivel continental,
respectiv 72,7% din totalul populației. Statele cu cea mai mare pondere a populației
urbane (peste 80,0%) sunt: Andorra (88,0% din populația totală a statului), Belgia
(97,0%), Danemarca (87,0%), Finlanda (85,0%), Franța (85,0%), Islanda (93,0%),
Luxemburg (85,0%), Malta (95,0%), Olanda (83,0%), Principatul Monaco
(100,0%), Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord (80,0%), San Marino
(94,0%), Suedia (85,0%) și Vatican (100,0%). Indicatorul menționat nu este, însă,
întotdeauna relevant, definirea statutului de așezare urbană, variind mult de la o
țară la altul (ex. în Suedia toate așezările cu peste 200 locuitori sunt considerate
orașe, în vreme ce, în Spania limita inferioară pentru definirea unui oraș este de 10
000 locuitori)51.
La nivelul Europei se remarcă un număr de numai patru state în care
populația urbană este minoritară ca pondere (‹50%), respectiv Bosnia și
Herțegovina (49,0%), Kosovo (48,0%), Liechtenstein (14,0%) și Republica
Moldova (47,0%), într-un al cincilea caz, Slovenia valoarea fiind de 50,0%.
Creșterea populației urbane s-a realizat ritmic. Astfel, la începutul
secolului al XVI-lea, procesul de urbanizare s-a afirmat în Țările de Jos (Belgia,
Olanda, Luxemburg), nordul și centrul Italiei, Sicilia. În jurul anului 1800, au
înregistrat un amplu proces de urbanizare, anumite areale din centrul și sudul
Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, nordul Italiei, culoarul
Rhinului, culoarul Rhonului etc.

51după Erdeli, G., Dumitrache, Liliana (2001), citați de Cocean, P. (2005).

136
 În prezent, peste 70,0% din populația Uniunii Europene locuiește în circa
3 500 orașe cu peste 10 000 locuitori. Mai mult de 40,0% din această populație
trăiește în 200 orașe de peste 200 000 locuitori. Există un număr de 30 orașe
milionare, iar 15 dintre ele au peste 2 000 000 locuitori. Orașele și, implicit,
populația lor contribuie cu peste 85% din PIB-ul Uniunii Europene, iar unele
precum Londra, Paris, Milano, München și Hamburg dețin, însumat, peste 40% din
cifra menționată anterior.
Populația rurală relevă ponderi însemnate în țările slab dezvoltate
economic, unde sectorul primar se menține încă prioritar (ex. Albania, Kosovo,
Bosnia și Herțegovina, Republica Moldova etc.), precum și într-o serie de state care
s-au inserat pe calea dezvoltării dar păstrează încă un fond de populație agricolă
însemnat (ex. România, Croația, Serbia, Muntenegru, Portugalia, Grecia etc.).
La nivelul întregului continent, ponderea populației rurale este de 29,2%,
având valori și mai reduse la nivelul Uniunii Europene, respectiv 27,3%. Populația
rurală este majoritară într-un număr de doar patru state (ex. Bosnia și Herțegovina,
Kosovo, Liechtenstein - tradiția rurală este una deosebită, însă nivelul de trai este
deosebit de ridicat și Republica Moldova).
Statele cu cea mai redusă pondere a populației rurale (‹10%) sunt: Belgia
(3,0%), Islanda (7,0%), Malta (5,0%) și San Marino (6,0%), în vreme ce în
Principatul Monaco și Vatican nu există entități rurale.
Deoarece în Europa, continent înscris, din punct de vedere al dezvoltării,
pe un palier superior, ruralul tinde să se înzestreze cu numeroase valențe
specifice urbanului prin așa-numitul proces de “rur-urbanizare” (infrastructuri
economice și sociale, servicii etc.) decalajul dintre cele două categorii de medii
scade simțitor.
VIII.4.5. Structura rasială
Reflectă o mare omogenitate a populației, prin predominarea covârșitoare
a rasei albe. În cadrul acesteia se diferențiază însă o serie de tipuri și subtipuri
somatice, precum tipul scandinav, tipul slav, tipul mediteraneean, fiecare cu o
serie de particularități anatomice distincte. Migrația intercontinentală asociază
albilor, reprezentanți ai rasei negre care sunt prezenți în marile metropole (ex.
Londra, Paris, Marseille, Amsterdam, Bruxelles, Oslo, Copenhaga, Madrid etc.)
unde au edificat cartiere proprii și se evidențiază printr-o natalitate susținută. În
ultimele decenii, a crescut ponderea reprezentanților rasei galbene (mai ales
chinezi), grupați în arealele comerciale, inclusiv în statele Europei Centrale (ex.
Ungaria, România, Republica Cehă, Slovacia), unde au penetrat, ulterior căderii
vechilor regimuri comuniste.
VIII.4.6. Structura etnică
Relevă predominanța, în spațiul strict al continentului, a rușilor (subliniem
încă o dată că avem în vedere numai populația de la vest de Munții Ural), urmați de
germani, englezi, francezi, italieni, ucraineni, spanioli, polonezi, români etc.
137
 Structura etnică, lingvistică și confesională în statele Europei (iulie 2014)
Tabelul 6

Principalele Principalele confesiuni

Statul Structura etnică (%)1
limbi vorbite2 (%)3

albanezi (95%); albaneza;

musulmani (70%);
greci (3%); alții (2%)- greaca; valaha;
Albania ortodocși (20%);
vlahi, țigani, sârbi, romani; diverse
romano-catolici (10%)
bulgari macedoneni dialecte slave
spanioli (43%); andorezi catalana;
romano-catolici (98%);
Andorra (33%); portughezi (11%); franceza;
alte religii (2%)
francezi (7%); alții (6%) castiliana; altele
austrieci (91,1%); foști germana; turca; romano-catolici (73,6%);
iugoslavi (4%); turci sârba; croata; protestanți (4,7%;
Austria
(1,6%); germani (0,9%); slovena; musulmani (4,2%); atei
alții (2,4%) maghiara (12%); altele (2%)
belaruși (83,7%); ruși belarusa ; rusa; ortodocși (80%); alții
Belarus (8,3%); polonezi (3,1%); poloneza; (20%)-romano-catolici,
ucrainieni (1,7%); alții (3,2%) ucraineana protestanți, mozaici
olandeza;
flamanzi (58%); valoni romano-catolici (75%);
Belgia franceza;
(31%); alții (11%) protestanți (25%)
germana
musulmani (40%);
bosniaci (48%); sârbi
Bosnia și bosniaca; ortodocși (31%);
(37,1%); croați (14,3%);
Herțegovina croata; sârba romano-catolici (15%);
alții (0,6%)
alte religii (14%)
ortodocși (59,4%);
bulgari (76,9%); turci musulmani (7,8%); alte
bulgara; turca;
(8%); țigani (4,4%); alții religii (29,1%)-romano-
Bulgaria romani; alte
(10,7%)-macedoneni, catolici, protestanți;
limbi
armeni, tătari etc. ortodocși armeni,
mozaici; atei (3,7%)
greci (77%); turci greaca; turca; ortodocși (78%);
Cipru
(18%); alții (5%) engleza musulmani (18%); altele (4%)
germana; romano-catolici
germani (65%); francezi franceza; italiana; (48,1%); protestanți
Confederația (18%); italieni (10%); reto-romana; (35,3%); musulmani
Helvetică reto-romani (1%); alții sârbo-croata; (4,3%); ortodocși
(6%) albaneza; alte (1,8%); alte religii
limbi (4,3%); atei (11,1%)
croați (89,6%); sârbi croata; sârba; romano-catolici (87,8%);
(4,5%); alții (5,9%)- ceha; slovaca; ortodocși (4,4%),
Croația
bosnieci, unguri, sloveni, italiana; musulmani (1,3%); alte
cehi, țigani maghiara religii (6,7%)
scandinavi; inuiți; daneza; engleza; protestanți lutherani
Danemarca faroezi; germani; turci; faroeza; germana (95%); romano-catolici
iranieni; somalezi groenlandeza; (3%); musulmani (2%)
138

estonieni (68,7%); ruși
(25,6%); ucraineni
Estonia (2,1%); belaruși (1,2%);
finlandezi (0,8%); alții
(1,6%)
ruși (79,8%); tătari
Federația (3,8%); ucraineni (2%);
Rusă bașchiri (1,2%); ciuvași
(1,1%); alții (12,1%)
finlandezi (93,4%); suedezi
(5,6%); ruși (0,5%);
Finlanda
estonieni (0,3%); țigani
(0,1%); laponi (0,1%)
francezi (100%) de
diverse origini: latini,
Franța
slavi, nord-africani,
celtici, indochinezi, basci
germani (91,5%); turci
(2,4%); alții (6,1%)-greci,
Germania
italieni, polonezi, ruși,
sârbi, croați, spanioli
Grecia greci (93%); alții (7%)
irlandezi (87,4%); alți
albi (7,5%); asiatici
Irlanda
(1,3%); negrii (1,1%);
alții (2,7%)
islandezi (94%); alții
Islanda
(6%)
italieni (100%) de
Italia diverse origini: germani,
francezi, sloveni, greci
albanezi (92%); alții
Kosovo (8%)-sârbi, bosniaci,
turci, etc.
letoni (59,3%); ruși
(27,8%); belaruși (3,6%);
Letonia ucraineni (2,5%), polonezi
(2,4%); lituanieni (1,3%)
germani (65,6%); alții
Liechtenstein
(34,4%)
139
evanghelici-luterani
(13,6%); ortodocși
estoniana; rusa; (12,8%); alți creștini
alte limbi (1,4%); neafiliați vreunui
cult (34,1%); alte religii
(32,0%); atei (6,1%)
ortodocși (20%);
rusa; numeroase
musulmani (15%); alți
alte limbi
creștini (2%); atei și cu
minoritare
religia nedeclarată (63%)
lutherani (82,5%);
finlandeza;
ortodocși (1,1%); alți
suedeza; rusa;
creștini (1,1%); alte religii
lapona
(0,1%); atei (15,1%)
franceza, cu multe romano-catolici (85%);
dialecte: provensala, protestanți (2%); ozaici
bretnona, alsaciana,
(1,0%); musulmani
corsicana; altele (8%); atei (4%)
protestanți (34%);
romano-catolici (34%);
germana
musulmani (3,7%); atei
(28,3%)
ortodocși
greaca; engleza;
(98%);musulmani
franceza
(1,3%); altele (0,7%)
romano-catolici
engleza; (87,4%); anglicani
irlandeza (2,9%); alte religii
(5,5%); atei (4,2%)
lutherani (80,7%); romano-
catolici (2,5%); reprezentanți
islandeza; ai Bisericii Libere din
engleza; limbile Reykjavik (2,4%);
reprezentanți ai Bisericii
nordice; germana
Libere din Hafnarfjorour
(1,6%); alte religii (9,8%);
italiana;
romano-catolici (80%);
germana,
atei și agnostici (20%)
franceza; slovena
musulmani (90%);
albaneza; sârba;
ortodocși (8%); alte
bosniaca; turca
limbi (2%)
letona (58,2%); lutherani (19,6%);
rusa (37,5%); ortodocși (15,3%), alte
lituaniana și religii (0,5%); cu religie
altele (4,3%) nespecificată (63,7%)
germana; romano-catolici
dialectul (76,2%); protestanți
allemanic (7%); atei (16,8%)
 lituanieni (84%);
polonezi (6,1%); ruși
Lituania
(4,9%); belaruși (1,1%),
alții (3,9%)
luxemburghezi (63,1%);
portughezi (13,3%);
Luxemburg francezi (4,5%); italieni
(4,3%), germani (2,3%);
alții (12,5)
macedoneni (64,2%);
albanezi (25,2%), turci
Macedonia
(3,9%); țigani (2,7%);
sârbi (1,8%); alții (2,2%)
maltezi (100%)-
Malta descendenți din
cartaginezi și fenicieni
muntenegreni (43%);
sârbi (32%); bosniaci
Muntenegru
(8%); albanezi (5%);
alții (12%)
norvegieni (94,4%)-
includ și laponii (circa 60
Norvegia
000); alți europeni
(3,6%); alții (2%)
olandezi (80,7%); alți
europeni (5%);
indonezieni (2,4%); turci
Olanda
(2,2%); surinamezi (2%);
marocani (2%); caribieni
(0,8%); alții (4,8%)
polonezi (96,7%);
Polonia germani (0,4%); belaruși
(0,1%); ucraineni (0,1%)
portughezi (97%); alții
Portugalia
(0,3%)
francezi (47%);
Principatul
monegasci (16%); italieni
Monaco
(16%); alții (21%)
Regatul Unit englezi (83,6%); scoțieni
al Marii (8,6%); galezi (4,9%);
Britanii și nord-irlandezi (2,9%);
Irlandei de negrii (2%); indieni
Nord (1,8%); pakistanezi (1,3%)
cehi (90,4%); moravi
Republica
(3,7%); slovaci (1,9%);
Cehă
alții (4%)
romano-catolici (79%);
lituaniana; rusa; ortodocși (4,1%);
poloneza; altele protestanți (1,9%); alte
religii (5,5%); atei (9,5%)
luxembugheza
romano-catolici (87%);
(limba națională);
germana; franceza alte religii (13%)
macedoneana; ortodocși (64,7%);
albaneza; turca; musulmani (33,3%); alte
romani, sârba religii (2%)
malteza; engleza; romano-catolici (98%);
altele alte religii (2%)
ortodocși (74,2%);
muntenegreana;
musulmani (17,7%);
sârba; bosniaca;
romano-catolici (3,5%);
albaneza; croata
altele (3,6%); atei (1%)
evangheliști lutherani
norvegiana-cu
(85,7%); penticostali
două dialecte;
(1%); romano-catolici
lapona;
(1%); musulmani (1,8%);
finlandeza
alte religii (10,5%)
romano-catolici (30%);
olandeza; protestanți (20%);
frisiana musulmani (5,8%); alte
religii (2,2%); atei (42%)
romano-catolici (89,8%);
poloneza; altele ortodocși (1,3%);
protestanți (0,3%)
romano-catolici
portugheza;
(84,5%); alți creștini
mirandeza
(11,5%); atei (3,9%)
franceza;
romano-catolici (90%);
engleza, italiana,
alte religii (10%)
monegasca
creștini (71,6%)-anglicani,
romano-catolici,
engleza prezbiterieni, meodiști;
musulmani (2,7%); hinduși
(1%) alte religii (24,6%)
romano-catolici
ceha; slovaca;
(26,8%); protestanți
altele
(2,1%); atei (59%)
140
 moldoveni (români)
(78,2%); ucraineni moldoveneasca ortodocși (98%);
Republica
(8,4%); ruși (5,8%); (româna); rusa; mozaici (1,5%); baptiști
Moldova
găgăuzi (4,4%); bulgari găgăuza și alte culte (0,5%)
(1,9%); alții (1,3%)
români (89,5%); unguri ortodocși (86,8%);
(6,6%); țigani (2,5%); româna; reformați (4%);
România ucraineni (0,3%); germani maghiara; penticostali (3,5%);
(0,3%); ruși-lipoveni romani romano-catolici (4,7%);
(0,2%); alții (0,6%) greco-catolici; alții (1%)
San Marino sanmarinezi; italieni italiana romano-catolici
sârbi (82,9%); unguri
ortodocși (85%); romano-
(3,9%); țigani (1,4%); sârba; maghiara;
catolici (5,5%); protestanți
Serbia bosniaci (1,8%); bosniaca;
(1,1%); musulmani
muntenegreni (0,9%); romani; altele
(3,2%); atei (5%)
alții (9,1%)
slovaca; romano-catolici
slovaci (85,8%); unguri
maghiara; (68,9%); protestanți
Slovacia (9,7%); țigani (1,7%);
romani; (10,8%); greco-catolici
ruteni (1%); alții (1,8%)
ucraineana (4,1%); atei (13%)
sloveni (83,1%); sârbi romano-catolici
slovena; sârba;
(2%); croați (1,8%); (57,8%); musulmani
Slovenia croata; italiana;
bosniaci (1,1%); alții (2,4%); ortodocși
maghiara
(12%) (2,3%); atei (10,1%)
spanioli; portughezi; castiliana;
romano-catolici (94%);
Spania tunisieni; basci; catalana;
alte religii (6%)
catalonezi; alții galițiana; basca
suedezi (97,2%);
suedeza; lapona; lutherani (87%); alte
Suedia finlandezi; laponi;
finlandeza religii (13%)
danezi; norvegieni
ucraineni (77,8%); ruși ortodocși (83,7%);
(17,3%); belaruși ucraineana; greco-catolici (8%);
(0,6%); moldoveni rusa; româna; romano-catolici (2,2%);
Ucraina
(0,5%); tătari (0,5%); poloneza; protestanți (2,2%);
bulgari (0,4%); unguri maghiara mozaici (0,6%); alte
(0,3%); români (0,3%) religii (3,2%)
romano-catolici
(51,9%); calvini
unguri (92,3%); țigani maghiara; alte
Ungaria (15,9%); lutherani (3%);
(1,9%); alții (5,8%) limbi
greco-catolici (2,6%);
atei (14,5%)
italiana; latina;
Vatican italieni; elvețieni; alții romano-catolici (100%)
franceza; altele
Sursă:(https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/wfbExt/region_eur.html, accesat în data de 01.07.2015, orele 1400).
1
cu caractere italice este consemnată națiunea majoritară.
2
cu caractere italice sunt consemnate limbile oficiale.
3
cu caractere italice este consemnată confesiunea principală.
141
 Interpretarea structurii etnice a populaţiei continentului european relevă două
aspecte majore52 (Fig. 70) și anume: (1) în anumite state europene populaţia aparţine
aproape în întregime naţionalităţii corespunzătoare statului respectiv, caz în care,
grupurile minoritare deţin o pondere redusă din populaţia totală (sunt denumite state
naţional-unitare) și (2) în alte state populaţia este eterogenă, diverse grupuri etnice
deţinând ponderi însemnate din populaţia totală (se numesc state multinaţionale).

Fig.70. State şi naţiuni în Europa.

Sursă:(www.eurominority.org/documents/cartes/europe, accesat în 21.11.2007, orele 905).

52după Bodocan, V. (1997), Geografie politică, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca,

pag.132-148.
142
 Prin sintagma minoritate etnică se înțelege „un grup de oameni rezidenţi
într-o ţară dar diferiţi de majoritatea locuitorilor acelei ţări prin rasă, limbă,
obiceiuri sociale sau simpatii naţionale”53. Minorităţile naţionale se disting, în
raport cu populația majoritară, în primul rând prin limbă, cultură, valori spirituale
şi istoria grupului respectiv.
Plecând de la această idee, în Europa se evidențiază două tipuri de state:
a) Statele naţionale - sunt acele state „a căror extensiune teritorială
coincide cu cea ocupată de naţiunea sa, adică o naţiune cu propriul său stat, în
care nu există un grup semnificativ care să nu facă parte din naţiune”54. În cadrul
Europei (vezi Tabelul 6) se remarcă, din acest punct de vedere, state precum
Albania (95% albanezi), Austria (91,1% austrieci), Finlanda (93,4% finlandezi),
Franța (100% francezi, conform legislației statului), Germania (91,5% nemți),
Grecia (93% greci), Islanda (94% islandezi), Italia (100% italieni, conform
legislației statului), Kosovo (92% albanezi), Malta (100% maltezi), Norvegia
(94,4% norvegieni), Polonia (96,7% polonezi), Portugalia (97% portughezi),
Republica Cehă (90,4% cehi), Suedia (97,2% suedezi), Ungaria (92,3% unguri).

Fig.71. Belgia - stat binațional.

Sursă:(http://cache.eb.com/eb/image?id=6406&rendTypeId=4, accesat în 21.11.2007, orele 1412).

53după Goodal, B. (1987), citat de Bodocan, V. (1997).

54Bodocan, V. (1997), Geografie politică, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca, pag. 132.
143
 b) Statele binaţionale - includ entitățile statale în care două grupuri etnice
formează peste 65% din populaţia totală a lor. Se remarcă în acest sens, state
precum Andorra (43% spanioli; 33% andorezi), Belgia (Fig. 71, cu 58% flamanzi -
vorbitori de limbă olandeză; 31% valoni - vorbitori de limbă franceză), Letonia
(59,3% letoni; 27,8% ruși), Macedonia (64,2% macedoneni; 25,2% albanezi).
c) Statele multinaţionale - prezintă un grad de fragmentare etnică accentuat.
Ca exemple posibile în spațiul european sunt: Bosnia și Herțegovina (48% bosniaci;
37,1% sârbi; 14,3% croați), Confederația Helvetică (Fig. 72, cu 65% germani; 18%
francezi; 10% italieni; 1% reto-romani), Muntenegru (43% muntenegreni; 32% sârbi;
8% bosniaci; 5% albanezi) iar în trecut Yugoslavia, URSS etc.
d) Naţiunile fără state - includ arealele în care o comunitate umană, total
diferențiată de națiunea majoritară, domină numeric un teritoriu, nefiind
recunoscută ca și comunitate minoritară. Aceste areale relevă un mare grad de risc,
iar ca exemple pot fi enunțate: laponii - din părţile nordice ale Finlandei, Suediei,
Norvegiei (Fig. 73), bascii - din Franţa şi Spania iar în alte continente kurzii -
prezenţi în Siria, Iran, Irak, Turcia, Armenia; palestinienii - din Israel etc.

Fig.72. Elveția - stat multinațional.

Sursă:(http://www.rollintl.com/roll/swisslang.gif, accesat în 21.11.2007, orele 1438).
144
 Fig.73. Teritoriile locuite de „națiunea laponă”.
Sursă:(http://www.onparou.com/pro/maps/50/map-1350.gif, accesat în 21.11.2007, orele 1452).
Relaţia teritoriu-minoritate-comportament politic55.
Părţile centrale ale statelor cuprind, în general, cele mai omogene regiuni
din punct de vedere a structurii naţionale, fragmentarea etnică crescând o dată cu
apropierea de arealele periferice, acolo unde statul respectiv a variat de-a lungul
timpului în suprafaţă. Un exemplu elocvent îl constituie chiar Statul Român, cu
aria sa centrală omogenă, suprapusă Munteniei Centrale şi cu fragmentarea etnică
mai accentuată în Transilvania, Banat, Crişana-Maramureş şi Dobrogea. În acest
caz, excepţiile sunt date de către Oltenia, care, deşi a făcut parte din Imperiul
Habsburgic, fenomenul a fost de scurtă durată şi Moldova, a cărei omogenitate
etnică se datorează tocmai faptului că această provincie istorică românească nu a
fost înglobată niciodată în vreun imperiu.
Repartiţia şi localizarea geografică a unei minorităţi naţionale în cadrul
unui stat, ca şi relaţia sa cu statele contigue, au o influenţă însemnată în
comportamentul politic al acestora, fapt sesizat în cele ce urmează56.
Există mai multe situaţii de repartiţie teritorială a minorităţilor etnice, respectiv:
a) prezenţa dispersată - când grupul minoritar este răspândit inegal şi cu
un grad de dispersie însemnat (ex. negrii în America; evreii în diferite state de pe
Glob; ţiganii în România, Bulgaria, Ungaria etc.). În acest caz, posibilitatea de
acţiune politică, în sensul autonomiei sau secesiunii, este puţin probabilă;
b) prezenţa compactă într-un anumit teritoriu - când grupurile minoritare
dețin o pondere majoritară într-un anumit teritoriu din cadrul unui stat. Şi în acest
caz există două situaţii teritoriale diferite: (1) când teritoriul ocupat compact de
către grupul minoritar este înconjurat din toate părţile de către statul gazdă (ex.

55această parte a lucrării este analizată după Bodocan, V. (1997), Geografie politică, Edit. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
56conform lui Bodocan, V. (1997), pag. 144.

145
ungurii din Transilvania) şi (2) când aria etnică compactă minoritară se situează
periferic, în contact direct cu statul vecin, în care naţiunea majoritară este similară
(ex. ungurii din Slovacia, tirolezii din regiunea Alto-Adige, macedonenii din
Grecia şi Bulgaria, sârbii din Bosnia etc.). Doar în acest al doilea caz șansele de
separare față de statul gazdă sunt cu adevărat reale (ex. formarea statului Kosovo).
Un statut total nefavorabil în prezintă grupurile etnice minoritare care nu
au un stat naţional corespondent, în care etnia lor să fie majoritară (ex: bascii,
galicienii, frizonii, kurzii, lipovenii, caraşovenii, ceangăii, emigranţii din diferite
state occidentale).
Principalele regiuni minoritare din Europa.
În cadrul Europei se evidențiază un număr însemnat de regiuni, în care
unul sau mai multe grupuri etnice dețin teritorii în care ponderea lor este
majoritară. Dintre acestea enumerăm: Laponia; Kharelia (regiune situată în partea
estică a Finlandei, pe teritoriul Rusiei, populaţia majoritară fiind formată din
finlandezi - Fig. 74); Finlanda de Sud şi Insula Åland (formate majoritar din

Fig.74. Karelia. Fig. 75. Ulster.

Sursă:(www.russianamericanchamber.org/images/Karelia, Sursă:(www.irishclub.org/MAP.jpg,
accesat în 21.11.2007, orele 1600). accesat în 21.11.2007, orele 1610).
populaţie suedeză; Scoția; Ulster (partea nord-estică a Irlandei - Fig. 75); Wales (sau
Ţara Galilor, în cadrul Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord - Fig. 76);
Galicia (regiune situată în partea nord-estică a Spaniei, populată cu o entitate umană
ce deţine o limbă şi o istorie proprie); Euskadi (Ţara Bascilor - Fig. 77); Catalonia
(regiune cu o largă autonomie, ce cuprinde şi arealul Insulelor Baleare); Bretagne;
Jura (regiune situată pe teritoriul Confederației Helvetice, populată cu francezi);
Vallonia (jumătatea sudică a Belgiei, populată cu francezi); Flandra (jumătatea de
nord a Belgiei, în care populaţia majoritară este formată din olandezi); Bozen (în
partea nordică a Italiei, populaţia majoritară fiind formată din germani); Krajna (în
146
Croația, populația majoritară fiind formată din sârbi); Slavonia Orientală (partea
estică a Croaţiei, majoritari fiind sârbii; Voivodina (în estul Serbiei, cu populație
majoritară formată din români); Estul Transilvaniei (maghiari); Sudul Slovaciei
(maghiari); Rutenia; Găgăuzia (partea de sud a Republicii Moldova); Transnistria;
partea estică a Estoniei (majoritari fiind rușii); Regiunea Caucaz-Transcaucazia (cu
un mozaic foarte complicat de grupuri etnice diferite - Fig. 78) etc.

Fig.76. Wales (Țara Galilor). Fig.77. Țara Bascilor (Euskadi).

Sursă:(www.godowales.com/Traveling_to_Wales, Sursă:(http://goeurope/graphics/basque/jpg,
accesat în 21.11.2007, orele 1610). accesat în 22.11.2007, orele 937).

Fig.78. Regiunea Caucaz-Transcaucazia.

Sursă:(http:/wikimedia./wikipedia/Caucasus-ethnic_en.sv, acccesat în 22.11.2007, orele 948).
147
 Catalonia - model de regiune europeană minoritară57.
Unul dintre statele europene care s-a confruntat mult timp cu probleme
etnice este Spania, unde mişcările naţionaliste și-au făcut simţită prezenţa mai ales
în Ţara Bascilor (Euskadi), Catalonia, Galicia şi Insulele Canare. Cea mai mare
ameninţare a societăţii spaniole post-franchiste a venit, multă vreme, din Euskadi,
datorită luptei poporului basc pentru autodeterminare, care de multe ori a depăşit
sfera politicului, luând forma unor lupte de gherilă stradală prin acţiunile teroriste
ale fracţiunii dure a mişcării naţionaliste basce ETA, cea mai mare organizaţie
teroristă din Europa, după Armata Republicană Irlandeză (IRA).
Spre deosebire de naţionalismul basc, în care sentimentele naţionaliste sunt
amestecate cu proiectele politico-economice ale anumitor grupuri şi clase sociale,
naţionalismul catalan are la bază locul de naştere, teritoriul şi limba, fără
deosebire de clasă. În Catalonia, naţionalitatea este dimensionată independent de
confruntările politice şi ideologice sau de poziţia socială pe care individul sau
grupul de indivizi o ocupă în societate.

Fig.79. Catalonia.
Sursă:(http:/www.villacatalonia.com/gfx/pictures/1074536182.gif, accesat în 22.11.2007,
orele 945).

Teritoriul catalan este situat în partea nord-estică a Peninsulei Iberice (Fig.

79) şi ocupă o suprafaţă de 31 932 km2, aproximativ 6,3% din suprafaţa Spaniei,
un teritoriu unitar, împărţit din punct de vedere administrativ în 41 districte
(comarques) pe baza criteriului geografic, economic şi comercial, capitala fiind

57analiză efectuată după informațiile oferite de site-ul: http://ro.wikipedia.org/wiki/Catalonia.

148
Barcelona, unul dintre cele mai importante oraşe din bazinul Mării Mediterane încă
din Evul Mediu, azi principalul centru industrial al Spaniei.
Ca şi teritoriul, limba catalană acoperă un spaţiu unitar, fiind vorbită nu numai
în Catalonia ci şi în regiunile vecine, precum Valencia (unde este numită valenciană
datorită tensiunilor dintre diferitele grupări politice), Principatul Andorrei, estul
Aragonului, cunoscută ca Franja de Ponent, sud-estul Franţei (departamentul Pirineilor
estici), Insulele Baleare şi Alguer (un oraş din Sardinia). Pe un teritoriu de circa 60
000 km2 catalana, alături de castiliană, este limbă oficială, această arie incluzând trei
comunităţi autonome, respectiv Catalonia, Insulele Baleare şi Valencia (plus Andorra),
cu o populaţie de 10 milioane locuitori, din care 6 milioane o vorbesc şi 9 milioane o
înţeleg. Limba catalană a apărut în secolele X-XI şi face parte din familia limbilor
romanice, ramura occidentală, alături de franceză, spaniolă şi portugheză, având ca şi
celelalte limbi, diferite variante şi dialecte.
Diferențierile dintre limba catalană și cea spaniolă (castiliană) sunt
demonstrate şi de faptul că, aşa cum reiese din datele de la ultimul recensământ,
din totalul populaţiei regiunii, o pondere de 90,3% înţeleg limba catalană, 64,0% o
vorbesc, 60,5% o citesc şi numai 31,5% scriu în catalană. Sosirea unui mare număr
de emigranţi iberici în ultimele decenii, lungile perioade de represiune a culturii şi
limbii catalane (mai ales în timpul lui Franco când a fost interzisă), inexistenţa
învăţământului în limba maternă, lipsa ziarelor, cărţilor, pierderea obiceiului de a
citi în limba catalană, datorită prezenţei unor puternice ziare spaniole, a făcut să
scadă ponderea vorbitorilor de catalană, respectiv 75% în 1940; 68% în 1968; 60%
în 1975; 65% în 1986 și circa 64% în prezent. Creşterea numărului de vorbitori de
limbă catalană din ultima vreme se datorează dobândirii statutului de autonomie,
procesul de promovare a limbii fiind susţinut legal de Constituţie, acesta vizând în
principal şcoala, administraţia locală şi mass-media. Cu toate că limba catalană a
intrat într-un proces de normalizare, o dată cu obţinerea statutului de limbă oficială
în 1978, alături de spaniolă, se prevede o lungă perioadă de revenire a ei.
Cultura catalană este cultura unei naţiuni care şi-a pierdut suveranitatea
deplină în secolul al XVIII-lea. Fundamentul culturii catalane este limba şi de aici
literatura, arta, legile, festivalurile, tradiţiile etc. Joan Maragall, Carles Riba (în
literatură), Salvador Dali, Pablo Picasso, Antoni Gaudi, Joan Miro (în arte plastice),
Pau Cassals, Jose Careras, Montserrat Caballe (în muzică), stilul gotic catalan în
arhitectură, mânăstirile Montserrat, Santa Maria de Ripoll, La Seu d'Urgell, basilica
Santa Maria del Mar etc., sunt numai câteva exemple celebre ale culturii catalane.
Astfel, împărţind un teritoriu cu limbă şi cultură comună, naţionalismul
catalan a apărut o dată cu pierderea suveranităţii. Catalonia îşi pierde pentru prima
dată independenţa faţă de Spania în anul 1714, când are loc dezintegrarea structurilor
juridice şi administrative şi introducerea limbii spaniole în tribunale, administraţie
locală şi şcoală. După perioada de înflorire economică şi culturală din secolul XIX
(Renaixenca), naţionalismul catalan devine o mişcare politică, independenţa
proclamată în anul 1873 fiind pierdută din nou în perioada de dictatură dintre anii
1923-1930. În anul 1931 se proclamă Republica Catalană în cadrul Federaţiei
Iberice dar în anul 1932 se abandonează ideea, în favoarea autonomiei regionale,
149
condusă de instituţia numită Generalitat de Catalunya. În anul 1934 este proclamat
din nou statul catalan în cadrul Republicii Federale Spaniole, dar reacţia militară a
fost promptă, guvernul şi câţiva membri ai Parlamentului fiind închişi iar statutul de
autonomie fiind revocat. O dată cu războiul civil (dintre anii 1936-1939) câştigat de
Franco, Catalonia dispare ca teritoriu cu identitate proprie, orice exprimare de
regionalism sau autonomie fiind reprimată iar liderii naţionalişti executaţi sau exilați.
În educaţie, afaceri şi administraţie s-a introdus cu statut obligatoriu limba castiliană
fapt ce a condus la o opoziţie faţă de regimul de la Madrid, a unei pături largi de
populaţie, făcându-se tot mai mult asocierea între democraţie şi reîntoarcerea la
autoguvernarea şi autonomia din trecut.
La patru ani după moartea lui Franco, în anul 1979, poporul catalan s-a
exprimat din nou în favoarea statutului de autonomie, iar în anul 1980 au avut loc
primele alegeri legislative, urmate de cele din anii 1984, 1988, 1992, 1996, 2000, 2004,
2008 și 2012, acestea conducând la formarea parlamentului catalan, care cuprinde cinci
partide sau coaliţii, respectiv Convergenţa Democratică din Catalonia (Convergencia
Democratica de Catalunya - CDC - fondat în anul 1974, partid naţionalist cu susţinere
din toate clasele sociale); Uniunea Democratică din Catalonia (Unio Democratica de
Catalunya - UDC - fondat în anul 1931, naţionalist, având ca principal obiectiv justiţia
socială); Partidul Socialiştilor din Catalonia (Partit dels Socialistes de Catalunya,
fondat în anul 1978 şi format din trei ramuri socialiste); Stânga Republicană din
Catalonia (Esquerra Republicana de Catalunya - ERC - fondat în anul 1931 de către
legendarul preşedinte catalan Francesc Macia); Iniţiativa pentru Catalonia (Iniciativa
per Catalunya - IC - o coaliţie stabilă între naţionalişti şi comunişti) şi Partidul Popular
(Partido Popular - PP - fondat în anul 1978 la Madrid, principalul partid de dreapta din
Spania). Alianţa dintre CDC şi UDC (CIU) a câştigat parţial sau total toate alegerile de
până acum, ceea ce demonstrează o remarcabilă stabilitate a societăţii catalane şi o
consolidare a poziţiei naţionaliste iar prin intrarea ERC în Parlament, ideologia
independenţei este pentru prima dată reprezentată în acest înalt for legislativ.
Pe lângă naţionalismul romantic, izvorât din renaşterea culturală specifică
secolulului XIX, naţionalismul catalan mai are la bază şi naţionalismul întemeiat
pe motive economice, care propunea Catalonia drept susţinătoare a Spaniei.
Catalonia este considerată regiunea cea mai dezvoltată a Spaniei,
indicatorii ei demografici şi economici (vezi Tabelul 7) fiind mult mai apropiaţi de
cei caracteristici puternicelor state din Uniunea Europeană (ex. Germania, Franţa,
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord, Olanda, Belgia etc.).
Venitul anual pe cap de locuitor în Catalonia (1 813 euro în anul 2014),
este cu circa 26,2% mai mare decât în restul Spaniei. De altfel, exploatarea
economică a constituit un motiv suplimentar de naţionalism, Catalonia, ca şi
Euskadi, fiind cele mai industrializate şi dezvoltate regiuni ale Spaniei.
Prin urmare, naționalismul catalan are o componentă economică, una
culturală şi una politică, similar, de altfel, cu a multor regiuni de acest gen. Fiecare
din aceste trei elemente au înregistrat un grad mai mare sau mai mic de succes. Când
succesul este deplin pe toate cele trei planuri atunci poate interveni separatismul.
Situaţia s-a schimbat odată cu intrarea Spaniei în Uniunea Europeană, în anul 1995,
150
fenomen ce a creionat o serie de efecte benefice în procesul de democratizare,
tendinţele naţionaliste căpătând noi orientări.
Catalonia. Principalii indicatori demografici și economici (octombrie 2014)
Tabelul 7
Indicator/Entitate politică Catalonia Spania Uniunea Europeană
Densitatea populaţiei (loc./km2) 191 94 118
Sporul natural (‰) 1,50 0,88 0,00
Sporul migratoriu (‰) 8,20 7,24 2,22
Rata de activitate (%) 52,5 49,1 54,6
Populaţia ocupată în agricultură (%) 3,7 10,7 6,7
Rata şomajului (%) 12,2 16,3 8,4
Sursă:(http://www.gencat.cat/index_eng.htm, accesat în 03.07.2015, orele 1303).
Astfel, cu toate că ideologia independenţei este prezentă în Parlamentul
Catalan, autonomia pare să aducă mai multe avantaje economice, deoarece
mărfurile catalane pot pătrunde mai facil pe piaţa spaniolă și pe cea europeană,
astfel că tendinţele de separare nu au suport real.
VIII.4.7. Structura lingvistică
Structura lingvistică a populației Europei (vezi Tabelul 6) atestă prezența a
patru grupe de popoare, respectiv romanice (latine), germanice, slave și fino-ugrice.
Acestora li se adaugă alte popoare sau grupuri lingvistice (ex. greci, albanezi, basci,
celți, baltici etc.) ce nu pot fi încadrate unui anume domeniu lingvistic. Limba cea
mai vorbită în spațiul european este rusa, celor circa 108 milioane ruși58 (estimați a
locui în partea europeană a acestui stat) adăugându-li-se peste 16 milioane de
vorbitori ai aceleeași limbi, existenți în Țările Baltice (ex. Estonia, Letonia,
Lituania), Belarus, Ucraina, Republica Moldova etc. Urmează limba germană, cu
peste 100 milioane vorbitori în Germania, Austria, Confederația Helvetică, Polonia,
Republica Cehă etc. În continuare, după numărul de vorbitori, se poziționează
limbile engleză, franceză, italiană, spaniolă, ucraineană, poloneză etc.
VIII.4.8. Structura confesională
Structura confesională confirmă statutul Europei de continent creștin, partea
sa vestică aparținând religiilor catolică și protestantă (ex. anglicană, reformată,
protestantă), în timp ce partea estică este dominată autoritar de religia ortodoxă
(majoritară în Federația Rusă, România, Ucraina, Bulgaria, Grecia, Serbia și
Muntenegru). În corelație cu structura etnică, în spațiul european apar și alte religii,
în primul rând islamismul (religia musulmană - în Albania, Bosnia-Herțegovina,
Kosovo, Macedonia), greco-catolicismul (România, Ucraina, Ungaria) etc. În
ultimele decenii, o afirmare continuă înregistrează cultele neo-protestante (ex.
baptist, penticostal, adventist etc.), în timp ce, un număr mare de locuitori europeni,
din multe state ale continentului se declară atei sau cu religie nedefinită.

58după Matei, H., Neguț, S., Nicolae, I. (2003), citați de Cocean, P. (2005).
151
 IX. RURAL ȘI URBAN EUROPEAN
Vechimea populării unui spațiu atrage după sine, ca o condiție sine qua
non, o vechime asemănătoare a habitatelor, care se constituie ca expresie materială
a conexiunii în timp și spațiu a omului cu locul. Diversitatea raporturilor de
intercondiționare dintre cele două elemente se reflectă nemijlocit în bogăția
formelor și structurilor pe care habitatele le dobândesc. Aspectele moștenite devin
suportul metamorfozelor ulterioare, menite a îmbogăți, a optimiza sau a satisface
continua dorință a omului de inedit și unicitate.
Primele habitate organizate s-au conturat în grotele preistorice ale Munților
Pirinei, Masivului Central Francez sau Munților Carpați, încă de acum circa 40 000
ani când, înfruntând rigorile perioadelor glaciare, omul primitiv a conștientizat
imperativele unei nevoi fundamentale pentru perenitatea sa, respectiv adăpostul. Și
l-a găsit și modelat, de o manieră incipientă, în câteva caverne subterane, precum
Altamira (Spania), Niaux, Lascaux, Trois Frères, Combarelles, Montespan,
Betharam (Franţa), Ciur-Izbuc sau Ghețarul de la Vârtop (ambele în Munții
Apuseni). Adică acolo unde, drept mărturie a coabitării îndelungate și intense cu
mediul cavernicol, omul a lăsat generațiilor ulterioare splendide fresce parietale,
unelte, amprente palmare sau plantare. Sfârșitul perioadelor glaciare a însemnat nu
numai o victorie a omului primitiv asupra vitregiilor naturii ci și începutul
edificării unui alt tip de habitat, mai ospitalier decât peștera întunecoasă și umedă.
De aici până la edificarea primelor gospodării, care prin aglutinare numerică vor
genera viitoarele așezări rurale nu a fost decât un fenomen de continuitate și
creativitate pe linia construcției de adăposturi reclamate și de treapta de evoluție
superioară atinsă.
IX.1. Așezările rurale
Așezările rurale au, desigur, vechimea cea mai mare, începutul procesului
de edificare a lor pierzându-se în obârșia devenirii civilizației umane. Un fapt este
însă cert: continentul european, prin diversitatea condițiilor naturale, prin numărul
apreciabil al culturilor, prin interferențele spirituale derulate de-a lungul istoriei,
relevă o gamă variată de habitate rurale.
Astfel, din punct de vedere dimensional, în Europa sunt prezente toate
categoriile de sate posibile, de la nucleele de tip crâng din Munții Apuseni sau
gruparea de iurte (Fig. 80) ori bordeie ale laponilor, cu un număr mic de gospodării
(de la două la maxim câteva zeci), până la satele foarte mari din câmpiile estice și
centrale ale continentului. Creșterea numărului de locuitori în anumite sate a
devenit un prim argument al declarării lor ca orașe, ceea ce a determinat o
permanentă transformare a sistemului rural de așezări. Deoarece „input-urile” în
sistem, determinate de înființarea de noi așezări rurale, erau mult mai lente și mai
152
reduse cantitativ, creșterea continuă a ponderii populației urbane își are aici prima
și cea mai consistentă explicație.

Fig.80. Iurta laponă.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?q=iurta+lapona&um, accesat în 13.10.2012, orele 1100).

Așezările dispersate, formate din gospodării de tip fermă, sunt frecvente în

Masivul Central Francez (unde profilul lor agricol animalier domină covârșitor), în
arealul polderelor olandeze (cu un profil economic axat pe culturile vegetale), în
Masivul Ardeni, în Câmpia Gemano-Poloneză etc. Ele relevă un nucleu
administrativ, care grupează instituțiile administrative, precum și infrastructura de
comerț și servicii. Un grad mai pronunțat de risipire este specific așezărilor din
Munții Carpați, zonelor carstice ale Masivului Central Francez, Podișului Karst,
mesetei iberice. Pe lângă tipul de proprietate și scăderea fertilității solului (fapt ce
determină o sporire a mărimii fermelor) aici se adaugă și enclavele de teren
neproductiv, care are un rol cert în gradul de dispersie a habitatelor.
Așezări concentrate se regăsesc atât în arealele montane (ex. Munții Alpi,
Munții Apenini, Munții Carpați etc.) cât și în cele de dealuri sau câmpii joase. În
spațiile montane ele se concentrează în bazinetele de obârșie ale văilor, în
depresiuni sau în zonele de confuență. Tipice exemple de așezări concentrate sunt
satele din spațiul mediteranean (ex. Sicilia, Mezzogiorno, Grecia, Spania etc.),
unde gruparea gruparea strânsă a construcțiilor are mai multe cauze (crearea unui
microclimat mai atenuat termic prin umbrirea reciprocă a edificiilor între ele,
153
rațiuni de apărare, slaba prezență a terenurilor agricole, numărul redus al surselor
de alimentare cu apă etc.). Dimpotrivă, în zonele de câmpie și podișuri joase apar
așezările cu structură compactă, stimulate în numeroase state de organizarea
timpurie a teritoriului și de prosecul de dotare cu infrastructuri tehnice complexe
(ex. Bazinul Parizian, Câmpia Padului, Câmpia Panonică, Câmpia Română etc.
De-a lungul cursurilor de apă, a căilor de transport (în primul rând rutiere)
sau a digurilor s-au dezvoltat așezările rurale liniare, precum cele din partea centrală
a Germaniei, Podișul Boemiei, nord-estul Olandei, Câmpia Europei de Est etc.
În Europa de Nord așezările rurale sunt formate din sate risipite și
răsfirate, în cea mai mare parte pe malurile fjordurilor. Laponii trăiesc în corturi
(numite goati) transportabile, căptușite cu piei de ren. În arealele de iernare a
renilor au bordeie, pe jumătate îngropate în pământ, acoperite cu bârne și turbă. În
extremitățile europene nordice apare iglu-ul construit din blocuri de gheață și
devenit în timp, cea mai inedită casă de iarnă a regiunii.
În Europa de Vest s-a cristalizat habitatul de tip burg, respectiv satul-
târg, organizat polivalent ca dotare, cu funcții comerciale diversificate. Aceste
sate relevă o densitate mare de construcții în zona centrală și rarefierea lor
treptată către periferie.
Pentru regiunea mediteraneană, pe lângă satele mici, adunate, sunt
caracteristice și satele de deal și interfluviu, cu un număr mare de locuitori (ex.
Sicilia, Grecia, Spania etc.). Amplasarea lor predilectă pe culmi a avut, inițial, scop
de apărare. Concomitent, localizarea respectivă a valorificat terenuri slab
productive agricol (spre deosebire din satele românești, spre exemplu, care ocupă
terenurile cele mai fertile ale luncilor și teraselor) iar actualmente se materializează
într-o actractivitate turistică sporită prin pitorescul prezenței lor în peisaj. Astfel de
sate prezintă o densitate mare a clădirilor în vatră (sunt denumite sate-faguri) și o
tramă stradală destul de îngustă.
Pentru Europa de Est sunt relevante satele mari, adunate și localizate în
arealele de câmpie, pe malurile râurilor sau la liziera pădurilor. În nordul Câmpiei
Europei de Est, puternic împădurită, satele s-au dezvoltat în poieni sau în lungul
căilor de transport.
IX.2. Așezările urbane
Europa este al treilea continent, după Asia și Africa, unde s-au afirmat de
timpuriu, încă din perioada antică, așezările de tip urban. Atena și Roma,
considerate printre cele mai vechi centre urbane, au devenit nucleele în jurul cărora
s-au afirmat marile civilizații ale continentului, respectiv greacă și romană.
Fenomenul translației urbane a urmat celui de populare a teritoriului însuși, de la
sud către nord, prin urmare, orașele mediteraneene dețin vârsta cea mai înaintată
iar cele nordice au vârsta cea mai recentă.
În funcție de particularitățile de ordin natural, istoric, economic sau social,
apar diferențieri evidente în ce privește evoluția, structura, fizionomia și funcțiile
orașelor europene. Rezultă astfel, un grad ridicat de complexitate a rețelelor urbane
și a repartiției lor teritoriale.
154
 IX.2.1. Primatul și caracteristicile sistemului urban european
Diferite studii urbanistice elaborate până în prezent au arătat faptul că într-
un stat, primul dintre oraşe se detaşează faţă de celelalte situate la niveluri
inferioare. În anumite cazuri, aceste prime oraşe depăşesc de 10 până la 15 ori
oraşul de pe locul secund. Acest fapt se evidenţiază net la nivelul continentului
european, unde capitalele sunt de departe principalele oraşe ale statelor, în
virtutea unei tradiţii îndelungate în acest sens. Măsura acestei detaşări nu trebuie
căutată neapărat în mărimea oraşului, ci în influenţa naţională a lui. Acest tip de
dominanţă este plasat la nivelul întregului palier de aspecte economice, culturale şi
politice, la care se adaugă, ceea ce în unele ţări este numită „Marea Tradiţie” sau
„oraşul ortogenetic primar”, considerat matricea iniţială a culturii urbane, care s-a
dezvoltat ulterior.
Analizele pun în evidenţă faptul că, în statele dezvoltate, unde se constată
fenomenul de detaşare a unui oraş, acesta a fost generat fie de rolul de metropole
imperiale pe care l-au avut unele oraşe (ex. Londra, Paris, Lisabona), fie de
diminuarea influenţei unor capitale în urma destrămării unor imperii (ex. Viena).
Pentru ţările în curs de dezvoltare, acest fenomen este determinat de decalajele
enorme din interiorul acestora şi de mitul oraşului mare pentru marea masă a
populaţiei, care trăieşte sub nivelul minim de existenţă (ex. Moscova, Istanbul,
Kiev, Bucureşti etc.).
Capitala unui stat, de regulă, îşi manifestă funcţia de oraş primar prin
concentrarea de funcţii, prin atracţie, reprezentare, integrare, inovare şi cooperare
internaţională. În ce priveşte concentrarea de funcţii, se detaşează îndeosebi aceea
de a servi viaţa politică a ţării, ca centru de putere. Prezenţa guvernului central, a
unor agenţii naţionale etc., creşte considerabil funcţiile economice şi cele culturale.
În capitală, de obicei, se crează elitele culturale, care contribuie la asigurarea
primatului unei capitale. De altfel, în unele state (ex. Ungaria, Franţa, Danemarca
etc.) nivelul cultural al întregii naţiuni este dat în principal, de capitalele lor.
Conştiente de pericolul supercentralizării, unele state dezvoltate, precum
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord sau Franţa, au creat veritabile
programe de descentralizare, care au dat rezultatele scontate, în sensul unei
reduceri vizibile a rolului capitalelor la nivel naţional.
Capitala este, în acelaşi timp, un puternic centru de atracţie a populaţiei
pentru muncă, evenimente culturale, pregătire educațională etc. Semnificaţia
istorică, politică, religioasă şi culturală imprimă capitalelor o poziţie de lider, sub
aspectul reprezentării naţionale şi internaţionale. Spre exemplu, oraşele Bruxelles,
Luxembourg-Ville, Strassbourg, Viena etc. au căpătat funcţii supranaţionale, prin
localizarea unor instituţii de rang continental sau chiar mondial.
Capitalele au avut un rol foarte important în menţinerea unităţii statale și în
asigurarea coeziunii acestora. Statele în care capitalele se impun, inclusiv prin
poziţia lor relativ centrală, au sisteme de aşezări urbane relativ echilibrate, pe când
altele, în care capitala este situată excentric, în raport cu gradul de populare al ţării,
au sisteme de aşezări dezechilibrate (ex. Turcia, Federația Rusă etc.).

155
 Capitalele, prin excelenţă, au şi cele mai mari universităţi, care împreună
cu centrele de înaltă tehnologie, sunt producătoare de inovaţie.
Faţă de celelalte oraşe, capitalele se detaşează prin multiplele facilităţi ce le
dețin în domeniul cooperării internaţionale. Puterea lor economică, faptul că dispun
de o localizare clară a tuturor organismelor tipice pentru exercitarea puterii politice
în stat, că sunt centrele, poate, cele mai vizitate, datorită marilor aeroporturi de care
sunt servite, fac din acestea, oraşe ce se detaşează din toate punctele de vedere.
În noile condiţii ale procesului de globalizare, o problemă esenţială va
consta în găsirea locului corect al fiecărei capitale, ca oraş primar, în ierarhiile
urbane naţionale. Acest loc nu trebuie să fie doar în privinţa caracteristicilor
cantitative, ci şi calitative, pentru că, altfel, pot intra în divergenţă cu alte capitale,
care beneficiază de un plus de funcţii transnaţionale. O astfel de experienţă, evident
că va fi trăită de continentul european, în care, capitala acestuia, Bruxelles-ul, şi-a
departajat clar sarcinile faţă de celelalte capitale.
Nu se poate discuta încă de sisteme urbane continentale, în sensul absolut
al sintagmei. Cert este faptul că, în sistemul de comunicaţie actual, un rol
important, în afara legăturilor aeriene, îl au sistemele de autostrăzi şi cele ale
trenurilor de mare viteză. Atunci când aceste sisteme vor fi predominante la nivelul
continentelor, cel puţin în cazul unora, se va putea discuta de sisteme urbane
continentale într-un sens apropiat de cel real. Este vorba mai ales de Europa,
America de Nord, America de Sud sau anumite părţi ale Asiei.
În etapa actuală, s-ar contura un astfel de sistem urban în Europa, folosind
„scheletul” constituit de sistemul urban actual al acesteia dar cele mai importante
probleme se vor ridica în partea sa estică, ce are deja un sistem urban
transcontinental. Totodată, caracteristicile sistemului urban al Federației Ruse sunt
cu totul altele faţă de cele ale sistemului vest-european sau chiar central-european,
ceea ce determină numeroase dizarmonii şi, în fapt, o imposibilă integrare. Oricum,
tendinţa este aceea ca, prin fenomenul gravitaţiei, să fie atraşi, de către marii poli ai
Europei de Vest şi alţi poli de creştere naţionali din centrul şi estul Europei.
Analizând distribuţia principalelor filiale ale marilor firme străine repartizate în
oraşele europene, se poate demonstra existenţa unei coeziuni între aceste oraşe,
prin două tendinţe, respectiv: pe de o parte, se asistă la o multiplicare a acestora iar
pe de altă parte, la o lărgire a sistemului de relaţii prin cuprinderea şi a altor oraşe,
precum Lisabona, Stockholm, Bristol dar şi Praga sau Budapesta.
Aşa cum sublinia Dematteis, G.59, ideea că oraşele continentului nostru ar
constitui un sistem unic datează de circa 25 ani dar rămâne să fie demonstrată. Cert
este însă că s-au elaborat nenumărate studii privind tipologia oraşelor europene,
ajungându-se la diverse propuneri şi ierarhii.
Printre aceste studii se remarcă cele ale lui Brunet, R.60 care face două
clasificări. În prima clasificare, autorul are drept criteriu numărul de locuitori și
distinge 6 clase de orașe europene: (1) orașe cu peste peste 6,4 milioane locuitori

59Dematteis, G., Lanza, Carla (2011).

60Brunet, R. (2005).
156
(Londra şi Paris); (2) orașe cu o populație cuprinsă între 3,2 şi 6,4 milioane
locuitori (Madrid şi Milano); (3) orașe cu o populație cuprinsă între 1,2 şi 3,2
milioane locuitori (12 oraşe); (4) orașe cu o populație cuprinsă între 0,8 şi 1,2
milioane locuitori (6 oraşe); (5) orașe cu o populaţie cuprinsă între 0,2 şi 0,8
milioane locuitori și (6) orașe cu o populație de sub 0,2 milioane locuitori. A doua
clasificare are la bază o serie de criterii complexe, distingând mai multe niveluri
ierarhice: Londra şi Paris (nivelul I); Milano (nivelul II); Madrid, Frankfurt,
München, Roma, Barcelona, Bruxelles şi Amsterdam (nivelul III) etc. În această
clasificare un rol important îl deține reprezentativitatea orașelor la nivel mondial
(ex. Frankfurt - aeroport internațional renumit; Amsterdam - port maritim).
Kunzmann, K., Wegener, M.61 disting 4 niveluri ierarhice ale entităților
urbane europene şi anume: (1) metropole globale (Londra şi Paris); (2) conurbaţii
de importanţă europeană (Liverpool, Manchester-Leeds, Randstad-Holland, Ruhr,
Rhin, Rhin-Main, Copenhaga-Malmö); (3) euro-metropole (Madrid, Barcelona,
Lyon, Birmingham, Bruxelles etc.) şi (4) oraşe de importanţă europeană
(Lisabona, Zürich, Glagow, Salonic etc.). Clasificarea propusă de către cei doi
autori este, se pare, foarte discutabilă, Milano sau Madrid fiind plasate după
Liverpool, oraș a cărui influenţă europeană este în realitate mai redusă.
În fine, o a treia clasificare este făcută de un colectiv de autori de la Equipe
Paris, care propune următoarele niveluri pentru ierarhia superioară a oraşelor
europene: (1) metropole internaţionale (Londra şi Paris); (2) metropole
internaţionale specializate (Amsterdam, Hamburg, Geneva, Strassbourg, Bruxelles,
Berlin, Viena etc.); (3) metropole regionale cu puternice legături internaţionale
(Manchester, Milano, Madrid, Lyon, Barcelona, Basel, Roma etc.); (4) metropole
regionale periferice cu legături internaţionale limitate (Lisabona, Atena, Veneţia,
Nantes, Southampton etc.) și (5) metropole regionale cu legături internaţionale
limitate şi foarte specializate (Cardiff, Kiel, Bari, Saint-Etienne, Murcia etc.).
O interesantă viziune asupra sistemului continental european de aşezări
urbane o are Brunet, R. care consideră că, atunci când se trece de la arie la reţea,
hexagonul european de gravitaţie (ce reunește centrele Paris, Randstadt-Holland,
Berlin, Viena, Milano şi Lyon) devine spaţiul de intersecţie a două seturi de câte
trei axe. La nivelul Europei, prin conectarea marilor centre urbane într-o asemenea
reţea, rezultă un model extrem de interesant de dispunere a reţelei urbane majore.
Întâmplător sau nu, într-adevăr reţeaua urbană europeană majoră se
încadrează perfect în modelul elaborat, care demonstrează viabilitatea teoriei
christalliene, chiar în condiţiile adaptării conceptului de „reţele de locuri centrale”.
IX.2.2. Orașele europene nordice
Orașele europene nordice, din Feno-Scandia, s-au afirmat într-un mediu
relativ ostil, datorită, în primul rând, rigorilor induse de climatul restructiv, la care
au trebuit să se adapteze62, fapt ce a împiedicat expansiunea lor până la latitudini

61Kunzmann, K., Wegener, M., (1996).

62după Beaujeau-Garnier, Jaqueline, Chabot, G. (1971), citați de Cocean, P. (2005).
157
superioare Cercului Polar de Nord. Densitatea clădirilor în vatră este redusă,
aceste orașe având nevoie de mai mult spațiu pentru a capta radiația solară, redusă
cantitativ în regiunile respective. O altă trăsătură proprie este dată de frecventa
utilizare a lemnului în construcții, explicabilă, în primul rând prin comportamentul
optim al acestui material la temperaturi reduse (lemnul nu acumulează frigoriile)
dar și prin prezența masivă a pădurilor de conifere din taigaua europeană, ce
asigură o materie primă abundentă.

Fig.81. Imagine din Stockholm.

Foto: (Cocean, P.).

Orașele norvegiene, suedeze sau finlandeze sunt tinere, cele mai vechi
datând doar din secolul al XI-lea, prin urmare ele posedă o zestre arhitecturală
relativ modestă. Predomină orașele portuare, dezvoltate în jurul Mării Baltice dar și
pe litoralul atlantic norvegian, în legătură strânsă cu navigația sau pescuitul.
Ulterior, au apărut orașele din interior, lângă lacuri și implantările industriale din
epoca modernă. Ele dețin, de regulă, o funcție industrială, orientată pe prelucrarea
lemnului, minerit sau turism. Ca ritm de evoluție se constată o creștere lentă până
la începutul secolului XX, urmată de o accelerare a activităților urbane și de o
sporire a numărului de locuitori. Predomină numeric orașele mici și mijlocii,
centrele urbane cu peste un milion de locuitori, rezumându-se doar la Stockholm
(Fig. 81), cu circa 1 464 000 locuitori la data de 01.10.2014.

158
 Orașele nord-europene se impun, în schimb, la nivelul continentului
european, prin servicii publice și printr-o serie de indicatori ai calității vieții,
superiori oricăror alte entități urbane.
IX.2.3. Orașele Europei de Vest
Așezările urbane din partea vestică a Europei se impun printr-o mare
varietate de aspecte evolutive, structurale și funcționale. În primul rând, regiunea
vestică a continentului se remarcă printr-o urbanizare veche și intensă. Din punct
de vedere evolutiv, la originea multora dintre orașe se află castre romane și cetăți
antice, devenite, ulterior (în Evul Mediu) centre de polarizare urbană prin statutul
lor de orașe-târguri. Un imbold deosebit a fost dat, procesului de urbanizare, de
către dezvoltarea industriei și a transporturilor din secolele XVIII-XIX, în plin
avânt al revoluției industriale declanșată în această parte a continentului. Astfel, au
apărut noi centre miniere și siderurgice, numărul și dimensiunea porturilor a
crescut, iar comerțul s-a intensificat.
În secolul XX s-a derulat procesul de expansiune extremă a centrelor
polarizatoare, prin intensificarea exodului rural și s-au dezvoltat metropolele,
precum și ariile urbanizate de tipul aglomerațiilor, conurbațiilor sau
megalopolisurilor (ex. aglomerația din partea centrală a Angliei; Amsterdam-
Rotterdam; conurbația Rhinului etc.).
După anul 1950 s-au intensificat preocupările în domeniul planificării
spațiului urban, a căror consecință a fost individualizarea orașelor-dormitor sau a
orașelor-turistice.
Dintre trăsăturile actuale ale urbanului vest-european pot fi menționate63:
(1) talia demografică a devenit mai puțin importantă decât calitatea resurselor
umane; (2) rolul structurant de „loc central” al marilor metropole, în cadrul
rețelelor de orașe, derivă din conectarea directă a acestora prin intermediul
tehnologiei comunicaţiilor; (3) terțializarea ansamblului activităților, fenomen
exclusiv urban, alăturat celui de urbanizare a ruralului, a determinat emergența
unor noi forme de organizare a producției industriale sau de altă natură. A sporit
concurența între toate tipurile de orașe, mari sau mici. Noile relații și raporturi de
forță schimbă rolul de polarizare și descentralizare, de la local la global, teritorial
sau virtual, redefinind locul sistemului politico-administrativ în ceea ce privește
regularizarea exogenă, precum și rolul statului ca partener de negociere; (4) în
procesul de localizare a activităților, rolul major al ariilor metropolitane rezultă mai
puțin din capacitatea de înnoire și mai mult din puterea de restructurare
(reconversie) a rețelelor susceptibile de metamorfozare; (5) centrele urbane au
devenit vitrine metropolitane, ele participând la procesul de mondializare, prin
rețele interpuse, situate în spațiile periurbane, unde sunt amplasate unități cu
tehnologie avansată, devenite foarte eficiente în antrenarea economico-socială.
Orașele din categoria respectivă devin, astfel, „foarte centrale” în raport cu piața
internațională, datorită rețelelor telematice care nu mai au nevoie de vechile centre

63după Wackermann, G. (2001), citat de Cocean, P. (2005).

159
istorice ale orașelor. Apare, astfel, un spațiu periurban de tip interstițial care
reunește, prin creșterea sa, aglomerații bine structurate. Orașele de joncțiune, de
tranziție, apărute între vechile orașe, în urma procesului de dezvoltare a periferiilor
acestora, devin o realitate evidentă. Prin urmare, vechiul spațiu urban se banalizează
(vechiul „City” a decăzut, în raport concurențial cu „exteriorul”, devenit un nou
„punct focal”); (6) orașele Europei vestice sunt saturate în transporturi, care au
devenit un element comun al peisajului urban; (7) au succes strategiile dezvoltării
urbane pe termen lung; (8) specializarea orașelor indiferent de talia lor (ex. orașele
mici dar cu resurse umane înalt calificate au șanse sporite de dezvoltare); (9)
mărimea orașelor este neglijabilă în fața sinergiei fondată pe specificitate riguroasă,
de supracreștere structurată în rețele la toate nivelurile (ex. local, regional, național,
internațional); (10) încă înainte de anul 1980, în Europa de Vest, orașe mici sau
mijlocii, antrenate în relații cu universități și institute de cercetare, s-au impus prin
producția lor specifică (ex. Oxford, Heidelberg, Soultz, Uppsala etc.); (11)
fragilizarea spațiului real de către cel virtual prin telematecă și INTERNET; (12) din
anii '80, Comisia Europeană a stimulat fortificarea rețelelor de orașe și a nucleelor
policentrice; (13) organizarea integrată a teritoriului și (14) performanțe maxime în
axele de dezvoltare (ex. Rhin-Rhon; Pad; Frankfurt-München-Milano).
Spre deosebire de orașele lumii a treia, cu o creștere anuală cvasi-milenară,
dinamica urbană europeană a trecut de la expansiunea cantitativă, prin imigrare, la
concentrarea calitativă a locuitorilor. Este o tendință generalizată în statele
europene occidentale, stimulată de prezența grupurilor ce domină economia
mondială64. În consecință, ierarhizarea orașelor europene vestice relevă o mare
varietate de poziții și o dinamică accentuată, datorită taliei lor. De asemenea, nu
trebuie omisă terțializarea și specializarea lor profundă, ele devenind veritabile nișe
specializate, ce le permite ascensiunea rapidă în rândul polilor de creștere.
Autorii Hall, I. și Hay. E.65 aplică, la scara Europei de Vest, tehnica nord-
americană de clasificare urbană, ce are ca punct de plecare zonele de creștere
demografică. Ei descriu spațiul cuprins între Amsterdam, Paris și Milano nu
numai ca fiind cel mai dens urbanizat, ci și ca viitor pol al dezvoltării europene
(„triunghiul de aur”), Parisul și Londra fiind poziționate în fruntea ierarhiei
urbane a Europei.
IX.2.4. Orașele Europei mediteraneene
Au cea mai mare vechime în rândul orașelor europene, majoritatea lor
formându-și nucleele încă din perioada antică. Din acest motiv sunt numite adesea
„fiicele istoriei”. Cele mai multe dintre ele au fost și sunt orașe-porturi, cadrul
natural punându-și în fizionomia și structura lor o pecete, adesea decisivă. Forma
relevă, în dese rânduri, ideea de amfiteatru, dată de configurarea lor în perimetrul
unor golfuri (ex. Genova, Toulon, Napoli, Marseille, Monte Carlo - Fig. 82, Nisa,
Atena etc.).

64după Paal, Michaela (2001), citată de Cocean, P. (2005).

65citați de Paal, Michaela (2001) și ulterior de Cocean, P. (2005).
160
 Fig.82. Configurația spațială a orașului-golf Monte Carlo.
Foto: (Cocean, P.).

Deoarece conservă, ca vestigii, nucleele antice sau medievale, ele prezintă,

în zonele centrale, străzi înguste ce converg către piața centrală (agora sau
forumul) înconjurată de edificii monumentale. Accesul auto în perimetrul central
este dificil, el rezumându-se doar la transportul de strictă necesitate (ex. alimentare
cu produse, servicii sanitare, salubritate, pompieri, poliție etc.). Fragmentarea
excesivă a terenurilor a determinat gruparea strânsă a edificiilor și etajarea
construcțiilor pe versanți. În zona centrală se conservă monumente de arhitectură
importante (ex. palate, biserici, muzee) devenite obiective turistice de prim rang.
Există însă și orașe industriale mai noi (ex. Torino, Milano, Barcelona etc.) cu o
tramă stradală mai largă și funcții complexe.
Ca element de specificitate, determinat de acțiunea factorilor climatici
favorabili, se remarcă lipsa sistemelor centralizate de încălzire, clădirile sunt
zugrăvite în culori deschise (predomină albul), pentru a avea un albedou cât mai
ridicat iar acoperișurile sunt puțin înclinate, datorită cantităților reduse de
precipitații. Orașele sud-europene au servicii bazate pe forță de lucru numeroasă.
IX.2.5. Orașele Europei centrale
Urbanul părții centrale a continentului european reflectă influențe și
condiționări variate, induse de fenomenele derulate în regiunile învecinate (mai
161
ales în cea sudică și vestică). Astfel, se remarcă vechimea deosebită a unor așezări
de tip urban, datorită civilizației grecești prezentă la Marea Neagră (ex. Histria,
Tomis, Callatis), a celei dacice și daco-romane din Munții Carpați (ex.
Sarmizegetusa Regia, Sarmizegetusa Ulpia Traiana - Fig. 83), din Depresiunea
Panonică (ex. Vindobona-Viena, Acuinqum-Budapesta etc.) sau din Depresiunea
Transilvaniei (ex. Napoca, Potaissa, Appulum etc.).

Fig.83. Sarmizegetusa Ulpia Traiana.

Foto: (Cocean, P.).

Ulterior au apărut și s-au dezvoltat orașele medievale, fie în vatra vechilor

edificii antice, fie ca așezări noi, amplasate în principalele vaduri comerciale, la
răscrucile de drumuri, la intrarea în pasurile sau trecătorile alpine sau carpatice (ex.
Belgrad, Szeged, Salzburg, Sighișoara, Brașov, Bistrița, Sibiu etc.). În secolul al
XX-lea, cea mai mare parte a Europei Centrale intră sub impactul consecințelor
celui de Al Doilea Război Mondial, dezvoltând o economie planificată, socialistă.
Orașele vor resimți acut strategiile de dezvoltare economico-sociale comuniste,
îmbrăcând multe din trăsăturile urbanului est-european (ex. cartiere muncitorești,
precaritatea infrastructurii comerciale, de transport, de agrement, lipsa edificiilor
religioase etc.). După anul 1989, în toate statele din regiune are loc o reconversie
(transformare) a entităților urbane, în sensul remodelării arhitecturale (estomparea
sau chiar distrugerea vechilor construcții de sorginte stalinisto-comunistă, explozia
cartierelor de vile în arealele periferice ale orașelor, remodelarea zonelor
industriale, apariția parcurilor tehnologice, dezvoltarea elementelor infrastructurii
de comerț, apariția orașelor-satelit în apropierea marilor orașe existente etc.).
162
 IX.2.6. Orașele Europei de Est
Procesul de urbanizare a regiunii estice a continentului european a urmat o
serie de coordonate, diferite în raport cu cea vestică, datorită circumstanțelor de
ordin natural, istoric, geopolitic și ideologic. Prin urmare, urbanul Europei de Est
poate fi definit ca o sinteză a unor influențe complexe, ce se regăsesc în arhitectura
și funcțiile actualelor orașe. Predominarea netă a reliefului jos, de câmpie și podiș,
a facilitat expansiunea vetrelor, factor valorificat doar în perioada modernă și
contemporană, când apărarea unor astfel de habitate era imaginată altfel decât în
Evul Mediu sau în perioada antică, când același cadru era total nefavorabil.
Localizarea geografică atestă entități urbane derivate din așezări rurale (cu
funcționalitate agricolă, specifice Câmpiei Europei de Est), orașe edificate de-a
lungul râurilor și fluviilor (care au avut rolul de porturi comerciale), orașe-târguri
(în perioada medievală), orașe industriale noi (poziționate în bazinele carbonifere,
petrolifere sau metalurgice) etc. Dacă orașele Rusiei vechi (ex. Kiev - secolul IX;
Novgorod - secolul XII; Moscova - secolul XIII etc.) s-au conturat ca cetăți vechi,
cele sovietice sunt un rezultat al industriei energofage, dezvoltată galopant în
perioada comunistă.
În arhitectonica urbană est-europeană, este de remarcat tipul șablonar,
dominat de marile ansambluri de locuințe (Fig. 84), lipsite de orice atribute estetice
și cu dotări adesea minimale.

Fig.84. Cartier de locuințe în Volgograd (Rusia).

Sursă:(http://www.colourbox.com/image/russia-kind-on-the-city-of-volgograd-from-
height-image-2306215, accesat în 16.10.2012, orele 1145).

Un element pozitiv derivă din amplasarea lor pe locul vechilor cartiere

insalubre, fapt ce a eliminat arealele de tip bidonville. Zonarea lor funcțională
163
atestă un perimetru industrial (localizat periferic), o zonă comercială și/sau
turistică (în arealul central) și cartierele de tip dormitor (amplasate în vecinătatea
zonei industriale, pentru a limita deplasările forței de muncă și a reduce costurile
de transport). Dezvoltarea acestor orașe a înregistrat un ritm accelerat, odată cu
debutul procesului de colectivizare a agriculturii, când exodul rural s-a intensificat,
precum și datorită politicilor pro-nataliste, când sporul natural al populației urbane
a înregistrat valori considerabile. Pe acest principiu au ajuns unele orașe, precum
Moscova, Kiev, Volgograd, Sankt-Petersburg etc., la dimensiunile unor veritabile
metropole în prezent.
În final, merită amintit un studiu focalizat pe urbanul european66, care relevă
o serie de caracteristici specifice orașelor continentului și anume: (1) specializarea
actuală a orașelor europene relevă o situație concretă și diferențiată regional: comerț
și turism - orașele spaniole, grecești, elvețiene, austriece, nord-italiene; transporturi
și telecomunicații - orașele portuare; metropole financiare și de asigurări - orașele
nordice (cu excepția orașelor Luxembourg-Ville și Frankfurt pe Main); servicii ale
întreprinderilor productive, plasate în vârful ierarhiei din domeniul quaternar -
orașele Italiei de nord și cele olandeze; orașe „selecte” - Budapesta, Dresda,
Leipzig, Moscova, Kiev, București etc.; (2) sensul evoluției în dezvoltarea orașelor
urmează vectorul de la producția de masă (existent în perioada fordistă) către
sectorul terțiar (servicii specializate); (3) orașele europene primesc noi atribute și
funcții datorită procesului de globalizare, prin aprovizionarea și desfacerea
produselor în afara frontierelor statului care le găzduiește; (4) orașele europene, mai
ales cele vestice, tind să elimine din structura funcțională a lor, industria energofagă;
(5) specializarea actuală a orașelor europene este similară cu cea din America de
Nord, la nivelul anului 1980 (ex. serviciile dețin peste 80% din economia urbană
europeană iar creșterea anuală este de circa 4,4% și se datorează exploziei serviciilor
financiare și asigurărilor); (6) se remarcă individualizarea a două mari arii de servicii
complementare, ce formează centrul de gravitație terțiară de înaltă competitivitate
internațională, respectiv (a) axa Mării Mânecii (între Anglia de mijloc și Bazinul
Parizian) și (b) axa Rhin-Alpi (Ruhr-Marea Mediterană); (7) între cele două axe sus-
menționate se evidențiază o zonă de indiferență (de rezervă), la care se va apela, cel
mai probabil în viitorul apropiat; (8) este vizibil fenomenul de marginalizare a
orașelor scandinave și a celor est-europene; (9) viitorul metropolelor europene este
dependent de concentrarea serviciilor și comercializarea produselor inovatoare la
scară internațională; (10) cheia competitivității mondiale a orașelor constă în
specializarea terțiară înalt diferențiată, fenomen ce va determina polarizarea
celorlalte activități etc.
IX.2.7. Principalele aglomerații urbane ale Europei
Populația continentului european prezintă (așa cum am constatat în
capitolele anterioare) o repartiție teritorială foarte diferențiată, evidențiind areale cu

66Paal,Michaela (2001), Une nouvelle approche de l'importance metropolitaine et de la relativité des

reseux urbains en Europe, Bull. Asoc. Geogr. Francais, 3, Paris, citată de Cocean, P. (2005).
164
densități mari și areale în care populația este redusă numeric. Din cei 739 608 850
cetățeni europeni67, un număr de 217 457 702 (respectiv 29,40%) locuitori trăiesc
în marile aglomerații urbane ale continentului (vezi Tabelul 8).
Europa deține un număr de 79 aglomerații urbane, fiecare dintre acestea
având peste 1 000 000 locuitori, fapt ce indică, printre altele, tradiția îndelungată a
fenomenului de urbanizare european. Aceste 79 aglomerații urbane sunt prezente
într-un număr de 27 state europene, respectiv: Germania (16 aglomerații urbane
milionare, ce cuantifică o populație de 38 373 899 locuitori, reprezentând 47,20%
din numărul total al locuitorilor statului respectiv); Federația Rusă (10 aglomerații
urbane milionare, în partea europeană a sa, cu 30 076 027 locuitori, respectiv
21,10% din totalul populației statului); Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de
Nord (9 aglomerații urbane milionare, cu 30 287 964 locuitori, respectiv 48,04%
din totalul populației statului); Franța (7 aglomerații urbane milionare, cu 19 120
897 locuitori, respectiv 29,13% din totalul populației statului); Italia (5 aglomerații
urbane milionare, cu 14 674 529 locuitori, respectiv 23,95% din totalul populației
statului); Ucraina (5 aglomerații urbane milionare, cu 8 750 776 locuitori,
respectiv 19,51% din totalul populației statului); Spania (4 ); Belgia (3), Olanda
(2); Portugalia (2); Polonia (2) etc. Restul statelor deținătoare de astfel de
aglomerații urbane milionare, au câte una, generată în jurul orașelor-capitală. Pe
lângă aglomerațiile urbane naționale, în cadrul continentului analizat se evidențiază
3 astfel de entități, generate de o serie de orașe ce aparțin unor sate diferite (ex.
aglomerația urbană Copenhaga-Malmö - Danemarca/Suedia; aglomerația urbană
Regiunea Alma - Olanda/Belgia/Germania și aglomerația urbană Lille-Kontrijk -
Franța/Belgia.
Cu excepția Federației Ruse (partea europeană) și a Ucrainei, state extinse
teritorial și cu multe orașe de talie mare, majoritatea aglomerațiilor urbane
milionare sunt poziționate în jumătatea vestică a continentului european, fapt ce
explică densitățile superioare de populație și gradul de urbanizare mult mai
accentuat, în raport cu jumătatea europeană estică. În statele est-europene, doar
marile metropole de tip capitală generează astfel de structuri urbane. Restul
orașelor, datorită mărimii lor demografice și distanțelor considerabile dintre ele, nu
pot favoriza configurarea unor astfel de aglomerații urbane milionare.
Cu alte cuvinte, în jumătatea estică a continentului, putem vorbi doar de
existența aglomerațiilor urbane milionare unipolarizate, structurate în jurul
marilor metropole (ex. Budapesta, București, Belgrad, Praga etc.) și a orașelor-
satelit din apropierea lor. În schimb, în jumătatea vest-europeană, pe lângă
aglomerațiile urbane milionare unipolarizate (ex. Paris, Madrid, Lisabona, Porto,
Londra, Berlin etc.) se evidențiază și aglomerații urbane milionare policentrice, în
arealele cu grad de urbanizare ridicat și în cele industrializate (ex. Rhin-Rhur;
Regiunea Alma; Randstad; Greater Manchester-Liverpool; West-Midlands; West
Yorkshire; South Yorkshire; Tyne and Wear; Douai-Lens-Bethune-Valenciennes;
Regiunea Rhin-Neckar etc.). În jumătatea est-europeană se remarcă o singură astfel

67date valabile pentru luna iulie 2014.

165
de aglomerație urbană milionară, respectiv Zona industrială Silezia Superioară,
din partea sudică a Poloniei.
Aglomerațiile urbane milionare ale Europei (iulie 2014)
Tabelul 8
Populația
Populația
Nr. Aglomerația orașului/orașelor
Statul aglomerației
crt. urbană principal/principale
urbane (loc.)
(loc.)
1 Moscova Rusia 14 744 150 Moscova (10 425 075)
2 Istanbul Turcia 13 179 865 Istanbul (11 372 613)
Regatul Unit al
3 Londra Marii Britanii și 13 063 441 Londra (7 517 700)
Irlandei de Nord
4 Paris Franța 11 818 503 Paris (2 153 600)
Köln (983 347)
5 Rhin-Rhur Germania 11 817 132 Essen (585 430)
Dusseldorf (574 514)
Amsterdam (743 070)
Rotterdam (588 697)
6 Randstad Olanda 6 579 720
Haga (475 627)
Utrecht (288 732)
7 Madrid Spania 6 270 551 Madrid (3 128 600)
Liverpool (460 500)
Manchester (442 800)
Regatul Unit al
Greater Stockport (281 600)
Marii Britanii și
8 Manchester- 5 019 446 Oldham (217 393)
Irlandei de
Liverpool Salford (216 103)
Nord
Rochdale (206 400)
Trafford (213 200)
9 Barcelona Spania 4 959 864 Barcelona (1 605 602)
Sankt-Petersburg
10 Sankt-Petersburg Rusia 4 820 815
(4 580 620)
11 Milano Italia 4 308 403 Milano (1 308 735)
12 Berlin Germania 4 040 690 Berlin (3 395 189)
13 Roma Italia 3 858 111 Roma (2 547 677)
14 Atena Grecia 3 829 018 Atena (745 514)
15 Napoli Italia 3 817 076 Napoli (984 242)
Birmingham (994 900)
Regatul Unit al
Coventry (306 900)
16 West Midlands Marii Britanii și 3 704 574
Wolverhampton
Irlandei de Nord
(251 462)
Regiunea
17 Metropolitană Germania 3 266 896 Hamburg (1 743 627)
Hamburg
Regiunea
Frankfurt pe Main
18 Frankfurt-Rhin- Germania 3 133 739
(667 468)
Main
166
19 Kiev Ucraina 2 989 638 Kiev (2 660 401)
20 Lisabona Portugalia 2 634 878 Lisabona (564 657)
21 Budapesta Ungaria 2 578 731 Budapesta (1 697 343)
Katowice (313 461)
Sosnowiec (223 284)
Zona Industrială
22 Polonia 2 552 515 Gliwice (197 874)
Silezia Superioară
Zabrze (189 656)
Bytom (185 793)
Copenhaga- Danemarca- Copenhaga (503 699)
23 2 387 192
Malmö Suedia Malmö (279 915)
24 Regiunea Stuttgart Germania 2 334 683 Stuttgart (592 569)
25 München Germania 2 312 477 München (1 259 677)
26 Varșovia Polonia 2 251 474 Varșovia (1 704 717)
Aachen (258 208)
Olanda, Belgia,
27 Regiunea Alma 2 215 374 Liege (187 086)
Germania
Maastricht (120 175)
28 București România 2 192 372 București (1 921 751)
29 Bruxelles Belgia 2 175 008 Bruxelles (144 784)
30 Viena Austria 2 113 619 Viena (1 651 365)
Regatul Unit al Leeds (761 000)
31 West Yorkshire Marii Britanii și 1 966 583 Bradford (477 770)
Irlandei de Nord Wakefield (320 600)
32 Stockholm Suedia 1 964 805 Stockholm (802 611)
33 Lille-Kontrijk Franța-Belgia 1 902 966 Lille (225 100)
34 Lyon Franța 1 798 395 Lyon (466 400)
Nizhniy Nizhniy Novgorod
35 Rusia 1 794 960
Novgorod (1 283 553)
36 Belgrad Serbia 1 766 534 Belgrad (1 120 092)
37 Minsk Belarus 1 753 547 Minsk (602 351)
38 Torino Italia 1 690 119 Torino (900 608)
Regatul Unit al
39 Greater Glasgow Marii Britanii și 1 633 187 Glasgow (632 000)
Irlandei de Nord
40 Donețk Ucraina 1 631 210 Donețk (999 975)
41 Marseille Franța 1 623 720 Marseille (820 900)
42 Harkov Ucraina 1 597 408 Harkov (1 464 740)
Mannheim (307 900)
Regiunea Rhin-
43 Germania 1 519 893 Ludwigshafen (163 560)
Neckar
Heidelberg (142 993)
Douai-Lens-Bethune-
44 Valenciennes
Franța 1 513 023 Douai (43 200)
Regatul Unit al
Sunderland (280 807)
45 Tyne and Wear Marii Britanii și 1 467 758
Newcastle (276 400)
Irlandei de Nord
46 Volgograd Rusia 1 449 400 Volgograd (991 643)
47 Bielefeld Germania 1 443 109 Bielefeld (326 925)
48 Samara Rusia 1 427 391 Samara (1 143 346)

167
 Dnipropetrovsk
49 Dnipropetrovsk Ucraina 1 406 704
(1 056 497)
50 Praga Cehia 1 406 142 Praga (1 181 610)
Leipzig (502 651
51 Halle-Leipzig Germania 1 388 578
Halle (237 198)
52 Valencia Spania 1 374 294 Valencia (805 304)
53 Rostov pe Don Rusia 1 363 218 Rostov pe Don (1 054 865)
54 Sevilla Spania 1 336 625 Sevilla (704 414)
55 Porto Portugalia 1 299 713 Porto (227 790)
56 Ekaterinburg Rusia 1 297 004 Ekaterinburg (1 293 058)
Regatul Unit al Sheffield (446 300)
57 South Yorkshire Marii Britanii și 1 267 139 Doncaster (289 600)
Irlandei de Nord Rotherham (253 200)
58 Helsinki Finlanda 1 262 805 Helsinki (571 354)
59 Sofia Bulgaria 1 205 048 Sofia (1 138 950)
60 Nürnberg Germania 1 204 542 Nürnberg (499 237)
61 Bremen Germania 1 184 407 Bremen (546 852)
Chemnitz- Chemnitz (246 587)
62 Germania 1 178 838
Zwickau Zwickau (97 382)
63 Anvers Belgia 1 147 776 Anvers (461 497)
64 Bilbao Spania 1 143 876 Bilbao (354 145)
Regatul Unit al
Portsmouth- Southampton (228 600)
65 Marii Britanii și 1 139 866
Southampton Portsmouth (196 400)
Irlandei de Nord
66 Toulouse Franța 1 133 105 Toulouse (435 000)
67 Odessa Ucraina 1 125 816 Odessa (1 007 131)
68 Hanovra Germania 1 112 463 Hanovra (515 729)
Saarbrücken-
69 Germania 1 102 945 Saarbrücken (178 914)
Forbach
70 Kazan Rusia 1 093 748 Kazan (954 023)
71 Zagreb Croația 1 088 841 Zagreb (779 145)
72 Saratov Rusia 1 079 220 Saratov (850 086)
73 Dresda Germania 1 075 299 Dresda (495 181)
74 Dublin Irlanda 1 058 265 Dublin (506 211)
Regatul Unit al
75 Nottingham Marii Britanii și 1 025 970 Nottingham (286 400)
Irlandei de Nord
76 Zürich Elveția 1 025 499 Zürich (347 517)
77 Bordeaux Franța 1 009 051 Bordeaux (229 500)
78 Ufa Rusia 1 006 121 Ufa (977 982)
79 Palermo Italia 1 000 820 Palermo (670 820)
109 centre generatoare
217 457 701
Total 27 state cu de aglomerații urbane
locuitori în cele
80 (79 aglomerații aglomerații milionare
27 aglomerații
urbane milionare urbane milionare 109 844 956 locuitori
urbane
dețin aceste orașe
Sursă:(https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/wfbExt/region_eur.html, accesat în data de 03.07.2015, orele 1420).
168
 Responsabile (în principal) cu apariția acestor aglomerații urbane
milionare europene sunt un număr de 109 centre urbane, care cuantifică un număr
total de 109 844 956 locuitori, ce reprezintă o pondere de 50,51% din totalul
numărului de locuitori al acestora.
Totuși, fenomenul urban european actual tinde să contrabalanseze
„supremația” marilor entități urbane, prin fenomenul delocalizării infrastructurilor
industriale în entități urbane medii sau mici și prin echiparea acestor centre
polarizatoare secundare cu infrastructuri teritoriale complexe. Modelul nord-
american, în care, în ecuația dezvoltării teritoriale echilibrate, rolul principal revine
centrelor polarizatoare de dimensiuni medii sau mici, pare a se insera, în ultima
perioadă și în continentul european, în detrimentul modului tradițional de
urbanizare a acestuia, în care rolul principal revenea orașelor metropolă.
Prin urmare, fenomenul urban actual, perceput și analizat la scara
întregului continent european, este definit de următoarele trăsături generale, care
vor dirija evoluțiile viitoare68:
a) considerarea centrelor urbane medii și mici ca actori ai spațiului
european, fapt considerat drept un instrument eficient al organizării și amenajării
teritoriului;
b) tendința de descentralizare funcțională radicală;
c) coeziune economică și socială fermă, dezvoltare durabilă,
competitivitate și echilibru teritorial cert - conform principiilor enunțate de Schema
de Dezvoltare a Spațiului Comunitar, elaborată în anul 1999;
d) înzestrarea din ce în ce mai accentuată, a orașelor medii și mici, cu
tehnologii performante și de ultimă generație;
e) racordarea orașelor medii și mici prin rețele de transport dense și rapide.
În consecință, dinamica fenomenului urban european este foarte activă și
polivalent orientată, vizând ținte de natură economică, socială și environmentală
optime.

68Hyzy, Violette (2001), Reseaux de villes: la position de l'Union Europenne, Bull. Asoc. Geogr.

Francais, 3, Paris, citată de Cocean, P. (2005).

169
 X. ELEMENTE DE GEOGRAFIE
POLITICO-ADMINISTRATIVĂ
Continentul european deține în prezent un număr de 46 state independente,
diferite ca suprafață, populație, formă de guvernământ, instituții legislative, nivel
de trai, monedă etc.
X.1. Configurația geografico-politică europeană
La configurația statală actuală s-a ajuns în urma unui proces evolutiv
îndelungat și complex, în locul vechilor imperii și a entităților teritoriale cu statut
dependent apărând state independente care, în majoritatea lor, sunt centrate pe o
națiune majoritară. Cu siguranță, procesul evolutiv încă nu s-a încheiat, trendul
având o dublă orientare, respectiv: (1) apariția unor noi state omogene, prin
desprinderea de entități din cele federative eterogene și (2) crearea unor
suprastructuri statale ce au ca deziderat o dezvoltare economică echilibrată și o
omogenizare a cadrului politico-legislativ și economic (ex. Uniunea Europeană).
Complexitatea procesului de interpretare a cadrului geografico-politic
european derivă din două aspecte majore: (1) existența unor teritorii extraeuropene,
cu statut de dependență față de o serie de state ale continentului analizat și (2)
existența unor teritorii și regiuni intraeuropene nesuverane (ex. regiuni autonome,
republici autonome), existența unor republici, teritorii și regiuni recunoscute parțial
și a unor entități teritoriale nerecunoscute oficial.
a) Teritoriile extraeuropene cu statut de dependență față de unele state
europene sunt presărate pe întreaga suprafață a Terrei și reflectă sfera mondială de
influență a Europei din anumite perioade (ex. perioada colonialistă în principal).
Exemple concludente în acest sens sunt state precum Franța, Regatul Unit al Marii
Britanii și Irlandei de Nord, Danemarca, Spania etc., respectiv marile puteri
coloniale europene de odinioară.
Spre exemplu, Franța69 deține un ansamblu de teritorii aflate sub
suzeranitate proprie și cunoscute sub denumirea generică de Franța de peste mări
(France d'outre-mer), situate în afara teritoriului metropolitan. Toate acestea
provin din fostele colonii franceze. Ele sunt nominalizate prin abrevierile DOM-
TOM (Département d'outre-mer - Territoire d'outre-mer însemnând Departament
de peste mări și respectiv Teritoriu de peste mări) (Fig. 85). Ele se află în
jurisdicția unui minister francez de specialitate.
Departamentele și regiunile de peste mări au același statut cu cel al
departamentelor și regiunilor Franței metropolitane. Sunt părți integrane ale Franței

69informații preluate și analizate după cele oferite de site-ul:

http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C8%9Ba_de_peste_m%C4%83ri.
170
și ale Uniunii Europene (unele), fiind considerate regiuni ultraperiferice. Locuitorii
de aici își aleg reprezentanți în Senatul Franței, Adunarea Națională a Franței și în
Parlamentul European. Cele mai importante sunt: Guadelupa, Guyana Franceză,
Martinica, Mayotte, Réunion, Polinezia Franceză, Noua Caledonie, Saint Pierre și
Miquelon, Wallis și Futuna.

Fig.85. Principalele DOM-TOM-uri ale Franței.

Sursă:(http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C8%9Ba_de_peste_m%C4%83ri, accesat în
18.10.2012, orele 1155).

b) Teritoriile și regiunile intraeuropene nesuverane, recunoscute parțial

sau nerecunoscute oficial70, acompaniază, pe harta politică a Europei, cele 46 state

70informații preluate și analizate după cele oferite de site-ul:

http://ro.wikipedia.org/wiki/List%C4%83_de_teritorii_dependente_dup%C4%83_continent#Europa.
171
independente. Dintre acestea se remarcă: Insulele Åland (provincie autonomă,
demilitarizată și unilinguală suedeză a Finlandei); Akrotiri și Dhekelia (două baze
militare aflate sub suzeranitatea Regatului Unit al Marii Britanii și Irlandei de
Nord, situate în Cipru); Gibraltar (teritoriu britanic de peste mări, singurul situat
pe continentul european; Guernsey (o dependență a „Coroanei Britanice” formată
din câteva Insule ale Canalului); Insulele Feroe (regiune autonomă insulară a
Regatului Danemarcei, din anul 1948 și care, de-a lungul anilor, au preluat
controlul asupra majorității problemelor de stat, exceptând apărarea; nu dețin o
armată proprie organizată, care rămâne în responsabilitatea Danemarcei, cu
excepția unei mici poliții și a Pazei de Coastă, precum și relațiile externe); Insula
Mann (o insulă dependentă de „Coroana Britanică”, situată în Marea Irlandei, între
Irlanda și Anglia-nu aparține nici Regatului Unit și nici Uniunii Europene); Jersey
(cea mai cunoscută dintre Insulele Canalului Mânecii, dependență a „Coroanei
Britanice” - situată în largul coastelor Normandiei); Statul Autonom Monastic al
Muntelui Sfânt-Athos (regiune autonomă din punct de vedere administrativ cu
capitala la Kareia); Abhazia (republică autonomă în nord-vestul Georgiei,
autoproclamată independentă); Republica Turcă a Ciprului de Nord (nu este
recunoscută pe plan internațional decât de către Turcia); Osetia de Sud (republică
autonomă din Georgia care și-a proclamat unilateral independența în anul 1990);
Transnistria (republică separatistă pe teritoriul Republicii Moldova); Nagorno-
Karabah (republică autoproclamată, de facto independentă, aflată în Caucazul
sudic, între Marea Neagră și Marea Caspică) etc.
Prezența acestor entități teritoriale cu statut incert, care și-au declarat într-o
formă sau alta independența, alături de altele cu statut similar sau asemănător (mult
mai puține în Europa decât în alte părți ale lumii) poate induce o stare generală de
risc geopolitic în cadrul continentului. Pe o astfel de filieră conflictuală a apărut
statul Kosovo, ce s-a declarat independent față de Serbia în anul 2008, el fiind
recunoscut la nivel mondial de un număr de 76 state, dintre care 75 sunt membre
ale Organizației Națiunilor Unite.
Referitor la denumirea oficială a statelor (atât în Europa cât și la nivel
mondial), dreptul internațional prevede posibilitatea mai multor formule legale și
corecte de identificare, respectiv: (1) forma convențională lungă (ex. Republica
Macedonia; Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord; Republica Federală a
Germaniei etc.); (2) forma convențională scurtă (ex. Macedonia; Marea Britanie;
Germania etc.); (3) forma locală lungă (ex. Republika Macedonija; Bundesrepublik
Deutschland etc.) sau (4) abrevieri (ex. UK, pentru Regatul Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord etc). Modalitățile de denumire a statelor europene sunt complexe, în
cazul unora sau simple, în cazul altora. Spre exemplu, România, Ucraina, Ungaria sau
Irlanda nu dețin dețin forma convențională lungă, în timp ce altele prezintă toate
pobilitățile de denumire oficială. Tabelul 9 prezintă forma convențională lungă de
denumire a statelor Europei.
Sistemele de guvernământ (Tabelul 9) existente în statele Europei atestă
gruparea lor în următoarele categorii: republici parlamentare; republici
prezidențiale; republici semi-prezidențiale; monarhii constituționale sau teocrații.
172
 Cele mai multe state europene (27, respectiv 58,70% din total) au adoptat
sistemul de guvernământ de tip republică parlamentară, definind ideologia de bază
a continentului. Unele dintre ele sunt state federale (ex. Germania, Austria, Bosnia
și Herțegovina, Confederația Helvetică etc.) iar altele sunt state național-unitare
(ex. Albania, Bulgaria, Estonia, Finlanda, Macedonia, Lituania, Portugalia etc.).
Cu sistem politic de guvernământ de tip republică prezidențială se remarcă
un singur stat (Belarus), în dese rânduri președintele țării fiind acuzat de atitudine
dictatorială.
Statele europene republicane semi-prezidențiale sau semi-parlamentare,
cu sistem politic mixt (împărțirea atribuțiilor de guvernare între președinte și
parlament) sunt Croația, Franța, România, Federația Rusă și Ucraina, în care, în
dese rânduri, în funcție de claritatea atribuțiilor prezidențiale și parlamentare apar
conflicte și disfuncționalități în procesul de guvernare (ex. cazul României în
anul 2012).
Un număr de 11 state europene (23,91% din total) sunt monarhii
constituționale, în care parlamentul este forul legislativ superior, monarhul având
ca prerogative constituționale principale, reprezentarea intereselor statului la nivel
internațional, este garantul suveranității și are rolul de mediator între instituții.
Monarhiile europene au o vechime îndelungată și caracter ereditar.
Un singur stat european, respectiv Vatican, are ca sistem politic de
guvernământ, teocrația, în varianta unei monarhii elective, rolul de monarh
revenindu-i Suveranului Pontif, în urma unor alegeri a membrilor Comitetului
Pontifical.
Europa. Elemente de geografie politico-administrativă
Tabelul 9
Denumirea Diviziuni
Sistem de Ziua Moneda Forul
oficială a administrativ
guvernare națională națională legislativ
statului -teritoriale
Republica republică municipalități Parlament
28 Noiembrie lek
Albania parlamentară (37) unicameral
Principatul
Andorra
(deținut în
cotutelă de parishes Consiliu
monarhie
Președintele (parròquies) 8 Septembrie euro General
parlamentară
Franței și (7) unicameral
Episcopul
spaniol de
Urgell)
republică
Republica landuri Parlament
federală 26 Octombrie euro
Austria (9) bicameral
parlamentară
provincii Adunare
Republica republică rubla
(voblastsi) 3 Iulie Națională
Belarus prezidențială belarusă
(6) bicamerală
monarhie regiuni Parlament
Regatul Belgiei 21 Iulie euro
constituțională (3) bicameral
173
 Federația Bosnia
și Herțegovina
divizată în
cantoane (10);
Republica
Republica
Socialistă
republică Srpska;
Bosnia și marca Parlament
federală Districtul federal 25 Noiembrie
Herțegovina convertibilă bicameral
parlamentară Brčko;
(forma
Orașe cu statut
convențională)
propriu:
(Sarajevo,
Mostar, Tuzla,
Banja Luka)
provincii Adunare
Republica republică
(oblasti) 3 martie leva Națională
Bulgaria parlamentară
(28) unicamerală
1 Octombrie;
districte (6);
Republica
Republica
Republica republică Turcă a Parlament
Turcă a euro
Cipru parlamentară Ciprului de unicameral
Ciprului de
Nord-15
Nord
Noiembrie
republică
Republica cantoane Parlament
semi- 8 Octombrie kuna
Croația (20) unicameral
prezidențială
Regatul monarhie regiuni coroana Parlament
5 Iunie
Danemarcei constituțională (5) daneză unicameral
republică
Confederația cantoane francul Parlament
federală 1 August
Helvetică (26) elvețian bicameral
parlamentară
Republica republică regiuni (15) Parlament
20 August euro
Estonia parlamentară maakonnad unicameral
regiuni
Republica republică Parlament
(maakunta) 6 Decembrie euro
Finlanda parlamentară unicameral
(19)
republică
Republica regiuni Parlament
semi- 14 Iulie euro
Franceză (26) bicameral
prezidențială
Republica republică
landuri 3 Parlament
Federală a federală euro
(16) Octombrie bicameral
Germaniei parlamentară
Republica republică regiuni (13) Parlament
25 Martie euro
Elenă parlamentară (perifereies) unicameral
republică counties (26) Parlament
Irlanda 17 Martie euro
parlamentară cities (5) bicameral
Republica republică regiuni coroana Parlament
17 Iunie
Islanda constituțională (8) islandeză unicameral
Republica republică regiuni Parlament
2 Iunie euro
Italia parlamentară (15) bicameral
Republica republică municipalități Parlament
17 Februarie euro
Kosovo parlamentară (37) unicameral
Republica republică municipalități Parlament
18 Noiembrie lati
Letonia parlamentară (110) unicameral

174
Principatul monarhie comune francul Parlament
15 August
Liechtenstein constituțională (11) elvețian unicameral
județe
Republica republică Parlament
(apskritys) 16 Februarie litai
Lituania parlamentară unicameral
(10)
Parlament
Marele Ducat monarhie districte unicameral
23 Iunie euro
de Luxemburg constituțională (3) (Camera
Deputaților)
Republica republică municipalități dinarul Parlament
8 Septembrie
Macedonia parlamentară (84) macedonean unicameral
Parlament
Republica republică localități unicameral
21 Septembrie euro
Malta parlamentară (64) (Casa
Reprezentanților)
Republica republică municipalități Parlament
13 Iulie euro
Muntenegru parlamentară (21) unicameral
Regatul monarhie județe (19) coroana Parlament
17 Mai
Norvegiei constituțională (fylker) norvegiană unicameral
Regatul monarhie provincii Parlament
30 Aprilie euro
Olandei constituțională (12) bicameral
Republica republică provincii 3 Mai zlot Parlament
Polonia parlamentară (16) 11 Noiembrie polonez bicameral
Republica republică districte Parlament
10 Iunie euro
Portugalia parlamentară (18) bicameral
Consiliul
Principatul monarhie
nu există 19 Noiembrie euro Național
Monaco constituțională
unicameral
4 țări
constituente:
Anglia-regiuni
23 Aprilie-
(9), divizate în
Anglia;
comitate
30 Noiembrie
Regatul Unit al administrative;
-Scoția;
Marii Britanii monarhie autorități Parlament
1 Martie- lira sterlină
și Irlandei de constituțională unitare; burguri bicameral
Țara Galilor;
Nord Scoția-zone de
17 Martie-
consiliu (32);
Irlanda de
Țara Galilor-
Nord
autorități unitare
(22); Irlanda de
N-districte (26)
Republica republică regiuni coroana Parlament
28 Octombrie
Cehă parlamentară (13) cehă bicameral
Republica republică raioane leul Parlament
27 August
Moldova parlamentară (32) moldovenesc unicameral
republică
județe leul Parlament
România semi- 1 Decembrie
(41) românesc bicameral
prezidențială
Marele
municipalități
Republica republică Consiliu
(castelli) 3 Septembrie euro
San Marino parlamentară General
(9)
unicameral

175
 republici
federale (21);
regiuni (48);
ținuturi (7);
raioane
Adunarea
republică autonome (9);
Federală a
Federația Rusă federală semi- regiuni 12 Iunie rubla rusă
Rusiei
prezidențială autonome (1);
bicamerală
orașe federale
(2);
districte
federale
extinse (7)
Adunarea
Republica republică municipalități
15 Februarie dinarul sârb Națională
Serbia parlamentară (opstine) (167)
unicamerală
Consiliul
Republica republică regiuni
29 August euro Național
Slovacia parlamentară (kraje) (8)
unicameral
Republica republică municipalități Parlament
25 Iunie euro
Slovenia parlamentară (obcine) (200) bicameral
comunități
monarhie Curtea
Regatul autonome (17);
constituțională 12 Octombrie euro Generală
Spaniei orașe
parlamentară bicamerală
autonome (2)
Regatul monarhie județe coroana Parlament
6 Iunie
Suediei constituțională (lan) (21) suedeză unicameral
provincii (21);
republică republici Consiliul
Ucraina semi- autonome (1); 24 August hryvnia Suprem
prezidențială municipalități unicameral
(2)
15 Martie Adunarea
republică județe
Ungaria 20 August forintul Națională
parlamentară (megyek) (19)
23 Octombrie unicamerală
teocrație- Comisia
Vatican City
monarhie nu există 22 Octombrie euro Pontificală
State
electivă unicamerală
Sursă:(https://www.cia.gov/library/publications/the-world-
factbook/wfbExt/region_eur.html, accesat în data de 18.10.2012, orele 0930).

Unitățile administrativ-teritoriale, ca forme de organizare internă la

nivelul fiecărui stat european, relevă ideologii, criterii de delimitare, mărimi,
denumiri și complexități diferite. Unele state au adoptat politica de împărțire
administrativ-teritorială în entități de dimensiuni mari (ex. landurile în
Germania; provinciile în Belarus; regiunile în Grecia; regiunile în Franța etc.),
în timp ce alte state au ales varianta unor unități administrativ-teritoriale medii
sau reduse dimensional (ex. județele în România; municipalitățile în Slovenia;
municipalitățile în Letonia; localitățile în Malta etc.). Situații mai complicate,
din acest punct de vedere, relevă unele state mari și/sau eterogene din punct de
vedere a comunităților umane și a existenței unor teritorii cu statute diferite (ex.
176
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord; Federația Rusă; Bosnia și
Herțegovina; Cipru; Ucraina, Spania), care au fost nevoite să implementeze
entități administrativ teritoriale diferite în perimetrul statului, cu specific
diferențiat în anumite porțiuni ale teritoriului național.
Monedele și sistemele fiscale actuale unifică într-o oarecare măsură spațiul
european, așa-numita zonă euro (cu monedă unică) grupând un număr de 17 state
central sau vest-europene (Austria, Belgia, Cipru, Finlanda, Estonia, Franța,
Germania, Grecia, Irlanda, Italia, Luxemburg, Malta, Olanda, Portugalia, Slovacia,
Slovenia și Spania). Sunt statele europene cele mai stabile din punct de vedere
economic și cu rate anuale ale inflației sub media întregului continent. Cu toate că,
actuala criză economică mondială a afectat serios o parte a acestor state (ex.
Grecia, Italia, Irlanda, Spania), zona euro rămâne un reper pentru restul
continentului. Și alte state au adoptat euro ca monedă oficială (Andorra, Kosovo,
Muntenegru, Principatul Monaco, San Marino și Vatican), însă ele nu aparțin
sistemului monetar uniform al celor 17 state din zona euro. În celelalte 23 state ale
Europei monedele naționale sunt altele decât euro, fie pentru faptul că nu au dorit
să adopte această monedă (ex. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord,
Norvegia, Confederația Helvetică etc.), fie că nu îndeplinesc încă criteriile
economice și fiscale pentru a putea adera de zona euro (ex. România, Bulgaria,
Ucraina, Ungaria etc.).
Configurația forurilor legislative (a Parlamentelor) pune în evidență, în
principal, două categorii de state: (1) cu instituții legislative supreme unicamerale
(28 state, mai ales din categoria celor medii sau reduse teritorial) și (2) cu instituții
legislative supreme bicamerale (18 state, cu teritorii mai extinse și mai complexe
datorită comunităților naționale și a grupurilor etnice existente).
X.2. Organizații și uniuni politico-economice suprastatale europene
În cadrul Europei s-au constituit, în decursul timpului, o serie de uniuni sau
organizații suprastatale care au avut la bază raționamente de ordin geopolitic și
economic. Dintre cele funcționale în prezent menționăm: Uniunea Europeană-UE;
Asociația Europeană a Liberului Schimb-AELS; Organizația Tratatului Atlanticului
de Nord-NATO; Comunitatea Statelor Independente-CSI; Spațiul Economic
European-SEE; Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa-OSCE etc.
1) Uniunea Europeană (UE)71.
Uniunea Europeană reprezintă o construcție suprastatală europeană bazată
pe un parteneriat economic şi politic unic în lume care reunește un număr de 28
state. În prima etapă a formării sale, s-a pus accent pe consolidarea cooperării
economice interstatale - ţările implicate în schimburi comerciale au devenit
interdependente din punct de vedere economic.
Începuturile Uniunii Europene72 își au originea în Comunitatea Europeană
a Cărbunelui și Oțelului (CECO) și în Comunitatea Economică Europeană (CEE),

71http://europa.eu/about-eu/basic-information/index_ro.htm, accesat în 23.10.2012, orele 1005.

72http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83, accesat în 23.10.2012, orele 1015.
177
formată în anul 1958, prin asocierea economică a unui număr de șase state (Belgia,
Germania, Olanda, Luxemburg, Franța și Italia). Ulterior, Uniunea Europeană s-a
extins, prin aderarea altor state și și-a sporit prerogativele prin adăugarea de noi
domenii (ex. economic, social, politic, environmental, strategic etc.). Tratatul de la
Maastricht, din anul 1993 a stabilit titulatura oficială, respectiv Uniunea
Europeană. Ultimul tratat de amendare a bazelor constituționale ale Uniunii
Europene a fost Tratatul de la Lisabona, intrat în vigoare la data de 1 decembrie
2009. Uniunea Europeană funcționează prin intermediul unui sistem de instituții
supranaționale independente și interguvernamentale, ce iau decizii prin negociere
între statele membre. Cele mai importante instituții ale Uniunii Europene sunt:
a) Comisia Europeană - este puterea executivă a Uniunii Europene și are
responsabilitatea inițierii de proiecte legislative și conducerea permanentă a acestei
uniuni. Comisia este, de asemenea, motorul integrării europene. Este organizată ca și
un cabinet guvernamental, cu 28 de comisari, fiecare având responsabilități pentru un
anumit domeniu. Comisarii provin (câte unul) din fiecare stat membru, ei având
obligația de a reprezenta interesele Uniunii Europene ca întreg și nu interesele
naționale ale fiecărui stat membru;
b) Consiliul European - stabilește direcțiile strategice ale Uniunii
Europene, în cadrul unor întruniri derulate de cel puțin patru ori pe an. Este
compus din Președintele Consiliului European, Președintele Comisiei Europene
și un reprezentant din fiecare stat membru, acesta putând fi șeful statului sau
șeful guvernului. Consiliul European este recunoscut drept autoritatea politică
supremă a Uniunii Europene, fiind implicat în negocierea schimbărilor tratatelor
și definirea politicilor generale, stabilirea agendei și elaborarea strategiilor
generale. Consiliul European are rolul de a media disputele dintre statele membre
și dintre instituții, pentru a rezolva crizele politice și dezacordurile referitoare la
politici și probleme controversate. Acționează ca un șef de stat colectiv și ratifică
documentele importante (ex. tratatele/acordurile internaționale), alături de
Parlamentul European;
c) Consiliul Uniunii Europene - numit și Consiliul sau Consiliul de
Miniștri, este parte a legislativului Uniunii Europene, fiind format din miniștrii
statelor membre. Se întrunește în diferite configurații, funcție de domeniul de
activitate. Alături de atributele legislative deține prerogative în politica relațiilor
externe comune și politica de securitate;
d) Parlamentul European - reprezintă cealaltă jumătate a legislativului
Uniunii Europene (alături de Consiliul Uniunii Europene). Membrii săi sunt aleși
direct de către cetățenii Uniunii Europene, la un interval de cinci ani, în baza unui
sistem de reprezentare proporțională, funcție de numărul de voturi acumulat de
fiecare partid politic. Deși parlamentarii europeni sunt aleși la nivel național, ei
urmează politica grupului parlamentar din care fac parte (ex. grupul popularilor
europeni; grupul social-democraților; grupul verzilor etc.). Fiecare stat are un
număr de mandate, împărțite în circumscripții naționale ce nu afectează natura
proporțională a sistemului de vot. România are în prezent (2015) un număr de 33
de mandate în Parlamentul European.
178
 e) Curtea Europeană de Justiție - atribuțiile sale constau în asigurarea
interpretării uniforme a legislației europene. În anul 1989, pentru a ușura
activitatea Curții Europene de Justiție, a fost înființată Curtea Europeană de
Justiție de Primă Instanță (CEJ-PI), iar ulterior, în anul 2004, o altă instanță,
pentru probleme care privesc funcționarii publici, respectiv Tribunalul
funcționarilor publici ai Uniunii Europene. Astfel, Curtea Europeană de Justiție
are competențe doar pentru soluționarea căilor de atac înaintate de persoanele
fizice și juridice împotriva deciziilor luate de Curtea Europeană de Justiție de
Primă Instanță și răspunde de dosarele de chemare în judecată în primă instanță
înaintate de statele membre ale Uniunii Europene împotriva Comisiei Europene.
f) Banca Centrală Europeană - este banca centrală a Uniunii Europene, cu
funcția de administrare a politicii monetare în cele 17 state cu monedă euro.
Uniunea Europeană a dezvoltat o piață unică în cadrul unui sistem
standardizat și unificat de legi care se aplică tuturor statelor membre. Spre
exemplu, în cadrul Spațiului Schengen (care include atât state membre ale Uniunii
Europene cât și state non-membre) controalele vamale au fost desființate.
Politicile Uniunii Eeuropene sprijină și garantează libera mișcare a persoanelor,
bunurilor, serviciilor și a capitalului. Au fost emise legi în domeniul justiției și
afacerilor interne și se păstrează politici comune în domeniul comerțului,
agriculturii, pescuitului și dezvoltării regionale. A fost înființată și o uniune
monetară, așa-numita zonă Euro, compusă în prezent din 17 state. Există și misiuni
diplomatice permanente în mai multe state din lume, Uniunea Europeană fiind
reprezentată în cadrul Organizației Națiunilor Unite, Organizația Mondială a
Comerțului, G8 și G-20.
Este considerată a fi o construcție sui generis, fiind interpretată uneori ca
fiind (de facto) o confederație. Începând cu data de1 decembrie 2009, Uniunea
Europeană are personalitate juridică internațională și poate încheia tratate cu
diverși parteneri internaționali.
În prezent Uniunea Europeană include 28 de state membre (Fig. 86),
respectiv Belgia, Bulgaria, Cipru, Danemarca, Germania, Estonia, Finlanda,
Franța, Grecia, Irlanda, Italia, Letonia, Lituania, Luxemburg, Malta, Olanda,
Austria, Polonia, Portugalia, România, Suedia, Slovacia, Slovenia, Spania, Cehia,
Ungaria, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord și Croația. Teritoriul său
este de 4 350 784 km2, reprezentând circa 43,1% din suprafața totală a Europei și
deține o populație de 504 833 979 locuitori, însemnând 69,13% din populația
continentului.
2) Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS)73.
Asociația Europeană a Liberului Schimb (AELS) este o organizație
economică internațională cu caracter regional, înființată la data de 3 mai 1960,
prin Convenția de la Stockholm din 4 ianuarie1960, în urma unui acord european
de liber schimb, ca reacție la formarea Comunității Economice Europene (CEE).

73http://www.scribd.com/doc/28442366/Asocia%C5%A3ia-European%C4%83-a-Liberului-Schimb,

accesat în 23.10.2012, orele 1120.

179
Prin convenția AELS, statele semnatare au stabilit o zonă de liber schimb pentru
comerțul mărfurilor, convenția fiind completată ulterior printr-un acord de
integrare economică pentru sectorul de servicii. Spre deosebire de Uniunea
Europeană, AELS nu este o uniune vamală, ceea ce înseamnă că fiecare stat
membru poate stabili, în principiu, liber taxele vamale și politica comercială
externă privind statele terțe, adică țările non-AELS.

Fig.86. Statele membre ale Uniunii Europene (2015).

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?q=uniunea+europeana&um, accesat în 04.07.2015,
orele 1105).

Inițiativa creării AELS a revenit Regatului Unit al Marii Britanii și

Irlandei de Nord, ale cărui interese au determinat inițial respingerea participării la
Comunitatea Economică Europeană. Tratatul de constituire a AELS a fost semnat
la Stockholm (ianuarie 1960) de către șapte state-Regatul Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord, Suedia, Norvegia, Danemarca, Confederația Helvetică, Austria
și Portugalia.
Principalele obiective vizate de Asociația Europeană a Liberului Schimb
sunt: contribuții la stabilitatea creșterii economice; stabilitatea financiară; utilizarea
rațională a resurselor; contribuții la extinderea comerțului mondial și lichidarea
barierelor comeciale; dezvoltarea comerțului între statele membre în condițiile unei
180
concurențe corecte; ocuparea populației active în piața muncii; reducerea
șomajului; înlăturarea concurenței neloiale; eliminarea taxelor vamale între statele
membre și menținerea acestora în raport cu statele non-membre.
3) Organizația Tratatului Atlanticului de Nord (NATO)74.
Organizația Tratatului Atlanticului de Nord, abreviată NATO (în limba
engleză și OTAN în limba franceză) este o alianță politico-militară
transcontinentală formată prin semnarea la Washington a Tratatului Atlanticului de
Nord, la data 4 aprilie 1949. Cuprinde 28 state (Fig. 87) din Europa și America de
Nord (Albania, Belgia, Bulgaria, Canada, Croația, Republica Cehă, Danemarca,
Estonia, Franța, Germania, Grecia, Ungaria, Islanda, Italia, Letonia, Lituania,
Luxemburg, Norvegia, Olanda, Polonia, Portugalia, Regatul Unit al Marii Britanii
și Irlandei de Nord, România, Slovacia, Slovenia, Spania, Statele Unite ale
Americii și Turcia).

Fig.87. Statele membre NATO.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?q=NATO&um, accesat în 23.10.2012, orele1240).

Alianța s-a format prin asocierea unor state independente, interesate de

mentinerea păcii și apărarea propriei independențe prin solidaritate politică și
printr-o forță militară defensivă corespunzătoare, capabilă să descurajeze și, dacă
ar fi necesar, să răspundă tuturor formelor probabile de agresiune îndreptate
împotriva ei sau a statelor membre. Ideea de bază a construirii alianței a fost
realizarea unei apărări comune, credibilă și eficientă.
Structura NATO este asigurată de următoarele organisme operaționale:
Cartierul General al NATO (cu sediul la Bruxelles); Consiliul NATO (numit și
Consiliul Atlanticului de Nord, este instanța superioară a conducerii alianței.
Acesta se poate întruni la nivelul Reprezentanților Permanenți sau poate fi compus
din Miniștrii de Stat ai Apărării ori din Primii-miniștri ai statelor membre.

74http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_Tratatului_Atlanticului_de_Nord, accesat în 23.10.2012,

orele 1205.
181
Consiliul are aceeași autoritate indiferent de nivelul de reprezentare al
componenților și se întrunește de două ori pe săptămână, astfel: în fiecare marți-
pentru discuții informale și în fiecare miercuri-pentru ședințe ce vizează decizii) și
Adunarea Parlamentară a NATO (a fost înființată în anul 1955 sub denumirea de
Adunarea Atlanticului de Nord și este un organism consultativ interparlamentar
format din membri ai parlamentelor naționale din statele membre, numărul
reprezentanților naționali fiind proporțional cu numărul populației statelor membre
și reflectă distribuția politică a parlamentelor naționale).
4) Comunitatea Statelor Independente (CSI)75.
Este o structură de cooperare între o parte a statelor din estul Europei și
câteva state din Asia, considerată de comunitatea internațională drept o organizație
regională interstatală. Caracteristicile sale distinctive constau în organizarea de
interacțiune în aproape toate sferele de comunicare interstatală, asigurarea
flexibilității mecanismelor și formatelor de cooperare colectivă. Flexibilitatea
mecanismului organizației interstatale și interguvernamentale permite să se ia în
considerare diferite grade de pregătire a țărilor pentru integrare și permite fiecăruia
să participe la procesele de integrare, în măsura și în direcțiile care corespund
intereselor lor naționale. Interacțiunea în cadrul Comunității are loc prin organele
sale statutare, respectiv Consiliul șefilor de stat, Consiliul șefilor de guvern,
Consiliul Miniștrilor Afacerilor Externe, Consiliul Economic, Consiliul Miniștrilor
Apărării, Consiliul comandanților trupelor de graniță, Adunarea Inter-
Parlamentară, Curtea judecătorească economică.

Fig.88. Statele membre CSI.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?q=comunitatea+statelor+independente, accesat în
23.10.2012, orele 1342).

75http://www.moldova.ms/?l=ro&a=65, accesat în 23.10.2012, orele 1245.

182
 Comunitatea Statelor Independente (CSI) a fost înființată la 8 decembrie
1991 prin acordul dintre Belarus, Federația Rusă și Ucraina. La data de 21 decembrie
1991, la Alma-Ata, liderii a unsprezece state suverane (cu excepția statelor baltice și
a Georgiei, care a devenit membru al CSI în anul 1993) au semnat un protocol de
acord, în care au subliniat că Republica Azerbaidjan, Republica Armenia, Republica
Belarus, Republica Kazahstan, Republica Kîrgîzstan, Republica Moldova, Federația
Rusă, Tadjikistan, Turkmenistan, Uzbekistan și Ucraina, pe bază de drepturi egale,
înființează Comunitatea Statelor Independente.
La 18 august 2008 Georgia s-a retras din CSI, fapt confirmat printr-o
notificare elaborată exact un an mai târziu, la data de 18 august 2009. Pe 22
ianuarie 1993 la Minsk, la Summit-ul CSI a fost adoptat Statutul Comunității.
Acesta nu a fost semnat de către Ucraina și Turkmenistan, care, astfel, de jure, nu
sunt state-membre ale CSI, putând fi considerate numai state-fondatoare și state-
participante ale Comunității.
Principalele obiective ale Comunității Statelor Independente sunt:
cooperarea în domeniile politic, economic, ecologic, umanitar, cultural și de altă
natură; dezvoltarea globală și echilibrată în domeniul economic și social a statelor
membre în cadrul unui spațiu economic comun, cooperarea între state și integrare;
asigurarea drepturilor și a libertăților fundamentale, în conformitate cu principiile
general recunoscute și normele dreptului internațional și a documentelor OSCE;
cooperarea între statele membre pentru menținerea păcii și securității
internaționale, punerea în aplicare a unor măsuri eficiente de reducere a înarmărilor
și a cheltuielilor în domeniul militar, de eliminare a armelor nucleare și a altor
arme de distrugere în masă, realizarea dezarmării generale și complete; asistența
pentru cetățenii statelor membre în comunicarea liberă, stabilirea contactelor și
circulația în cadrul Comunității; asistența juridică reciprocă și cooperarea în alte
domenii ale relațiilor juridice; soluționarea pașnică a diferendelor și conflictelor
între națiunile Comunității etc.
5) Spațiul economic European (SEE)76.
Spațiul Economic European a luat ființă la data de 1 ianuarie 1994 în urma
acordului (semnat la data de 2 mai 1992) dintre statele participante la Asociația
Europeană a Liberului Schimb (AELS) și statele membre UE. Acest acord a stabilit
bazele unei piețe unice, guvernată de aceleași reguli de bazǎ, ce permit mărfurilor,
serviciilor, capitalului și persoanelor să circule liber în cadrul SEE, într-un mediu
deschis și competitiv economic. Prin urmare, SEE este compus din cele 28 state
membre ale Uniunii Europene și cele trei (din patru) state participante la Asociația
Europeană a Liberului Schimb (Islanda, Liechtenstein și Norvegia).
Acordul SEE se bazează pe legislația primară (Tratatul de la Roma) a
Uniunii Europene și pe legislația secundară derivată (ex. regulamente, directive,
decizii și anumite instrumente non-obligatorii ale SEE, adoptate de instituțiile UE
în mod continuu - cunoscute și sub denumirea de acquis-ul comunitar). Astfel, o
mare parte a acordului SEE se identifică cu părțile corespunzătoare din Tratatul de

76http://ro.wikipedia.org/wiki/Spa%C8%9Biul_Economic_European, accesat în 23.10.2012, orele 1350.

183
la Roma din anul 1957 care guvernează cele patru libertăți (libertatea de mișcare a
bunurilor, persoanelor, serviciilor și a capitalului).
6) Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa (OSCE)77.
Organizația pentru Securitate și Cooperare în Europa este o organizație
internațională pentru securitate. Se concentrează asupra prevenirii conflictelor,
administrării crizelor și reconstrucției post-conflictuale. Este formată din 56 state
participante, din Europa, Caucaz, Asia Centrală și America de Nord (Fig. 89).

Fig.89. Statele membre OSCE.

Sursă:(http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:OSCEmap_2005.png, accesat în
23.10.2012, orele 1412).

Organele de decizie ale organizației sunt Summitul, Consiliul Ministerial și

Consiliul Permanent (for cu rol de luare a deciziilor care se întrunește săptămânal).
Sediul OSCE este situat în Viena. Organizația are birouri în Copenhaga, Haga,
Varșovia, Praga și Geneva. La Copenhaga se află sediul Adunării Parlamentare a
OSCE, la Haga cel al Înaltului Comisar OSCE privind Minoritățile Naționale
(ÎCMN) iar la Varșovia cel al Biroului OSCE pentru Instituții Democratice și
Drepturile Omului (ODIHR). La Viena se află și sediul Reprezentantului OSCE
pentru Libertatea Presei (RFOM).

77http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_pentru_Securitate_%C8%99i_Cooperare_%C3%

AEn_Europa, accesat în 23.10.2012, orele 1410.

184
 XI. TRĂSĂTURILE ECONOMIEI EUROPENE
Economia continentului european prezintă, în plan macro-regional, ritmuri
diferite de dezvoltare, acestea putând fi catalogate drept accelerate în statele din
jumătatea vestică și lente în arealele continentale centrale și estice. Criza
economică mondială, instaurată în anul 2010, a estompat însă, ritmurile de
dezvoltare și inovare în întreg spațiul continental.
1) Economia părții vestice a continentului, suprapusă nucleului de formare a
Uniunii Europene este definită, în ansamblul său, prin următoarele coordonate
funcționale: ritmuri de dezvoltare susținute, cu valori cuprinse în ecartul 3-6%/an;
dezvoltarea tuturor ramurilor economice, ca o condiție a interrelaționărilor eficiente
și a definirii unor lanțuri economice proprii, foarte productive; afirmarea unei
agriculturi intensive (inclusiv pe fondul unor suprafețe de teren mai puțin fertile sau
dobândite cu eforturi umane considerabile - clasic fiind exemplul polderelor
Olandei); agricultură intens mecanizată, chimizată și biotehnologizată; orientarea
susținută către o agricultură ecologică; industrie diversificată, a cărei evoluție a
înregistrat parcurgerea tuturor etapelor afirmării, de la stadiul de atelier
(manufactură) specific secolului XVIII la platformele industriale moderne sau
tehnologia informației (în prezent); renunțarea la industriile energofage și poluante;
delocalizarea industriilor poluante, a celor bazate pe materii prime din import sau pe
forță de muncă numeroasă; punerea accentului pe industriile de vârf cu caracter
inovator (ex. electronică, IT); robotizarea continuă a proceselor industriale; căi și
mijloace de transport diversificate, moderne și rapide; piață de desfacere proprie
importantă, atât prin numărul locuitorilor cât și prin potențialul de consum sporit al
acestora; susținerea economiei de o logistică financiar-bancară puternică (Europa
vestică deține o serie de concerne bancare și burse de rezonanță mondială); atenție
sporită acordată sectorului quaternar, cercetării științifice și tehnologice, ca premisă
a afirmării inovației (ex. implementarea tehnopolilor); deficit intern redus (în
comparație cu Statele Unite ale Americii) și balanțe economice, în general
excedentare; prezența unei monede regionale proprii (euro), competitivă pe plan
mondial, în raport cu monedele internaționale de referință (ex. dolar, yen, yuan etc.);
existența unui model de dezvoltare economică și socială, consolidat și eficientizat în
timp, derivat din imbricarea liberalismului cu conceptele protecției sociale etc.
2) Economia părții centrale și estice a Europei evoluează în parametri cu
intensitate redusă, datorită perioadei de tranziție pe care o parcurge (încă) după
căderea sistemelor comuniste și abandonarea economiei etatizate în anii '90,
existentă în toate statele din regiune. Metamorfoza ramurilor economice s-a produs
cu numeroase convulsii și aspecte negative, care frâneză dezvoltarea, cum ar fi:
fragmentarea excesivă a proprietăților agricole în unele state (România este un
exemplu elocvent), prin procesul de împroprietărire a foștilor deținători de terenuri;
existența, astfel a loturilor agricole de mici dimensiuni improprii aplicării unei
185
agrotehnici moderne; indice redus al mecanizării, cu reîntoarcerea frecventă la
tehnicile agricole tradiționale lipsite de rentabilitate; chimizare și biotehnologizare
precare; forță de muncă îmbătrânită și redusă numeric; destructurarea industriei
prin privatizări abuzive, management deficitar, prin dispariția piețelor de desfacere
tradiționale, prin uzura morală a întreprinderilor; mijloace și căi de transport
insuficiente, cu indice redus de modernizare (ex. lipsa autostrăzilor, a trenurilor
rapide, a aeroporturilor moderne etc.); inflație în ritmuri alarmante; lipsa
capitalului pentru investiții; sistem bancar fragil; comerț de tip second-hand (în
primii ani ai tranziției) ce a favorizat Europa de Vest prin epuizarea stocurilor
proprii de produse nevandabile și reciclarea celor utilizate deja (ex. comerțul cu
automobile și haine de mâna a doua); economie de tip „lohn”, generată prin
valorificarea de către investitorii din vestul Europei (mai ales) a forței de muncă
ieftină; infuzia lentă de capital străin prin privatizare și investiții ample; afirmarea
la cote alarmante a economiei nefiscalizate (subterane); convulsii sociale generate
de reducerea drastică a locurilor de muncă și reducerea bruscă a nivelului de trai a
majorității populației; balanțe comerciale deficitare; creșterea datoriei externe;
probleme de mediu numeroase și complexe; fenomene sociale cu impact negativ
profund (ex. prostituția, consumul de droguri, criminalitatea - inclusiv cea
economică și financiară, abandonul școlar, familii monoparentale etc.).
Extinderea către est a Uniunii Europene reprezintă un factor de emulație și
accelerare a proceselor și fenomenelor economice și sociale din statele vizate, în
scopul racordării acestora la imperativele impuse de aderare. De asemenea, nu
trebuie neglijat nici suportul logistic și financiar acordat statelor respective pentru
atenuarea decalajelor existente, în raport cu cele localizate în partea vestică a Uniunii
Europene. De altfel, prin extinderea către est, Uniunea Europeană tinde să devină cea
mai puternică forță economică a lumii, depășind nu numai geografic (peste 500 000
000 milioane locuitori) dar și economic, Statele Unite ale Americii și China.
În vederea realizării acestui deziderat, economia continentului european, în
ansamblul său, trebuie să surmonteze o serie de obstacole dificile care o amenință
și îi fragilizează afirmarea, respectiv: ritmul lent al creșterii la vârf (2-4% în raport
cu 10-15%/an al Chinei, spre exemplu); stoparea procesului de emigrare a forței
de muncă înalt calificată către Statele Unite ale Americii (brain-drain) și creșterea
investițiilor în cercetarea științifică; insuficiența resurselor energetice și a celor
necesare altor ramuri industriale, corelată cu creșterea continuă a costurilor
materiilor prime importate; procesul de îmbătrânire a populației; exacerbarea
consumului intern, care are ca efect imediat risipa de bunuri și resurse; creșterea
lentă dar continuă a ratei șomajului; presiunea imigraționistă, îndeosebi dinspre
unele state arabe (ex. Tunisia, Maroc) sau din unele state din Asia de Sud, derivată
și din „datoria morală” a metropolelor față de fostele colonii; probleme
environmentale cauzate de poluare și încălzirea generală a climei (ex. procese
intense de semideșertificare în unele areale din estul, sudul și sud/estul
continentului, ploi acide frecvecte în partea vestică și centrală etc.); reducerea
decalajelor și disparităților între vechii membri ai Comunității Economice
Europene și statele recent intrate (mai ales în cele două ultime etape) etc.
186
 PARTEA a III-a

REGIUNILE GEOGRAFICE ALE

EUROPEI

187
 XII. REGIONAREA GEOGRAFICĂ A EUROPEI
Regionarea corectă a continentului european a fost și este o operațiune
dificilă, majoritatea încercărilor dovedindu-se lacunare sau cu o serie de puncte
slabe, ce au deschis calea și au motivat contestările ulterioare. Cauza care sporește
dificultatea demersului regionării constă în lipsa unor criterii stabile, decisive prin
prisma impactului lor în creionarea caroiajului teritorial. Schimbarea periodică a
criteriilor de regionare sau slaba argumentare a importanței lor, conduce invariabil
la disparități, uneori frapante în ceea ce privește rezultatul final scontat, respectiv
regiunile propuse ca entități teritoriale europene.
Pe lângă aspectul menționat, ce aparține exclusiv de metodologia
procesului de regionare, au intervenit (în Europa mai intens decât în oricare alt
continent) o serie de factori de altă natură, care au influențat (uneori în mod
decisiv) demersul decupajelor teritoriale. Se evidențiază, în primul rând,
condiționările de ordin politic, care, de-a lungul timpului, și-au pus o pecete
definitivă asupra delimitării regiunilor europene. Este suficient să amintim
permanentele metamorfoze, pe care le-a înregistrat Europa, din punct de vedere
geopolitic (ex. imperiile roman, otoman, francez, austro-ungar, rus etc.; apariția
statelor naționale în secolele XIX și XX; „regionarea ideologică” din secolul XX,
cu divizarea Europei, de către așa-numita „cortină de fier”, în două entități politice
etc.) dar și economic sau social (ex.societățile capitaliste și comuniste; tendința
actuală de unificare a continentului prin apariția unor suprastructuri statale
economico-politice, precum Uniunea Europeană sau Comunitatea Statelor
Independente), pentru a înțelege impactul major al factorilor politico-economici în
procesul de regionare european, la un moment dat și într-un anumit spațiu.
Taxonii utilizați în regionarea politico-administrativă intrastatală diferă de
la o țară la alta. Astfel, Franța este divizată în provincii, regiuni, departamente și
comune; Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord - în provincii istorice
(Scoția, Țara Galilor, Irlanda de Nord, Anglia), departamente și comune; Germania
- în landuri, districte și comune; Spania - în provincii, comarques și comune;
România - în regiuni de dezvoltare, județe, orașe și comune etc. Gradul lor de
suprapunere cu sistemele teritoriale de diferite ordine este, în majoritatea cazurilor,
aleatoriu, datorită supralicitării unor criterii utilizate, precum suprafața, numărul
de locuitori, resursele, potențialul de dezvoltare etc., vizându-se o uniformitate cât
mai pronunțată.
Într-o viziune cvasi-generalizată, regiunea tinde să se substituie statului,
adică unei structuri politice, economice, sociale și mentale, care și-a dovedit, timp
de secole atributele organizatorice și funcționale. Este evident că o nouă entitate
regională trebuie să dețină atribute de performanță superioare, să elimine
disfuncțiile teritoriu-stat, propunând soluții mai eficiente de derulare a activităților
economice, sociale, culturale, politice, environmentale etc. Ea va trebui să elimine
188
discontinuitățile determinate de prezența frontierelor și toată risipa de energie
logistică reclamată de menținerea lor. Problema este ca limitele noilor regiuni
transfrontaliere funcționale să nu se transforme ele (însele) în frontiere mai mult
sau mai puțin vizibile sau obstrucționiste.
În altă ordine de idei, dacă s-ar face abstracție de ingerințele și imixtiunile
reale ale factorilor politici în procesul de regionare european și s-ar lăsa totul în
seama specialiștilor (tehnocraților), în primul rând geografi, s-ar putea constata
faptul că fenomenul este în continuă evoluție, el vizează mereu o altă finalitate, ce
are ca raționament optimizarea procesului de delimitare a unor teritorii care să
răspundă mai eficient dezideratelor de dezvoltare ale perioadei actuale și ale celor
viitoare. Prin urmare, regiunea naturală propusă de Paul Vidal de la Blache sau
Emmanuel de Martonne, cu valențe funcționale indubitabile la începutul secolului
XX, nu mai corespunde exigențelor prezente, când vectorii purtători de dezvoltare
și progres sunt de altă natură (decât geografico-fizică), când cerințele societății sau
multiplicat, diversificat și perfecționat exponențial. În mod similar, sunt depășite și
fazele regiunilor umanizate și polarizate clasice, evoluția tehnologică surmontând
vechile obstacole și fluidizând interrelațiile. De aici și până la creionarea regiunii
de tip sistem-funcțional sau, mai precis formulat, regiunea de program cu însușiri
sistemice nu a fost decât un pas, pe care geografii regionaliști, în strânsă coabitare
cu factorii decizionali l-au aprobat deja.
Conform preceptelor acestui tip de regiune, principalele criterii, ce stau la
baza caroiajului teritorial sunt78: gravitația naturală și antropică către poli, axe,
fâșii, areale; existența unei baze de susținere proprie bogată și diversificată;
fluența internă a vectorilor purtători de masă, energie și interese; capacitate
sporită de inovare; raporturi favorabile cu entitățile teritoriale similare
învecinate; existența unei rețele urbane, compusă în general din orașe mici și
mijlocii, cu rol major în echilibrul teritorial; spațiu mental cu trăsături definitorii
proprii etc.
Este evident că regiunea de program cu atribute sistemice nu poate fi
conturată în contextul existenței unor constrângeri de alt ordin decât cel științific.
Pentru prima dată în istoria Europei acest cadru, strict necesar pentru o delimitare
riguroasă a entităților regionale, se întrezărește în urma creării Uniunii Europene.
Permeabilizarea până la dispariție a frontierelor intestatale (cele mai serioase
obstacole în calea unei regionări funcționale) pe de o parte și interesul noii
construcții geopolitice de a-și armoniza relațiile între componentele spațiale ale
propriului organism teritorial major, pe de altă parte, va permite, în sfârșit,
regionări care să satisfacă relevant criteriile menționate mai sus.
Demersul de față are ca menire orientarea preocupărilor către o astfel de
direcție de regionare eficientă și de perspectivă. Acesta este motivul pentru care, la
nivelul macroregiunilor, am optat pentru entități ce grupează teritorii, uneori
eterogene din punct de vedere morfologic sau climatic, demografic, etnic sau
economic, însă care prezintă o specificitate derivată din devenirea în timp, din

78conform lui Cocean, P. (2004).

189
potențialul lor de agregare funcțională, din spațiul mental (spațiile mentale) pe care
îl (le) circumscriu. Spre exemplu, Europa Estică, o macroregiune reprezentativă a
continentului, apare ca un sistem teritorial cu însușiri aparte, dar specifice numai
lui, atât la nivelul structurilor cât și al funcțiilor sau al spațiului mental propriu (de
sorginte slavă). Nivelarea determinată de factorul politic secole la rând (regiunea a
aparținut Imperiului Țarist iar ulterior Uniunii Sovietice) are puține șanse de a se
estompa și diversifica în perspectiva imediată, chiar dacă formațiunile politice care
au generat-o s-au dezmembrat. Aceasta, datorită inerției profunde indusă structurii
și funcțiilor sistemului teritorial, dificil de reorientat într-o perioadă scurtă de timp.
De asemenea, regionarea propusă de către noi79 (Fig. 90) are menirea de a
elimina unele ambiguități și deformări ale realității geografice europene privind
poziționarea unor entități funcționale.

Fig.90. Regionarea geografică a Europei.

Sursă:(Cocean, P., 2005, Cocean P., Alexe Rădiţa, 2007).
Legenda: I-Europa Nordică; II-Europa Central-Nordică; III-Europa Estică; IV-Europa
Centrală; V-Europa Alpină; VI-Europa Vestică; VII-Europa Insulară; VIII-Peninsula
Iberică; IX-Peninsula Italică; X-Peninsula Balcanică.

79după Cocean, P. (2005), Cocean, P., Alexe Rădiţa (2007).

190
 Este cazul Europei Centrale, care în perioada contemporană, a divizării
continentului în două entități ideologice, politice și economice distincte, era o
sintagmă vagă. În prezent, această regiune europeană trebuie să-și recâștige poziția
de „loc central”, favorizat din perspectiva dezvoltării și interrelațiilor cu sistemele
teritoriale vecine.
Prin urmare, demersul regionării continentului, pe criterii de funcționalitate
teritorială sistemică, este obligatoriu, în contextul trecerii de la o Europă a statelor
naționale la o Europă a regiunilor, proces anevoios mai ales la nivelul percepției
umane obișnuită cu o anumită realitate în care și-a consolidat un sistem propriu de
valori. Fără a le pierde, ci dimpotrivă, punându-le la temelia devenirii viitoare,
noua Europă a regiunilor de dezvoltare sistemice, are șansa de a se substitui
celeilalte, prin armonizarea structurilor interne și a funcțiilor teritoriale proprii.
XII.1. Europa Nordică
Include în perimetrul său Peninsula Scandinavia și podișul finlandez (așa
numita Feno-Scandia), precum și insulele și arhipelagurile insulare vecine (ex.
Svalbard, Franz Jozef etc.). Datorită gravitației naturale și mentale către bazinul
baltic, a conexiunilor intense cu statele nordice, acestei regiuni i se atașează și
litoralul estic al Mării Baltice aparținător statelor Letonia, Lituania și Estonia.
Astfel, regiunea în cauză are o suprafață de 1 336 984 km2 și o populație de circa
27 milioane locuitori. Pe de altă parte, sectorul estic al Khareliei și Peninsula Kola,
din punct de vedere natural (iar până în anul 1940 și geopolitic) aparținătoare
Feno-Scandiei, sunt polarizate astăzi de spațiul rus, fiind integrate Europei Estice.
Europa de Nord se suprapune, din punct de vedere genetic, exclusiv
structurilor vechi, paleozoice, ale Scandinaviei (de vârstă caledoniană) și
precambriene (Scutul Baltic). Morfologic, se detașează două unități majore, respectiv
Munții Scandinaviei și Podișul Nordic, cu largă desfășurare în Suedia și Finlanda.
Catena montană a Munților Scandinaviei, deși cu altitudini mijlocii (altitudinea
maximă este de 2 469 m în vârful Galdopiggen, are un important rol de barieră
climatică în calea influențelor oceanice vestice, precum și peisagistic, altitudinea,
corelată cu latitudinea ridicată, determinând o extensiune largă a reliefului glaciar
(inclusiv prezența unor mici calote somitale). În plan major, fragmentarea este
redusă, datorită nivelării puternice și îndelungate, în vreme ce, la microscară se
evidențiază un indice ridicat al fragmentării, dat de prezența depresiunilor de
excavație glaciară, morene, văi glaciare, praguri (eskere) etc. În calcarele paleozoice
au fost sculptate peșteri de dimensiuni reduse, lipsite de speleoteme.
Repartiția inegală a celor două forme majore de relief face ca Norvegia să
fie o țară eminamente montană, iar în Finlanda și Suedia să domine podișul.
Câmpiile sunt slab reprezentate, apărând doar în zonele litorale sudice și estice și
au un aspect vălurit, datorită conservării vestigiilor morfologiei glaciare, mai ales a
valurilor de morene și a depresiunilor de subsăpare.
Clima este factorul principal în evoluția peisajlui. Trăsăturile sale sunt
direct influențate de latitudinea ridicată. Totuși, Curentul Golfului generează ce
mai pregnantă anomalie termică pozitivă din Europa și de pe Glob, determinând
191
instaurarea unui climat blând și umed până dincolo (către nord) de Cercul Polar, pe
fațada vestică a Norvegiei.

Fig.91. Peisaj din Munții Scandinaviei.

Foto: (Cocean, P.).

Culmea principală a Munților Scandinviei (Alpilor Scandinaviei), orientată

pe direcția nord-est – sud-vest) determină o continentalizare bruscă a climei, cu
reducerea către est a precipitațiilor, de la 1 500-2 000 mm/an la circa 300-400
mm/an în podișul finlandez. Sporesc, de asemenea, amplitudinile termice (peste
250C) și durata stratului de zăpadă (4-6 luni/an) cu implicații și restricții directe în
agricultură și transporturi.
Hidrografia se impune, în primul rând, prin prezența entităților maritime
pe trei din cele patru laturi ale regiunii. Prin urmare, se evidențiază o largă
deschidere către Oceanul Planetar, reflectată favorabil în economie și mai ales în
transporturi. Rețelele hidrografice sunt scurte (cu excepția râului Glomma, care
are o lungime de peste 500 km), dense și cu debite mari, pe fațada vestică a
Norvegiei. Prima consecință importantă este potențialul hidroenergetic ridicat,
valorificat intens, inclusiv prin dezvoltarea unor ramuri industriale energofage
(ex. industria aluminiului). În schimb, rețele hidrografice curgătoare cu densități
medii și reduse definesc teritoriul Suediei și Finlandei. Importante rezerve de apă
dulce sunt cantonate în lacurile Vanern ( 5 585 km2), Vattern (1 899 km2) și
Malaren (1 140 km2) de pe teritoriul Suediei sau în cele din Finlanda (ex. Saimaa
192
- 4 400 km2, Paijanne - 1 090 km2, Inari - 1 000 km2 etc.). Finlanda și Suedia
dețin un număr impresionant de entități lacustre cu diametre mai mari de 200 m
(circa 455 000 în Finlanda și 96 000 în Suedia, conform unor surse). În schimb,
pe teritoriul Norvegiei este localizat cel mai adânc lac european,
Hornindalsvatnen, cu – 514 m profunzime. În Munții Scandinaviei, ghețarii
montani acoperă o suprafață de circa 4 600 km2.

Fig.92. Vale glaciară în Alpii Scandinaviei.

Foto: (Cocean, P.).

Vegetația reflectă fidel coordonatele și restrictivitățile climatice ale

regiunii. Asociațiile forestiere ocupă circa 60% din teritoriul Finlandei și circa 50%
din cel al Suediei. Rezultă însemnate cantități de lemn de calitate superioară
(conifere) specifice taigalei, valorificate însă judicios, păstrându-se un echilibru
ecologic optim. În arealele nordice ale regiunii este prezentă tundra și silvotundra,
în arealele centrale, taigaua, alcătuită din specii precum pin (55%), molid (30%),
mesteacăn (15%) etc., în timp ce arealele sudice sunt acoperite cu păduri de
amestec (foioase/conifere).
Fauna relevă un mozaic compozițional în care domină speciile adaptate
climatului rece (ex. ren, urs polar, vulpe polară, marmotă etc.) și cele cu ecotopul
suprapus taigalei (ex. elan, cerb, urs, zibelină, căprior, leming, alunar, mâncăcios,
vulpe argintie, castor etc.).
Învelișul edafic include permafrostrul (în arealele nordice), solurile acide
(spodisoluri brune și brune acide), argiluvisolurile (în arealele sudice), alături de
193
gleisoluri, turbisoluri etc. În ansamblul lor, solurile Europei Nordice sunt puțin
fertile, au cantități reduse de humus și orizonturi slab dezvoltate.
Resursele subsolice și solice relevă mari cantități de fier (cu o concentrație
în metal de peste 60%) în Suedia și Finlanda, petrol și gaze naturale în Marea
Nordului (ce au impus Norvegia drept o mare producătoare europeană), cărbuni în
Arhipelagul Spitzbergen, resurse lemnoase apreciabile, peisaje cu atractivitate
turistică sporită etc.
Resursele umane au drept caracteristică generală densitatea redusă (19,5
locuitori/km2), cu diferențieri între statele baltice (cu densități ceva mai mari) și
celelalte (ex. Norvegia - 15,90 locuitori/km2; Finlanda - 15,58 locuitori/km2).
Densitatea medie, cu valori reduse, permite aprecierea Europei Nordice drept cea
mai slab populată regiune europeană. Concentrări accentuate de populație se
regăsesc în arealele sudice ale Scandinaviei, estul litoralului baltic și pe litoralul
norvegian. În arealele nordice ale peninsulei, valorile densității populației abia
ating valori de 5 locuitori/km2, în vreme ce, părțile sudice ale Suediei și Norvegiei,
cuantifică valori de 30-50 locuitori/km2. Prin urmare, cele trei mari state din
regiune dețin un număr redus de locuitori (Norvegia - 5,1 milioane; Suedia - 9,7
milioane și Finlanda - 5,3 milioane), fapt ce conduce la un raport pozitiv între
populație și baza de resurse existentă. Natalitatea se cifrează în jurul valorii de
12,0‰ iar mortalitatea este de circa 11,0‰, rezultând un spor natural ușor pozitiv.
Îmbătrânirea populației este un fenomen în derulare cu repercusiuni sociale
importante. În schimb, apare o mare omogenitate etnică (regiune periferică, fără
migrația popoarelor, conflicte, colonizări). Excepție fac Țările Baltice, în care
melanjul etnic, determinat de ocupația sovietică, este evident, în special în Estonia
și Letonia, unde comunitatea rusă deține procente de 28-29% din populația totală.
Predomină populația urbană (83% în arealele sudice, 70% în cele nordice) iar din
punct de vedere al structurii profesionale, populația ocupată în servicii deține
ponderi de 60%. Contingente de populație cu procente cuprinse între 6-12%
activează în agricultură, în timp ce 20-30% din populație este ocupată în sectorul
industrial. Regiunea se definește și prin standarde culturale ridicate.
Așezările exprimă, prin densitatea, structura, textura și funcțiile lor,
rigorile impuse de către factorii naturali și socio-istorici. Restricțiile climatice,
popularea târzie, echilibrul demografic etc., se reflectă într-o densitate modestă a
entităților urbane și rurale, în adaptarea lor la temperaturi reduse, în creșterea
dimensională lentă. Predomină orașele mici și mijlocii, dintre cele mari
remarcându-se doar Stockholm (peste 1 milion locuitori), Oslo, Helsinki, Riga,
Vilnius și Tallin etc.
Economia Europei nordice, prin nivelul atins, productivitate, eficiență și
performanțe, se integrează într-un ecart de dezvoltare superior, specific statelor
vest-europene. Un rol important în dobândirea acestui statut (de economie
performantă) l-a avut raportul favorabil dintre componenta umană și baza de
resurse (populație puțin numeroasă/resuse bogate și variate), alături de evoluția
istorică a statelor din regiune (poziția periferică a redus drastic numărul și
intensitatea conflictelor) și strategiile de dezvoltare economică și socială
194
adecvate (modelele de dezvoltare suedez, norvegian și finlandez sunt recunoscute
pentru eficiența lor).
Agricultura relevă un caracter intensiv, determinat de constrângerile de
ordin climatic, pedologic și morfologic, teritoriile agricole având suprafețe reduse
(circa 3,0% în Norvegia; 7,0% în Finlanda). Principala ramură agricolă este
creșterea animalelor, în Suedia deținând peste 80% din întreaga producție aferentă
acestui sector. Se cresc bovine, porcine, reni (în arealele extreme nordice) iar în
Norvegia și Suedia apar și culturi răzlețe de orz, cartof, secară și ovăz. Producția
nu acoperă necesarul de consum, astfel că se apelează masiv la importuri.
Industria se impune prin câteva ramuri de bază, precum:
- producția de energie electrică (ex. Norvegia deține locul I pe Glob la
cantitatea de energie electrică/locuitor, ponderea covârșitoare revenind
hidroenergiei - 98% din cantitatea totală produsă; în Finlanda este produsă mai ales
în termocentrale iar în Suedia, pe lângă hidroenergie, funcționează și atomo-
centrale care produc circa 25% din totalul producției);
- metalurgia, bazată pe rezervele proprii de minereu de fier de la Kiruna
(Fig. 93), Kirunavara, Gallivare și cocs din import. Se produc oțeluri superioare în
Suedia, aluminiu și nichel în Norvegia (ex. Ardal, Sunndal, Kristiansand).
Combinate siderurgice funcționează la Turku și la Tampere în Finlanda;

Fig.93. Exploatarea minereului de fier la Kiruna (Suedia).

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?start=174&um=1&hl=ro&biw=1280, accesat în
12.11.2012, orele 1225).

- industria constructoare de mașini excelează în producerea navelor de mare

tonaj (ex. Oslo, Stavanger, Bergen; Malmö, Götenborg; Helsinki, Turku; Tallin;
195
Riga). Se produc, de asemenea și alte mijloace de transport, precum locomotive,
autocamioane (ex. Scania, Volvo), autoturisme (Volvo), mașini-unelte, produse
electronice și electrice;
- industria de prelucrare a lemnului s-a dezvoltat mult, datorită materiei
prime abundente. Fabricile de cherestea sunt amplasate în lungul cursurilor de apă,
a căror energie este utilizată pentru transportul buștenilor și la țărmul mării, pentru
a facilita exportul. Statele scandinave sunt primele, în ierarhia mondială, în
producerea de celuloză, hârtie, cartoane (ex. Vasteras, Jonköping, Motala). În
Finlanda, căreia îi revine circa 1/3 din producția de celuloză a continentului, s-au
construit fabrici de profil foarte mari, la Kotka și Kan Kopää;
- industria textilă utilizează exclusiv materii prime din import și este
localizată la Tampere, Göteborg, Boras;
- industria alimentară excelează în prelucrarea peștelui (ex. conserve, făină)
în fabrici localizate la Trondheim, Bergen Stavanger etc.;
- industria chimică, producătoare de acid sulfuric, amoniac, îngrășăminte
chimice, apă grea etc., este dezvoltată în Norvegia (ex. Rjukan, Odda), deoarece
deține materii prime valoroase și substanțiale cantitativ (ex. petrol și gaze,
provenite de pe platformele de exploatare din Marea Nordului).
Pescuitul este o ramură economică importantă a Europei Nordice, mai ales
în Norvegia (circa 90% din cantitatea de pește și produse piscicole se exportă) care
ocupă locul I în Europa și locul IV pe Glob în acest domeniu. Se pescuiește
îndeosebi hering și cod.
Transporturile surmontează distanțele mari, restricțiile climatice și arealele
nepopulate extinse. În Norvegia relieful este puternic accidentat, există numeroase
fjiorduri și persistă cețurile îndelungate. Prin urmare, sunt dezvoltate transporturile
navale (locul III la nivel mondial) în detrimentul celor terestre, capacitatea
superioară a flotei permițând prestarea unor servicii de resort și pentru alte state.
Transporturile rutiere și feroviare se practică îndeosebi în sud, în regiunea Oslo-
Trondheim. Bine dezvoltate sunt transporturile aeriene, singurele cu acces
permanent către extremitățile nordice. În Suedia se remarcă o densitate ridicată a
căilor de transport rutiere și feroviare (în arealele centrale și sudice), un transport
naval intens pe râurile și lacurile interioare (10% din total), transporturi maritime
tradiționale, prin intermediul porturilor principale (ex. Göteborg, Lulea și
Stockholm) și numeroase aeroporturi. Finlanda, se remarcă prin transporturi navale
intense pe lacuri, râuri și canale navigabile; transporturi maritime (ex. porturile
Helsinki și Skoldvik) și transporturi rutiere și feroviare în expansiune. Statele
baltice, cu deschidere largă către Marea Baltică, prezintă o dezvoltare amplă a
transporturilor de tip maritim, facilitate de orașele-porturi Riga și Tallin.
Comerțul relevă o serie de trăsături comune tuturor statelor regiunii,
precum: export de celuloză, hârtie și cartoane; export de produse animaliere (ex.
carne, brânzeturi); export de pește și produse din pește; export de mașini și utilaje
tehnologice; import masiv de produse alimentare (ex. cereale, fructe, legume);
statele scandinave (Norvegia, Suedia și Finlanda) au balanțe economice
excedentare (valoarea exporturilor este superioară importurilor). Există, însă, și o
196
serie de specificități la nivel de stat. Astfel, Norvegia exportă nave maritime, țiței și
gaze naturale, pește și produse din pește, aluminiu, magneziu etc.; Suedia exportă
autovehicule (cunoscutele mărci Scania și Volvo), minereu de fier și produse
siderurgice și importă combustibili, bumbac, lână, cocs, cereale; Finlanda importă
produse alimentare și mijloace de transport; Lituania exportă energie electrică
(produsă în atomocentrala de la Ignalina, care asigură 73% din producția întregului
stat), mașini și utilaje, produse din pește etc.
Partenerii comerciali ai statelor din Europa Nordică sunt, în primul rând,
statele Uniunii Europene (ex. Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord,
Germania, Polonia), Federația Rusă, Statele Unite ale Americii etc.
Diferențieri regionale:
La nivelul Europei nordice se evidențiază o serie de subdiviziuni teritoriale
cu coordonate structurale și funcționale proprii:
1. Norvegia de sud-est - se remarcă prin următoarele caracteristici: prezintă
condiții naturale mai prielnice în raport cu restul regiunii (ex. relief jos, climat
temperat oceanic, soluri mai fertile); densitate mai ridicată a populației, orașe mici
și mijlocii numeroase (Oslo - principalul centru polarizator); densitate mare a
căilor de transport; industrie complexă (ex. metalurgică, navală, chimică) la Skien,
Halden, Drammen, Pjukan; este principala zonă agricolă a țării; este dezvoltat
turismul cultural și recreativ;
2. Litoralul atlantic - prezintă un relief diversificat morfologic, unde
îngusta fâșie de câmpie litorală trece tranșant în abruptul Munților Scandinaviei;
climatul oceanic este favorabil navigației pe durata întregului an, datorită influenței
curenților calzi din Oceanul Atlantic, fapt cu conotații pozitive în afirmarea
industriei portuare (ex. Bergen, Stavanger); în arealul Trondheim culturile de ovăz,
orz sau cartofi ating cea mai ridicată latitudine la nivel mondial; prezența unor
importante rafinării petroliere și centre industriale petrochimice; pescuit intens, cu
numeroase porturi și firme de profil; dezvoltarea unui turism de tip recreativ (este
arhi-cunoscut „Circuitul fjordurilor”); siderurgie puternică în centrul Mo-i-Rana;
portul Narvik este specializat în exportul minereului de fier din Suedia; centrul
polarizator regional este orașul Trodheim;
3. Laponia (Noorland) - circumscrie teritoriile nordice ale celor trei state
scandinave (Norvegia, Suedia și Finlanda); relieful este dominat de unități montane
joase (extremitatea nordică cu altitudini joase a Alpilor Scandinaviei) și podișuri
joase, modelate de calota glaciară; climat atenuat termic pe latura vestică
(oceanică) și excesiv în partea estică; asociații vegetale de tip tundră, silvotundră și
păduri de conifere aparținătoare taigalei europene nordice; densitate redusă a
populației lapone, însă cu un bilanț demografic pozitiv; așezări de tip iglu,
respectiv bordeie semi-îngropate în pământ și acoperite cu turbă; așezări urbane
mici (ex. Kiruna, Gallivare, Lulea, Narvik, Tromsø, Inari, Tana, Kemi,
Rovaniemi); creșterea intensivă a renilor (activitate tradițională); economie
forestieră și minerit intens (exploatări de fier la Kiruna și Gallivare; siderurgie la
Lulea); turism recreativ, bazat pe sporturile de iarnă; valorificare intensă a
potențialului hidroenergetic);
197
 4. Suedia centrală - circumscrie depresiunea omonimă, Podișul Smaland și
arealele central-sudice ale Podișului Noorland; climatul este temperat continental
cu intensificarea rigorilor către nord; subregiune intens populată (ex. deține circa
60% din populația totală a Suediei); se remarcă o serie de orașe mari (ex.
Stockholm, Göteborg, Norrköping, Örebro, Uppsala); deține arealul industrializat
Bergslagen (specializat în siderurgie și industria constructoare de mașini);
agricultura are caracter intensiv (ex. culturi vegetale, creșterea bovinelor și
ovinelor); este dezvoltat turismul cultural și recreativ;
5. Scania (Suedia sudică) - prezintă un relief jos, aplatizat și vălurit, în care
se remarcă o serie de depozite morenaice; climatul are caracteristici oceanice, cu
exces de umiditate; densitatea populației relevă valori mari (peste 150
locuitori/km2); este o regiune agricolă (culturi vegetale și creșterea porcinelor);
industria este complexă (ex. construcții de mașini, industria textilă, alimentară și
industria chimică); principalul centru polarizator regional este orașul Malmö;
6. Litoralul baltic al Finlandei - relevă o concentrare majoră a populației;
deține numeroase centre urbane și o industrie diversificată (ex. siderurgie, construcții
de mașini, industrie ușoară); densitate sporită a căilor de transport de tip rutier,
fluvial, maritim, feroviar (magistrala feroviară principală este orientată pe direcția
vest-est și a fost construită pe fruntea morenei frontale numită Salpausselkä);
sectorul agricol are caracter intensiv (ex. orz, ovăz, cartofi, alături de creșterea
bovinelor și porcinelor); orașele principale vădesc un caracter comercial, industrial,
cultural și turistic (ex. Helsinki, Turku, Pori, Vaasa, Tampere, Lahti etc.);
7. Podișul Lacurilor - este o subregiune cu altitudini joase, aplatizată de
eroziunea glaciară; depresiunine de excavație și cele inter-morenaice găzduiesc un
număr impresionant de entități lacustre (peste 55 000, de unde și toponimul
atribuit); este o regiune intens împădurită (circa 80% din suprafață); industria de
exploatare și prelucrare a lemnului este foarte bine dezvoltată; densitatea populației
relevă valori reduse (10-15 locuitori/km2); așezările urbane sunt mici (ex. Mikkeli,
Kuopio, Kajaani etc.);
8. Statele baltice - circumscriu o subregiune a Europei Nordice cu relief
jos și cu frecvente fenomene de înmlăștinire; climatul este de tranziție, umed și
răcoros; resursele subsolului sunt nesemnificative calitativ și cantitativ; economia
se află într-un proces de restructurare (de la cea planificată de tip comunist la cea
capitalistă și liberalizată); există un număr mare de orașe mici și mijlocii,
polarizate de cele trei orașe mari (Riga, Tallin și Vilnius) cu rol de capitale;
principalele ramuri industriale sunt pescuitul, industria prelucrătoare și
construcțiile de mașini; turismul relevă valențe culturale certe; principalii parteneri
comerciali sunt Federația Rusă, Belarus și statele Uniunii Europene.
XII.2. Europa Central-Nordică
Europa Central-Nordică este o entitate teritorială suprapusă Câmpiei
Germano-Poloneze, extinsă spațial între culoarul Rhinului (la vest), cumpăna de
ape Vistula-Niemen-Nipru (la est) și unele sectoare de podișuri, precum Lysa Gora
(la sud) sau Lublin (la sud-est). Include în perimetrul său și unele masive de vârstă
198
hercinică de pe teritoriul Germaniei, respectiv Harz, Eiffel, Lausitz etc. În partea
sudică se sprijină pe masivele aparținătoare Patrulaterului ceho-morav (ex. Munții
Metaliferi, Munții Sudeți), precum și pe unitățile montane din sectorul nord-estic al
Munților Carpați. Are o suprafață de circa 712 783 km2, incluzând teritoriile a trei
state europene (Germania, Polonia și Danemarca).
Componenta morfologică a teritoriului este asemănătoare cu a Europei
Estice, fiind dominată de relieful jos, de câmpie și de o serie de podișuri și masive
vechi, intens peneplenizate. Spre deosebire de Europa Estică, se remarcă o
fragmentare minoră mai accentuată, o energie de relief cu valori sporite iar
contactele morfologice tranșante cu unitățile învecinate sau între unitățile de relief
proprii sunt frecvente. Elementul generalizat în peisaj este morfogeneza glaciară
(definitivată de calota glaciară) care a afectat cea mai mare parte a regiunii,
imprimând ca forme de referință, valurile de morene și depresiunile de exarație.
Din punct de vedere climatic, regiunea analizată este domeniul
interferențelor între influențele vestice (oceanice), cele ale climatului temperat
continental (tipic manifestate în est), influențele scandinavo-baltice (dinspre nord)
și cele temperat moderate (specifice arealelor sudice). Relativa uniformitate a
reliefului creează condițiile unei manifestări și propagări facile a influențelor
menționate către direcțiile opuse, în corelație cu acțiunea sezonieră a centrilor
barici de referință (anticiclonul siberian, anticiclonul Azorelor, ciclonul Islandei).
Hidrografia relevă rețele organizate în părțile sudice ale versantului nordic
al Munților Carpați sau Munților Metaliferi. Rețeaua de ape curgătoare se
orientează în totalitate către nord, debușând în Marea Baltică și Marea Nordului
(ex. Niemen, Vistula, Oder, Elba etc.). De asemenea, demne de semnalat sunt
entitățile lacustre din depresiunile intermorenaice și de excavație (lacurile
mazuriene, lacurile pomeraniene) ce definesc peisajul arealelor nordice, precum și
predominanța tipului de alimentare pluvio-nival.
Din punct de vedere biogeografic, regiunea se caracterizează prin
extensiunea largă a pădurilor de foioase, fagul pătrunzând către est până în arealele
centrale ale Poloniei. Climatul mai restrictiv și latitudinea ridicată impun
extinderea pădurilor de conifere până în părțile nord-estice ale colinelor din
Mazuria, generând un peisaj de tip „parc” (păduri poienite). Fauna propune ca
reprezentant relevant zimbrul, rezervația faunistică Bialowieska (Fig. 94) din estul
Poloniei având caracter de unicitate în Europa, datorită fondului genetic al acestei
specii, dispărută în secolele trecute din alte zone, inclusiv din Carpații României.
Alte specii prezente sunt ursul, cerbul, căprioara, lupul, mătăsarul, alunarul,
ciocănitoarea iar din domeniul ihtiofaunei, păstrăvul, lostrița, cleanul și mreana.
Învelișul edafic s-a format în condițiile unui climat umed și răcoros, fiind
dominat de spodisoluri (ex. podzoluri, soluri brun acide), gleisoluri și hidrosoluri.
Cambisolurile și argiluvisolurile sunt prezente mai ales în partea vestică a
subregiunii.
Baza de susținere economică este dată de terenurile agricole extinse (în care
predomină pășunile și fânețele permanent verzi, cu mare productivitate în vest,
datorită climatului umed), de resursele forestiere bogate și de zăcămintele apreciabile
199
de cărbuni superiori (prezente în bazinul Sileziei din Polonia și în Germania, cu
exploatări la Lublin, Cotbus, Berlin-Halle-Bieterfield). Se remarcă, de asemenea,
zăcămintele de uraniu (localizatele în masivele hercinice din Germania), cele de sare,
petrol și gaze naturale (în arealul dintre Weser și Labe), fier (ex. Harz, Pădurea
Thuringiei, Radom, Kielce), cupru, plumb (ex. Lublin, Harz) etc.

Fig.94. Peisaj de iarnă din rezervația faunistică Bialowieska (Polonia).

Sursă:(http://polska.pl/polska/51,125333,11433744.html?i=33, accesat în 13.11.2012, orele 1245).

Componenta de intervenție (omul și habitatele sale) exprimă o ordonare

teritorială subordonată factorilor naturali (ex. resurse, climat, relief), istorici (ex.
vechimea locuirii, influența factorilor politici), economici și sociali. Populația
depășește valoarea de 126 000 000 locuitori, generând o densitate medie de circa
177,3 locuitori/km2, cu diferențieri teritoriale majore. Astfel, partea nord-estică a
Poloniei prezintă valori reduse (10-20 locuitori/km2), în timp ce arealele centrale
dețin circa 50 locuitori/km2 iar anumite zone fertile vestice depășesc valoarea de
100 locuitori/km2. Bazinele carbonifere, arealele urbanizate și cele industriale din
sudul Poloniei și Germania au o densitate a populației ce depășește valoarea de 200
locuitori/km2.
Spațiul geografic al regiunii analizate aparține aproape exclusiv
naționalităților germană și poloneză, cu o serie de interferențe etnice (ex. prusace,
lituaniene, turcești). În Peninsula Yutlanda predomină net danezii, care au, de
asemenea, o origine germanică. Din punct de vedere confesional, regiunea este
domeniul de interferență dintre protestantism (în vest) și romano-catolicism (în est).
Așezările urbane actuale sunt continuatoarele vechilor situri antice din
arealele sud-vestice (ex. Colonia - Köln) sau a burgurilor medievale ce constituie
200
majoritatea absolută a entităților urbane (ex. burgurile hanseatice ale Germaniei).
Polarizarea majoră a teritoriului se realizează prin intermediul a trei mari poli de
referință, respectiv Berlin, Varșovia și Copenhaga. Acestora li se atașează o serie
de centre polarizatoare de ordinul II, precum Hamburg, Cracovia, Szczecin, Köln,
Frankfurt, Dresda. Regiunea deține o serie de aglomerații urbane multimilionare de
anvergură, precum Rhin-Rhur, Silezia Superioară, Szczecin-Gdansk, Hanovra-
Bremen-Hamburg, Leipzig-Halle etc.
Economia regiunii se remarcă printr-un dualism evident, determinat de
disparitățile de dezvoltare dintre Germania și Danemarca (pe de o parte, ca țări
puternic dezvoltate) și Polonia (pe de altă parte, aflată în curs de dezvoltare, însă cu
creșteri economice rezonabile). Se remarcă o anumită specializare economică
regională, Danemarca, în lipsa unor resurse ale subsolului, dezvoltându-și puternic
sectorul agricol, în timp ce Germania, beneficiind de resurse însemnate, de o forță
de muncă numeroasă și o tradiție îndelungată și-a dezvoltat eficient sectorul
industrial. Polonia, posedă şi datorită reminiscenţelor vechii strategii economice de
tip comunist, care a presupus dezvoltarea tuturor ramurilor, o economie mixtă,
aflată într-o rapidă și eficientă restructurare.
Sectorul agricol reflectă condiţionările de ordin climatic şi pedogeografic,
culturile cele mai răspândite fiind secara, cartoful, sfecla de zahăr, orzul, ovăzul, inul,
plantele furajere etc. Pe primul loc se situează, detaşat, sectorul zootehnic, respectiv
creșterea bovinelor, facilitată de păşunile şi fâneţele extinse. Se remarcă două rase
principale, respectiv Roşia daneză şi Holstein. Creșterea bovinelor este acompaniată
de activitatea de creștere a ovinelor, porcinelor (ex. Germania ocupă locul IV pe
Glob) şi a păsărilor, care completează structura subramurii, diversificând-o.
Creșterea cabalinelor este o activitate definitorie pentru sectorul zootehnic al
Poloniei. Mecanizarea, chimizarea şi biotehnologizarea sectorului agricol
înregistrează valori ridicate în Danemarca şi Germania şi valori medii în Polonia.
Industria regiunii se impune prin productivitate, automatizare, robotizare
și eficiență a muncii. Germania ocupă locul al II-lea (după Statele Unite ale
Americii) în ceea ce priveşte producţia industrială, având dezvoltate toate
ramurile. Industria energetică valorifică zăcămintele de cărbuni inferiori (din
partea estică a ţării), cele de uraniu (cantonate în masivele hercinice vechi) și
potenţialul hidroenergetic al râurilor. Consumul ridicat de petrol și gaze naturale
este asigurat în mare măsură din import.
Metalurgia are tradiţii vechi în regiunea Ruhr (ex. Bochum, Duisburg,
Dortmund, Leipzig, Berlin etc.) dar şi în Silezia inferioară şi superioară (ex.
Nova Huta, Katowice, Chorzow). Cărbunele cocsificabil propriu este asociat
minereului de fier importat din state precum Suedia, Franţa, Canada, Liberia, în
cadrul unei siderurgii performante. Germania este una din marile producătoare de
automobile, la Wolfsburg (Volkswagen), Russelheim (Opel), Köln (Ford),
Stuttgart (Daimler-Benz) şi München (BMW - Fig. 95). În regiune, se produc, de
asemenea, nave, la Rostock, Hamburg, Bremen, Kiel (Germania), Szczecin,
Gdansk (Polonia) și Copenhaga (Danemarca), precum și material rulant,
aparatură optică (ex. Jena, Dresda, Berlin), mecanică de precizie, maşini agricole
201
etc. Industria chimică, textilă, alimentară, a materialelor de construcţie au, de
asemenea, o competitivitate ridicată.

Fig.95. Sediul firmei BMW (München, Germania).

Sursă:(http://www.jhgphoto.com/photo-blog/2011/9/24/bmw-headquarter-munich-bavaria-
germany.html, accesat în 30.11.2012, orele 1155).

Turismul beneficiază de un potenţial natural și antropic variat și atractiv,

permiţând desfăşurarea tuturor tipurilor şi formelor posibile. Poziţia geografică şi
climatul mai răcoros reduc însă ponderea turismului litoral, cele trei ţări
constituindu-se într-o regiune emiţătoare de turişti, mai ales către litoralul
mediteraneean sau al altor mări tropicale. În Germania şi Polonia turismul recreativ
şi cel cultural identifică condiţii optime de afirmare, în vreme ce, în Danemarca
tipul predominant este cel cultural. Ca regiuni turistice de rezonanţă europeană
menţionăm Valea Rhinului (cu numeroase castele celebre), Carpaţii polonezi (cu
staţiunea Zakopane), litoralul baltic (cu stațiunea Sopot). Un obiectiv de rezonanţă
europeană este complexul salino-turistic Wieliczka (Fig. 96) de lângă Cracovia (cu
300 km galerii; - 325 m adâncime) cu amenajări interioare complexe (ex. statui,
grupuri statuare, capelă, sală de concerte, muzeu, sanatoriu, bar etc.). Alte centre
de focalizare turistică sunt oraşele Berlin, Dresda, Leipzig, Heidelberg, Potsdam,
Weimar, Cracovia, Varşovia, Copenhaga etc., cu numeroase atracţii de ordin
antropic (ex. muzee, monumente, catedrale, castele şi palate).
Transporturile se remarcă printr-o rețea densă de autostrăzi, căi ferate şi
aeroporturi, configurată mai ales în partea vestică şi centrală a regiunii, ataşată
Germaniei şi Danemarcei. Multe din autostrăzile Germaniei au fost edificate încă
202
dinainte de cel de-Al II-lea Război Mondial, la bază fiind raţiuni de ordin strategic.
Astăzi ele traversează întregul teritoriu al statului, de la nord la sud şi de la vest la
est, având conexiuni internaţionale numeroase. În viitor va fi edificată autostrada
Berlin-Varşovia-Moscova, ce va lega Europa Central-Nordică de cea Estică.

Fig.96. Structura complexului salino-turistic Wieliczka (Polonia).

Sursă:(http://www.google.com/imgres?um=1&hl=en&sa=N&tbo=d&biw=1280&bih=789
&tbm=isch&tbnid=qXpNzimqxjoKJM:&imgrefurl, accesat în 30.11.2012, orele 1115).

Transporturile maritime sunt facilitate de larga deschidere a celor trei state

către Marea Baltică şi Marea Nordului, fiind deservite de infrastructuri portuare
complexe (ex. Gdansk, Gdynia, Szczecin, Copenhaga, Rostock, Lübeck, Hamburg
etc.). Germania se remarcă și printr-o reţea densă de aeroporturi, acestea fiind
prezente şi în oraşele mari ale celorlalte două state.
Pentru optimizarea transportului fluviatil au fost construite canale fluviale
de transport (ex. Kiel, Rhin-Main-Dunăre etc.).
203
 Comerţul înregistrează valori ridicate, datorită unor intense schimburi
internaţionale, realizate între ţările regiunii, cu celelalte state din Uniunea
Europeană, cu o parte din statele vecine (ex. Federația Rusă, Ucraina, Norvegia) și
cu alte state din America (ex. Statele Unite ale Americii, Canada, Brazilia,
Argentina etc.), Asia (ex. China, Japonia) sau Africa.
Germania şi Danemarca înregistrează balanțe comerciale excedentare.
Danemarca exportă produse agricole, centrale eoliene, nave şi importă combustibili
şi alte produse manufacturate. Germania importă minereuri, combustibili, produse
agricole şi exportă o mare varietate de mărfuri industriale de înaltă calitate.
Exporturile Poloniei constau în produse agricole (ex. cereale, cartofi, carne),
cărbuni, cherestea iar importurile, în maşini şi utilaje, petrol şi gaze etc. Balanţa sa
comercială este deficitară.
Diferențieri regionale:
La nivelul Europei Central-Nordice se evidențiază o serie de subdiviziuni
teritoriale complexe și cu o anumită notă de specificitate, respectiv:
1. Mazuria, cuprinde partea nord-estică a Câmpiei Germano-Poloneze.
Este dominată peisagistic de formaţiuni glaciare (ex. morene, drum-linuri,
depresiuni de excavaţie etc.) şi de reţeaua celor peste 10 000 lacuri de mici
dimensiuni. Este o subdiviziune teritorială intens împădurită, cu densitate a
populației redusă şi oraşe puţine. Centrul de gravitaţie major este Varşovia, un
centru de ordinul doi fiind oraşul Bialystok. Industria este dezvoltată în Varşovia,
în restul teritoriului predominând o economie forestieră conjugată cu creşterea
animalelor, cu o densitate mai redusă a căilor de transport și cu un peisaj cu valenţe
turistice remarcabile (ex. păduri, lacuri, faună cinegetică, vestigii medievale etc.);
2. Silezia superioară este o subunitate poziționată în sudul Poloniei şi
include podişul Lysa Gora şi versantul nordic al Carpaţilor polonezi. Bogate și
variate resurse ale subsolului (ex. cărbuni, minereuri neferoase, sare, petrol, gaze
naturale etc.) se află la baza industriei metalurgice, industriei chimice și
construcțiilor de maşini. Densitatea populaţiei depăşeşte 150 locuitori/km2 iar
numărul oraşelor şi aglomeraţiilor urbane este ridicat. Principalul centru polarizator
este Cracovia, secondat de Wroclaw, Katowice, Nova Huta, Czestockowa.
Industria are dezvoltate ramurile extractivă (a cărbunilor), metalurgie și construcții
de maşini. Este dezvoltată, de asemenea, ramura agricolă de creştere a animalelor
şi turismul (ex. Zakopane);
3. Litoralul baltic include faţada baltică a Poloniei, Germaniei şi
Danemarcei. Este o regiune cu specific portuar, cu industrie constructoare de
maşini, chimică, alimentară (ex. conserve de peşte). Activităţile comerciale şi cele
de transport sunt intense. Principalele oraşe sunt: Gdansk, Gdynia, Sopot (turism),
Szczecin, Rostock, Lübeck, Copenhaga;
4. Regiunea berlineză are ca sistem de referinţă teritorială metropola
omonimă către care gravitează partea estică a Germaniei (inclusiv oraşele Postdam
și Frankfurt pe Oder) dar şi vestul Poloniei (în cadrul regiunii tranfrontaliere).
Densitatea populaţiei relevă valori ridicate. Sunt dezvoltate industria electronică şi
electrotehnică, chimică, metalurgică. Activităţile comerciale, culturale şi turistice
204
sunt intense. Agricultura este de tip periurban cu dezvoltarea legumiculturii,
creșterea păsărilor şi bovinelor pentru lapte. Căile de transport sunt dense, variate
și moderne. Este dezvoltat turismul cultural şi cel de tranzit;
5. Peninsula Yutlanda include cea mai extinsă parte a Danemarcei şi
nordul Germaniei. Economia este mixtă iar agricultura are caracter intensiv (ex.
creşterea animalelor, plante furajere, legume, orz, secară). Dezvoltate sunt și
pescuitul, industria prelucrătoare şi navală. Sectorul turistic este dominat de cel
cultural şi de tranzit, către și dinspre Scandinavia. Centrele polarizatoare principale
sunt Arhus, Aalborg, Hamburg, Bremen;
6. Rhinul mijlociu se suprapune spaţial sectorului german al culoarului
Rhinului, desfăşurat între Karlsruhe şi Köln, respectiv Masivului Şistos Renan. Este
una dintre cele mai tipice regiuni industriale ale Europei incluzând bazinul Ruhr, cu
o puternică industrie extractivă a cărbunelui şi metalurgie, industrie chimică,
construcții de maşini. Aici se conturează un viitor megalopolis ce va cuprinde oraşele
Duisburg, Bochum, Essen, Dortmund, Düsseldorf și Wupertal. Se remarcă o intensă
activitate de transport fluvial, feroviar și rutier;
7. Germania de sud-est (Subregiunea Sudetă) - cuprinde arealul Nürnberg-
Dresda, cu industrie optică și electronică. Agricultura este mixtă, dezvoltate fiind, de
asemenea, industria textilă, industria optică și turismul. Centre polarizatoare
secundare sunt Zwikau, Jena și Cottbus.
XII.3. Europa Estică
Are o extensiune teritorială remarcabilă, atât pe latitudine cât şi pe
longitudine, desfăşurându-se între mările aferente Oceanului Arctic (la nord),
Marea Neagră şi Munții Caucaz (la sud), Munţii Ural (la est) şi culoarul Nistru-
Dvina de Vest (la vest). Suprafaţa sa este de peste 4 500 000 km² deţinând, astfel,
aproape jumătate din extensiunea continentului, ceea ce o instaurează, dimensional,
drept o macroregiune tipică.
Peisajul său este tributar, din punct de vedere fizionomic şi structural,
reliefului jos, de câmpie (Câmpia Europei de Est - dezvoltată integral în cadrul
regiunii pe direcţia nord-sud) şi de podişuri cu altitudini reduse (ex. Volîno-
Podolic, Smolensk, Valdai, Volgăi) situate în partea vestică a unităţii. Catena
montană a Munților Ural, amplasată periferic, este o limită precisă în raport cu
Asia şi o fâşie de convergenţă regională a fluxurilor economice.
Impactul climei, al doilea element natural cu importanţă peisagistică
majoră, se impune prin continentalismul accentuat, datorat influenţei
anticiclonului siberian şi prin degradeul fenomenelor pe direcţia nord-sud, de la
climatul rece, subpolar (receptat pe litoralul arctic) la cel temperat continental
propriu-zis (în centru) şi subtropical (în Peninsula Crimeea). Relieful jos permite
o propagare nestânjenită, pe mari suprafeţe, a diverselor influenţe climatice. În
arealul sud-estic (caspic) al unităţii este localizat polul continental al aridităţii
continentului european.
Hidrografia se detaşează prin organizarea pronunţată a reţelelor de drenaj
(ex. Volga, Nistru, Nipru, Don, Peciora, Dvina, Mezen) şi prin descărcarea lor
205
divergentă către nord (Marea Barents), nord-vest (Marea Baltică), respectiv către
sud (Marea Caspică şi Marea Neagră). Regiunea est-europeană se remarcă prin
prezența celui mai important fluviu european, ca debit şi lungime (Volga) şi a unor
mari lacuri tectono-glaciare (ex. Ladoga şi Onega).
Vegetaţia relevă cea mai ilustrativă zonalitate latitudinală, omogenitatea
reliefului asigurând treceri lente de la un tip de vegetaţie la altul. Astfel, litoralul
nordic este dominat de elementele tundrei şi silvotundrei, urmate, către sud, de o
largă fâşie a pădurilor de conifere boreale (taigaua). Ea ocupă o vastă suprafaţă
derulată între Munţii Ural şi litoralul baltic, suprapusă zonei central-nordică a
regiunii. Spre sud, taigaua este asociată unei fâşii înguste de foioase, cu menţiunea
că fagul se întâlneşte doar în partea apuseană a acesteia, respectiv până acolo unde
se resimt influenţele vestice. Un important areal din partea central-sudică revine
silvostepei şi stepei, cu predominanţa asociaţiilor de graminee. De altfel, în această
zonă, asociaţia de stepă relevă cele mai tipice trăsături la nivel continental.
Vegetaţia este corelată cu elementele faunistice, caracteristice zonei reci
(ex. urs alb, vulpe polară etc.), zonei forestiere (ex. elan, urs, cerb, hermelină,
zibelină etc.) sau cu cele specifice stepei (ex. iepurele, dropia, antilopa saiga etc.).
Învelişul edafic este alcătuit din permafrost (în arealele nordice),
spodosoluri - soluri acide, podzoluri, soluri gleice (în taiga), molisoluri -
cernoziomuri, soluri nisipoase sau halomorfe (în stepă şi silvostepă).
Componenta antropică a sistemului regional este compusă din populaţia
părţii europene a Federației Ruse (circa 109 milioane locuitori), Ucrainei (44,3
milioane) şi Belarusului (9,6 milioane locuitori). În total, circa 165 milioane
locuitori, ceea ce îi atribuie un loc important în structura demografică europeană
(deţinând circa un sfert din populaţia totală a continentului). Densitatea medie este
de 36 locuitori/km², fapt ce plasează Europa Estică mult sub media europeană.
Raportul populaţie-bază de resurse este deosebit de favorabil datorită, pe de o
parte, densităţii demografice reduse iar, pe de altă parte, resurselor solului şi
subsolului variate şi bogate. Mari contraste ale densităţii apar între partea nordică
(1-10 locuitori/km2) şi cea centrală (20-50 locuitori/km2) sau sud-vestică. În sud-est
şi nord se identifică areale foarte slab populate (sub 1 locuitor/km2) iar în sud-vest
(ex. Podişul Volîno-Podolic, Câmpia Niprului), areale cu peste 100 locuitori/km2.
Predomină populaţia urbană, concentrată în mari metropole (ex. Moscova,
Sankt-Petersburg, Kiev, Minsk) sau în veritabile aglomeraţii urbane (cum sunt cele
din jurul Moscovei, Bazinul Donețk, Ural etc.).
Structura etnică este mozaicată și este formată, în proporție covârșitoare,
din ruşi, ucrainieni și bieloruşi. Se constată un accentuat amestec de populaţii (mai
ales în sud) datorat politicii sovietice de creare a unei singure naţionalităţi, prin
dislocări şi deportări de grupuri etnice, în vederea ştergerii memoriei ancestrale a
populațiilor locale și a reconfigurării structurilor etnice de populație.
După anul 1990 s-a amplificat fenomenul stagnării demografice şi a
îmbătrânirii, datorită renunţării la politicile nataliste, a liberalizării măsurilor
contraceptive, a planificării familiale. De asemenea, au apărut elementele unei
dinamici teritoriale accentuate, cu migrarea populaţiei către noile state
206
independente, apărute după destrămarea Uniunii Sovietice, inclusiv a ruşilor
dinspre acestea către Federația Rusă (fenomen cu intensitate mult mai redusă).
Sistemele de aşezări cuprind celule habitaționale variate, de la iglu-ul
zonei polare, la gospodăriile construite din lemn în taiga sau bordeiele din arealele
de stepă. Aşezările rurale de tip răsfirat sau compact apar în poienile taigalei, la
liziera pădurilor, de-a lungul râurilor sau a căilor de transport (în vastitatea
spaţiului ele devin axe de referinţă existenţială). Multe aşezări rurale au tente
tradiţionale pronunţate.
Aşezările urbane concentrează majoritatea populaţiei. Unele au vechime
feudală (ex. Moscova, Kiev, Tula, Gorki, Perm, Samara), în timp ce altele au
apărut mai recent (ex. Sankt-Petersburg, secolul al XVIII-lea; oraşele din Ural,
Donbas, Krivoi Rog - secolele XIX-XX). Au funcţii complexe, îndeosebi
industriale, comerciale, turistice sau administrativ-culturale. Predomină oraşele
mari şi mijlocii. Tendinţa de formare a unui megalopolis, având ca centru de
referinţă Moscova, se accentuează.
Componentele derivate ale sistemului regional (economia, infrastructura
tehnică a teritoriului, aspectele sociale şi de mediu) primesc note caracteristice.
Economia reflectă atât gradul de valorificare a resurselor naturale şi umane
cât şi impactul sistemului politic şi al strategiilor de dezvoltare urmate de cele trei
ţări ale regiunii analizate.
Din punct de vedere a resurselor subsolului, Europa Estică este, cu
certitudine, cea mai bogată regiune a Europei. Ea deţine mari resurse energetice,
respectiv: petrol (în Povolje - „Baku II”, Munții Caucaz, Câmpia Peciora, Marea
Caspică); gaze naturale (între Volga şi Ural, Ucraina); cărbuni (Donbas, Ural,
Peciora, Bazinul Moscovei); potenţial hidroenergetic (pe Volga, Nipru, Don);
resurse mareemotrice (în Peninsula Kola); potenţial energetic solar (în arealele
sud-estice). În aceeaşi regiune sunt cantonate cele mai mari rezerve de fier din
lume (ex. Kursk, Krivoi-Rog, Magnitogorsk, Kerci), alături de minereuri
neferoase (ex. plumb, zinc, cupru, aur, argint, bauxită - în Munţii Ural), fosforite
şi apatite (ex. Peninsula Kola, Munții Ural), lemn (în taiga), soluri fertile (în
zona de stepă şi silvostepă) etc.
Dezvoltarea economiei a fost influenţată decisiv de existenţa, într-un
interval de circa 70 de ani a regimului comunist, cu o strategie proprie, bazată pe
dezvoltarea tuturor ramurilor economice, pentru asigurarea independenţei față de
blocul statelor capitaliste, amplasarea lor omogenă în teritoriu, dotarea tehnică
modestă, productivitatea scăzută. Astfel, distanţele apreciabile dintre arealele cu
resurse și unitățile de producție constituie, alături de alte elemente, o frână în
dezvoltarea sistemului economic centralizat.
În domeniul industrial, actualmente, se remarcă o reorientare către
ramurile cele mai productive şi competitive, cu punerea accentului pe industria
extractivă a petrolului şi gazelor naturale, intens solicitate pentru export.
Exploatarea cărbunilor vizează alimentarea industriei termoenergetice. Industria
metalurgică are vechi tradiţii în Munții Ural, Ucraina de sud, Bazinul Moscovei, iar
industria constructoare de maşini în centrele din Munții Ural, Moscova şi în marile
207
oraşe (inclusiv porturi). Industria chimică produce îngrăşăminte chimice, mase
plastice, cauciuc (ex. Moscova, Sankt Petersburg, Kiev etc.). Industria mijloacelor
de transport trebuie să satisfacă o cerere apreciabilă pentru toate tipurile (ex.
rutiere, feroviare, aeriene, navale). Întreprinderile sunt concentrate în marile oraşe
(ex. Moscova, Sankt Petersburg, Kiev, Harkov) sau în porturi (ex. Sevastopol,
Novorosibirsk, Odessa). Industria alimentară prelucrează materii prime de origine
vegetală sau animală, producând zahăr (din sfeclă), ulei, conserve de carne, legume
sau peşte, brânzeturi, lactate, alcool (celebrele sortimente de votcă, obţinute din
secară). Industria textilă valorifică lâna, inul, cânepa, bumbacul etc., producând
confecţii, tricotaje sau diverse postavuri.
Agricultura a fost puternic influenţată de sistemul centralizat de gestionare
a terenurilor agricole şi a mijloacelor de producţie, în așa-numitele sovhozuri.
Mecanizarea este redusă, chimizarea insuficientă, agrotehnicile slab productive.
Cererea de consum nu este acoperită din resursele proprii (în cazul grâului şi a
cărnii), Federația Rusă apelând la importuri masive. Agricultura are, încă, un
caracter extensiv, etapa actuală semnificând începutul apariției fermelor mijlocii,
activitatea în domeniu fiind încă dezarticulată și slab subvenţionată.
Transporturile se caracterizează prin dezvoltarea tuturor tipurilor la un
nivel mediu de eficienţă, prin precaritatea şi densitatea redusă a elementelor
infrastructurale, datorită vastităţii spaţiului deservit. Cunoscută este linia ferată
transcontinentală trans-siberiană ce leagă Moscova de Vladivostok (Fig. 97).

Fig.97. Calea ferată trans-siberiană.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=1280&bih=789&tb
m=isch&tbnid=97kuCIi3IUJxRM:&imgrefurl=http://george2210.blogspot.com/2009/02/1-
transsiberianul.html, accesat în 01.12.2012, orele 1115).
208
 Sunt dezvoltate transporturile aeriene, Federația Rusă fiind una dintre cele
patru state cu mare tradiţie în construcţia aparatelor de zbor, alături de Statele
Unite ale Americii, Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord şi Franţa. Ca
neajunsuri, amintim slaba conectare a căilor rutiere şi coeficientul de modernizare
scăzut. Transportul fluviatil este deosebit de intens pe fluviul Volga şi pe canalele
desprinse din acesta. Transportul maritim se realizează pe Marea Neagră, Marea
Baltică, Marea Caspică, Marea Barents.
În privința raporturilor comerciale, Europa Estică realizează schimburi
diversificate cu state din Europa, Asia şi America. Se exportă minereuri, petrol,
gaze naturale, cărbuni, cherestea şi se importă produse alimentare, bunuri de
consum, maşini şi utilaje. Parteneri privilegiaţi pentru exporturile regiunii sunt
fostele republici sovietice, statele din Uniunea Europeană iar la import, pe lângă
acestea, se remarcă Statele Unite ale Americii, Japonia sau China.
Regiunea a suferit un evident recul geopolitic după anul 1990, o dată cu
pierderea rolului de a doua mare putere mondială. Încercarea de revenire a
Federației Ruse la vechiul statut este evidentă prin tendinţa de reconstituire a
vechiului imperiu sub forma unei sfere de influenţă proprie (prin crearea
Comunității Statelor Independente), prin opoziţia deschisă față de extinderea
Organizației Atlanticului de Nord (NATO) şi a Uniunii Europene, către est și prin
anexarea unor teritorii apartenente altor state (ex. Peninsula Crimeea).
În prezent stratificarea socială este anarhică, datorită apariţiei unei clase de
vârf oculte, în vreme ce clasa de mijloc este nesemnificativă numeric. Populaţia
pauperizată este majoritară. Numeroase şi grave probleme sunt și în domeniul
protejării și gestionării mediului (ex. cazul centralei atomoelectrice de la Cernobâl,
ale cărei efecte negative sunt încă departe a fi rezolvate).
Diferențieri regionale:
Europa de Est prezintă următoarele subdiviziuni teritoriale majore:
a) Regiunea Kola-Peciora include estul Peninsulei Kola şi partea nordică a
Câmpiei Est-Europene. Relieful atinge altitudinea maximă de 1 191 m în Munţii
Hibini, pentru a coborî definitiv în podişul Khareliei şi Câmpia Peciora. Este
circumscrisă climei polară, subpolară şi temperat-excesivă (rece), respectiv tundrei,
silvotundrei şi părţii nordice a taigalei. Subregiunea este slab populată, însă deține
o industrie variată (ex. extractivă, metalurgică, constructoare de maşini), o
economie forestieră intensă şi o agricultură bazată exclusiv pe creşterea animalelor
pentru lapte. Principalul centru polarizator este metropola Sankt-Petersburg, alte
centre de nivel inferior fiind Murmansk şi Arhanghelsk;
b) Câmpia Moscovei are ca pol de gravitaţie oraşul Moscova, cu peste 10
milioane locuitori. Se extinde pe o arie vastă reprezentând nucleul economic al
Federației Ruse. Taigaua se interferează către sud cu silvostepa şi stepa, de unde
rezultă diversitatea formelor de exploatare a terenurilor. Mari resurse de fier și
cărbune, cantonate în bazinul Kursk-Belgorod şi Bazinul Moscovei stau la baza
metalurgiei şi industriei constructoare de maşini de la Moscova, Kursk, Belgorod,
Tula etc.). Sunt dezvoltate toate ramurile industriei (ex. energetică, chimică, textilă,
alimentară, materiale de construcţii). Se practică o agricultură mixtă, formată din
209
creşterea bovinelor pentru carne şi lapte, pomicultură, legume, cartofi, grâu. Se
remarcă o densitate mare a populaţiei (peste 100 locuitori/km²) şi a reţelelor de căi
de transport. Moscova se detaşează ca și centru de gravitaţie regională. Alte centre
polarizatoare, de rang inferior sunt Vladimir, Kaluga, Tula, Smolensk, Kursk,
Voronej, Gorki, Kostromo;
c) Regiunea Ural este o entitate teritorială de tip anizotrop, suprapusă
lanţului montan omonim cu o lungime de peste 2 000 kilometri. Prezintă o
morfologie glaciară (în nord), una carstică (în centru - Peştera Kungur, cu picturi
preistorice), un climat polar (în nord) şi temperat continental excesiv (la latitudini
mai joase). Asociațiile vegetale predominante sunt tundra, silvotundra și pădurile
de conifere. Este o regiune industrială complexă (ex. metalurgie, construcţii de
maşini, chimică, prelucrarea lemnului etc.), dezvoltată pe seama unor resurse
autohtone bogate. Agricultura este slab dezvoltată și bazată exclusiv pe creşterea
animalelor. Centrele polarizatoare, cu activităţi industriale diversificate (ex.
siderugie, construcţii de maşini, industrie chimică, electronică şi electrotehnică)
sunt oraşele Ekaterinburg, Celiabinsk, Magnitogorsk, Perm şi Ufa;

Fig.98. Peştera Kungur (Rusia).

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?start=190&um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=1280&bi
h=789&tbm=isch&tbnid=zfDimzsb0sTHtM:&imgrefurl, accesat în 01.12.2012, orele 1235).

d) Povolje este o unitate situată între Volga şi Munții Ural și are la bază o
câmpie tipică, bogată în resurse de petrol şi gaze naturale (ex. exploatarea Baku
210
II), pe seama cărora s-a dezvoltat industria chimică (ex. petrochimie, îngrășăminte
chimice etc.). Alte ramuri industriale dezvoltate sunt metalurgia şi industria
constructoare de maşini. Terenurile fertile sunt cultivate mai ales cu cereale și
plante tehnice iar în secundar se practică creşterea animalelor. Centre polarizatoare
mai importante sunt Volgograd şi Samara;
e) Regiunea Belarus se desfăşoară în partea vestică a Europei de Est,
ocupând întreaga suprafaţă a statului omonim. Este compusă dintr-o asociere de
câmpii şi podişuri joase, brăzdate de coline morenaice iar climatul este de tip
temperat continental de tranziţie. Asociațiile vegetale predominante sunt pădurile
de amestec, foioase şi cele de răşinoase. Din punct de vedere industrial de remarcă
construcțiile de maşini și industria alimentară. Sectorul agricol este dominat de
creşterea bovinelor şi porcinelor, de culturile de cereale, plante furajere și in.
Centrul polarizator principal este capitala Minsk (1,7 milioane locuitori), alte
centre secundare fiind Vitebsk, Moghilev, Brest;
f) Regiunea Nistru-Don este o subunitate conturată în partea centrală a
Ucrainei, suprapusă morfologic podişului Volîno-Podolic şi Câmpiei Niprului și
bogată în cărbuni (ex. Donbas) şi fier (ex. Krivoi-Rog). Prin urmare, se remarcă
industria extractivă, metalurgia și industria construcțiilor de maşini. Sectorul
agricol are un caracter mixt, bazat pe culturile de cereale, plante furajere, sfeclă de
zahăr și creşterea animalelor. Principalele centre polarizatoare sunt Kiev (2,7
milioane locuitori), Harkov, Doneţk, Dnepropetrovsk și Rostov pe Don;
g) Regiunea pontico-caspică se extinde în sudul Ucrainei, nordul
Caucazului şi nord-vestul Mării Caspice. Câmpia imprimă nota definitorie a
reliefului, excepţie făcând Peninsula Crimeea, unde apare un masiv muntos
pitoresc (Munţii Crimeii, de 1 545 m altitudine - Fig. 99).

Fig.99. Munții Peninsulei Crimeea.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=1280&bih=789&tb
m=isch&tbnid=9yII61E_SU3muM:&imgrefurl=http://www.perekop.net/excursions-in-
crimea, accesat în 03.12.2012, orele 1400).
211
 Este mai dens populată în nordul Mării Negre. Profilul economic este
unul mixt, având la bază sectorul agroindustrial și turismul (ex. Peninsula
Crimeea, Munții Caucaz). Industria se bazează în principal pe ramura
construcțiilor de maşini (ex. nave, maşini agricole) și pe exploatările de petrol şi
gaze naturale (inclusiv cele de pe platforma continentală a Mării Neagre).
Agricultura este diversificată - cereale, viticultură, pomicultură, legume etc.,
fiind favorizată de climatul mai cald și cu accese de ariditate (varianta
submediteraneană uscată, specifică Peninsulei Crimeea).
Extensiunea deosebită a macroregiunii Europei de Est se reflectă şi în
dimensiunile taxonilor inferiori, ale regiunilor de ordinul I sus-menţionate. Ele
echivalează adesea, sub raportul desfăşurării spaţiale, cu celelalte regiuni europene
(Europa de Vest, Peninsula Iberică, Peninsula Balcanică, Europa Centrală) ale
căror subdiviziuni pot fi racordate cu regiunile de ordinul II ce pot rezulta din
divizarea celor șapte entităţi descrise anterior (spre exemplu, pentru regiunea Ural
pot fi delimitate, urmând particularităţile fizico-geografice dar şi aspectele
economice, trei compartimente - Uralul de Nord, Uralul Central şi Uralul Sudic,
fiecare dintre ele având suprafeţe apreciabile etc.
XII.4. Europa Centrală
Poate fi interpretată drept cea mai ambiguă unitate geografică a Europei,
datorită distorsiunilor de ordin politic (ideologic sau strategic) ce au guvernat
realităţile europene în ultima jumătate de secol. Deoarece sistemul de referinţă era
format din cei doi poli de putere (Comunitatea Economică Europeană şi Uniunea
Sovietică), localizați în extremele opuse ale continentului (vest şi est), partea sa
centrală a rămas la periferia ambelor sisteme, fără o anumită identitate proprie.
Abia în anii `90 ai secolului XX, după destrămarea „cortinei de fier”, ce separa
cele două „lumi”, Europa Centrală a început să fie perceput și apreciată ca o
entitate viabilă și cu personalitate proprie.
Din punct de vedere geografic, în această unitate se include sistemul
conturat (sub forma unei coloane vertebrale) de către arcul carpatic, la care se
ataşează spre exterior o serie de vertebre precum Patrulaterul Ceho-Morav (în
nord-vest), Podişul Moldovei şi insula hercinică dobrogeană (către est şi sud-est).
Suprafaţa ei este de circa 550 000 km² şi include cinci state (Republica Cehă,
Slovacia, Ungaria, România şi Republica Moldova). Gravitaţia naturală, sistemul
interconexiunilor economice şi infrastructurile teritoriale impun ataşarea la această
regiune, a bazinului Vienei (din Austria - respectiv circa ¼ din teritoriul acestui
stat), a Transkarpatiei, nordului Bucovinei şi a sudului Basarabiei (aparţinătoare
astăzi Ucrainei).
Astfel, limitele regiunii se suprapun culoarului Nistrului (în est), sectorului
românesc şi sârbesc al Dunării (către sud), bazinului Vienei (în sud-vest),
masivelor hercinice racordabile Carpaţilor vestici (înspre vest) şi culmile înalte
carpatice (la nord).
Din punct de vedere morfologic este unitatea cea mai nuanţată şi mai
echilibrată proporțional a Europei, unui lanţ muntos cu trăsături specifice (varietate
212
litologică şi structurală, tipuri și forme de relief mozaicate), cum este cel carpatic,
asociindu-i-se extinse podișuri extra-carpatice (ex. Podişul Boemiei, Podişul
Moldovei, Podişul Dobrogei, Podişul Getic) şi intra-carpatice (ex. Podişul
Transilvaniei, Dealurile de Vest, masivele muntoase de tip horst din Panonia).
Triada peisajului morfologic este completată de câmpii reprezentative interne (ex.
Câmpia Panonică) sau externe (ex. Câmpia Română). De altfel, relieful este
elementul geografico-fizic care îşi pune cea mai expresivă pecete în peisaj.
Un alt element geografico-fizic, cu impact major în configurarea
trăsăturilor de peisaj, este clima. Europa Centrală îşi confirmă existența și
personalitatea și prin faptul că, în perimetrul său se întâlnesc, se interferează şi se
atenuează toate influenţele climatice ale continentului european. Bariera Carpaţilor
româneşti (mai ales prin sectorul Carpaților Orientali) devine un obstacol orografic
de netrecut, atât pentru influenţele climatului continental excesiv est-european, cât
şi pentru cele ale climatului oceanic, specific vestului Europei. Aici se atenuează,
până la dispariţie, influenţele scandinavo-baltice (pătrunse până la mijlocul
Culoarului Siretului) dar şi cele submediteraneene, ajunse în Podişul Mehedinţi sau
Munţii Banatului. Această realitate trebuie accentuată, deoarece justifică pe deplin
condiţia regiunii de loc central, în raport cu principalii centri barici dar şi de loc
echidistant, în raport cu posibilitatea lor de a fi influenţate climatic.
Din punct de vedere hidrografic, Europa Centrală, cu excepţia unor
suprafeţe restrânse din arealele nord-vestice (tributare Elbei) sau est - sud-estice
(ce debușează direct în Marea Neagră) este o regiune tributară fluviului Dunărea.
Axa fluvială menționată este un dren magistral, deşi asimetria bazinului său este
evidentă, doar afluenţii de stânga aparţinând regiunii studiate, în timp ce, afluenții
de dreapta aparțin regiunii alpine și celei balcanice. Dunărea devine astfel o axă de
gravitaţie majoră, atât naturală, cât, mai ales, economico-socială, ceea ce-i conferă
rolul de vector preferenţial al masei, energiei şi intereselor din interiorul sistemului
regional. Densitatea medie a reţelelor hidrografice, regimurile scurgerii şi debitele
cu oscilaţii normale asigură resurse de apă suficiente unei dezvoltări susţinute și
sustenabile a regiunii. Apelor de suprafaţă li se adaugă mari resurse subterane,
cantonate în zonele pericarpatice sau (ca acvifere de profunzime) în bazinul
transilvan şi cel panonic (însemnate rezerve de ape termale).
Din perspectiva învelișului biogeografic, Europa Centrală relevă cea mai
tipică interferenţă între speciile vegetale şi faunistice ale Europei vestice, cu cele
eurasiatice, continental-pontice, cu cele din sudul şi sud-estul Europei sau cu cele
circumpolare și alpine. Varietatea biotopurilor explică diversitatea speciilor de plante
şi animale (numai în România existând peste 3 350 specii de plante). Asociațiile
vegetale foioase, specifice Europei vestice, se amestecă permanent cu coniferele
Europei de Est, în vreme ce elementele pontice apar în Câmpia Română sau în
Câmpia Panonică. Mesteacănul pitic (element boreal) vieţuieşte în masive muntoase
populate cu vegetaţie mediteraneană (ex. castanul dulce). Rozătoarele stepei justifică,
în etajul pădurilor de foioase, existența unei variate faune terestre, acvatice sau
avifaunei, urmată, la altitudini mai mari, în pădurile de conifere, de fauna de interes
cinegetic iar pe crestele alpine de capra neagră sau diverse specii de acvile.
213
 Un alt element geografic însemnat este cuvertura edafică, prin varietatea și
mozaicul de soluri existente. Nu pe nedrept pedologii români au propus o
clasificare a solurilor recunoscută, alături de cea americană, pe plan mondial. Cele
zece clase de soluri sunt reprezentate ilustrativ numai în Europa Centrală, unde
condiţiile de relief, climă, vegetaţie şi substrat litologic au fost deosebit de
favorabile formării lor. Diapazonul pedogeografic al acestei unităţi este cel mai
variat, în raport cu toate celelalte regiuni ale continentului. Zonalitatea latitudinală
este mai puţin expresivă în raport cu cea altitudinală. Astfel, în câmpiile dunărene
se dezvoltă larg molisolurile, solurile halomorfe, psamosolurile şi solurile
hidromorfe, în podişuri sunt prezente argiluvisolurile şi cambisolurile iar în
arealele montane spodosolurile, solurile organogene și solurile neevoluate.
Europa Centrală excelează și din perspectiva resurselor naturale.
Fertilitatea solului şi diversitatea condiţiilor biopedoclimatice, fac posibile forme
extrem de variate de exploatare agricolă (de la cultura orezului - în lunca Dunării,
la viticultură şi creşterea animalelor de rasă - în alte areale). Fondul forestier se
află, în schimb, la limita posibilităţilor de exploatare și valorificare industrială,
existând vaste suprafeţe cu deficit de resurse lemnoase (ex. Câmpia Panonică,
Podişul Moldovei, Câmpia Română).
Marile zăcăminte de petrol din Subcarpaţii româneşti s-au diminuat,
datorită exploatării lor îndelungate. Sunt suplinite, într-o anumită măsură, de noile
zăcăminte din Câmpia Română, estul Câmpiei Panonice, Platforma Mării Negre. În
Depresiunea Transilvaniei este cantonat cel mai pur gaz metan din lume. Regiunea
posedă, de asemenea, mari zăcăminte de cărbuni (ex. România, Republica Cehă,
Slovacia), sare (ex. România, Ucraina), minereuri neferoase (ex. România,
Republica Cehă), aur, argint, uraniu (ex. România, Republica Cehă), bauxită (ex.
Ungaria, România), roci de construcţie, nisipuri cuarţoase etc.
Componenta antropică a regiunii cuantifică circa 60 milioane locuitori,
rezultând astfel o densitate medie de 106 locuitori/km². Valorile cele mai mari se
întâlnesc în zonele de racord ale podişurilor cu câmpiile, în culoarele râurilor, în
ariile urbanizate (ex. Praga, Brno, Bratislava, Budapesta, Bucureşti, Chişinău,
Cernăuţi etc.). Europa Centrală deține patru mari centre polarizatoare, de ordinul I
(Viena, Praga, Budapesta, Bucureşti), cărora li se asociază polii de ordinul II
(Brno, Bratislava, Györ, Szolnok, Szeged, Debrecen, Ujgorod, Cernăuţi, Chişinău,
Iași, Cluj-Napoca, Timişoara, Braşov, Craiova, Constanţa etc.). Din punct de
vedere etnic predomină românii (circa 25 milioane, prezenți în România, Republica
Moldova și Ucraina), urmaţi de maghiari, cehi, slovaci, ucraineni.
Regiunea se confruntă în prezent cu fenomenul reducerii numerice a
populaţiei (ex. în România între 1992-2002 populația s-a diminuat cu circa 1
milion locuitori), datorită sporului natural negativ, a migraţiei contingentului de
populație tânără către ţările dezvoltate din vest şi unei imigraţii - ca şi proces de
compensație demografică - cu impact redus).
Economia se află într-un proces (firav) de dezvoltare, datorită apartenenţei,
vreme îndelungată, a statelor componente la vechiul bloc cu orientare socialistă
(excepţie, făcând desigur, Austria, însă ponderea sa în regiune este
214
nesemnificativă). Se înregistrează remodelări profunde de ordin structural, inclusiv
la nivelul proprietăţii (ex. privatizarea amplă a vechilor întreprinderi de stat,
retrocedarea terenurilor agricole, divizarea exacerbată și reconfigurarea structurii
acestora etc.). După anul 1990 se manifestă o tendinţă îngrijorătoare de scădere a
ponderii industriei (de unde şomajul şi creşterea dependenţei față de produsele
manufacturate în statele dezvoltate). Agricultura trece, de asemenea, printr-un recul
evident derivat din fragmentarea proprietăţilor, dotarea tehnică insuficientă,
îmbătrânirea populaţiei ocupată în acest sector. Orientarea, din păcate, aproape
exclusiv, către o economie a serviciilor este evidentă.
Sectorul agricol deține mari resurse de afirmare în România, Republica
Moldova şi Ungaria. Se practică o agricultură mixtă, bazată îndeosebi pe culturile
de cereale, plante tehnice, legume, viticultură, pomicultură și pe creşterea
animalelor). În Ungaria şi Republica Moldova se remarcă existența unui excedent
de produse agricole pentru export, în timp ce România, Republica Cehă şi Slovacia
sunt nevoite să apeleze la importuri masive. Dintre subramurile specifice sectorului
agricol, pot fi menționate viticultura (în Republica Moldova, Ungaria - podgoriile
Tokaj, vezi Fig. 100 şi România - Murfatlar, Cotnari, Jidvei etc.), cultura
hameiului (în Republica Cehă), cultura porumbului (în România), pomicultura (în
Republica Moldova, Ungaria, România), creşterea ovinelor (în România şi
Republica Moldova) etc.

Fig.100. Podgoria Tokaj, Ungaria.

Foto: (Cocean, P.).

Procesul de implementare a fermelor agricole şi a asociaţiilor de producători

este în curs de derulare. Gradul de mecanizare şi chimizare diferă de la o ţară la alta,
fiind optim în Republica Cehă, mediu în Ungaria, insuficient în România și
Republica Moldova. Sistemele de irigaţii (ample în perioada comunistă) sunt tot mai
necesare în contextul sporirii temperaturilor medii multianuale. Nevoia lor se resimte
215
în Ungaria şi România, suprafeţele cu astfel de echipări fiind reduse (de menţionat că
România a avut peste 3 milioane de hectare irigate înainte de 1990 dar destructurarea
economică, inclusiv a agriculturii, în anii tranziţiei, a redus această suprafaţă la sub
600 000 hectare). Dintre produsele regiunii, competitive pe piețele europene și extra-
europene pot fi menționate vinurile celebre (ex. de Tokay, Murfatlar, Cotnari, Recaș,
Mileștii Mici, Cricova etc.), carnea de pasăre, brânzeturile, legumele, grâul etc.
Industria a fost cea mai afectată de fenomenele tranziţiei, destructurarea și
reconfigurarea ineficientă a sa fiind aproape generalizată. Dacă înainte de anul
1990, statele regiunii aveau dezvoltate toate ramurile industriale (însă cu o
tehnologizare limitată şi o uzură morală evidentă), ulterior s-a renunţat la
industriile energofage și la marile complexe industriale. Privatizarea multor
întreprinderi s-a realizat deficitar, noii proprietari fiind interesaţi să-şi elimine un
fost concurent de pe piaţă sau să le vândă în continuare pentru fierul vechi
înmagazinat în instalaţiile lor. Majoritatea privatizărilor au fost nereuşite, unele
investiţiile făcute de noii proprietari aducând o anumită eficienţă. Actualmente,
Republica Cehă se detaşează prin prisma unei industrii mai performante, fiind
urmată de Slovacia, Ungaria şi România. Republica Moldova relevă un indice al
industrializării foarte redus, majoritatea întreprinderilor sale fiind situate pe
teritoriul separatist al așa-numitei Republici Transnistria.
Industria energetică se bazează pe termoenergie, obţinută în centrale care
funcționează pe cărbune sau petrol, în hidrocentrale (România şi Slovacia) sau
atomocentrale (Republica Cehă, România).
Siderurgia are vechi tradiţii atât în Republica Cehă (ex. Ostrava, Karvina,
Kladno), cât şi în Slovacia (ex. Kosice) sau România (ex. Hunedoara, Reşiţa,
Galaţi), state cu materii prime bogate, în acest sens, majoritatea acestor centre fiind
astăzi nefuncționale.
Industria construcțiilor de maşini se remarcă în Republica Cehă, Ungaria,
România (ex. Praga; Plzen - uzinele Skoda; Budapesta, Miskolc, Pecs, Györ;
Braşov, Mioveni - uzinele Dacia etc). Se produce utilaj minier, petrolier, utilaj
greu, material rulant, automobile (ex. Skoda, Dacia), tractoare şi maşini agricole,
produse electronice și electrice etc.
Industria chimică produce îngrăşăminte chimice, acid sulfuric, produse
petrochimice (ex. Râmnicu Vâlcea - complexul Oltchim, aflat astăzi în proces de
insolvență financiară, Piteşti, Târgu Mureş, Baia Mare; Ostrava, Praga;
Budapesta, Szolnok).
Industria lemnului este mai dezvoltată în Republica Cehă, Slovacia şi
România, unde se produce mobilă, cherestea, instrumente muzicale (ex. Praga,
Kraslice; Kosice; Satu Mare, Braşov, Reghin), state ce deţin rezerve forestiere
superioare.
Materiale de construcţie (ex. ciment, var, sticlărie, porţelanuri) se fabrică
în Republica Cehă (ex. Ceske Budejovice, Sokolov - renumitele cristaluri de
Boemia), România (ex. Bicaz, Târgu Jiu), Slovacia.
Industria alimentară se afirmă în Republica Cehă, Ungaria, România şi
Republica Moldova, având la bază o serie de materii prime animale şi vegetale
216
abundente (ex. bere - Plzen, Budapesta, Bucureşti, Buzău; vinificaţie, morărit și
panificaţie, produse lactate, carne și preparate din carne).
Industria textilă, utilizând lâna, inul, cânepa sau bumbacul din import, este
prezentă în Republica Cehă, Ungaria şi România, multe din unităţi lucrând în
regim lohn80 (forța de muncă utilizată în producție este necalificată sau slab
calificată, deoarece este mai ieftină).
Turismul este în plină afirmare, fiind considerat o alternativă de dezvoltare
în perioada tranziţiei. România, Slovacia şi Republica Cehă dețin un potenţial
natural apreciabil, în timp ce Ungaria dispune de resurse antropice atractive.
România este statul cel mai avantajat la acest capitol, prin prezenţa litoralului
Mării Negre şi a Deltei Dunării. Se practică un turism mixt (cultural-curativ-
recreativ în Republica Cehă (ex. Praga, Brno, Karlovy-Vary, Marianske Lazne),
turism recreativ în Slovacia (ex. Javorina), cultural şi recreativ în Ungaria (ex.
Budapesta, Balaton, Munţii Matra), toate tipurile de turism în România (ex.
Bucovina, Valea Prahovei, Delta Dunării, litoralul Mării Negre, Bucureşti).
Transporturile sunt într-o dezvoltare continuă. Se extinde reţeaua de
autostrăzi, prin implementarea unor tronsoane noi (ex. Viena-Budapesta; Praga-
Bratislava-Budapesta; Borş-Braşov; Bucureşti-Constanţa; Timișoara-Arad etc.), se
modernizează drumurile naţionale şi judeţene. Reţeaua de căi ferate este relativ
densă (103 km/1 000 locuitori în Republica Cehă; 84 km/1 000 locuitori în
Ungaria). Ele sunt într-un recul al expansiunii, dar se vizează modernizarea lor prin
creşterea vitezei de circulaţie. Unele tronsoane au devenit căi ferate de interes
turistic. Navigaţia este dezvoltată pe Dunăre, orașele Bratislava, Viena, Budapesta,
Galaţi, Brăila etc., fiind porturi fluviatile importante. Circulația fluvială facilitează
racordul maritim al Slovaciei, Austriei şi Ungariei, state fără ieşire la Oceanul
Planetar. România şi-a dezvoltat o flotă maritimă de transport, diminuată mult
dimensional după anii `90. Constanţa rămâne unul din porturile importante ale
Mării Negre. Deşi a suferit un recul, datorită conjuncturilor internaţionale
nefavorabile, transportul aerian tinde să se dezvolte, îndeosebi pentru distanțe mari
şi medii. Viena, Budapesta, Praga, Bucureşti și Chişinău sunt aeroporturile cele
mai importante din regiune, având conexiuni intercontinentale multiple.
Comerţul este favorizat de poziţia centrală a regiunii şi de diversitatea
ramurilor sale economice. Se exportă materii prime, semifabricate, produse agricole
şi industriale. Se importă maşini şi utilaje, combustibili, fructe tropicale, legume,
bunuri de consum. Principalii parteneri comerciali ai regiunii sunt statele Uniunii
Europene, cele din Comunitatea Statelor Independente, statele arabe, Statele Unite
ale Americii etc.
Diferenţieri regionale:
Europa Centrală se divide în următoarele entități intraregionale:
a) Podişul Moldovei este o regiune geografică ale cărei limite sunt date de
culmea Carpaţilor Orientali (la vest) și culoarul fluviului Nistru (la est).
Coordonatele generale ale peisajului sunt dominate de prezenţa unui podiş jos, cu

80vezi definiția termenului lohn, în Dicționarul Explicativ al Limbii Române (1998), ediția on-line.
217
înclinare generală către bazinul pontic, fragmentat de culoare de văi largi (ex. Siret,
Prut), a unor depresiuni interioare (ex. Rădăuţi, Jijiei) sau a unor câmpii fluviatile
(ex. Câmpia Nistrului inferior, Câmpia Cahul). Climatul este de tip temperat-
continental, aspru, cu ierni geroase şi veri călduroase. Este singura unitate aflată în
totalitate sub influenţa anticiclonului siberian de iarnă. Hidrografia este tributară
atât fluviului Dunărea (ex. Siretul, Prutul etc.), cât şi Mării Negre (ex. Nistru) și
prezintă un regim de alimentare pluvio-nival. Importante sunt iazurile, prezente
îndeosebi în Câmpia Moldovei şi în podişul situat la est de Prut, precum şi
numeroasele limane fluviatile sau fluvio-maritime. Asociațiile vegetale dominante
sunt stepa şi silvostepa, la care se adaugă, pe dealurile mai înalte, păduri compacte
de foioase. Aici se află limita est-europeană a pădurilor de fag. Resursele
subsolului sunt puţin variate şi în cantităţi limitate (ex. gaze naturale, sare, roci de
construcţie etc.).
Configurația aşezărilor rurale confirmă conceptul de „rural profund”,
vizibil mai ales în interiorul unităţilor de podiş şi mai puţin în culoarele de văi,
unde a suferit metamorfoze semnificative. Oraşele polarizatoare principale sunt
Chişinău (750 000 locuitori), Iaşi şi Cernăuţi. Alte centre cu funcţii similare dar de
ordin inferior sunt Suceava, Vaslui, Bălți, Tighina, Roman, Bacău, Galaţi și Chilia.
Economia este mixtă, bazată pe agricultură și industrie. Predominant rămâne
sectorul agricol, cu o industrie prelucrătoare variată. Se remarcă o serie de
dificultăți de acces în unele areale din interiorul subregiunii, cauzate de căile de
transport insuficiente. Este cea mai defavorizată zonă a regiunii, din punct de
vedere economic și al veniturilor locuitorilor;
b) Dobrogea asociază cel mai vechi teritoriu, precambrian, din Podişul
Casimcei, cu cel mai nou, cuaternar, al Deltei Dunării. Relieful este format din
munţi vechi, fiind aplatizat la nivelul unui podiş extins. Pe o suprafaţă de 4 340
km2 se extinde peisajul deltaic, cu grinduri, ostroave, lacuri, braţe fluviatile şi
canale de drenaj. Climatul este continental tipic, în sudul unităţii temperaturile
medii lunare fiind integral pozitive. Resursele sunt variate: petrol (pe platforma
submersă a Mării Negre), cupru şi fier (la Altân-Tepe şi Palazu Mare), bentonită,
calcare, terenuri agricole fertile, potenţial turistic apreciabil (litoralul Mării Negre
şi Delta Dunării).
Din punct de vedere economic, Dobrogea se evidenţiază printr-o
agricultură orientată pe cultura plantelor (ex. viţă de vie, pomi fructiferi, cereale) şi
creşterea animalelor (ex. ovine, porcine, păsări). Industria energetică
(atomocentrala de la Cernavodă - Fig. 101), industria materialelor de construcţie,
petrochimia, construcţiile de nave, industria alimentară şi textilă sunt principalele
subramuri. A treia componentă economică este turismul litoral (cu expansiune
recentă către domeniul Deltei Dunării), bazat pe o pleiadă de staţiuni renumite (ex.
Mamaia, Eforie, Mangalia, Jupiter, Saturn, Costinești etc.);
c) Câmpia Română prezintă un relief jos, monoton, un climat variat
(continental-în est; de tranziţie-în centru; submediteranean-în vest), o hidrografie
densă, tributară Dunării (ex. Jiu, Olt, Argeş, Ialomiţa etc.). Asociațiile vegetale
tipice sunt stepa şi silvostepa. Resursele naturale sunt bogate și variate - petrol şi
218
gaze, ape termale, soluri fertile. Vetrele de așezări rurale sunt diseminate în
lungul râurilor şi a culoarelor de transport, în timp ce oraşele sunt variate
tipologic (mici, mijlocii, mari). Centrul polarizator major este Municipiul
București. De nivel inferior sunt orașe precum Craiova, Ploieşti, Piteşti, Brăila și
Buzău. Economia este bazată pe o agricultură variată structural (ex. cereale,
plante tehnice, legume; creşterea ovinelor, bovinelor şi porcinelor). Industria
prelucrătoare are la bază subramurile siderugie, construcții de maşini, industria
chimică, textilă, alimentară, toate aflate în faza de restructurare. Turismul
valorifică valențele culturale şi curative ale subregiunii. Căile de transport sunt
numeroase dar insuficient modernizate;

Fig.101. Centrala atomoelectrică de la Cernavodă.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?um=imgurl=http://m.incomemagazine.ro/uploads/modules
/news/2011/10/67379/Centrala_nucleara_Cernavoda1.jpg, accesat în 13.12.2012, orele 1155).

c) Bazinul Transilvaniei cuprinde în sistemul său gravitaţional

Depresiunea Transilvanie şi catenele carpatice limitrofe. Deține o poziţie centrală
în cadrul regiunii majore, fapt ce îl poate favoriza în dezvoltarea de perspectivă.
Peisajul este specific unui podiş extins, de 400-500 m altitudine, înconjurat de
bariere montane. Climatul este de adăpost, cu influenţe vestice cvasi-generalizate.
Hidrografie este tributară Dunării, râurile având obârşiile în zonele montane
învecinate (ex. Mureş, Olt, Someş). Majoritatea lacurilor sunt din categoria celor
sărate şi a iazurilor. Deține importante resurse naturale, precum: sare (în cantități
apreciabile), gaz metan, zăcăminte nemetalifere, cărbuni, lemn, soluri cu fertilitate
acceptabilă, resurse turistice naturale şi antropice. Din punct de vedere etnic, se
remarcă un melanj, populația fiind compusă din români, unguri, germani, ţigani,
slovaci etc. Deţine un rural bine închegat, tradiţional (de mare specificitate în
„ţările” adiacente ale Moților, Năsăudului, Lăpuşului, Bârsei, Făgăraşului,
219
Haţegului). Aşezările urbane îşi au originea în antichitate (ex. Napoca, Apullum,
Potaissa) și mai ales în epoca medievală (ex. Bistriţa, Braşov, Sibiu, Deva,
Sighişoara, Târnăveni, Mediaş). Agricultura s-a dezvoltat în ambele subramuri,
cultura plantelor fiind predominantă în zona de podiş iar creşterea animalelor
(ovine și bovine) în spațiile montane. Sectorul industrial se bazează pe industria
metalurgică (ex. Hunedoara, Călan, Câmpia Turzii - majoritatea aflate în
conservare), industria construcțiilor de maşini (ex. Braşov, Cluj-Napoca, Sibiu),
industria chimică (ex. Ocna Mureş, Turda, Târnăveni), industria de prelucrare a
lemnului, industria textilă și industria alimentară. Se practică turismul recreativ
(ex. Poiana Braşov, Păltiniş, Băişoara), turismul curativ (ex. Sovata, Bazna, Praid)
şi turismul cultural (ex. Sighişoara, Cluj-Napoca, Alba Iulia);
d) Bazinul panonic se dezvoltă între versantul estic al extremităţii vestice a
Munților Carpaţi (culmea Carpaţilor Albi din nordul bazinului Vienei) şi cel vestic
al Munţilor Apuseni, având drept osatură morfologică depresiunea omonimă,
cunoscută sub denumirea de Câmpia Panonică. Peisagistic, predomină relieful de
câmpie cvasi-orizontal, diversificat din loc în loc de intercalarea unor munţi joşi,
reminiscenţe ale vechiului bloc hercinic Tisia. Climatul este continental, cu
influenţe vestice iar hidrografia este tributară Dunării, bazinul funcţionând ca o
zonă de confluenţă majoră în sectorul mijlociu al fluviului menționat. Vegetaţia
dominantă este cea de stepă şi silvostepă, periferic trecându-se la pădurile de
foioase. Subregiunea dispune de importante resurse agricole, ape termale, petrol,
bauxită, potenţial turistic antropic, ape minerale. Aşezările rurale sunt reprezentate
îndeosebi prin sate mari, compacte. În structurile urbane predomină oraşele mici şi
mijlocii. Budapesta se detaşează din punct de vedere demografic (cu peste 2
milioane locuitori) şi ca putere de polarizare, datorită instituțiilor sale diverse și
capacității economice. În plan secund se remarcă orașe precum Györ, Miskolc,
Debrecen, Pecs, Szeged, Oradea, Arad, Satu-Mare. Agricultura este de tip intensiv
și se bazează pe cultura plantelor (ex. cereale, plante tehnice, pomi fructiferi, viţă-
de-vie) și pe creşterea animalelor în mari combinate zootehnice (ex. bovine,
cabaline, porcine, păsări). Industria este concentrată în Budapesta şi în oraşele
mijlocii, având ca ramuri de referinţă construcțiile de maşini, textilele, produsele
chimice şi alimentare. Budapesta (mai ales prin orașul vechi - Fig. 102) şi lacul
Balaton sunt principalii poli ai turismului regional, urmaţi de Oradea şi Bratislava;
e) Munţii Tatra se individualizează ca unitate distinctă, prin relativa lor
izolare față de restul lanţului carpatic, prin peisajul montan şi prin economia
caracteristică. Masivitatea şi altitudinea ridicată (2 655 m în vf. Gerlachovka),
energia mare de relief şi festonarea laterală, sunt atribute specifice acestui sector
montan. Din punct de vedere petrografic, se evidențiază un mozaic complex, fiind
formați din roci sedimentare, cristaline și vulcanice. Climatul este de influenţă
vestică dar cu o etajare altitudinală la nivelul nuanţelor. Hidrografia este densă,
cursurile de apă având o alimentare nivo-pluvială (ex. Morava, Vah, Hron, Vltava).
Sunt prezente numeroase lacuri de origine glaciară. Vegetaţia forestieră prezintă o
etajare evidentă, la peste 1 600 m altitudine dezvoltându-se stepa rece, cu arbuşti şi
pajişti alpine. Parcul Natural Tatra Înaltă are o extensiune apreciabilă. Resursele
220
sunt reprezentate de cărbuni (ex. Ostrava-Karvina, Kosice), fier, cupru, zinc; de un
fond forestier extins, de terenuri agricole (în zonele joase), de un potenţial turistic
natural deosebit. Populaţia este mai puţin densă, fiind concentrată în aşezări rurale
de mărimi şi structuri diferite şi în oraşe mici şi mijlocii. Principalul centru
polarizator este oraşul Košice. Economia are la bază triada formată din turism,
industrie și agricultură (mai ales creşterea animalelor);

Fig.102. Praga. Vltava şi Hradul.

Foto: (Cocean, P.).

f) Patrulaterul Ceho-Morav este un podiş vechi, de vârstă hercinică,

delimitat marginal de munţi asemănători ca vârstă şi compoziție litologică,
respectiv Munții Sudeţi (în nord-est), Munții Metaliferi (în nord-vest), Munții
Pădurea Boemiei (în sud-vest). La sud-est se desfăşoară Colinele Ceho-Morave, o
unitate mai tânără şi mai joasă. Climatul este de tip temperat-continental, cu
evidente influenţe vestice şi amplitudini termice moderate, generate de iernile reci
şi verile răcoroase. Este un areal de divergenţă a reţelei hidrografice (ex. Elba cu
Vltava spre Marea Nordului, Odra spre Marea Baltică, Morava spre Dunăre şi
Marea Neagră). Asociațiile vegetale predominante sunt pădurile de foioase (în
zonele joase) şi cele de conifere (în arealele montane înalte). Resursele minerale
sunt formate din cărbuni, uraniu, plumb.
Fenomenul de populare a subregiunii analizate este unul vechi, însă astăzi,
relevă un bilanţ demografic negativ. Aşezările rurale sunt intercalate cu cele
urbane, urbanizarea spațiului rural fiind un fenomen în derulare. Centrul
polarizator principal este metropola Praga, urmată de Brno şi Plzen. Economia este
221
una dezvoltată și are ca pilon principal industria, prin subramurile metalurgie,
construcții de maşini, chimică, industria uşoară, iar agricultura este axată pe
creşterea animalelor (mai ales bovine şi porcine). Din perspectivă turistică,
predomină turismul cultural (ex. Praga, Brno), turismul curativ (celebra stațiune
Karlovy-Vary) şi turismul de agrement (în spațiul montan propriu-zis);
g) Bazinul Vienei se ataşează Europei Centrale (inclusiv culoarul Dunării
dintre Linz şi Kremz) prin gravitaţia sa către axa directoare a Dunării şi prin rolul
jucat de oraşul Viena în istoria, economia şi cultura acestei părţi europene.
Depresiunea vieneză se racordează la est cu colinele Burgenlandului iar spre vest
cu prelungirile nordice ale lanţului alpin, modeste altimetric, fierăstruite de Dunăre
printr-o serie de defilee pitoreşti. Clima este temperat-continentală, vegetaţia este
compusă din păduri de foioase (celebra Wienerwald) iar resursele sunt modeste
(ex. roci de construcţie, terenuri agricole, păduri, peisaj cu valenţe turistice).
Gradul de populare este ridicat (în aglomeraţia vieneză densitatea populației ajunge
la valori de peste 5 000 locuitori/km²). Centrul polarizator principal este Viena,
urmat de centrele urbane Linz și Saint Polten. Industria este de tip metropolitan, cu
dezvoltarea majorităţii subramurilor. Sectorul agricol este unul eficient, bazat pe
creşterea animalelor în ferme mici şi mijlocii. Căile de transport relevă un grad de
modernizare accentuat (ex. autostrada Linz-Viena-Budapesta; autostrada Viena-
Graz-Klagenfurt etc.). Bine dezvoltat și eficient este turismul cultural.
XII.5. Europa alpină
Face parte din categoria regiunilor compacte, masive, cu o suprafață de
peste 240 000 km², încadrabilă într-un trapez cu laturile paralele orientate uşor
către nord-est – sud-vest. Din punct de vedere funcţional, ea include întregul lanţ
alpin, precum şi Prealpii (din vest – nord-vest), piemonturile (dinspre sud) și
podişurile Elveţiei, Bavariei şi Austriei. Prin urmare, limitele sale sunt fie tranşante
(către culoarul Rhonului sau Câmpia Padului), fie ezitante, înspre nord, unde
Podişul Elveţiei sau Podișul Bavariei fac un racord greu sesizabil cu structurile
hercinice vecine. Rezultă, astfel, un subasment mozaicat și alcătuit preponderent
din formaţiuni sedimentare cutate şi şariate (în neozoic), din autohtonul cristalin ce
apare la zi în așa-numitele ferestre tectonice (ex. Engadine, Mont Blanc etc.),
respectiv din flişul şi molasa terţiară, aflate în structura podişurilor nordice.
Relieful regiunii se impune, în primul rând, prin altitudinile sale, maxime
în context continental, cu numeroase vârfuri de peste 4 000 m, culmi prelungi şi
ascuţite dar şi prin masivitatea întregului sistem montan. O consecinţă imediată a
acestor trăsături este energia mare de relief, lungimea şi declivitatea versanţilor,
precum și forma de canion a văilor. Lipsesc însă vastele suprafeţe de nivelare
prezente în Munții Carpaţi, cu importante efecte asupra umanizării spaţiului
montan. Prezenţa unei puternice glaciaţiuni cuaternare şi a gheţarilor actuali,
inclusiv subterani (limita zăpezilor perene fiind poziționată la circa 3 600 m în sud
şi 3 200 m în nord) şi-a pus amprenta asupra morfologiei iar carstul din Alpii
Dolomitici sau Alpii Vercors este tipic pentru relieful de disoluţie de mare
altitudine din Europa.
222
 Lipsa depresiunilor interne rămâne o caracteristică majoră a morfologiei
Alpilor, areale cu aspect depresionar apărând doar în spațiile de confluenţă
hidrografică. De aici derivă şi gradul mai redus de populare, în comparaţie cu
Munții Carpaţii sau cu alte lanţuri muntoase europene.
Coordonatele climatice sunt influenţate de poziţia relativ sudică în cadrul
continentului, de altitudine şi de orientarea principalelor culmi montane. Partea de
vest şi nord, aflată sub influenţa maselor de aer oceanic, este mai umedă, cea estică
este mai aridă, continentală iar cea sudică resimte impactul climatului
mediteranean. Pe versantul nordic se produc fenomene puternice de foehnizare,
datorate escaladei maselor de aer tropical. Astfel, primăvara zăpezile se topesc
rapid, generând inundaţii sau moderând climatul, fapt ce permite cultivarea viţei-de
vie până pe Valea Rhinului superior. În spațiul montan interior și în culoarele de
vale, apar inversiuni termice, ierni reci şi veri calde, iar nebulozitatea şi ploile de
convecţie sunt fenomene meteorologice frecvente. Nuanţele climatice rezultă dintr-
o etajare verticală vizibilă, de la subtropical (la baza versantului sudic), la
temperat, subalpin şi alpin (pe crestele cele mai înalte).
Din punct de vedere hidrografic, Alpii reprezintă, în primul rând, un castel
de ape veritabil deşi, datorită masivităţii, nu sunt traversaţi integral de nicio vale.
Organizarea hidrografică este mai accentuată şi mai densă pe versantul nordic, unde
îşi localizează obârşiile râuri importante precum Rhin, Rhon, Inn, Enns, Salzach etc.
Râurile versantului sudic sunt colectate de către Pad (Po). Regimul lor de scurgere
diferă mult, în funcţie de tipul de alimentare, fiind marcat de creşteri de debite
primăvara (rezultate din topirea zăpezilor), în august (datorită topirii gheţarilor) sau
iarna (datorită ploilor mediteraneene specifice macro-versantului sudic).
Entitățile lacustre cele mai numeroase au origine glaciară sau glaciar-
tectonică. Se includ aici cele peste 1 000 de lacuri din Confederația Helvetică, între
care menționăm Bodensee, Leman, Zürich, Neuchâtel, Lugano, Lacul celor patru
cantoane, precum şi cele de pe versantul italian sudic (Como, Garda, Maggiore).
Din perspectiva învelișului biogeografic se remarcă o etajare clasică a
vegetaţiei, îndeosebi pe versantul sudic, unde vegetaţia mediteraneană de maquis
ocupă zona de racord cu spațiul piemontan. În Alpii Piemontezi ea prezintă o
varietate de specii (ex. stejar de plută, cedru, chiparos). Urmează altitudinal etajul
stejarului, fagului, coniferelor (Pinus silvestris), etajul subalpin (ex. jneapăn,
ienupăr, rhododendron) şi etajul alpin (ex. muşchi, licheni, turbării). În partea
superioară a unităților montane înalte apare roca nudă şi/sau gheţarii. Culturile
agricole urcă pe macro-versantul sudic până la peste 1 600 m altitudine (inclusiv
cultura viței-de-vie în Alpii Savoiei).
Fauna este corelată cu asociațiile vegetale, evidențiind totodată raritatea
unor specii (ex. ursul, lupul) dar şi prezenţa altora (ex. marmota alpină). În general,
vânatul intens şi umanizarea turistică accentuată au restrâns efectivele faunei
cinegetice, foarte bogată în trecut.
Solurile se dispun într-un diapazon variat, fiind prezente rendzine, terra-
rossa mediteraneene, soluri brun-gălbui montane, soluri brune-cenuşii, soluri
brune, soluri brune-acide, podzoluri, litosoluri.
223
 Resursele naturale înscriu regiunea analizată printre cele mai sărace din
continentul european, din perspectiva celor subsolice. Cantităţi limitate de cărbuni,
fier și cupru sunt localizate în Alpii Savoiei, la altitudini mari (ex. Alpes d’Huez
este cea mai înaltă mină de cărbuni din Europa, poziționată la 2 800 m altitudine).
Pe de altă parte, regiunea analizată posedă un potenţial hidroenergetic apreciabil,
datorită râurilor cu debite mari şi rupturi de pantă, intens valorificat. De asemenea,
Alpii deţin păduri extinse, cu rezerve importante de material lemnos, conservate,
datorită funcţiilor lor ecologice şi peisagistice. Cea mai importantă categorie de
resurse sunt cele turistice, morfologia, hidrografia şi climatul montan generând un
patrimoniu turistic de excepţie, valorificat la cote superioare în întreaga regiune.
Există și suprafețe extinse de pajişti fertile cu o utilizare pastorală actuală în declin,
datorită avantajului competitiv al agriculturii intensive din zonele joase.
Populaţia este redusă numeric, datorită unor condiţii naturale improprii și
restrictive, precum: declivitate ridicată, fragmentare şi energie mare de relief, lipsa
depresiunilor, a văilor largi şi a platformelor de nivelare. La periferie, în
piemonturile şi în podişurile ataşate ramei montane, densităţile sporesc
considerabil. Se estimează că regiunea este locuită de circa 15 000 000 persoane,
ceea ce relevă o medie a densităţii de 62,5 locuitori/km2, apropiată de cea a
continentului. Mai numeroase sunt satele de versant însorit, aşezările de
confluenţe, cele din pasuri şi trecători.
În procesul de umanizare a Munților Alpi pot fi identificate trei faze
distincte şi anume: (1) faza pastorală, cea mai veche, cu ascensiunea habitatelor
sezoniere la peste 3 000 m altitudine (până la limita superioară a păşunilor alpine).
Această etapă se află în regres începând cu anii `60; (2) faza industrială, cu apariţia
de noi aşezări și, mai ales, fortificarea celor existente, pe seama dezvoltării
industriei extractive, exploatării lemnului, industriei mici, hidroenergiei. Este
legată, ca poziţie spaţială, de axul văilor şi se află în restrângere severă începând
cu anii `80; (3) faza turistică, aflată în expansiune începând cu a doua jumătate a
secolului XX, cu urcarea habitatelor permanente la peste 4 000 m, în domeniul
zăpezilor permanente, poziţie condiţionată de posibilitatea practicării sporturilor de
iarnă pe parcursul întregului an. Habitatele turistice (ex. staţiuni, sate turistice, baze
singulare) sunt frecvent interconectate prin intermediul reţelelor de transport
turistic pe cablu, prezente masiv în spațiul montan.
Entitățile urbane sunt situate aproape în totalitate la periferie (ex.
Salzburg, München, Valence, Lyon, Marseille, Torino, Como, Udine, Klagenfurt,
Lugano). Tipică este absenţa marilor oraşe din interiorul regiunii, doar un număr de
8 depăşind valoarea de 100 000 locuitori. Cauzele principale sunt masivitatea şi
restricţiile reliefului. Dimpotrivă, Alpii au o periferie foarte urbanizată. Astfel, pe o
fâşie cu o lățime de circa 20-100 km există mari aglomerări urbane (6 - cu peste 1
milion locuitori și 6 - cu peste 300 000 locuitori). Predomină oraşele de contact
morfologic, fiecare având o arie proprie de influenţă în spațiul montan.
Se conturează o fenomen de polarizare de tip inelar, asimetric, cu
deversare exterioară pe aliniamentul conturat de oraşele Torino - Aix en Provence -
Grenoble - Chambery - Geneva - Lausanne - Luzern - Saint Gallen - Salzburg -
224
Graz - Udine - Verona. Unele centre de polarizare se află în afara regiunii. Astfel,
Viena polarizează partea nord-estică a Alpilor; München - podişul bavarez; Milano
- Alpii Lombarzi etc. Există şi o serie de centre polarizatoare interne cum ar fi
Grenoble, Lugano, Innsbruck, Klagenfurt, Bolzano etc.
Din punct de vedere economic, aria cea mai vastă a regiunii analizate este
exploatată exclusiv turistic, Alpii deţinând câteva atribute greu de egalat în
domeniu, precum: posedă cel mai extins domeniu turistic european; este spațiul de
debut și de afirmare a turismului montan; constituie paradisul agrementului
hivernal; este regiunea cea mai specializată în turismul de iarnă; deține cele mai
cunoscute stațiuni turistice de iarnă.
Dintre staţiunile celebre ale regiunii amintim următoarele: în Franța - Val
d’Isère (1930 - anul înființării; 1936 - primul teleski; circa 26 000 locuri locuri de
cazare; 1 500 km pârtii de ski - Fig. 103); Albertville; Avoriaz; Megève; Alpes
d’Huez (30 000 locuri de cazare; una dintre cele mai lungi pârtii de schi - 15 km,
cu 2 900 m denivelare; helioport); Chamonix (1893 - prima pîrtie de schi; 56 000
locuri de cazare); Les Deux Alpes (1854 - primele referinţe turistice; 1860 -
alpinism; 1912 - primul hotel; 1994 - 7 teleski-uri); în Elveția - Zermatt; St. Moritz;
Interlaken; în Italia - Cortina d’Ampezzo; Domodossola; Valle d’Aosta; în
Germania - Berchtesgarden; Garmisch-Partenkirchen; Oberstdorf; în Liechtestein
- Malbun; în Austria - Innsbruck, Villach etc.

Fig.103. Rețeaua pârtiilor de ski din Stațiunea Val d'Isere (Franța).

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=1280&bih=789&tb
m=isch&tbnid=pGtsjl3iTpvanM:&imgrefurl=http://www.piste-
maps.co.uk/France/ValdIsere.aspx, accesat în 14.12.2012, orele 1130).

Lacurile elveţiene sunt considerate drept veritabile „mări interioare” (ex.

Lacul Geneva, pe malul căruia se află „Coasta de Azur a Elveţiei”). Alpii sunt
225
vizitaţi de peste 50 milioane turişti anual, rezultând circa 300 milioane înnoptări.
Infrastructura turistică a regiunii cuantifică peste 3 milioane locuri de cazare, 12
000 ski-lifturi, 405 000 km căi de transport etc. Austria şi Confederația Helvetică
sunt ţări eminamente alpine, încasările anuale din turism fiind de circa 13 milioane
USD (Austria), respectiv 9 milioane USD (Confederația Helvetică).
Industria s-a dezvoltat sub forma micilor întreprinderi, poziționate în lungul
văilor alpine și valorifică principalele resurse locale (ex. minereuri, lemn, roci de
construcţie) sau prelucrează, cu mână de lucru mai ieftină, materii prime aduse din
alte regiuni. După anii `80, industria Alpilor a intrat în declin, în favoarea marilor
platforme din porturi sau marile oraşe, a întreprinderilor delocalizate în alte ţări sau
continente. Actualmente, este prezentă în Podişul Elveţiei (ex. Zürich, Luzern,
Basel), unde se produc ceasuri, motoare electrice, produse farmaceutice, coloranţi,
textile, produse alimentare (ex. lactate). În interiorul spațiului montan se produce
hidroenergie, iar pe seama ei, în Confederația Helvetică, Austria şi Franţa s-a afirmat
puternic industria aluminiului.
Agricultura este de tip pastoral, cu o frecvenţă mai mare în Savoia, Tirol şi
Podişul Elveţiei. Culturile ocupă suprafeţe modeste în Podişul Bavariei, Podișul
Austriei şi în piemonturile italiene. În cadrul sectorului zootehnic se cresc ovine,
bovine şi caprine.

Fig.104. Tunelul feroviar Saint Gothard.

Sursă:(http://www.linternaute.com/savoir/diaporama/saint-
gothard/2.shtml&docid=IvfbSl99KlGNkM&imgurl=http://www.linternaute.com/savoir/dia
porama/saint-gothard/images/stgothard.jpg, accesat în 14.12.2012, orele 1515).

Căile de comunicaţie sunt relativ dense în raport cu numărul aşezărilor

umane. Regiunea dispune de un sistem modern de căi de transport rutiere,
226
autostrăzi şi drumuri rapide, cu numeroase tuneluri (ex. Simplon I; Simplon II;
Saint Bernard; Saint Gothard - Fig. 104; Mont Blanc; Frejus; Brener etc.). Căi
ferate electrificate asigură conexiuni între cele două faţade, nordică şi sudică a
Alpilor (ex. Graz-Klagenfurt-Udine; Brener-Bolzano etc.
Comerţul relevă o serie de trăsături particulare, derivate din caracterul „de
absorbţie” al regiunii, condiţionat de consumul turistic. Confederația Helvetică şi
Austria exportă produse industriale, chimice, locomotive, produse lactate şi
importă combustibili, fructe, vinuri, porţelanuri. Franţa şi Italia susțin industria
turismului, domeniu producător de brânzeturi, bunuri de larg consum sau
echipament turistic.
Diferenţieri regionale:
Principalele subregiuni ale Europei alpine sunt:
a) Alpii francezi - se caracterizează prin următoarele atribute: masivitate
accentuată; altitudini mari; văi adânci; carst spectaculos în Savoia înaltă (ex.
arealele Vercors, Belledone); gheţari (ex. Mer de Glace); climă mediteraneană (în
sud) și oceanică (în vest); etajare climatică în masivele înalte; pe valea Rhonului
bate mistralul; drenaj către Rhon; lacuri glaciare şi tectonice (ex. Annecy);
populaţie mai redusă în Alpii Maritimi; numeroase oraşe-staţiuni (ex. Grenoble,
Chambery, Thon, Chamonix, Albertville); economie turistică; agricultură
complementară; industrie mică; servicii turistice complexe; aici se individualizează
„Şanţul Alpin”, un culoar regional de gravitaţie complexă, desfăşurat între
Grenoble şi Geneva, cu patru centre de polarizare dispuse liniar (Grenoble,
Chambery, Annecy, Geneva); este o regiune de tip anizotrop;
b) Alpii Elveției şi Podişul Elveţiei - prezintă un racord funcţional între o
unitate muntoasă înaltă şi un podiş clasic; peisaj alpin grandios, marcat de o
modelare glaciară actuală accentuată; etajarea elementelor biopedogeografice pe
versantul nordic; populare puţin densă în spaţiul montan; habitate turistice
tradiţionale; podiş ce deține un număr de peste 200 lacuri glaciare; nivelare
pronunţată, morene, depresiuni; umanizare mai intensă; agricultură bazată exclusiv
pe creşterea animalelor; industrie specializată (ex. ceasuri, mecanică fină,
electronică); căi de comunicaţie moderne și dense; raport optim om/ofertă
teritorială; sistem regional polarizat marginal;
c) Alpii Bavariei şi Podişul Bavariei - trăsături morfologice asemănătoare
celor din regiunea precedentă (ex. munţi de până la 2 900 m, podiş de circa 600 m
altudine); populare contrastantă (rară în munte, densă în podiş); agricultură
specializată în creşterea animalelor (ex. bovine); turism recreativ intens în spațiul
montan, recreativ şi cultural în podiş; industrie diversă (ex. hidroenergie, metalurgie,
construcţii de maşini); centrul polarizator principal este oraşul München;
d) Alpii Austriei şi Podişul Austriei - relevă un raport mai echilibrat munte-
podiş; o trecere mai lentă către formele joase; o populare mai densă a spaţiului
montan; o economie turistică, pastorală, industrie mică; căi de comunicaţie dense şi
moderne; apare o dublă polarizare, respectiv internă (de către Innsbruck) şi externă
exercitată (de către Salzburg, Viena şi Graz);

227
 e) Alpii Italiei şi Piemontul italian - regiune vastă, incluzând tot versantul
sudic al Alpilor; contact variat între munte şi piemont (brusc - în est; lent - în centru
şi vest); efectele climatului mediteranean în zonele joase, etajare climatică în spațiul
montan; populare mai intensă pe văi; turism recreativ; agricultură mixtă; industrie
mică; presiune antropică accentuată asupra muntelui; polarizare marginală exercitată
de oraşele din Câmpia Padului (ex. Torino, Milano, Padova, Udine).
XII.6. Europa Vestică
Reprezintă una dintre regiunile geografice tipice ale continentului
european, având cea mai pregnantă individualitate și specificitate geografică.
Limitele sale sunt date de către o serie de elemente ale cadrului natural de maximă
relevanţă peisagistică, respectiv: culoarele tectonice ale Rhinului şi Rhonului (la
est), Marea Mediterană şi versantul nordic al Munților Pirinei (la sud), Oceanul
Atlantic (în vest) și Marea Nordului (la nord).
Din punct de vedere morfologic, arhitectura peisajului este grefată pe
două structuri litologice aflate în antiteză, ca vârstă și anume: masive hercinice
vechi şi câmpii recente. În ansamblu, relieful jos a facilitat umanizarea intensă,
iar diversitatea formelor sale a fost o premisă a polivalenţei formelor de
exploatare economică (ex. agricolă, forestieră, turistică). Fragmentarea şi energia
mai redusă a reliefului au favorizat dezvoltarea infrastructurilor tehnice ale
teritoriului şi accesul relativ facil.
Nodul orografic și hidrografic Puy de Sancy (1 886 m) poziționat în
Masivul Central Francez este pilonul morfologic de referinţă, atât prin altitudinea
sa (cea medie a masivului coborând totuși la 710 m), cât mai ales prin structura
litologică mozaicată, compusă din formaţiuni cristaline, vulcanice şi sedimentare
(ex. calcare în stive de peste 2 000 m grosime în Platoul Causses - Fig. 105). O altă
unitate reprezentativă este Bazinul Parizian, o vastă depresiune tectonică,
colmatată cu o succesiune de depozite sedimentare, între care calcarele
generatoare, pe laturile periferice, de cueste. Argilele, pietrişurile, nisipurile sunt
frecvente în partea centrală a unităţii.
La poalele Munților Pirinei, lanţ montan ce separă Europa Vestică de
Peninsula Iberică, se află Bazinul Acvitaniei, format din roci mezozoice în nord şi
terţiare în sud (suprapus vechiului canal dintre Oceanul Atlantic şi Marea
Mediterană, cu celebrul afloriment de la Villefranche). În rocile mezozoice (ex.
calcare, gresii) sunt sculptate peşteri, chei, cueste şi depresiuni. Apar, de asemenea,
largi piemonturi iar în sud-vest se extinde Câmpia Landelor, mlăştinoasă şi cu
numeroase dune de nisip.
Partea vestică se suprapune Podişului Armorican, format din trei
compartimente şi anume: compartimentul Breton (cu Monts d’Arres, de 384 m),
compartimentul Normand (cu Dealurile Avaloir, de 417 m) şi Colinele Gatine (cu
altitudinea maximă de 285 m).
În partea de nord-vest se dezvoltă Podişul Ardeni (694 m), alcătuit din
structuri hercinice, uşor ondulate, cu depozite carbonifere importante şi un carst
notabil (ex. Han sur Lesse).
228
 Fig.105. Versantul sudic al platoului Causses la Les Baux.
Foto: (Cocean, P.).

Partea nordică coincide cu prelungirea către vest a Câmpiei Germano-

Poloneze, cu o serie de elemente de relief mai ridicate (ex. Podişul Brabant,
Podișul Limburg). Câmpia Olandei este în general submersă (˗ 6,70 m), terenurile
răpite mării prin lucrări hidrotrehnice unice în lume (polderele Olandei - Fig. 106)
fiind cele mai extinse din Europa.

Fig.106. Sistem de tip polder olandez și terenuri agricole rezultate.

Sursă:(https://www.google.ro/search?hl=ro&q=polder, accesat în 17.12.2012, orele 1130).

Europa Vestică se înscrie cvasi-general în coordonatele climatului

temperat oceanic, un climat umed, ceţos, bogat în precipitaţii lichide, datorită
influenţelor directe ale vânturilor de vest. O notă discordantă o introduce totuși,
229
Masivul Central Francez, unde se resimte o atenuare de ordin altitudinal (inclusiv
precipitații solide, iarna). Extremitatea sud-estică prezintă o climă mediteraneană
(sudul Masivului Central Francez şi estul Bazinului Acvitaniei). Trăsăturile
elementelor climatice, cu un ecart al variaţiei relativ mic, sunt factori favorizanţi ai
dezvoltării comunităţilor umane și a desfăşurării unei activităţi permanente.
Menţinerea păşunilor verzi pe parcursul întregului an, spre exemplu, este de mare
importanţă în agricultură, stabulaţia fiind eliminată.
Componenta hidrică a regiunii, asigură resurse de apă suficiente, fiind
tributară Oceanului Atlantic (ex. Garonne, Dordogne, Sena, Loire), Mării
Mediterane (ex. Rhon) şi Mării Nordului (ex. Rhin). Reţeaua hidrografică este
densă, datorită climatului umed (excepţie face arealul sud-estic, mai arid),
alimentarea dominantă este cea pluvială (excepţie fac fluviile Rhin şi Rhon în
sectoarele superioare alpine, cu alimentare mixtă - din poli, topirea zăpezilor,
topirea ghețarilor). Prin urmare, regimul de scurgere al râurilor este unul uniform,
cu variații reduse. Calcarele, fenomenele vulcanice şi postvulcanice au prilejuit
acumularea, termalizarea şi mineralizarea apelor subterane din Masivul Central
Francez, Munții Pirinei, Munții Vosgi sau Munții Pădurea Neagră (ultimele două
masive aflându-se la limita estică a regiunii). Lamalou les Bains, Vichy,
Contreville, Ax-les-Thermes, Bagneres des Bigorre, Baden-Baden, Badenweiller
sunt staţiuni turistice specializate în valorificarea turistică a apelor respective. Tot
în calcare s-au format importante acvifere subterane, descărcate prin izbucuri
renumite, precum Vaucluse - Fig. 107).

Fig.107. Izbucul Vaucluse (Franța), la ape mici.

Foto: (Cocean, P.).
230
 În zona litoralului atlantic se produc maree puternice, a căror forţă a fost
valorificată energetic, prin construirea unor centrale mareemotrice. Durata
îndelungată şi intensitatea mare a vânturilor justifică, de asemenea, construirea
de centrale eoliene.
Vegetaţia naturală este compusă, predominant, din păduri de foioase,
încadrate domeniului fagului, ce găseşte cele mai propice condiţii de dezvoltare La
altitudini de peste 1 000 m, în Munții Pirinei, Masivul Central Francez sau Munții
Pădurea Neagră se dezvoltă pădurile de conifere temperate. În zonele joase ale
Belgiei şi Olandei, precum şi în sud-vestul Franţei apare vegetaţia de landă,
alcătuită predominant din specia numită iarbă neagră.
Partea sudică relevă o vegetaţie mediteraneană tipică, cu largă impunere în
peisaj a maquisului şi a pâlcurilor arborescente cu pini mediteraneeni, măslin
sălbatic sau stejar de plută etc.
Fauna urmează îndeaproape structura vegetaţiei, în pădurile de foioase şi
conifere temperate fiind localizat biotopul ierbivorelor (ex. iepure, cerb, căprior) şi
al carnivorelor (ex. vulpe, lup, urs). Datorită vânatului excesiv în timp istoric multe
specii au dispărut sau prezintă o răspândire cu totul insulară (ex. lupul, ursul).
Învelișul edafic prezintă următoarele trăsături, condiționate geografico-
fizic: solurile lateritice se extind în arealele sud-estice, sub impactul climatului şi a
vegetaţiei mediteraneene; molisolurile apar în Bazinul Aqvitaniei; argiluviosolurile
în Bazinul Parisului, Podişul Ardeni şi Masivul Armorican; solurile nisipoase,
gleice şi lăcoviştile sunt frecvente în Câmpia Belgiei şi Câmpia Olandei.
Resursele naturale sunt relativ variate, însă insuficiente cantitativ şi
calitativ pentru a satisface cererea unei industrii deosebit de dezvoltate.
Combustibili clasici, sub forma gazelor naturale, deţine, în primul rând Olanda, în
zăcămintele din Marea Nordului (locul VI la nivel mondial). Franţa exploatează
gaze naturale în arealul Lacq, din Aquitania. Petrolul se exploatează în aceeaşi
zonă a Mării Nordului dar şi în bazinul Aqvitaniei sau Bazinul Parizian. Producţia
este total insuficientă consumului regional. Cărbuni superiori se exploatează în
Podişul Ardeni (la Charleroi, Namur etc.). Costurile ridicate şi avantajul
comparativ oferit de importuri a dus la închiderea multor exploatări. Minereuri de
fier, cu un conţinut redus în metal (circa 20-30 %) se exploatează în Lorena iar
bauxită, în sudul Franţei (la Baux, Brignoles etc.). Franţa mai deține și resurse de
sare, potasiu, sulf, uraniu.
O resursă importantă o reprezintă însă solurile fertile, fondul forestier din
zonele deluroase şi montane precum şi potenţialul turistic apreciabil al regiunii.
Componenta antropică a Europei Vestice este una numeroasă (circa 85
517 000 locuitori), deşi regiunea are o suprafaţă relativ restrânsă (de circa 618 605
km2). Rezultă, astfel, o densitate a populaţiei superioară mediei continentale (circa
138 locuitori/km²). Franţa este una dintre cele mai populate state europene (62,8
milioane locuitori) iar Belgia şi Olanda prezintă densități de peste 340
locuitori/km2, respectiv, 400 locuitori/km², fapt ce le situează pe primele locuri în
Europa (fără a lua în calcul statele mici, precum Vatican sau Principatul Monaco).
Densități intra-regionale mari sunt specifice Bazinului Parizian, aglomeraţiei
231
Rotterdam-Amsterdam, părții centrale a Belgiei etc. Sporul natural este redus iar
imigraţia este controlată prin măsuri restrictive. Un mare număr de imigranţi
provin din fostele colonii franceze, belgiene sau olandeze din Africa de Nord,
Africa Centrală, Marea Caraibilor, Indochina etc.
Europa Vestică are un rural vizibil transformat antropic. Aşezările rurale
au, fie un aspect concentrat, de tip urban, fiind dotate cu toate elementele
infrastructurii urbane, fie risipit, sub formă de ferme, în Masivul Central Francez
sau Podișul Ardeni. Procesul de urbanizare este unul de tradiţie și intens. În sud şi
centru se află oraşe antice (ex. Nîmes, Beziers, Valence), în vreme ce, în nord ele
sunt mai tinere, de sorginte medievală. Alături de aceste două categorii menționate,
se remarcă și oraşele-cetăţi (ex. Paris, Lyon, Anvers, Brugges etc.), oraşele-târguri,
din perioada medievală (ex. Strassbourg, Liege, Amsterdam), precum și oraşe mai
recente, dezvoltate în perioada revoluţiei industriale (ex. Rotterdam, Haga, Nantes,
Lille etc.). Ca metropole de referinţă, pot fi enumerate orașele Paris, Bruxelles,
Rotterdam, Amsterdam etc. Fenomenul de aglutinare a oraşelor este în afirmare,
generând conurbaţii (ex. Roterdam-Amsterdam-Utrecht; Lille-Roubaix). Între
centrele polarizatoare majore menţionăm orașele Strassbourg, Lyon, Nantes, Saint
Etienne, Bordeaux, Toulouse. O categorie aparte o formează oraşele-porturi,
poziționate pe litoralul Oceanului Atlantic, al Mării Nordului şi al Mării
Mediterane, ce se înscriu, prin funcţiile şi potenţialul lor economic între centrele
urbane de referinţă mondială (ex. Rotterdam, Nantes, Bordeaux, Marsilia, Toulon).
În ultima perioadă s-au afirmat oraşele turistice, localizate în zona montană
periferică, în Masivul Central Francez (ex. Lourdes, Ax-les-Thermes, Vichy) sau,
mai ales, în zona litoralului mediteraneean (ex. Cannes, Nice, Monte Carlo, Saint
Raphael, Saint Maxime, Saint Tropez etc.).
Economia Europei Vestice a fost influenţată în dezvoltarea sa de următorii
factori favorabili: revoluţia industrială timpurie; deţinerea unor imperii coloniale;
extinsa faţadă maritimă; nucleul iniţial de formare a Uniunii Europene.
Declanşată în Anglia la începutul secolului al XVIII-lea, revoluţia
industrială a translatat către partea continentală a Europei la scurt timp, primele
implantări fiind în Ţările de Jos (Belgia şi Olanda). Ca urmare, economia acestora
se modernizează şi se afirmă într-un ritm accelerat, punând temelii solide pentru
dezvoltarea ulterioară. Industria a devenit ramura economică de bază iar produsele
sale au beneficiat, în perioada respectivă, de o piaţă de desfacere, practic nelimitată
de prezenţa altor competitori.
Progresul economic s-a răsfrânt şi în ceea ce priveşte expansiunea
colonială, cele trei state din regiune având, până la mijlocul secolului al XX-lea,
imperii extinse, ce asigurau metropolelor materiile prime industriale (atât de
necesare îndeosebi Belgiei şi Olandei, lipsite total de astfel de resurse), forţă de
muncă ieftină şi o piaţă de desfacere sigură.
Extinsa faţadă maritimă a jucat rolul unei oportunităţi istorice extrem de
favorabilă în perioada marilor descoperiri geografice, când reprezentanţii statelor
respective (îndeosebi ai Franţei) au participat, pe calea apelor, la descoperirea unor
noi teritorii (devenite ulterior colonii) cât şi prin mijlocirea afirmării unui tip de
232
transport de mare capacitate şi eficiență, precum cel maritim. Toate cele trei state
au deţinut şi deţin puternice flote maritime.
Faptul că Franţa, Belgia, Olanda şi Luxemburgul se află, alături de
Germania şi Italia, la originea formării Uniunii Europene de astăzi le-a adus un
avantaj economic important, fiind beneficiarele tuturor reuşitelor acestei iniţiative
geopolitice, de largă audienţă în prezent.
Agricultura, ramură economică de mare tradiţie, este variată, intensivă și
specializată. Franţa ocupă, detaşat, locul I în Europa în producţia agricolă, deşi
deţine o pondere de doar 31% teren arabil, 24% păşuni şi fâneţe și numai 3% vii şi
livezi. Culturi intensive acoperă suprafeţe extinse din Bazinul Parisului, Alsacia
sau Lorena. O agricultură extensivă, specializată în creşterea animalelor (ex.
bovine şi ovine) este tipică Masivului Central Francez. Între culturile principale se
impun cele de grâu, porumb, sfeclă de zahăr, orez (în Delta Rhonului), legume (pe
văile Senei, Loirei, Garonnului). Viticultura, cu reuşite de nivel mondial, se
practică în sud şi est (ex. Lanquedoc, Camarque, Champagne, Alsacia).
Pomicultura se extinde în vest şi nord (ex. Normandia, Bretagne, Lorena) dar şi în
zona mediteraneană unde se cultivă mai ales citrice.
Creşterea animalelor este bazată pe specii selecţionate (ex. Blonda de
Acvitania sau Hollstein - la bovine) și pe tehnologii moderne (aplicate în nord,
centru şi vest, pe seama păşunilor productive). În Camarque, zonă cu un climat mai
arid, se cresc tauri pentru coride. Porcinele se grefează pe arealele cerealiere iar
ovinele, pe întinsele suprafeţe cu pășuni din Masivul Central Francez, Munții
Pirinei sau Munții Alpi. O subramură deosebit de eficientă este creşterea melcilor
pentru consum.
În Olanda şi Belgia, 70% din producţia agricolă este de origine animalieră.
Se practică o agricultură intensivă, datorită terenului redus, „furat” mării sau
Rhinului. Culturile reflectă adaptarea la climatul oceanic mai răcoros, astfel că se
cultivă grâu, secară, orz, ovăz, sfeclă de zahăr, in, legume. Olanda s-a specializat în
floricultură (lalele).
Regiunea produce mari cantități de bunuri agricole, destinate, în mare
parte, exportului. Pentru a nu genera stocuri masive de produse agricole se aplică
riguros Politica Agricolă Comună (PAC) a Uniunii Europene, ce stipulează, printre
altele „îngheţarea pământurilor” periodic, pe suprafeţe planificate cu despăgubirea
adecvată a proprietarilor.
Industria are, de asemenea, o tradiţie îndelungată, fiind modernă,
diversificată și competitivă. Dintre ramurile aferente, se remarcă cea energetică,
bazată fie pe exploatarea potenţialului hidraulic, energia nucleară, care asigură peste
75% din necesar (ex. Marcoule, Chinon), energia mareemotrică (ex. La Rance),
energia solară (ex. Odeillo). În Olanda primează termoenergia, obţinută din cărbunii
localizați în bazinul Limburg şi din gaze naturale iar în Belgia, cea rezultată din
valorificarea cărbunilor din Podişul Ardeni sau cea nucleară (peste 65%).
Metalurgia feroasă, cu mari întreprinderi în Franţa (la Thionville,
Valenciennes, Fos), Belgia (la Charleroi, Liege), Olanda (în orașele-porturi),
valorifică minereul de fier din Lorena şi, mai ales, din import. Metalele neferoase
233
(aluminiu, cupru, zinc) se prelucrează în Franţa (fie în apropierea surselor
hidroenergetice, precum Lannemezan din Munții Pirinei, Ugine din Munții Alpi)
sau în orașele-porturi (ex. Anvers, Rotterdam).
Construcţiile de maşini se impun prin producţia de nave (la Rotterdam,
Amsterdam, Marseille, Toulon, Bordeaux, Anvers), avioane (Toulouse-uzinele
Airbus, Fig. 108), autovehicule (la Rouen, Rennes, Caen, Lyon), material rulant,
produse electronice (la Eindhoven) etc.
Industria chimică se bazează îndeosebi pe materii prime importate, fiind
localizată în principalele porturi (ex. Marseille, Toulon, Nantes, Anvers,
Rotterdam) dar şi la Toulouse, Lyon sau Paris, prin câteva subramuri, precum
petrochimie, acid sulfuric, cauciuc sintetic, îngrăşăminte, produse farmaceutice etc.

Fig.108. Uzinele Airbus, Toulouse (Franța).

Sursă:(http://www.airbus.com/galleries/photo-gallery/dg/idp/18255-france-toulouse-a330-
a340-fal-2/?backURL=galleries/photo-gallery/filter/a330a340-family/cache/0/?p=6, accesat
în 17.12.2012, orele 1445).

Industria textilă, cu o mare tradiţie în Flandra de odinioară, s-a specializat

în prelucrarea bumbacului (din import), lânii și inului. Centre de prelucrare
recunoscute sunt la Anvers, Breda, Roubaix, Lille etc.
Industria alimentară, larg răspândită, produce zahăr, vinuri, brânzeturi
(renumită pe plan mondial, în acest sens este Franţa), conserve din produse
vegetale sau animaliere.
Căile de transport relevă o densitate mare şi o diversitate tipologică
apreciabilă. Pentru transporturile rutiere, de mare importanţă este reţeaua de
234
autostrăzi, între care cea din culoarul Rhinului şi Rhonului, care este un veritabil
dren către nordul şi sudul întregului continent. Tunelul construit pe sub Canalul
Mânecii a interconectat această reţea cu cea din Arhipelagul Britanic.
Căile ferate, deşi în stagnare sub aspectul extensiunii reţelei, se impun prin
modernizarea lor, respectiv prin înmulţirea trenurilor de mare viteză (celebrul
TGV). În mod similar, se pune accentul pe dezvoltarea transporturilor aeriene, prin
creşterea numărului de aeroporturi dar şi prin creşterea capacităţii de transport
(modelul de aeronavă Airbus 380 putând transporta un număr de 550 pasageri).
O serie de cursuri hidrografice și canale sunt intens valorificate pentru
circulaţia navală (ex. Rhin, Schelde, Meuse, Loire, Sena) iar litoralul maritim şi
oceanic al regiunii beneficiază de prezenţa unor porturi cu cele mai complexe
amenajări, reclamate de transportul maritim actual (ex. Anvers, Gent, Rotterdam -
cel mai mare port din emisfera estică, Amsterdam, Marseille, Le Havre, Nantes).
Turismul este o ramură economică în plină expansiune pe plan mondial.
Vestul Europei face parte dintre primele regiuni turistice ale lumii, atât ca vechime
a practicării acestei activităţi, cât şi în ceea ce priveşte potenţialul de atracţie sau
infrastructura de cazare și transport. Franţa primeşte anual peste 48 milioane turişti,
fiind dezvoltate toate tipurile de turism (ex. recreativ, curativ, cultural sau mixt).
Principalele oraşe turistice (cu capacitate de cazare însemnată) sunt Paris, Lyon,
Bruxelles, Marseille, Lourdes etc. iar ca regiuni de destinaţie turistică se remarcă
Munții Alpi, Munții Pirinei, litoralul mediteranean, Paris, Strassbourg, Valea
Loirei, Masivul Central Francez. În Belgia şi Olanda tipul de turism predominant
este cel cultural.
Comerţul reflectă interacţiunile de ordin economic, politic sau social ale
regiunii cu alte regiuni ale lumii. Se importă combustibili, minereuri, materii
prime textile, celuloză, maşini şi utilaje și se exportă maşini şi utilaje, produse
electronice, automobile, avioane, maşini agricole, produse agricole, produse
chimice etc.
Principalii parteneri comerciali ai Europei Vestice sunt statele Uniunii
Europene, statele din estul Europei, Federația Rusă, China, America Latină, Statele
Unite ale Americii, statele arabe exportatoare de petrol etc.
Diferenţieri regionale:
Principalele subregiuni ale Europei Vestice sunt:
a) Ţările de Jos - prezintă un peisaj monoton, impus de relieful jos,
predominant de câmpie (ex. Câmpia Belgiei, Câmpia Olandei - cu ineditele sale
poldere), între care se intercalează o serie de podişuri scunde, precum Podişul
Brabant, Podişul Limburg etc. Climatul este unul de tip oceanic tipic, umed şi
răcoros, cu amplitudini termice reduse și vânturi de vest persistente. Hidrografia
este densă, cu numeroase braţe ale Rhinului, Scheldei, Meusei şi a unei rețele
dense de canale artificiale. Stratul freatic este aproape de suprafaţă și a impus în
timpuri istorice sistemul desecărilor acţionat de morile de vânt. Vegetaţia este
formată din lande (în zonele joase) şi din păduri de foioase (în podişuri). În cadrul
învelișului edafic predomină molisolurile, solurile gleice şi cele nisipoase.

235
 Populaţia este foarte densă, fiind compusă din olandezi, flamanzi, valoni
etc. Oraşele sunt numeroase și organizate în reţele polarizate, precum Amsterdam,
Rotterdam, Anvers, Bruxelles, Liege etc. Agricultura este intensivă, predominând
creşterea animalelor (ex. bovine pentru lapte şi carne, ovine) cu mare excedent de
produse pentru export. Cultura cartofului (Olanda-primul exportator mondial) şi
horticultura (lalele) atestă o specializare avansată. Industria este diversificată,
accentul fiind pus pe ramura prelucrare (ex. metalurgie, construcţii de maşini,
chimică, uşoară). Predomină turismul cultural. Căile de transport sunt variate şi
dense (ex. autostrăzi, căi ferate de mare viteză, aeroporturi, căi fluviatile);
b) Podişul Ardeni reuneşte teritorii din partea sudică a Belgiei și din nordul
Franţei, apărând sub forma unui platou extins, de circa 600 m altitudine, cu un
climat oceanic umed şi o hidrografie densă, tributară râurilor Meusei şi Scheldei.
Vegetaţia predominantă este de foioase, întreruptă de intercalarea frecventă a
terenurilor agricole şi a spaţiilor construite. Solurile sunt reprezentate de
argiluvisoluri şi cambisoluri, bine structurate și profunde. Populaţia este mai puţin
densă, în raport cu regiunile vecine. Sectorul agricol este diversificat, mixt și cu
caracter intensiv. Ramurile predominante sunt industria extractivă (a cărbunilor şi
rocilor de construcţie), industria energetică, industria textilă, metalurgia. Turismul
are caracter mixt (recreativ şi cultural). Principalele centre polarizatoare sunt
oraşele Charleroi, Namur, Arras şi Lille;
c) Bazinul Parizian se suprapune din punct de vedere morfologic unei
vaste depresiuni, delimitată de Masivul Armorican (la vest) și de Munţii Vosgi
(la est). Relieful este vălurit, cu interfluvii largi şi culoare evazate. Climatul se
încadrează fidel în coordonatele temperat-oceanice. Este traversat axial de fluviul
Sena iar în partea sudică de Loire. Vegetaţia pădurilor de foioase acoperă
mameloanele şi cuestele mai înalte, în vreme ce culturile şi pajiştile ocupă
suprafeţele plane mai joase. Cuvertura edafică este compusă din molisoluri şi
argiluvisoluri. Populaţia este numeroasă şi densă. Reţeaua urbană este polarizată
de metropola Paris (cu peste 10 milioane locuitori, împreună cu suburbiile sale).
Se practică o agricultură mixtă, intensivă, cultura cerealelor, a plantelor tehnice şi
a pomilor fructiferi concurând creşterea animalelor în ferme mari, modern
echipate şi performante. Industria este concentrată îndeosebi în Paris, unde
regăsim toate ramurile prelucrătoare (ex. construcţii de maşini, electronică,
electrotehnică, chimică, textilă, alimentară). Parisul este şi centrul unei activităţi
turistice de anvergură. Infrastructura de transport este modernă (ex. autostrăzi,
linii ferate și trenuri de mare viteză, precum celebrul TGV - Fig.109, aeroporturi,
transport fluvial pe fluvii şi canale);
d) Podişul Armorican include provinciile Normandia şi Bretagne din
vestul Franţei. Este o peneplenă tipică, sculptată în formaţiuni hercinice, aflată sub
influența unui climat oceanic umed şi dominată de o vegetaţie de foioase, specifică
acestuia. Râurile sunt scurte dar cu debite relativ constante, asigurate exclusiv
dintr-o alimentare de tip pluvial. Peisajul de tip boccage rezultă din alternanţa
spaţiilor împădurite cu terenurile cultivate (în asociații agricole de tip fermă) sau
utilizate ca păşuni pentru practicarea unei zootehnii lipsită de stabulaţie. Regiunea
236
are un rural tradiţional, oraşe mici şi mijlocii, localizate periferic, unde este
amplasat şi principalul centru polarizator (Nantes). Economia îşi sporește eficienţa
pe seama unui intens turism rural;

Fig.109. Rețeaua TGV în regiunea analizată.

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?start=84&um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=1280&bih
=789&tbm=isch&tbnid=yHt9S8ocyt7FM:&imgrefurl=http://www.bonjourlafrance.com/franc
e-trains/tgv-brittany/schedules/lille-nantes-le-croisic.html, accesat în 19.12.2012, orele 1030).

e) Alsacia este o subregiune ce coincide cu provincia istorică omonimă,

situată în estul Franţei. Relieful său este diversificat (ex. Munţii Vosgi - de vârstă
hercinică; valea Rhinului - grefată pe grabenul tectonic cu acelaşi nume) iar climatul
oceanic îmbracă aici tente mai atenuate. Reţeaua hidrografică este în totalitate
tributară Rhinului. Versanţii sunt acoperiţi cu dense şi extinse păduri de foioase
etajate iar culoarele văilor şi glacisurile cu viţă-de-vie, pomi fructiferi şi fâneţe. Se
remarcă o rețea densă de aşezări rurale şi urbane vechi (galice şi romane). Oraşele au
funcţii mixte (ex. Strassbourg, Mulhouse, Colmar). Ramurile industriale principale
sunt metalurgia şi construcțiile de maşini, ambele concentrate în Strassbourg, oraș
devenit pol principal pentru un intens şi eficient turism cultural;
f) Masivul Central Francez are un relief muntos şi de podiş aplatizat.
Varietatea structurilor geologice (ex. roci cristaline, sedimentare, vulcanice) a
generat un mozaic morfologic original şi spectaculos (ex. masivele vulcanice din
Auvergne, carstul din platoul Causses etc.). Climatul are nuanţe oceanice în vest,
continentale în est şi mediteraneene în arealele sudice ale unităţii. Unitatea
montană analizată este un veritabil castel de ape, aici avându-şi obârşiile Sena şi
Loire. Vegetaţia este bogată și variată, remarcându-se interferenţa speciilor
mediteraneene cu cele temperate. În cadrul învelișului edafic se remarcă un mare
număr de tipuri şi subtipuri de soluri, impuse de roca-mamă şi de coordonatele
237
climatice. Atfel, predomină rendzinele, argiluvisolurile şi cambisolurile. Resursele
minerale sunt diversificate (ex. uraniu, sulf, potasiu), alături de apele termale şi
minerale. Peisajul dominant este de tip boccage, în care terenurile agricole relevă o
utilizare predominant pastorală. Oraşele mari sunt situate periferic (ex. Lyon, Saint
Etienne). Rolul de centru polarizator principal îi revine oraşului Clermont-Ferrand.
Agricultura s-a specializat în creşterea animalelor, mai ales ovine şi bovine.
Industria are ca ramuri reprezentative metalurgia şi construcţiile de maşini (la
Lyon, Saint Etienne sau Clermont-Ferrand). Activităţile turistice vizează
valorificarea potenţialului recreativ (ex. Cheile Tarnului, conurile şi craterele
vulcanice din partea centrală a masivului) şi curativ (apele minerale şi termale de la
Vichy, Lamalou les Bains). În plină afirmare este, de asemenea, turismul rural;
g) Aquitania se interpune geografic între Masivul Central Francez şi
Munții Pirinei, de-a lungul fostului braţ de legătură dintre Marea Mediterană şi
Oceanul Atlantic. Relieful său este alcătuit din sectoare de podiş tipic (prezente
îndeosebi în partea estică) şi din câmpia atlantică joasă (din vest). Clima se află sub
directa influenţă a Oceanului Atlantic, având amplitudini reduse, precipitaţii
bogate, ierni blânde şi veri echilibrate termic. Reţeaua hidrografică este densă (ex.
Garonne, Dordogne) iar vegetaţia de landă primeşte caractere tipice, prin
desfăşurarea şi compoziţia sa. Pe solurile fertile din estul unităţii s-au dezvoltat o
serie de podgorii celebre, din strugurii cărora se produc vinuri și coniacuri la fel de
cunoscute (ex. Cognac, Armagnac, vinul roşu de Bordeaux etc.). În subsol se află
rezerve limitate de petrol şi gaze naturale. Regiunea este intens populată,
principalele oraşe fiind Bordeaux şi Toulouse. Industriile aeronautică şi portuară
de la Toulouse şi Bordeaux sunt competitive pe plan mondial;
h) Litoralul mediteranean este o unitate teritorială cu o originalitate certă
şi cu o structură sistemică de mare complexitate, unde natura şi omul au conlucrat
inspirat în optimizarea funcţiilor teritoriului. Relieful este mozaicat fizionomic şi,
în consecinţă, extrem de diversificat: munte (în sectorul sudic al Alpilor Maritimi),
podiş, câmpie litorală, Delta Rhonului. Clima mediteraneană relevă particularităţi
termice şi pluviometrice favorabile afirmării agriculturii și turismului (radiaţie
solară intensă, durata îndelungată a strălucirii soarelui, temperatura ridicată a apei
mării etc.). În schimb, reţeaua hidrografică este puţin densă, singurul fluviu
important fiind Rhonul. Formaţiunile pedogenetice aparţin grupei solurilor roşii şi
gălbui subtropicale (ex. terra-rossa şi rendzine), cu schelet consistent dar cu
fertilitate superioară. Densitatea populaţiei relevă valori ridicate, datorită prezenţei
oraşelor-staţiune şi centrelor urbane mari, cu funcţii economice complexe (ex.
Perpignan, Beziers, Nîmes, Avignon, Aix-en-Provence, Marseille, Toulon).
Principala ramură economică este turismul litoral, de mare tradiţie şi eficienţă (aici
se află cele 5 „coaste” - Vermeille, Maurilor, de Ametist, Esterel şi Coasta de
Azur, precum şi renumitele staţiuni Monte Carlo, Saint Tropez, Saint Raphael,
Saint Maxime, Cannes, Nice, Grande Motte). În paralel, se practică o agricultură
intensivă, prin culturile de viţă-de-vie şi citrice. În marile oraşe-porturi s-a
dezvoltat industria navală, textilă, alimentară, petrochimică, metalurgică (la
Marseille, Toulon). Regiunea beneficiază de căi de transport moderne (ex.
238
autostrada Menton-Nîmes-Perpignan-Barcelona; cale ferată adaptată transportului
de mare viteză, aeroporturi, porturi comerciale şi turistice).
XII.7. Europa Insulară
Regiunea analizată include entitățile insulare din partea nord-vestică a
continetului european, în care s-au cristalizat sisteme economico-sociale distincte
în raport cu uscatul continental, inclusiv entități politico-administrative de sine
stătătoare. Prin urmare, Europa Insulară nu include insulele din Marea
Mediterană, care, deşi sunt mai numeroase, aparţin unor sisteme regionale a căror
centre de polarizare sunt situate, cu o singură excepţie (Malta), pe uscatul
continental al Spaniei (Insulele Baleare), Franţei (Corsica), Italiei (Sicilia şi
Sardinia), Greciei (arhipelagurile Mării Egee şi Adriatice, Creta, Rhodos) etc.
Astfel, acestea din urmă devin, cel mult, regiuni de ordin inferior în cadrul
macroregiunilor menţionate, ceea ce nu este cazul insulelor aparținătoare
Arhipelagului Britanic sau Islandei.
Principala trăsătură a regiunii analizate constă în gradul de fragmentare
teritorială a entităților insulare majore, Anglia, Irlanda şi Islanda adăugându-se
celorlalte 1 000 insule grupate în mici arhipelaguri, precum Shetland, Orkney,
Hebride, Man, Feroe, Mull etc. Suprafaţa unităţii studiate ajunge astfel la circa 414
205 km2 ceea ce o situează, ca mărime, pe ultimul loc între regiunile Europei.
Peisajul este structurat pe un suport litologic variat, compus din formaţiuni
precambriene şi paleozoice (în Marea Britanie şi Irlanda) și din roci vulcanice (în
Islanda). Dacă uscatul britanic este considerat un fragment continental european, cel
islandez este produsul exclusiv al activităţii vulcanice din zona de nord a dorsalei
atlantice. Rezultă, aşadar, nu numai decalaje evidente de vârstă ci şi în alcătuirea
sistemelor de modelare. Astfel, în insulele britanice domină munţii şi podişurile
joase, intens erodate şi peneplenizate. Fragmentarea tectonică este excesivă în Anglia
de sud-est, unde, pe depozitele sedimentare mezozoice şi neogene apare un relief de
cueste, platforme structurale şi câmpii vălurite.
Dimpotrivă, în Islanda, relieful este înalt (cota maximă atingând 2 119 m, în
comparaţie cu cei 1 343 m din nordul Angliei) și este compus din conuri şi cratere
vulcanice. O notă comună întregii regiuni o conferă modelarea glaciară intensă din
ultimele două faze (Riss şi Würm), acţiunea calotelor lăsând drept mărturie blocurile
eratice, cuvetele de subsăpare, valurile de morene, văile cu profil transversal sub
formă de U, devenite ulterior, prin inudarea lor, fjorduri.
Un alt element de uniformitate îl reprezintă climatul. Localizarea insulelor
în Oceanul Atlantic (în spațiul de influenţă al Curentului Golfului), determină o
răspândire generalizată a climei oceanice umede. Precipitaţiile oscilează între 3 000
mm în vest şi 650 mm în est, bariera orografică centrală, orientată nord-sud, fiind
cauza acestei diferenţieri pluviometrice. Amplitudinile termice anuale sunt mai
reduse, temperaturi negative înregistrându-se iarna în Scoţia şi Irlanda, în vreme ce
în bazinul Londrei zăpezile sunt rare.
O puternică anomalie termică se înregistrează iarna în Islanda, teritoriu
situat la latitudinea Cercului Polar al emisferei nordice, în domeniul climei reci.
239
 Curentul cald al Golfului face ca la Reykjavik temperatura medie anuală să
fie de 5ºC, cu veri răcoroase (11ºC în iulie) şi ierni moderate (- 0,4ºC în ianuarie),
fapt nemaiîntâlnit decât pe litoralul norvegian, aflat sub aceeaşi influenţă. Şi aici
precipitaţiile sunt abundente, cu un maxim în anotimpul de iarnă (1 256 mm în sud
la Teigarhorn). Deşi ţărmurile sunt libere de gheţuri pe tot parcursul anului, în
interior climatul este rece, fapt ce explică prezenţa gheţarilor (ex. Vatnajökull - 8
500 km2 şi 1 000 m grosime).
Trăsăturile climei se reflectă direct în organizarea hidrografică, rezultând
râuri scurte, dense, bogate în debite și cu oscilaţii de nivel nesemnificative. Râurile
Shannon (din Irlanda - 350 km), Severn (335 km), Tamisa (333 km) sunt urmate de
Ouse, Trent, Tess, Tweed. Mareele puternice au generat estuare favorabile
navigaţiei, iar fjordurile abundă în Scoţia şi Islanda.
În căldările glaciare, între morene şi în depresiunile tectonice apar cuvete
lacustre, precum Loch Ness, (Fig. 110), Loch Oih, Loch Neagh (ultimul, cu o
suprafaţă de 400 km², în Irlanda). Datorită activităţii vulcanice, în Islanda sunt
localizate acvifere minerale şi termale. Ele stau la originea numeroaselor gheizere,
exploatate turistic şi energetic.

Fig.110. Lacul Loch Ness.

Foto: (Cocean, P.).

Vegetaţia specifică Arhipelagului Britanic este cea de păduri (ex. pin și

mesteacăn în nord, stejar în sud) şi landă (ex. iarbă neagră, afin). În câmpiile umede
apar turbării. În schimb, vegetația de tundră, ocupă întreaga insulă Islanda. Ea s-a
instalat pe locul unei vechi păduri, defrişată în decursul timpului. Astfel, muşchii şi
lichenii au fost înlocuiți cu o vegetaţie mai bogată, cu specii de flori viu colorate.
240
 Fauna este săracă, separarea insulelor de continent având loc înainte de
procesul de diversificare a speciilor din post-glaciar. Sunt comune specii precum
vulpea, căprioara, viezurele, iepurele etc. Vânătoarea intensă şi îndelungată a dus
la dispariţia unor specii de animale mari. Astfel, mistreţul a fost exterminat în jurul
anului 1700, însă a fost reintrodus accidental (evadând dintr-o crescătorie pentru
carne de vânat), după anul 1980.
Cuvertura edafică este dominată de podzoluri, soluri brune, soluri gleice,
lăcovişti şi soluri turboase.
Resursele sunt reprezentate de cărbuni (171 miliarde tone în Regatul Unit
al Marii Britanii și Irlandei de Nord), cu bazine de extracție importante în Munţii
Penninni și Ţara Galilor. Exploatările tradiționale au fost abandonate, rezultând în
prezent, așa-numitele mine-muzeu. Zăcăminte mari de turbă sunt cantonate în
Irlanda. Petrolul, în cantități apreciabile (circa 2 miliarde tone) este localizat în
Marea Nordului (ex. exploatările Piper, Brent, Forties, Beryl) iar gazele naturale
(circa 702 miliarde m3), în câmpurile gazeifere Frigg, Leman, Forties,
Indefatigable. Se exploatează și minereu de fier, cu o concentraţie în metal de circa
30% și cu o producție de circa 4 milioane tone/an, însă total insuficient pentru
necesităţile industriale actuale.
Terenurile agricole sunt extinse ca suprafaţă dar au un indice de utilizare
restricţionat, datorită climatului umed şi răcoros. Ca urmare a defrişărilor din
secolele trecute, pădurile ocupă suprafeţe limitate (circa 4% în Anglia).
Populaţia Europei Insulare depăşeşte valoarea de 64 milioane locuitori,
rezultând o densitate medie de 154,7 locuitori/km². Valori superioare revin Angliei
(230 locuitori/km²), în timp ce Irlanda înregistrează o valoare inferioară mediei
regionale (55 locuitori/km²), Însă, cele mai mici valori ale densității populației sunt
specifice Islandei (3,08 locuitori/km²), fiind cele mai reduse din întreg spațiul
continental. Evoluţia numerică a populaţiei a fost sinuoasă, revoluţia industrială
condiţionând boom-ul demografic irlandez din secolul al XIX-lea iar foametea, din
a doua jumătate a aceluiaşi secol, determinată de compromiterea culturilor de
cartofi (planta aflată la baza alimentaţiei), o serie de ani la rând, cu afectarea
decisivă a bazei de susţinere, a dus la emigrarea în masă către America. Se remarcă
numărul redus al persoanelor ocupate în agricultură şi procente ridicate de
populație ce activează în sectorul terțiar. În Regatul Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord structura etnică (multă vreme omogenă) este influenţată în prezent
de imigranţii proveniţi din fostele sale colonii (ex. africani, indieni, arabi).
Regiunea este puternic urbanizată, veritabile sisteme urbane fiind edificate
începând din perioada feudală, pe locul unor vechi castre romane (ex. Londra,
York). Un salt major în dezvoltarea oraşelor a apărut odată cu revoluţia industrială,
când exodul rural s-a amplificat, paralel cu creşterea populaţiei urbane, pe seama
sporului natural propriu, specific perioadei exploziei demografice. Ca aglomerări
urbane se remarcă Londra (circa 10 milioane locuitori), Leeds-Bradford,
Birmingham, Liverpool, Manchester, Shefield etc., ele alcătuind un megalopolis cu
peste 35 milioane locuitori. În Irlanda şi Islanda predomină, în schimb, oraşele
mici situate îndeosebi pe litoral (vechi porturi pescăreşti).
241
 Economia relevă grade de dezvoltare diferite. Pentru Regatul Unit al Marii
Britanii și Irlandei de Nord, afirmarea economică are la origine o serie de factori
favorizanţi, precum: deţinerea, secole la rând, a unui larg imperiu colonial,
exploatat ca sursă de materii prime; forță de lucru ieftină şi piaţă de desfacere a
produselor metropolei; este locul de origine a revoluţiei industriale, declanşată la
începutul secolului al XVIII-lea, rezultând astfel un avans tehnologic în raport cu
restul lumii; conservarea valorilor ca principiu de viaţă - izolarea naturală a
stimulat conturarea specificităţii spiritului conservator britanic; diplomaţie
eficientă - ataşarea în momentele de criză de Statele Unite ale Americii, cea mai
puternică forţă militară a lumii.
Ramura de bază a economiei rămâne industria, în cadrul acesteia fiind
dezvoltate toate ramurile: industria energetică (termoenergia, hidroenergia şi
atomoenergia; energia geotermică - în Islanda); industria metalurgică feroasă şi
neferoasă, aflată astăzi în declin şi în curs de delocalizare (ex. Sheffield, Port
Talbot, Birmingham); industria construcţiilor de maşini (ex. Londra, Manchester,
Nottingham, Liverpool, Coventry), producătoare de nave, avioane, automobile,
produse electronice, aparatură optică, maşini unelte; industria chimică (ex.
petrochimie, produse clorosodice, acid sulfuric); industria textilă (cu prelucrarea
lânii, în est, la Leeds și Bradford, într-un climat uscat şi a bumbacului, în vest, la
Liverpool și Manchester, într-un mediu mai umed); industria alimentară
(prelucrarea peştelui - ramură dezvoltată în toate cele trei state, datorită pescuitului
tradiţional, determinat geografic; prelucrarea cărnii; prelucrarea laptelui).
Sectorul agricol are o pondere redusă în configurarea produsului intern
brut al regiunii analizate, datorită unor coordonate nefavorabile - condiţii climatice
restrictive și soluri nefertile; import de produse alimentare ieftine, mai ales din
fostele colonii; populație redusă ce activează în sectorul agricol (circa 2% în
Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei de Nord). Subramura agricolă dominantă
este creşterea animalelor (70% din veniturile agricole ale Regatului Unit al Marii
Britanii și Irlandei de Nord; 75% în Irlanda; 90% în Islanda). Se cresc ovine şi
bovine, atât în manieră extensivă, cu păşunat asigurat de pajiştile permanent verzi
sau intensivă, în stabulaţie. Utilizarea necontrolată a nutreţurilor artificiale şi a
biostimulatorilor a dus la apariţia „bolii vacii nebune”, care a afectat grav şeptelul
britanic şi, mai ales, exporturile de carne de vită. În cazul porcinelor, performanţele
superioare sunt asigurate de rase productive precum Marele Alb, York, Landrace.
Cultura plantelor este extinsă doar în sudul Angliei, prin culturi de grâu, orz, ovăz,
cartof și sfeclă de zahăr.
Turismul este foarte dezvoltat în Regatul Unit al Marii Britanii și Irlandei
de Nord. Aici au fost iniţiate primele excursii şi înfiinţate primele agenţii de voiaj,
în secolul al XIX-lea. Deține un patrimoniu atractiv, rezultat din obiectivele
antropice situate de regulă în marile oraşe (ex. Londra, Glasgow, Edinburgh, York,
Manchester, Liverpool, Cardiff) și din elemente de natură peisagistică (ex. munţi,
lacuri, fjorduri, ape termale). Climatul temperat oceanic, cu insolaţie redusă, nu
favorizează însă turismul estival şi, cu excepţia Scoţiei, nici turismul hivernal,
durata stratului de zăpadă fiind limitată.
242
 Transporturile sunt asigurate de o reţea densă de autostrăzi, căi ferate,
aeroporturi, helioporturi, porturi etc. Este dezvoltat transportul maritim, britanicii
având mari tradiţii în domeniu. Până în anul 1967, Regatul Unit al Marii Britanii și
Irlandei de Nord deţinea cea mai impozantă flotă maritimă din lume. Marile porturi
ale regiunii sunt Londra, Liverpool, Portsmouth, Southampton, Cardiff, Dublin și
Reykiavik.
Comerţul îşi are rădăcinile în economia fundamentată iniţial pe schimbul
de mărfuri dintre metropolă şi coloniile sale. Se caracterizează printr-un import
masiv de minereuri, fructe, cereale, carne etc., în timp ce exportul vehiculează
produse industriale, conserve de peşte, produse tehnologice inovative etc. Ca
parteneri comeciali se înscriu statele din Uniunea Europeană, statele din
Commonwealth, Statele Unite ale Americii.
Diferenţieri regionale:
Europa Insulară poate fi divizată în câteva subregiuni clare, diferențiate din
punct de vedere geografic, precum:
a) Scoţia - se caracterizează prin următoarele trăsături generale: peisaj
muntos, cu morfologie glaciară tipică; climat oceanic nuanţat, ploi abundente,
ceţuri frecvente; hidrografie bogată, râuri scurte, lacuri glaciare şi tectonice (ex.
Loch Ness, Loch Oih etc.); vegetaţie de turbării, lande şi specii de foioase de talie
mică, adaptate vânturilor puternice; păşuni şi fâneţe extinse; densitate mai redusă a
populaţiei; oraşe mici și dense, polarizate de metropolele Edinburgh şi Glasgow; în
agricultură, ramura de bază este creşterea animalelor; industrie chimică,
metalurgică, textilă, alimentară; turism recreativ şi cultural;
b) Anglia Centrală - are la baza definirii sale următoarele elemente
specifice: peisajul variat morfologic, cu o catenă muntoasă centrală (Munţii
Penninni), podişuri şi câmpii periferice; climatul oceanic, mai umed în vest şi mai
uscat în est; râuri bogate în debite, lacuri glaciare; vegetaţie de foioase, substituită
de pajişti şi culturi agricole; resurse de fier, cărbuni, petrol şi gaze (pe platforma
submersă a Mării Nordului); obiective turistice antropice numeroase; densitate
ridicată a populaţiei; oraşe mari şi mijlocii dense, cu tendinţă de formare a unui
megalopolis (Manchester-Liverpool-Leeds-Nottingham); creşterea animalelor şi, în
secundar, cultura plantelor; industrie dezvoltată și diversificată tipologic; turism
cultural şi recreativ; căi de transport moderne și dense;
c) Anglia de Sud - se remarcă prin: peisaj colinar şi de câmpie (în est şi
centru) și de munţi joşi (în vest); climat oceanic umed; hidrografie densă, ape
minerale şi termale (ex. Bath); vegetaţie naturală, înlocuită practic de terenurile
agricole; faună săracă (ex. iepuri, vulpi); resurse mari de cărbuni (în Ţara Galilor)
și roci de construcţie; densitate sporită a populaţiei în aria metropolitană
londoneză; creşterea ovinelor şi bovinelor; cultura plantelor; industrie extrem de
diversificată (ex. siderurgie, construcţii de maşini, chimică, alimentară, electronică
şi electrotehnică); turism cultural şi recreativ; metropola Londra se detaşează ca
centru industrial, comercial, cultural şi turistic; căi de transport moderne (ex.
conexiunea cu uscatul continental prin intermediul Eurotunelului de sub Canalul
Mânecii - Fig. 111);
243
 Fig.111. Eurotunelul de sub Canalul Mânecii.
Sursă:(https://www.google.ro/search?hl=ro&q=eurotunelul&bav=on.2,or.r_gc.r_pw.r_qf.&
bpcl=40096503&, accesat în 20.12.2012, orele 1425).

d) Irlanda - relevă următoatele caracteristici generale: este o regiune-stat,

divizată geopolitic (prin enclava britanică a Irlandei de Nord, sursă a unor conflicte
religioase îndelungate între protestanţi şi catolici); relief de munţi joşi (1 041 m
altitudinea maximă), podiş aplatizat şi câmpie cu mlaştini şi turbării; climat blând
şi umed, aflat sub incidenţa directă a Curentului Golfului; cursuri de apă cu debite
bogate și constante, lacuri glaciare, lacuri tectonice şi carstice (ex. Loch Neagh);
vegetaţie de foioase pe suprafeţe restrânse (circa 5% din teritoriu); densitate mai
redusă a populaţiei (55 locuitori/km²); oraşe mici şi mijlocii, între care Dublin
(circa 500 000 locuitori) şi Belfast (circa 297 000 locuitori); resurse variate (ex.
plumb, zinc, gaze naturale, turbă) dar limitate cantitativ; agricultură centrată pe
creşterea animalelor (ovine şi bovine), cu mare excedent de produse la export;
industrie textilă şi alimentară, constructoare de maşini, informatică; turism intens
(peste 6 milioane vizitatori anual); balanţă comercială excedentară;
e) Islanda - poate fi definită geografic prin următoarele elemente: este o
regiune suprapusă unei entităţi politico-administrative (statul omonim); cea mai
izolată regiune europeană din punct de vedere geografic; relief muntos și vulcanic
(circa 30 vulcani activi) afectat de gheţari; climat blând, influenţat de Curentul
Golfului în sud şi est și mai aspru în arealele centrale și nordice; râuri scurte,
drenate radiar-divergent, lacuri glaciare şi vulcanice, mari acvifere hidrotermale;
vegetaţie şi faună sărace; resurse geotermale şi hidroenergetice; cea mai redusă
densitate a populaţiei din Europa; economie bazată pe pescuit şi prelucrarea
peştelui; apariţia de noi ramuri industriale (ex. industria aluminiului, petrochimia);
creşterea extensivă a animalelor (ex. ovine şi bovine); turism în afirmare;
transporturi maritime şi rutiere dezvoltate; punct de escală pentru transporturile
aeriene trans-oceanice; balanţă comercială deficitară (importă produse alimentare,
bunuri de larg consum, maşini şi utilaje şi exportă peşte şi produse din peşte).
XII.8. Peninsula Iberică
Este o regiune geografică clar individualizată, prin poziţia sa geografică în
extremitatea sud-vestică a Europei și mai ales prin mărginirea sa, către est, sud,
244
vest şi parţial către nord, de Marea Mediterană şi Oceanul Atlantic. Singura punte
de legătură cu continentul este, de asemenea, o limită frapantă, constituită de
bariera semeaţă a Munţilor Pirinei (3 404 m în Pico d’Aneto). Între cele trei
peninsule din sudul Europei deține suprafaţa cea mai extinsă (588 514 km²).
Componenta de susţinere a sistemului regional are ca element de referinţă
relieful înalt (660 m altitudine medie), alcătuit din numeroase masive muntoase şi
un podiş central extins. Câmpiile, sub forma unor fâşii litorale sau golfuri alungite
în lungul marilor fluvii, au o pondere modestă.
Arhitectura reliefului are în centrul său Meseta spaniolă, un podiş de 600-
800 m altitudine, pronunţat aplatizat și compartimentat de o catenă montană,
orientată pe direcția est-vest și divizată în câteva entități numite sierre (ex. Sierra
de Gata, Sierra de Gredos, Sierra de Guadarama), în Podişul Castiliei Vechi şi
Podişul Castiliei Noi. În vestul mesetei, pe lângă o serie de masive paleozoice (ex.
Sierra Morena - 3 478 m în vf. Mulhacen), se află un compartiment scufundat
ocupat astăzi de Câmpia Portugaliei.

Fig.112. Peisaj din Meseta spaniolă.

Foto: (Cocean, P.).

Estul şi nord-estul peninsulei aparţine formaţiunilor tinere (numite iberide),

mai puțin cutate şi fără pânze de șariaj evidente, ale Munţilor Iberici şi Munților
Pirinei. Orientarea extrem de variată a culmilor muntoase situate marginal (impusă
de prezenţa soclului central al podişului) a generat aspectul de vastă depresiune
internă, cu mari implicaţii de ordin climatic şi peisagistic. Ariditatea climei
reprezintă o trăsătură definitorie a sistemului de modelare, unde alterarea şi
dezagregarea și-au pus o amprentă decisivă.
245
 Din punct de vedere climatic, Peninsula Iberică se înscrie în fâşia
subtropicală mediteraneană. Ea este însă puternic afectată de vecinătatea oceanului,
de dominanţa circulaţiei oceanice vestice şi de orografie. Astfel, litoralul vestic şi
cel nordic sunt supuse influenţelor atlantice, umede, definite de precipitaţii bogate
(1 000-2 000 mm anual), de temperaturi medii pozitive dar moderate (7-10ºC), cu
ploi de iarnă şi secete vara. Litoralul mediteranean resimte influenţa maselor de aer
tropical uscate. Precipitaţiile scad la circa 300-500 mm/an, în vreme ce
temperaturile medii anuale cresc (12-14ºC).
Un rol climatic vizibil revine barierelor montane din vest şi sud, care
determină o foehnizare puternică, în perimetrul mesetei. Descărcarea maselor de
aer cu umiditate accentuată are loc pe versanţii dinspre Oceanul Atlantic şi Marea
Mediterană, cei opuşi fiind arizi iar partea sudică a mesetei, în curs de deşertificare
(fenomen vizibil la Abanilla, în partea central-sudică a peninsulei). Un contrast
climatic evident apare şi în Munții Pirinei, versantul sudic fiind mult mai arid, în
comparaţie cu cel nordic.
Înălţimea unor masive muntoase şi expoziţia lor favorabilă determină, în
Sierra Morena şi Munții Pirinei, la altitudini de peste 2 500 m, apariţia zăpezilor în
anotimpul hivernal.
Hidrografia are un aspect radiar divergent, cu descărcare orientată către
cele două bazine, atlantic şi mediteranean. Principalele fluvii se organizează în
sierrele din partea centrală a mesetei (ex. Duero, Tajo, Guadiana, Guadalquivir,
Ebru). Au un regim de scurgere definit de debite cu amplitudini mari (maxime -
iarna, minime - vara) și văi largi, evazate. Râurile mici seacă frecvent în
anotimpul cald. În Munții Pirinei, în calcare, apar drenuri subterane ce
surmontează cumpenele morfologice, orientând scurgerea către alte bazine
hidrografice (ex. cazul izvoarelor râului Garonne, situate pe versantul spaniol,
sudic, al Munților Pirinei şi drenate, endocarstic către Oceanul Atlantic pe
versantul nordic, francez, al masivului).
Vegetaţia asigură peisajului o notă de originalitate certă prin asocierea,
uneori tranşantă a asociaţiilor forestiere cu cele de stepă sau semideşert. Într-un
degradeu al compoziţiei floristice, orientat pe direcţia nord-vest – sud-est, se
remarcă păduri dense, de climat oceanic umed (în Munţii Cantabrici şi vestul
Munților Pirinei - fag, stejar, ulm, arţar); păduri mai puţin consistente, cu
intercalaţii de specii temperate şi mediteraneene (ex. castan, stejar de plută, pin - în
sierrele centrale); stepă (cu graminee - în mesetă) şi tufişuri de garriga (în sierrele
costale). Tot aici cresc palmieri (asociaţia de palmito) sau iarba Alfa, utilizată în
industria hârtiei81. Discontinuităţile sunt frecvente în cadrul covorului vegetal,
regiunea sudică recomandându-se prin speciile adaptate uscăciunii extreme.
Fauna este aproape de tip mediteranean. Aici se află biotopul magotului
(Macaca sylvana) - singura specie europeană de maimuţe, cârtiţei de Pirinei
(Desmana pyrenaica), şoarecelui iberic, scorpionului, viperei, acvilei, vulturului etc.

81după Caloianu, N, Gârbacea, V., Hârjoabă, I., Iancu, Silvia, Marin, I. (1982), Geografia

continentelor. Europa, Edit. Didactică și Pedagogică, București, pag. 223.

246
 Solurile reflectă condiţionările multiple ale climei, vegetaţiei şi litologiei.
În partea de vest – nord-vest predomină solurile brune și brune acide, formate sub
o litieră bogată și intens descompusă. Cunoscute, prin fertilitatea lor, sunt solurile
negre din provincia Andaluzia. Întinsele platouri ale mesetei sunt acoperite cu
soluri galbene ce au o structură deficitară. Rendzinele şi pseudorendzinele definesc
substratul edafic al suprafeţelor calcaroase din Munții Cantabrici şi Munții Pirinei
iar terra rossa apare pe terenurile din arealele sudice şi estice. Răspândire largă au,
de asemenea, solurile sărăturate şi nisipoase.
Resursele configurează, în general, componenta de susţinere în mod direct şi
decisiv. În cazul acestei regiuni, materiile prime energetice nu satisfac nici pe departe
necesarul de consum. Anumite cantități de cărbuni se extrag din Munţii Cantabrici şi
Sierra Morena (mai ales lignit). Petrol şi gaze se găsesc în cantităţi neînsemnate.
Potenţialul hidroenergetic este important, datorită rupturilor de pantă iar în scuturile
vechi sunt prezente minereuri radioactive. În anumite unități montane sunt cantonate
minereuri de fier, plumb, wolfram, mercur (primul loc în lume), zinc, cupru, săruri
de potasiu etc. Pădurile ocupă suprafețe extinse dar materialul lemnos are o calitate
inferioară. Potenţialul agricol se bazează pe soluri variate a căror fertilitate este
restricţionată climatic. Regiunea deține un potenţial turistic considerabil, cu elemente
de natură climatică, culturală, morfologică sau hidrografică.
Componenta antropică a Peninsulei Iberice depăşeşte valoarea de 50
milioane locuitori, fapt ce determină o densitate medie regională de circa 84,4
locuitori/km2. Valori minime se înregistrează în unitățile montane şi în Podişul
Castiliei iar cele maxime în zona litorală şi în câmpiile Ebrului, Andaluziei,
Portugaliei, unde depăşesc frecvent cifra de 200 locuitori/km2. După un boom
demografic, înregistrat în anii `70-`80, a urmat o relativă echilibrare, datorită
reducerii sporului natural (care se menţine pozitiv doar în Spania) dar şi emigrării
către unele state mai dezvoltate din Uniunea Europeană. Astăzi, emigrarea
ibericilor este compensată prin imigraţia dinspre statele arabe sau din anumite state
est-europene (ex. România, Republica Moldova, Ucraina, Bulgaria).
Aşezările omenești sunt vechi, ruralul conservând încă valențe tradiţionale
tipice. Adaptarea la rigorile climatului (ex. gospodării adunate care preferă arealele
cu topoclimat răcoros) este vizibilă. În sud s-au afirmat o serie de oraşe antice,
precum Cartagena, Sagunto, Murcia etc.
Reţeaua urbană este disipată în teritoriu, fiecare oraș mare polarizând
entități spațiale bine definite (ex. Madridul - polarizează spațiul mesetei; Barcelona
- litoralul nord-estic; Valencia - litoralul sud-estic; Lisabona şi Porto - litoralul
vestic). Oraşele dețin funcţii industriale, comerciale, portuare, turistice, culturale și
administrative. Nucleele medievale sunt adeseori puternice și bine conservate,
conferindu-le o pecete de vechi metropole şi o atractivitate turistică majoră (ex.
Toledo, Sevilla, Burgos, Cordoba, Zaragoza, Teruel etc.).
Economia este tributară unor condiţionări istorice (ex. Portugalia şi
Spania au deținut în trecut întinse și bogate colonii), geografice (ex. larga ieşire
la mare, care a facilitat și dezvoltat comerţul şi transporturile maritime), politice
(ex. regimuri de dictatură, precum cele ale lui Francisco Franco, în Spania sau
247
Antonio de Oliveira Salazar și Marcelo Caetano, în Portugalia), sociale (ex.
conservarea tradiţiilor feudale) etc.
Economia a înregistrat, în ultimii ani, o rată de dezvoltare susținută, fiind
relansată după intrarea în Uniunea Europeană. În momentul de față, însă, economia
celor două state (a Spaniei mai ales) suferă profund, fiind afectată de criza
economică și financiară mondială, fapt evidențiat în primul rând prin lipsa locurilor
de muncă, rata ridicată a șomajului, reducerea veniturilor, fragilizarea sectorului
bancar etc. Economia Spaniei se bazează pe tridentul format din agricultură-
industrie-turism, în Portugalia având un caracter mixt (agricultură şi comerţ).
Agricultura are vechi tradiţii şi deţine (atât şi Spania cât şi în Portugalia) o
pondere importantă a componentei de populaţie activă. Este favorizată, pe de o
parte, de climatul cald şi restricţionată, pe de altă parte, de lipsa resurselor de apă.
Irigaţiile sunt decisive pentru obţinerea unor producţii superioare.
Ramura dominantă este cultura plantelor (ex. grâu, orez, trestie de zahăr,
legume, lămâi, portocale, măsline, viţă de vie - vinurile de Xeres, Porto, Malaga şi
Alicante rivalizând cu cele franceze și/sau italiene).
Creşterea animalelor se practică în arealele montane şi pe terenurile puţin
fragmentate ale mesetei. Se cresc ovine şi caprine, inclusiv prin intermediul
fenomenului de transhumanţă, bovine (mai ales tauri pentru coridă), păsări.
Păstoritul se derulează exclusiv în zonele aride şi montane.
Industria are o bază energetică formată din cărbuni, hidroenergie (o treime
în Spania), energie nucleară (în Spania şi Portugalia), energie solară potenţială.
Ramurile tradiționale sunt industria alimentară (locul I pe glob în producția de ulei
de măsline), industria de pielărie şi încălţăminte, industria textilă, materialele de
construcţii, nave maritime etc. Este dezvoltată, de asemenea, metalurgia feroasă şi
neferoasă, petrochimia, industria electronică şi de IT. Centrele industriale sunt
răspândite echilibrat în teritoriu, cu o anumită concentrare în zona litoralului nordic
(Oviedo, Mieres, Gijon, Bilbao, San Sebastian), pe litoralul mediteranean
(Barcelona, Valencia, Cartagena, Sagunto), pe litoralul atlantic (Lisabona, Porto) și
în interiorul mesetei (Madrid, Guadalajara, Zaragoza etc.).
Turismul a devenit un pilon de susținere important în economia Peninsulei
Iberice. După anul 1973, Spania a aplicat o strategie proprie de dezvoltare a
turismului, ce presupunea următoarele: poziţionarea turismului ca ramură de bază a
economiei naţionale; modernizarea bazelor de cazare și alimentație publică;
legislaţie flexibilă, permisivă, în domeniul investiţiilor turistice, inclusiv prin
edificarea de către străini a unor staţiuni exclusiviste; preţuri de dumping pentru
serviciile oferite; ofertă inedită, axată pe supralicitarea unor simboluri sau
manifestări (ex. castele, coridă, foclor etc.); promovarea ofertei pe piaţa statelor
dezvoltate, mari emiţătoare de fluxuri turistice etc.
Dintre staţiunile turistice celebre, localizate pe cele șase coste
mediteraneene (Costa Brava, Costa Dorada, Costa Blanca, Costa Calida, Costa
del Sol și Costa Luz), se remarcă Benidorm, Torremolinos, Marbella, Estepona,
Salou, Estoril, Algarve etc. Din punct de vedere turistic, importante sunt, de
asemenea, arhipelagurile insulare Baleare și Canare, posesoare a unor staţiuni de
248
talie mondială (ex. Palma de Mallorca, Ibiza, Las Palmas etc.). Anual, Peninsula
Iberică este vizitată de circa 62 milioane de turişti (50 milioane în Spania şi 12
milioane în Portugalia), depăşindu-se, astfel, raportul de 1/1 între numărul de
vizitatori şi populaţia regiunii, considerat ca expresie certă a eficienţei domeniului.
Sectorul transporturilor este în proces de modernizare accelerată. În
primul rând a modernizată infrastructura transporturilor rutiere, prin construcţia
unei veritabile reţele de autostrăzi (încă un factor decisiv în afirmarea turismului!).
Ele sunt secondate de către căile ferate (destinate transporturilor de mărfuri) şi de
către transporturile navale (în cadrul acestora din urmă, ambele state - Spania și
Portugalia, având tradiţii seculare, prin deţinerea unor flote importante, inclusiv
pentru pescuit). Marile oraşe şi principalele staţiuni turistice au aeroporturi ce
facilitează un intens transport de călători.
Comerţul se realizează, într-un ritm susținut, cu statele Uniunii Europene,
America Latină, Statele Unite ale Americii. Balanţele comerciale sunt uşor
deficitare, importurile masive de combustibili, maşini şi utilaje nefiind
contrabalansate suficient de exporturile de produse agricole, textile, materiale de
construcţie etc.
Diferenţieri regionale:
Regionarea Peninsulei Iberice se izbeşte întotdeauna de problema
provinciilor istorice tradiționale: Catalonia, Andaluzia, Aragon, Castilia, Leon, La
Mancha, Estremadura, Cantabria, Asturias, Țara Bascilor, Navarra, La Rioja,
Murcia etc. Unele dintre ele, precum Țara Bascilor sau Catalonia, manifestă
tendinţe de independenţă permanente. Astfel, este îngreunat procesul de realizare a
unei regionări funcţionale, cu decelarea unor sisteme teritoriale de gravitaţie
centripetă. Încercarea de a introduce un taxon intermediar, numit comarques82
(asociere de comune din aceeaşi provincie), interpus între provincie şi comună, nu
şi-a probat încă eficienţa. Prin urmare, regionarea propusă în continuare caută să
prefigureze un caroiaj teritorial mai apropiat de imaginea regiunii de program cu
însuşiri sistemice83, considerată mai potrivită pentru a răspunde dezideratelor
actuale ale dezvoltării.
a) Regiunea Cantabro-Pireneeană - ocupă partea de nord a Spaniei şi
include provinciile istorice Galicia, Cantabria, Țara Bascilor, Navarra, precum și
arealele nordice ale Aragonului şi Cataloniei. Trăsăturile generale ale sistemului
teritorial sunt determinate de următoarele elemente geografice: relief montan și
variat morfologic (ex. Munţii Cantabrici şi Munții Pirinei); climat temperat-oceanic
în vest și nord, climat mediteranean în est; hidrografie densă și cu debite bogate,
lacuri, ape termale; vegetaţie forestieră și de pajişti alpine; faună cinegetică;
resurse formate din cărbuni, zăcăminte nemetalifere și minereu de fier; populaţie
mai densă pe litoral și redusă numeric în arealele montane; oraşe-porturi dense (ex.
La Coruna, Gijon, Santander, Bilbao, San Sebastian); oraşe industriale în arealele
interioare (ex. Oviedo, Mieres, Burgos, Leon); agricultură mixtă, bazată pe

82propus de către Oyhamburu, Kattalin-Gabriel, în anul 2000.

83după Cocean, P., 2004.
249
creşterea animalelor (mai ales ovine) și cultivarea pomilor fructiferi; industrie
energetică, metalurgică, construcţii de maşini; industrie portuară foarte activă;
turism recreativ, cultural și curativ (ex. Cangas de Onis, Santiago de Compostela,
Leon, Burgos etc.);
b) Meseta - se suprapune podişului omonim, desfăşurat în partea centrală a
Peninsulei Iberice şi unităților montane intercalate acestuia. Peisajul general este
configurat de următoarele elemente: relief de podiş aplatizat şi munţi vechi; climat
subtropical arid cu amplitudini termice mari; hidrografie de tranzit (ex. Tago,
Duero); vegetaţie de stepă în podiş şi păduri de foioase în munţi; populaţie mai
puţin densă; spațiu rural tradiţional și oraşe medievale (ex. Madrid - centru
polarizator, Zaragoza, Teruel etc.); agricultură variată; culturi vegetale diverse;
creşterea ovinelor şi caprinelor; industrie metalurgică şi textilă; turism cultural şi
recreativ; dezvoltare economică mai lentă faţă de litoral;

Fig.113. Laguna Mar Menor (Spania).

Sursă:(http://www.google.ro/imgres?um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=1280&bih=789&tb
m=isch&tbnid=qBFIvxwxVhOrjM:&imgrefurl=http://www.directbooking.ro/prezentare-la-
manga-informatii-poze-imagini, accesat în 27.12.2012, orele 1300).

c) Litoralul mediteranean - este o regiune cu coordonate anizotropice

evidente, ce deține următoarele atribute: relief muntos (ex. Cordiliera Betică,
Cordiliera Catalană) şi de câmpie litorală (inclusiv golful Câmpiei Ebrului); climat
mediteranean tipic; hidrografie puţin densă, cu marea majoritate a cursurilor de
apă, temporare, excepţie făcând fluviul Ebru din partea nord-estică; vegetaţie de
garriga; soluri de tip terra rossa și litosoluri; populaţie densă; numeroase oraşe-
porturi (ex. Barcelona, Valencia, Mallaga, Cartagena); staţiuni turistice numeroase
250
(ex. Benidorm, Marbella, Toremollinos etc.); centre polarizatoare importante,
precum Barcelona și Valencia; agricultură intensivă bazată pe citrice, viţă de vie,
legume; industrie alimentară, textilă, navală; turism litoral deosebit de eficient (ex.
Mar Menor - o lagună devenită veritabil „lac turistic” şi model de amenajare
intensivă - Fig. 113; dinamică economică foarte ridicată, fiind cea mai dezvoltată
regiune a Spaniei etc;
d) Litoralul atlantic al Portugaliei - relevă o gravitaţie univocă (către ţărm) a
fluxurilor de masă, energie şi interese regionale și se remarcă prin: relief de câmpie şi
podiş; climat oceanic; hidrografie densă; vegetaţie de foioase; populaţie numeroasă;
oraşe polarizate de metropolele Lisabona şi Porto; agricultură intensivă bazată pe
citrice, viţă de vie, cereale; industrie navală, textilă, alimentară; turism litoral; ritm
de dezvoltare moderat, datorită efectului de periferie (este considerată drept una
dintre regiunile critice ale Uniunii Europene).
XII.9. Peninsula Italică
Relevă cea mai pregnantă individualizare teritorială, atât din perspectivă
geografico-fizică cât și geografico-umană, fiind singura regiune europeană
corespunzătoare unui singur stat, respectiv Italia. Subliniem însă că, în prezenta
lucrare, partea nordică a Italiei (regiunea Lombardia) este integrată Regiunii
Alpine de care este strâns legată din punct de vedere peisagistic şi funcţional. Acest
fapt, nu reduce însă gradul de complexitate al unităţii şi nici participarea sa la
diversificarea matricei structurale a sistemului regional continental. O serie de
factori sunt determinanți în definirea specificității regiunii analizate și anume:
poziţia geografică; forma regiunii şi raporturile ei cu mediul limitrof; arhitectura
peisajului; vechimea populării şi omogenitatea demografică; racordarea economică
şi politică la Uniunea Europeană etc.
Poziţia geografică a regiunii, în sudul continentului european, induce o
serie de consecinţe climatice, biogeografice, economice şi strategice, evidente.
Din punct de vedere climatic, regiunea se încadrează în zona subtropicală
(mediteraneană), apreciată, din punct de vedere a existenței umane, ca fiind printre
cele mai favorabile de pe Glob. Verile călduroase (ex. temperatura medie a celei
mai calde luni este de circa 23-240C) şi iernile blânde (ex. 1,50C - media termică a
lunii ianuarie la Milano şi +100C - media termică anuală la Siracuza) creează un
diapazon termic optim pentru derularea activităţilor umane pe parcursul întregului
an. Un anumit deficit de umiditate, resimțit în arealele sudice în perioada verii, este
compensat de cantităţile mari de precipitații căzute în timpul iernii, astfel că, în
ansamblu, valoarea acestui parametru oscilează între 700 mm/an (în Peninsula
Calabrică) şi 2 000-3 000 mm/an (în regiunile muntoase din nord).
Climatul se răsfrânge direct în compoziţia şi dispunerea asociaţiilor
vegetale. Astfel, esenţele mediteraneene (ex. stejarul termofil, măslinul sălbatic,
pinul umbrelă etc.) se dispun etajat, între 400-500 m în nord şi 700-1 000 m în sud.
În acest ecart altimetric, în locul pădurilor, apare frecvent maquisul (o asociaţie de
tufişuri xerofile dense şi ţepoase). La altitudini superioare apare etajarea clasică a
pădurilor de foioase temperate (ex. stejar, fag, carpen), urmate de speciile de
251
conifere. La altitudini de peste 2 000-2 200 m, în Munții Apenini, apar tufişuri
alpine şi pajişti bogate în specii.
Fauna este de tip mediteranean și populează zona Munților Apenini,
Sicilia şi Sardinia. Muflonul (Ovis musimon), hiena vărgată, şacalul, potârnichea de
stâncă, vrabia italiană, vipera cu corn, scorpionul etc., sunt principalele specii
existente. Umanizarea veche şi intensă a redus însă mult biotopurile acestora.
O amprentă puternică îşi pune climatul şi asupra cuverturii edafice. Prin
urmare, apar soluri specifice zonei tropicale şi subtropicale (ex. terra rossa, soluri
lateritice), precum şi rendzine, litosoluri sau soluri sărăturate. Sub pădurile de
foioase ale Munților Apenini procesele pedogenetice au generat soluri brune, soluri
cenuşii și soluri brun-roşcate. În Câmpia Padului s-au format molisoluri (ex.
cernoziom, cernoziom levigat) şi soluri aluviale. În Sicilia, pe depozitele vulcanice,
sunt prezente andosolurile. Cu intercalare frecventă apar solurile de tip terra rossa.
Poziţia geografică are evidente repercusiuni și asupra unor aspecte
economice (îndeosebi comerciale) sau strategice (flancul sudic al NATO, controlul
asupra părții centrale a Mării Mediterane etc.).
Configurația teritorială filiformă (alungită) a regiunii este determinată atât
de evoluţia paleogeografică a continentului european cât şi de caracteristicile
orogenului alpin. Desfăşurarea uscatului, sub forma unei peninsule alungite, la care
se racordează sistemic o serie de insule (în primul rând Sicilia şi Sardinia) creează
raporturi inedite între mare şi unitatea continentală, fapt ce determină un efect
peisagistic pregnant. Relieful montan înalt predomină net în comparaţie cu cel al
podişurilor submontane sau al câmpiilor. Munții Apenini, orientaţi nord-vest – sud-
est, sunt alcătuiți dintr-un mozaic de blocuri hercinice, antrenate în cutările alpine
şi bulversate de manifestările vulcanice. Există diferenţieri structurale în interiorul
lanţului montan, Apeninii nordici grefându-se pe fliş, cei centrali pe calcare
mezozoice şi terţiare iar cei sudici pe formaţiuni cristaline (aparţinând poansonului
appulian), sedimentare şi vulcanice. În cuaternar s-au format numeroase depresiuni
tectonice interioare (ex. Castellucio).
Apeninii nordici au fost afectaţi puternic de glaciaţia de circ şi vale,
evidențiată de numeroasele entități lacustre (circa 75), cele mai multe fiind
cantonate între 1 400-1 500 m altitudine.
În Apeninii centrali există un singur lac glaciar (Lago di Pilato, poziționat
la altitudinea de 1 946 m). Apar însă, în schimb, o serie de lacuri vulcanice (ex.
Bolsena) și câteva peşteri (ex. Monte Sibilini), precum și o tectonică compresivă
remarcabilă. În Sicilia, unitățile montane sunt formate din roci sedimentare şi
vulcanice (ex. vulcanul Etna - 3 340 m altitudine maximă) iar în Sardinia, din
granite intens fracturate tectonic.
Dintre formele de relief cu altitudine redusă se impune, în primul rând,
Câmpia Padului, cu o suprafață de circa 46 000 km2, rezultată în urma colmatării
fluviatile a golfului adriatic din sudul Munților Alpi.
Arhitectura peisagistică, determinată de dispunerea lanțului Munților
Apenini, sub forma unei cordiliere alungite, măreşte efectul de expoziţie
geografico-fizică şi induce adaptări de ordin antropic, reflectate în economie şi în
252
infrastructura destinată surmontării unui obstacol natural major (ex. tuneluri, şosele
de culme, căi ferate cu ecartament îngust și cremalieră etc.). Alungirea excesivă a
uscatului a creat condiţiile diferenţierilor teritoriale în plan economico-social.
Apare, de asemenea, efectul de „coloană vertebrală” (de racordare convergentă),
prin intermediul sudării vertebrelor desfăşurate divergent, la un ax central cu
funcţie directoare. Excepţie face doar Câmpia Padului, care deține rolul unei arii de
gravitaţie, interpusă între regiunea Peninsulei Italice şi Regiunea Alpină.
Vechimea populării este consecinţa mediului geografico-fizic favorabil, a
diversităţii resurselor solului (uşor de exploatat în prima etapă a umanizării) şi
subsolului, precum și a poziţiei geografice (care o situează la intersecţia unor căi
maritime majore). O veritabilă succesiune de civilizaţii (ex. etruscă, greacă, romană,
italică) s-au afirmat în plan regional și au avut un impact major, în antichitate, asupra
întregului continent european dar și a Asiei de Vest şi Africii de Nord. Spre exemplu,
civilizaţia romană se află la baza civilizaţiei occidentale actuale.
În prezent, cu cei circa 57 892 000 locuitori, Peninsula Italică face parte
din regiunile intens populate ale Europei, având o densitate medie regională de
192 locuitori/km2. Este de remarcat, totuși, uşoara tendinţă de reducere a
numărului de locuitori (valoarea sporului natural în anul 2014 a fost de -1,26‰),
fapt ce a dus, între anii 1981 şi 2012, la reducerea populaţiei cu circa 120 000
persoane. Fenomenul se reflectă şi în ponderea grupelor de vârstă, cea de peste
65 ani depăşind numeric și procentual grupa tânără (16% faţă de 15%).
Remarcabilă este omogenitatea etnică (peste 98% italieni) şi predominanţa netă a
religiei romano-catolice.

Fig.114. Siena. Piazza del Campo.

Foto: (Cocean, P.).
253
 Dinamica teritorială mai conservă încă sensul univoc, dinspre
Mezzogiorno (regiune mai săracă) către nordul dezvoltat, deşi în ultimul timp,
paralel cu dezvoltarea economică mai intensă a sudului, ritmul este mai diminuat.
Aşezările umane prezintă o notă de originalitate clară. Ruralul italian, cu
rădăcini istorice profunde, este reprezentat de sate localizate pe culmi şi platouri
somitale, în ciuda posibilităţilor reduse de acces şi a alimentării deficitare cu apă.
Dimpotrivă, văile, cu luncile şi terasele lor, sunt ocupate de terenuri agricole sau
căi de comunicaţie majore. Aşezările prezintă în arealul central, nucleul medieval,
dens grupat, cu piaţeta centrală şi străzi radiare înguste (Fig. 114). Astăzi, ele
facilitează doar accesul per pedes al locuitorilor şi turiştilor.
Oraşele, multe dintre ele fondate în perioada antică, conservă în spațiile
centrale vestigii milenare şi, intercalat, instituţiile de servicii. Cartierele de locuinţe
şi zonele industriale sunt poziționate periferic. Forma regiunii determină puternice
efecte de anizotropie, cu apariţia multor centre de polarizare independente, precum
Milano, Torino, Genova, Florenţa, Roma, Napoli, Bari etc. Orașul Milano este
centrul polarizator al nordului dezvoltat, Roma, al Italiei de mijloc iar Napoli, al
părţii sudice. Pentru Sicilia, acelaşi rol îl joacă orașul Palermo iar pentru Sardinia,
orașul Cagliari.
Resursele naturale şi umane ale Peninsulei Italice se constituie într-o bază
de susţinere solidă şi diversificată pentru activităţile economico-sociale. Fondul
agricol este important, climatul asigurând integrarea în sfera exploatării, inclusiv a
unor terenuri cu mai mare declivitate sau situate la altitudini mari (terasările fiind
frecvente). Pădurile au rezerve de material lemnos limitate, datorită expansiunii
maquisului şi nevoii de conservare peisagistică. Resurse hidroenergetice şi
geotermice bogate sunt localizate în Munții Apenini, fiind exploatate ca atare (25%
din producţia totală de energie și un număr de 20 centrale geotermice). Italia deţine
zăcăminte importante de sulf, marmură, zinc, gaze naturale, cărbune (în Sardinia)
etc. Peisajul inedit, spectaculos, climatul favorabil şi obiectivele antropice sunt
resurse turistice cu valoare mondială.
Economia a fost influenţată decisiv, ca ritm de dezvoltare, de integrarea
Italiei în Uniunea Europeană. Situarea Italiei (chiar dacă traversează în prezent
momente dificile din punct de vedere economic și social) pe locul 7 în topul
economiei mondiale are la origine un ansamblu de factori interni şi externi, între
care stimulii veniţi pe filiera Uniunii Europene deţin poziţii cheie. Aşa numitul
„miracol italian” a debutat cu fenomenele sociale în anii `70 (ex. realizarea
tranziţiei demografice, cu reducerea drastică a natalităţii, creşterea nivelului de trai
prin productivitate superioară, schimbarea ponderii sectoarelor economice de la cel
primar-10%, la cel terţiar-50%, creşterea exporturilor prin devalorizarea lirei etc.).
Starea economiei reflectă primatul serviciilor în produsul intern brut (66%), urmate
de industrie (31%) şi agricultură (3%).
Agricultura se evidenţiază prin diversitate tipologică şi productivitate.
Italia s-a specializat în producţia de fructe mediteraneene (ex. măsline, portocale,
lămâi), struguri, cereale, grâu, porumb, orez. Instalațiile de irigaţii moderne,
dirijate către rădăcina plantei, sunt o condiţie a productivităţii superioare. Sudul
254
Italiei şi Sicilia reprezintă areale agricole de vârf. Creşterea animalelor este o
ramură agricolă secundară (ex. ovine - circa 10 milioane capete, bovine - circa 7
milioane capete) și se practică mai ales în arealele nordice, în Piemontul Alpilor şi
în Câmpia Padului, unde funcționează ferme de tip agro-bussines. Pescuitul este
practicat intens datorită lungimii litoralelor.
Industria are la bază producţia de energie electrică (243 miliarde kwh),
obţinută în termocentrale, hidrocentrale, centrale geotermice sau atomocentrale.
Metalurgia foloseşte minereu de fier şi cocs din import, ceea ce explică prezenţa
combinatelor în porturi (Genova, Livorno, Savona, Piombino). În interior,
combinate metalurgice funcționează la Milano, Torino, Roma. Industria
constructoare de maşini este specializată în producţia de automobile (companiile
Fiat, Alfa Romeo etc.), autobuze, motociclete, nave, avioane, produse electronice
şi electrotehnice. Industria chimică excelează prin petrochimie iar cea textilă prin
produsele din lână, mătase naturală, bumbac și fibre artificiale. Industria alimentară
este diversă şi larg răspândită teritorial, cu întreprinderi în majoritatea oraşelor,
indiferent de mărimea lor.
Transporturile sunt moderne, cu reţele dense de autostrăzi, căi ferate
electrificate, aeroporturi și porturi. Dintre rutele moderne de transport rutier se
remarcă autostrada Veneţia-Genova-Ventimiglia sau autostrada Soarelui (Genova-
Napoli-Regio-Calabria). Tunelurile şi viaductele dau măsura eforturilor de
modernizare şi dezvoltare a acestui sector.
Turismul s-a afirmat ca urmare a potenţialului de cazare cu capacități
deosebite (circa 1,7 milioane locuri în hoteluri şi 3-15 milioane locuri în bazele de
cazare secundare, precum campinguri, pensiuni, moteluri), a căilor de acces
moderne și a unui număr impresionant de obiective turistice naturale și antropice.
Numărul turiştilor oscilează între 30-35 milioane anual, peste 80% fiind europeni
iar dintre aceștia, circa 40% fiind germani, majoritatea vizitând Italia în sezonul
estival. Dintre staţiunile celebre, pe lângă cele alpine, menţionăm San Remo,
Viarregio, Savona, Rimini, Caorle etc.
Comerţul se realizează preponderent cu statele din Uniunea Europeană,
urmate de statele est-europene, cele din Africa de Nord, Statele Unite ale Americii,
America Latină etc. Se exportă vinuri, citrice, automobile, produse electronice,
textile și se importă carburanţi, minereuri, bumbac, lemn etc.
Diferenţieri regionale:
Dezvoltarea unor agregate spaţiale funcţionale face posibilă delimitarea
următoarelor regiuni geografice:
a) Italia nordică - este numită adesea şi „Padania”, deoarece include
Câmpia Padului, Piemontul Alpilor și sectorul nordic al Munților Apenini. Se
impune în peisaj prin câteva atribute geografice specifice, precum: relief mozaicat
și relativ echilibrat ca pondere altimetrică; climat submediteranean moderat termic
şi pluviometric; vegetaţie de foioase; soluri cenuşii, brune, aluvionare; populaţie
densă; oraşe mari (ex. Veneţia, Torino, Verona, Genova) polarizate de către
Milano; agricultură intensivă, în care predomină cultura cerealelor, a citricelor și

255
viticultura; industrie metalurgică, constructoare de maşini, textilă; transporturi
moderne și diversificate; turism cultural (ex. Veneţia, Verona, Padova, Torino,
Milano); standard superior de dezvoltare economică (regiunea este definită drept
Nordul dezvoltat);
b) Italia centrală - se remarcă prin: relief montan, pitoresc și prin areale de
câmpii litorale înguste și depresiuni; climat subtropical; hidrografie divergentă,
lacuri tectonice și carstice; vegetaţie de maquis şi păduri de foioase; soluri
montane; populaţie cu densităţi variate, superioare în zona litorală; oraşe vechi,
polarizate de către Roma; agricultură mixtă, bazată pe citrice, viţă de vie, creşterea
animalelor; industrie portuară; turism cultural şi de agrement litoral; transporturi
rutiere dense; standard de dezvoltare inferior unităţii precedente;
c) Italia sudică - numită și Mezzogiorno, este partea mai săracă a Italiei și
prezintă următoarele elemente definitorii: relief montan şi de câmpie litorală;
vulcanism activ și asociat cu mișcări seismice frecvente; climat subtropical tipic;
hidrografie cu caracter temporar; soluri de tip terra rossa, rendzine și andosoluri;
populație numeroasă; rural tradiţional bine conservat; oraşe mici şi mijlocii,
polarizate de către Napoli; agricultură variată, bazată pe citrice, viţă-de-vie,
cereale, creşterea oilor; industrie portuară, textilă, alimentară; turism în afirmare;
standard de dezvoltare mai redus (Sudul mai puțin dezvoltat);
d) Sicilia - are un relief montan (în nord) și de podiş (în sud); prezența
vulcanului activ Etna (cel mai impozant edificiu vulcanic european); un climat
subtropical influenţat de Marea Mediterană; o hidrografie puţin densă, temporară;
vegetație de maquis; soluri terra rossa, brune, litosoluri; populaţie densă în zona
litorală; oraşe mici şi mijlocii, polarizate de Palermo şi Messina; o agricultură
tradiţională, bazată pe viticultură, citrice, legume, creșterea ovinelor; o industrie
portuară bine dezvoltată; un turism aflat în afirmare; un indice de dezvoltare inferior
unităţilor continentale (este una dintre zonele asistate ale Uniunii Europene);
e) Sardinia - se caracterizează printr-un relief montan şi de podiş; un
climat subtropical; vegetație predominantă de maquis; populaţie redusă numeric;
oraşe puţine şi mici, polarizate de Cagliari; o agricultură mixtă; o industrie uşoară,
localizată mai ales în porturi; un turism de agrement bine dezvoltat și cu elemente
de atractivitate majore; un grad de dezvoltare redus (este considerată, de asemenea,
zonă asistată a Uniunii Europene).
XII.10. Regiunea Balcanică
Include între limitele sale peninsula omonimă, precum şi insulele şi
arhipelagurile insulare din Marea Adriatică și Marea Egee care aparţin Greciei,
având astfel o suprafață de circa 507 188 km2. Spre deosebire de celelalte două
peninsule sud-europene (Iberică şi Italică), Peninsula Balcanică are o largă sutură
cu continentul, în partea nordică, fapt ce relativizează limita respectivă. Se
apreciază, în general, o extensie până la Dunăre, mai precis până la limita sudică a
câmpiilor dunărene (Câmpia Română şi Câmpia Panonică).
Se înscrie printre cele mai complexe regiuni, atât sub raport natural cât mai
ales economic, etnic sau confesional. Ea include structuri vechi, paleozoice (ex.
256
Munții Rhodopi, Munții Rila, Munții Pirin) sau mezozoice (ex. Munții Dinarici şi
Munții Pindului - predominant formaţi din calcare cutate, pe care s-au modelat
platouri, numite „planine”). În Munţii Pindului, pe calcare, se dezvoltă o serie de
polii, precum cea de la Paramythia, străbătută de un râu format de marele izbuc
numit Izvoarele Akeronului, de la Glyki. Pe humurile poliei s-au instalat aşezări
omenești (ex. Koroni). O altă polie, etajată, este cea de la Katavothra (Fig. 115), cu
un compartiment mai jos și mai extins (de circa 8 km lungime), parţial inundat şi
unul superior (de 4 km lungime), inundat aproape în totalitate. Apare şi un
endocarst cu peşteri numeroase, unele amenajate turistic (ex. Peștera Perama).

Fig.115. Polia inundată Katavothra.

Foto: (Cocean, P.).

Culmile menţionate se prelungesc la sud cu Munţii Peloponesului,

alcătuiţi din calcare marmoreene şi depozite nisipo-grezoase, precum cele din
nord, cu un relief tipic de bad-land. În nord se desfăşoară Munţii Balcani, formaţi
în orogenza alpină de la sfârşitul mezozoicului şi începutul neozoicului, alcătuiţi
din două culmi paralele, respectiv Stara Planina (vf. Botev - 2 376 m) şi Sredna
Gora, între care se află depresiunile Karlovo şi Kazanlậk, cunoscute prin
celebrele culturi de trandafiri.
Munții Balcani au generat, către nord, o fâşie sub-balcanică, învecinată cu
Podişul Prebalcanic. Între Sredna Gora şi Munții Rhodopi este localizată Câmpia
Mariţei (Câmpia Traciei Superioare). Alte câmpii sunt localizate pe litoralul
albanez (ex. Câmpia Albaniei) sau în interiorul peninsulei (ex. Câmpia
Macedoniei). Alternanţa structurilor şi fragmentarea lor a generat un relief în
culise, cu depresiuni, culoare, masive izolate (ex. Masivul Olimp, cu altitudinea

257
maximă de 2 917 m), culmi perpendiculare etc. Astfel, se conturează imaginea
unui „bazar morfologic”, dificil de integrat într-o matrice structurală ordonată.
Sub aspect climatic, regiunea relevă elemente evidente de interferenţă între
climatul subtropical (mediteranean) şi cel temperat, fapt ce induce numeroase
variante de tranziţie. Pe fațadele litorale din vest, sud şi parţial, est, se desfăşoară
climatul mediteranean, mai umed în vest (800-1 500 mm/an) şi mai uscat către
Marea Egee (400-500 mm/an).
În domeniul uscatului continental, cantități mari de precipitaţii se
înregistrează pe litoralul adriatic (ex. golful Kotor receptează peste 4 000 mm/an)
și pe versantul vestic al Munților Dinarici, unde ascensiunea maselor de aer
dezvoltă condensări puternice (2 200-2 500 mm/an, în medie). În nordul Munților
Balcani, în Munţii Serbiei şi estul Munților Dinarici, climatul prezintă coordonate
temperat-continentale, cu ierni mai reci (2ºC pe litoralul sud-vestic al Mării Negre,
-2ºC în depresiunile interne şi - 10ºC în Munții Balcani) și veri calde (23-25ºC, în
medie). Climatul de tranziţie apare cel mai bine exprimat în câmpiile şi
depresiunile intramontane, situate în nordul Munților Rhodopi.
Organizarea rețelelor hidrografice a fost îngreunată de fragmentarea
reliefului şi orientarea aleatorie a liniilor sale majore. În ciuda desfăşurării mai
compacte, Peninsula Balcanică nu are râuri importante sub aspect dimensional. La
procesul de dezorganizare a reţelelor hidrografice a participat intens şi carstul din
Munții Dinarici sau Munții Rhodopi. Cursurile de apă ale Mariţei, Strumei,
Vardarului, Savei, Moravei etc., sunt exemplele cele mai ilustrative în acest sens.
Sunt frecvente lacurile carstice (în polii) și tectonice.
Vegetaţia relevă o compoziţie variată, cu numeroase specii endemice
și/sau relicte. Apare o răspândire mozaicată, cu specii mediteraneene de tip
maquis (ex. tufişuri de stejar pitic, dafin, pin etc.) şi frigana (ex. tufișuri joase și
ţepoase pe stâncării greu accesibile). Pădurile sunt alcătuite din stejar de plută,
pin umbrelă, stejar de stâncă, măslin sălbatic etc. Urmează, în ecartul altitudinal
cuprins între 800-1 000 m altitudine, etajul stejarului propriu-zis (ex. stejar
pedunculat, gorun, castan, tei, frasin) iar între 1 600-1 800 m altitudine se
dezvoltă fagul şi coniferele, larg desfăşurate în estul Munților Dinarici. La peste
2 000 m apare vegetaţia de tufişuri subalpine şi pajiştile alpine. În sudul Greciei
predomină vegetaţia mediteraneană, cu păduri xerofile rare şi tufişuri ţepoase.
Insular, în câmpii, apare stepa şi silvostepa.
Fauna relevă un amestec pronunţat între speciile mediteraneene şi cele
temperat-continentale. Liliacul, porcul spinos (Hystris cristata) sau şoarecele
endemic (Sylvaemus mystacimus) se alătură viperei cu corn, scorpionului,
muflonului, cerbului, mistreţului și altor specii faunistice prezente.
Solurile sunt din categoria celor cenuşii şi brune montane. Pe calcare apar
rendzine şi pseudorendzine iar pe formaţiunile cristaline, terra rossa şi litosoluri.
Resursele naturale se corelează cu diversitatea formaţiunilor geologice,
ceea ce le conferă o gamă variată de manifestare. Se detaşează, totuşi, rezervele de
bauxită (legate genetic de relieful carstic) ale Greciei, Croaţiei şi Sloveniei, cele de
fier, cupru, plumb, zinc, crom şi molibden ale Serbiei, Muntenegrului şi Albaniei
258
(locul I în Europa), cupru şi nichel (în Albania), petrol şi gaze (Albania, Serbia),
cărbune în cantități reduse (Bulgaria).
Terenurile agricole, dispuse pe substraturi morfologice dintre cele mai
diverse, relevă o productivitate foarte variată. Câmpiile şi luncile au extensiuni
reduse, rezultând o suprafață arabilă mai limitată. În schimb, păşunile şi fâneţe sunt
extinse și relativ fertile. Fondul forestier, deşi are o răspândire apreciabilă, relevă o
serie de specii puțin valoare economic, datorită vastelor suprafeţe ocupate de către
asociaţiile de tufişuri secundare.
Procesul de populare a regiunii (circa 43 000 000 locuitori în prezent) este
unul foarte vechi (ex. la Lepenski Vir, în nordul peninsulei, descoperindu-se una
dintre cele mai vechi aşezări umane din continentul european).

Fig.116. Așezarea mezolitică Lepenski Vir (Serbia).

Sursă:(http://www.novosti.rs/vesti/naslovna/aktuelno.69.html:335442-Novi-zivot-za-
Lepenski-vir, accesat în 03.01.2013, orele 1225).

În Peninsula Balcanică s-au afirmat civilizaţiile greceşti (ex. dorică,

greacă, elenă) urmate de cea turcă şi slavă. Pe un fond extins de aromânism,
răspândit din Munţii Pindului și până în Peninsula Istria, s-au infiltrat slavii (ex.
bulgari, sârbi, croaţi etc.). Densitatea populației, de circa 85 locuitori/km2 situează
regiunea peste media europeană, fapt ce îi asigură, totuşi, un raport optim sub
aspectul bazei materiale de susţinere, presiunea asupra mediului fiind mai puţin
semnificativă. Frapează însă numărul mare de limbi vorbite (ex. greacă, bulgară,
albaneză, sârbă, slovenă, macedoneană) precum şi amestecul interetnic deosebit.
Interferenţa celor trei religii (catolică, ortodoxă şi musulmană) a generat frecvente
convulsii sociale, politice sau militare (ex. cazul fostului stat Iugoslavia).
259
 Aşezările umane au o vechime milenară. Astfel, există oraşe antice în
Grecia și Macedonia și oraşe medievale în Serbia, Bulgaria, Albania. În general,
oraşele sunt din categoria celor mijlocii şi mici. Capitalele, cu excepţia Atenei (3,1
milioane locuitori), Sofiei (1,2 milioane) şi Belgradului (1,2 milioane) nu depăşesc
un milion de locuitori. Unele oraşe au funcţii administrative importante (ex.
Zagreb, Ljubljana, Podgorica, Skopje, Tirana, Pristina). Un rural tradiţional bine
conservat se menţine în majoritatea teritoriului regiunii.
Economia reflectă trăsătura sa actuală, în curs de dezvoltare dar şi acţiunea
diverşilor factori, precum: reminiscenţe feudale târzii, statele respective cunoscând
industrializarea abia în secolul XX; eliberarea întârziată şi formarea statelor
naţionale moderne abia după anul 1877 (printre ultimele din Europa, excepţie
făcând Grecia, independentă din anul 1832); instabilitatea politică şi socială (ex.
dictatura coloneilor în Grecia); apariţia regimurilor comuniste din fosta Iugoslavie,
Albania, Bulgaria; regiunea este catalogată drept„butoiul cu pulbere” al Europei
(ex. Războiul Balcanic-1913; Primul Război Mondial-1914; Războiul din fosta
Iugoslavie dintre anii 1992-1994; Războiul pentru independența Kosovo, din
2001); teatru de dispută a intereselor marilor puteri (ex. Turcia, Rusia, Austro-
Ungaria iar mai recent între NATO şi Federația Rusă).
Actualmente, se înregistrează o ierarhie economică dominată de Grecia
(care astăzi traversează o perioadă economico-financiară extrem de complicată) şi
Slovenia, urmate de Croaţia, Bulgaria, Serbia, Muntenegru, Macedonia, Bosnia-
Herțegovina, Albania și Kosovo. Ascensiunea Greciei se datorează includerii
timpurii în NATO şi, mai ales, în Uniunea Europeană (de unde a primit circa 20
miliarde USD ca ajutor pentru dezvoltare iar astăzi continuă să beneficieze de
ajutoare financiare importante destinate salvării economiei proprii). Așadar,
economia regiunii este fluidă, în restructurare, cu linii încă nefixate și cu
înregistrarea unor derapaje financiare majore.
Agricultura este una mixtă, cu preponderenţa culturii plantelor în Grecia
şi echilibrată în celelalte ţări. Se cultivă citrice, viţă de vie, tutun, bumbac, grâu
(în partea sudică şi sud-vestică a regiunii, în climatul mediteranean) și viţă-de-
vie, tutun, cartofi, sfeclă de zahăr, grâu, porumb, floarea-soarelui, legume,
trandafiri (în partea nordică, în zona temperată). Creşterea animalelor are în prim
plan ovinele, caprinele (mai adaptate reliefului fragmentat) şi bovinele. Se
manifestă o tendinţă de intensivizare și de afirmare a monoculturilor (ex. citrice,
trandafiri, viţă-de-vie). Unele ţări, precum Grecia, Albania, Muntenegru și
Kosovo importă cantități mari de cereale.
Industria este încă departe de a fi competitivă. Industria energetică se
bazează pe hidrocarburi şi cărbuni din import. În Bulgaria şi Serbia există amenajări
hidroenergetice importante. În Bulgaria, la Kozlodui, funcţionează o centrală
atomoelectrică. Industria metalurgică are în prim plan minereurile neferoase (ex.
aluminiu, cupru, plumb, crom, zinc, nichel). Siderurgia foloseşte cocs din import și
minereu de fier din resurse locale şi, parţial, din import. Centrele de prelucrare sunt
amplasate în apropierea arealelor cu materii prime. Industria portuară este dezvoltată
în Grecia, Bulgaria şi Croaţia (ex. Salonic, Corint; Rijeka; Split; Burgas, Varna).
260
Industria construcțiilor de maşini produce autovehicule, nave, material rulant,
maşini-unelte etc. Industria chimică este variată (ex. îngrăşăminte, acid sulfuric, sodă
caustică). Industria textilă şi alimentară se bazează pe materii prime proprii.
Regiunea Balcanică este, în ansamblul ei, o regiune sub-industrializată, cu
unităţi de producție depăşite tehnologic și cu o eficiență redusă.
Transporturile sunt reprezentate, în primul rând, prin câteva segmente de
autostrăzi (ex. Ljubljana-Zagreb-Belgrad; Sofia-Varna; Atena-Salonic).
Interconectarea lor este un deziderat de viitor. Grecia este un stat cu vechi tradiţii
în activităţile maritime, deținând o flotă impozantă (locul 4 în lume), datorită,
inclusiv pavilioanelor de complezenţă. S-a dezvoltat transportul aerian, stimulat
îndeosebi de circulaţia turistică.
Turismul este dezvoltat în Grecia, datorită unor factori favorizanţi, precum:
existența unor vestigii istorice de mare varietate şi atractivitate (ex. Atena; Corint;
Muntele Athos; Salonic; Delphi; Meteora - cu cele 22 mânăstiri zidite pe piscurile
unor formaţiuni conglomeratice; Olimp; Epidaur; Micene etc.); prezența unui
peisaj natural exotic (cu insule, munţi, plaje extinse, vegetaţie tropicală); climat
mediteranean cu temperaturi ridicate, insolaţie puternică, sezon estival îndelungat;
infrastructuri turistice moderne; preţuri mici etc. Astfel, numărul turiştilor
depăşeşte cifra de 12 milioane/an. În ultimii ani ea este asaltată de vizitatori
proveniți, mai ales, din centrul şi estul Europei.
În Bulgaria s-a dezvoltat un turism litoral, legat de prezența stațiunilor
aferente Mării Negre (ex. Varna, Albena, Nesebar, Nisipurile de Aur, Obzor,
Burgas), precum și unul montan și recreativ, în Munții Balcani şi Munții Rhodopi.
Pe litoralul adriatic, Croaţia și Muntenegru au devenit destinații turistice
importante, peisajul dalmatin fiind unic în Europa (ex. stațiunile Porec, Opatija,
insulele Krk şi Brioni, Dubrovnik, Budvar).
În Alpii Iulieni şi Karawanken, aparţinând Sloveniei, se afirmă un
performant turism montan (la Bled, Kranjska Gora, Bohinj). În Platoul Karst se
află Peştera Postojna, printre cele mai vizitate din Europa. De altfel, turismul este o
ramură economică în creştere sensibilă în PIB-ul statelor din Peninsula Balcanică.
Diferenţieri regionale:
Principalele subdiviziuni teritoriale ale regiunii sunt:
a) Voivodina - cuprinde câmpia omonimă, drenată de Dunăre, Drava şi
Sava, desfăşurată în nordul Serbiei şi al Croaţiei. Se remarcă prin următoarele
aspecte: relief jos de câmpie vălurită, ce trece, către sud, în podişuri piemontane
care fac racordul cu Munţii Serbiei şi Munții Dinarici; climat temperat-continental;
zona de confluenţă majoră a Dunării cu Tisa, Sava, Drava şi Morava; vegetaţie de
silvostepă şi păduri de foioase; soluri cernoziomice şi brune cenuşii; densități ale
populaţei ce depăşesc valoarea de 150 locuitori/km², aici fiind localizate
numeroase oraşe, precum Belgrad (1,2 milioane locuitori), Novi Sad, Osijek,
Zagreb; agricultură intensivă (bazată pe cultura cerealelor şi a plantelor tehnice);
industrie diversificată (ex. metalurgie, construcții de maşini, chimică); căi de
comunicaţie moderne și dense; turism cultural; grad de dezvoltare superior, în
raport cu regiunile învecinate etc.;
261
 b) Litoralul adriatic - este o subregiune balcanică definită prin următoarele
trăsături: se află în faza de debut, din perspectiva unui sistem funcţional, datorită
sistemelor politice diferite şi conflictelor din fostul stat iugoslav; relief muntos
variat, spectaculos, de ţărm dalmatin; climat mediteranean; hidrografie specifică
(ex. râuri scurte care seacă vara și sisteme endocarstice descărcate periferic);
vegetaţie de maquis, foioase şi conifere; populaţie concentrată în câmpia litorală a
Albaniei, în depresiuni şi golfuri; domeniu agricol şi turistic în rapidă ofensivă (în
Grecia el este, totuși, eclipsat de turismul insulelor sudice); industrie portuară
semnificativă (la Rijeka, Split, Dubrovnik, Vlore etc.);
c) Regiunea muntoasă centrală - include Munții Dinarici, Munții Pindului,
Munții Balcani şi Munții Rhodopi, cu depresiunile şi culoarele lor; are un relief
muntos, înalt și sculptat pe structuri variate (ex. Masivul Olimp, 2 917 m), alături
de platouri carstice extinse, chei, defilee, depresiuni de tip polie, peşteri; climat
influenţat orografic, cu numeroase nuanțe locale de tranziţie, între cel mediteranean
şi cel temperat; vegetaţie de bazar floristic, extrem de nuanţată; soluri formate în
condiţii de rocă, climă şi vegetaţie diferite, fapt ce explică numărul deosebit al
tipurilor şi variantelor întâlnite; resurse minerale variate (ex. cărbune, fier, bauxită,
mangan, crom, cupru, nichel, petrol şi gaze); potenţial hidroenergetic ridicat;
păduri întinse și soluri fertile; populaţie răspândită neuniform, cu mari concentrări
şi disparități teritoriale; oraşe dezvoltate în depresiuni (ex. Sarajevo, Skopje, Sofia,
Podgorica, Plovdiv); domeniu pastoral şi de cultură a pomilor fructiferi; industrie
extractivă, metalurgie neferoasă, de prelucrare a lemnului, chimică; turism
polivalent (ex. recreativ, cultural, curativ); infrastructură de acces slab articulată
(fără legături transfrontaliere optime); disparităţi frecvente, zone asistate, convulsii
politice (ex. Kosovo); este subregiunea cu cel mai redus nivel al dezvoltării din
întreaga Peninsulă Balcanică;
d) Grecia continentală - include Munţii Pindului şi Munții Peloponesului,
Câmpia Thessaliei şi zona litorală sudică; are un relief variat, format din munţi,
podişuri și câmpie litorală; climat mediteranean; râuri scurte, cu debite reduse și
inconstante; soluri de tip terra rossa, rendzine, litosoluri; populaţie densă spre sud
și rară în munţi; veche vatră de civilizaţie; turism cultural în siturile cu vestigii
antice şi recreativ în zona litorală; agricultură intensivă, bazată pe cultura pomilor
fructiferi tropicali și a viţei-de-vie; industrie portuară dezvoltată (ex. Salonic,
Atena, Corint); reţea de transporturi densă, modernă, complexă; deține cel mai
ridicat standard economic din întrega regiune aferentă Peninsulei Balcanice;
e) Grecia insulară - este o regiune intens fragmentată în insule şi
arhipelaguri (ex. Creta, Eubeea, Ciclade, Sporade); relief muntos şi de podiş
exocarstic şi endocarstic; climă şi vegetaţie mediteraneană tipice; hidrografie slab
organizată, scurgere temporară; populaţie cu densitate medie, concentrată în fâşia
litorală; oraşe-porturi cu funcție de staţiuni turistice; domeniu turistic de vârf
(recreativ); agricultură productivă (ex. citrice, măsline); pescuit intensiv;
transporturi navale şi schimburi comerciale intense.

262
 BIBLIOGRAFIE
1. Apolzan, Lucia (1943), Sate-Crânguri din Munţii Apuseni. Observaţii asupra
aşezării lor sociale, în Rev. „Sociologia Românească”, anul V, nr. 1-6, Edit.
Ramuri, Craiova.
2. Apolzan, Lucia (1987), Carpaţii - Tezaur de Istorie. Perenitatea aşezărilor
risipite pe înălţimi, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
3. Beaujeu-Garnier, Jacqueline (1971), La géographie: méthodes et perspectives,
Mason, Paris.
4. Beaujeu-Garnier, Jacqueline, Chabot, G. (1971), Geografie urbană, Edit.
Științifică, București.
5. Berry, B. J. L. (1968), A Synthetis of Formal and Functional Regions using a
general Field Theory of spatial Behaviour, în Spatial Analysis, A Reader in
Statistical Geography, Prentice-Hall.
6. Birot, P. (1970), Les regions naturelles du globe, Paris.
7. Blacksell, M., Williams, A. M. (1994), The European Challenge, Oxford
University Press, United Kingdom.
8. Bleahu, M. (1989), Tectonica globală, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
9. Bodocan, V. (1997), Geografie politică, Edit. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca.
10. Boţan, C. N. (2005), Aspecte critice în sistemul geografic al Ţării Moţilor, în
Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Geographia, anul L, nr. 2, Cluj-Napoca.
11. Boţan, C. N. (2005), Populaţia - factor critic în constituirea sistemului
regional al Ţării Moţilor, în vol. Simpozionului Internaţional „Probleme
demografice ale populaţiei în contextul integrării europene”, pag. 104-111,
Edit. ASEM, Chişinău.
12. Boțan, C N. (2008), Geografia regională a continentelor: Europa, Îndrumător
de lucrări practice, Centrul de Multiplicare al Universității „Babeş-Bolyai”,
Cluj-Napoca, ediția a II-a (revăzută și adăugită).
13. Boțan, C. N. (2009), Europa. Geografie regională aplicată, Centrul de
Multiplicare al Universității „Babeş-Bolyai”, Cluj-Napoca.
14. Boțan, C. N. (2010), Țara Moților. Studiu de geografie regională, Edit. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
15. Boțan, C. N., Maier, A. (2004), Premisele demografice ale constituirii sistemului
regional în Țara Moților, în Analele Universității din Oradea, Geografie, tom
XVI, Edit. Universității din Oradea, Oradea.
16. Boţan, C. N., Ilovan, Oana-Ramona (2005), Continuity and reconversion in the
industry of Moţilor Land, în vol. International Conference „Regional Growth
Agendas”, University of Aalborg, Denmark, pag. 33-34, Aalborg.
17. Boțan, C. N., Cocean, P. (2013), Geografia Europei, Edit. Risoprint, Cluj-Napoca.

263
18. Breitfeld, K. și colab. (1995), Das vereinte Deutschland, Institut für
Landerkunde, Leipzig, Germany.
19. Brunet, R. (2005), Le Développement des territoires: formes, lois,
aménagement, Éditions de l'Aube, Paris.
20. Butură, V. (1978), Etnografia poporului român. Cultura materială, Edit.
Dacia, Bucureşti.
21. Caloianu, N., Gârbacea, V., Hârjoabă, I., Iancu, Silvia, Marin, I. (1982),
Geografia continentelor: Europa, Edit. Didactică și Pedagogică, București.
22. Christaller, W. (1933), Die Zentralen Orte in Süddeutschland, Gustav Fischer,
Jena. Translated by Baskin, C. W., Central Places in Southern Germany,
Englewood Cliff, N.J., Prentice Hall.
23. Claval, P. (1993), Initiation à la Geographie regionale, Nathan, Paris.
24. Cocean, P. (1991), America, Curs litografiat, Universitatea „Babeş-Bolyai”,
Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca.
25. Cocean, P. (1997), Țara (The Land) - A Typical Geographical Region of
Romania, RRG, 41, București.
26. Cocean, P. (2002), Geografie Regională, Edit. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca.
27. Cocean, P. (2004) - coord. -, Planul de Amenajare a Teritoriului Regiunii de
Nord-Vest, Coordonate majore, Edit. Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
28. Cocean, P. (2005), Geografia Europei, Edit. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca.
29. Cocean, P. (2005), Geografie Regională, Edit. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, ediţia a II-a, revizuită şi adăugită.
30. Cocean, P. (2010), Geografie Regională, Edit. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca, ediţia a III-a, restructurată şi adăugită.
31. Cocean, P., Ciangă, N. (2000), The „Lands” of Romania as mental spaces, în
Revue Roumaine de Géographie, Tomes 43-44, Bucureşti.
32. Cocean, P., Cocean, R. (2003), Regiunea de Nord-Vest a României - Entitate
sistemică de program, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Geographia, anul L,
nr. 2, Cluj-Napoca.
33. Cocean, P., Boţan, C. N. (2005), Specificitatea individualizării spaţiale a
Ţării Moţilor, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Geographia, anul
XLVIII, nr.2, Cluj-Napoca.
34. Cocean, P., Alexe, Rădița (2007), Regionarea geografică a Europei, Edit.
Transversal, Târgovişte.
35. Cocean, P., Boțan, C. N. (2007), Regiunea anizotropă a Someșului Mare.
Structură și funcționalitate, în Studia Universitatis Babeș-Bolyai, Geographia,
anul LII, nr. 2, Cluj-Napoca.
36. Cocean, P., Boţan, C. N., Ilovan, Oana-Ramona (2011), Judeţul Bistriţa-
Năsăud, Edit. Academiei Române, Bucureşti.
37. Conea, I. (1993), Țara Vrancei. Geografie istorică, toponimie și terminologie
geografică, Edit. Academiei Române, București.

264
38. Coteț, P. (1967), Europa și Asia. Geografie fizică, Edit. Didactică și
Pedagogică, București.
39. Cubitt, Tessa (1988), Latin America Society, Longman, New York.
40. David, M. (1923), Munţii Apuseni, Edit. Cartea Românească, Bucureşti.
41. Dauphiné, A. (1979), Espace, region et systeme, Edit. Economica, Paris.
42. Dematteis, G., Lanza, Carla (2011), Le città del mondo. Una geografia urbana,
UTET Universita, Torino.
43. Dezsi, Șt., Bădărău, Al., Man, T. (2000), Câteva considerații asupra abordării
„Ţărilor” ca regiuni geografice funcționale, în Regionalism and Integration,
Timișoara-Tubingen-Anvers.
44. Dumolard, P. (1975), Région et régionalisation. Une approche systémique, în
l'Espace Géographique, 2, Paris.
45. Dunăre, N. (1981), Arta populară din Munţii Apuseni, Edit. Meridiane, Bucureşti.
46. Dunăre, N., Focşa, Marcela (1957), Portul buciumanilor din Munţii Apuseni,
Edit. de Stat pentru Literatură şi Artă, Bucureşti.
47. Erdeli, G., Dumitrache, Liliana (2001), Geografia populației, Edit. Corint,
București.
48. Fremont, A. (1980), L'espace vecú et la notion région, Travaux de l'Institut
de Gégraphie de Reims, 41-42, Reims.
49. Frâncu T., Candrea, G. (1888), Românii din Munţii Apuseni: Moţii, Edit.
Tipografia Modernă, Bucureşti.
50. Gârbacea, V. (1997), Geografia regională a continetelor: Europa. Note de curs,
Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca.
51. Gârbacea, V. (1998), Europa sudică, Curs litografiat, Universitatea „Babeş-
Bolyai”, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca.
52. Ghinoiu, I. (1981), Popasuri etnografice româneşti, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
53. Giurescu, C. C. (1975), Istoria pădurii româneşti din cele mai vechi timpuri
până astăzi, Edit. Ceres, Bucureşti.
54. Goodal, B. (1987), The Penguin Dictionary of Human Geography, Penguin
Books, London.
55. Hägestrand, T. (1968), Innovation's Diffusion as a Spatial Process, Chicago
University Press, Chicago.
56. Harris, C. D., Ulmann, E. L. (1933), The Nature of Cities, în Annals on the
American Academy of Political and Social Sciences, 242, Washington DC.
57. Hartshorne, R. (1939), The Nature of Geography. A Critical Survey of Current
Thought in the Light of the Past, Association of American Geographers,
Lancaster, Pennsylvania.
58. Hoyt, W. H. (1933), The Structure and Growth of Residential Neighbourhoods
in American Cities, Federal Housing Administration, Washington DC.
59. Hyzy, Violette (2001), Reseaux de villes: la position de l'Union Europenne, în
Bull. Asoc. Geogr. Francais, 3, Paris.
60. Ianoș, Gh. (1997), Solurile lumii, Edit. Mirton, Timișoara.

265
61. Ianoș, I. (1987), Orașele și organizarea spațiului geografic, Edit. Academiei
Române, București.
62. Ianoș, I. (1993), Spre o nouă bază teoretică a regiunii geografice, SCGGG,
XL, București.
63. Ianoș, I. (2000), Sisteme teritoriale. O abordare geografică, Edit. Tehnică, București.
64. Ielenicz, M., Comănescu, Laura, Mihai, B., Nedelea, A., Oprea, R., Pătru,
Ileana (1999), Dicţionar de Geografie Fizică, Edit. Corint, Bucureşti.
65. Kunzmann, K., Wegener, M. (1996) New spatial patterns of European
integration, în D. Pumain, T. Saint-Julien (Eds), Urban networks in
Europe, John Libbey, Paris.
66. Lacoste, Y. (1995), Dictionnaire de géopolitique, Flammarion.
67. Mallet, A. (2002), Les pays, territoires vécus. Cartes les territorires
vécus normands, Études Normandes, Caen.
68. Manciulea, Şt. (1997), Ţara Moţilor - Studii, articole şi comunicări, vol. V,
Edit. Clussium, Cluj-Napoca.
69. Marcelpoil, Emmanuelle (2000), Territoires de développement versus
territoires politiques. L'experience du Sillon Alpin, RGA, 1, Grenoble.
70. Marchand, P. (2001), Ville et developpement socio-spatial en Russie, în Bull.
de L'Asoc. de Geogr. Francais, 3, Paris.
71. Marin, I. (1995), Continentele. Geografie Regională, Edit. Universității din
București, București.
72. Matei, H., Neguț, S., Nicolae, I. (2003), Enciclopedia statelor lumii, ediția a
IX-a, Edit. Meronia, București.
73. Neguț, S. - coord. - (2003), Geografie economică mondială, Edit. Meteor
Press, București.
74. Netea, V. (1977), Munţii Apuseni - Muzeu istoric şi pantheon al poporului
român, Edit. Sport-Turism, Bucureşti.
75. Nijkamp, P., Paelink, J. H. P. (1978), Operational Theory and Method in
Regional Economics, Lexington, Massachusetts.
76. Oyhamburu, Katalin-Gabriel (2000), La recomposition territoriale de
l'Espagne et la mémoire de ses territoires, RGA, 1, Grenoble.
77. Paal, Michaela (2001), Une nouvelle approche de l'importance metropolitaine
et de la relativité des reseaux urbains en Europe, în Bull. de L'Asoc. de
Geogr. Francais, 3, Paris.
78. Papahagi, T. (1925), Cercetări în Munţii Apuseni, în Rev. „Grai şi Suflet”, Bucureşti.
79. Paterson J. H. (1989), North America, Oxford University Press, Oxford.
80. Patiţa, R. (1912), Ţara Ţopilor - despre trecutul Munţilor Apuseni ai
Transilvaniei, Edit. Tipografia Nouă, Orăştie.
81. Păun, N., Păun, A. C., Ciceo, Georgiana, Comănescu, R. A. (2005), Finalitatea
Europei, Edit. Fundației pentru Studii Europene, Cluj-Napoca.
82. Pendea, F. I. (2003), Geografie regională generală. Îndrumător pentru lucrări
practice, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de Geografie, Cluj-Napoca.
83. Perroux, F. (1950), Economic Space: Theory and Applications, în Quarterly
Journal of Economics, vol. 64, New York.
266
 84. Perroux, F. (1955), Note sur la notion de pôle de croissance, Economée
Appliquée, Paris.
85. Plăiaş, I. (1994), Agricultura montană↔Societate. Munţii Apuseni, Edit.
Libris, Cluj-Napoca.
86. Pop, I. (1977), Biogeografie ecologică, vol. I, Edit. Dacia, Cluj-Napoca.
87. Pop, P. Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Edit. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
88. Pop, P. Gr. (2001), Depresiunea Transilvaniei, Edit. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
89. Popa, I. (2003), Industria şi comerţul lemnului din Munţii Apuseni, Edit. Altip, Alba-Iulia.
90. Popa-Necşa, V. (1930), Privire asupra agriculturii şi industriei din Ţara Moţilor,
în „Buletinul Ministerului Agriculturii şi Domeniilor”, vol. IV-V, nr. 7, Bucureşti.
91. Rey, R. (1979), Civilizaţie montană, Edit. Ştiinţifică şi Enciclopedică, Bucureşti.
92. Rougier, H. (2001), L'arc alpin et le role des grandes villes de la peripherie dans
le functionnement des reseaux, în Bull. de L'Asoc. de Geogr. Francais, 3, Paris.
93. Russu-Abrudeanu, I. (1928), Moţii, Edit. Cartea Românească, Bucureşti.
94. Simion, F. M., (2001), Sărbătorile la români. Studiu etnografic, Edit. Grai şi
Suflet - Cultura Naţională, Bucureşti.
95. Suciu, P. (1928), Ţara Moţilor, Edit. Societatea de Mâine, Cluj-Napoca.
96. Suciu, P. (1928), Ocupaţiunea locuitorilor din Ţara Moţilor, în Rev.
„Societatea de Mâine”, Cluj-Napoca.
97. Trebici, V., Ghinoiu, I. (1986), Demografie şi etnografie, Edit. Ştiinţifică şi
Enciclopedică, Bucureşti.
98. Urdea, P. (2000), Munţii Retezat. Studiu geomorfologic, Edit. Academiei
Române, Bucureşti.
99. Vallega, A. (1995), La regione, sistema territoriale sostenibile. Compendio di
geografia regionale sistematica, Mursia.
100. Vandermotenn, C. (2000), Geographie de l'Europe, PUB, Bruxelles,
Belgique.
101. Vâlsan, G. (1928), Transilvania în cadrul unitar al pământului şi statului român,
în Transilvania, Banatul, Crişana, Maramureşul, 1918-1928, vol. I, București.
102. Vidal de la Blache, P. (1994), Tableau de la géographie de la France. La Table
Ronde, Paris.
103. von Thunen, J. H. (1826), Der insolierte Staat in beziehung auf Landwirtschaft
und Nationalokonomie, Gustav Fischer, Stuttgard. Translated by Wartenburg, C.
M. (1966), The Insolated State, Oxford University Press, Oxford.
104. Vulcănescu, R. (1979), Dicţionar de etnologie, Edit. Albatros, Bucureşti.
105. Wackermann, G. (2001), Reseaux des villes et amenagement durable en
Europe, în Bull. de L'Asoc. de Geogr. Francais, 3, Paris.
106. Wackermann, G., Rey, Violette, Aquatis, Christine (1997), Mutations en Europe
mediane, CNED-SEDES, Paris.
107. Wegener, A. (1937), La genèse des continents et des ocèans. Thèorie des
translations continentales, Paris.
108. Williams, A. M. (1991), The European Community, Blackwell, UK.
267
109. ***(1997), Carte Les régions de l'Arc Atlantique depuis 1990, Atlas
transmanche, http://infodoc.unicaen.fr/OhRAGE/atlas/.
110. ***(1983), Geografia României, I, Geografie Fizică, Edit. Academiei, București.
111. ***(1998), Dicţionarul Explicativ al Limbii Române, Academia Română,
Institutul de Lingvistică „Iorgu Iordan”, Edit. Univers Enciclopedic, Bucureşti.
112. ***(2000), Carte Les villes de la Basse Normandie dans le Bassin Parisien,
AdC, Université de Tours.
113. ***(2001), Hachette multimédia / Hachette Livre, Carte la généralité de Caen,
CRDP de Caen.
114. ***(2002), Carte des aires urbaines de Basse-Normandie en 1999, INSEE-IGN.
115. ***(2002), INSEE (L'Institut National de la Statistique et des Études
Économiques), Tableaux de l'économie bas-normande.
116. ***(2003), Atlasul geografic al lumii, Edit. Cartographia, Budapesta.
117. ***(2003), Des démarches pédagogiques: La notion de region, L'exemple de
la Basse-Normandie, Ministère de la Jeunesse, de l'Éducation nationale et de la
Recherche, Direction de l'Enseignement scolaire.
118. ***(2004), Mică enciclopedie de etnografie şi folclor: Ţara Moţilor -
România, Edit. Altip, Alba-Iulia.
119. ***(2012), L'Institut National de la Statistique et des Études Économiques, Paris.
120. ***http://en.wikipedia.org/wiki/Continent.
121. ***http://www.mapsofworld.com/images/world-continents-map.gif.
122. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Asia#Sol.
123. ***http://barzilaiendan.files.wordpress.com.world-map-population-density.gif.
124. ***http://www.bbc.co.uk/blogs/scotlandlearning/small_version_of_map2.gif.
125. ***http://www.scritube.com/geografie/Teoria-tectoniciiplacilor55152.php.
126. ***http://cdn.counter-currents.com/wp-content/uploads/2011/08/Boundary-
Between-Europe-Asia.jpg.
127. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:Caucasus-political_en.svg.
128. ***http://strangemaps.files.wordpress.com/2006/11/europedivides.JPG.
129. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Punctele_extreme_ale_Europei.
130. ***http://www.google.ro/search?q=Cabo+da+Rocaand_Cabo+Tarifa&um=1&
hl=ro&gbv=2&tbm=isch&ei=i8cKT9sEon3sgbpYiBDw&start=63&sa=N.
131. ***http://dexonline.ro.
132. ***http://www.arlenelee.net/work/2007_atlas/conclusion.jpg.
133. ***http://www.tehnopol.ee/public/varahaldus/T.jpg.
134. ***http://www-ose.cma.fr/evenements/2005/Images/plan-sophia2.jpg.
135. ***http://www.google.ro/search?hl=ro&q=granit%20de%20rapakiwi&gbv=2
&gs_sm=e&gs_upl=916000l920453l0l920781l18l17l0l8l8l0l281l1750l0.5.4l9l
0&um=1&ie=UTF-8&tbm=isch&source=og&sa=N&tab=wi.
136. ***https://togather.eu/bitstream/123456789/242/1/Armorican%20massif.jpg.
137. ***http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/2/2a/France_Massi
f_central.jpg/200px-France_Massif_central.jpg.
138. ***http://www.infopensiuni.ro/cazaremacin/obiectiveturisticemacin/muntiima
cin77/poza-771.jpg.
268
139. ***http://www.google.ro/imgres?imgurl/http://www.euratlas.com/Atlasphys/a
pennins.jpg&imgrefurl/http://www.euratlas.com/Atlasphys/Apennins2.htm&us
g__uCoVbJ0Y0Q/cR1gJ48CYxM3GaM=&h=520&w=640&sz=55&hl=ro&st
art=15&zoom=1&tbnid=rr3wIzsYVNYwUM:&tbnh=111&tbnw=137&ei=rS4
dT52wJISNwbM1Lm9Cg&prev=/search%3Fq%3Drelief%2Bmaps%2Bof%2
BEurope%26um%3D1%26hl%3Dro%26sa%3DN%26gbv%3D2%26tbm%3Di
sch&um=1&itbs=1.
140. ***http://media.web.britannica.com/eb- media/.gif.
141. ***http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.holidays-in-alicante-
spain.com/images/physical-map-of-spain-2.jpg.
142. ***http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/e/eb/Italia_fisica_a
ppennini.png.
143. ***http://www.google.ro/imgres?imgurl=http://www.highonadventure.com/Ho
a03oct/Dalmatia/mapcroatia.
144. ***http://upload.wikimedia.org/wikipedia/commons/thumb/f/f4/Salpausselat-
kartta.svg/330px-Salpausselat-kartta.svg.png.
145. ***http://www.natgeo.ro/explorari/speologie/9054misterulapelorpierdute-din-
dobrogea?showall=1.
146. ***www.wunderground.com/data/images/eu_st.gif.
147. ***http://www.britannica.com/EBchecked/media/157706/Major-warm-and-
cold-currents-of-the-North-Atlantic-Ocean.
148. ***www.latorretaonline.com/.../image036.jpg.
149. ***www.uwsp.edu/.../air_masses_types.html.
150. ***http://www.planetecologie.org/ENCYCLOPEDIE/Statistiques/P61.html.
151. ***http://www.worldbook.com/wb/Students?contentspotlight/climates/europea
nclimate.
152. ***www.europe-map.org/images/europe-rivers-map.gif.
153. ***www.mapsofworld.com/.../sweden-river-map.jpg.
154. ***www.content.answers.com/.../73/300px-Sicily_map.gif.
155. ***www.canaldumidi.com/Images/Cartes/Carte-Canal.
156. ***http://www.rudesheim-rhine.info/z-lahn-mosel.htm.
157. ***cabri-volga.org/img/cabri_map_599.gif.
158. ***http://assets.panda.org/img/map_danube_carpathian_89119.jpg.
159. ***http://www.grid.unep.ch/product/publication/freshwater_europe/images/rhine.jpg.
160. ***http://www.grid.unep.ch/product/publication/freshwatereurope/images/map6.
161. ***http://www.google.ro/imgres?q=ladoga-onega+lake.
162. ***http://www.google.ro/imgres?q=taiga+landscape&um.
163. ***http://www.google.ro/imgres?q/alces/alces&um/1&hl/ro&sa/N&biw/1280&bih.
164. ***http://sedac.ciesin.org/wdc/downloads/maps/population/GPWv3_Populatio
n_Density_Grids/Population_Density_2000_Europe.jpg.
165. ***https://www.cia.gov/library/publications/the/world/factbook/wfbExt/region/eur.html.
166. ***http://sedac.ciesin.org/gpw/maps/Great/Britain/10m/LECZ/and/population/density.
167. ***http://images.google.ro/imgres?imgurl=http://www.library.uu.nl/kaartenzaal/S
oftwaresite/Beschrijvingen/AtlasBRD.gif&imgrefurl=http://www.library.uu.nl/kaa
269
 rtenzaal/Softwaresite/Beschrijvingen/AtlasBRD.html&h=569&w=799&sz=30&hl
=ro&start=20&um=1&tbnid=SmBr44MPhaQgM:&tbnh=102&tbnw=143&prev.
168. ***http://cache.eb.com/eb/image?id=71755&rendTypeId=4.
169. ***www.eurominority.org/documents/cartes/europe.
170. ***http://cache.eb.com/eb/image?id=6406&rendTypeId=4.
171. ***http://www.rollintl.com/roll/swisslang.gif.
172. ***http://www.onparou.com/pro/maps/50/map-1350.gif.
173. ***www.russianamericanchamber.org/images/Karelia.
174. ***www.irishclub.org/MAP.jpg.
175. ***www.godowales.com/Traveling_to_Wales.
176. ***http://goeurope/graphics/basque/jpg.
177. ***http:/wikimedia./wikipedia/Caucasus-ethnic_en.sv.
178. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Catalonia.
179. ***http:/www.villacatalonia.com/gfx/pictures/1074536182.gif.
180. ***http://www.gencat.cat/index_eng.htm.
181. ***http://www.google.ro/imgres?q=iurta+lapona&um.
182. ***http://www.colourbox.com/image/russiakindonthecityofvolgogradfrom-
height-image-2306215.
183. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Fran%C8%9Ba/de_peste_m%C4%83ri.
184. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Lista/teritorii/dependente/dupa/continent/Europa.
185. ***http://europa.eu/about-eu/basic-information/index_ro.htm.
186. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Uniunea_European%C4%83.
187. ***http://www.scribd.com/doc/28442366/Asocia%C5%A3ia-
European%C4%83-a-Liberului-Schimb.
188. ***http://www.google.ro/imgres?q=uniunea+europeana&um.
189. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9BiaTratatuluiAtlanticuluideNord.
190. ***http://www.google.ro/imgres?q=NATO&um.
191. ***http://www.moldova.ms/?l=ro&a=65.
192. ***http://www.google.ro/imgres?q=comunitatea+statelor+independente.
193. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Spa%C8%9Biul_Economic_European.
194. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Fi%C8%99ier:OSCEmap_2005.png.
195. ***http://ro.wikipedia.org/wiki/Organiza%C8%9Bia_pentru_Securitate_%C8
%99i_Cooperare_%C3%AEn_Europa.
196. ***http://www.google.ro/imgres?start=174&um=1&hl=ro&biw=1280.
197. ***http://polska.pl/polska/51,125333,11433744.html?i=33.
198. ***http://www.jhgphoto.com/photo-blog/2011/9/24/bmw-headquarter-
munich-bavaria-germany.html.
199. ***http://www.google.com/imgres?um=1&hl=en&sa=N&tbo=d&biw=1280&
bih=789&tbm=isch&tbnid=qXpNzimqxjoKJM:&imgrefurl.
200. ***http://www.google.ro/imgres?um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=1280&bih
=789&tbm=isch&tbnid=97kuCIi3IUJxRM:&imgrefurl=http://george2210.blog
spot.com/2009/02/1-transsiberianul.html.
201. ***http://www.google.ro/imgres?start=190&um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=
1280&bih=789&tbm=isch&tbnid=zfDimzsb0sTHtM:&imgrefurl.
270
202. ***http://www.google.ro/imgres?um/1&hl/ro&sa/N&tbo/d&biw/1280&bih/78
9&tbm/isch&tbnid/9yII61E/SU3muM:&imgrefurl/http://www.perekop.net/exc
ursionsincrimea.
203. ***http://www.google.ro/imgres?um=imgurl=http://m.incomemagazine.ro/upload
s/modules/news/2011/10/67379/Centrala_nucleara_Cernavoda1.jpg.
204. ***http://www.google.ro/imgres?um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=1280&bih
=789&tbm=isch&tbnid=pGtsjl3iTpvanM:&imgrefurl=http://www.piste-
maps.co.uk/France/ValdIsere.aspx.
205. ***http://www.linternaute.com/savoir/diaporama/saint/gothard/2.shtml&docid
=IvfbSl99KlGNkM&imgurl=http://www.linternaute.com/savoir/diaporama/sai
nt-gothard/images/stgothard.jpg.
206. ***https://www.google.ro/search?hl=ro&q=polder.
207. ***http://www.airbus.com/galleries/photo-gallery/dg/idp/18255-france-
toulouse-a330-a340-fal-2/?backURL=galleries/photo-gallery/filter/a330a340-
family/cache/0/?p=6.
208. ***http://www.google.ro/imgres?start=84&um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=12
80&bih=789&tbm=isch&tbnid=yHt9S8ocyt7FM:&imgrefurl=http://www.bonjou
rlafrance.com/france-trains/tgv-brittany/schedules/lille-nantes-le-croisic.html.
209. ***https://www.google.ro/search?hl=ro&q=eurotunelul&bav=on.2,or.r_gc.r_p
w.r_qf.&bpcl=4009650.
210. ***http://www.google.ro/imgres?um=1&hl=ro&sa=N&tbo=d&biw=1280&bih
=789&tbm=isch&tbnid=qBFIvxwxVhOrjM:&imgrefurl=http://www.directboo
king.ro/prezentare-la-manga-informatii-poze-imagini.
211. ***http://www.novosti.rs/vesti/naslovna/aktuelno.69.html:335442-Novi-zivot-
za-Lepenski-vir.
212. ***http://alliance.la.asu.edu/maps/Europe.PDF.
213. ***http://www.lib.utexas.edu/maps/europe/finland_rel96.jpg.
214. ***http://www.lib.utexas.edu/maps/europe/hungary_land_1973.jpg.
215. ***http://www.aubrac.com/.
216. ***http://Perry-Castañeda-Libray-Map-Collection.
217. ***http://www.vendegvaro.hu/2-3.
218. ***http://www.aca.org.ar/servicios/cartografia/atlas.
219. ***http://www.basse-normandie.net/atlas., Damette, F., Scheibling, J. Carte
les systèmes urbains de la France, Le Bassin Parisien, D.A.T.A.R-La
Documentation Française.

271