Suport - Curs - Geogr Regionala A R0

CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ,
ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
ȘI CU FRECVENŢĂ REDUSĂ
Modulul I: Aspecte teoretice ale regionării spaţiului geografic românesc
Modulul II: Regiunile funcţionale ale României (1-6)

Moldova de Nord-Est, Bucovina, Bistriţa-Trotuş, Maramureş-Chioar, Bârladul,
Culoarul Siretului, Transilvania Nordică, Transilvania Sudică
Modulul III: Regiunile funcţionale ale României (7-12)

Munţii Apuseni, Crişana, Haţeg-Poiana Ruscă, Banatul, Oltenia Nordică, Oltenia
Sudică, Muntenia de Nord-Vest, Regiunea Metropolitană Bucureşti, Curbura, Bărăgan,
Dunărea de Jos, Dobrogea, Delta Dunării
Modulul IV: Regiunile funcţionale ale României (13-21)

Oltenia Nordică, Oltenia Sudică, Muntenia de Nord-Vest, Regiunea Metropolitană
Bucureşti, Curbura, Bărăgan, Dunărea de Jos, Dobrogea, Delta Dunării
Conf. univ. dr. Sorin FILIP

Departamentul de GEOGRAFIE REGIONALĂ ȘI PLANIFICARE TERITORIALĂ
sorin.filip@ubbcluj.ro
I. Informaţii generale: Date de identificare a cursului
Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs

Nume : Conf. dr. Sorin Filip Numele cursului: Psihopedagogia deficienţilor
vizuali
Birou: Str. Clinicilor nr.5-7, camera 47 Codul cursului: GLR 1601
Telefon: +40-264-592214 int. 219 Anul I, semestrul I
Fax: +40-264-597.988 Număr de credite: 6
E-mail: sorin.filip@ubbcluj.ro Tipul cursului: obligatoriu
Consultaţii: marți 10-12 Pagina web a cursului:
http://geografie.ubbcluj.ro/
Nume şi date de contact tutor:
Conf. dr. Sorin Filip
sorin.filip@ubbcluj.ro
1.2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Participarea la cursul GEOGRAFIA REGIONALĂ A ROMÂNIEI nu este condiţionată de parcurgerea şi
promovarea vreunei discipline aferente semestrului I de studii, din anul I, de către studenţii specializării
GEOGRAFIA TURISMULUI. Asimilarea şi înţelegerea eficientă a conţinutului ştiinţific promovate şi
susţinute în cursul de faţă, poate fi facilitată de prezenţa şi înţelegerea conţinuturilor predate la următoarele
discipline aferente semenstrului I, din anul I de studii: INTRODUCERE ÎN GEOGRAFIE, care oferă o
bază minimă necesară pentru corecta înţelegere a proceselor şi fenomenelor din învelişul geografic. De
asemenea, pentru buna desfăşurare a cursului şi o facilă înţelegere a subiectelor abordate, este utilă o bună
cunoaştere a repartiţiei teritoriale a elementelor fizico-geografice şi a elementelor economico – sociale
(oraşe, căi de comunicaţii, aeroporturi, etc.) pe teritoriul României.
1.3. Descrierea cursului

Cursul este structurat în baza concepţiei conform căreia regiunile geografice sunt teritorii care au o anumită
extensiune şi structură spaţială, au rezultat în urma unei evoluţii temporale, relevă o anumită dinamică, şi
au o anumită reprezentare mentală, atât la nivelul individului cât şi al societăţii în ansamblu. În plus, aceste
entităţi treritoriale trebuie să aibă bine individualizate elemente spaţial-funcţionale (poli, axe sau fâşii) spre
care să graviteze fluxurile de materie şi energie şi să fie caracterizate de prezenţa unei baze de susţinere
proprii, cât mai diversificată. De asemenea, se porneşte de la premisa că o regiune sistem funcţional poate
include un teritoriu în care componentele geosistemice pot fi extrem de variate, dar care în plan economic
şi social tind să se afirme ca o entitate teritorială distinctă. Pentru fiecare regiune studiată mai sunt
evidenţiate modul de organizare a structurii de localităţi, cu ierarhizarea principalelor centre urbane, cât şi
perspectivele sale de dezvoltare.
1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului
Cursul este structurat pe module de învăţare, existând trei module în cadrul cărora sunt abordate
diferite teme care prezintă informaţii în vedere formării cunoştinţelor şi deprinderilor ce vizează
intervenţia psihopedagogică privind problematica dizabilităţii vizuale. Astfel sunt prezentate
informaţii privind terminologia utilizată, clasificarea deficienţei vizuale, principalele afecţiuni
oculare şi implicaţiile lor educaţionale, implicaţiile în diferitele arii de dezvoltare precum cogniţie,
limbaj şi comunicare, percepţii, deprinderi socio-emoţionale, deprinderi de autonomie personală,
modalităţi şi instrumente de evaluare, dar şi specificul intervenţiei psihopedagogice. Nivelul de
înţelegere şi utilitatea informaţiilor prezentate în fiecare modul vor fi optimizate, dacă în timpul
parcurgerii suportului de curs, vor fi consultate sursele bibliografice recomandate. În situaţia în
care materialele bibliografice nu vor putea fi accesate, se recomandă contactarea tutorilor
disciplinei.i
1.4. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs
În conformitate cu cele precizate mai sus, cursul este structurat pe patru module, corespunzând cu
tot atâtea teme majore de abordare regională a teritoriului naţional. Parcurgerea acestora va presupune atât
consultaţii, cât şi muncă individuală. Consultaţiile, pentru care prezenţa este facultativă, reprezintă un
sprijin direct acordat studenţilor din partea titularului şi a tutorilor. Pe durata acestora vor fi prezentate în
manieră sintetică informaţiile aferente fiecărui modul; o atenţie particulară va fi acordatrezentării unor
materiale cartografice sugestive, explicite, care să contribuie la o mai bună înţelegere a problemelor
abordate, în paralel cu problematizarea şi discutarea celor mai semnificative aspecte referitoare la regiunile
studiate. Activitatea individuală a studenţilor le oferă posibilitatea organizării timpului de învăţare în
coformitate cu particularităţile psihoc-ccognitive şi ocupaţionale, dar şi resursele de timp ale fiecăruia
aceasta va trebui să aibă în vedere parcurgerea tuturor materialelor bibliografice obligatorii, rezolvarea
lucrărilor de verificare şi întocmirea proiectului de semestru.
Reperele de timp si implicit perioadele de rezolvare ale fiecărei activităţi (lucrări de
verificare, proiect etc) sunt monitorizate prin intermediul calendarului disciplinei. Modalitatea
de notare şi, respectiv, ponderea acestor activităţi obligatorii, în nota finală sunt precizate în
secţiunea politica de evaluare şi notare precum şi în cadrul fiecărui modul. Pe scurt, având în
vedere particularităţile învăţământului la distanţă dar şi reglementările interne ale CFCID-FR
al UBB, parcurgerea şi promovarea acestei discipline presupune antrenarea studenţilor în
următoarele tipuri de activităţi:
a) consultaţii – pe parcursul semestrului vor fi organizate două întâlniri de consultaţii faţă în
faţă; prezenţa la aceste întâlniri este obligatorie;
b) realizarea studiului individual prin parcurgerea suportului de curs şi bibliografiei precizate
c) patru teme care vor fi realizate individual şi, respectiv trimise tutorelui în conformitate cu
precizările din calendarul disciplinei.
d) forumul de discuţii – acesta va fi monitorizat de tutore şi supervizat de titularul
disciplinei.
1.5. Materiale bibliografice obligatorii
Lucrările menţionate se găsesc la Biblioteca Facultăţii de Geografie şi la Biblioteca Centrală

Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca. Cea de a doua lucrare menţionată la bibliografia obligatorie,
reprezintă lucrarea de referinţă pe care s-a fundamentat acest curs şi poate fi comandată la autori.
În suportul de curs, la finele fiecărui modul sunt precizate atât referinţele bibliografice obligatorii,
cât şi cele facultative. Sursele bibliografice au fost astfel stabilite încât să ofere posibilitatea adâncirii
nivelului de analiză şi, implicit comprehensiunea fiecărei teorii.
1. Cocean, P. (2004), Structura spaţiului mental românesc, Studia UBB,1.
2. Cocean, P., Filip, S., (2008), Geografia regională a României, Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
3. Ianoş, I. (1981), Puncte de vedere privind analiza geografică regională a teritoriului României, SCGGG,
XXVIII, Bucureşti.
4. Ungureanu, Al., Ungureanu, Irina, Donisă, I. (1994), Les regions geographiques du territoire de la
Roumanie, Ann. Şt. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi.
ii
1.6. Materiale şi instrumente necesare pentru curs
Optimizarea secvenţelor de învăţare/formare reclamă accesul studenţilor de la specializarea

Geografia Turimului, forma de învăţământ „Învăţământ la Distanţă” la urmâtoarele resurse:
 Computer conectat la internet (pentru a putea accesa toate informaţiile): date, termene, suporturi de lucru-
hărţi mute, hărţi digitizate, hărţi model, explicaţii etc;
 Imprimantă (pentru tipărirea materialelor-suport, atemelor redactate, a studiilor de caz şi problematizărilor
existente);
 Acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga”,
abonament la Biblioteca Facultăţii de Geografie etc);

1.7. Calendar al cursului
Pe parcursul semestrului II, în care se studiază disciplina de faţă, sunt programate două
întâlniri faţă în faţă (consultaţii) cu toţi studenţii; ele sunt destinate soluţionării, nemediate, a
oricăror nelămuriri privind conţinutul sau a celor privind sarcinile individuale. Pentru prima
întâlnire se recomandă lectura atentă a primelor două module; la cea de a doua se discută
ultimul modul şi realizează o secvenţă recapitulativă pentru pregătirea examenului final. De
asemenea în cadrul celor două întâlniri, studenţii au posibilitatea de a solicita titularului şi/sau
tutorilor sprijin pentru rezolvarea anumitor teme, în cazul în care prezintă nelămuriri sau
suport suplimentar.Pentru a valorifica maximal timpul alocat celor două întâlniri studenţii sunt
atenţionaţi asupra necesităţii suplimentării lecturii din suportul de curs cu parcurgerea obligatorie
a cel puţin a uneia dintre sursele bibliografice de referinţă. Datele celor două întâlniri sunt
precizate în calendarul sintetic al disciplinei. În acelaşi calendar se regăsesc şi termenele la
care trebuie transmise/depuse lucrările de verificare aferente fiecărui modul.
Întâlinrea online prevăzută în cadrul calendarului disciplinei este dedicată dezbaterii
aspectelor care necesită lămuriri suplimentare și explicarea suplimentară a asspectelor care au
pus probleme de înțelegere în timpul studiului inițial, precum și a aspectelor de reflecție
identificate în casdrul întâlnirilor față în față.
Calendarul sintetic al disciplinei Modul Termen de predare Punctaj

Modalități de evaluare
Tema nr. 1 1 03.2023 1p
Tema nr. 2 2 04.2023 1,5p
Tema nr. 3 3 05.2023 1,5p
Examen 1, 2, 3 Conform progr. 5p
1.8. Politica de evaluare şi notare
Evaluarea finală se va realiza pe bază unui examen scris desfăşurat in sesiunea de la

finele semestrului II. Nota finală se compune din:
a) punctajul obţinut la examen (în proporţie de 50% /5puncte)
b) însumarea punctajelor obţinute pentru rezolvarea sarcinilor de lucru (referate
individuale – 40% /4 puncte, adică 1punct/referat și câte 1,5 puncte pentru celelalte
v
doua referate individuale) ;
c) 1 punct se acordă din oficiu; rezultă un punctaj total maxim de 10 puncte, aferent
notei finale 10.
Abordarea problematicii aferente referatelor individuale va fi discutată în cadrul
primelor două întâlniri cu studenţii, urmând ca ulterior, ele să fie realizate şi transmise
titularului de curs. Pentru predarea temelor, se vor respecta cu stricteţe cerinţele titularului de
curs, orice abatere de la acestea aducând după sine penalizări sau pierderea punctajului
corespunzător acelui set de sarcini practice. Evaluarea aplicaţiilor practice se va face imediat
după primirea lor, iar afişarea pe site-ul facultăţii a punctajelor obţinute de către fiecare
student se va realiza în cel mult două săptămâni de la data depunerii/primirii aplicaţiilor. Dacă
studentul consideră că activitatea sa practică a fost subapreciată de către evaluator, atunci
poate solicita feed-back suplimentar prin contactarea directă a evaluatorului sau a tutorelui,
prin e-mail sau direct.
Nota finală la acest curs va fi bazată pe procentele cumulate din întreg, iar notele
vor avea la bază criterii de performanţă.
Pentru obţinerea unui punctaj complet este nevoie de rezolvarea tuturor aplicaţiilor
practice existente şi de prezenţa la examenul final, punctele fiind cumulate din aceste
două forme de evaluare; lipsa uneia dintre aceste două componente se soldează cu lipsa
notei finale din ecuaţia de notare şi, implicit nepromovarea examenului la disciplina
Geografia regională a României
1.9. Elemente de deontologie academică
Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:

 Orice material elaborat de catre studenţi pe parcursul activităţilor va face dovada
originalităţii. Utilizarea unor idei sau fragmente din scrierile altei persoane sau resurse
suplimentare pentru realizarea sarcinilor de lucru, va fi făcută prin citarea corespunzător
normelor academice, iar lucrările respective să fie menţionate în bibliografia
dumneavoastră. Suplimentar, vă rugăm să consultaţi politica Universităţii „Babeş-
Bolyai” privind plagiatul.
 Orice tentativă de fraudă sau fraudă depistată va fi sancţionată prin acordarea notei minime
sau, în anumite condţtii, prin exmatriculare.
 Rezultatele finale vor fi puse la dispoziţia studentilor prin intermediul catalogului electronic.
 Contestaţiile pot fi adresate în maxim 24 de ore de la afişarea rezultatelor iar soluţionarea
lor nu va depăşi 48 de ore de la momentul depunerii.
1.10. Studenţi cu dizabilităţi:
În cazul studenţilor cu dizabilităţi există posibilitatea de adaptare a cerinţelor de

aprofundare şi evaluare a cunoştinţelor în confomitate cu situaţiile speciale, de la
caz la caz.Titularul cursului, în colaborare cu centrul CATA pentru tehnologii de
acces de la Departament îşi exprima disponibilitatea, în limita constrângerilor
tehnice şi de timp, de a adapta conţinutul şi metodelor de transmitere a
informaţiilor precum şi modalităţile de evaluare (examen oral, examen on line,
examen pe computer etc.) în funcţie de tipul dizabilităţii cursantului. Altfel
spus, avem în vedere, ca o prioritate, facilitarea accesului egal al tuturor
cursanţilor la activităţile didactice si de evaluare.
vi
.
1.11. Strategii de studiu recomandate:
Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o planificare

riguroasă a secvenţelor de studiu individual, coroborată cu secvenţe de dialog, mediate de reţeaua
net, cu tutorii si respectiv titularul de disciplina. Lectura fiecărui modul şi rezolvarea la timp a
temelro garantează nivele înalte de înţelegere a conţinutului tematic şi totodată sporesc şansele
promovării cu succes a acestei discipline.
vi
i
II. SUPORTUL DE CURS
PREZENTUL SUPORT DE CURS REPREZINTĂ O SINTEZĂ A
LUCRĂRII GEOGRAFIA REGIONALĂ A ROMÂNIEI, 2008, COCEAN P.,
FILIP S., PRESA UNIVERSITARĂ CLUJEANĂ, CLUJ-NAPOCA.
REPRODUCEREA INTEGRALĂ SAU PARŢIALĂ A TEXTULUI ŞI
MATERIALULUI CARTOGRAFIC ESTE PERMISĂ NUMAI ÎN
CONDIŢIILE RESPECTĂRII LEGISLAŢIEI ÎN VIGOARE PRIVIND
DREPTURILE DE AUTOR.
Modulul I: Aspecte teoretice ale regionării spaţiului geografic românesc

Modulul II: Regiunile funcţionale ale României (1-6)
 Moldova de Nord-Est
 Bucovina
 Bistriţa-Trotuş
 Maramureş-Chioar
 Bârladul
 Culoarul Siretului
Modulul III: Regiunile funcţionale ale României (7-12)
 Transilvania Nordică
 Transilvania Sudică
 Munţii Apuseni
 Crişana
 Haţeg-Poiana Ruscă
 Banatul
Modulul IV: Regiunile funcţionale ale României (13-21)
 Oltenia Nordică
 Oltenia Sudică
 Muntenia de Nord-Vest
 Regiunea Metropolitană Bucureşti
 Curbura
 Bărăgan
 Dunărea de Jos
 Dobrogea
 Delta Dunării
1
MODULUL I Aspecte teoretice ale regionării spaţiului geografic
românesc
(120’ teorie, 300’ studiu individual)
Cuprinsul secvenței
 Contextul abordărilor regionale
 Repere evolutive ale abordărilor regionale geografice în România.
 Regiunile geografice ale României.
Obiectivele secvenței
 Înţelegerea conceptului regiune;
 Cunoaşterea principalelor etape în evoluţia regionării teritoriului naţional;
 Cunoaşterea principalelor criterii de regionare geografică;
 Cunoaşterea particularităţilor regionării funcţionale a teritoriului naţional.
Cuvinte cheie
 Spațiu geografic
 Sistem
 Regiune
 Regionare
 Criteriu
2
1.1. Contextul abordărilor regionale
Pe tot parcursul existenţei sale, omul a

încercat să cunoască teritoriul în care trăia,
teritoriul care îi oferea hrană, anumite condiţii de
viaţă, teritoriul care, fără excepţie şi-l apropria,
atât ca individ cât şi ca societate. Perceperea
diferită a teritoriului, utilizarea diferită a lui,
diferenţele peisagistice, caracterul atractiv, sau
dimpotrivă repulsiv, existenţa unor resurse, şi alte asemenea caracteristici au
condus la tendinţa şi nevoia de împărţire a teritoriului în diferite
subdiviziuni, exprimate uneori în manieră diversă (ex. state, judeţe, comune,
comitate, ţări, regiuni, etc.).
Una dintre aceste subdiviziuni, regiunea, suscită un interes crescând
din partea diverşilor „actori” cu interese în sfera teritorială (administrativi,
politici, financiari, etc.), mergând pănă la formularea unor politici speciale
de dezvoltare regională, regăsite atât la nivelul preocupărilor naţionale, cât
şi la nivelul Uniunii Europene.
Termenul de regiune, atractiv, utilizat în contexte din ce în ce mai
diverse, de către specialişti aparţinând unor domenii eterogene, îşi pierde
însă frecvent din înţelesurile fundamentale, datorită insuficientei
fundamentări conceptuale pe care aceste specializări le au în raport cu un
termen eminamente geografic. Semnificaţia acestui termen trebuie aşadar
înţeleasă ca unitate teritorială de tip sistemic, cu o structură şi funcţii
organic articulate.
1.2. Repere evolutive ale abordărilor regionale geografice în

România.
Există suficiente temeiuri pentru a considera

opera lui Dimitrie Cantemir, Descriptio Moldaviae,
elaborată în limba latină, în anul 1717, la cererea
Academiei din Berlin, (dar publicată, în traducere
germană, abia în 1769 la Hamburg) ca prima lucrare
de Geografie Regională autohtonă, constitujndu-se ca
un studiu despre locuri şi oameni, cu aproape două
secole mai devreme decât Vidal de la Blache. El delimitează astfel o regiune
- Moldova vremii sale - ca entitate politică ale cărei trăsături fizice (relief,
3
climat, hidrografie, vegetaţie, faună, resurse) le interfaţează permanent cu
factorul antropic (analizat prin prisma răspândirii în teritoriu, structurii
etnice, ocupaţiilor, obiceiurilor, organizării sociale). Nu lipseşte, aşadar,
nici-un component al peisajului care să nu fie surprins în participarea sa la
constituirea unui spaţiu trăit, umanizat, fapt reflectat şi în harta care o
completează şi pe care sunt transpuse principalele elemente analizate.
Ulterior, regiunea naturală, în vogă la vremea sa, ca un dat de
necontestat, este abordată într-o lucrare geografică fundamentală Terra
(1931), elaborată de către Simion Mehedinţi, pentru ca George Vâlsan
(1931) să insiste asupra semnificaţiei noţiunii de regiune naturală şi asupra
“caracterelor deosebitoare” şi a rolului lor în aplicarea principiului
“independenţei geografice”.
Etapa 1950-1980.
Cele mai importante contribuţii din această etapă la definirea
termenului aparţin lui Vintilă Mihăilescu, atât în ceea ce priveşte domeniul
de studiu, metodele de cercetare, cât şi raporturile ei cu celelalte ramuri
geografice, remarcându-se faptul că în accepţiunea ilustrulei geograf,
Geografia Generală este o ştiinţă a întregului planetar, în vreme ce
Geografia Regională studiază părţile acestuia.
Se adaugă activitatea altor geografi în acest domeniu (ex. Cornaleia
şi Horia Grumăzescu). Este de amintit aici opinia conform căreia
delimitarea regiunii trebuie să aibă la bază variaţia indicilor cantitativi ce
definesc proprietăţile părţilor sale componente (H. Grumăzescu, 1968),
precum şi cea conform căreia orice regiune geografică este un complex
teritorial funcţional unitar, cu fizionomie specifică, definit de trei factori:
mediul, comunitatea şi substratul (Cornelia Grumăzescu, 1970).
Tot în deceniul opt, Donisă, I. (1977) va reitera: regiunea este un
sistem teritorial concret, definit de interacţiunea şi influenţa reciprocă a
elementelor naturale, sociale şi economice.
Pentru Valeria Velcea (1988) regiunea rămâne o entitate teritorială
funcţională, ceea ce apropie mult punctul său de vedere de interpretarea
sistemică ce începuse să se contureze în perioada menţionată la nivel
mondial.
Paralel acestor tendinţe de veritabilă noutate şi modernitate,
majoritatea absolută a geografilor români se vor cantona (şi datorită
vicisitudinilor vremii), în inerţia tradiţională a delimitării şi studiului
regiunilor morfologice ( Mihăilescu, V., Morariu, T., Posea, G. etc).
4
Etapa 1980 – actual
În această etapă sunt de amintit paşi importanţi în clarificarea
conceptuală din domeniul abordărilor regionale. Astfel Ianoş, I. (1981,
1987, 1993, 2000) propune, iniţial, alegerea şi a altor criterii pentru
regionare decât cele fizico-geografice. Unul dintre ele ar putea fi
individualizarea în funcţie de ierarhizarea reţelei de aşezări, respectiv prin
evaluarea relaţiilor dintre acestea şi teritoriul aferent. Întru-un astfel de
context regiunea devine un spaţiu funcţional, polarizat. Ulterior, autorul
revine cu o contribuţie de mare consistenţă ideatică, regiunea fiind statuată
ca cel mai complex sistem geografic, un sistem termodinamic şi
informaţional optimal deschis, cu o structură disipativă. Ea posedă fluxuri
de masă, energie şi informaţie proprii, ce-i permit autoorganizarea.
Complexitatea sistemului se reflectă nemijlocit în marea sa rezistenţă la
schimbare.
Spaţiul regional este coerent (componentele sale naturale şi
antropice sunt strâns conectate) şi sinergic (conlucrarea componentelor
generând o funcţie specifică). El se va identifica integral în regiunile
heterogene, în vreme ce regiunile naturale prezintă o structură coerentă şi
sinergică numai în plan vertical (între substratul geologic, relief, hidrosferă,
atmosferă şi biosferă).
Ca o contribuţie de ultimă oră menţionăm introducerea de către
Cocean, P. a spaţiului mental ca un criteriu de maximă eficienţă în
delimitarea unor regiuni geografice de mare viabilitate (“ţările”). Acelaşi
autor realizează o tipologizare complexă a regiunilor geografice, un model
de abordare practică a studiilor regionale şi defineşte o nouă însuşire a
sistemului teritorial regional: rezilienţa.
Paralel cu reconsiderarea sa pe plan mondial, ca domeniu geografic
de maximă importanţă pentru dezvoltarea economico-socială, dar şi în plan
politic, Geografia Regională se menţine în actualitate, câştigând vizibil teren
şi în România. Facultăţile de Geografie din Bucureşti şi Cluj-Napoca îşi
centrează preocupările în catedre de profil, consolidând colectivele de
cercetare proprii. Geografia Regională este o specializare distinctă în cadrul
structurii doctoranturii având până în acest moment trei îndrumători (I.
Ianoş, I. Marin, P. Cocean). De subliniat, mai ales, implicarea geografilor
din Cluj-Napoca în elaborarea unor vaste proiecte de amenajare a teritoriului
interjudeţean (PATIJ), a Regiunii de Nord-Vest (PATR), a strategiei de
dezvoltare a Bazinului Tisa (în colaborare cu cercetători din Ungaria,
Slovacia, Serbia şi Ucraina) unde conceptele şi metodologia regională au
găsit un câmp de aplicare extrem de fertil, dând Geografiei, în ansamblu, o
tentă pragmatică, de aplicabilitate în practică de necontestat. Dealtfel,
5
începând cu anul 2003, la Cluj-Napoca funcţionează un Centru de
Geografie Regională ce-şi propune abordarea la vârf a domeniului,
concretizată şi prin editarea unei reviste de profil (Romanian Review of
Regional Studies).
1.3. Regiunile geografice ale României
Acţiunea de delimitare a unităţilor geografice

complexe ale României a avut la bază, o bună
perioadă, în principal criterii naturale, mai ales cele
morfologice. Au fost, astfel, individualizate regiuni
naturale, suprapuse marilor unităţi de relief şi
delimitate în funcţie de structura şi fizionomia
peisajului. Aşa au rezultat unităţi naturale de tipul
Carpaţii Orientali, Podişul Moldovei, Câmpia
Română, Delta Dunării etc.
Fig. 1. Regiunile geografice ale României.

Asumarea de către Geografie a unor valenţe practice imediate impune un
decupaj teritorial care să faciliteze organizarea administrativă optimă şi
gestionarea mai eficientă a resurselor unui teritoriu. Dezideratele menţionate
pot fi atinse prin „creionarea” regiunii-sistem, în care elementele cadrului
6
natural şi cele induse de prezenţa şi activitatea antropică alcătuiesc un întreg
funcţional, care tinde spre o stare de echilibru dinamic. În consecinţă
uniformitatea fizico-geografică nu mai este o condiţie obligatorie a
delimitării; ei i se substituie alte criterii centripete a vectorilor purtători de
masă, energie şi interese, dinspre periferie spre centrul său, privit ca nucleu
Tabelul 1. Suprafaţa regiunilor, populaţia la 1 iulie 2007 şi centrele polarizatoare
ale acestora
Nr. % din Numărul de
Suprafaţa Centrul
crt. Regiunea teritoriul locuitori
(km2) polarizator
naţional
1. Transilvania Nordică 24815,720 10,40 2072851 Cluj-Napoca
2. Banat 18919,430 7,93 1293482 Timişoara
3. Oltenia Sudică 17530,636 7,35 1489609 Craiova
4. Transilvania Sudică 16374,192 6,86 1369297 Braşov
5. Metropolitană Bucureşti 14339,331 6,01 3161330 Bucureşti
6. Curbura 13671,388 5,73 1857458 Ploieşti
7. Munţii Apuseni 13574,634 5,69 363237 Câmpeni
8. Muntenia de NV 12937,363 5,42 1034751 Piteşti
9. Dobrogea 12019,948 5,04 944270 Constanţa
10. Bârlad 10973,343 4,63 757837 Vaslui
11. Crişana 10388,298 4,38 987042 Oradea
12. Bărăgan 9992,271 4,19 557788 Slobozia
13. Bistriţa - Trotuş 9798,922 4,11 744416 Piatra Neamţ
14. Haţeg - Poiana Ruscă 8185,194 3,43 497859 Deva
15. Bucovina 8132,860 3,41 631511 Suceava
16. Moldova de NE 8110,828 3,40 1050063 Iaşi
17. Oltenia Nordică 7854,701 3,30 568798 Târgu Jiu
18. Maramureş - Chioar 7269,216 3,04 600944 Baia Mare
19. Dunărea de Jos 5570,393 2,34 734794 Galaţi
20. Culoarul Siretului 4474,598 1,89 798821 Bacău
21. Delta Dunării 3457,734 1,45 21405 Tulcea
polarizator şi nu sub aspectul poziţiei geografice. O regiune sistem

funcţional poate include un teritoriu variat morfologic (munte – deal -
câmpie), cu componente climatice, hidrologice, biogeografice extrem de
nuanţate, dar care în plan economic şi social tinde să se afirme ca o entitate
teritorială distinctă.
Pornind de la astfel de considerente s-a încercat (P. Cocean, 2002) o
regionare de acest tip, fără a se ajunge însă, în totalitate, la eliminarea
tiparului tradiţional, reflectat în menţinerea unor diviziuni cu un profund
7
substrat natural (Carpaţii Meridionali, Munţii Banatului, Câmpia Olteniei
etc). Dacă din punct de vedere didactic punctul de vedere era parţial
justificat, unităţile respective fiind clar delimitate fizico-geografic şi
îndelung statuate ca atare, din cel al geografiei aplicate, al practicianului
chemat să organizeze şi să amenajeze teritoriul el se impunea reconsiderat.
Ceea ce şi întreprindem în încercarea de faţă bazată pe decelarea orientării
vectorilor de gravitaţie şi perspectiva evoluţiei lor viitoare.
În conformitate cu aceste concepte în cadrul României au fost
delimitate următoarele regiuni: Banat, Crişana, Maramureş – Chioar,
Transilvania Nordică, Transilvania Sudică, Munţii Apuseni, Haţeg – Poiana
Ruscă, Oltenia Nordică, Oltenia Sudică, Muntenia de NV, Curbura,
Regiunea Metropolitană Bucureşti, Bărăgan, Dunărea de Jos, Dobrogea,
Delta Dunării, Bârlad, Culoarul Siretului, Bistriţa – Trotuş, Moldova de NE,
Bucovina (fig. 1).
Se observă că majoritatea absolută a unităţilor delimitate întrunesc
criteriile sistemelor funcţionale: gravitaţia centripetă spre poli, axe sau fâşii;
prezenţa unei baze de susţinere proprii, cât mai diversificată; fluenţa internă
a vectorilor purtători de masă şi energie; un spaţiu mental cu trăsături
particulare. Dacă unele regiuni conservă topicul anterior, vehiculat în
perioada de maximă reverberaţie a regiunilor naturale (Delta Dunării,
Culoarul Siretului, Munţii Apuseni) aceasta se datorează individualizării lor
pregnante şi faptului că ele corespund noilor criterii cerute de caroiajul
regiunilor de program cu însuşiri sistemice.
Pe de altă parte, preluarea unor denumiri specifice provinciilor
geografico-istorice (Bucovina, Crişana, Banat, Dobrogea, Oltenia,
Transilvania, Maramureş) ni se pare adecvată nu numai prin prisma
conservării unui patrimoniu toponimic ci şi pentru faptul că în semnificaţia
lor ele includ toate aspectele geografice definitorii pentru spaţiul respectiv,
naturale şi antropice. A se observa însă că regiunile respective consfinţesc
realităţi geografice şi nu istorice, ceea ce explică abaterile frecvente de la
caroiajul iniţial.
Temă de dezbatere. Discutaţi în grupul dvs de studiu

exemple de criterii posibil a fi utilizate în regionarea
geografică și utilitatea rezultatelor obținute.
8
MODULUL II: Regiunile geografice ale României (1-6)
 Moldova de Nord-Est
 Bucovina
 Bistriţa-Trotuş
 Maramureş-Chioar
 Bârladul
 Culoarul Siretului
Familiarizarea cu caracteristicile esenţiale ale regiunilor geografice
abordate;
Înţelegerea relaţiilor şi funcţionării ansamblurilor regionale
delimitate.
Cuvinte cheie
 baza naturală de susţinere
 componenta demografică şi de habitat
 centrelor polarizatoare
 conexiuni
Referinţe bibliografice modul

1. Cocean, P. (2004), Structura spaţiului mental românesc, Studia
UBB,1.
2. Cocean, P., Filip, S., (2008), Geografia regională a României, Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
3. Ianoş, I. (1981), Puncte de vedere privind analiza geografică
regională a teritoriului României, SCGGG, XXVIII, Bucureşti.
4. Ungureanu, Al., Ungureanu, Irina, Donisă, I. (1994), Les regions
geographiques du territoire de la Roumanie, Ann. Şt. Univ. Al. I.
Cuza, Iaşi.
9
1. MOLDOVA DE NORD – EST
Baza naturală de susţinere
Moldova de nord-est include, o serie de subunităţi

unităţi de relief cu aspect deluros şi de câmpie, Câmpia
Moldovei şi versanţii estici ai culmii deluroase Bour -
Dealu Mare, (Coastei Iaşilor , Dealul Ibăneşti, care
prezintă, în general, aspecte de favorabilitate în raport cu
componenta antropică.
Trăsăturile aride ale climatului înscriu unitatea în cea mai tipică arie
de manifestare a continentalismului de influenţă estică şi nord-estică.
Temperaturile medii ale lunii ianuarie ajung la -4ºC, iar precipitaţiile scad
frecvent sub 400 mm. Crivăţul este o prezenţă specifică în anotimpul rece.
Verile sunt călduroase. Partea vestică, a dealurilor ce mărginesc Culoarul
Siretului, este afectată de influenţele scandinavo-baltice, cu un climat mai
răcoros şi mai umed.
Caracteristicile regimului precipitaţiilor şi configuraţia spaţială a

orografiei se resimt în modul de organizare al reţelelor hidrografice.
Datorită cantităţilor reduse de precipitaţii şi evaporaţiei puternice, în
anotimpul estival numeroase râuri mici, cu un potenţial de scurgere redus,
seacă. Din această cauză Câmpia Moldovei este înţesată de iazuri (Săveni,
Dracşani) ce stochează apa necesară habitatelor umane, pentru pescuit şi
irigaţii. Iazurile sunt un element de puternică specificitate a peisajului
regional. Pentru scopuri complexe, inclusiv hidroenergetice, a fost construit,
în colaborare cu Republica Moldova, lacul de la Stânca-Costeşti, pe Prut.
Biogeografic, Moldova de Nord-Est aparţine subregiunii pontico -
central - asiatică definită de peisajul stepic şi silvostepic. Relativa
omogenitate a condiţiilor pedogenetice a determinat larga extensiune a
solurilor din clasa cernisoluri, cu fertilitate ridicată, la care se adaugă, mai
10
Fig. 2. Regiunea Moldova de NE.
ales în partea vestică, luvosoluri şi insular, în nord-est, pelisoluri.
Resursele subsolului sunt aproape inexistente, exceptând nisipul cuarţos de
la Miorcani, utilizat în industria sticlei, pietrişurile şi nisipurile din luncile
râurilor exploatate în balastiere. Un rol major revine, ca urmare, terenurilor
agricole extinse ce pot fi valorificate pentru diverse culturi sau, în zonele
colinare, plantaţii de pomi fructiferi sau viţa de vie. Extensiunea largă a
fondului funciar agricol s-a realizat în detrimentul suprafeţelor împădurite,
în consecinţă resursele forestiere sunt extrem de limitate. Mai importante
devin obiectivele turistice naturale şi antropice (iazurile, apele minerale de
la Strunga, fauna piscicolă şi cinegetică; bisericile, mănăstirile, muzeele,
11
casele memoriale, palatele (din Iaşi, Botoşani), obiceiurile, tradiţiile şi
folclorul din zonele etnografice Iaşi şi Botoşani.
Componenta demografică şi de habitat a sistemului regional

Din punct de vedere antropic, regiunea Moldovei de nord-est se
constituie într-un veritabil rezervor de populaţie datorită sporului natural din
ultimele decenii ce a asigurat, la nivel naţional, echilibrul periclitat de
comportamentul demografic restrictiv al populaţiei din sud-vestul ţării.
Natalitatea depăşeşte mortalitatea chiar şi în anii tranziţiei, fapt repercutat
însă şi în mărimea fluxului migratoriu spre alte regiuni din ţară sau alte ţări
în vederea asigurării unui loc de muncă. Predomină populaţia rurală,
ocupată în sectorul primar, de naţionalitate română, ortodoxă. Este în
creştere inclusiv prin exod rural, populaţia urbană a oraşelor Iaşi, Botoşani,
Dorohoi, Târgu Frumos, Săveni, Darabani.
Aşezările rurale aparţin grupei satelor mari şi mijlocii, cu structură
răsfirată sau compactă, amplasate lângă apele curgătoare, iazuri, de-a lungul
căilor de acces. Funcţiile lor sunt agricole, cu o serie de specializări în
cultura cerealelor, viticultură (zona Cotnari), pomicultură (Dealu Mare-
Hârlău), legumicultură, agricultură mixtă. Centrul polarizator rămâne oraşul
Iaşi, datorită potenţialului său poziţional, Este în afirmare aria de polarizare
secundară a oraşului Botoşani stimulată de funcţia de reşedinţă judeţeană pe
care o deţine începând din 1968. Dezvoltarea industriei prelucrătoare,
asociată diversificării serviciilor publice a generat o interrelaţie tot mai
strânsă cu propriul hinterland ceea ce a contribuit la creşterea rolului său
atractor. Celelalte centre urbane ale regiunii fac parte din grupa oraşelor
mici (sub 50000 locuitori) şi au un profil în care funcţia industrială se
asociază cu cea agricolă şi de servicii.
Economia regiunii şi perspectivele de dezvoltare

Economia regiunii Moldova de nord-est este mixtă, agricultura şi
industria, dezvoltându-se pe coordonate proprii.
Moldova de Nord-Est, ca sistem teritorial funcţional, se sprijină pe
cei doi poli ai dezvoltării regionale, Iaşi şi Botoşani, şi pe o serie de oraşe
mijlocii şi mici cu rol de optimizare şi armonizare a relaţiilor spaţiale.
Riguros delimitată spaţial, această regiune are perspectiva unei
individualizări şi mai pregnante în perspectivă, odată cu fortificarea
componentelor sale sistemice şi optimizarea lor funcţională. Traversarea sa
de viitoarea autostradă est-vest: Iaşi – Paşcani – Suceava - Vatra Dornei –
Cluj-Napoca - Oradea, cu şanse de prelungire spre est până la Chişinău,
vecinătatea faţă de autostrada necesar a se construi prin Culoarul Siretului
spre Ucraina şi Marea Neagră, magistralele feroviare grefate pe aceleaşi
12
trasee sunt factori favorizanţi ai dezvoltării circulaţiei, a integrării ei în
circuitul larg al schimburilor interregionale. Specializarea agriculturii pe o
serie de ramuri care şi-au probat viabilitatea (cultura viţei de vie şi a pomilor
fructiferi, cultura cerealelor şi creşterea oilor din rasa karakul), stimularea
unor ramuri industriale (alimentară, textilă, construcţia de maşini, materiale
de construcţie, prelucrarea lemnului) ce valorifică materiile prime ale
regiunii şi forţa de muncă excedentară, amplificarea şi diversificarea ofertei
turistice sunt direcţiile ce trebuie urmate pentru atingerea dezideratului
respectiv. În corelaţie cu evoluţia geopolitică din zonă, în cadrul regiunilor
transfrontaliere din care fac parte, cele două centre urbane mari, Iaşi şi
Botoşani, au şanse să-şi extindă aria de gravitaţie şi la nord şi est de Prut.
Analiza chorematică
Ansamblul regional al Moldovei de NE este caracterizat de vasta
extindere a arealelor în care principala caracteristică derivă din dificultatea
de coagulare a câmpurilor de forţă şi de conjugare a fluxurilor de materie,
energie şi informaţie. Acest lucru se datorează în principal faptului că pe
fondul unei economii slab dezvoltate, dominată de o agricultură puţin
performantă, aşezările rurale nu reuşesc să întrunească valenţele unor nuclee
spaţiale elementare, fapt reflectat şi în numărul deosebit de redus al
centrelor polarizatoare supracomunale. Rezultatul se concretizează în
disiparea resurselor şi produselor, antrenate în fluxuri orientate predominant
centrifug şi în fluxuri migratorii intra – şi extraregionale. Pe de altă parte,
centrele urbane de importanţă locală, care ar trebui să aibă un rol de
echilibrare dar şi de dinamizare a reţelei de localităţi inferioare ierarhic, sunt
relativ puţine şi nu dispun încă de suficientă „forţă” în acest sens. În plus,
axele funcţionale regionale au poziţionare periferică. Este cazul atât a axelor
funcţionale secundare (Târgu Frumos - Hârlău – Flămânzi – Botoşani –
Dorohoi şi Dorohoi – Darabani) cât şi a celei principale (Târgu Frumos –
Podu Iloaiei – Iaşi – Sculeni). În această situaţie interacţiunea spaţială şi
funcţională a localităţilor din centrul şi estul regiunii cu vectorii dezvoltării
este de mică intensitate. Axele joncţionale (Botoşani – Săveni, Botoşani –
Ştefăneşti – Stânca), cu un evident caracter de fragilitate dar şi de izolare, se
adaugă sistemului regional, fără a se constitui însă (cel puţin pentru
moment) ca posibile fâşii de gravitaţie care să impulsioneze şi să susţină
dezvoltarea regională. O menţiune aparte trebuie făcută în raport cu centrul
polarizator – municipiul Iaşi, care în ciuda poziţionării superioare în ierarhia
aşezărilor la nivel naţional, nu reuşeşte să contrabalanseze în mod eficient
puternica inerţie a sistemului regional pe care îl polarizează. Valenţele
culturale, demografice şi administrative se dovedesc a fi încă private de o
forţă economică consistentă care să se constituie într-un vector veritabil al
13
dezvoltării regionale.
Chorema: (vezi Cocean P., Filip S., 2008)
2. BUCOVINA

Baza de susţinere a sistemului teritorial este
compusă dintr-un relief variat în care munţii, podişul şi
depresiunile generează un peisaj cu numeroase
posibilităţi de interacţionare cu factorul antropic. Aceasta
datorită anumitor particularităţi morfologice (văi largi şi
depresiuni extinse, culmi aplatizate, versanţi domoli) ce
ridică indicele de favorabilitate al utilizării terenurilor.
Cele două trepte majore de relief, munţii şi podişul, precum şi
orientarea nord-sud a principalelor culmi, determină o serie de particularităţi
climatice între care se înscrie influenţa pregnantă scandinavo-baltică ce
afectează îndeosebi părţile mai joase.
Reţeaua hidrografică este relativ densă, Siretul (poziţionat în
imediata proximitate a regiunii) colectând prin afluenţii săi, Suceava şi
Moldova, întregul drenaj de suprafaţă al sistemului teritorial. Depresiunea
Dornelor este traversată de Bistriţa, afluent pe care Siretul îl primeşte în
afara regiunii de faţă.
În Obcinele Bucovinei şi munţii sus-menţionaţi etajarea vegetaţiei
este evidentă, foioasele fiind urmate de o fâşie de amestec, respectiv de
conifere compacte de molid şi brad. La peste 1650 m altitudine se dezvoltă
etajul subalpin cu jneapăn şi ienupăr, iar deasupra acestuia se situează
pajiştile alpine veritabile. Suprafeţele împădurite depăşesc valorile atinse în
alte masive carpatice, ceea ce conferă regiunii o resursă în plus. Ponderea
crescută a suprafeţelor forestiere în totalul fondului funciar este o
caracteristică comună pentru numeroase unităţi administrativ – teritoriale,
aşa cum este cazul comunelor Putna, Cârlibaba sau Suceviţa. Fauna este
bogată, cu o diversitate ridicată indusă de varietatea ecosistemelor: ursul,
cerbul, căpriorul, mistreţul, jderul, râsul, cocoşul de mesteacăn, ridicând
indicele de atractivitate al fondurilor de vânătoare din principalele masive
montane.
Pe lângă resursele forestiere importante, terenurile agricole relativ
extinse, economia regiunii se sprijină pe zăcămintele de neferoase din zona
Leşu Ursului şi Tarniţa, pe cele de substanţe radioactive de la Crucea, pe
rezervele de sare exploatate la Cacica. Recent, prospecţiunile geologice
14
atestă prezenţa, în Podişul Sucevei, a unor zăcăminte de gaze naturale. O
valoare remarcabilă o are însă patrimoniul turistic, Bucovina putând fi
catalogată ca al treilea pol turistic al României după Litoral şi Delta Dunării.
Bisericile cu fresce exterioare de la Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Humor
sau Arbore sunt incluse în repertoriul monumentelor artei universale. Lor li
se adaugă alte numeroase mănăstiri sau biserici (Dragomirna, Probota,
Solca), Cetatea Sucevei, statui, muzee, valori etnografice specifice. În
Depresiunea Dornelor se află acvifere cu ape minerale, iar climatul munţilor
înalţi este favorabil derulării agrementului hivernal. Relieful pitoresc al
munţilor Rarău, Rodna, Suhard sau Călimani motivează amenajări turistice
de perspectivă, turismul cinegetic şi piscicol completând oferta regiunii.
Fig. 3. Regiunea Bucovina.

Densitatea populaţiei atinge valori mari (100-150 locuitori/km²) în
culoarul Sucevei, Depresiunea Rădăuţi, partea centrală a Depresiunii
15
Dornelor. Ea scade sub 50 locuitori/km² în nordul Podişului Sucevei şi în
zona muntoasă. În balanţa demografică pe medii de viaţă, predomină
populaţia rurală al cărei spor natural se menţine şi actualmente peste valorile
medii ale ţării (regiunea se ataşează Moldovei de nord-est în ceea ce am
putea numi „rezervorul demografic” al României). Structura etnică confirmă
majoritatea covârşitoare a românilor, între minorităţile naţionale cei mai
numeroşi sunt ucrainenii. Dinamica teritorială s-a atenuat sub aspectul
migraţiei sat - oraş, datorită pierderii locurilor de muncă din industrie şi
creşterii şomajului, în schimb a apărut migraţia internaţională pentru muncă,
cu deplasarea populaţiei tinere, preponderent bărbătească în ţări din centrul,
sudul sau vestul Europei. Îmbătrânirea populaţiei este şi aici un proces în
derulare, cu valori mult inferioare altor regiuni ale ţării.
Profilul economic al aşezărilor rurale este extrem de nuanţat.
Predomină satele cu funcţie agricolă, în care creşterea animalelor
(covârşitoare în zona montană şi a Obcinelor) se împleteşte cu cultura
plantelor (în vestul Podişului Sucevei) sau tinde spre o specializare (sate
pomicole, în est). Frecvent apare profilul economic mixt, unde agriculturii i
se ataşează funcţia industrială (Marginea, Baia, Şaru Dornei, Iacobeni).
Aşezările urbane aparţin, cu excepţia Sucevei, oraşelor mici şi
mijlocii. Ele sunt polarizate de fosta capitală a statului medieval Moldova,
oraş care, şi din motive fizico-geografice, reuşeşte să se constituie într-un
centru atractor unic, de mare viabilitate pentru întregul spaţiu regional. Ca
centre de ordinul secundar, se instituie Vatra Dornei, Rădăuţi şi Fălticeni.
Activităţile industriale, axate în general pe valorificarea materiilor prime
locale, definesc funcţiile oraşelor, pentru cele mici intervenind şi profilul
industrial-agricol (Solca), iar pentru oraşul Vatra Dornei este caracteristică
funcţia turistică.

Economia Bucovinei are ca ramură de îndelungată tradiţie
agricultura, creşterea animalelor caracterizând teritoriul pastoral din munţi şi
Obcine, iar cultura plantelor partea estică şi sud-estică a Podişului Sucevei.
Partea sudică a podişului (arealul Fălticeni - Rădăşeni) întruneşte cerinţele
ecologice ale dezvoltării pomiculturii (măr, cireş, vişin), livezile fiind însă
afectate de mutaţiile produse în domeniu după anul 1990.
Corespunzător condiţiilor geografice, tradiţiei şi constrângerilor
socio-economice, agricultura regiunii Bucovina poate fi apreciată ca fiind
una de tip tradiţional, de subzistenţă, în care ponderea terenurilor agricole
cultivate în asociaţie este redusă (sub 5%), iar mărimea medie a
exploataţiilor individuale este, de regulă, sub 2 ha şi cu un grad redus de
mecanizare.
16
Industria este, comparativ cu alte regiuni ale ţării, mai puţin
dezvoltată. Turismul tinde să devanseze celelalte două ramuri, mai ales în
contextul reculului evident suferit de acestea în ultimii ani. Deşi impactul
tranziţiei a fost resimţit şi în domeniul în cauză, redresarea este mai rapidă şi
mai facilă. Turismul cultural focalizat pe obiectivele religioase şi istorice ale
Bucovinei (Voroneţ, Suceviţa, Moldoviţa, Dragomirna, Probota, Humor,
Arbore, cele din Suceava şi Rădăuţi) are o evoluţie ascendentă, iar revenirea
staţiunii Vatra Dornei în rândul bazelor turistice curative şi de agrement
hivernal de importanţă naţională este în curs de realizare. Un rol important îl
joacă turismul rural stimulat de infrastructura calitativ superioară a
aşezărilor bucovinene, în special cele din Ţara Dornelor
Prin toate trăsăturile relevate anterior, Bucovina apare ca un sistem
teritorial bine structurat, suprapus unui spaţiu mental cu însuşiri distilate şi
perfecţionate în timp istoric. Fluxurile materiale şi energetice sunt orientate
dinspre munte spre aria mai joasă de podiş, pe văile Sucevei şi Moldovei
Optimizarea funcţională a acestui sistem depinde în primul rând de
modernizarea infrastructurilor de acces şi comunicare, precum şi de
valorificarea competitivă a elementelor sale de specificitate (agricolă,
turistică, industrială). Destinderea relaţiilor cu Ucraina va oferi sistemului
menţionat largi posibilităţi de afirmare transfrontalieră, prin intensificarea
relaţiilor cu partea nordică a vechiului sistem teritorial bucovinean.
Trăsătura sistemico-funcţională definitorie a ansamblului regional
bucovinean este reprezentată de existenţa unei axe principale cu poziţionare
mediană, orientată vest – est. Ea a fost indusă, pe de o parte de modul de
angrenare spaţială a masivelor montane şi a spaţiilor depresionare
(Depresiunea Dornelor, valea Moldovei) şi pe de altă parte de amplasarea în
cadrul acestor spaţii depresionare a unor importante centre urbane sau
supracomunale (Vatra Dornei, Câmpulung Moldovenesc, Frasin, Gura
Humorului), a căror valenţe polarizatoare (induse prin mecanisme
economice, culturale, administrative, dar şi prin tradiţie) au fost „dublate”
de manifestarea convergentă a fluxurilor naturale şi antropice.
Cea de a doua trăsătură constă în poziţionarea periferică a centrului
polarizator regional – municipiul Suceava. Derivă de aici o serie de
dificultăţi, mai ales în ceea ce priveşte difuzia fluxurilor de materie, energie
şi informaţie înspre interiorul regiunii; este augmentată această dificultate şi
de restrictivitatea cadrului natural generată de caracteristicile morfometrice
şi morfodinamice ale reliefului. Acest fapt induce o altă trăsătură regională
şi anume existenţa unor vaste spaţii în care fluxurile prezintă un evident
caracter centrifug, determinat de modul de manifestare al fluxurilor naturale,
17
preluate însă în cadrul fluxurilor antropice. Aşa se face că exploatarea
resurselor (forestiere, agricole sau de altă natură) generează ieşiri
semnificative de masă şi energie, prea puţin sau deloc stocate în aceste
areale. Se adaugă apoi şi fluxurile demografice induse, fie de prezenţa unor
centre de atracţie locală, fie de fragilitatea structurală a unor aşezări rurale,
fie de factori economici conjuncturali. O notă aparte la nivel regional este
dată de prezenţa în partea estică a două centre urbane de importanţă
regională (Rădăuţi şi Fălticeni) care reuşesc să genereze axe funcţionale
secundare dar care totodată eclipsează oraşele mai noi, fără valenţe
urbanistice reale (Milişăuţi, Solca, Cajvana, etc.), relevând la nivel teritorial
manifestarea unor relaţii care mai degrabă sunt de competiţie decât de
cooperare. Fragilitatea acestor centre urbane, restrictivitatea indusă de
factorii naturali, lipsa unor centre supracomunale puternice, au contribuit la
generarea unor axe care au mai mult caracter joncţional (Vatra Dornei –
Iacobeni – Cârlibaba, Vatra Dornei – Crucea – Broşteni, etc.). Prezenţa unor
sinapse care asigură legături cu sisteme dinafara regiunii (ex. Uncraina,
regiunea Maramureş – Chioar) sunt de natură să îmbunătăţească capacitatea
de integrare spaţială a regiunii la nivele ierarhice superioare (naţionale şi
extranaţionale).
3. MARAMUREŞ – CHIOAR

Regiunea cuprinde teritorii centrate pe
Depresiunea Maramureşului, la care se adaugă o
serie de unităţi depresionare mai mici şi arealele
montane şi deluroase adiacente (vezi harta)
Reţeaua hidrografică este tributară în
exclusivitate Tisei care, pe o lungime de 60 km,
urmează frontiera nordică a ţării. Vişeul şi Iza drenează spaţiul depresionar
maramureşean, Turul se organizează pe versantul vestic al Munţilor Oaş şi
străbate, pe direcţia est-vest, Depresiunea Oaş. Lăpuşul, ca afluent al
Someşului, traversează depresiunea cu acelaşi nume pe care o părăseşte prin
defileul epigenetic de la Răzoare, drenând apoi compartimentul estic al
depresiunii Baia Mare. O notă particulară este dată de prezenţa apelor
minerale aparţinând extremităţii nordice a aureolei mofetice a Carpaţilor
Orientali, denumite în regiune „borcuturi”. Este vorba despre izvoare
carbogazoase şi bicarbonatate, feruginoase, cu debite variabile care sunt
prezente la Săpânţa, Coştiui, Ocna Şugatag, Băile Borşa, Stoiceni, Băile
18
Puturoasa, Valea Măriei, Bixad. Se remarcă şi existenţa izvoarelor
sulfuroase, aşa cum sunt cele de la Cărbunari, Dăneşti şi Dragomireşti, ori
cele clorurate de la Săliştea, Ocna Şugatag şi Coştiui. În exploatările miniere
din zona Baia Mare au fost interceptate strate acvifere termalizate.
La Ocna Şugatag şi Coştiui în urma exploatării îndelungate a sării s-
au format lacuri sărate. În Munţii Rodnei circurile glaciare găzduiesc lacuri
de aceeaşi origine (Iezerul Pietrosu, Buhăescu, Lala). Lacuri de tasare nivală
apar şi în Munţii Maramureşului şi Ţibleş (Vindirel şi Tăul din Măgura
Neagră). În scop hidroenergetic şi pentru alimentarea cu apă a municipiului
Baia Mare a fost construit barajul şi lacul de acumulare de pe Firiza. Un lac
asemănător este cel de la Călineşti Oaş.
Resursele subsolului înscriu regiunea Maramureş - Chioar printre
cele mai bogate în substanţe nemetalifere (plumb, cupru, zinc, aur, argint)
cantonate în minereuri complexe exploatate în masivele lanţului vulcanic,
dar şi la Baia Borşa sau Toroiaga. Structurile diapire ale Depresiunii
Maramureşului au asigurat secole la rând sarea necesară aşezărilor bazinului
panonic, astăzi exploatările fiind sistate. La Răzoare se exploatează mangan.
Demografic regiunea se înscrie în categoria teritoriilor cu spor
natural pozitiv, natalitatea surmontând tendinţa de îmbătrânire a populaţiei
şi creşterea mortalităţii.
Aşezările rurale poartă pecetea unui profund autohtonism relevat de
existenţa milenară a „ţărilor” Oaşului, Maramureşului, Lăpuşului sau
Chioarului unde s-a afirmat o civilizaţie rurală autentică, de mare
originalitate şi viabilitate. Municipiul Baia Mare se detaşează net în raport
cu celelalte oraşe, atât ca şi număr de locuitori, cât şi ca putere de polarizare.
În cadrul reţelei de oraşe relaţiile de subordonare şi ierarhizare sunt
caracterizate de numeroase disfuncţii, induse în primul rând de bariera
orografică care desparte centrul polarizator principal de aşezările urbane ale
Depresiunii Maramureşului. Ca urmare există tendinţa polarizării acestora
de către Sighetu Marmaţiei, capitala de drept a Maramureşului istoric.
Sistemul regional analizat se individualizează şi la nivel economic.
Agricultura tradiţională, prelucrarea artizanală şi industrială a lemnului,
industria extractivă şi de prelucrare a neferoaselor, turismul, se asociază
într-un tot definitoriu pentru spaţiul geografic dat. În spaţiul depresiunilor
Maramureş, Lăpuş, Baia Mare se practică, încă din vechime, o agricultură
de subzistenţă, cu caracter mixt, unde cultura plantelor este localizată în
lunci, pe terase şi pe versanţii cu declivitate mai redusă. La nivel regional,
terenurile agricole deţin 54% din suprafaţă, din care doar 17% sunt
reprezentate de terenuri arabile. Principalele ramuri industriale sunt
reprezentate de industria prelucrării lemnului şi a mobilei, industria textilă şi
19
a confecţiilor, industria alimentară, care au înlocuit ramuri industriale
fundamentale care confereau un profil aparte acestei regiuni: industria
extractivă şi metalurgia neferoaselor.
20
Fig. 4. Regiunea Maramureş – Chioar.
21
Turismul este în expansiune, îndeosebi sub forma turismului rural
pentru care regiunea de faţă are un potenţial de dezvoltare de excepţie.
Apele minerale, peisajul montan, climatul favorabil agrementului hivernal,
dar mai ales bisericile de lemn din Maramureş şi Lăpuş (între care cele de la
Săpânţa - Peri şi Surdeşti sunt printre cele mai înalte din Europa),
obiceiurile, tradiţiile, folclorul sunt un cumul de atracţii de mare valoare.
Staţiunile turistice Izvoare, Borşa, Cvnic, Luna Şes, Ocna Şugatag, Coştiui
reprezintă doar punctul de plecare a turismului de perspectivă. Proliferarea
rapidă a pensiunilor rurale la Vadu Izei, Ieud, Bârsana etc, este un semn că
acest patrimoniu a fost deja receptat la adevărata sa semnificaţie.
Complexitatea factorilor naturali şi a componentei antropice
generează în cadrul regiunii Maramureş - Chioar câteva particularităţi. În
primul rând este vorba despre conturarea unor arii de convergenţă a
fluxurilor naturale şi antropice, corespunzătoare depresiunilor Maramureş,
Oaş, Lăpuş şi Baia Mare. Ultimei îi este caracteristică conturarea unui areal
intens urbanizat poziţionat la contactul cu rama montană a Ignişului şi
Gutâiului, pentru care vectorul l-a constituit municipiul Baia Mare, care a
reuşit să se constituie ca un centru de difuziune a fluxurilor de materie,
energie şi informaţie la nivelele ierarhice inferioare. „Beneficiarii” sunt atât
oraşele mai vechi (Baia Sprie, Cavnic), cât şi comunele aflate în
hinterlandul de imediată proximitate, dintre care unele au evoluat la rangul
de oraş (ex. Tăuţii Măgherăuş). Ariile de convergenţă din vest şi sud-est
(Oaş şi Lăpuş) relevă fiecare, existenţa unui pol local (Negreşti Oaş şi Târgu
Lăpuş), care beneficiind de atribute poziţionale, de atuuri economice dar şi
cele ce ţin de tradiţie, reuşesc să se impună la nivel teritorial pe baza unor
relaţii de coordonare-cooperare, fără a avea însă un rol dinamizator
pregnant.
În cazul Depresiunii Maramureşului se remarcă o situaţie particulară.
Este vorba despre prezenţa unui centru polarizator secundar - municipiul
Sighetu Marmaţiei, care reuşeşte să-şi menţină tradiţionalul rol de „centru”,
în ciuda unui uşor declin conjunctural actual şi a unei poziţionări periferice.
Acest din urmă atribut îi conferă însă şi perspective reale de impunere ca
centru supraregional în contextul rolului de sinapsă conferit după
redeschiderea Punctului de Trecere a Frontierei spre Ucraina. Perspectiva
este însă condiţionată de revigorarea economică a oraşului, de îmbunătăţirea
infrastructurii, creşterea conectivităţii şi permeabilizarea spaţiului ucrainean.
În cadrul Depresiunii Maramureşului se remarcă de asemenea prezenţa unei
axe funcţionale suprapusă văii Vişeului, în condiţiile în care aici sunt
22
amplasate centre urbane (Borşa, Vişeu de Sus) şi supracomunale (Moisei,
Leordina, Petrova) care reuşesc să polarizeze eficient spaţiul adiacent. Cu
caracter secundar se constituie o a doua axă (Sighet – Bârsana –
Dragomireşti - Săliştea de Sus), suprapusă văii Izei, mai fragilă din punct de
vedere structural şi mai estompată din punct de vedere funcţional.
În ansamblu, se poate aprecia că sistemul regional prezintă arii de
certă coerenţă, constituind un întreg funcţional cu valenţe sinergice,
estompate doar de constrângerile morfologice, încă insuficient surmontate.
4. BÂRLADUL

Bârladul defineşte ca topic regiunea
geografică suprapusă unităţii de podiş omonime,
străbătută axial de râul cu acelaşi nume şi
polarizată, în mare parte, de oraşul Bârlad. Ca
urmare, trei elemente de ordin morfologic,
hidrografic şi habitaţional conlucrează la
atribuirea unei denumiri pe care o apreciem, astfel,
potrivită.
Clima unităţii este de podiş, cu accente de tranziţie spre climatul de
câmpie, pe un fond de continentalism evident. Influenţa est-europeană
afectează întreaga regiune, îndeosebi în anotimpul rece. Temperatura medie
anuală oscilează între 8-10º C, iar precipitaţiile intre 450-600 mm. Durata de
strălucire a Soarelui este mare, depăşind 2100 ore anual.
Râurile sunt tributare în primul rând Bârladului (Crasna, Tutova,
Racova, Zeletin, Vaslui) şi apoi Prutului (Elan, Horincea) sau direct
Siretului (Răcătău). Alimentarea este pluvială, cu maxim de primăvară şi
minim estival când unele râuri seacă. Pot apare însă viituri la ploile
torenţiale. Apele freatice sunt cantonate în depozitele friabile, conuri de
dejecţie şi lunci, la adâncimi variabile de până la 20-25 m, uneori având
caracter mineralizat (ex. Răducăneni).
Element definitoriu al peisajului unui sistem teritorial, vegetaţia
regiunii Bârlad este unică pentru România datorită interferenţelor vizibile
între asociaţiile forestiere, cele de silvostepă şi de stepă. Astfel, la peste 400
m altitudine se dezvoltă pădurile de fag, sub această altitudine întâlnim
stejarul şi asociaţiile de amestec. În Colinele Tutovei şi Dealurile Fălciului
predomină silvostepa, iar în Podişul Covurlui se extinde deja stepa cu
23
graminee.
Fig. 5. Regiunea Bârlad.

Aşezările rurale sunt localizate în lunci, pe terase şi versanţi.
Predomină satele mici (în Colinele Tutovei) şi cele mijlocii. Satele de
dimensiuni mari sunt reduse ca număr (cele mai mari comune fiind Zorleni -
9699 locuitori, Fălciu - 6050 locuitori, Stănileşti - 5670 locuitori).
Densitatea lor depăşeşte 6 aşezări/100 km². Aşezările urbane provin, de
regulă, din vechile târguri. Vaslui şi Bârlad aparţin prin numărul locuitorilor
24
oraşelor mijlocii, între 50.000-100.000 locuitori, iar celelalte se încadrează
în categoria celor mici (sub 50.000 locuitori). Funcţia de centru polarizator
regional se dispută între Bârlad (cu un număr mai mare de locuitori) şi
Vaslui (cu funcţii administrative mai importante). Considerăm că poziţia
geografică va avantaja în timp Bârladul aflat la distanţă relativ egală de două
mari centre polarizatoare extra-regionale, Iaşi şi Galaţi (Vasluiul intrând,
prin apropiere, sub incidenţa ariei de influenţă a celui dintâi).

Componenta economică a spaţiului regional are drept suport
fundamental agricultura, urmată de industrie.
Din lipsa materiilor prime necesare, industria s-a afirmat târziu, abia
în a doua jumătate a secolului trecut. Deficitul de resurse, eclipsarea
determinată timp de mai multe decenii au condus la situaţia în care industria
energiei electrice să fie slab reprezentată (termocentrala Bârlad). Mai
importantă este producţia de rulmenţi de la Bârlad, prelucrarea lemnului
(mobilă, butoaie, ambalaje) la Vaslui, Bârlad şi Huşi, materialele de
construcţii la Bârlad şi Vaslui, industria alimentară şi textilă ce valorifică
materii prime locale prezentă în toate oraşele regiunii.
Bârladul reprezintă o tipică regiune defavorizată, cu nivelul de
dezvoltare cel mai scăzut din România, cu numeroase probleme sociale şi
environmentale (determinate de degradarea peisajului sub presiunea
antropică îndelungată). Infuzia de capital în activităţi economice
competitive (între care şi turismul) prefigurate de o strategie de dezvoltare
regională adecvată este stringentă. Creşterea economică bazată pe
valorificarea potenţialului natural şi demografic, precum şi pe poziţia
favorabilă la contactul cu Republica Moldova trebuie să se constituie ca
repere în dezvoltarea viitoare a regiunii.
O primă trăsătură a spaţiului regional bârlădean este dată de larga
extensiune a ariilor cu dificultăţi de coagulare a câmpurilor de forţă. Acest
lucru derivă din ruralizarea profundă, încărcată de arhaism, care nu
beneficiază de pe urma prezenţei centrelor urbane decât într-o măsură
insuficientă.
Cea de a doua trăsătură definitorie derivă din prezenţa celor două
centre (Vaslui şi Bârlad), între care se manifestă cu precădere relaţii de
indiferenţă, rezultate din modesta capacitate de relaţionare determinată prin
mecanisme economice. Conturarea axei funcţionale principale cu orientare
nord – sud (Negreşti – Vaslui – Bârlad – Tecuci) este mai mult rezultatul
manifestării unor fluxuri de tranzit între Moldova de NE (şi în special Iaşi)
25
şi regiunile situate în sudul ţării (Dunărea de Jos, Curbură, etc.), desigur,
fără a neglija rolul celor două centre de importanţă regională în conturarea
acestei axe. Care însă nu dovedesc o reală capacitate de reţinere,
metabolizare şi redistribuire a materiei, energiei şi informaţiei vehiculate pe
aceasta.
În acest context, se remarcă o altă trăsătură, şi anume existenţa unor
axe secundare (Bârlad – Dragomireşti – Secuieni, Bârlad – Bereşti –
Murgeni – Fălciu – Huşi, Tecuci – Târgu Bujor – Oancea), induse de
prezenţa unor centre urbane de importanţă locală sau centre supracomunale
şi axe secundare induse de prezenţa unor sinapse de importanţă regională
sau naţională (Bârlad – Huşi – Albiţa); axele joncţionale sunt şi ele prezente,
făcând relaţia între axa centrală şi centre polarizatoare extraregionale (ex.
Bârlad – Bacău). Generarea unor fluxuri proprii, integrarea în cadrul
mecanismului regional a fluxurilor de tranzit, sunt elemente care pot
contribui la consolidarea acestor axe, la eficientizarea funcţională a lor şi
implicit la creşterea coerenţei sistemului regional. Nu lipsită de imprtanţă
este prezenţa celor două sinapse care conectează regiunea cu sistemele
transfrontaliere, permiţând o valorificare superioară a potenţialului economic.
O ultimă trăsătură majoră derivă din faptul că la nivel regional se fac
simţite influenţele exercitate de trei centre polarizatoare extraregionale (Bacău,
Iaşi şi Galaţi), creându-se astfel premisele de manifestare ale unor tendinţe
centrifuge; situaţia este amplificată mai ales în condiţiile fragilităţii relaţiilor
regionale, determinată de puterea redusă de polarizare a centrelor urbane
existente.
26
5. CULOARUL SIRETULUI

Culoarul Siretului exemplifică în mod
revelator tipul regiunilor anizotrope, cu o desfăşurare
alungită, filiformă şi prezenţa unor centre de
polarizare dispuse axial cu sau fără relaţii între ele.
Unitatea se conturează morfo-hidrografic
suprapunându-se văii şi versanţilor râului Siret de la intrarea sa în ţară, la
Văşcăuţi, şi până la debuşarea sa în spaţiul Câmpiei Siretului. Profilul
transversal al culoarului are lăţimi variabile, între 2,5 km în defileul de la
Răcăciuni şi peste 40 km aval de Roman unde lunca sa se evazează
asemenea unei pâlnii deschisă spre câmpie.
Două elemente au importanţă majoră în funcţionarea sistemului
teritorial şi anume prezenţa numeroaselor confluenţe (Moldova, Bistriţa,
Trotuş, Bârlad) şi înşeuări (Bucecea, Ruginoasa) care s-au transformat în tot
atâtea linii de conexiune biunivocă înspre regiunile învecinate ceea ce îi
conferă în ultima instanţă culoarului rolul de axă de gravitaţie regională
majoră, inclusiv pentru celelalte unităţi teritoriale limitrofe (Bucovina,
Moldova de Nord-Est, Bârlad, Bistriţa - Trotuş). Al doilea element este
constituit din larga dezvoltare a luncii şi numărul apreciabil de terase (8) cu
înălţimi cuprinse între 3-4 m şi 200-210 m ceea a permis o antropizare
accentuată şi localizarea amplă a căilor de comunicaţie.

în conformitate cu elementele de favorabilitate morfologică,
aşezările umane s-au dezvoltat cu precădere pe partea dreaptă a culoarului,
Predomină satele mijlocii şi mari, cu o structură răsfirată şi adunată. Oraşele
ocupă, în general sectorul de luncă având vatra mai extinsă şi fiind legate
direct de magistralele de transport. Oraşele Siret, Paşcani, Roman, Bacău şi
Adjud joacă rolul unor centre de polarizare locale. Spre cerinţele unui centru
de polarizare regională evoluează oraşul Bacău prin complexitatea
funcţională şi potenţialul său demografic şi economic.

Economia regiunii s-a cristalizat pe trei coordonate principale şi
anume agricultura, industria şi transporturile.
Agricultura, ca ocupaţie primordială, cu vechi tradiţii, a valorificat
ponderea ridicată a terenurilor agricole (76% din suprafaţa regiunii). Larga
extensiune a luncilor şi teraselor se reflectă într-o pondere crescută a
27
terenurilor arabile (77,2% din suprafaţa agricolă), adăugându-se importante
suprafeţe cu păşuni şi fâneţe (13,2% din suprafaţa agricolă).
Industria valorifică excedentul de forţă de muncă, avantajele unei
pieţe de desfacere locale largă şi oportunitatea unui transport (inclusiv
internaţional) facil.
Turismul are un potenţial etnografic şi cultural apreciabil (Hanu
Ancuţei, Casa memorială
Vasile Alecsandri de la
Mirceşti, palatul lui Cuza
de la Ruginoasa, curţile
domneşti din Roman şi
Bacău, muzee,
monumente) ce poate fi
valorificat optim prin
turismul de tranzit, turism
rural sau cel cultural de
scurtă durată.
Regiunea
Culoarului Siretului are
largi perspective de
optimizare a funcţiilor sale
sistemice prin dezvoltarea
şi modernizarea căilor de
transport (autostradă şi
TGV) menite a revitaliza
vechiul drum moldovenesc
din Evul Mediu ale cărui
oportunităţi se cer folosite
şi de alte regiuni
geografice din România,
Ucraina sau Polonia.
În cazul Culoarului
Siretului trăsăturile
sistemice regionale derivă
din caracterul de axă
anizotropică. Concordanţa
între configuraţia de
Fig. 6. Culoarul Siretului. ansamblu, ordonarea
28
spaţială a componentelor naturale şi antropice şi structura funcţională dau
nota definitorie a acestei regiuni. În aceste condiţii se remarcă faptul că
înafara fluxurilor de tranzit vehiculate, la nivel regional mai pot fi puse în
evidenţă situaţii de generare şi redistribuire a fluxurilor de materie, energie
şi informaţie. Astfel de “hot spot-uri” şi-au adjudecat de altfel, fie rolul de
centru polarizator (Bacău), fie de centre urbane de importanţă regională
(Roman). Celelalte centre urbane, cu importanţă locală, se integrează
funcţional în ansamblul regional în urma instituirii unor relaţii de
interdependenţă şi cooperare fie cu centrele urbane de rang superior, fie cu
aşezările rurale din proximitate, fie prin rolul de sinapsă pe care îl joacă în
cadrul reţelelor de transport.
O altă trăsătură specifică este legată de conectivitatea crescută cu
sistemele regionale învecinate, fapt care a şi generat un număr ridicat de axe
joncţionale, dispuse de regulă perpendicular pe axa principală. Acest fapt
contribuie la integrarea spaţială şi funcţională cu regiunile învecinate
(Moldova de Nord-Est. Bârlad, Dunărea de Jos, Curbura, Bistriţa – Trotuş,
Bucovina), relaţiile de cooperare fiind susţinute atât de structura şi direcţia
fluxurilor de materie şi energie (ex. resurse, produse finite sau semifinite)
cât şi de fluxurile de informaţie (ex. la nivel administrativ).
6. BISTRIŢA – TROTUŞ

Topicul acestei regiuni derivă de la cele două
râuri, Bistriţa şi Trotuş care o traversează sub formă
unor axe directoare de-a lungul cărora se
concentrează căi de comunicaţie şi habitate umane cu
rol polarizant. Este o unitate funcţională tipică
alcătuită din entităţi peisagistice diferite ca structură,
funcţie şi fizionomie, aparţinând unor subunităţi de
relief carpatic şi subca
Trăsăturile climatului sunt determinate de asocierea elementelor
montane cu cele de dealuri şi depresiuni. Temperaturile medii anuale cresc
de la 2-6°C în munţi la 6-8°C în Subcarpaţi. În schimb precipitaţiile scad cu
altitudinea, de la peste 1000 mm în spaţiul muntos la 600-700 mm în cel
subcarpatic. Bazinetele depresionare cu deschideri înguste facilitează
apariţia inversiunilor termice şi a „lacurilor de frig” hivernale. În
Depresiunea Neamţ se manifestă uşoare influenţe scandinavo-baltice, ca
29
ultimă reflectare a propagării lor spre sud.
Specificul componentei hidrografice derivă din faptul că în
depresiunile subcarpatice apar acvifere cu ape minerale clorurate cum ar fi
cele de la Bălţăteşti, Oglinzi, Solonţ, Caşin, Slănic Moldova.
Resursele, ca suport al economiei regionale, sunt constituite în
primul rând din zăcămintele de petrol de la Moineşti (amintite de D.
Cantemir în Descriptio Moldaviae), depozitele de gaze naturale din nordul
bazinetului depresionar Tazlău, cărbunii din bazinul Comăneşti, sarea gemă
din arealul Târgu Ocna şi sărurile de potasiu de la Tazlău, calcarele din zona
Bicaz - Taşca, etc. Se adăugă fondul forestier montan, terenurile agricole din
depresiunile subcarpatice şi obiectivele turistice naturale (Cheile Bicazului,
Masivul Ceahlău, apele minerale, fondul cinegetic şi piscicol), dar mai ales
cele antropice (lacurile de acumulare de pe Bistriţa, mănăstirile din
Subcarpaţii Moldovei – Neamţ, Agapia, Văratic, Secu, Sihăstria, Caşin;
Cetatea Neamţului, casele memoriale), cu o mare valoare atractivă.

Demografic, regiunea analizată prezintă diferenţieri notabile între
partea montană, mai slab populată şi cea văilor şi depresiunilor subcarpatice,
unde valorile cresc până la peste 140 locuitori/km². Bilanţul teritorial are
valori superioare ale indicelui de favorabilitate în cele trei depresiuni unde
întâlnim majoritatea populaţiei şi principalele oraşe. O situaţie similară
defineşte şi culoarul Văii Bistriţa cu o concentrare mai ridicată a habitatelor.
De reţinut sporul natural superior mediei pe ţară, structura etnică omogenă şi
predominanţa încă a populaţiei ocupate în sectorul primar, agricultură şi
exploatarea lemnului, într-un context general de dominare a ponderii
populaţiei rurale.
Principalul centru polarizator este oraşul Piatra Neamţ spre care
gravitează întregul culoar al văii cu acelaşi nume, dar şi aşezările din
depresiunile Neamţ şi Cracău - Bistriţa.

Baza economică a regiunii situează cele două ramuri primare şi
secundare într-un relativ echilibru.
Agricultura, reprezintă sursa de existenţă a majorităţii absolute a
populaţiei rurale. În conformitate cu constrângerile aferente orografiei,
ponderea terenurilor agricole este de 39% din suprafaţa regiunii, din care
suprafaţa arabilă deţine o pondere relativ redusă: 33%.
Industria s-a afirmat datorită resurselor relativ variate ale solului şi
subsolului (industria chimică, industria lemnului, industria materialelor de
construcţie).
30
Turismul reprezintă un atu important al devenirii economiei
regionale. Cele două tipuri de resurse atractive se află într-un veritabil
echilibru, obiectivele cadrului natural (cheile Bicazului, Bicăjelului sau
Bistriţei, masivul Ceahlău, apele minerale clorurate, fauna cinegetică,
climatul curativ montan, Parcul Natural Vânători Neamţ) fiind concurate de
cele antropice (mănăstirile Agapia, Neamţ, Văratic, Secu, Pângăraţi, Caşin;
Cetatea Neamţului; casa memorială Mihail Sadoveanu de la Vânători Neamţ
şi cea a lui Ion Creangă de la Humuleşti, bisericile şi muzeele din Piatra
Neamţ, barajul şi lacul de acumulare de la Izvoru Muntelui, etc). Între
staţiunile regiunii amintim Bălţăteşti, Oglinzi şi Durău. În satele din arealul
subcarpatic dar şi cele situate pe văile Bistriţei sau Trotuşului turismul rural
are largi perspective de afirmare.
Sistemul regional Bistriţa -Trotuş este structurat pe un suport
morfologic cu două trepte de relief strâns conectate, cu axe de vehiculare a
masei şi energiei grefate pe văi perpendiculare sau oblice, cu un spaţiu
mental relativ unitar derivat din evoluţia asemănătoare a habitatelor umane
şi strânsele relaţii dintre ele. Formele de integrare maximă a componentelor
teritoriale se manifestă în cadrul depresiunilor subcarpatice, care se
constituie ca şi arii de convergenţă a fluxurilor naturale şi antropice. Aici
sunt amplasate principalele centre urbane cu funcţie polarizatoare regională
(Piatra Neamţ şi Oneşti) sau locală, precum şi sistemele de aşezări intens şi
mediu periurbanizate.
Axa funcţională principală (Târgu Neamţ – Piatra Neamţ – Săvineşti
– Roznov – Buhuşi) are o dispunere oarecum periferică, justificată de
conformaţia caroiajului morfologic regional şi de amplasarea unor centre
urbane şi supracomunale viabile structural şi funcţional. Ea este intersectată
perpendicular de două axe joncţionale (Tulgheş – Târgu Neamţ şi Lacu
Roşu – Bicaz – Piatra Neamţ), induse de necesităţile de comunicare ale
regiunilor intra şi extra-carpatice. În acest context se remarcă faptul că atât
culmile subcarpatice cât şi rama montană generează prezenţa unor sinapse
pe care le regăsim în ansamblul sistemului regional cu o valorificare redusă
în raport cu potenţialul poziţional şi funcţional. Tot în categoria axelor
joncţionale cu funcţionalitate asemănătoare sunt: Oneşti – pasul Oituz şi
Comăneşti – Agăş – Brusturoasa - pasul Ghimeş). Se adaugă o axă
funcţională cu rol secundar (Comăneşti – Dărmăneşti – Târgu Ocna –
Oneşti) care, în ciuda dificultăţilor economice conjuncturale, se integrează
în ansamblul regional prin menţinerea relaţiilor de cooperare şi coordonare
în raport cu sistemul de aşezări adiacent. Integrarea acestei axe la nivel
regional se face prin intermediul unui releu de joncţiune (Comăneşti –
31
Moineşti – Tazlău – Roznov), al cărei potenţial rămâne încă insuficient
valorificat.
Fig. 7. Regiunea Bistriţa – Trotuş.

Spaţiul montan joacă rolul unei largi arii centrifuge, în care
orientarea fluxurilor naturale este dublată de distribuţia periferică fluxurilor
de materii prime. Utilizarea locală a acestora se face doar izolat şi
insuficient, astfel că structurile economice rezultate sunt relativ fragile
(Bicaz, Brusturoasa, Agăş, Slănic Moldova).
32
Temă de dezbatere. Discutaţi în grupul dvs de
studiu a s p e c t e r e f e r i t o a r e l a r e s u r s e l e
turistice prezente în regiunile
studiate și modul de valorificare
optimă a acestora
33
Modulul III: Regiunile geografice ale României (7-12)
 Transilvania Nordică
 Transilvania Sudică
 Munţii Apuseni
 Crişana
 Haţeg-Poiana Ruscă
 Banatul
 Familiarizarea cu caracteristicile esenţiale ale regiunilor geografice
abordate;
 Înţelegerea relaţiilor şi funcţionării ansamblurilor regionale
delimitate.
Cuvinte cheie
 conexiuni
1. Cocean, P. (2004), Structura spaţiului mental românesc, Studia
UBB,1.
3. Ianoş, I. (1981), Puncte de vedere privind analiza geografică
regională a teritoriului României, SCGGG, XXVIII, Bucureşti.
geographiques du territoire de la Roumanie, Ann. Şt. Univ. Al. I.
Cuza, Iaşi.
34
7. TRANSILVANIA NORDICĂ

Este o unitate teritorială pregnant individualizată,
atât sub aspectul componentelor, cât şi a funcţionării
sistemului său teritorial. Cuprinde, aşa cum o arată şi
topicul atribuit, partea nordică şi centrală a Depresiunii
Transilvaniei (cu excepţia Depresiunii Lăpuşului,
integrată regiunii Maramureş-Chioar), inclusiv rama
montană a acesteia. De asemenea, i se integrează spaţiul
depresionar al Giurgeului definit de o relativă izolare
geografică. Limita sa sudică este mai sinuoasă, suprapunându-se în general
interfluviului dintre cele două Târnave până amonte de Blaj de unde trece pe
versantul stâng al Târnavei Mari pentru a coborî în culoarul Mureşului aval
de Alba Iulia. Faptul că suportul său fizico-geografic are două coordonate
morfologice majore, culoarele mijlocii ale Mureşului şi celor două Someşe,
îndreptăţeşte atribuirea şi a altui topic, derivat din asocierea numelui râurilor
în cauză (Mureş - Someş).
Morfologia dominantă este dată de prezenţa subunităţilor de podiş,
la care se adaugă cele montate, a căror distribuţie şi altimetrie se reflectă în
caracteristicile climatice şi hidrografice.
O notă aparte este dată de faptul că apele subterane din Câmpia
Transilvaniei sunt bogate în săruri ce le reduce calitatea şi le face improprii
consumului. Tipice pentru aceeaşi unitate sunt iazurile (Geaca, Ţaga,
Cătina, Zau de Câmpie) a căror geneză este legată de existenţa unor condiţii
naturale ale acumulării apei (văi cu pantă redusă, afectate frecvent de
bararea prin alunecări de teren a cursurilor, praguri litologice determinate de
intersectarea unor orizonturi de roci mai dure) dar şi de nevoia stocării
acesteia în anotimpul secetos ceea ce a orientat preocuparea antropică spre
conservarea şi, de ce nu, apariţia de noi lacuri.
35
Fig. 8. Regiunea Transilvania Nordică.
36
Apele minerale clorurate însoţesc structurile diapire marginale.
Munţii Căliman, Gurghiu, Harghita şi depresiunile de baraj vulcanic
Giurgeu, Borsec, Bilbor, Tulgheş se înscriu în „aureola mofetică” a
Carpaţilor Orientali, prelungită spre nord pe toată rama estică a
depresiunii transilvane. Aici se află o parte însemnată din cele peste 3000
de izvoare cu ape minerale ale României (Borsec, Topliţa, Sângeorz Băi,
Târlişua, etc.). Activitatea îndelungată de exploatare a sării a creat
condiţiile formării lacurilor antropo-saline precum cele de la Băile Turda
sau Ocna Dej. În schimb Lacul Ursu de la Sovata, unic în Europa prin
intensitatea fenomenului de heliotermie (încălzirea, până la 50-60ºC a
stratului de apă de la suprafaţă, printr-un efect de seră indus de prezenţa
unui strat subţire de apă dulce peste apele sărate), s-a format în condiţii
naturale, prin acumularea apelor într-o depresiune rezultată prin
dizolvarea sării.
Resursele solului şi subsolului devin premise ale dezvoltării regiunii
în perspectivă. Regiunea posedă zăcăminte de gaz metan în Câmpia
Transilvaniei şi Podişul Târnavelor, exploatate la Sărmăşel, Şincai, Zau
de Câmpie, Mociu şi Puini, mari rezerve de sare pe bordurile estică şi
vestică ale depresiunii, minereuri nemetalifere în munţii Rodnei şi
Ţibleşului, caolin la Parva şi Aghireş, ape minerale clorurate şi
carbogazoase. Fondul forestier este de bună calitate, deşi exploatarea
anarhică din ultimii ani i-au redus suprafaţa, iar terenurile agricole permit
afirmarea a numeroase subramuri ale culturii plantelor sau creşterii
animalelor.

Resursele umane derivă din numărul, densitatea şi structurile
populaţiei. Picturile rupeste din Peştera Cuciulat din Podişul Someşan şi
vestigiile arheologice (cetăţile halsttatiene de la Teleac şi Ciceu Corabia)
amintesc de vieţuirea şi constituirea habitatelor umane încă din preistorie.
Limesul Daciei romane urma linia castrelor de la Buciumi, Românaşi,
Căşei, Ilişua, Orheiu Bistriţei situate în nordul regiunii analizate. Peste
fondul general al populaţiei autohtone s-a suprapus, începând din secolul
XI, cel al populaţiei maghiare, iar din secolele următoare, în unele zone (cea
a Bistriţei, spre exemplu) al saşilor colonizaţi. A rezultat un amestec etnic cu
numeroase aspecte de multiculturalitate.
Densitatea populaţiei atinge valori mari, între 100-150 locuitori/km²
în culoarele râurilor Someş, Mureş, Târnava Mare sau Târnava Mică,
respectiv în depresiunile marginale. Mai slab populată este partea muntoasă
37
şi centrul Depresiunii Transilvaniei. Dinamica naturală înregistrează un
recul evident după 1990, căderea natalităţii şi creşterea mortalităţii reducând
sporul natural chiar şi în zonele recunoscute ca rezervoare demografice
(Ţara Năsăudului, Valea Nirajului, Podişul Someşan). Extrem de complexă
este dinamica teritorială, fenomenul migraţiei pentru muncă în ţările vestice
fiind deosebit de ilustrativ în unele zone (bazinul Someşului Mare). De
remarcat antrenarea în acest exod a populaţiei rurale, pe fondul reducerii
locurilor de muncă din oraşe (alimentate de navetism) şi a stagnării
economice din ultimii ani.
Centrul polarizator principal este Cluj-Napoca, ale cărui funcţii
economice, culturale, turistice, administrative îl detaşează în raport cu
celelalte. În plan secund se află oraşele Târgu Mureş, Alba Iulia şi Bistriţa.
Oraşele mari au funcţii industriale importante, cele mijlocii şi mici asociind
însă şi funcţia agricolă. Unele se impun prin activităţile turistice (Sovata,
Sângeorz Băi). Se remarcă disiparea în teritoriu a oraşelor şi constituirea
unor veritabile axe urbane de-a lungul Mureşului şi afluenţilor Someşului.

Economia Transilvaniei nordice integrează strâns industria şi
agricultura, urmate de servicii şi turism.
În ciuda faptului că regiunea dispune de terenuri agricole cu o
pondere semnificativă (65% din suprafaţă), varietatea condiţiilor orografice
face ca ponderea terenurilor arabile sa fie destul de redusă (34,4% din
suprafaţa agricolă). Industria are îndelungate tradiţii în oraşele mari.
Activităţile turistice cuprind întregul spectru de tipuri şi forme
aparţinând turismului recreativ, curativ şi cultural. Staţiunile propriu-zise
sunt însă mai puţine (Borsec, Sângeorz-Băi, Turda Băi, Sovata, Praid,
Colibiţa) ceea ce denotă totuşi faza incipientă a exploatării turistice a unui
potenţial atractiv consistent. Turismul recreativ se practică în arealul
montan (Rodnei, Bârgău, Călimani). Curativ se valorifică lacurile sărate
(lacul Ursu de la Sovata, lacurile de la Băile Turda), apele minerale de la
Sângeorz Băi, climatul salinelor de la Praid, Turda sau Ocna Mureş. Pentru
turismul cultural, cu un pronunţat caracter de tranzit, oraşele regiunii, mai
ales Cluj Napoca, Alba Iulia, Târgu Mureş, dar şi Bistriţa, Dej, Blaj, Aiud,
Turda, etc. oferă o gamă variată de obiective: muzee, monumente, instituţii
culturale, biserici. Fondul turistic etnografic este bine conservat ceea ce
oferă turismului rural motivaţii reale în perspectivă.
38
În ciuda suprafeţei mari, coerenţa sistemului regional nord-transilvan
este pregnantă. Acest lucru se datorează în principal faptului că sunt
prezente o serie de centre polarizatoare de importanţă regională care au
generat şi susţinut relaţii teritoriale complexe, care au ca finalitate
afirmarea unei conlucrări sinergetice. O primă manifestare spaţială a
acestor relaţii sinergetice se face sub forma câtorva axe funcţionale.
Axa principală, cu orientare generală nord - sud (Dej – Cluj – Turda
– Câmpia Turzii – Aiud – Teiuş – Alba Iulia) are o poziţionare periferică,
care dezavantajează într-o anumită măsură întregul sistem regional. În
schimb, utilizând poziţionarea pe culoare morfologice şi la contactul unor
unităţi de relief diverse, această axă se impune prin dinamism şi prin
faptul că, în ciuda relaţiilor concurenţiale dintre centrele polarizatoare
care o jalonează, acestea au reuşit să se constituie de cele mai multe ori
ca nuclee de dezvoltare ale căror câmpuri de forţă s-au făcut simţite şi în
interiorul regiunii. O particularitate a acestei axe derivă din faptul că
suferă o bifurcare în sectorul său nordic, beneficiind de un coridor de
comunicaţie de importanţă naţională (şoseaua E 60 şi magistrala
feroviară 3) care face legătură cu vestul ţării, fapt ce a permis apariţia
unei protuberanţe a câmpului de forţă al municipiului Cluj-Napoca înspre
această direcţie, pornind, într-o primă etapă de la dinamizarea dezvoltării
ariei periurbane (Floreşti, Gilău), cu extindere spre Huedin. Acesteia i se
ataşează o serie de axe secundare care în general au poziţionare nord-sud
şi est - vest.
8. TRANSILVANIA SUDICĂ
Delimitarea, în premieră, a unei regiuni în

sudul Depresiunii colinare a Transilvaniei este
motivată de următoarele aspecte:
- existenţa unui teritoriu polarizat de o serie
de centre situate în depresiunea intramontană a Ţării
Bârsei, respectiv în culoarul depresionar Făgăraş -
Sibiu;
- apariţia unui prag gravitaţional sinuos, în
zona Târnavei Mari, unde o serie de microsisteme urbane şi rurale sunt
polarizate divergent, unele spre centrele menţionate anterior, altele spre
centre integrate în sistemul Transilvaniei Nordice;
39
- constituirea unui spaţiu mental cu trăsături asemănătoare
determinat de prezenţa „mărginimii” şi a unui fost liant de natură etnică
aparţinând populaţiei săseşti ce şi-a pus o pecete notabilă asupra etnosului,
socialului şi comportamentalului regional;
- disfuncţiile apărute în cadrul unei singure regiuni geografice
circumscrisă întregului bazin depresionar transilvan (Cocean, P. 2002),
unde nu există încă nici-un centru polarizator capabil de-a atrage şi a-şi
subordona prin relaţii biunivoce întregul teritoriu.

Componenta naturală a sistemului regional este constituită de o
asociere de subunităţi de relief cu caracter eterogen, aparţinând Carpaţilor şi
Depresiunii Transilvaniei (vezi harta).
Climatul regiunii este favorabil activităţilor umane datorită
amplitudinilor limitate ale parametrilor meteorologici, a manifestărilor
normale, într-un ecart tolerabil a maximelor şi minimelor acestora.
La Bazna, dar mai ales în Depresiunea Braşovului, la Zizin,
Malnaş, Bodoc, Vâlcele, Covasna sunt localizate acvifere cu ape minerale,
iar la Covasna sunt cele mai cunoscute solfatare (emanaţii de bioxid de
carbon), ca intensitate, din Europa. Baza de materii prime a Transilvaniei
sudice este formată din resurse variate dar în cantităţi modeste (cărbuni,
petrol, sare, roci de construcţie), oarecum mai bine reprezentate fiind
resursele de gaze naturale.
Masivele Făgăraş, Postăvarul şi Piatra Mare au un relief
spectaculos, iar în masivele menţionate dar şi în Munţii Cindrelului se
întrunesc condiţii pentru practicarea sporturilor de iarnă. Se adaugă apele
minerale ale Depresiunii Braşovului care au intrat deja în valorificarea
curativă de profil. Braşovul, Sibiul, Făgăraşul, Sighişoara sau Mediaşul
sunt centre urbane cu o zestre turistică medievală remarcabilă (obiective
istorice, religioase, culturale, monumente), iar zonele etnografice ale
Sibiului, Făgăraşului, Braşovului sau Târnavei sunt recunoscute prin
obiceiurile, tradiţiile şi folclorul lor. Unice pentru această regiune sunt
bisericile fortificate edificate de populaţia săsească în numeroase localităţi
(Slimnic, Biertan, Saschiz, Axente Sever, Hărman, Feldioara, Şeica Mică,
Cristian, Cisnădioara).
40
Fig. 9. Regiunea Transilvania Sudică.
41
Una din caracteristicile demografice este reprezentată de densitatea mare a
populaţiei în depresiunile sub-montane, de peste 125 locuitori/km², şi răspândirea sa largă
în zona de podiş. Exceptând arealul Branului, popularea spaţiului montan este mult mai
redusă, datorită fragmentării şi declivităţii pronunţate a formelor sale. Pe lângă populaţia
românească, dominantă numeric, aici este localizată cea mai importantă comunitatea
germană (saşii) din Transilvania. Ea a fost mult mai numeroasă, dar consecinţele celui de-
al doilea război mondial s-au reflectat negativ asupra acesteia (deportări, migrarea spre
Germania). În nordul Depresiunii Braşovului există numeroase localităţi cu populaţie
maghiară (secuiască).
Aşezările rurale etalează în structura, textura şi funcţiile lor condiţionările de ordin
natural, istoric, economic, social şi etnic exercitate în geneza şi evoluţia habitatelor.
Satele risipite (Jina, Poiana Sibiului) sunt mai rare şi sunt legate de ocupaţia pastorală a
românilor din „mărginime”. Aceeaşi populaţie şi-a edificat însă şi sate compacte
(Răşinari, Gura Râului, Orlat) în Depresiunea Sibiului. Satele săseşti din aria depresionară
sau de podiş sunt de tip compact şi prezintă o arhitectură specifică (Apold, Biertan).
Sistemul urban este polarizat, direct şi indirect, prin centre de niveluri diferite, de
către Braşov, urmat de Sibiu. Se remarcă prezenţa celor două centre majore, care
polarizează o serie de oraşe-satelit afirmate în proximitate, caz unic în România prin
specificitatea lui. O tendinţă de individualizare se manifestă la oraşele situate pe Târnava
Mare unde Copşa Mică, Mediaşul şi Dumbrăveni sunt atrase spre Sibiu, iar Sighişoara se
află la interfaţa a trei poli atractori: Braşov, Sibiu şi Târgu Mureş.

Componenta economica a regiunii se distinge prin dezvoltarea relativ echilibrată a
celor trei ramuri, agricultura, industria şi turismul.
Agricultura are o serie de subramuri de mare tradiţie, prima dintre ele fiind
creşterea ovinelor, în care depresiunile Sibiu, Făgăraş şi Braşov s-au specializat fiind,
secole la rând, cea mai importantă zonă producătoare de lână din perimetrul actual al
României.
Industria are ca repere principale ramuri cum sunt construcţia de maşini, industria
lemnului, industria chimică, textilă şi alimentară.
Turismul este o ramură economică în creştere, pornindu-se de la resursele
atractive naturale şi antropice existente. În jurul Braşovului turismul montan are o mare
tradiţie datorită vecinătăţii Bucegilor, dar şi a altor masive pitoreşti (Postăvarul, Piatra
Mare). În acest moment staţiunea Poiana Braşov se află în fruntea bazelor turistice
specializate în agrement hivernal din ţară. O urmează îndeaproape staţiunea Păltiniş şi
Bâlea (Bâlea Lac şi Bâlea – cascadă). Pentru turismul curativ prioritatea o deţine staţiunea
Covasna unde apele minerale conţin peste 2 800 mg/l C02, iar mofetele sunt cele mai
concentrate din continentul european (97-98% C02). Staţiuni balneare mai mici sunt Ocna
Sibiului, Vâlcele, Bazna, Homorod.
Transilvania Sudică este un domeniu reprezentativ pentru turismul cultural.
Perspectivele regiunii sunt generate de o serie de factori favorizanţi şi anume:
poziţia geografică sinonimă unui „loc central” al spaţiului naţional, resursele naturale
variate (cu accent pe cele turistice şi agricole), standardul de dezvoltare economico-socială
atins (superior mediei pe ţară), modelul de convieţuire interetnică moştenit etc.
Structurarea spaţială a sistemului regional sud-transilvan este relativ simplă,
principalele elemente fiind reprezentate de ariile de convergenţă a fluxurilor naturale şi
antropice, axe funcţionale şi centre polarizatoare. Principala trăsătură constă în conturarea
unei axe funcţionale principale cu orientare vest – est, poziţionată median în cadrul
regiunii: Sebeş – Miercurea Sibiului – Sibiu – Avrig – Victoria – Făgăraş – Braşov. Se
constată că în cadrul acestei axe sunt prezente atât centre polarizatoare de importanţă
locală, cât şi principalii poli regionali.
Vasta depresiune a Braşovului a favorizat prezenţa câtorva centre urbane de
importanţă locală (Baraolt, Sfântu Gheorghe, Târgu Secuiesc, Covasna), ce au generat axe
funcţionale secundare care converg spre centrul polarizator regional.
Acestui angrenaj i se adaugă o axă secundară care s-a conturat în urma
manifestării unor relaţii de cooperare şi subordonare ierarhică şi funcţională: Sibiu –
Agnita, relativ fragilă în lipsa unor centre supracomunale care să asigure o difuziune mai
eficientă a fluxurilor de materie, energie şi informaţie în teritoriu.
Cu caracter anizotrop, se remarcă axa Târnavei Mari care, deşi poziţionată
periferic, echilibrează prin contrapondere câmpurile de forţă manifestate la nivel regional.
De remarcat că potenţialul rezultat din poziţionarea în centrul teritoriului naţional
a fost valorificat superior, regiunea constituindu-se ca un motor al dezvoltării naţionale;
conectivitatea şi integrarea cu sistemele regionale învecinate este asigurată prin
intermediul unor sinapse care contribuie la surmontarea restrictivităţii induse de barierele
morfologice şi totodată asigură intrările şi ieşirile fără sincope ale fluxurilor de materie,
energie şi informaţie.
9. MUNŢII APUSENI

Ca unitate teritorială, regiunea poate fi luată în considerare
atât sub raportul elementelor cadrului natural, cât şi al potenţialului
de polarizare a concentrărilor umane (centre, axe) în funcţie de
tendinţele, spontane sau dirijate, de evoluţie a teritoriului.
Caracteristic pentru această regiune este existenţa unei game
extrem de variate de forme de relief: depresiuni şi culoare, platouri,
culmi aplatizate, versanţi prelungi, creste ascuţite, masive izolate.
Ele vor determina atât o diversitate de ordin peisagistic, cât mai ales
condiţii nuanţate sub raportul populării şi al modului de utilizare
agricolă a terenurilor. Accesibilitatea ridicată va face posibilă
popularea intensă ceea ce le va atrage atributul de „cea mai umanizată unitate carpatică”.
Pe de altă parte, din punct de vedere geologic, ei relevă o mare varietate
petrografică, ceea ce a determinat o bogăţie deosebită în resurse subsolice, cât şi un mozaic
peisagistic de mare valoare turistică.
Climatul general este cel specific montan, cu manifestarea etajării elementelor
climatice, temperaturi medii anuale de 2-60C, şi precipitaţii abundente de 800-1000 mm
anual. Versantul vestic, aflat sub directa influenţă a maselor de aer vestice este mai umed
(peste 1500 mm precipitaţii anual la Stâna de Vale) În opoziţie, pe latura sud-estică a
Munţilor Apuseni masele de aer sunt foehnizate, ducând la creşterea uşoară a temperaturii
medii anuale şi scăderea cantităţilor de precipitaţii în culoarul depresionar Alba Iulia –
Turda (500-700 mm). Depresiunile (Brad, Gurahonţ, Huedin, Vad - Borod) au un climat
specific, cu frecvente fenomene de inversiune termică, nebulozitate ridicată, ceaţă.
Hidrografic, Munţii Apuseni sunt un adevărat „castel de ape”. Reţeaua de drenaj
este foarte densă datorită precipitaţiilor bogate. Versantul vestic este drenat de cele trei
Crişuri (Alb, Negru şi Repede) şi de Barcău, spre est de Someşul Mic, Arieş şi Ampoi.
Potenţialul hidroenergetic bogat este valorificat prin lacurile de acumulare, realizate pe
Someşul Cald (Tarniţa, Fântânele - Beliş), Iada (Leşu), Valea Drăganului (Floroiu).
Apele subterane cuprind pânze freatice lipsite de continuitate, arealele carstice
determinând mari acumulări drenate prin izbucuri (Galbenei, Tăuz, Coteţul Dobreştilor,
Bratcani, Izbândiş). În regiunea de contact cu Dealurile şi Câmpia de Vest, în lungul
faliilor carpatice marginale apar apele termale mineralizate (Vaţa, Moneasa sau Geoagiu-
Băi), de o mare importanţă balneară.
Vegetaţia naturală dominantă este cea de pădure, cu etajul fagului şi cel al
coniferelor. O mare parte din economia tradiţională a populaţiei autohtone, îndeosebi cea
din Ţara Moţilor, se bazează pe exploatarea şi prelucrarea lemnului. Din cauza populării
continue vegetaţia forestieră a fost exploatată, reducându-se considerabil suprafeţele
ocupate cu păduri. Pajiştile alpine din Biharea, Vlădeasa sau Muntele Mare, au fost şi ele
afectate de sistemul de creştere a animalelor.
Fig. 10. Regiunea Munţilor Apuseni

Lemnul pădurilor constituie şi în prezent o resursă importantă, fiind folosit în
fabricile de prelucrare a lemnului. Prezenţa păşunilor şi fâneţelor favorizează creşterea
animalelor.
O categorie importantă de resurse revine potenţialului turistic deosebit al acestei
regiuni. Complexul carstic „Cetăţile Ponorului”, Peştera Urşilor, peşterile Meziad,
Vântului, Vadu Crişului, Cetăţile Rădesei, Gheţarul de la Scărişoara, Huda lui Păpară,
cheile Turzii Someşului Cald, Galbenei, Ordâncuşei, Sighiştelului, Galdei, Râmeţului,
ponoarele Vânătara, Runcşor, Toaia; structurile geologice inedite ale Detunatelor,
rezervaţiile fosilifere (Dealul cu Melci), sunt doar câteva din nenumăratele valori
peisagistice naturale de care beneficiază acest spaţiu. La acestea se adaugă valorile
etnografice şi culturale cuprinzând satele tradiţionale, portul popular, sărbătorile şi datinile,
meşteşugurile etc. Varietatea şi unicitatea peisajelor, bogăţia tradiţiilor etnografice
constituie resurse încă insuficient valorificate, fiind în curs de constituire sistemul de
exploatare de tip rural.
Condiţiile naturale relativ favorabile pentru o zonă montană (numărul mare al
depresiunilor şi văilor, altitudinile moderate, prezenţa resurselor solului) au permis
umanizarea accentuată a acestei regiuni. Populaţia este repartizată inegal în teritoriu, arii de
concentrare înregistrându-se în depresiunile golf (Beiuş, Nucet, Ştei; Aleşd; Sebiş, Ineu,
Gurahonţ), în culoarele marginale sau în zonele miniere (Brad, Abrud, Câmpeni, Zlatna) în
vreme ce suprafeţele intens împădurite (Padiş-Lumea Pierdută) sunt nepopulate.
Aşezările rurale specifice sunt „crângurile” care sunt sate mici (sub 500 locuitori)
cu structură risipită. Problema actuală cu care ele se confruntă este depopularea spontană
cauzată de migrarea în masă a populaţiei tinere şi indicele mortalităţii ridicat la cea
vârstnică. Aşezările urbane sunt vechi târguri sau centre miniere şi în general, încadrabile
în categoria oraşelor mici. Principalul centru care polarizează spaţiul Munţilor Apuseni
este oraşul Câmpeni, al cărui rol este determinat atât de poziţia relativ centrală în cadrul
regiunii, de potenţialul de comunicaţie, cât şi de rolul istoric. Noul oraş Geoagiu are o
funcţie turistică bazată pe valorificarea milenară a apelor termale şi termo-minerale din
calcarele anticlinalului Boi - Rapolt - Rapolţel.
Economia regiunii este relativ diversificată: agricultură, industrie extractivă şi
prelucrătoare, industria lemnului, turism.
Agricultura îmbracă un caracter mixt, creşterea tradiţională a animalelor (ovine,
bovine şi porcine) depăşind sectorul vegetal. Ambele îmbracă un caracter extensiv şi sunt
de productivitate scăzută, asigurând produse de subzistenţă.
Aceste caracteristici au la bază faptul că, în conformitate cu constrângerile
orografice, climatice şi pedologice, ponderea terenurilor arabile este deosebit de redusă
(~7,5% din suprafaţa agricolă), mai semnificativă fiind ponderea păşunilor şi fâneţelor
(52,2% din suprafaţa agricolă). Acestea din urmă au ponderi mai ridicate, în numeroase
comune valorile depăşind 70%.
Activităţile industriale sunt reprezentate de industria extractivă, producţia energiei
electrice (termocentrala de la Brad şi a hidrocentralelor amplasate pe Someşul Cald, Iada
şi Crişul Repede), industria materialelor de construcţie. Prelucrarea lemnului, îmbracă atât
un caracter artizanal (cunoscută este măestria moţilor în fabricarea vaselor şi articolelor din
lemn), cât şi unul de tip industrial (mobilă şi alte produse din lemn). Centre de referinţă
sunt Câmpeni, Beiuş şi Brad.
Turismul valorifică doar o parte nesemnificativă a potenţialului atractiv natural şi
antropic al regiunii. Staţiunile Moneasa, Geoagiu-Băi, Vaţa de Jos, Stâna de Vale,
Arieşeni, Băişoara, Beliş - Fântânele cărora li se adaugă alte cabane şi popasuri turistice
(Padiş, Leşu, Vadu Crişului, Râmeţ, Cerbul, Meziad etc) sunt simple avanposturi ale unor
amenajări de amploare ce se cer realizate. Un avânt deosebit a luat în ultimul timp turismul
rural, anumite localităţi din bazinul Arieşului Mare (Albac, Scărişoara, Gîrda de Sus,
Arieşeni), depresiunea Huedin (Sâncrai, Izvoru Crişului), depresiunea Beiuş (Meziad,
Pietroasa, Chişcău) devenind prin pensiunile lor ţinte ale unui număr în creştere de
vizitatori.
Profilul economic de perspectivă al regiunii situează pe primul loc, detaşat,
turismul, urmat de agricultura ecologică, prelucrarea eficientă şi controlată a resurselor
lemnoase, mineritul substanţelor nemetalifere.
În mare măsură modelul regional al Munţilor Apuseni apare ca o reţea dendritică,
cu liniile suprapuse axelor de gravitaţie naturală şi antropică (văi, căi de comunicaţii),
ochiurile reţelei fiind suprapuse masivelor montane, şi acestea intens umanizate. În cadrul
său pot fi evidenţiate subregiuni, desfăşurate pe principalele văi şi căi de comunicaţii, care
deversează gravitaţional către ariile adiacente.
Din punct de vedere funcţional, apare o axă principală, juxtapusă văii Arieşului cu
legătură spre depresiunea Beiuş. Atributele sale derivă din faptul că înglobează una din
principalele căi de penetraţie a spaţiului montan, din faptul că asigură legăturile de
transport şi interconectivitatea pentru principala entitate regională de tip „ţară” din
Apuseni – Ţara Moţilor, la care se adaugă faptul că este jalonată de centre polarizatoare de
importanţă regională (Câmpeni şi Beiuş) şi locală (Ştei) ale căror câmpuri de forţă
integrează teritorii vaste, în ciuda unui potenţial economic limitat.
Pentru compartimentul nordic al sistemului, axa Crişului Repede se remarcă în
primul rând prin funcţia de tranzit pe care o îndeplineşte, fapt ce a fost speculat de unele
aşezări (Ciucea, Bratca, Şuncuiuş), a căror dezvoltare este frânată de restrictivitatea indusă
morfologic. Beneficiind de un context spaţial de convergenţă a fluxurilor naturale şi
antropice, oraşul Aleşd a reuşit să-şi consolideze poziţia şi să se constituie ca un nucleu
local al dezvoltării, cu rol de coordonator în raport cu aşezările din jumătatea vestică a
axei.
Compartimentul sudic al Munţilor Apuseni relevă prezenţa unei axe cu caracter mai
sinuos (Zlatna – Abrud – Brad – Vârfurile – Sebiş – Ineu), în care centrele urbane sunt
amplasate în ariile de convergenţă a fluxurilor naturale şi antropice, asigurându-şi astfel un
potenţial mai ridicat în ceea ce priveşte input-urile dar şi output-urile de materie, energie şi
informaţie. Sfera lor de influenţă este augmentată în raport cu potenţialul economic şi
demografic datorită includerii în relaţiile de coordonare şi subordonare a componentei
„tradiţie” fapt ce modifică semnificativ modul de raportare a comunităţilor umane care se
raportează la acestea.
Suprapus unui spaţiu montan, sistemul regional analizat relevă existenţa unor vaste
arii centrifuge, în care fluxurile naturale şi cele antropice se dublează reciproc în ceea ce
priveşte direcţia şi sensul. Manifestarea în timp îndelungat, a unor factori conjuncturali
economico-sociali, a făcut ca rezultatul să se concretizeze în depopularea satelor,
îmbătrânirea demografică, în şubrezirea relaţiilor din cadrul sistemelor de aşezări, atât pe
linia rural – rural, cât şi rural – urban.
O trăsătură particulară a regiunii Munţilor Apuseni este constituită de faptul că
asupra teritoriului îşi manifestă pregnant influenţa câteva centre polarizatoare
extraregionale al căror rol este în cele mai multe cazuri doar de „atractori” şi mai puţin de
„difuzori” de fluxuri materiale, energetice şi informaţionale. Ariile aferente bazinului
superior al Someşului Mic sunt polarizate de municipiul Cluj-Napoca; compartimentul
Meseş – Plopiş gravitează în bună măsură spre municipiul Zalău; bazinul Arieşului
gravitează spre Turda; Depresiunea Zlatna şi bazinul Ampoiului spre Alba Iulia;
Depresiunea Brad spre Deva; depresiunile „golf” Zarand, Beiuş şi Vad - Borod sunt atrase
de către spaţiul deschis al Dealurilor şi Câmpiei de Vest (municipiile Arad şi Oradea), iar
compartimentul sudic resimte influenţa municipiului Deva. Se pune astfel în evidenţă o
relaţie de complementaritate între spaţiul montan şi ariile mai joase limitrofe (Depresiunea
Transilvaniei, culoarul Mureşului, Câmpia şi Dealurile de Vest) care poate fi utilizată în
scopul susţinerii economice şi sociale a acestei regiuni.
10. CRIŞANA
Topicul regiunii provine de la provincia geografico-istorică
omonimă, al cărei teritoriu se regăseşte în proporţie covârşitoare
între limitele sale. Fac excepţie spaţiile montane aferente nucleului
orografic al Munţilor Apuseni şi cele din partea nord-estică (Ţara
Oaşului) integrate la alte unităţi teritoriale.
Este o entitate teritorială care cuprinde Câmpia şi Dealurile
de Vest de la Nord de Crişul Alb şi până la culoarul Someşului
inclusiv. (Ea nu include, deci, toate teritoriile aferente unităţii cu
acelaşi nume creionată ca diviziune politico-administrativă în urma regionărilor din anii
1920, 1925 sau 1959).
Climatic unitatea se află, în integralitate, sub influenţa maselor de aer vestice, mai
umede şi moderate termic. Temperaturile medii anuale se înscriu între izotermele de 9-
10,5°C (10,4 °C la Oradea), iar precipitaţiile oscilează între 610-750 mm (619 mm la Satu
Mare), cu un maxim de primăvară şi toamnă. Este practic cea mai umedă zonă de câmpie
din România. Durata zăpezilor ajunge la 2 luni în arealele deluroase şi 2-3 luni în
masivele muntoase învecinate.
Resursele de apă sunt constituite de reţeaua de râuri epigee, lacurile de acumulare

antropică şi pânzele freatice. Crişana este străbătută, în primul rând, de cele trei Crişuri
(de unde şi numele atribuit) cu izvoarele în rama montană învecinată (excepţie face Crişul
Repede, cu obârşia în Depresiunea Huedinului).
În partea nordică, o traversează Crasna, Barcăul şi Someşul. Rezultă astfel o
densitate superioară a reţelei hidrografice de suprafaţă, sinonimă cu tot atâtea posibilităţi
de alimentare cu apă a agriculturii, industriei sau aşezărilor. Rezerve importante sunt
cantonate în structurile de tip piemontan ale Dealurilor de Vest (Tăşadului, Oradei sau
Ghepişului) precum şi în patul aluvionar al luncilor. În scopul regularizării scurgerii, dar
şi al unor utilităţi complexe (alimentare cu apă, hidroenergie) s-au construit o serie de
lacuri pe Crişul Repede amonte de Oradea, dar şi pe alte râuri (Vârşolţ, pe Crasna). Alte
lacuri au însuşirile iazurilor (Cefa, Miersig, Andrid, Sălacea).
Mai importante prin impactul lor turistic şi energetic sunt apele termale din
subasmentul Câmpiei şi Dealurilor de Vest. Reţeaua profundă de falii a determinat
formarea unor acvifere suprapuse (două în zona Oradea, primul la 47-150 m adâncime cu
temperaturi de 49 °C, iar al doilea la 340-410 m, cu temperaturi de 43°C). Acviferele se
extind de la Satu Mare în nord, la Timişoara spre sud, cu descărcări naturale sau în foraje
la Satu Mare, Carei, Marghita, Tăşnad. Oradea, Băile Felix dar şi în Dealurile de Vest la
Boghiş, Şimleul Silvaniei, Zăuan, Meseşeni Băi etc. Apele termale prezintă o
mineralizare de 0,7-12 gr/l ce creşte odată cu adâncimea acviferului, fapt ce le adaugă un
principiu curativ în plus.
Fig. 11. Regiunea Crişana.
Baza de resurse ale subsolului este variată. Crişana deţine zăcăminte de materii
prime energetice cum ar fi: petrol (Salonta, Borş, Curtuiuşeni, Suplacu de Barcău), gaze
naturale (Balc, Marghita, Pişcolţ), cărbuni ( în bazinul Barcăului la Ip, Popeşti, Sărmăşag,
Chieşd etc), ape termale. O valoare deosebită o au terenurile agricole, cu o desfăşurare
largă şi o fertilitate ridicată ce permit practicarea a numeroase subramuri ale agriculturii.
Fondul forestier este limitat ca suprafaţă şi productivitate în vreme ce resursele turistice
acordă regiunii perspective ample în domeniu prin apele termale şi termo-minerale,
resursele cinegetice şi piscicole, obiectivele antropice (cetăţi, castele, biserici,
monumente, atracţii etnografice aparţinând zonelor Bihor, Codru şi Sălaj) etc.

Popularea regiunii este extrem de veche. În neoliticul timpuriu aici s-a
individualizat „Cultura Criş”. Davele de la Marca sau Tăşad, castrele romane de la
Marghita şi Porolissum stau mărturie importanţei sale în antichitate. Densităţi ridicate ale
populaţiei se întâlnesc în zona de racord a câmpiei cu dealurile, a dealurilor cu munţii (pe
baza efectului de complementaritate) în luncile fertile ale râurilor, în perimetrele intens
urbanizate. Dimpotrivă densităţi reduse definesc anumite areale din câmpia joasă şi
mlăştinoasă a Crişurilor şi Someşului, dealurile cu fragmentare mai accentuată. Fondul
etnic autohton, românesc, a suferit în timp istoric interferenţe cu populaţie de origine
maghiară, germană (şvabi), slovacă etc, vizibile în structura demografică a numeroase
aşezări. Mozaicul etnic a atras o diversitate de ordin confesional, alături de ortodocşi
convieţuind catolici, reformaţi, protestanţi. Un fenomen îngrijorător este scăderea lentă a
populaţiei regiunii, cu un indice de peste 1% anual, datorită soldului natural şi migratoriu
negativ. De asemenea, îmbătrânirea populaţiei se manifestă vizibil.
Aşezările umane s-au adapta rigorilor impuse de morfologia reliefului, factorii
climatici (cu preferinţă pentru arealele adăpostite), hidrografici (prezenţa surselor de apă,
dar şi evitarea suprafeţelor cu pericol de inundare), prezenţa resurselor, tradiţia locuirii
etc. Funcţia de bază rămâne cea agricolă, cu specializarea în cultura plantelor pentru
satele din câmpie şi un profil agricol mixt pentru cele din zona deluroasă. În arealele
carbonifere sau petroliere se asociază profilul industrial (extractiv), în cele împădurite
prelucrarea lemnului.
Oraşele au nucleele constituite în epoca medievală, în fostele cetăţi (Oradea, Satu
Mare, Şimleul Silvaniei), în cea capitalistă (Carei, Marghita, Zalău, Salonta) sau după al
doilea război mondial (Valea lui Mihai, Tăşnad, Cehu Silvaniei). Raportate la extensiunea
sa, Crişana are un număr redus de oraşe, sarcinile centrului polarizator principal
revenindu-i Oradei urmată de Satu Mare. Funcţiile celor două oraşe mari, de peste 100000
locuitori, sunt industriale, comerciale, culturale, politico-administrative, turistice. Zalăul,
al treilea oraş al unităţii studiate, s-a afirmat odată cu statutul său de reşedinţă judeţeană
ajungând în 2007 la peste 63000 locuitori. Oraşele mijlocii şi mici îmbină funcţia
industrială cu cea comercială sau agricolă. În cazul Tăşnadului, pe lângă funcţia
industrială şi agricolă, se afirmă cea turistică legată de valorificarea apelor termale.

Economia Crişanei îmbină agricultura cu industria şi turismul. Caracteristicile
climatice, pedologice şi orografice se constituie ca şi premise deosebit de favorabile în
raport cu activităţile agricole din regiunea Crişana. La acestea se adaugă faptul că ponderea
terenurilor agricole se ridică la 78%, din care 54% sunt reprezentate de terenuri arabile.
Ponderea terenurilor arabile creşte în general dinspre est spre vest, de la valori cuprinse
între 25-50% specifice în sudul Depresiunii Şimleu şi în unele areale din Dealurile Crasnei,
la valori cuprinse între 50-75% în cea mai mare parte a teritoriului, maximele fiind
caracteristice unor areale din Câmpia Someşului şi Câmpia Crişurilor (>75% din suprafaţa
agricolă).
În arealele cu dune de nisip din Câmpiei Careilor şi în cele deluroase se întrunesc
condiţii fitogeografice optime pentru pomii fructiferi, inclusiv piersicul şi caisul, dar şi
pentru viţa de vie. Podgoriile Oradei, Marghitei, cele din vecinătatea municipiului Satu
Mare şi din dealurile Crasnei şi Sălajului produc struguri de bună calitate, remarcându-se
însă scăderea semnificativă a suprafeţelor pomi-viticole după anul 1990. În periurbanul
principalelor oraşe, în luncile Crişului Repede, Someşului, Crasnei şi Barcăului, se practică
legumicultura.
Ramura industriei energetice este destul de slab reprezentată în regiune. Se
remarcă existenţa termocentralei de la Oradea şi a unor hidrocentrale amplasate pe Crişul
Repede Din punct de vedere energetic regiunea dispune de un important potenţial al
energiei solare, eoliene şi geotermale nevalorificate decât într-o foarte mică măsură.
Celelalte ramuri industriale sunt concentrate îndeosebi în oraşele mari şi mijlocii, cele
mici fiind, de regulă, monoindustriale. Principalul centru industrial rămâne Oradea cu
prelucrarea bauxitei, producţia de lacuri şi vopsele, materiale plastice, utilaje, mobilă,
textile, produse alimentare. O însoţeşte municipiul Satu Mare cu industrie constructoare
de maşini (utilaj minier), aparataj casnic, mobilă, produse alimentare şi textile. Turismul
beneficiază de o serie de resurse naturale între care se remarcă apele termale din întreg
subasmentul Câmpiei şi Dealurilor de Vest. Ele se valorifică balnear în staţiunile Băile
Felix, Băile Episcopiei (1 Mai), Tăşnad, Boghiş, Zăuan, Meseşeni Băi, Beltiug, Tinca, dar
şi la Marghita, Carei, Satu Mare, Oradea în ştranduri sau piscine pentru turismul de
agrement. Staţiunea Băile Felix se înscrie între bazele turistice cu cerere internaţională. Al
doilea tip de turism practicat în regiune este cel cultural, vizând obiectivele antropice din
Oradea (Muzeul Ţării Crişurilor, Biserica cu Lună), Satu Mare, Carei, Şimleul Silvaniei
(cetatea medievală), castrul de la Porolissum. Incipient se afirmă turismul rural cu accent
pe resursele din zona etnografică Codru, Sălaj sau Bihor. Turismul de tranzit atinge cote
ridicate datorită traversării regiunii de o serie de reţele rutiere şi feroviare cu conexiuni
transfrontaliere.
Evoluţia viitoare a regiunii Crişana este jalonată de următorii factori favorizanţi:
- prezenţa unor resurse naturale şi umane care pot susţine o dezvoltare durabilă a
teritoriului;
- poziţia periferică în cadrul teritoriului naţional ce îi permite legături şi
colaborări transfrontaliere ample. Astfel, aria de polarizare a oraşelor Satu Mare şi Oradea
se poate extinde asupra unor teritorii din ţările vecine cu efect important în sfera
economică şi socială;
- traversarea ei de viitoarele autostrăzi Borş - Oradea - Braşov şi Niyregyhaza -
Satu Mare - Baia Mare îi va asigura o conexiune rapidă cu culoarul VI de transport
european prefigurat a se dezvolta pe direcţia - Budapesta - Kiev;
- complementaritatea multor subramuri economice, agricole, industriale şi
turistice cu cele din regiunile interne dar şi din cea transfrontalieră învecinată cu
efect pozitiv asupra schimburilor comerciale, etc.
În conformitate cu caracteristicile cadrului natural şi cu localizarea pe
aliniamente a aşezărilor urbane, se constată o dispunere rectangulară a axelor
funcţionale. În cazul axei principale orientarea generală nord – sud este indusă de
distribuţia centrelor polarizatoare de importanţă regională (Oradea şi Satu Mare) şi
locală (Carei, Valea lui Mihai, Săcuieni, Salonta, Chişineu Criş). Se remarcă faptul că în
ciuda potenţialului semnificativ de care dispun cele două centre, interacţiunea dintre ele
este limitată, astfel că liniile de forţă nu au condus la o dezvoltare pe măsură a spaţiului
dintre ele. Polarizarea în jurul lor este mai mult concentrică şi orientată spre sistemul de
aşezări subordonat ierarhic şi administrativ.
Perpendicular pe axa principală, se conturează o serie de axe secundare. Cea mai
importantă este cea generată de centrele urbane Jibou – Zalău – Şimleu Silvaniei -
Marghita – Săcuieni, la care se adaugă un centru polarizator supracomunal (Suplacu de
Barcău). Integrarea în cadrul acesteia se face prin mecanisme administrative, prin
fluxurile de tranzit, şi mai puţin prin instaurarea unor relaţii de cooperare economică.
Aferent acestei axe se evidenţiază şi spaţiul de convergenţă a fluxurilor naturale şi
antropice din Depresiunea Şimleu. Ariile polarizate de centrele urbane sunt relativ
reduse, în conformitate cu potenţialul economic. În cadrul axei, Suplacu de Barcău s-a
impus ca un centru de referinţă pentru sectorul central-vestic, reuşind să menţină
unitatea şi funcţionalitatea acesteia prin polarizarea unui număr de localităţi atât din
judeţul Bihor cât şi din Sălaj. Rolul său a suferit o uşoară eclipsare în ultimii ani datorită
conjuncturii economice defavorabile (închiderea rafinăriei şi diminuarea activităţilor în
industria extractivă a hidrocarburilor), fapt ce a condus la diminuarea intensităţii
fluxurilor de intrare/ieşire şi reorintarea lor în cadrul fâşiei.
Celelalte axe secundare au fost generate cu precădere datorită prezenţei unor căi
de circulaţie orientate est-vest, conferindu-le astfel un pregnant caracter de tranzit, fapt
ce se regăseşte în numărul redus al centrelor comunale mari sau în lipsa
cvasigeneralizată a centrelor polarizatoare supracomunale. Cu semnificaţie la nivel
regional se remarcă axele: Petea - Satu Mare – Sărmăşag – Zalău, Urziceni - Carei –
Tăşnad – Sărmăşag, Borş – Oradea – Tileagd (suprapusă şoselei E 60), Salonta – Tinca.
O notă aparte este conferită sistemului regional de prezenţa unui număr ridicat
de sinapse (P.T.F.) care facilitează integrarea (incipientă pentru moment) cu sisteme
regionale extranaţionale, creând condiţiile funcţionării unei regiuni transfrontaliere în
spaţiul româno – ungar.
11. HAŢEG – POIANA RUSCĂ
Deşi are o suprafaţă mai restrânsă, regiunea de faţă se

individualizează pregnant într-un spaţiu neadjudecat de vectorii de
gravitaţie ai sistemelor teritoriale învecinate. Relaţiile stabilite la
nivel interregional evidenţiază faptul că acest teritoriu nu poate fi
ataşat nici Banatului, nici Olteniei de nord, nici Munţilor Apuseni
sau Transilvaniei sudice datorită unor praguri generatoare de
disfuncţii majore. Pe de altă parte, deşi cu numeroase restricţii, între
elementele sale componente apare un proces de coagulare, de
agregare funcţională. Astfel, Depresiunea (Ţara) Haţegului devine o arie cu orientare
centripetă a fluxurilor de materie şi energie, de produse şi interese, de la contactul
masivelor muntoase ale Retezatului şi Poiana Ruscă. Mai mult, acest din urmă masiv este
în cea mai mare parte a extensiunii sale tributar descărcării spre aria depresionară
menţionată, cât şi spre apofiza ei nordică, culoarul Streiului.

Aşa cum s-a precizat anterior, aceasta este constituită dintr-un nucleu morfologic
suprapus Depresiunii Haţegului, la care se adaugă Depresiunea Petroşani, Munţii
Şureanu, Munţii Retezat, Munţii Poiana Ruscă.
Trăsăturile climatului sunt dictate de orografie, depresiunile şi culoarele de vale afişând un
climat de podiş, cu temperaturi medii de 7-10°C şi precipitaţii de 700-800 mm anual.
Dimpotrivă arealele montane respectă legea zonalităţii climatice verticale, cu scăderea
temperaturii
şi creşterea
Fig. 12. Regiunea Haţeg – Poiana Ruscă.
precipitaţiilor cu altitudinea. Pe crestele Retezatului temperatura medie anuală este

negativă, iar precipitaţiile depăşesc 1200 mm. Durata stratului de zăpadă ajunge la 4-5 luni.
În vatra depresiunilor iarna se cantonează aerul rece, generând inversiuni termice. De-a
lungul culoarului Mureşului până amonte de Orăştie pătrund influenţele submediteraneene
marcate de temperaturi medii mai ridicate, ierni cu zăpadă puţină şi de mai scurtă durată.
Resursele de apă ale regiunii sunt bogate, fapt ce a permis intense amenajări
hidroenergetice (ex. lacurile artificiale Cinciş şi Gura Apei), la care se adaugă numeroase
lacuri glaciare din Masivul Retezat (Bucura – 10 ha, Zănoaga – 29 m profunzime, Tăul
Porţii, Tăul Agăţat, Galeşu, Ana, Lia, Viorica, Florica etc). Resursele hidrice sunt
completate prin existenţa unor izvoare mezotermale în apropiere de Călan şi a numeroase
acvifere carstice în Munţii Şureanu şi Retezatu Mic.
Vegetaţia, element direct implicat în trasarea fizionomiei peisajului regional, este
dispusă în etaje succesive integrate domeniului forestier. Astfel, în Depresiunea
Haţegului, Culoarul Mureşului, Culoarul Orăştiei şi la poalele Munţilor Poiana Ruscă
terenurile cu declivităţi mai pronunţate sunt acoperite de gorunete şi goruno-făgete. Etajul
fagului are o dispunere compactă în Poiana Ruscă şi în treimea inferioară a masivelor
grupei Retezat unde urcă până la 1100-1200 m. Peste această altitudine el lasă loc
răşinoaselor, răspândite insular în Poiana Ruscă şi compact, între 1200-1800 m în Retezat
sau Şureanu. Pe calcare şi în zonele mai adăpostite apar endemisme submediteraneene
(liliac, pinul negru, alun turcesc). La peste 1800 m înălţime, în Şureanu şi Retezat -
Godeanu se extind pajiştile alpine.
Regiunea Haţeg - Poiana Ruscă deţine o serie de resurse ale subsolului care au
susţinut, mai mult de două secole şi jumătate siderurgia locală. Avem în vedere, în primul
rând zăcămintele de fier din zona Ghelari, Teliucu Inferior şi Vadu Dobrii. Ele s-au
asociat rezervelor de cărbune superior din Depresiunea Petroşani (Petrila, Uricani,
Lupeni, Aninoasa, Paroşeni, Câmpu lui Neag) valorificate pentru cocs metalurgic sau
termoenergie. Valorificarea continuă, din secolul al XVIII şi până azi, a dus la secătuirea
rezervelor uşor de exploatat ceea ce a impus închiderea şi conservarea multor mine
datorită rentabilităţii lor incerte.
Tot în Munţii Poiana Ruscă se află zăcăminte de minereuri complexe (plumb,
cupru) la Alunu, Ruschiţa, Muncelu Mic, marmură la Ruschiţa (de-o calitate superioară,
ce poate rivaliza oricând cu cea de la Carrara sau Paros), talc la Lelese, dolomite, nisipuri
cuarţoase.
Tot în subsolul regiunii se află ape mezo-termale (la Călan) şi o serie de peşteri de
mare valoare turistică (Şura Mare, Cioclovina, Ponorici, Peştera de la Româneşti).
Terenurile agricole din culoarele râurilor şi din depresiuni sunt valorificate prin
culturi şi fâneţe, iar cele din zona montană pentru păşuni.
Resursele turistice sunt extrem de variate tipologic, întâlnind practic toate tipurile
naturale şi antropice relevante pentru ţara noastră: abrupturi, creste, chei; lacuri glaciare şi
antropice; faună cinegetică şi piscicolă, situri paleontologice (cu urme de dinozauri
pitici), peisaje naturale pitoreşti. În Ţara Haţegului sunt concentrate o serie de obiective
antropice unice cum ar fi Sarmizegetusa Ulpia Traiana, unul dintre cele mai vaste situri
antice din Europa, bisericile din piatră de la Densuş, Sântămăria-Orlea, Clopotiva sau
Streisângeorgiu. Se alătură acestora castelul de la Hunedoara, cetatea Deva, muzee,
monumente, valori etnografice specifice etc. Considerăm că din punct de vedere turistic
unitatea de faţă este una dintre cele mai reprezentative din întreaga ţară. Ca un element
particular, cu valenţe de atractivitate turistică, se remarcă prezenţa Geoparcului
Dinozaurilor din Ţara Haţegului, inclus în categoria parcurilor naturale, ca urmare a
descoperirilor paleontologice cu semnificaţie pentru sfârşitul Cretacicului. Pe suprafaţa
considerabilă a acestuia (~1200 km2) se regăsesc un număr ridicat de comune (General
Berthelot, Densuş, Rachitova, Toteşti, Sarmizegetusa, Râu de Mori, Sântămăria Orlea,
Pui, Sălaş, Baru Mare) şi oraşul Haţeg care pot, în acest context, să valorifice
semnificativul potenţial etnografic pe care îl deţin, diversificând oferta turistică.

Componenta antropică a sistemului teritorial exprimă prin trăsăturile sale modul de
interacţiune cu factorii naturali şi gradul acestora de favorabilitate în raporturile cu omul.
Tezaurul hallstattian descoperit în peştera Cioclovina atestă locuirea spaţiului studiat încă
din prima epocă a fierului. Amplasarea capitalei Daciei romane, Sarmizegetusa Ulpia
Traiana, în Depresiunea Haţegului indică importanţa deosebită acordată de strămoşii noştri
acestei regiuni aflată la intersecţia unor mari drumuri spre interiorul bazinului transilvan
(cel de pe Valea Jiului şi cel care, prin pasul Poarta de Fier a Transilvaniei, urmează
culoarul Bistra - Strei) dar şi funcţia sa de adăpost.
Fiind o unitate predominant muntoasă, densitatea populaţiei este inferioară mediei
pe ţară. Valorile parametrului demografic menţionat cresc mult, depăşind 125
locuitori/km², în ariile depresionare ale Jiului şi Haţegului precum şi în culoarele
Mureşului şi Orăştiei şi scad simţitor în cele montane. De subliniat totuşi o populare mai
intensă a Munţilor Poiana Ruscă, mai scunzi şi mai aplatizaţi, în raport cu masivele
aparţinătoare Carpaţilor Meridionali cu restrictivităţi morfologice şi climatice mai
pronunţate.
Aşezările rurale poartă patina îndelungatei locuiri, cu fixarea vetrelor în depresiuni
şi culoare de vale şi mai rar pe versanţi sau trepte montane joase (în Munţii Poiana
Ruscă).
Oraşele îşi datorează apariţia unui complex de cauze din care nu lipsesc nevoia
strategică a controlului asupra pasurilor şi trecătorilor, prezenţa resurselor minerale şi
afirmarea timpurie a industriei, dezvoltarea comerţului etc. Astfel, în Depresiunea
Petroşani s-a conturat o primă aglomeraţie urbană din ţară (cu peste 142000 locuitori) prin
asocierea spaţială a centrelor carbonifere Petroşani, Lupeni, Petrila, Uricani, Vulcan şi
Aninoasa. Tot industria a stat la temelia afirmării oraşelor dispuse la periferia masivului
Poiana Ruscă: Hunedoara, Călan, Oţelul Roşu, Deva. O caracteristică de moment a
regiunii este lipsa unui centru polarizator dominant, atribuţii preluate, din punct de vedere
politico-administrativ, de către Deva. Poziţia excentrică şi numeroasele obstacole naturale
interpuse între subsistemele regionale îi diminuează mult rolul de atracţie asupra
celorlalte componente. Însăşi apropierea sa de Hunedoara, determină o disipare a funcţiei
sale atractoare prin preluarea unor sarcini de către marele centru siderurgic.

Regiunea Haţeg - Poiana Ruscă are ca ramură economică de bază industria, ale
cărei tradiţii sunt multiseculare. Destructurarea şi reconversia industriei siderurgice după
1990 n-a rămas fără urmări în regiune. Combinatul de fontă de la Călan şi-a închis porţile,
cele de la Nădrag şi Oţelul Roşu funcţionează la parametrii minimali, iar cel de la
Hunedoara este într-o metamorfoză funcţională încă neîncheiată. Paralel industria
extractivă a cărbunelui şi-a diminuat mult intensitatea, numeroase mine fiind închise, iar
personalul disponibilizat. O cădere de ritm a suferit şi siderurgia colorată, Deva fiind unul
din centrele de prelucrare a minereurilor nemetalifere extrase din Poiana Ruscă. În ceea
ce priveşte celelalte ramuri industriale, o reconversie mai rapidă au avut subramurile
industriei alimentare (bere, carne, lactate, conserve de fructe şi legume) prezente la Haţeg,
Deva, Hunedoara, cojocăria de la Orăştie. Per total, asistăm însă la un proces lent de
dezindustrializare ceea ce se răsfrânge în planul vieţii economico-sociale.
Constrângerile orografice, caracteristicile climatice şi pedologice se constituie ca
un complex de factori care conferă regiunii un potenţial agricol limitat. Ponderea
terenurilor agricole este de 39% din suprafaţa regiunii, din care terenurile arabile deţin
doar 16,2%, fiind poziţionate de obicei în lunci, pe terase şi vetrelor depresionare unde
culturile de legume, cereale şi plante tehnice predomină. Repartiţia teritorială a terenurilor
arabile prezintă diferenţieri semnificative între spaţiul montan (< 25% din suprafaţa
agricolă), Depresiunea Haţeg şi Culoarul Streiului (25-50%) şi Culoarul Mureşului (50-
75%).
Potenţialul turistic remarcabil este exploatat la o cotă redusă. În aria montană a
Retezatului, Şureanului sau Poiana Ruscă nu există încă nici-o staţiune turistică propriu-
zisă. Exploatarea elementelor atractive se realizează, în condiţii modeste de eficienţă prin
intermediul unor cabane turistice (Baleia, Gura Zlata, Pietrele, Cinciş). Vechea staţiune
antică Aquae (Călan) a reintrat în ultima perioada în atenţia promotorilor turismului
curativ prin amenajări vizând utilizarea în scop terapeutic a apelor mezo-termale. De o
valorificare mai intensă se bucură obiectivele antropice, în special cele istorice şi
religioase: castelul de la Hunedoara, Sarmizegetusa Ulpia Traiana, Cetatea Deva, cetăţile
dacice din Munţii Orăştiei (Sarmizegetusa Regia, Colţeşti, Blidaru, Piatra Roşie);
bisericile de piatră din Depresiunea Haţegului (Densuş, Streisângeorgiu, Sântămăria
Orlea). Bazele de cazare sunt constituite din hotelurile din Deva, Hunedoara, Orăştie,
Haţeg, dintr-o serie de moteluri şi cabane edificate în ultimii ani de-a lungul principalelor
căi rutiere.
Diversitatea cadrului natural, restrictivitatea impusă de acesta şi complexitatea
subsistemului regional antropic se constituie ca şi premise ale unei structurări şi funcţionări
aparte în cadrul regiunii Haţeg – Poaiana Ruscă.
O primă particularitate derivă, aşa cum s-a arătat şi în subcapitolul precedent, din
existenţa a doi centri polarizatori de mărimi sensibil egale dintre care, în contextul
declinului economic al municipiului Hunedoara, (centrul polarizator de tradiţie) pe
considerente administrative, Deva s-a impus cu funcţie coordonatoare.
Cea de a doua particularitate izvorăşte din amplasarea periferică a „centrului de
comandă”, în extremitatea nordică a axei funcţionale principale, generată în primul rând de
prezenţa centrului polarizator şi de intensitatea deosebită a fluxurilor de tranzit din axa de
transport prezentă în Culoarul Mureşului. Cu excepţia Devei, Simeriei şi a Orăştiei (cu
valenţe polarizatoare locale), această axă este privată de centre urbane care să aibă
capacitatea de reţinere, transformare şi redistribuire a fluxurilor de materie, energie şi
informaţie, atât în cazul celor longitudinale cât şi în cazul fluxurilor transversal-
convergente (de mai mică intensitate). Aşezările rurale prezente resimt lipsa unor centre de
coordonare locală care să aibă valenţele menţionate, Săvârşinul şi Ilia (centre
supracomunale) nereuşind decât parţial să joace acest rol.
Cu caracter secundar, la nivel regional mai sunt prezente o serie de axe funcţionale.
Prima dintre ele, cu orientare nord – sud, este cea care integrează Hunedoara şi Petroşani
(centre de importanţă regională), Călan şi Haţeg (centre de importanţă locală) şi a cărei
importanţă este definită atât de prezenţa acestor centre cât şi de funcţia de joncţiune pe care
o asigură între axa mureşană de transport şi sudul ţării. În cadrul ei se individualizează un
număr redus de centre supracomunale (Sântămăria Orlea, Baru Mare), care au valorificat
mai bine potenţialul poziţional. Cea de a doua relevă în mare măsură un caracter joncţional
(Haţeg – Băuţar – Oţelu Roşu), făcând legătura între Depresiunea Haţeg şi Banat. Prezenţa
oraşului Oţelu Roşu, monoindustrial, în declin, şi a centrului supracomunal Băuţar, nu sunt
de natură să confere robusteţe structurală şi valenţe funcţionale superioare acestei axe. Cea
de a treia axă secundară este prezentă într-o arie de convergenţă a fluxurilor naturale şi
antropice (Depresiunea Petroşani) şi integrează un sistem de aşezări intens urbanizat
(Uricani, Lupeni, Vulcan, Aninoasa, Petroşani, Petrila), dar cu elemente structurale precare
datorită profilului monoindustrial şi cu probleme environmentale şi sociale acute.
O ultimă particularitate a sistemului regional rezultă din conturarea unei arii de
disoluţie a ruralului, suprapusă Munţilor Poiana Ruscă, cu intense fenomene migratorii şi
de îmbătrânire a populaţiei, generate de declinul activităţilor extractive şi de atracţia
exercitată de centrele polarizatoare regionale şi extraregionale.
12. BANATUL
Regiunea Banat este un alt exemplu de suprapunere a
criteriilor de regionare funcţionale cu cele geografico-istorice. Mai
mult, în acest caz, întâlnim revelator exprimat criteriul mental al
acţiunii de delimitare. El apare pe fondul unui românism majoritar,
arhaic, autentic, sub forma unui nucleu mental consolidat în jurul
oraşului Timişoara, definit de o interferenţă îndelungată, paşnică şi
lucrativă a autohtonilor cu germanii, sârbii sau maghiarii. Multiculturalitatea bănăţeană
este un exemplu fertil al conlucrării diferitelor etnii în timp istoric în scopul propăşirii
comune. Fapt reflectat dealtfel în nivelul de dezvoltare atins de regiune (exprimat, concis,
în zicerea populară “Banatu-i fruncea”).
Arhitectura peisajului are drept linii majore o grupă montană, Munţii Banatului, în
care se asociază armonios masive montane şi unităţi depresionare. Din punct de vedere
petrografic, Munţii Banatului sunt un adevărat mozaic litologic şi structural, fapt ce a
generat o mare varietate a peisajului. Demn de menţionat este relieful carstic din Munţii
Aninei şi Almăjului, cu o serie de peşteri (Comarnic, Buhui, Racoviţă, Popovăţ) şi chei
(Nerei, Caraşului, Minişului, Gârliştei, Berzascăi) de mare importanţă turistică. În partea
sudică, se dezvoltă sectorul din amonte al Defileului Dunării ocupat de lacul de acumulare
al hidrocentralei de la Porţile de Fier. Se adaugă treapta intermediară de relief, suprapusă
pe sectorul sudic al Dealurilor de Vest, între care se individualizează peisagistic şi sectorul
de câmpie (Câmpia Aradului, Câmpia Timişului, Câmpia Vingăi şi Câmpia Gătaiei)
Asupra climatului general de munţi joşi (6-10°C, 1000-1200 mm precipitaţii medii
anuale) se resimt influenţele submediteraneene, cu temperaturi mai ridicate, ierni mai
blânde, cu zăpadă puţină. Excepţie face masivul Semenic unde ascensiunea orografică
puternică dinspre vest determină o umectare mai intensă (peste 1400 mm anual), inclusiv
menţinerea stratului de zăpadă peste trei luni, fapt valorificat turistic în staţiunea omonimă.
Hidrografia aparţine grupei râurilor vestice şi sud-vestice. Mureşul, Timişul, Bega,
Caraşul, Nera, Cerna se orientează spre vest şi sud ca afluenţi ai Tisei sau cu vărsare direct
în Dunăre. Alimentarea este preponderent din ploi, viiturile înregistrându-se primăvara
timpuriu şi toamna. Cele mai devastatoare au fost cele din 1912, 1966, 2005 când Timişul
şi Bega s-au revărsat pe mari suprafeţe. Pe lângă lacurile antropice de pe Dunăre şi
Bârzava, amintim Lacul Dracului din zona Cheilor Nerei, precum şi izbucurile Bigăr şi
Ochiul Beiului.
În arealele de câmpie (Câmpia Aradului, Câmpia Timişului, Câmpia Vingăi)
peisajul este de tip silvostepic, cu pâlcuri de stejar pufos şi pedunculat, cu vegetaţie
hidrofilă de-a lungul râurilor sau în zonele cu umectare ridicată. În dealurile Lipovei,
Tirolului sau Buziaşului se extinde domeniul stejarului termofil, cerul şi gârniţa, a speciilor
de amestec (carpen, paltin, tei) pentru ca, în munţii joşi ai Locvei sau Dognecei, să domine
ultimul termen al pădurilor de stejar, gorunul. Urmează fagul, bine reprezentat la peste
600-700 m înălţime în toate grupele montane. Coniferele apar insular, în Almăj şi Semenic
în vreme ce etajul subalpin este abia configurat în Semenic, iar cel al pajiştilor alpine
veritabile lipseşte. Un atribut al vegetaţiei regionale este dat de prezenţa unor specii
mediteraneene cum ar fi liliacul (Syringa vulgaris), cărpiniţă, mojdreanul, castanul dulce
cornul, etc. Ele alcătuiesc tufişuri dense numite şibleac.
Fig. 13. Regiunea Banat
Frumuseţea peisajului montan, mai ales a celui carstic (cheile Nerei, Caraşului,
Minişului, Gârliştei; peşterile Comarnic, Popovăţ, Buhui), zăpada bogată şi îndelungată din
Masivul Semenic, apele minerale de la Lipova şi Buziaş, Defileul Dunării, obiectivele
antropice din Timişoara, Reşiţa, Lugoj, Caransebeş, Orşova, lacurile de acumulare de la
Porţile de Fier, Trei Ape şi Văliug etc., conferă acestui spaţiu un potenţial turistic foarte
important.

Componenta antropică a sistemului regional, populaţia şi aşezările, reflectă şi ele o
specificitate aparte. Aici întâlnim clasic reprezentat tipul demografic bănăţean, recunoscut
prin natalitatea sa scăzută şi, implicit, cu spor demografic redus datorită unei planificări
familiale cu tente tradiţionale (motivată de nevoia de-a nu împărţi prea mult proprietăţile
familiei). Densitatea populaţiei scade de la câmpie spre spaţiul montan, iar structura etnică
este extrem de mozaicată, pe lângă români vieţuind maghiari, germani (şvabi), sârbi, cehi,
bulgari, slovaci, ţigani.
Reţeaua de aşezări este bine consolidată. Apare satul compact localizat de-a lungul
râurilor, în depresiuni, la contactul formelor de relief, dar, uneori şi pe platourile carstice
într-o risipire pronunţată. Oraşele sunt polarizate de Timişoara, Cel mai mare oraş din
partea vestică a ţării, Timişoara cumulează variate funcţii economice şi sociale (industriale,
comerciale, culturale, turistice, administrative). Oraşele mari cumulează funcţii industriale,
comerciale, culturale, turistice, iar cele mici funcţii agroindustriale şi comerciale. Ca oraşe-
staţiuni turistice sunt Lipova şi Buziaş.

Economia este de tip agro-industrial, fiind afectată structural, uneori decisiv, de
mutaţiile post-decembriste.
Înglobând o mare varietate de forme de relief, structura fondului funciar din Banat
relevă o pondere a terenurilor agricole de 69% din suprafaţă. Din acestea terenurile arabile
deţin 58,2%, fapt ce se transformă într-o premisă de favorabilitate în raport cu activităţile
agricole. În conformitate cu dispunerea şi caracteristicile morfologice şi morfometrice ale
subuniţătilor de relief, ponderea terenurilor arabile variază semnificativ, înregistrând o
descreştere generală dinspre vest spre est.
Industria are vechi tradiţii, siderurgia Reşiţei, bazată pe materii prime locale,
înfiripându-se încă din anul 1771. În prezent, sunt specifice o serie de ramuri industriale,
cum sunt industria energiei electrice, industria construcţiilor de maşini, industria chimică,
industria textilă, etc..
Turismul valorifică doar o mică parte a patrimoniului atractiv regional. Astfel,
funcţionează o singură staţiune montană, Semenic, destinată agrementului hivernal,
celelalte baze (Văliug, Trei Ape) având capacităţi limitate. Dintre numeroasele peşteri doar
Comarnic este deschisă unui speoturism ocazional. Mai intensă este circulaţia turistică în
staţiunile cu funcţie curativă Lipova şi Buziaş, precum şi în oraşele Timişoara şi Arad unde
se practică un turism cultural intens. Valorificarea apelor termale din subasmentul câmpiei
este incipientă (Timişoara, Teremia Mare, Călacea).
Banatul are perspective de dezvoltare remarcabile înmagazinate în următoarele
„puncte tari”: poziţia geografică favorabilă în cadrul triplei joncţiuni România -Ungaria -
Serbia; prezenţa unor resurse ale solului şi subsolului variate; un raport optim între
populaţie şi baza de resurse, tradiţiile industriale şi agricole, resurse umane de calitate
superioară, învăţământ superior politehnic cu tradiţie. În raport cu regiunile limitrofe,
inclusiv din cele două ţări învecinate, Banatul posedă resurse agricole, şi turistice
superioare a căror valorificare nu a atins nici pe departe vârful de sarcină. În cadrul
sistemului regional se conturează o arie de dezvoltare efervescentă marcată de cei doi poli,
Timişoara şi Aradul, precum şi un culoar, Timiş - Cerna, cu funcţie de axă gravitaţională
cu dublă descărcare: spre aria susmenţionată, dar şi spre culoarul fluviatil european al
Dunării.
Sistemul teritorial bănăţean poate fi apreciat ca fiind unul multipolar, în care axele
au rol de integrare spaţială şi totodată se constituie ca şi markeri ai dezvoltării spaţiale.
Fondul general este constituit de spaţiile largi de câmpie şi deluroase care prezintă un
indice crescut de favorabilitate, constituindu-se ca şi arii atractoare, în opoziţie cu
domeniul montan, cu restrictivitate mai ridicată, transformat într-o arie centrifugă în raport
cu fluxurile naturale şi antropice.
O particularitate a regiunii Banat constă în faptul că din axa funcţională principală,
orientată nord – sud, se desprind două ramuri, ca rezultat al instituirii unor relaţii şi fluxuri
particulare la nivel teritorial. Axa principală este generată de cele două centre urbane de
importanţă regională (Timişoara şi Arad), dintre care primul deţine funcţia de centru
polarizator. Între cele două centre de tradiţie s-au instaurat relaţii cu o complexitate aparte.
Este vorba atât de relaţii de cooperare şi interdependenţă (generatoare de fluxuri de materii
prime, produse finite), dar şi de relaţii de competiţie, ultima categorie făcându-se simţită cu
precădere în „segregarea” migraţională la nivelul fluxurilor demografice. Prelungirea spre
nord şi spre sud a acestei ramuri are la bază atât manifestarea câmpurilor de forţă ale celor
doi poli, cât şi nevoia de interconectare cu sistemele statale şi regionale învecinate (Serbia
şi Crişana).
O primă ramură care se ramifică din axa nord – sud este cea generată de
intensitatea crescută a fluxurilor de tranzit asociate coridorului IV de transport pan-
european, integrând la nivel regional două sinapse (reprezentate de punctele de trecere a
frontierei de la Nădlac şi Turnu), un centru urban de importanţă regională (Arad) şi două
centre urbane de importanţă locală (Nădlac şi Lipova), ultimele fiind situate sub directa
sferă de influenţă a Aradului, dominante fiind relaţiile de coordonare şi subordonare, astfel
încât caracterul de tranzit asociat acestei axe este definitoriu.
Cea de a doua ramură care se ramifică din axa nord – sud integrează atât influenţa
fluxurilor de tranzit asociate şoselei E 70, cât şi poli urbani de importanţă locală (Recaş,
Lugoj, Caransebeş), ultimele două reuşind să se impună prin valenţele de receptare,
metabolizare şi redistribuire a fluxurilor de materie, energie şi informaţie. Sectorul
terminal al acestei ramuri se suprapune pe o arie de convergenţă a fluxurilor naturale şi
antropice (Culoarul Timişului) fapt ce a favorizat conturarea unui centru polarizator
supracomunal (Teregova).
La nivel regional mai sunt prezente o serie de linii directoare secundare, generate de
regulă de prezenţa unor centre polarizatoare de importanţă regională (Reşiţa) sau locală
(Anina, Buziaş, Sânnicolau Mare) care, fie îşi manifestă valenţele polarizatoare (primul
caz), fie îşi manifestă nevoia de interconectare (al doilea caz) ca urmare a instituirii unor
relaţii de coordonare şi subordonare. Un caz aparte este afişat de axa dunăreană, cu un
evident caracter de tranzit, fapt relevat şi de integrarea spaţială slab manifestată în
condiţiile în care oraşul Moldova Nouă nu a reuşit să genereze fluxuri materiale şi
energetice proprii suficient de intense.
La fel ca şi în cazul regiunii Crişana, sinapsele din partea vestică şi sud-vestică se
transformă în puncte de interconectare cu spaţiile transfrontaliere maghiare şi sârbeşti,
creând premisele funcţionării unui sistem teritorial supraregional de triplă joncţiune.
Temă de dezbatere. Discutaţi în grupul dvs de studiu

aspecte referitoare la resursele turistice
prezente în regiunile studiate și modul de
valorificare optimă a acestora
Modulul IV: Regiunile geografice ale României (13-21)
 Oltenia Nordică
 Oltenia Sudică
 Muntenia de Nord-Vest
 Regiunea Metropolitană Bucureşti
 Curbura
 Bărăgan
 Dunărea de Jos
 Dobrogea
 Delta Dunării
 Familiarizarea cu caracteristicile esenţiale ale regiunilor geografice abordate;
 Înţelegerea relaţiilor şi funcţionării ansamblurilor regionale delimitate.
Cuvinte cheie
 conexiuni
3. Ianoş, I. (1981), Puncte de vedere privind analiza geografică regională a
teritoriului României, SCGGG, XXVIII, Bucureşti.
geographiques du territoire de la Roumanie, Ann. Şt. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi.
13. OLTENIA NORDICĂ

Provincia geografico-istorică a Olteniei se subdivide din
punct de vedere al agregatelor spaţiale de tip sistemic în două
entităţi şi anume Oltenia Nordică şi Oltenia Sudică, limita ce le
separa fiind încă ezitantă datorită sinuozităţii şi divagării frecvente,
spre o direcţie sau alta, a liniilor de gravitaţie. Întrebarea care poate
fi formulată în acest caz este: de ce nu o singură regiune, Oltenia?
Cu atât mai mult cu cât ea a fiinţat, cu atribute variate, de-a lungul
timpului şi este receptată în conştiinţa publică drept o entitate de
sine stătătoare. Analiza detaliată a spaţiului geografic aferent vechii
provincii atestă prezenţa unor praguri, a unor făşii de inflexiune cu rol de fragmentare şi
reorientare a liniilor de forţă specifice vechiului sistem. Mai mult, au apărut şi se afirmă
centre noi, cu funcţia polarizatoare în continuă expansiune ce se sustrag, într-o manieră
ce vizează independenţa funcţională totală, subordonării faţă de capitala recunoscută a
provinciei. Pe de altă parte, practica economico-socială a dovedit prezenţa unui raport de
inversă proporţionalitate între extensiunea şi complexitatea sistemului teritorial şi
capacitatea sa de-a răspunde eficient şi oportun dezideratelor dezvoltării imediate. În
consecinţă, apariţia în Oltenia istorică a două centre urbane cu potenţial de polarizare în
creştere, Târgu Jiu şi Drobeta-Turnu Severin a perturbat vechiul sistem teritorial tributar
în exclusivitate Craiovei. Cele două oraşe sunt în curs de-a-şi contura şi consolida un
hinterland propriu şi de-a-şi regla relaţiile cu vechiul centru atractor de pe alte poziţii, de
cooperare şi afirmare independentă. De aici şi până la constituirea unor regiuni de sine
stătătoare drumul este scurt şi, credem noi, partea nordică a Olteniei l-a parcurs deja. În
perspectivă însă este de aşteptat ca municipiul Drobeta-Turnu Severin, astăzi integrat
regiunii menţionate, să devină polul unei entităţi teritoriale anizotrope axată pe defileul
Dunării şi apofizele sale nordice (inclusiv Depresiunea Severinului).

În cazul Olteniei Nordice, baza naturală de susţinere este constituită dintr-o serie
de masive muntoase cu morfologie şi altimetrie variate. Astfel, în nord se desfăşoară
grupa Retezatului, din care munţii Mehedinţi, Vâlcan, Retezatul Mic aparţin regiunii. Ei i
se integrează şi partea vestică a Munţilor Căpăţânii, din grupa Parângului. Toate aceste
masive sunt alcătuite predominant din roci calcaroase, ca urmare relieful carstic le
defineşte morfologia. Acelaşi tip de relief este prezent şi în Podişul Mehedinţi. Numărul
peşterilor este apreciabil, unele dintre ele (Topolniţa, Epuran, Martel, Cloşani, Cioaca cu
Brebenei, Fuşteica, Polovragi, Muierilor, Peştera cu Corali, Topliţa, Isverna – explorată şi
de echipa renumitului cercetător J. Y. Cousteau) posedând valenţe turistice remarcabile.
Nu lipsesc cheile (Galbenului, Bistriţei, Cernei).
Fig. 14. Regiunea Oltenia Nordică.

A
doua treaptă de relief aparţine Subcarpaţilor Olteniei, mărginiţi de Olteţ şi Motru, formaţi
din culmi orientate est-vest (Măgura Slătioarei, 767 m) şi depresiuni dispuse pe două
aliniamente, unul intern şi altul intra-colinar. Dintre depresiunile interne, de dimensiuni în
general reduse, amintim Polovragi, Baia de Fier, Novaci şi Tismana, iar dintre cele
externe cea mai importantă este Depresiunea Târgu Jiu - Câmpu Mare. Olteniei nordice
îi aparţine şi un sector de bordură al Podişului Getic ale cărui coline mărginesc spre nord
depresiunile subcarpatice externe. Includem aici partea nordică a platformelor Olteţului,
Jiului şi Strehaiei dealtfel strâns legată morfologic de structurile subcarpatice. În partea
sud-vestică se desfăşoară Depresiunea Severinului şi Dealurile Coşuştei ce debuşează
spre Valea Dunării.
Diapazonul elementelor climatice variază de la temperaturile medii anuale
negative în partea înaltă a Retezatului şi Parângului, la cele cuprinse între 2-6°C în
masivele muntoase mai joase. În Subcarpaţi, datorită adăpostului din spaţiile
depresionare, valorile termice medii urca la 9-10°C. Precipitaţiile descresc, în schimb, cu
altitudinea, de la 1 400 mm pe culmile muntoase la 600-700 mm în Subcarpaţii Olteniei şi
600-500 mm în Podişul Getic. Poziţia sud-vestică a teritoriului îl include în aria de
manifestare a influenţelor submediteraneene, resimţite îndeosebi în depresiunile vestice
(Turnu Severin, Tismana, Baia de Aramă). Tot în vest - nord-vest se produc fenomene
foehnale de intensitate mai atenuată.
Resursele agricole sunt date de diferitele categorii de terenuri, cu fertilitate
ridicată în lunci şi depresiuni şi mai scăzută în dealuri şi zona montană. Ele permit o
utilizare complexă, de la cultura cerealelor la păşunile şi fâneţele valorificate pastoral.
Fondul forestier se extinde pe suprafeţe notabile în zona montană unde consistenţa şi
conformaţia pădurilor este superioară.
Oltenia nordică posedă un patrimoniu turistic bogat şi variat. Peşterile din Munţii
şi Podişul Mehedinţi, cele din munţii Vâlcan, Căpăţânii şi Retezatul Mic, cheile,
ponoarele şi izbucurile specifice aceloraşi zone carstice, lacurile şi apele minerale fauna
cinegetică şi piscicolă sunt atracţii naturale încă nevalorificate. Lor li se adaugă
monumentele brâncuşiene de la Târgu Jiu (Poarta Sărutului, Coloana Infinitului, Masa
Tăcerii, Aleea Scaunelor), casa lui Brâncuşi de la Hobiţa, mănăstirile Horezu, Polovragi.
Tismana, culele din nordul Olteniei, etnografia zonelor Gorj şi Mehedinţi etc.

Răspândirea populaţiei reflectă indicele de favorabilitate al factorilor naturali, cu o
concentrare mai expresivă în Podişul Getic şi depresiunile subcarpatice. Dimpotrivă
spaţiul montan este slab populat, ca dealtfel şi Podişul Mehedinţi. Este specifică o uşoară
dominanţă a populaţiei urbane.
Aşezările sunt grupate teritorial în luncile şi pe terasele râurilor, în vetrele
depresionare şi, mai rar, pe versanţii cu declivităţi mai reduse. Predomină satele mijlocii
şi mari, răsfirate sau adunate. Apar şi sate foarte mari, cu un profil economic mai complex
(agro- industrial)
Oraşele sunt mai puţin numeroase şi valorifică, prin poziţia lor,
complementaritatea indusă de contactul formelor de relief, convergenţele hidrografice sau
ale căilor de comunicaţie. Polul gravitaţional principal este municipiul Târgu Jiu, care
prin poziţia sa geografică îndeplineşte rolul unui „loc central” regional. Al doilea centru
de polarizare este oraşul Drobeta Turnu-Severin a cărui amplasare pe Dunăre îi conferă
un statut spaţial de relativă independenţă în raport cu ariile polarizate învecinate (Banat,
Oltenia Nordică sau Oltenia Sudică). Distanţa mai redusă faţă de Târgu Jiu, în contextul
unei infrastructuri de acces modernizată, va amplifica raporturile de cooperare funcţională
între cele două centre.
Conjugarea industriei cu agricultura este proprie tuturor regiunilor în curs de
individualizare, ştiut fiind că tocmai activităţile industriale sunt cele care stimulează
urbanizarea şi polarizarea, deci tranşează opţiunile înspre o entitate teritorială sau alta.
Oltenia Nordică exemplifică acest stadiu incipient de agregare sistemică în care, pe fondul
afirmării industriei, se amplifică urbanizarea, iar interdependenţele şi conexiunile între
elementele componente ale organismului teritorial se înmulţesc şi se fortifică.
Industria, deşi nu a înregistrat mari grupări teritoriale, este destul de diversificată.
Principala ramură, care s-a constituit într-un veritabil lanţ trofic pentru subramurile
apropiate, a fost exploatarea cărbunilor. Pe baza acestora au fost amplasate o serie de
termocentrale (Rogojel, Drobeta Turnu Severin şi Târgu Jiu), completate în domeniul
producţiei de energie electrică de o serie de hidrocentrale (pe Cerna, Motru, Bistriţa,
Tismana, Jiu). Prin puterea instalată (1068 MW aferent părţii române) şi transformările
radicale pe care le-a indus asupra componentelor teritoriale, în partea vestică a regiunii se
remarcă prezenţa Sistemului Hidroenergetic şi de Navigaţie Porţile de Fier I, amplasat pe
Dunăre.
Turismul este o ramură economică aflată la începutul dezvoltării propriu-zise.
Principalele centre, cu infrastructura cea mai bogată, sunt Băile Herculane, unde sunt
valorificate ape termale şi Târgu Jiu unde se practică un turism cultural generat de
valorificarea moştenirii brâncuşiene. Cea mai veche staţiune este însă Săcelu, ale cărei
ape mezotermale sunt utilizate în scop curativ încă din vremea romanilor. Printre
staţiunile de interes regional este şi Bala din Podişul Mehedinţi. Ei i se adaugă în ultimul
timp localitatea Ţicleni ale cărei acvifere cu ape minerale sulfuroase şi clorurate stau la
baza primelor iniţiative de exploatare curativă. Alte areale turistice sunt Baia de Fier (cu
cunoscuta Peştera a Muierilor, printre primele cavităţi subterane din ţară amenajată
turistic), Polovragi (cu mănăstirea şi peştera cu acelaşi nume), Tismana. O altă localitate
cu funcţii turistice complexe este oraşul Drobeta - Turnu Severin unde vestigiile istorice
(ale podului peste Dunăre construit de Apollodor din Damasc, castrul roman) se asociază
unor obiective culturale (muzee, monumente). Potenţialul de dezvoltare a turismului este
însă mult mai bogat, mai ales în domeniul speoturismului, unde Podişul şi Munţii
Mehedinţi, în primul rând, dar şi celelalte unităţi montane, posedă obiective a căror
amenajare se impune cu stringenţă. Nu lipsit de interes este turismul de tranzit de-a lungul
Văii Jiului şi cel spre Defileul Dunării care va deveni în perspectivă una din zonele
turistice de importanţă internaţională. În satele subcarpatice gorjene există premise
favorabile dezvoltării în perspectivă a turismului rural.
O primă trăsătură a sistemului regional din Oltenia Nordică este aceea că se găseşte
încă într-o etapă de structurare, în care se iniţiază şi se consolidează relaţiile care să-i
asigure funcţionarea optimă. Pe de altă parte, trebuie subliniat că, restrictivităţile induse de
factorul morfologic se repercutează în configuraţia spaţială a câmpurilor de forţă şi a
axelor funcţionale. Spaţiul montan, cu restrictivitate maximă şi generator de fluxuri
centrifuge, este practic lipsit de nuclee teritoriale de dezvoltare. Este cvasigeneralizată
fragilitatea aşezărilor rurale din spaţiul montan, care pe fondul unei economii agrare de
subzistenţă nu reuşesc să controleze în mod eficient factorii dezvoltării. Situaţiile de
excepţie sunt puţine, aşa cum este cazul văii Cernei în care, beneficiind de atuurile unei
specializări turistice de tradiţie, oraşul Băile Herculane, se constituie ca un nucleu
periferic, însă privat de relaţiile de cooperare şi coordonare eficiente cu centrele de rang
superior. Restrictivitatea factorilor naturali se face simţită şi în cadrul subunităţilor
subcarpatice şi de podiş, astfel că pe fondul conturării tramei axelor funcţionale, ochiurile
de reţea au de multe ori caracterul unor spaţii repulsive, cu fenomene de depopulare şi
îmbătrânire a populaţiei.
Axele funcţionale la nivel regional prezintă o evidentă adaptare la morfologie,
caracterul sinuos al acestora fiind evident. Axa principală (a Jiului) are orientare generală
nord – sud, fiind generată, pe de o parte de existenţa unui culoar de transport de importanţă
naţională care face legătura între partea sudică a ţării şi coridorul IV de transport
paneuropean, iar pe de altă parte de existenţa centrului polarizator regional (Târgu Jiu), a
unor centre urbane de importanţă locală (Rovinari, Bumbeşti Jiu), şi a unui centru de
comună cu valenţe polarizatoare (Plopşoru). Această axă reuşeşte să menţină relaţii de
cooperare şi subordonare cu ariile învecinate şi să conjuge fluxurile de tranzit cu fluxurile
proprii.
Celelalte axe regionale au caracter secundar, concretizate ca urmare a prezenţei
unor centre urbane de importanţă locală (Baia de Aramă – Tismana – Târgu Jiu, Novaci –
Târgu Cărbuneşti – Târgu Jiu). Se adaugă o serie de axe joncţionale (Baia de Aramă –
Drobeta Turnu Severin, Baia de Aramă - Motru) a căror caracteristică derivă în principal
din lipsa unor centre polarizatoare supracomunale care să instituie relaţii spaţiale
funcţionale.
O caracteristică particulară este conferită de existenţa unui centru polarizator de
importanţă regională (municipiul Drobeta Turnu Severin), care, în ciuda poziţiei periferice
începe să se impună ca un pol veritabil. Beneficiind de prezenţa axei navigabile a Dunării,
a interrelaţiilor cu Serbia, a culoarului de transport de importanţă naţională (E 70 şi
magistrala feroviară 1) şi de vecinătatea oraşului Orşova, Drobeta Turnu Severin reuşeşte
să reconfigureze liniile de forţă la nivel regional, depăşind „complexul de periferie”. Mai
mult, se conturează o tendinţă de întărire a relaţiilor ca centru polarizator regional,
conturându-se astfel premisele generării unei alte axe funcţionale majore.
În ciuda elementelor de restrictivitate, ansamblul regional prezintă însă o certă
coerenţă, manifestată atât la nivelul spaţiilor mentale, cât şi la nivel structural, pe un fond
de complementaritate spaţială şi funcţională.
14. OLTENIA SUDICĂ

Oltenia Sudică se substituie ca topic unei regiuni fizico-
geografice denumită Câmpia Olteniei, dar şi părţii centrale şi
sudice a provinciei istorice Oltenia. Argumentele pentru
delimitarea ei ca entitate teritorială de tip sistemic sunt:
- peisajul cu numeroase tente de omogenitate datorate
reliefului jos, puţin fragmentat şi denivelat, climatului de câmpie
cu variaţii reduse, vegetaţiei de stepă şi silvostepă;
- prezenţa unui spaţiu mental bine închegat, cel doljean, cu atribute de
specificitate şi unicitate certe;
- existenţa unui centru polarizator net detaşat în raport cu celelalte oraşe;
- disfuncţiile evidente care s-ar manifesta în cazul delimitării unei regiuni
echivalente provinciei istorice susmenţionată.
Limitele acestei regiuni sunt bine precizate pe trei laturi, cea sudică, de-a lungul
Dunării, în est, unde Oltul o desparte de teritoriul polarizat de Bucureşti şi în vest unde
urmează parţial lunca Dunării, până aval de Drobeta-Turnu Severin. Deosebit de ambiguă
este limita nordică, datorită sinusoidelor frecvente ale traseului său generate de difluenţa
frecventă a vectorilor de gravitaţie spre regiunea învecinată. Convenţional ea poate fi
trasată ţinând cont de extensiunea ariilor de influenţă a centrelor regionale şi de relaţiile
instituite la nivel teritorial.
Componenta naturală a sistemului regional este constituită, în primul rând, din
Câmpia Olteniei, la care se adaugă sectorul central şi cel vestic al Podişului Getic,
precum şi Lunca Dunării.
Climatul se încadrează altimetric celui de câmpie joasă, iar poziţia sudică a
regiunii ridică temperatura medie anuală la peste 11ºC, verile fiind călduroase,
primăverile timpurii, iar toamnele îndelungate.
Fig. 15. Regiunea Oltenia Sudică.

Precipitaţiile descresc de la vest la est, de la 650 la 500 mm (568 mm medie
anuală la Craiova), odată cu creşterea indicelui de ariditate. Cea mai mare parte a regiunii
se află sub influenţa maselor de aer submediteranean venite dinspre vest.
Resursele de apă sunt înmagazinate în reţelele de suprafaţă, între care fluviul
Dunărea deţine ponderea cea mai ridicată. Oltenia Sudică este străbătută axial de Jiu, iar
în partea estică se află Oltul. În perimetrul său cele trei râuri primesc o serie de afluenţi
(Motru, Amaradia, Olteţul, Teslui). Direct în Dunăre se varsă şi râurile Drincea şi
Desnăţuiul. Afluenţii de ordin inferior au cursuri temporare, în perioadele secetoase
scurgerea lor încetează.
Mari rezerve de apă sunt cantonate în structurile piemontane ale Podişului Getic,
dar şi în cele ale câmpiei propriu-zise, aceasta fiind considerată adesea ca un mare con de
dejecţie al Dunării la debuşarea sa în Depresiunea Getică. Partea sudică a regiunii se
confruntă cu un deficit de apă ce trebuie diminuat prin intervenţii antropice, realizându-se
aducţiuni din Dunăre sau râurile principale.
Resursele naturale se încadrează preponderent în categoria combustibililor fosili
(petrol şi gaze), exploatate în Piemontul Getic (Iancu Jianu, Brădeşti). În partea nordică,
într-un teritoriu cu gravitaţie difuză, cel al bazinului Motru, orientat atât spre nord, spre
Târgu Jiu, cât şi spre sud, spre Craiova, se exploatează cărbuni inferiori, energetici,
utilizaţi de marile termocentrale din suburbiile Craiovei. Importante pentru regiune sunt
resursele agricole alcătuite din soluri profunde, fertile cu disponibilităţi de utilizare pentru
o gamă variată de culturi. Potenţialul turistic deţine preponderent obiective antropice
(biserici, mănăstiri, cule, muzee, monumente, obiceiuri, tradiţii, folclor).

Condiţiile naturale prielnice au favorizat umanizarea timpurie a teritoriului studiat.
Răspândirea populaţiei este inegală în teritoriu. Partea nordică, unde câmpia se
asociază cu podişul generând complementaritate sub aspectul resurselor, este mai dens
populată ajungându-se, în unele areale, la peste 110-120 locuitori/km². Dimpotrivă,
exceptând zona municipiului Craiova, teritoriul câmpiei prezintă densităţi demografice
sub media pe ţară. Populaţia rurală păstrează încă o uşoară creştere deşi fenomenul
îmbătrânirii este vizibil. Structura etnică este covârşitor românească, dintre minorităţi
numai cea ţigănească fiind mai numeroasă.
Aşezările rurale aparţin categoriilor de sate mici, mijlocii şi mari, localizate de-a
lungul râurilor, a arterelor de circulaţie, în vecinătatea surselor de apă. Profilul economic
rămâne cel agricol, cu diferite specializări pe subramuri, la care se adaugă funcţii
industriale (extractive) sau de servicii. Oraşele aparţin, în proporţie decisivă, aşezărilor
urbane mici, sub 50000 locuitori (Strehaia, Filiaşi, Vânju Mare, Segarcea, Scorniceşti,
Băileşti, Balş, Piatra Olt, Bălceşti, Drăgăşani, Corabia, Caracal, Calafat, Drăgăneşti Olt).
Singurul oraş mijlociu este Slatina care, deşi este situat pe stânga Oltului, se racordează
sistemului urban al Olteniei sudice. Atribuţiile polarizatoare revin municipiului Craiova,
care beneficiază de o poziţie geografică deosebit de avantajoasă, de veritabil „loc central”
al regiunii.

După al doilea război mondial, industria s-a afirmat în domeniul energetic prin
construirea marilor termocentrale de la Turceni şi Işalniţa ce valorifică zăcămintele de
cărbuni inferiori din bazinul Motru şi Piemontul Getic. Ulterior s-au adăugat
hidrocentrala Porţile de Fier II (216 MW aferent părţii române) construită pe Dunăre în
colaborare cu fosta Iugoslavie şi o serie de hidrocentrale situate pe cursul inferior al
Oltului.
Centrul industrial principal este Craiova unde este concentrată o puternică
industrie constructoare de maşini (locomotive – cunoscuta întreprindere “Elecroputere”-
maşini agricole, avioane, automobile), industrie chimică, alimentară, textilă, materiale de
construcţie, mobilă.
Agricultura acestei regiuni beneficiază de premise de favorabilitate care provin
atât din caracteristicile pedo-climatice cât şi din larga extensiune a terenurilor arabile.
Acestea deţin 75,3% din suprafaţa agricolă a regiunii (care totalizează 82% din suprafaţa
regiunii), fiind caracterizate în cea mai mare parte de o fertilitate medie şi ridicată.
Variaţia teritorială a ponderii terenurilor arabile este redusă, conturându-se totuşi o fâşie
nordică în care valorile sunt de 50-75%, în timp ce în centru şi sud dominante sunt
arealele cu valori de peste 75%.
Pomicultura şi viticultura beneficiază de condiţii propice, astfel că suprafeţele
aferente livezilor şi viilor totalizează ~3,4% din terenurile agricole. Sunt valorificate atât
suprafeţe aferente subunităţilor de podiş cât şi arealele cu dune de nisip, aşa cum este
cazul suprafeţelor cu viţă-de-vie de la Segarcea, Pleniţa, Sadova şi Dăbuleni. Cu producţii
calitativ superioare trebuie amintită desigur, şi podgoria Drăgăşaniului. Dintre pomii
fructiferi, o frecvenţă crescută se constată pentru speciile termofile (piersic, cais, cireş), la
care se adaugă mărul, părul şi prunul.
Activităţile turistice sunt, în raport cu alte regiuni, mult mai limitate. Lipsa unor
obiective naturale de mare impact atractiv este una dintre cauze. În consecinţă, se practică
un turism cultural, axat pe valorificarea obiectivelor antropice din principalele oraşe, la
loc de frunte situându-se, desigur, Craiova, unde este concentrată şi cea mai importantă
bază hotelieră. Poziţia geografică înscrie unitatea analizată pe trasee numeroase ale
turismului de tranzit (către defileul Dunării de la Porţile de Fier şi Valea Cernei, spre
Oltenia Nordică şi aria montană aferentă sau, invers, spre Bucureşti şi Litoralul Mării
Negre).
Una din principalele trăsături ale organismului spaţial analizat este aceea că,
beneficiind de un cadru natural cu omogenitate crescută, cu un indice crescut de
favorabilitate, manifestarea câmpurilor de forţă nu suferă disjuncţii majore. Mai mult,
întregul sistem regional este caracterizat de manifestarea predominant centripetă a
fluxurilor, atât spre poli, ca entităţi individuale, cât şi spre centrul polarizator.
Axele funcţionale au o dispunere spaţială convergentă spre nucleul polarizator
poziţionat aproximativ în centrul geometric al regiunii. Principala axă are o dispunere care
trădează interdependenţa cu sistemele regionale învecinate (Muntenia de NV şi Oltenia
Nordică) şi cu axele funcţionale ale acestora: Potcoava – Slatina –Balş – Craiova – Filiaşi
– Turceni, - Filiaşi – Strehaia. Se juxtapun în cadrul acestei axe atât fluxurile de tranzit
aferente căilor de transport (magistrala feroviară 1, E 70. E 79, E 574) cât şi fluxurile
generate de centrele urbane care au reuşit să se constituie ca nuclee în care raportul
input/output să genereze forme de stocaj, utilizate apoi pe plan local sau redistribuite la
nivel regional.
Cu caracter secundar, se remarcă prezenţa unor axe generate de relaţiile instituite între
centrul polarizator şi centrele urbane de importanţă locală şi supracomunală: Craiova –
Bălăciţa – Vânju Mare – Devesel, Craiova – Caracal – Drăgăneşti Olt – Radomireşti. O
categorie aparte o constituie axele secundare induse de relaţiile de coordonare şi
subordonare instituite între centrul polarizator şi oraşele-port la Dunăre (Craiova -
Segarcea – Băileşti – Calafat, Craiova – Sadova – Bechet, Craiova – Caracal – Corabia).
Nu mai puţin importantă este axa secundară a Oltului (Drăgăşani – Slatina – Drăgăneşti Olt
– Rusăneşti – Islaz – Turnu Măgurele) care reuşeşte să interconecteze centrele urbane, dar
care are dificultăţi în a integra localităţile rurale de dreapta şi de pe stânga Oltului, datorită
unui deficit semnificativ de poduri.
Cu un caracter particular se înscrie în ansamblul regional axa anizotropică dunăreană
jalonată de prezenţa oraşelor – port menţionate.
O remarcă aparte trebuie făcută asupra specializării teritoriale: compartimentul
sudic este unul al vastelor terenuri agricole, la care se adaugă funcţia de tranzit generată de
axele secundare spre porturile dunărene; compartimentul nordic, cu un mixaj indus de
specializarea agricolă, producţia industrială (prezentă în numeroasele oraşe mici şi mijlocii
dar cu precădere în Craiova) şi funcţia de tranzit. Toate acestea se repercutează într-o
uşoară diferenţiere în dezvoltarea celor două compartimente, fără însă a se crea decalaje
semnificative sau disocieri funcţionale.
15. MUNTENIA DE NORD-VEST
Se constituie ca un sistem teritorial uşor asimetric, datorită

prezenţei a două arii de gravitaţie, una centrată pe cursul Oltului,
având ca pol oraşul Râmnicu Vâlcea, iar cea de-a doua la contactul
Podişului Getic cu câmpia, polarizată de Piteşti. Este o regiune în
conturare, cu vectorii interrelaţiilor în aşezare matricială, fapt
cauzat de relativul echilibru între cei doi poli amintiţi anterior
precum şi de efectul de disipare funcţională resimţit, de regulă în
regiunile situate în vecinătatea marilor metropole.

Una din principalele caracteristici ale bazei naturale derivă din faptul că este
constituită dintr-un relief etajat în trepte succesive, de la Câmpia Piteştilor, în sud, la
Podişul şi Subcarpaţii Getici, respectiv Munţii Făgăraşului la nord.
Climatul urmează etajarea morfologică, cel de câmpie (8-10ºC, temperatura medie
anuală; 500 mm precipitaţii) trecând lent într-un climat de dealuri dispuse etajat şi, în final
în climatul montan al culmilor înalte (-2ºC; precipitaţii de peste 1000 mm, majoritatea sub
formă de zăpadă). Varietatea tipurilor de climă creează disponibilităţi multiple activităţilor
antropice, de la cultura cerealelor în câmpie, la păstoritul alpin, de la turismul
balneoclimateric al depresiunilor joase la cel bazat pe sporturile de iarnă în munţii înalţi.
O valoare aparte are patrimoniul turistic reprezentat printr-un peisaj montan
spectaculos în Făgăraş, Cozia, munţii Lotru sau Căpăţânii, prin apele minerale cu calităţi
terapeutice recunoscute pe plan internaţional (Olăneşti, Govora, Călimăneşti - Căciulata),
prin fondurile cinegetice şi piscicole din zona înaltă. Acestuia i se adaugă obiective
turistice antropice de mare rezonanţă, cum ar fi, în primul rând, mănăstirile Cozia,
Argeşului, Bistriţei, Arnota, Horezu; Mausoleul de la Mateiaş; barajele şi lacurile de
acumulare Vidra şi Vidraru etc.

Componenta antropică a peisajului regional înscrie unitatea între sistemele
teritoriale cu o populare densă în zonele de câmpie, podiş şi subcarpatică (140-160
locuitori/km
²), urmare a
complement
arităţii
resurselor,
condiţiilor
favorabile
de
amplasare a
habitatelor
şi
infrastructur
ilor, poziţiei
geografice
optime sub
aspectul
interrelaţiilo
r cu alte
regiuni.
Satel
e diferă ca
mărime, de
la aşezările
mici şi
Fig. 16. Regiunea Muntenia de Nord-Vest.
foarte mici,
de versant şi
obârşii de vale, la cele mari şi foarte mari din depresiuni, culoarele de vale largă sau fâşia
de contact morfologic câmpie-podiş, podiş - Subcarpaţi, Subcarpaţi - munte. Oraşele sunt
preponderent mici, sub 25000 locuitori (Băile Govora, Băile Olăneşti, Călimăneşti, Brezoi,
Ocnele Mari, Băbeni, Horezu). Între oraşele mijlocii se înscriu Câmpulung şi Curtea de
Argeş, iar Râmnicu Vâlcea şi Piteşti între oraşele mari ale ţării. Centrul polarizator este
oraşul Piteşti, urmat îndeaproape, ca rang, de Râmnicu Vâlcea. Funcţia industrială a
oraşelor mari şi mijlocii este contrabalansată de funcţia turistică a multor oraşe mici de tip
staţiune (ex. Govora).

Sectorul economic primar, agricultura, resimte parţial în cadrul acestei regiuni
restrictivitatea unui fond funciar în care terenurile agricole deţin 48% din care ponderea
terenurilor arabile este de doar 34,3%, dar şi restrictivitatea indusă de climat şi fertilitatea
solurilor care pe areale extinse este destul de scăzută. Variabilitatea spaţială a ponderii
terenurilor agricole reflectă caracteristicile şi dispunerea subunităţilor de relief. Se remarcă
o creştere a ponderii terenurilor arabile dinspre nord spre sud, cele mai ridicate valori (50-
75% din suprafaţa agricolă) fiind caracteristice în Câmpia Piteştilor şi Câmpia Târgoviştei.
Industria s-a dezvoltat îndeosebi după al doilea război mondial. Se poate aprecia că
se conturează o regiune a industriei chimice, la care se adaugă industria materialelor de
construcţii, textilă şi alimentară.
Turismul s-a afirmat încă de la începutul secolului XX, în primul rând în culoarul
Oltului unde staţiunea Călimăneşti - Căciulata constituia un
punct de atracţie cunoscut. Ulterior s-au dezvoltat amenajările cu profil curativ de la
Olăneşti, Băile Govora, Ocnele Mari, Cozia. Considerăm că tipul de turism curativ este de
largă perspectivă pentru regiune. Al doilea tip este turismul recreativ montan unde
resursele sunt, de asemenea, apreciabile, atât în munţii Făgăraşului, Piatra Craiului (peştera
Dîmbovicioarei, Avenul din Grind), Leaota cât şi în munţii Lotrului sau ai Căpăţânii.
Staţiunea Voineasa este un prim cap de pod pentru valorificarea mai intensă a resurselor
respective. Pe locul trei, dar cu perspective asigurate, se înscrie turismul cultural prilejuit
îndeosebi de obiectivele religioase ale regiunii, dar şi de atracţiile etnografice bine
conservate în satele subcarpatice argeşene şi vâlcene; ca o particularitate trebuie amintită
prezenţa Muzeului Viticulturii şi Pomiculturii din Goleşti (localitate componentă a oraşului
Ştefăneşti).
Asociind spaţii diverse din punct de vedere morfologic, Muntenia de NV se
constituie ca un sistem regional în care sunt prezente atât areale cu restrictivitate ridicată,
cât şi arii deosebit de favorabile. În prima categorie sunt incluse arealele montane, culmile
subcarpatice şi interfluviile piemontane. Din a doua categorie fac parte depresiunile
submontane şi culoarele de vale. În aceste condiţii configuraţia câmpurilor de forţă la nivel
regional prezintă o structurare sub formă de fâşii. Axa funcţională principală este
constituită într-un context supraregional indus de prezenţa capitalei – Bucureşti şi a unui
sector de autostradă care conectează Piteştiul de aceasta. Caracterul de tranzit al fluxurilor
şi incapacitatea centrelor urbane de importanţă locală (Ştefăneşti – Topoloveni, Găeşti) de
a stoca o parte din aceste fluxuri de materie, energie şi informaţie dar şi incapacitatea de a
genera suficiente fluxuri proprii, fac ca această axă să fie una dependentă de relaţia între
cele două mari centre urbane.
Tot în strânsă legătură cu centrul polarizator regional se remarcă generarea unor
axe funcţionale secundare în urma instituirii unor relaţii de subordonare şi/sau cooperare cu
centre de interes local: Piteşti – Mioveni – Câmpulung, Piteşti – Curtea de Argeş – Arefu şi
Piteşti – Costeşti. Aceste relaţii se concretizează în fluxuri de navetişti spre platformele
industriale ale oraşelor Piteşti şi Mioveni, în fluxuri de materii prime şi produse finite, dar
şi sub forma unor mecanisme de coordonare administrativă sau sub forma unor servicii
oferite.
Prezenţa unui centru urban de importanţă regională (Râmnicu Vâlcea) în partea
central – vestică a regiunii, a condus la conturarea unor axe funcţionale secundare
(Călimăneşti - Râmnicu Vâlcea - Ocnele Mari – Băbeni şi Râmnicu Vâlcea – Băile
Govora – Horezu) şi a unei arii intens periurbanizate în proximitatea centrului menţionat.
O remarcă aparte trebuie făcută în legătură cu relaţia Piteşti – Râmnicu Vâlcea,
insuficient valorificată, astfel că axa generată între ele are mai mult un caracter joncţional.
Relaţiile instituite între cele două se înscriu mai mult în categoria celor de competiţie,
astfel că, cel puţin pentru moment beneficiile la nivel regional întârzie să se manifeste.
Ansamblul sistemic regional este completat de axele joncţionale ale Oltului
(Călimăneşti – Brezoi – Câineni), axa joncţională Câmpulung – Dragoslavele – Rucăr
(induse de fluxurile de tranzit supraregionale), la care se adaugă cea a Lotrului (Brezoi –
Voineasa).
16. REGIUNEA METROPOLITANĂ BUCUREŞTI
Se constituie ca o entitate teritorială definită de prezenţa

unui mare centru urban, cu atribute polarizatoare complexe
(economice, sociale, politico-administrative, culturale). Ea îşi
subordonează prin influenţă decisivă un spaţiu distribuit areolar cu
o rază de circa 50 km, atingând cursul Dunării spre sud, şi
interferându-se cu ariile suburbane ale Târgoviştei şi Ploieştiului
spre nord. Această unitate beneficiază de existenţa unui spaţiu
mental de mare specificitate, cel metropolitan, cu o serie de însuşiri
particulare ce-l diferenţiază net în raport cu alte spaţii.

Componenta naturală a peisajului geografic are un suport morfologic de mare
uniformitate litologică şi fizionomică, constituit din Câmpia Bucureştiului, Găvanu
Burdea şi Burnazului, unde relieful sculptat în depozitele friabile ale loessului abundă
(crovuri, padine, nişe de sufoziune).
Regiunea se află în extremitatea estică a zonei de tranziţie, de la climatul
submediteranean al Olteniei la cel continental propriu-zis, cu accente de ariditate, al
Bărăganului şi Dunării de Jos. Precipitaţiile medii anuale oscilează în jurul valorii de 500
mm iar temperaturile între 10-11ºC. Iernile sunt geroase, cu zăpezi viscolite de crivăţ.
Potenţialul hidrografic al apelor de suprafaţă este asigurat, în primul rând de
Dunăre a cărei vale se află la limita sudică a regiunii. Fluviul colectează direct sau indirect
reţeaua hidrografică a reiunii: Argeş, Dâmboviţa, Colentina, Neajlov, Sabar, Mostiştea,
Vedea, Ialomiţa, Prahova. Deosebit de importante sunt limanele fluviatile prezente în
capitală sau la periferia sa (Snagov, Căldăruşani, Cernica, Tei, Floreasca, Herăstrău,
Mostiştea). Amenajările hidrotehnice se află la originea lacurilor Mihăileşti şi Comana. În
subasmentul geologic al regiunii forajele indică existenţa
Fig. 17. Regiunea Metropolitană Bucureşti.
unor mari
acvifere cu ape termale.
Important este potenţialul agricol al câmpiilor şi luncilor aferente şi cel turistic
datorat obiectivelor antropice din Bucureşti (palatele Parlamentului, Mogoşoaia, Cotroceni;
muzeele Ţăranului Român, Grigore Antipa, Geologic, Muzicii, de Istorie al României, de
Arta; statuile şi grupurile statuare; Arcul de Triumf; parcurile Cişmigiu, Herăstrău;
mănăstirile Snagov, Căldăruşani, Cernica; Hanul lui Manuc, etc).

Regiunea Metropolitană concentrează aproape 15 % din populaţia României.
Populaţia capitalei este, împreună cu suburbiile, de peste 2 milioane locuitori, densitatea
atingând cele mai ridicate valori din ţară. Evident, predomină net populaţia urbană, cu un
spor natural similar mediei pe ţară.
Centrul polarizator principal, atât al regiunii, cât şi al întregii ţări este municipiul
Bucureşti.

Economia regiunii metropolitane are industria ca ramură principală. Bucureştiul
concentrează toate tipurile de industrie, de la cea energetică pe bază de petrol şi cărbune
din marile termocentrale periferice, la industria uşoară.
Agricultura beneficiază de condiţii favorabile, atât în ceea ce priveşte suprafaţa
terenurilor arabile (88,4% din suprafaţa agricolă a regiunii, fără diferenţieri semnificative
în profil teritorial), cât şi din punct de vedere al fertilităţii acestora şi a condiţiilor
climatice. Se adaugă apoi faptul că piaţa de desfacere largă a produselor în urbanul
bucureştean reprezintă un alt factor catalizator pentru o agricultură diversificată.
Turismul este concentrat îndeosebi în Bucureşti unde infrastructura de profil este în
curs de dezvoltare accelerată. Hotelurile Intercontinental, Athenee Palace, Sofitel,
Bucureşti, Ibis oferă standarde ale serviciilor şi confortului ridicate. Se practică turismul
cultural, cu sejur sau de tranzit. Se extind formele de pseudo-turism (turism de afaceri,
turism religios, turism ştiinţific, sportiv).
Regiunea Metropolitană se confruntă actualmente cu expansiunea spaţiilor
construite reclamate de noile cartiere rezidenţiale, complexele comerciale, reţelele de
transport rutier. Presiunea asupra intravilanului creşte cu repercusiuni asupra mediului
(reducerea continuă a spaţiilor verzi, poluarea lacurilor de agrement, creşterea poluării
fonice şi a atmosferei, a delincvenţei sociale).
În conformitate cu poziţionarea în topul ierarhiei aşezărilor din România, cu
valenţele polarizatoare determinate de potenţialul economic, demografic şi administrativ,
Bucureştiul exercită o influenţă directă şi hotărâtoare asupra ariei polarizate. Desigur,
aceste influenţe se extind şi dincolo de limitele regiunii metropolitane, generând frecvent
interferenţe cu ariile polarizate de marile centre urbane poziţionate în parte sudică a
României.
În aceste condiţii, regiunea metropolitană prezintă linii de forţă ordonate concentric
şi radiar. Sunt prezente două axe funcţionale principale, generate de interacţiunea
nemijlocită a capitalei cu două centre extraregionale: Piteşti şi Ploieşti. În ambele cazuri,
relaţiile de cooperare, materializate sub forma fluxurilor de materie, energie şi informaţie
(fluxuri de materii prime, produse industriale, navetism, migraţie definitivă) au fost cele
care au conferit o importanţă deosebită acestor axe. Fluxurilor generate de aceste centre
polarizatoare li se adaugă cele de tranzit (induse de prezenţa a două coridoare importante
de circulaţie), care însă în mod frecvent sunt integrate funcţional în matricea sistemului, pe
măsură ce creşte apropierea de Bucureşti. Trebuie remarcat că forţa polarizatoare a
Bucureştiului se manifestă în mod dual: pe de o parte atrage fluxurile materiale şi
energetice, le transformă, le stochează, iar pe de altă parte redistribuie fluxuri materiale,
energetice şi informaţionale, în cadrul unor relaţii de coordonare şi subordonare pe care le-
a impus aşezărilor din aria de influenţă directă. Rezultatul se materializează sub forma unei
arii intens periurbanizate, în care sunt specifice delocalizările activităţilor economice (atât
industriale cât şi din sfera serviciilor) de pe urma cărora a rezultat o structură urban-rurală
cu specific aparte. În cazul oraşelor se remarcă faptul că ele se încadrează în categoria
celor mici, oarecum inhibate demografic şi economic de centrul polarizator. Atât oraşele
cât şi comunele se constituie ca şi furnizori de forţă de muncă, servicii (ex. transporturi
aeriene) sau produse agricole. Mixajul urban – rural este maxim într-un cerc cu raza de ~20
km. Sunt prezente aici oraşele Mihăileşti, Bragadiru, Măgurele, Popeşti – Leordeni,
Pantelimon, Voluntari, Otopeni, Buftea, Chitila şi o serie de centre comunale (ex.
Baloteşti, Jilava). Structurarea de tip concentric este completată de prezenţa unui
aliniament urban cu poziţionare sudică în care centrele au dimensiuni sensibil mai mari,
marcând o uşoară scădere a câmpului de forţă a capitalei, care nu se mai manifestă la fel de
pregnant ca un factor inhibitor. Este vorba despre oraşele Roşiorii de Vede, Alexandria,
Giurgiu şi Olteniţa. Conectarea funcţională a acestora cu Bucureştiul se face prin
intermediul unor axe secundare. Trebuie subliniat că aceste oraşe reuşesc să-şi impună
(tocmai în virtutea poziţionării periferice) relaţiile de tip coordonare – subordonare mai
ales în raport cu ruralul aflat înafara axelor funcţionale secundare. Un caracter asimetric
este conferit acestei structuri concentrice prin lipsa unei centuri urbane nordice la fel de
evidentă. Sunt prezente doar două oraşe mici (Titu şi Fierbinţi Târg), fapt datorat
poziţionării lor pe axele de interacţiune cu centre polarizatoare extraregionale, fenomen
care le-a dezavantajat în condiţiile în care funcţia lor este mai mult de tranzit în raport cu
fluxurile regionale şi supraregionale.
Cu caracter intermediar între arealul periferic şi aria centrală, se poziţionează
câteva centre urbane (Videle, Bolintin Vale, Budeşti şi Fundulea) care echilibrează spaţiul
mai puţin urbanizat existent aici.
Sistemului regional metropolitan i se asociază şi axa anizotropică dunăreană
generată de Giurgiu şi Olteniţa, relativ fragilă din punct de vedere structural şi estompată
funcţional.
O ultimă constatare trebuie făcută asupra nivelului redus al constrâgerilor
morfologice şi a largii deschideri spre sistemele regionale învecinate, inclusiv prin
intermediul unor sinapse care asigură integrarea cu sisteme regionale transfrontaliere.
(P.T.F. Giurgiu şi Olteniţa).
17. CURBURA

Morfologic, regiunea are aspectul unui amfiteatru invers, cu
convexitatea etalată spre exterior sub forma a trei trepte de relief
distincte.(vezi harta).
Clima îşi dispune nuanţele altimetric, în câmpie manifestându-se pe
deplin elementele meteorologice specifice (temperaturi de 9-10° C,
precipitaţii de 400-500 mm anual). Dealurile subcarpatice sunt mai
umectate (600-800 mm) în vreme ce temperatura medie scade la 6-
8°C. În munţii apare climatul montan cu temperaturi scăzute (0-6° C) şi precipitaţii mai
abundente (800-1000 mm anual). Pe platoul Bucegilor temperatura medie anuală scade
la -2°C, iar precipitaţiile depăşesc 1200 mm, majoritatea căzând sub formă de zăpadă.
Ca fenomen climatic aparte este foehnul, format primăvara prin deversarea maselor de
aer concentrate în curbura internă, transilvană, a Carpaţilor şi silite la ascensiune
orografică peste Munţii Întorsurii. Iarna etajul de câmpie şi subcarpatic resimte influenţa
est-europeană a crivăţului.
Apele subterane sunt localizate la adâncimi diferite în cele trei forme de relief:
aproape de suprafaţă în munţi, la adâncimi mijlocii în dealurile şi depresiunile
subcarpatice, la adâncimi mai mari în câmpie. De menţionat prezenţa apelor minerale,
clorosodice sau sulfuroase, de la Slănic Prahova, Telega, Gura Ocniţei, Vulcana Băi,
Pucioasa.
O pondere importantă în domeniul resurselor regionale este reprezentat de
patrimoniul turistic, concentrat mai ales în munţii Bucegi, Ciucaş, Buzău, Baiu,
Vrancei. Abrupturile, crestele, cheile, peşterile şi formele de relief rezultate prin
eroziune selectivă sunt elementele morfologice definitorii. Muntele de sare de la Slănic
Prahova, vulcanii noroioşi din Depresiunea Policiori, Sfinxul Bucegilor şi Sfinxul
Bratocei, Cascada Putna, Lacul Tăul Vulturilor etc., sunt obiective atractive de prim
ordin. Apele minerale de la Pucioasa, Sinaia, Sărata Monteoru, lacurile sărate de la
Slănic Prahova sau Telega, salina de la Slănic Prahova, fondurile de vânătoare şi pescuit
montane, edificiile antropice (mănăstiri, biserici, muzee, castele - Castelul Peleş de la
Sinaia-, monumente) şi valorile etnografice din Ţara Vrancei, dar şi cele din zona
Buzăului sau Doftanei sunt atracţii care diversifică la maximum oferta recreativă,
curativă şi culturală a regiunii.
Fig. 18. Regiunea Cuurburii.
Având un relief compus din munţi, dealuri şi depresiuni subcarpatice cu funcţie de

adăpost, precum şi din câmpii fertile, posedând resurse ale subsolului şi solului bogate,
regiunea Curburii a fost locuită încă din preistorie. Numărul populaţiei este apreciabil,
fiind specifică una dintre cele mai mari densităţi demografice (de peste 200
locuitori/km², între Valea Buzăului şi Valea Dâmboviţei). Predomină populaţia rurală,
omogenă etnic, cu o dinamică naturală asemănătoare mediei pe ţară.
Aşezările urbane sunt numeroase, majoritatea aparţinând grupei oraşelor mici, sub
25 000 locuitori şi mijlocii, între 25.000 – 50 000 locuitori. Târgovişte, Buzău şi Ploieşti
sunt centrele urbane de referinţă, având rolul unor poli regionali. Poziţia centrală a
Ploieştiului, pe semicercul exterior al regiunii, îi conferă acestuia perspective
polarizatoare multiple.
Componenta economică situează regiunea Curburii între cele mai dezvoltate din
România.
Densitatea centrelor industriale în teritoriu conturează în regiunea Curburii o
veritabilă microregiune industrială având ca pol de referinţă oraşul Ploieşti, la care se
racordează, prin raporturi de colaborare, Buzăul şi Târgoviştea.
Chiar dacă pe teritoriul regiunii se regăsesc spaţii montane extinse, suprafaţa
agricolă deţine 53%. Desigur, condiţiile orografice induc o pondere mai redusă a
terenurilor arabile (43% din suprafaţa agricolă), cu o creştere dinspre arealele montane
(< 25%) spre cele subcarpatice ( 25-50%) şi de câmpie (50-90%).
Din punct de vedere agricol, Curbura poate fi situată pe primul loc în ţară în
privinţa viticulturii. Aici se află cea mai extinsă suprafaţă cultivată cu viţa de vie,
podgoriile Dealu Mare, Dealurile Buzăului (Tohani, Mizil, Valea Călugărească),
Odobeşti (Odobeşti, Jariştea, Boloteşti), Coteşti, Panciu, fiind renumite pentru soiurile
lor. Ponderea terenurilor ocupate cu viţă-de-vie este ridicată, fiind frecvente arealele cu
valori de 20-40% precum şi cele cu peste 50% din suprafaţa agricolă.
O altă specializare este cea pomicolă, livezile de prun şi măr acoperind versanţii
inferiori ai măgurilor subcarpatice.
Sub aspect turistic, întreaga zonă subcarpatică poate deveni un domeniu al unui
intens turism rural, dar şi al unui turism curativ performant. Elementele de unicitate, nu
numai în plan naţional, cum sunt Vulcanii noroioşi sau Masivul de sare de la Slănic
trebuie integrate imediat într-o exploatare turistică organizată. Lărgirea ofertei pentru
turismul de agrement estival şi hivernal montan este mai mult decât posibilă prin
includerea celorlalte masive muntoase, de la est de Valea Prahovei în circuite de profil.
În consecinţă profilul industrial – agricol - turistic al Curburii trebuie fortificat, cu
atât mai mult cu cât ea are asigurată, prin intermediul Regiunii Metropolitane Bucureşti,
aflată în proximitate, o piaţă de desfacere (respectiv o cerere turistică) apreciabilă
pentru multe din produsele sale.
O primă remarcă asupra ansamblului regional al Curburii este aceea că structura sa
este una policentrică şi are o configuraţie spaţială asimetrică.
Caracterul policentric este indus de numărul ridicat de oraşe de importanţă
regională şi locală, la care se adaugă un număr semnificativ de centre supracomunale.
Caracterul asimetric este generat de poziţionarea principalelor centre polarizatoare în
partea extern – sudică şi sud-estică a regiunii, în condiţiile în care dispunerea spaţială a
subunităţilor de relief este de natură să conducă la o astfel de configuraţie.
Această configuraţie generală a treptelor de relief este regăsită şi în cazul axei
funcţionale principale dispusă în arc de cerc. Pe lângă centrul polarizator (Ploieşti), sunt
prezente aici o serie de centre urbane de importanţă regională (Târgovişte, Buzău,
Focşani) şi locală (Urlaţi, Mizil, Râmnicu Sărat).
Prezenţa unor văi şi depresiuni carpatice şi subcarpatice a permis conturarea unor
axe funcţionale secundare sau joncţionale. O primă axă secundară este cea a Ialomiţei
(Târgovişte – Pucioasa – Fieni); cele două centre aflate în aria de influenţă a Târgoviştei
sunt conectate prin intermediul unor fluxuri demografice, de materii prime şi produse
industriale, precum şi prin intermediul unor fluxuri informaţionale generatoare de relaţii de
coordonare – subordonare ierarhică şi administrativă. Cea de a doua axă secundară, a
Prahovei, are un caracter anizotropic determinat atât de contextul morfologic cât şi de
funcţionalitatea particulară indusă de polarizarea în serie a subsistemelor urbane (Azuga –
Buşteni – Sinaia – Comarnic – Breaza – Câmpina – Băicoi – Ploieşti), la care se adaugă
axa secundară a Teleajenului (Slănic Prahova – Vălenii de Munte - Plopeni - Boldeşti
Scăeni - Ploieşti).
La nivel regional mai sunt prezente o serie de axe joncţionale apărute din nevoia de
relaţionare materială, energetică şi informaţională a centrelor urbane sau rurale aflate în
contexte morfologice restrictive şi/sau izolate ori de căile rutiere transcarpatice (ex. Siriu –
Nehoiu – Pătârlagele – Cislău – Berca – Buzău, Soveja - Panciu).
În ciuda configuraţiei asimetrice, coerenţa sistemului este asigurată prin
conlucrarea sinergetică şi complementaritatea componentelor teritoriale.
18. BĂRĂGANUL
Bărăganul se constituie ca o entitate regională suprapusă

unui compartiment al unităţii majore şi anume Câmpiei
Bărăganului, desfăşurată între Dunăre la sud şi câmpiile de
subsidenţă din partea nordică.
O trăsătură hidrografică a Bărăganului, dată de climatul
arid şi circulaţia ascendentă a apelor subterane în condiţiile
evaporaţiei intense, este cea a apariţiei lacurilor sărate localizate
fie în formele negative de tip bazin închis formate prin tasare şi dizolvare în loess
(crovuri, padine), fie din evoluţia vechilor limane fluviatile a căror legătură cu râul
colector a fost definitiv întreruptă. Astfel sunt Lacul Amara, Strachina, Tătaru, Fundata,
Gălăţui. Un atribut curativ remarcabil al Lacului Fundata îl reprezintă cele 1,1 milioane
m³ de nămol terapeutic depozitate în cuveta sa.
Resursele solului şi subsolului situează
Bărăganu
Fig. 19. Regiunea Bărăgan.
l în categoria regiunilor cu un patrimoniu modest. Exceptând potenţialul agricol deosebit,

asigurat de terenurile plane, nefragmentate, cu soluri fertile, regiunea studiată are mai
puţine atuuri din acest punct de vedere. Gradul de împădurire este cel mai redus din ţară,
iar valoarea economică a esenţelor moi este inferioară. Mai importante sunt valenţele
turistice ale lacurilor sărate şi limanelor fluviatile unde se pot practica activităţi curative şi
de agrement. Nisipul şi pietrişul albiei râurilor sunt utilizate în construcţii.

Elementele de restrictivitate naturală determină o densitate a populaţiei sub 50
locuitori/km², fără a se înregistra grupări sau disparităţi geografice deosebite. Românii
alcătuiesc majoritatea absolută, dintre minorităţi cei mai numeroşi fiind ţiganii (rromii).
Aşezările umane reflectă, prin densitatea lor mai redusă, paralelismul dintre
numărul populaţiei şi habitate, în acest caz el fiind concludent. Satele sunt localizate la
intersecţia drumurilor, de-a lungul apelor curgătoare cu regim permanent, în vecinătatea
unor lacuri.
O altă trăsătură definitorie a regiunii Bărăgan constă în gradul redus de urbanizare.
Principalele oraşe sunt Slobozia (centrul polarizator regional) şi Călăraşi, la care se
adaugă o serie de oraşe mici precum Urziceni, Feteşti, Ţăndărei, Însurăţei, Pogoanele,
Lehliu-Gară. Profilul acestora este dominant industrial, pentru oraşele mici însă ponderea
agriculturii creşte, mai ales datorită potenţialului pedogeografic apreciabil. Călăraşi şi
Feteşti au şi atribuţii portuare la Dunăre, iar Lehliu-Gară şi Feteşti funcţii de transport
importante.

Dificultăţile ivite în definirea componentei economice a regiunii derivă tocmai din
modesta lor reliefare. Apare în cazul Bărăganului, un teritoriu învecinat ariei
metropolitane Bucureşti, cu cel mai ridicat potenţial economic din ţară, un fenomen de
eclipsare, al „conului de umbră”, indus de capitală. Lui i se datorează stadiul redus de
dezvoltare economică şi urbanizarea modestă (cei atraşi de avantajele oraşului au preferat
exodul spre capitală în locul efortului de-a fortifica şi amplifica rolul oraşelor proprii). În
prezent Bărăganul este una dintre cele mai productive regiuni agricole ale ţării. Acest fapt
este susţinut de marea extensiune a terenurilor agricole (90% din suprafaţa regiunii) din
care 89,2% sunt reprezentate de terenurile arabile. Premisele de favorabilitate sunt
completate de solurile de mare fertilitate. Acestor caracteristici li se contrapun elemente
de restrictivitate climatică, deficitul hidric fiind cel mai resimţit de aceasta ramură
economică. Pentru atenuarea efectelor secetei au fost efectuate mari lucrări de irigaţii,
funcţionând aici, până în anii `90 (când dintr-o neglijenţă crasă au fost în mare parte
distruse) veritabile sisteme cum ar fi Gălăţui - Călăraşi sau Pietroiu - Ştefan cel Mare.
Proiectatul canal Siret - Dunăre urma să asigure apa necesară irigării şi a altor suprafeţe afectate
anual de secetă.
Industria este de dată mai recentă, şi este reprezentată de subramuri cum sunt cea
metalurgică, construcţii navale, industria alimentară.
Din punct de vedere turistic Bărăganul are valenţe dintre cele mai reduse. O
excepţie este staţiunea Amara, recunoscută prin cura climaterică şi balneară (inclusiv cu
nămol terapeutic) pe care o asigură. Accesul facil o recomandă turismului de tranzit,
autostrada Bucureşti - Constanţa („autostrada Soarelui”) traversându-o axial. Ca forme de
turism de agrement navigaţia şi pescuitul recreativ, pe Dunăre şi o serie de lacuri, au perspective
asigurate.
Într-o perioadă a reconsiderării tipului de economie, a ponderii principalelor sale
ramuri, Bărăganul poate deveni o regiune agricolă modernă, unde fermele mari trebuie să
exemplifice, conform principiului avantajului comparativ, avantajele mecanizării,
chimizării şi biotehnologizării activităţii respective. Industria alimentară şi textilă, bazată
pe materii prime proprii, are, de asemenea, premise favorabile. Ca dealtfel şi turismul de
tranzit sau cel balnear.
O primă trăsătură a regiunii Bărăgan este reprezentată de extinderea semnificativă
a ariilor cu dificultăţi de coagulare a câmpurilor de forţă. Acest lucru este determinat de
un complex de factori dintre care mai importanţi sunt capacitatea de polarizare redusă a
centrelor regionale, proximitatea Bucureştiului şi caracteristicile economiei regionale.
O altă particularitate este aceea că centrul polarizator regional este poziţionat pe o
derivaţie (Slobozia – Dragalina) a axei funcţionale principale (Lehliu Gară – Dragalina -
Feteşti). Aceasta din urmă este determinată de intensele fluxuri de tranzit induse de
relaţiile instituite între două centre extraregionale (Bucureşti şi Constanţa). La nivel
regional fluxurile generate de centrele urbane existente au determinat afirmarea unor axe
funcţionale secundare (Urziceni – Căzăneşti – Slobozia – Ţăndărei, Făurei – Slobozia –
Dragalina – Călăraşi). Dispunerea acestor axe, cu apariţia unor ochiuri de reţea
completează complexul cauzal al primei trăsături enunţate.
Se conturează astfel o structură regională a cărei funcţionalitate poate fi optimizată
prin întărirea fluxurilor materiale, energetice şi informaţionale şi prin instituirea unor
relaţii de cooperare mai puternice între centrele existente şi constituirea unor centre
polarizatoare supracomunale viabile în ariile lipsite de astfel de centre de comandă (ex.
comunele Ciocile, Cireşu, Ulmu, Roşiori). Poziţia centrală a oraşului Slobozia
avantajează polul de gravitaţie regional conferindu-i oportunităţi sporite de relaţionare cu
celelalte centre. Ca un deziderat de perspectivă imediată, se conturează necesitatea
integrării în mecanismul regional a fluxurilor de tranzit şi generarea unor forme de stocaj
care să sprijine creşterea relaţiilor sinergice şi a coerenţei acestui sistem.
19. DUNĂREA DE JOS

O regiune cu o suprafaţă mai restrânsă, dar cu o
individualizare spaţială din ce în ce mai evidentă este cea a Dunării
de Jos. Ea include ultima parte a sectorului fluvial al Dunării şi
începutul sectorului fluvio-maritim al marelui organism de drenaj
european. Evident, cu teritoriul care gravitează spre talvegul său
morfologic, larg desfăşurat pe malul stâng şi mult mai îngust pe cel
drept. Zona de subsidenţă corespunzătoare amplei confluenţe a
Siretului cu Bârladul şi Buzăul determină caracterele naturale ale acestei regiuni.
Fig. 20. Regiunea Dunărea de Jos.
Componenta naturală a sistemului regional are drept suport un relief mai variat
morfologic şi genetic, de luncă şi câmpie joasă, câmpie tabulară, podiş intens
peneplenizat (vezi harta).
Particularităţile factorilor climatici sunt influenţate de relieful jos, ceea ce va
integra întreaga regiune în climatul de câmpie, şi de poziţia geografică în sud-estul
României, hotărâtoare sub aspectul exercitării influenţelor climatice est-europene. Din
punct de vedere termic, Dunărea de Jos se impune ca „polul căldurii” în România, fie şi
numai pentru faptul că aici, în comuna Râmnicelu (Ion Sion), a fost înregistrată cea mai
ridicată temperatură din ţară (+ 44,5 ºC la 10 august 1951).
Fenomenele de geneză a lacurilor sărate ating cele mai expresive cote datorită, pe
de o parte, climatului continental cu tente de excesivitate, iar pe de altă parte substratului
constituit din formaţiuni poroase ce facilitează circulaţia ascendentă a apelor freatice.
Astfel s-au format lacurile Balta Albă, Movila Miresii, Batogu, Amara (de Buzău), Lutu
Alb. În lacul Balta Albă este depozitat cel mai mare zăcământ de nămol terapeutic din
România, cca 2,4 milioane m³, iar în Movila Miresii 438000 m³.
Baza de materii prime a principalelor ramuri economice, industria, agricultura şi
turismul este asigurată în proporţii diferite. În primul rând Câmpia Brăilei, dar şi cea a
Siretului Inferior, au devenit unul dintre câmpurile petroliere şi de gaze asociate de mare
productivitate din România. Ianca, Bordei Verde, Lişcoteanca, Oprişeneşti, Independenţa
sunt doar câteva dintre arealele de extracţie a celor două materii prime energetice dar şi
ale industriei chimice. A doua resursă o reprezintă terenurile agricole ale luncilor,
câmpiei, şi dealurilor, unde cultura legumelor, cerealelor, plantelor tehnice sau viticultura
găsesc condiţii propice de dezvoltare. Fondul forestier este restrâns ca răspândire, fiind
constituit din păduri de stejar ale ariilor colinare din nord-est. În sfârşit, turismul are ca
obiective numeroasele lacuri sărate cu nămol terapeutic (Balta Albă, Movila Miresii,
Amara), fondurile de pescuit de pe Dunăre, Siret, Prut; monumentele, muzeele, edificiile
religioase sau culturale din Galaţi şi Brăila, moştenirea etnografică a ruralului etc.

Densitatea populaţiei se înscrie în jurul valorii de 50 locuitori/km² în Câmpia
Brăilei şi creşte uşor în colinele Covurluiului şi partea nord-vestică a Podişului Dobrogei.
Ea atinge însă valori de peste 250 locuitori/km² în aria Brăila - Galaţi ce se prelungeşte
precum o apofiză pe cursul Siretului, înspre Tecuci. Dinamica naturală relevă două
aspecte distincte, în vreme ce în Câmpia Brăilei bilanţul demografic este negativ, în
Platforma Covurluiului el este pozitiv ceea ce, la nivel regional, reduce indicele scăderii
populaţiei.
În ciuda numărului redus de oraşe existente în regiune (trei), prezenţa celor două
mari oraşe, Galaţiul şi Brăila, ridică mult ponderea populaţiei urbane în balanţa
demografică pe medii de viaţă, deţinând ~71% din totalul populaţiei.
Aşezările rurale valorifică structural şi textural oportunităţile reliefului uniform al
câmpiei (unde apar sate mijlocii şi mari, cu o grupare ridicată a gospodăriilor în vatră),
luncilor şi versanţilor din zona colinară sau de podiş unde indicele de dispersie creşte spre
răsfirare, iar mărimea satelor scade ajungând uneori, în Platforma Covurluiului, sub 500
locuitori.
Fiind o regiune de dimensiuni restrânse, Dunărea de Jos are puţine oraşe, dar ea
beneficiază de prezenţa a două municipii mari, învecinate: Galaţiul şi Brăila. Apropierea
spaţială şi tendinţa de extindere a intravilanului construit al ambelor centre urbane va
conduce, într-un timp relativ scurt, la apariţia celei mai populate aglomeraţii urbane din
ţară, în timp ce oraşul Ianca se încadrează în categoria celor mici.

Deşi cu o suprafaţă redusă, Dunărea de Jos are un potenţial economic important,
bazat în primul rând pe afirmarea industriei. Datorită poziţiei sale pe Dunărea fluvio-
maritimă, Galaţiul s-a afirmat ca cel mai important centru siderurgic al ţării. În aceeaşi
ramură la Brăila funcţionează laminorul de ţevi şi tablă. În ambele centre se construiesc şi
se repară nave de diferite tonaje, inclusiv cele maritime cu un pescaj sub 7 m.
Premisele de favorabilitate dar şi elemente de restrictivitate în raport cu
agricultura se aseamănă cu cele din regiunea învecinată la sud – Bărăgan. O problemă
particulară o ridică secetele şi nevoia de irigaţii îndeosebi în Câmpia Brăilei (unde a
funcţionat sistemul de irigaţii Terasa Brăilei). Ponderea terenurilor agricole este de 85%
din suprafaţa regiunii, din care 83% reprezintă terenuri arabile.
O altă ramură economică este piscicultura, suprafaţa luciurilor de apă şi mai ales
sectoarele Dunării şi afluenţilor săi (~290 km2) asigurând o producţie de peşte ce satisface
cererea locală şi oferă disponibilităţi pentru nevoile altor regiuni.
Turismul este o activitate cu totul secundară datorită, pe de o parte, lipsei unor
obiective de mare rezonanţă atractivă, iar pe de altă parte politicii deficitare în domeniu a
autorităţilor de la toate nivelurile. În oraşele Galaţi şi Brăila se practică un turism cultural,
de vizitare a obiectivelor antropice (istorice, religioase, culturale, monumente). Pe
Dunăre, deşi există numeroase oportunităţi pentru variate forme de turism, singurele la
care se apelează sunt pescuitul şi navigaţia de agrement. Singurele staţiuni turistice
propriu-zise ale regiunii sunt Balta Albă şi Lacu Sărat, ambele cu dotări şi ofertă din sfera
turismului curativ, de refacere fizico-psihică.
Dunărea de Jos este una dintre regiunile ţarii cu mari perspective de dezvoltare
datorate următorilor factori favorizanţi:
- poziţia geografică la interfaţa a trei state (România, Republica Moldova şi
Ucraina);
- datorită potenţialului economic ridicat, Galaţiul, ca cel mai important oraş al
regiunii transfrontaliere, poate deveni un pol de atracţie al acesteia;
- creşterea rolului Dunării în circulaţia fluvială europeană;
- intensificarea circulaţiei turistice pe Dunăre pe întregul său traseu, dar mai ales
spre Delta Dunării.
În ciuda suprafeţei reduse, sistemul regional al Dunării de Jos se remarcă prin câteva
trăsături care îi asigură unicitatea.
Una dintre acestea derivă din asimetria modului de ordonare spaţială a elementelor
structurale. Astfel, compartimentul vestic este unul mai puţin „dens”, caracterizat de
manifestarea unor dificultăţi de coagulare a câmpurilor de forţă în condiţiile lipsei unor
centre supracomunale viabile (ex. comunele Gemenele, Măxineni, Racoviţa,
Râmnicelu) care să-şi exercite rolul coordonator la nivel local. Pe de altă parte, în estul
regiunii se conturează o arie intens urbanizată. Aici, centrele urbane Galaţi şi Brăila au
generat un intens fenomen de periurbanizare, regăsit atât în calitatea elementelor
structurale cât şi în intensitatea fluxurilor de interdependenţă şi coordonare în raport cu
aşezările rurale.
O altă trăsătură constă în numărul redus al axelor funcţionale regionale secundare
(Galaţi – Lieşti şi Brăila – Ianca) induse pe direcţiile de relaţionare ale celor două centre
de importanţă regională cu cele mai importante centre locale de polarizare.
În condiţiile sus-menţionate coerenţa spaţiului regional este asigurată prin intermediul
fluxurilor de materie, energie şi informaţie care au generat relaţii biunivoce şi sinergice
în cadrul ariei de polarizare a celor două centre urbane.
Acestor particularităţi li se adaugă slaba integrare funcţională în raport cu Dobrogea
datorită dificultăţilor de comunicare rutieră şi feroviară (lipsa podurilor peste Dunăre).
Pe de altă parte se remarcă faptul că regiunea dispune de posibilitatea integrării cu
sisteme regionale extranaţionale în condiţiile în care fluxurile transfrontaliere şi
permeabilitatea spaţiului ucrainean vor fi optimizate.
20. DOBROGEA

Dobrogea reprezintă una dintre cele mai bine
individualizate regiuni geografice ale României, datorită
delimitării sale riguroase pe laturile de vest şi nord de către
culoarul Dunării şi Delta Dunării, respectiv de către Marea
Neagră către est. Limita sudică se suprapune frontierei de stat cu
Bulgaria. De subliniat, că regiunea analizată nu include
provincia istorică Dobrogea, mult mai extinsă, ci numai podişul
cu acelaşi nume. Ea se constituie într-un sistem teritorial
funcţional, cu axa de gravitaţie majoră pe faţada maritimă. Dealtfel, din anumite puncte de
vedere, litoralul este o fâşie de atracţie pentru întregul spaţiu geografic al României.
Regiunea se compune dintr-o unitate naturală cu o specificitate genetico-evolutivă
aparte, înglobând cel mai vechi pământ al ţării aflat în antiteză cu cel mai nou, situat în
regiunea învecinată, şi anume Podişul Dobrogei.
Fig. 21. Regiunea Dobrogea.

Climatic, Dobrogea reprezintă cel mai cald teritoriu al ţării, arealul Constanţa -
Mangalia fiind singurul unde media temperaturilor tuturor lunilor este pozitivă. În
ansamblu regiunea este străbătută aproape axial de izoterma de 11ºC, medie anuală,
verile fiind călduroase, iar iernile geroase (sub influenţa circulaţiei nord-estice). Ca
urmare amplitudinea termică maximă ajunge la 64,9ºC (+41ºC şi -23,9ºC). Durata
strălucirii soarelui ajunge la 2727 ore/an la Medgidia. Cantitatea de precipitaţii este
scăzută (360-500 mm anual). Pe o făşie cu lăţimea de 25-35 km se resimte influenţa
climatică atenuantă a Mării Negre.
Formaţiunile litologice mai vechi înmagazinează rezerve de cupru (Altân Tepe) şi fier
(Palazu Mare), iar rocile de construcţie (granit, calcar) abundă în Munţii Măcinului
(Măcin, Greci, Iacobdeal) sau podişurile Babadag şi Medgidiei (carierele de la Babadag,
Topalu, Mahmudia, Basarabi). Platforma continentală a Mării Negre conţine importante
rezerve de petrol, aflate în curs de exploatare.

Componenta antropică a regiunii relevă, sub aspect demografic aspecte
contrastante. Centrul podişului şi partea sa sudică sunt mai slab populate (sub 50
locuitori/km²) în vreme ce în zona litorală dintre Constanţa şi Mangalia densităţile
depăşesc 150 locuitori/km². În interiorul podişului ele oscilează între 30-70 locuitori/km².
De reţinut amestecul etnic pronunţat datorită evoluţiei istorice a regiunii, cu prezenţa, ca
minorităţi, a turco-tătarilor, bulgarilor, şi ruşilor lipoveni (aceştia din urmă îndeosebi în
partea de nord, spre Delta Dunării).
Aşezările rurale sunt grupate de-a lungul văilor sau al căilor de acces principale.
Mărimea lor este variabilă, fiind prezente atât satele cu număr ridicat de locuitori (ex.
Cumpăna, Mihail Kogălniceanu, Valu lui Traian, fiecare cu peste 8000 de locuitori), alături
satele mici, care se confruntă cu îmbătrânirea demografică şi depopularea (ex.
Dumbrăveni, Furnica, Strunga). Frecvenţa cea mai mare este specifică aşezărilor rurale cu
populaţie cuprinsă între 500 şi 1500 de locuitori, grupate în special în partea centrală şi
sudică a regiunii. Oraşele au o dispoziţie spaţială legată de culoarul Dunării (Cernavodă,
Hârşova, Isaccea) sau de litoralul Mării Negre (Constanţa, Eforie, Mangalia, Năvodari).
Numărul oraşelor din interiorul podişului este redus (Medgidia, Negru Vodă, Babadag). Cu
excepţia oraşelor Constanţa şi Tulcea celelalte oraşe aparţin aşezărilor urbane mici şi
mijlocii. Principalul centru atractor este Constanţa datorită funcţiilor sale comerciale,
industriale, turistice şi culturale majore. În nordul regiunii, Tulcea se impune cu un dublu
rol: de pol cu importanţă regională şi cu funcţie de polarizare asupra Deltei Dunării.

Economia Dobrogei este diversificată, fiind dezvoltate toate ramurile de bază. La
nivel naţional ea se impune prin comerţul derulat prin intermediul porturilor fluviatile şi
maritime (Hârşova, Isaccea, Tulcea Năvodari, Constanţa, Mangalia). Regiunea serveşte
astfel nu numai propriul teritoriu, ci şi nevoile de schimb ale întregii ţări dar şi ale altor
state din bazinul Dunării.
Agricultura are condiţii propice de dezvoltare datorită solurilor fertile, a terenurilor cu
declivitate şi fragmentare redusă. Terenurile agricole totalizează 75% din suprafaţa
regiunii, din care 76% sunt terenuri arabile. Variaţia spaţială a ponderii terenurilor
arabile este relativ redusă, cea mai mare parte a teritoriului fiind definită de valori de
peste 50% din suprafaţa agricolă, cu excepţia Munţilor Măcin unde valorile sunt net
inferioare. În condiţiile în care climatul este definit de o durată ridicată de strălucire a
soarelui, toamne prelungite şi uscate, s-au constituit condiţiile de favorabilitate pentru
ca Dobrogea să se înscrie ca o regiune viticolă importantă la nivel naţional. Ponderile
medii cele mai ridicate ale suprafeţelor viticole sunt specifice în nordul, centrul şi sud-
vestul regiunii (10-35% din suprafaţa agricolă). Sunt prezente aici renumitele podgorii
de la Murfatlar, Niculiţel şi Oltina cu producţii mari de struguri şi vinuri superioare
calitativ. Se adaugă prezenţa livezilor de cais şi piersic.
Poziţia periferică, diversitatea condiţiilor orografice, prezenţa faţadei pontice şi
complexitatea subsistemului antropic conferă regiunii Dobrogea trăsături sistemice
particulare.
Elementul de maximă specificitate este reprezentat de conturarea unei axe
anizotropice maritime (Năvodari – Ovidiu - Constanţa - Eforie – Mangalia). Caracterul
de interfaţă al fâşiei litorale şi prezenţa unor centre polarizatoare puternice au creat un
angrenaj teritorial care contrastează cu compartimentele centrale ale regiunii atât în ceea
ce priveşte densitatea ocupării spaţiului, intensitatea utilizării acestuia, cât şi în ceea ce
priveşte indicatorii demografici şi cei socio-economici generali. Axa este caracterizată
de interferenţa fluxurilor longitudinale (între polii care o determină) şi a celor
transversale (între interiorul - uscat şi exteriorul regiunii - mare); evoluţia timp
îndelungat a acestui subsistem anizotropic induce tot mai evident tendinţa de difuziune
spre interior a fluxurilor, cu integrarea locală şi generarea unor forme de stocaj, astfel că
axa anizotropică trece într-o fază evolutivă superioară.
Caracterul de originalitate al regiunii este completat prin existenţa unei a doua axe
anizotropice (Cernavodă – Medgidia – Murfatlar – Constanţa), mai nouă, generată de
prezenţa canalului navigabil Dunăre – Marea Neagră. Cele două se conjugă în aria
litorală, conferind Constanţei valenţe polarizatoare suplimentare.
Axele funcţionale secundare au o poziţionare indusă de relaţiile de interdependenţă între
centre de importanţă locală (Ostrov – Cernavodă – Hârşova – Măcin – Isaccea –
Tulcea), la care se adaugă fluxurile de tranzit aferente navigaţiei pe Dunăre. O a doua
categorie de axe secundare este cea indusă de relaţiile de cooperare/subordonare
instituite între centrul polarizator şi centre de importanţă regională (Constanţa –
Babadag – Tulcea) şi locală (Constanţa – Hârşova), ori între centre urbane de
importanţă locală (Medgidia – Negru Vodă).
Acestora li se adaugă axe joncţionale (Ostrov – Cobadin, Negru Vodă - Constanţa) a
căror eficienţă funcţională redusă derivă din lipsa unor centre polarizatoare
supracomunale şi a fluxurilor de materie, energie şi informaţie care să conducă la
instituirea unor relaţii de cooperare.
Influenţa polilor regionali înregistrează o diminuare treptată spre interiorul regiunii,
astfel că aici se conturează frecvent arii cu dificultăţi de coagulare a câmpurilor de forţă
în lipsa unor centre supracomunale (ex. comunele Crucea, Cogealac, Pantelimon din
judeţul Constanţa sau comunele Ciucurova, Ostrov, Topolog din judeţul Tulcea).
Un atu deosebit de important rezultă din poziţionarea periferică în cadrul sistemului
naţional, care îi oferă funcţia de „poartă” spre bazinul Mării Negre dar şi spre întreg
Oceanul Planetar, prin care se vehiculează o bună parte din intrările şi ieşirile de materii
prime şi produse. Se adaugă şi numeroasele posibilităţi de integrare funcţională cu
sistemele regionale învecinate, în condiţiile unei conectivităţi care poate suferi
îmbunătăţiri semnificative. O caracteristică suplimentară derivată din poziţia geografică
este reprezentată de valenţele geostrategice ale acestei regiuni, fapt ce poate fi
valorificat superior, atât din perspectivă naţională dar şi suprastatală (ex. Uniunea
Europeană).
21. DELTA DUNĂRII
Problema delimitării unui sistem teritorial suprapus întocmai

unei entităţi fizico-geografice poate trimite gândul la regiunile
naturale ale secolului trecut unde, conform spuselor lui Paul Vidal
de la Blache, „natura propune şi omul dispune”.
Pe de altă parte, încercarea de-a contura o singură regiune,
cea a Dobrogei, similară provinciei istorice cu acelaşi nume, se va
izbi întotdeauna de pragul peisagistic şi funcţional vizibil dintre cele
două compartimente: Delta Dunării şi Podişul Dobrogei.
Diferenţierile sunt atât de pronunţate încât asocierea într-o entitate unică devine forţată.

Spre deosebire de toate celelalte regiuni ale României, aceasta este constituită
dintr-un uscat în formare, cu altitudini cuprinse între 0,5 şi 13 m. Restul suprafeţelor sunt
reprezentate de terenurile inundabile sau acoperite de lacuri, mlaştini, ostroave, gârle,
canale, braţe secundare. Relieful Deltei este alcătuit din grinduri de diverse origini:
continentale, fragmente ale vechiului uscat dobrogean acoperite de depozite de loess, cum
sunt Chilia sau Stipoc; fluviale (rezultate din depunerile de aluviuni aduse de fluviu, peste
58,7 milioane tone anual) şi fluvio-maritime
în geneza cărora se conjugă aportul Dunării şi al Mării Negre, prin intermediul curenţilor
care au preluat şi transportat de-a lungul ţărmului o parte din aluviunile aduse. Cele mai
caracteristice grinduri fluvio-maritime sunt Letea (cu dune de nisip a căror înălţime
ajunge la 13 m), Caraorman (unde dunele ating 8 m înălţime), Sărăturile, Crasnicol, etc.
Clima Deltei Dunării are o caracteristică definitorie: marea uniformitate datorată
omogenităţii morfologice, desfăşurării reduse a teritoriului propriu şi influenţelor marine
resimţite pe o mare parte din suprafaţa sa. Poziţia geografică o încadrează în domeniul de
exercitare a climatului continental cu tente de ariditate. Ea este traversată de izoterma de
11ºC, cu veri toride şi ierni în care media temperaturilor scade sub 0ºC. Nebulozitatea este
cea mai scăzută din ţară, sub 5 pe o scară zecimală, iar ca o consecinţă, radiaţia solară
atinge valori maxime (cca 130 kcal/cm²). Durata strălucirii soarelui ajunge la 2500 ore
anual. Precipitaţiile medii anuale oscilează în jurul valorii de 386 mm, fiind, din acest
punct de vedere cea mai secetoasă regiune a ţării. Vastitatea întinderii de ape
compensează însă lipsa de precipitaţii cu o umiditate relativă accentuată cauzată de
evaporarea intensă. Influenţele pontice, ale Mării Negre, se resimt adânc în interior,
nefiind stânjenite de obstacole morfologice, inclusiv sub forma brizelor marine. Iarna
întregul teritoriul deltaic intră sub incidenţa acţiunii Crivăţului.
Fig. 22. Regiunea Delta Dunării.
Elementele de ordin hidrografic deţin ponderea majoră în structurarea peisajului

Deltei Dunării. Cele trei braţe majore, Chilia (preia 56,4 % din debitul de 6 473 m³/s al
Dunării la Pătlăgeanca), Sulina (19,5 %) şi Sfântu Gheorghe (24,1 %) se ramifică într-un
mare număr de braţe secundare ce alimentează mlaştini, gârle sau lacuri. De amintit că
iniţial Dunărea debuşa în mare integral prin braţul Sfântu Gheorghe după care a fost
sculptat braţul Sulina şi, ulterior, braţul Chilia. Al doilea element hidrografic îl constituie
lacurile, în număr de 479 (~8 % din suprafaţa Deltei) între care cele mai extinse sunt
Dranov – 2170 ha, Gorgova – 1377 ha, Puiu, Puiuleţ, Roşu – 1445 ha, Merhei, Isac,
Matiţa, Furtuna, Lumina, etc.
Potenţialul biogeografic este remarcabil prin prisma dominanţei vegetaţiei
hidrofile constituită din stuf, nuferi sau esenţe moi (plop, salcie). Ele formează, de-a
lungul braţelor şi canalelor, veritabile păduri-galerii de un pitoresc aparte. Pe grindurile
Letea şi Caraorman apar păduri de stejar, în amestec cu ulmul şi teiul, numite hăşmace.
Speciile arbustive sunt numeroase, larg răspândite fiind cătina, măcieşul, porumbarul,
iedera. În Deltă este prezentă şi singura liană din ţara noastră numită Periploca graeca.
Fauna acvatică şi avifauna sunt unice în Europa prin bogăţia şi diversitatea lor. În apele
Deltei trăiesc peste 100 specii de peşti între care de o valoare economică deosebită se
bucură sturionii de apă sărată (morun, nisetru, păstrugă) sau de apă dulce (cega, viza)
producători de icre negre, dar şi somnul, crapul, şalăul, caras sau biban. Lumea păsărilor
număra 325 specii care vieţuiesc permanent sau temporar, în timpul migraţiilor, aici.
Emblematică este prezenţa pelicanului, declarat monument al naturii, alături de lişiţe,
cormorani, egrete, lopătari, călifar, piciorong, vulturul codalb, stârci, lebede. Sunt
prezente şi o serie de mamifere precum bizamul, vidra, nurca, câinele enot, iepure, vulpe,
pisică sălbatecă sau chiar mistreţul.
Nevoia de-a proteja speciile de plante şi animale, cât mai ales peisajul unic al
Deltei a condus la crearea Rezervaţiei Biosferei Delta Dunării, cu o suprafaţa de 580000
ha (incluzând şi lagunele Razim - Sinoe până la Capul Midia).
Cea mai importantă resursă a Deltei Dunării rămâne cea turistică conţinută în
peisajul său inedit, de o rară spectaculozitate, în fondul cinegetic şi piscicol unic. În
posibilităţile multiple de practicare a agrementului nautic. Din toate aceste puncte de
vedere regiunea analizată se înscrie pe un loc de vârf în oferta recreativă a continentului
european putând fi concurată doar de Delta Volgăi ale cărei atribute (exceptând
extensiunea) îi sunt inferioare.
Componenta demografică şi de habitat a sistemului regional se înscrie, de

asemenea, cu trăsături particulare derivate din slaba populare a teritoriului. Densitatea
populaţiei scade sub 25 locuitori/km² datorită suprafeţei restrânse a uscatului şi condiţiilor
dificile de afirmare a habitatelor. O pondere importantă a locuitorilor aparţin minorităţii
ruşilor-lipoveni.
Aşezările rurale sunt concentrate în aria grindurilor, cele mai mari fiind localizate
de-a lungul braţelor principale sau al canalelor. De regulă au o conformaţie liniară
(Crişan, Maliuc, Mila 23) sau grupat-răsfirată (Letea, Caraorman, Chilia Veche).
Singurul oraş din Delta Dunării este Sulina (4593 locuitori la 1 iulie 2007) a cărui
izolare inhibă o dezvoltare mai accelerată motivată de poziţia sa la cel mai important braţ
navigabil al Dunării. Construirea canalului Dunăre - Marea Neagră şi, actualmente, a
canalului Bâstroe, în partea ucraineană a Deltei, va accentua restrictivitatea poziţiei sale
periferice.
Adevăratul centru polarizator al Deltei Dunării rămâne Tulcea, oraş care, deşi se
află la periferia regiunii, joacă rolul factorului atractor pentru întregul spaţiu deltaic, dar şi
dinafara acestuia. Potenţialul său economic, social şi politico-administrativ este decisiv în
afirmarea funcţiei sale de polarizare regională.

Atât în ansamblu, dar şi pe principalele sectoare de activitate, economia Deltei
relevă un indice de dezvoltare modest, corelabil cu potenţialul antropic redus, cu
caracterul de tranzit al principalelor activităţi determinat de practicarea transporturilor
fluviale, dar şi cu restricţiile impuse de regimul de rezervaţie a biosferei asociat pentru
cea mai mare parte a teritoriului.
O activitate economică, aflată în plin avânt este turismul de agrement, nautic,
cinegetic sau piscicol. În ultimii ani creşte ponderea turismului rural, cu sejur în
localităţile rurale din Deltă. Complexele turistice Crişan, Roşu, Puiu se adaugă bazelor
hoteliere din Sulina şi, mai ales Tulcea în satisfacerea nevoilor de cazare şi sejur. Delta a
devenit şi o ţintă a turismului litoral în sensul diversificării ofertei acestuia prin călătorii
de scurtă durată în perimetrul ei. O formă de turism în afirmare este cel ştiinţific, practicat
de numeroşi participanţi la manifestările de profil organizate de Institutul Deltei Dunării
sau de studenţii multor facultăţi de ştiinţe naturale din ţară ce-şi organizează practica de
studii aici.
O altă ramură economică este cea a transporturilor, efectuate îndeosebi pe braţul
Sulina pentru nave cu un pescaj de 7 m. Sulina este un port de transbordare de pe navele
maritime cu un pescaj superior pe cele fluviatile. Fiind singura poartă de ieşire la mare a
unor ţări central-europene, Dunărea şi, implicit, Delta Dunării ca regiune geografică,
poate valorifica mai bine această oportunitate.
Perspectivele regiunii sunt dependente de modul de gestionare a Rezervaţiei
Biosferei Delta Dunării în care conceptele dezvoltării durabile trebuie aplicate fără
reticenţă. Ea trebuie să devină un paradis al turismului ecologic, al unor activităţi de
transport fluviatil eficiente, al pescuitului raţional corelat cu capacitate de reproducţie a
ecotopurilor deltaice. Înscrierea Deltei Dunării în traseele turistice ale viitoarelor
croaziere pe Marea Neagră şi Marea Mediterană este obligatorie în condiţiile unui efort de
îmbunătăţire şi diversificare a ofertei sale. Concomitent, Delta Dunării trebuie să rămână
un tărâm în care evoluţia naturală a peisajului geografic să se deruleze nestânjenită, ca
mărturie a unui echilibru posibil între natură şi dezideratele, mereu mai numeroase şi mai
variate, ale factorul modelator antropic. Un rol important în dezvoltarea regiunii trebuie
să-l joace şi prezenţa portului şi a zonei libere Sulina, care pot facilita o dezvoltare
sustenabilă.
În mod evident, omogenitatea componentelor naturale şi relativa simplitate a
subsistemului antropic se repercutează în caracteristicile sistemice ale teritoriului
regional. În ciuda simplităţii, pot fi identificate însă moduri de concretizare ale unor
relaţii de conlucrare între elementele teritoriale. În acest mod a luat naştere o axă
funcţională principală, indusă de relaţiile dintre un centru polarizator extraregional
(Tulcea) şi centrul polarizator „tradiţional” (Sulina). Poziţionarea periferică a acestuia şi
dependenţa de calea navigabilă de circulaţie îl menţin într-o situaţie de inadecvare în
raport cu potenţialul teoretic. Pentru ansamblul regional mai trebuie specificat că
restrictivitatea crescută a factorilor naturali se repercutează asupra relaţiilor de
cooperare din cadrul sistemului de aşezări. În aceste condiţii a fost dificilă impunerea
unor centre supracomunale care să aibă rolul de generare şi difuzie a fluxurilor de
materie energie şi informaţie. Coerenţa sistemului derivă din relaţiile de dependenţă
insitituite în raport cu centrul polarizator extraregional, precum şi între subsistemul
antropic şi cel natural, acesta din urmă având rolul de factor coeziv primordial, care
conferă unicitate acestei regiuni.
Temă de dezbatere. Discutaţi în grupul dvs de studiu a s p e c t e

referitoare la resursele turistice prezente în
regiunile studiate și modul de valorificare
optimă a acestora
Bibliografie generală
2. Cocean, P., Filip, S., (2008), Geografia regională a României, Presa Universitară Clujeană, Cluj-
Napoca.
3. Grumăzescu, Cornelia (1970, a), Reprezentarea cartografică a regiunilor geografice la diferite scări,
SCG, XVII, 1.
4. Grumăzescu, Cornelia (1970, b), Opinii privind aplicarea teoriei sistemului în geografia modernă,
SCGGG, XVII, 2.
5. Grumăzescu, H. (1965), Unele probleme de geografie regională, Natura, 5.
6. Grumăzescu, H. (1968), The limits of geographical regions and their determination criteria, RRGGG,
12, 1-2, Bucharest.
7. Ianoş, I. (1981), Puncte de vedere privind analiza geografică regională a teritoriului României,
SCGGG, XXVIII, Bucureşti.
8. Ianoş, I. (1993), Spre o nouă bază teoretică a regiunii geografic, SCGGG, XL, Bucureşti.
9. Ielenicz, M. (1999), Dealurile şi podişurile României, Editura Fundaţiei „România de Mâine”,
Bucureşti.
10. Ielenicz, M., Pătru, Ileana-Georgeta, Ghincea, Mioara (2003), Subcarpaţii României, Editura
Universitară, Bucureşti.
11. Mehedinţi, S. (1931), Terra, I-II, Bucureşti.
12. Mihăilescu, V. (1968 b), La region geographique comme methode de travail dans les recherches
geographiques, RRGGG, 12, 1-2, p.3-7, Bucureşti.
13. Mihăilescu, V. (1970), Geografie-ecologie, regiune geografică-ecosistem, SCGGG, XVII, 2, p.215-217,
Bucureşti.
14. Mihăilescu, V. (1971), Marile regiuni geografice ale României, SCGGG, XVII, 2, Bucureşti.
15. Pop, Gr. (2000), Carpaţii şi Subcarpaţii României, Editura Presa Univ. Clujeană, Cluj-Napoca.
16. Pop, Gr. (2001), Depresiunea Transilvaniei, Editura Presa Univ. Clujeană, Cluj-Napoca.
17. Pop, Gr. (2005), Dealurile de Vest şi Câmpia de Vest, Editura Universităţii Oradea, Oradea.
18. Posea, Gr. (1991), Geografia generală şi regională, reflecţii, Terra, 1.
19. Ungureanu, Al., Ungureanu, Irina, Donisă, I. (1994), Les regions geographiques du territoire
de la Roumanie, Ann. Şt. Univ. Al. I. Cuza, Iaşi.
20. Vâlsan, G. (1931), Elementul spaţial în descrierea geografică,Lucr. Inst. Geogr. Univ. Cluj,
IV.
21. *** (1983-2005), Geografia României (vol. I-V), Editura Academiei,

Suport - Curs - Geogr Regionala A R0

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Suport - Curs - Geogr Regionala A R0

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ,

Modulul I: Aspecte teoretice ale regionării spaţiului geografic românesc

Modulul II: Regiunile funcţionale ale României (1-6)

Modulul III: Regiunile funcţionale ale României (7-12)

Modulul IV: Regiunile funcţionale ale României (13-21)

Conf. univ. dr. Sorin FILIP

Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs

1.2. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

1.3. Descrierea cursului

1.4. Organizarea temelor în cadrul cursului

1.5. Materiale bibliografice obligatorii

Lucrările menţionate se găsesc la Biblioteca Facultăţii de Geografie şi la Biblioteca Centrală

Optimizarea secvenţelor de învăţare/formare reclamă accesul studenţilor de la specializarea

1.7. Calendar al cursului

Calendarul sintetic al disciplinei Modul Termen de predare Punctaj

Examen 1, 2, 3 Conform progr. 5p

1.8. Politica de evaluare şi notare

Evaluarea finală se va realiza pe bază unui examen scris desfăşurat in sesiunea de la

1.9. Elemente de deontologie academică

Se vor avea în vedere următoarele detalii de natură organizatorică:

1.10. Studenţi cu dizabilităţi:

În cazul studenţilor cu dizabilităţi există posibilitatea de adaptare a cerinţelor de

1.11. Strategii de studiu recomandate:

Date fiind caracteristicile învăţământului la distanţă, se recomandă studenţilor o planificare

Modulul I: Aspecte teoretice ale regionării spaţiului geografic românesc

Pe tot parcursul existenţei sale, omul a

1.2. Repere evolutive ale abordărilor regionale geografice în

Există suficiente temeiuri pentru a considera

1.3. Regiunile geografice ale României

Acţiunea de delimitare a unităţilor geografice

Fig. 1. Regiunile geografice ale României.

polarizator şi nu sub aspectul poziţiei geografice. O regiune sistem

Temă de dezbatere. Discutaţi în grupul dvs de studiu

Referinţe bibliografice modul

Baza naturală de susţinere

Moldova de nord-est include, o serie de subunităţi

Caracteristicile regimului precipitaţiilor şi configuraţia spaţială a

Componenta demografică şi de habitat a sistemului regional

Economia regiunii şi perspectivele de dezvoltare

Baza naturală de susţinere

Fig. 3. Regiunea Bucovina.

Componenta demografică şi de habitat a sistemului regional

Economia regiunii şi perspectivele de dezvoltare

Baza naturală de susţinere

Baza naturală de susţinere

Fig. 5. Regiunea Bârlad.

Componenta demografică şi de habitat a sistemului regional

Economia regiunii şi perspectivele de dezvoltare

Baza naturală de susţinere

Componenta demografică şi de habitat a sistemului regional

Economia regiunii şi perspectivele de dezvoltare

Baza naturală de susţinere

Componenta demografică şi de habitat a sistemului regional

Economia regiunii şi perspectivele de dezvoltare

Fig. 7. Regiunea Bistriţa – Trotuş.

Baza naturală de susţinere

Componenta demografică şi de habitat a sistemului regional

Economia regiunii şi perspectivele de dezvoltare

Delimitarea, în premieră, a unei regiuni în

Baza naturală de susţinere

Economia regiunii şi perspectivele de dezvoltare

Baza naturală de susţinere

Fig. 10. Regiunea Munţilor Apuseni