CENTRUL DE FORMARE CONTINUĂ,

ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ
ȘI CU FRECVENŢĂ REDUSĂ

POTENŢIALUL HIDROCLIMATIC ŞI
VALORIFICAREA LUI ÎN TURISM

suport de curs

Capitolul 1 Noțiuni introductive. Caracterizarea

principalelor elemente meteo-climatice. Influența
acestora asupra turiștilor și activităților turistice
Capitolul 2 Prognozele meteorologice. Metode de
evaluare a potențialului climatic. Climatele Globului și
influența lor asupra turiștilor și activităților turistice

Capitolul 3 Definirea conceptului de potențial hidro-

turistic. Elemente-suport, forme și activități turistice
asociate resurselor de apă subterane și continentale

Capitolul 4 Elemente-suport, forme și activități

turistice asociate resurselor de apă în stare solidă și a
celor oceanice

Lector dr. Răzvan BĂTINAȘ Lector dr. Traian TUDOSE

Departamentul Geografie Fizică și Tehnică Departamentul Geografie Fizică și Tehnică
razvan.batinasi@ubbcluj.ro traian.tudose@ubbcluj.ro

Cluj-Napoca
I. Informaţii generale: Date de identificare a cursului

Date de contact ale titularului de curs Date de identificare curs

Nume : Lector dr. Răzvan Bătinaș Numele cursului: Potențialul hidro-climatic și
Lector dr. Traian Tudose valorificarea lui în turism

Birou: Str. Clinicilor nr. 5-7 Codul cursului: GLR2202

Telefon: +40-264-596.116 Anul I, semestrul II
Fax: +40-264- 597.988 Număr de credite: 6
E-mail: razvan.batinas@ubbcluj.ro Tipul cursului: obligatoriu
traian.tudose@ubbcluj.ro
Consultații: luni 14-16 Pagina web a cursului:
http://geografie.ubbcluj.ro
Nume şi date de contact tutor:
Prof. dr. Ștefan Dezsi
stefan.deszi@ubbcluj.ro

I.2. Condiționări și cunoștințe prerechizite

Participarea la disciplina Potențialul hidro-climatic și valorificarea lui în turism nu este
condiţionată de parcurgerea şi promovarea vreunei discipline aferente semestrului I de studii, din
anul I, de către studenții specializării Geografia Turismului. Asimilarea şi înţelegerea eficientă a
conţinutului ştiinţific poate fi facilitată de însuşirea cunoștințelor predate la următoarele
discipline aferente semestrului I, din anul I de studii: Introducere în geografie, Geografia
generală a turismului, discipline care pot contura o imagine generală a coordonatelor majore pe
care învelişul geografic le induce în fenomenul turistic românesc şi internaţional. În consecinţă,
aceste prerechizite sunt foarte utile în rezolvarea problemelor aferente fiecărui modul şi, respectiv, în
promovarea examenului de evaluare finală.

I.3. Descrierea cursului

Cursul Potențialul hidro-climatic și valorificarea lui în turism este centrat pe următoarele
aspecte şi obiective ştiinţifice:
a) definirea principalelor elemente climatice care au importanţă în activitățile turistice;
cunoașterea
modalităţilor de apreciere a potenţialului climatic al unei zone de interes turistic;
b) caracterizarea climatică a unor zone turistice importante din România şi de pe Glob, cu
precizarea condiţionărilor climatice favorabile, precum şi a riscurilor asociate fenomenelor
atmosferice.
c) cunoaşterea organizării spaţiale a componentelor hidrosferei şi a trăsăturilor lor cantitativ-
dinamice şi fizico-chimice;
d) evaluarea potenţialului hidroclimatic al unei regiuni în funcţie de resursele acvatice disponibile;
e) prin parcurgerea şi absolvirea acestei discipline studenţii vor fi capabili să înţeleagă
importanţa elementelor hidro-climatice pentru practicarea diferitelor tipuri de turism, atât în
România, cât şi în afara ţării. De asemenea, absolvenţii vor putea realiza mai uşor şi mai corect
planificarea activităţilor turistice în diferite zone geografice şi în diferite perioade ale anului,
ţinând cont atât de factorii favorabili, cât şi de cei care pot genera situaţii de risc. De asemenea,
studenţii vor putea înţelege mai corect interacţiunea dintre factorii geografici care au importanţă
pentru desfășurarea activităților turistice.
I.4. Organizarea temelor în cadrul cursului
a) Cursul Potențialul hidro-climatic și valorificarea lui în turism este structurat pe 4 module de
învățare:
 definirea conceptului de potențial climato-turistic. Influența elementelor meteo-
climatice asupra turiștilor și activităților turistice;
 caracterizarea climatică a unor regiuni turistice de pe Glob;
 definirea conceptului de potențial hidro-turistic. Elemente-suport, forme şi activități
turistice asociate resurselor de apă subterane şi continentale;
 elemente-suport, forme și activități turistice asociate resurselor de apă în stare solidă
şi a celor oceanice.
Fiecare din temele de mai sus este însoţită de aplicaţii practice referitoare la problematica
dezbătută.

b) Fiecare temă/modul (conținuturile cursului şi aplicaţiile practice aferente) vor putea fi

consultate pe site-ul Facultăţii de Geografie, la adresa http://geografie.ubbcluj.ro/, la secţiunea
Cursuri, precum şi pe CD-urile ce vor fi oferite studenţilor de la specializarea Geografia Turismului,
varianta ID.
Descrierea conceptelor majore pentru fiecare temă/modul şi pentru fiecare aplicaţie practică
aferentă fiecărei teme/modul pot fi găsite în syllabusul cursului.

c) Obiectivele generale ale cursului şi organizarea.

Obiectivele generale ale cursului potențialul hidro-climatic și valorificarea lui în turism au
menirea de a ghida studenţii pentru:
 înțelegerea şi receptarea coordonatelor majore privind geneza, manifestarea şi
repartiţia spaţio- temporală a resurselor hidro-climatice relevante pentru fenomenul
turistic;
 aprecierea cât mai obiectivă a potenţialului turistic al unei regiuni pornind de la
utilizarea indicilor climato-turistici şi hidro-turistici;
 formarea unor deprinderi practice necesare planificării şi desfăşurării activităţilor
turistice. Cursul va fi structurat în patru părţi, aferente celor patru module prezentate mai
sus.

1.5. Formatul și tipul activităților implicate de curs

a) Sarcini
La acest curs veţi avea de realizat mai multe teme practice (proiecte) a căror pondere totală în nota
finală va fi de 40%; evaluarea cunoştinţelor finale dobândite, prin examen, după parcurgerea
celor patru module va reprezenta o pondere de 60 % din notă.
Veţi fi anunţaţi (prin e-mail sau prin platforma MS Teams) când o nouă sarcină a fost afişată
on-line. Este în avantajul dumneavoastră să realizaţi sarcinile propuse la scurt timp după ce ele
au fost afişate, deoarece termenele limită trebuie respectate strict. Datele limită de evaluare a
sarcinilor propuse anterior vor fi,de asemenea comunicate iniţial.
b) Teme de casă
Pentru fiecare modul citiţi şi întocmiţi fişe de conspect din secţiunea aferentă din suportul
de curs (autori, Florin Moldovan, Răzvan Bătinaş) şi din lucrările indicate în lista bibliografică.
Temele de casă vor fi prezentate cu ocazia fiecărei întâlniri modulare sau trimise pe una din adresele
de mail menţionate mai sus, respectiv prin tabul Assigment din platforma MS Teams; ponderea lor
în nota finală de promovare a examenului va fi de 10 %.
c) Examenul
După ce aţi rezolvat toate cele patru teme aferente celor patru capitole este momentul să
studiaţi pentru examenul final (cu pondere de 60% în nota finală). Pentru examenul final veţi învăţa
din suportul de curs şi din bibliografia indicată.
 d) Comunicarea on-line: Anunţuri, E-mailuri şi Forum de discuţii
Majoritatea informaţiilor vă vor fi transmise prin intermediul secţiunii Anunţuri de pe site-ul
Facultăţii de Geografie, la adresa http://geografie.ubbcluj.ro/, precum şi prin intermediul e-mail-
ului. În consecinţă, vă recomandăm consultarea zilnică a e-mail-ului şi a site-ului Facultăţii de
Geografie. Pe această cale veţi putea afla toate informaţiile pe care vi le trimitem prin intermediul
celor două surse de informaţie deja menţionate. De asemenea, prin intermediul platformei MS Teams
veți putea obține feed-back din partea cadrelor didactice care susțin activitățile didactice.
1.6. Materiale bibliografice obligatorii
Sursele bibliografice obligatorii sunt:
1. Bătinaş, R., Sorocovschi, V., (2008), Formele de turism determinate de apele curgătoare şi
activitățile asociate, Studia Universitatis „Babeș-Bolyai”, Seria Geographia, nr. 2, pag. 105-
116, ISSN 1221-079x.
2. Bătinaș, R., Sorocovschi, V., (2011), Resurse de apă. Potențial și valorificare turistică,
Editura Presa Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.
3. O. Gaceu, (2002), Meteorologie şi Climatologie cu aplicaţii în turism, Editura Universităţii
din Oradea, Oradea
4. F. Moldovan, (1999), Meteorologie-Climatologie, Univ. Ecologică “D. Cantemir”, Tg. Mureş.
5. Sorocosvchi, V.(2002), Hidrologia uscatului, 2 volume, Editura Cărţii de Ştiinţă, Cluj-Napoca.
6. Sorocovschi, V., (2008), Climatologie şi aplicaţii bioclimatice în turism, Editura Casa Cărţii
de Ştiinţă, Cluj-Napoca, Cluj-Napoca.

Lucrările menţionate se găsesc la Biblioteca Facultăţii de Geografie şi la Biblioteca

Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca.

1.7. Materiale și instrumente necesare pentru curs

Optimizarea secvenţelor de învăţare/formare reclamă accesul studenţilor de la specializarea
Geografia Turismului, forma de învăţământ „Învăţământ la Distanță”, la următoarele resurse:
 Acces la rețeaua internet, pentru a putea accesa toate informaţiile utile: date, termene,
suporturi de lucru-hărţi mute, hârți digitizate, hârți model, explicații etc.;
 Imprimantă, necesară tipăririi materialelor-suport, a temelor redactate, a studiilor de caz;
 Acces la resursele bibliografice existente în bibliotecile UBB (permis de bibliotecă);

1.8. Calendarul cursului

Pe parcursul semestrului II, de-a lungul căruia se studiază disciplina de faţă, sunt programate 3
întâlniri online (consultaţii) cu toţi studenţii; ele au menirea soluţionării directe a oricăror
nelămuriri de conţinut ştiinţific şi de monitorizare a modului în care sunt rezolvate sarcinile practice.
Pentru prima întâlnire este obligatorie lecturarea atentă a temelor aferente primelor 2
module şi rezolvarea aplicaţiilor practice de la modulul 1 și 2; se vor preda cadrului didactic
proiectele propuseîn cadrul aplicaţiilor practice aferente modulului 1 şi 2;
Pentru a doua întâlnire este obligatorie lecturarea atentă a temelor aferente modulului 3 şi 4,
respectiv rezolvarea aplicaţiilor practice de la modulul 3 si 4; se vor preda cadrului didactic proiectele
propuse în cadrul aplicaţiilor practice aferente modulului 3 şi 4;
În cadrul celei de-a treia întâlniri se vor verifica şi corecta toate aplicațiile practice existente
pe parcursul celor patru module (care vor constitui 40% din nota finală). Totodată, se vor
faceprecizări asupra elementelor şi problemelor care necesită explicaţii suplimentare sau care nu au
fostsufiecient de bine înţelese de cursanţi.
Datele celor trei întâlniri sunt precizate în calendarul sintetic al disciplinei şi în tabelul de mai jos.
 Calendarul sintetic al disciplinei

Nr. Întâlniri Pondere aplicaţii

Activităţi Data
crt. directe practice/examen final
- discutarea temelor de curs de la modulul 1şi 2; 17 Aprilie
1 Întâlnirea 1 20 puncte
- discutarea aplicaţiilor practice de la modulul 1 şi 2; 2021
- discutarea temelor de curs de la modulul 3 şi 4;
- discutarea aplicaţiilor practice de la modulul 3 şi 4; 24 Aprilie
2 Întâlnirea 2 20 puncte
2021

- verificarea și corectarea celor patru aplicații practice;

Întâlnirea 3 - întrebări, discuţii, explicaţii suplimentare asupra celor 15 Mai
3 patru module ale cursului. 2021

Examenul Iunie 60 puncte

4 - derularea examenului final
final 2021 (examenul final)

1.9. Politica de evaluare şi notare

Procesul de evaluare şi stabilirea notei finale la acest curs va avea două componente:
 însumarea punctajelor obținute pentru rezolvarea sarcinilor de lucru (aplicaţiilor practice
existente în fiecare din cele patru module): 10 puncte/aplicații practice/modul....40 puncte
maxim;
 nota obținută la examenul final (derulat în cadrul celei de a patra întâlniri directe): 60 puncte
maxim;
Fiecare modul cuprinde un număr de aplicații practice, care vor fi puse la dispoziţia tutorelui,
a cursantului, prin intermediului suportului de curs şi a materialelor bibliografice obligatorii.
Aplicațiile practice se finalizează cu realizarea unui proiect individual a cărui tematică este
precizată în calendarul întâlnirilor. Fiecare student(ă) va primi o temă de proiect încadrată în
tematica anunţată în modulul aplicaţiilor practice. Modalitatea de întocmire, bibliografia necesară,
structurarea proiectului şi precizarea clară a obiectivelor care urmează să fie atinse vor fi precizate cu
ocazia întâlnirilor stabilite. Pentru predarea temelor sau a proiectelor, se vor respecta cu stricteţe
cerinţele precizate anterior, orice abatere aducând după sine penalizări sau pierderea punctajului
corespunzător acelui set de sarcini practice. Evaluarea aplicaţiilor practice se va face imediat după
primirea lor, iar afişarea pe site-ul facultăţii a punctajelor obţinute de către fiecare student se va
realiza în cel mult două săptămâni de la data depunerii/primirii aplicaţiilor. Dacă studentul
consideră că activitatea sa practică a fost subapreciată de către evaluator, atunci poate solicita
feed-back suplimentar prin contactarea directă a evaluatorului sau a tutorelui, prin e-mail sau direct.
Nota finală la acest curs va fi bazată pe procentele cumulate din întreg, iar notele vor avea la bază
criterii de performanță.
Pentru obţinerea unui punctaj complet este nevoie de rezolvarea tuturor aplicaţiilor practice
existente şi de prezenţa la examenul final, punctele fiind cumulate din aceste două forme de
evaluare; lipsa uneia dintre aceste două componente se soldează cu lipsa notei finale din
ecuaţia de notare şi, implicit nepromovarea examenului la disciplina Potențialul hidro-climatic și
valorificarea lui în turism.
1.10. Elemente de deontologie academică
Corpul profesoral al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-Napoca,
pleacă întotdeauna de la premisa conform căreia, studenţii acestei facultăţi, indiferent de formula
educaţională pe care o adoptă (zi/ID) şi specializarea urmată, sunt persoane mature şi responsabile.
Totuşi, pentru a evita eventualele situaţii în care se pune în discuţie onestitatea cursantului,
trebuie să stabilim de la bun început ce constituie fraudă. O formă concretă de fraudă este plagiatul.
Prin urmare, dorim şi pretindem ca dumneavoastră să fiţi unica persoană care realizează
sarcinile stabilite pentru acest curs (şi nu altcineva). Dacă utilizaţi idei sau fragmente din scrierile
altei persoane sau resurse suplimentare pentru realizarea sarcinilor de lucru, va trebui să citaţi
sursele utilizate, iar lucrările respective să fie menţionate în bibliografia materialelor predate (teme,
proiecte, aplicații practice).

1.11. Studenți cu dizabilități:

Titularul cursului si echipa de tutori își exprima disponibilitatea, în limita constrângerilor
tehnice si de timp, de a adapta conținutul şi metodelor de transmitere a informațiilor precum şi
modalitățile de evaluare (examen oral, examen on line etc) în funcție de tipul dizabilității
cursantului. Altfel spus, avem în vedere, ca o prioritate, facilitarea accesului egal al tuturor
studenților la activitățile didactice si de evaluare.

1.12. Strategii de lucru recomandate

Vă recomand să vă alocaţi cel puţin la fel de mult timp pentru studiul fiecărei teme/modul şi
pentru realizarea sarcinilor practice, cu varianta în care, a-ţi fi studiat acest curs în
formula”învăţământ de zi”. Stabiliţi-vă un orar zilnic pe care să îl rezervaţi studiului la această
disciplină.
Puteţi începe prin a vă realiza un calendar săptămânal cu toate cursurile dumneavoastră, timpul
alocat pentru activităţile impuse de locul de muncă şi de alte obligaţii.
Încercaţi pe cât posibil să vă încadraţi în următoarele rigori:
 pregătiți-vă pentru sarcinile ce le aveţi de rezolvat, citind din timp părţile relevante din
suportul de curs; rezolvaţi exemplele oferite; rezolvaţi aplicaţiile din suportul de curs;
 încercați să rezolvați toate aplicaţiile existente; dacă întâmpinaţi dificultăţi, puteţi să luaţi
legătura cu titularii de curs prin e-mailul precizat anterior;
 citiți cu atenție instrucțiunile de urmat pentru rezolvarea fiecărei aplicaţii practice; de cele
mai multe ori, este precizată forma în care sunt aşteptate răspunsurile dumneavoastră;
 vă rog să puneți întrebări; curiozitatea şi întrebările diverse (la obiect) constituie ul element
esenţial pentru învăţare);
 încercați să contactați un student, coleg cu dumneavoastră la aceeaşi specializare, forma la zi,
pentru a vă consulta în cazul unor dificultăţi.
 Capitolul 1 Noțiuni introductive. Caracterizarea
principalelor elemente meteo-climatice. Influența acestora
asupra turiștilor și activităților turistice

1. Probleme introductive
1.1. Meteorologia şi Climatologia – definire, obiect de studiu, ramuri
1.2. Organizarea activităţii din domeniul Meteorologiei şi al Climatologiei
1.3. Probleme de terminologie specifică
2. Radiaţia solară
2.1. Tipuri de fluxuri radiative prezente în atmosferă
2.2. Unităţi de măsură a intensităţii fluxurilor radiative
2.3. Radiaţia solară directă, difuză, globală şi reflectată
2.4. Durata de strălucire a Soarelui
2.5. Influenţa radiaţiei solare asupra turiştilor şi activităţilor turistice
3. Temperatura aerului
3.1. Definiţie, importanţă, unităţi şi instrumente de măsură
3.2. Variaţiile spaţiale ale temperaturii aerului.
3.3. Variaţiile temporale ale temperaturii aerului.
3.4. Influenţa temperaturii aerului asupra turiştilor şi activităţilor turistice
4. Umezeala aerului
4.1. Definiţie, importanţă, mărimi caracteristice şi unităţi de măsură
4.2. Evaporaţia
4.3. Condensarea
4.4. Precipitaţiile atmosferice
4.5. Influenţa apei din atmosferă asupra turiştilor şi activităţilor turistice
5. Presiunea atmosferică
5.1. Definiţie, importanţa, unităţi şi instrumente de măsură
5.2. Variaţiile spaţiale ale presiunii
5.3. Variaţiile temporale ale presiunii
5.4. Influenţa presiunii asupra turiştilor şi activităţilor turistice
6. Vântul
6.1. Definiţie, importanţă, geneză, caracteristici
6.2. Regimul vitezei vântului
6.3. Clasificarea vânturilor
6.4. Influenţa vântului asupra turiştilor şi activităţilor turistice
 MODULUL I

NOŢIUNI INTRODUCTIVE. CARACTERIZAREA PRINCIPALELOR ELEMENTE

METEO- CLIMATICE. INFLUENŢA ACESTORA ASUPRA TURIŞTILOR ŞI
ACTIVITĂŢILOR TURISTICE

A. Scopul modulului

Modulul este destinat cunoaşterii şi înţelegerii conţinutului Meteorologiei şi Climatologiei, a

raporturilor existente între ele, precum şi între Meteorologie şi Climatologie, pe de o parte, respectiv
sistemul reprezentat de mediul înconjurător, pe de altă parte. În mod special, se urmăresc modalităţile
în care trăsăturile meteo-climatice ale unui teritoriu îşi pun amprenta asupra fenomenului turistic din
teritoriul respectiv.

B. Obiectivele modulului

Principalele obiective ale modulului se referă la următoarele aspecte:

- puncte de vedere cu privire la obiectul de studiu al Meteorologiei şi Climatologiei;
- definirea conceptului de potenţial climato-turistic;
- caracterizarea unor elemente meteo-climatice şi evidenţierea influenţei lor asupra
turiştilor şi activităţilor turistice.
În prezent, este unanim recunoscut faptul că, pe fondul perioadei de încălzire globală, fenomenele
meteo-climatice se bucură de o atenţie specială, interesul pentru o cât mai bună cunoaştere şi
anticipare a lor, în special când este vorba de fenomene atmosferice periculoase (riscuri sau hazarde
meteo-climatice) fiind evident, atât pentru specialişti, cât şi pentru publicul larg. În acest context
trebuie privit şi prezentul curs, care doreşte a oferi studenţilor cunoştinţe de bază din acest domeniu,
foarte strâns legat de tot ceea ce înseamnă turism.
Vremea şi clima reprezintă componente importante ale sistemului reprezentat de mediul
înconjurător. Prin urmare, orice loc de pe Pământ are trăsături climatice specifice, mai mult sau mai
puţin favorabile vieţii şi activităţii omului, inclusiv al activităţilor turistice. Cu alte cuvinte, orice
regiune dispune de un anumit potenţial meteo-climatic, a cărui bună cunoaştere poate şi trebuie să
reprezinte o preocupare permanentă a celor care, într- un fel sau altul, desfăşoară activităţi
dependente de acest potenţial. Printre acestea, activităţile turistice ocupă un loc de frunte, deoarece,
practic, marea lor majoritate este supusă
Elementele meteo-climatice avute în vedere sunt următoarele: radiaţia solară, presiunea
atmosferică, temperatura aerului, umezeala aerului, precipitaţiile atmosferice, vântul, perturbaţiile
atmosferice de risc (ciclonii tropicali, ciclonii extratropicali, tornadele, vijeliile). Fiecare dintre aceste
elemente este discutat după o schemă care, în principiu, include: importanţa elementului, definirea lui
ştiinţifică, unităţile de măsură, geneza (unde este cazul), repartiţia temporo-spaţială, influenţa asupra
turiştilor şi activităţilor turistice.

1. Probleme introductive

1.1. Meteorologia şi Climatologia – definire, obiect de studiu, ramuri

Meteorologia este o disciplină a Geofizicii (sau Fizica Pământului). Ea
studiază geneza, evoluţia şi intercondiţionarea proceselor şi fenomenelor care
au loc în atmosferă. Obiectivul principal al Meteorologiei este cunoaşterea
stării prezente şi viitoare a vremii. Vremea poate fi definită ca fiind
totalitatea proceselor şi fenomenelor care caracterizează starea atmosferei
într-un anumit loc şi la un anumit moment dat. Cu alte cuvinte, vremea este
starea prezentă a atmosferei. Cunoaşterea stării atmosferei este rezultatul
observaţiilor realizate în diferite tipuri de puncte de observaţie: staţii
meteorologice terestre, observatoare aerologice, radare meteorologice,
staţii de recepţie a imaginilor satelitare etc. Scopul final principal al
activităţii din domeniul Meteorologiei este elaborarea prognozelor
meteorologice.
 Principalele ramuri ale Meteorologiei sunt: radiometria (măsurarea fluxurilor radiative din
atmosferă); meteorologia sinoptică (studiul macroproceselor care au loc în învelişul de aer al
Pământului); meteorologia dinamică (cunoaşterea mişcărilor ce caracterizează fluidul atmosferic);
aerologia (determinarea variaţiei principalilor parametri meteorologici în atmosfera liberă);
meteorologia radar (urmărirea evoluţiei formaţiunilor noroase şi a fenomenelor asociate lor cu
ajutorul radarului meteorologic); meteorologia satelitară (interpretarea imaginilor satelitare asupra
formaţiunilor noroase); meteorologia aplicată (care cuprinde o mare diversitate de direcţii, în
conformitate cu larga aplicabilitate a informaţiilor meteoroloigice – meteorologia transporturilor,
agrometeorologia, meteorologia silvică, meteorologia activităţilor industriale şi din construcţii,
meteorologia medicală, militară, meteorologia activităţilor recreative şi de
informare a publicului larg).
Climatologia este o disciplină a Geografiei fizice care se ocupă cu studierea
genezei, caracteristicilor şi repartiţiei geografice a diferitelor tipuri de climat. În
plus, un obiectiv important al Climatologiei îl reprezintă cunoaşterea raporturilor
reciproce dintre climat şi activitatea antropiceă. Obiectul de studiu al
Climatologiei îl reprezintă climatul. Acesta poate fi definit astfel: rezultatul
statistic al unui ansamblu de stări diferite ale atmosferei, considerate pe un
interval de timp îndelungat şi pe o suprafaţă mare de teren.
Între Meteorologie şi Climatologie este o foarte strânsă legătură, deoarece
Climatologia lucrează cu aceleaşi elemente ca şi Meteorologia (presiunea, temperatura, precipitaţiile
etc.), ceea ce diferă fiind intervalul temporal de referinţă: prezentul şi viitorul pentru Meteorologie,
respectiv trecutul pentru Climatologie.
În cadrul Climatologiei se disting, de asemenea, mai multe ramuri. Mulţi
cercetători separă două direcţii: Climatologia generală şi Climatologia
aplicată. În cadrul Climatologiei generale se regăsesc: climatologia
analitică (studiul valorilor şi repartiţiei parametrilor climatici);
Climatologia dinamică (explicarea caracteristicilor climatului prin
urmărirea succesiunii tipurilor de vreme); Climatologia regională (studiul
genezei, caracteristicilor şi repartiţiei geografice a climatelor pe areale mai
extinse); Topoclimatologia (studiul regimurilor elementelor climatice apărute
în urma unor influenţe locale ale reliefului, hidrografiei, vegetaţiei, activităţilor
antropice); Microclimatologia (studiul condiţiilor climatice din imediata
vecinătate a suprafeţei terestre, până la înălţimea de 2 m);
Paleoclimatologia (identificarea trăsăturilor climatului din perioadele
geologice ale Pământului); Climatologia prospectivă (anticiparea trăsăturilor
viitoare ale climatului prin modelare matematică). Climatologia aplicată
include, în general, aceleaşi ramuri care au fost menţionate şi în cazul
Meteorologiei aplicate: climatologia unor activităţi economice (transporturi,
agricultură, industrie, turism), climatologia cu aplicaţii în arhitectură şi
urbanism, climatologia militară, climatologia activităţilor recreative etc.

1.2. Organizarea activităţii din domeniul Meteorologiei şi al Climatologiei

Pe plan mondial, activitatea din domeniul Meteorologiei şi Climatologiei este coordonată de

Organizaţia Meteorologică Mondială (OMM). Aceasta este un organism specializat al ONU, care
include în rândurile sale peste 180 de state membre, inclusiv România, care se numără printre membri
fondatori ai OMM ( înfiinţată, în forma actuală, în martie 1951). OMM coordonează activitatea
serviciilor naţionale de meteorologie. În România funcţionează Administraţia Naţională de
Meteorologie (ANM), care îşi are sediul central în Bucureşti, la care se adaugă centrele meteorologice
regionale (CMR) din teritoriu: CMR Banat-Crişana (cu sediul la Timişoara); CMR Oltenia (Craiova);
CMR Muntenia (Bucureşti); CMR Dobrogra (Constanţa); CMR Moldova (Iaşi); CMR
Transilvania Nord (Cluj-Napoca); CMR Transilvania Sud (Sibiu).

1.3. Probleme de terminologie specifică

Potenţialul turistic include o componentă naturală şi una antropică. Climatul face parte dintre
elementele componentei naturale, el putând influenţa activităţile turistice atât în sens pozitiv, cât şi
negativ. Acest lucru este urmarea firească a faptului că majoritatea activităţilor turistice se
desfăşoară în aer liber. Astfel, climatul influenţează direcţia fluxurilor turistice spre anumite zone,
precum şi ritmicitatea acestor fluxuri. De asemenea, dezvoltarea infrastucturilor turistice este strâns
legată de condiţiile climatice specifice zonelor respective.
Resursele climatice reprezintă totalitatea condiţiilor (trăsăturilor) climatice care sunt susceptibile
de a fi valorificate în beneficiul vieţii şi activităţii omului.
Potenţialul climatic reprezintă o noţiune pentru care există mai multe
definiţi. După unii autori, acest termen are doar o conotaţie pozitivă, cu sensul
de resursă, de disponibilitate. După alte opinii, potenţialul climatic exprimă
măsura în care condiţiile climatice dintr-o anumită regiune sunt sau nu
favorabile vieţii şi activităţii omului. Altefel spus, potenţialul climatic
însumează caracteristicile climatului, resursele climatice şi riscurile
climatice aferente. În opinia noastră, a doua abordare este cea corectă, anume
că potenţialul climatic presupune atât trăsăturile pozitive, favorabile omului,
ale climatului, cât şi aspectele sale negative, care cauzează pagube şi chiar
victime. Prin urmare, abordarea problemei potenţialului turistic trebuie să se
refere atât la trăsăturile climei care sunt favorabile activităţilor turistice, cât şi
la cele care au un impact negativ asupra acestor activităţi.
2. Radiaţia solară
2.1. Tipuri de fluxuri radiative prezente în atmosferă
Radiaţia solară reprezintă sursa eenergetică fundamentală a tuturor proceselor şi fenomenelor care
au loc pe Pământ, inclusiv a celor specifice mediului aerian. Radiaţia solară este alcătuită din radiaţia
corpusculară (ioni, protono, electroni, neutroni), care nu are importanţă energetică, şi radiaţia
electromagnetică, importantă din punct de vedere energetic, deci şi sub aspect caloric.
2.2. Unităţi de măsură a fluxurilor radiative
Lungimea de undă a radiaţiilor (λ) se exprimă, mai recent, în μm (micrometri) sau, mai rar, în nm
(nanometri). Un μm este egal cu 10-3 mm, iar un nm cu 10-6 mm. În trecut, unitatea de măsură
pentru λ era Ångstrom-ul (Å), un Å fiind egal cu 10-7 mm, respectiv cu 10-4 μm sau cu 10-1 nm.
Intensitatea fluxurilor radiative se exprimă, mai nou, în W/m2. Unităţile mai vechi erau cal/cm2 ·
min şi kcal/cm2 · an. Relaţiile de transformare între aceste unităţi sunt: 1 cal/cm2 · min = 698 W/m2, iar
1 kcal/cm2 · an = 1,33 W/m2.
2.3. Radiaţia solară directă, difuză, globală, reflectată. Albedoul. Bilanţul radiativ-caloric.
Dintre tipurile de fluxuri radiative prezente în atmosferă fac parte radiaţia solară directă, radiaţia
difuză şi radiaţia globală.
Radiaţia solară directă este partea din radiaţia solară care ajunge pe Pământ
direct de la Soare, ea nefiind modificată prin difuzie, reflexie sau refracţie.
Radiaţia solară directă la limita superioară a atmosferei este considerată
constantă, fapt pentru care a fost denumită constanta solară (Io = 1368 W/m2).
Radiaţia solară directă ajunsă la suprafaţa Pământului se numeşte insolaţie. Ea
poate fi înregistrată pe o suprafaţă perpendiculară pe direcţia razelor (când se
notează cu S), sau pe o suprafaţă orizontală (notată cu S’). Evident, S > S’, fapt
extrem de important în natură, deoarece cu cât unghiul de incidenţă a razelor
este mai aproape de 90o, cu atât cantitatea de căldură ajunsă pe unitatea de
suprafaţă este mai mare.
Acest lucru are o exemplificare foarte relevantă atunci când este vorba despre
scăderea cantităţii de radiaţie solară, deci şi de temperatură, pe măsura creşterii latitudinii geografice,
un rol important în această distribuţie revenind sfericităţii Pământului (razele solare sunt
perpendiculare pe suprafaţa terestră în zona intertropicală şi din ce în ce mai oblice pe măsura
apropierii de cei doi poli).
Radiaţia difuză (notată cu D), reprezintă partea din radiaţia solară care, la trecerea prin atmosferă,
suferă un proces de împrăştiere în toate direcţiile, proces datorat componenţilor atmosferei (gaze, apă,
aerosoli). Radiaţia difuză reprezintă circa ¼ din radiaţia solară directă. În cazul unui cer acoperit cu
nori, radiaţia directă lipseşte total, fiind prezentă doar radiaţia difuză.
Radiaţia totală sau globală (Q) reprezintă suma radiaţiei directe cu radiaţia difuză. Ea sete
maximă la orele amiezii, în condiţiile unui cer parţial noros, dar fără ca Soarele să fie acoperit de nori.
Radiaţia reflectată (Rs) este partea din radiaţia globală reflectată de suprafaţa terestră. Capacitatea
de reflexie a unei suprafeţe se numeşte albedou (A), iar formula lui este: A = Rs / Q. În natură, cel mai
mare albedou, de peste 0,90 (sau 90 %), îl are zăpada proaspăt căzută, iar valorile cele mai mici,
între 0,05 şi 0,15 revin arăturilor în soluri umede, de culoare închisă.
Dacă se iau în calcul toate tipurile de fluxuri radiative din atmosferă (unele neamintite în prezentul
text), se poate determina bilanţul radiativ-caloric. Acesta reprezintă diferenţa dintre câştigurile şi
pierderile de fluxuri radiative într-un anumit perimetru. La nivelul suprafeţei terestre, bilanţul este
pozitiv pe aproape întreaga planetă, valorile cele mai mari, de circa 186 W/m2, înregistrându-se la
suprafaţa mărilor şi oceanelor din zonele tropicale. Bilanţul este negativ doar la latitudini mai mari de
70o, în reginile polare înregistrându-se -8 ... -11 W/m2. Aceste diferenţe stau la baza fluxului caloric
orientat, în apropierea suprafeţei terestre, dinspre latitudinile mici spre cele mari.
La limita superioară a atmosferei situaţia este diferită, în sensul că bilanţul radiativ-caloric este pozitiv
între 35o latitudine nordică şi 35o latitudine sudică, respectiv este negativ la latitudini mai mari de 35o, în
ambele emisfere. Per total însă, la limita superioară a atmosferei, bilanţul are valoarea 0, fapt care
explică de ce temperatura medie a sistemului Pământ-Atmosferă se menţine neschimbată. Astăzi, la nivelul
suprafeţei terestre, temperatura medie globală este de 14 oC. Dacă considerăm că radiaţia solară ajunsă
la limita superioară a atmosferei reprezintă 100%, atunci acestea sunt repartizate astfel: 50% ajung la
suprafaţa terestră şi sunt absorbite; 22% sunt reflectate de nori; 20% sunt absorbite de atmosferă; 5%
sunt difuzate de atmosferă; 3% sunt reflectate de suprafaţa terestră (fig. 1).

Fig. 1. Bilanţul radiativ al sistemului Pământ-Atmosferă (după The Atmosphere, 1989)

În practică, măsurarea fluxurilor radiative ajunse la suprafaţa terestră se face în staţiile meteorologice
care au şi activitate de radiometrie. În prezent, în România funcţionează 9 astfel de staţii.

2.4. Durata de strălucire a Soarelui

Intervalul de timp în care radiaţia solară directă luminează platforma staţiei
meteorologice reprezintă durata de strălucire a Soarelui, exprimată în ore şi
zecimi de oră. Acest parametru, aflat în raport invers cu nebulozitatea (gradul
de acoperire a cerului cu nori), reprezintă un element foarte important în
aprecierea potenţialului turistic al unei zone, în special atunci când este vorba
de staţiunile destinate balneaţiei în apa mării. În România, cele mai mari valori
ale duratei medii anuale a strălucirii Soarelui se ridică la 2300-2400 de ore,
valori caracteristice Deltei Dunării, litoralului Mării Negre şi părţii sudice a
Câmpiei Române.
 Valorile cele mai mici înregistrează 1400-1500 de ore, aşa cum se întâmplă în depresiunile
intramontane şi pe culmile înalte.
Mersul anual al acestui parametru înregistrază un minim în luna decembrie, cu valori de numai 60-
70 de ore în zonele joase şi cele depresionare, unde este frecventă ceaţa, respectiv un maxim în iulie,
când, pe litoralul Mării Negre şi în Delta Dunării, se ating 330-350 de ore (ceea ce înseamnă o durată
medie zilnică mai mare de 10 ore). La munte, minima anuală a duratei de strălucire a Soarelui se
înregistrează în ianuarie (80-90 de ore), iar maxima în august (180 de ore la staţia meteorologică Vf.
Omu).
Pe Glob, cea mai mare durată medie anuală de strălucire a Soarelui se înregistrează în partea de
est a Saharei, unde aceasta depăşeşte 4300 ore.
Într-o staţie meteorologică clasică, durata de strălucire a Soarelui se înregistrează cu
ajutorul heliografului, iar într-o staţie automată se determină prin calcul, folosind valorile radiaţiei
nete, globale şi difuze măsurate de senzorul de radiaţie al staţiei automate.

2.5. Influenţa radiaţiei solare asupra turiştilor şi activităţilor turistice

Diferitele componente ale radiaţiei solare prezintă atât influenţe pozitive, cât şi negative.
Radiaţiile UV (ultraviolete), care au lungimea de undă (λ) cuprinsă
între 0,01 şi 0,4 μm, sunt purtătoare ale unei energii ridicate, fapt care conduce
la efecte stimulative. Aceste radiaţii stimulează circulaţia sanguină, activizează
secreţiile endocrine (glandele suprarenale, tiroida), stimulează secreţiile
digestive, activizează respiraţia, funcţiile de imunogeneză, metabolismul (Elena
Teodoreanu, 2003). De asemenea, radiaţiile UV au un rol important în
producerea vitaminei D2, fapt foarte important în prevenirea rahitismului.
Radiaţiile UV produc pigmentarea pielii, respectiv bronzarea, fapt realizat atât
pe care naturală (prin expunere la Soare), cât şi pe cale artificială (prin
utilizarea lămpilor cu radiaţii UV).
În acelaşi timp, nu trebuie uitate nici efectele negative ale radiaţiilor UV,
care pot să apară în urma expunerii bruşte şi îndelungate la aceste radiaţii: arsuri, oftalmie (rezultat al
reflexiei radiaţiei UV de către stratul de zăpadă, prin urmare foarte periculoasă pentru alpinişti,
schiori şi, îndeosebi, turişti ocazionali), tumori cutanate. Principalele măsuri de protecţie constau
în: evitarea expunerii îndelungate la radiaţiile UV, utilizarea ochelarilor de protecţie, folosirea unor
creme protectoare.
Indicele UV Global, stabilit de către Organizaţia Mondială a Sănătăţii (OMS), reprezintă o
modalitate de apreciere a intensităţii radiaţiei solare UV, pe categorii de expunere. Valorile lui sunt
cuprinse între <2 (expunere mică la radiaţii UV, care nu necesită nicio protecţie), până la >11
(expunere extremă, care reclamă o protecţie oculară şi corporală maximă, cu evitarea expunerii în
orele amiezii) (Nicoleta Ionac, 2000, citată de Sorocovschi, 2008).
Radiaţiile vizibile, având lungimea de undă cuprinsă între 0,4 – 0,8 μm, sunt
rezultatul amestecului celor 7 culori ale spectrului (violet, indigo, albastru,
verde, galben, portocaliu şi roşu, în ordinea crescătoare a lungimii de undă).
Evident, lumina are doar efecte pozitive, fiind suficient să menţionăm doar
faptul că, în absenţa acesteia, viaţa ar fi imposibilă. Desigur, în cazul
activităţilor turistice, intervin şi alte aspecte, cum ar fi, de exemplu, durata
zilnică a iluminării naturale, element care depinde decisiv de unghiul de
înălţime a Soarelui deasupra orizontului, respectiv de latitudinea geografică.
Astfel, în regiunile Emisferei Nordice situate la latitudini mari (Canada,
Peninsula Scandinavică, Rusia), zilele sau nopţile polare reprezintă o atracţie
turistică importantă (Sorocovschi, 2008).
Radiaţiile infraroşii (având λ cuprinsă între 0,8 şi 100 μm) au, şi ele, efecte
pozitive, dar şi negative. Dintre cele favorabile, pot fi menţionate stimularea circulaţiei sanguine şi
tonifierea ţesuturilor prin aport de oxigen, însuşire folosită la tratamentul afecţiunilor
reumatismale, al traumatismelor (de tipul luxaţiilor, entorselor), al bolilor neuromusculare
(nevtalgii), guturaiului, sinuzitei, oboselii musculare (în cazul sportivilor). Efectele negative ale
radiaţiilor IR sunt determinate de expunerea îndelungată la radiaţiile solare. Ca urmare a acestui fapt,
se pot produce: înroşirea pielii (eritem), modificări fiziologice (vasodilatarea, intensificarea
circulaţiei sanguine, transpiraţia), arsuri, leziunji tisulare, afecţiuni oculare (oftalmie, paralizia irisului,
cataractă, leziuni ale retinei şi ale corneei, conjunctivită şi reducerea funcţiei lacrimale), insolaţia. În
acest din urmă caz, radiaţiile IR acţionează asupra cutiei craniene, astfel încât în interiorul acesteia
temperatura urcă până la 40-41 oC. Apar astfel dureri de cap, ameţeli, greţuri, vărsături, pierderea
cunoştinţei, convulsii, starea de comă şi, în ultimă instanţă, moartea. Protecţia constă în evitarea
expunerii îndelungate la radiaţiile IR, folosirea unei îmbrăcăminţi adecvate, deschisă la culoare şi largă,
acoperirea capului, folosirea ochelarilor de soare, un consum mărit de lichide (cea mai indicată este
apă minerală, care paote înlocui o parte din sărurile pierdute prin procesul transpiraţiei).

3. Temperatura aerului

3.1. Definiţie, importanţă, unităţi şi instrumente de măsură

Temperatura este o însuşire fizică a materiei, care defineşte în mod
obiectiv senzaţia de cald/rece la contactul cu un corp. Temperatura aerului este
mărimea care caracterizează starea de încălzire sau răcire a atmosferei, în
imediata apropiere a suprafeţei terestre.
Temperatura aerului are o importanţă deosebită în Meteorologie şi
Climatologie. Sub aspect meteorologic, temperatura stă la baza repartiţiei
presiunii şi densităţii aerului, de care depinde dinamica acestuia, atât pe
orizontală, cât şi pe verticală. La rândul ei, mişcarea aerului este
răspunzătoare pentru evoluţia vremii şi, prin succesiune în timp, pentru
caracteristicile climei.
De asemenea, temperatura aerului este un element fundamental pentru diferenţierea climatică a
Globului, alături de precipitaţiile atmosferice. Nu în ultimul rând, temperatura aerului îi influenţează
pe ceielalţi componenţi ai mediului înconjurător, inclusiv viaţa şi activitatea omului.
Unitatea de măsură a temperaturii aerului este gradul de temperatură. În funcţie de numărul de
grade în care a fost divizat intervalul termic de referinţă cuprins între punctul de îngheţ şi cel de
fierbere a apei distilate, există mai multe scări termometrice. În activitatea curentă, se folosesc mai
ales două scări, scara Celsius şi scara Fahrenheit. Relaţia de transformare dintre acestea este
următoarea:
o
C / 5 = (oF-32) / 9

În staţiile meteorologice clasice, temperatura se citeşte la diferite tipuri de termometre

(normal sau ordinar, de minimă, de maximă) şi se înregistrează cu ajutorul termografului. În staţiile
meteorologice automate măsurarea se face cu un senzor electronic cu platină, inclus într-un circuit.

3.2. Variaţiile spaţiale ale temperaturii aerului

3.2.1. Variaţiile temperaturii pe orizontală
Repartiţia temperaturii aerului pe orizontală este condiţionată de
mulţi factori: latitudinea, natura suprafeţei terestre (apă sau uscat), curenţii
oceanici, depărtarea unei regiuni continentale de ocean, configuraţia
reliefului, expoziţia faţă de radiaţia solară etc.
Repartiţia spaţială a temperaturii se realizează cu ajutorul mai
multor tipuri de izolinii, cum sunt izotermele (linii ce unesc puncte cu
aceeaşi valoare a temperaturii) şi izanomalele (linii ce unesc puncte cu
aceeaşi valoare a abaterii temperaturii unui punct faţă de valoarea calculată
pentru paralela geografică pe care este situat punctul respectiv).
Repartiţia temperaturii pe Glob în luna ianuarie arată că ecuatorul termic
(linia imaginară ce uneşte punctele cu cele mai mari temperaturi medii
ale lunii) este situat îndeosebi în Emisfera Sudică, acolo unde acum este vară. Cele mai ridicate
temperaturi medii ale acestei luni se ridică până la 30 oC, în zonele tropicale ale continentelor din
Emisfera Sudică, iar cele mai scăzute, sub -40 oC se întâlnesc la staţiile meteorologice din NE
Siberiei. În România, media lunii ianuarie este cuprinsă între puţin peste 0 oC în partea sudică a
litoralului Mării Negre şi sub -10 oC la altitudini de peste 2500 m. La Cluj-Napoca, temperatura medie
a lunii ianuarie este de -3,4 oC.
În cealaltă lună de referinţă, iulie, ecuatorul termic este situat numai în Emisfera Nordică.
Cele mai ridicate temperaturi medii lunare depăşesc 35 oC, în zonele tropicale ale continentelor
Emisferei Nordice, în timp ce media lunară cele mai scăzută se întâlneşte în zona Polului Sud, unde
coboară sub -60 oC. În România, temperatura medie a lunii iulie este cuprinsă între >23 oC, în lunca
Dunării, şi >5 oC, la altitudini de peste 2500 m. La Cluj-Napoca, valoarea este de 18,6 oC.
Repartiţia pe Glob a temperatuii medii anuale arată că Emisfera Nordică este mai caldă decât cea
Sudică, ecuatorul termic fiind situat predominant la nord de ecuatorul geografic. Cele mai ridicate
o
temperaturi medii anuale ating 28-30 C, în regiunile subecuatoriale şi tropicale ale continentelor Emisferei
Nordice. Cea mai mare valoare aparţine staţiei Dallol, din Etiopia, ea fiind de 34,4 oC. Mediile anuale cele
mai coborâte, sub -50 oC se înregistrează în Antarctica, cu valoarea cea mai mică de -56,6 oC, la staţiunea
ştiinţifică de cercetare Vostok, care aparţine Rusiei. În România, temperatura medie anuală este cuprinsă
între >11 oC (pe litoralul Mării Negre, în Delta Dunării, în sudul Dobrogei şi în lunca Dunării) şi < -2 oC, în
o
zona montană înaltă, la peste 2000 m altitudine. La Cluj-Napoca, temparatura medie anuală este de 8,3 C.
3.2.2. Variaţiile temperaturii pe verticală
Temperatura aerului scade pe măsura creşterii altitudinii, fapt exprimat de valoarea gradientului
termic vertical (γ). În troposferă, valoarea medie a acestuia este de 0,65 oC/100 m.. Dacă temperatura se
menţine constantă pe verticală (γ = 0) este vorba despre o izotermie, iar dacă temperatura creşte cu
înălţimea (γ < 0), înseamnă că există o inversiune de temperatură. Inversiunile de temperatură sunt foarte
importante atât din punct de vedere meteorologic, cât şi climatic. Astfel, în stratul de aer mai rece de sub
inversiune temperatura poate scădea apreciabil, aşa cum se înâmplă în cazul înregistrării temperaturilor
minime absolute, cu deosebire în spaţiile depresionare, unde aerul foarte rece din vecinătatea suprafeţei
terestre este greu de dislocat. De asemenea, în acelaşi aer rece apar forme de condensare a vaporilor de apă
(brumă, chiciură, ceaţă), în timp ce în stratul de inversiune timpul este foarte frumos şi evident mai cald. Nu
trebuie omis nici faptul că un strat de inversiune aflat la o anumită înălţime în troposferă opreşte miscările
ascendente ale aerului, astfel încât apar condiţii nefavorabile condensării vaporilor de apă, apariţiei norilor şi
căderii precipitaţiilor. De exemplu, în depresiunile din partea vestică a Carpaţilor Orientali (Depresiunea
Giurgeu, Depresiunea Ciuc) sumele medii anuale de precipitaţii sunt de numai 550-600 mm, deşi altitudinile
depăşesc 700 m. La fel, inversiunile de temperatură din zonele afectate de vânturile alizee explică de ce
aceste vânturi sunt foarte uscate, iar peisajul natural caracteristic regiunilor respective este, în mod obişnuit,
unul deşertic sau, în cel mai bun caz, semideşertic.

3.3. Variaţiile temporale ale temperaturii aerului

Variaţiile temporale pot fi periodice şi neperiodice.
3.3.1. Variaţiile periodice includ, în principal, mersul diurn şi mersul anual al temperaturii aerului.
4.3.1.1. Mersul diurn prezintă un maxim, în jurul orelor 14-15, şi un minim, cu puţin timp înainte
de răsăritul Soarelui. Diferenţa dintre cele două valori reprezintă amplitudinea termică diurnă.
4.3.1.2. Mersul anual al temperaturii aerului prezintă o mare diversitate de tipuri, în funcţie de
latitudine, de caracterisrticile suprafeţei terestre etc. Generalizând la maximum, se poate vorbi despre
următoarele tipuri:
- tipul ecuatorial, cu temperaturi medii anuale ridicate, între 25-28 oC, cu amplitudini termice
medii anuale (diferenţele dintre media lunii celei mai calde şi media lunii celei mai reci) foarte
reduse, de numai 1-3 oC deasupra oceanului şi de 5-10 oC pe uscat, cu înregistratrea a două maxime
postechinocţiale (în lunile aprilie şi octombrie) şi a două minime postsolstiţiale (în iulie şi ianuarie);
- tipul tropical, cu temperaturi medii anuale de 20-25 oC, cu amplitudini medii anuale de 5 oC pe
ocean şi de 10-20 oC pe uscat, cu un singur maxim (în luna următoare solstiţiului de vară) şi un singur
minim (în luna următoare solstiţiului de iarnă);
- tipul temperat, cu temperaturi medii anuale de 5-15 oC, cu amplitudini de 10 oC pe ocean şi de
20-40 oC pe uscat, tot cu un singur maxim şi un singur minim (după solstiţiul de vară, respectiv cel de iarnă);
- tipul polar, cu temperaturi medii anuale negative, cu amplitudini termice medii anuale de 25 oC
pe ocean şi de peste 20 ... peste 50 oC pe uscat.
Mersul anual al temperaturii aerului la staţiile meteorologice din România prezintă, la nivelul
valorilor medii multianuale, un maxim în luna iulie şi un minim în luna februarie sau martie. Fac
excepţie staţiile de munte unde apariţia maximei şi a minimei anuale este întâziată cu o lună (media
cea mai scăzută în februarie şi cae mai ridicată în august).
3.3.2. Variaţiile neperiodice (accidentale) definesc extremele termice absolute, deci cele mai
ridicate şi cele mai coborâte temperaturi înregistrate până în prezent la staţiile meteorologice. Pe Glob,
aceste valori sunt de 58 oC, la Aziziah (Libia), în 13 septembrie 1922, respectiv -89,2 oC, la staţiunea Vostok
(Antarctida), la 21 iulie 1983. În România, extremele absolute sunt de 44,5 oC, înregistrată în 10 august 1951
la Râmnicelu (jud. Brăila), respectiv -38,5 oC, măsurată în 25 ianuarie 1942 la Bod (jud. Braşov). Pentru
staţia meteorologică Cluj-Napoca, valorile extreme ale temperaturii sunt de 37,0 oC (11 august 1994),
respectiv de -34,2 oC (23 ianuarie 1963).

3.4. Influenţa temperaturii aerului asupra turiştilor şi activităţilor turistice

Ca element meteorologic şi climatic, temperatura aerului are o mare influenţă asupra turiştilor şi
activităţilor turistice. În lucrările de specialitate se vorbeşte despre confortul termic al organismului,
care este asigurat la temperaturi cuprinse între 16,8 şi 20,6 oC (Nicoleta Ionac, 1998).
Influenţa temperaturii asupra turiştilor şi activităţilor turistice este cea mai evidentă în zona
temperată, unde existenţa celor patru anotimpuri face ca, de-a lungul anului, temperatura aerului să
prezinte o amplitudine notabilă. Influenţa temperaturii se concretizează atât prin aspecte pozitive, cât şi
negative.

Aspectele pozitive. În zona temperat-continentală, inclusiv în România, în

condiţii climatice normale, valorile temperaturii favorizează desfăşurarea
activităţilor turistice de-a lungul întregului an. O notă în plus trebuie
acordată verii, anotimp în care se pot desfăşura activităţi turistice foarte
diverse, în toate zonele geografice, îndeosebi pe litoral şi la munte,
respectiv iernii, când, în prezenţa stratului de zăpadă, la munte există un
potenţial important pentru practicarea sporturilor de iarnă.
Aspectele negative. În climatul temperat, inclusiv în cel al României,
influenţele negative ale temperaturii aerului sunt asociate variaţiilor
importante ale acestui parametru, concretizate din punct de vedere al
evoluţiei vremii prin valuri de căldură, respectiv valuri de frig, ambele
considerate fenomene atmosferice periculoase (fenomene climatice de risc,
hazarde climatice).
Valurile de căldură din spaţiul temperat european sunt un rezultat al advecţiilor unor mase de aer
continental tropical sau maritim tropical, originare din Sahara, Orientul Apropiat şi Mijlociu, Asia
Centrală, bazinul Mării Mediterane sau bazinul tropical al Oceanului Atlantic. Valurile de căldură se
pot produce în orice anotimp, dar efectele cele mai importante se constaţa în anotimpurile extreme
(vara şi iarna).
În timpul verii, mai ales în lunile iulie şi august, se pot înregistra temperaturi maxime de peste 30 oC
(zile tropicale) sau chiar peste 35 oC (zile caniculare), respectiv temperaturi minime de peste 20 oC
(nopţi tropicale). În astfel de condiţii, ziua se poate atinge sau chiar depăşi valoarea de 40 oC, ceea
ce conduce la înregistrarea maximelor termice absolute de la staţiile meteeorologice.
Dacă temperatura aerului rămâne sub temparatura corpului omenesc, deci sub 37 oC, disconfortul
termic se datorează atât temperaturii, cât şi umezelii aerului. Apare comportamentul „ a calore”,
prin care organismul cedează aerului înconjurător o parte din surplusul de căldură prin radiaţie,
convecţie, transpiraţie (evaporarea acesteia din urmă se face cu consum de căldură, ceea ce
duce la scăderea temperaturii corpului). Dacă temperatura aerului depăşeşte 37 oC, deci este
peste temperatura corpului, disconfortul este determinat, în principal, de temperatura. Dintre
procesele de reglare menţionate anterior se menţine doar transpiraţia, care provoacă pierderi
importante de apă şi de săruri minerale din organism. Se poate ajunge astfel la o deshidratare
excesivă, concretizată prin senzaţia de sete, oboseală accentuată, epuizare fiziologică, confuzii
mentale şi, în ultimă instanţă, prin moarte. De asemenea, în urma transpiraţiei intense se produce un
dezechilibru hidrosalin, în urma căruia pot să apară contracţii musculare, vărsături, scăderea
apetitului, tulburări în metabolism şi, ca punct final, moartea (Nicolate Ionac, 1998).
Tot în timpul valurilor de căldură din sezonul estival, expunerea neprotejată la Soare poate
provoca sincopa de căldură, concretizată prin ameţeli, greţuri, stări de leşin, respectiv şocul de
căldură (sau hipertermia), care se manifestă prin dereglarea sistemelor fiziologice de control termic şi
prin creşterea temperaturii interne a corpului, urmată de instalarea stării de inconştienţă şi, dacă se
ating 42 oC, de moarte.
Măsurile de protecţie pentru diminuarea efectelor negative datorate valurilor de căldură din timpul
verii sunt: urmărirea atentă a prognozelor (mai ales informaţiile referitoare la indicele de temperatură-
umezeală, ITU); asigurarea unor rezerve de apă; reglarea programelor de activitate (întreruperea
activităţilor în orele amiezii); alimentăţie corespunzătoare, bazată mai ales pe legume şi fructe;
evitarea consumului de alcool; consum mare de lichide, mai ales apă minerală (minimum 3 litri pe
zi); îmbrăcăminte adecvată (de culoare deschisă, largă); protejarea capului cu pălării de soare; purtarea
ochelarilor de soare; evitarea ieşirilor între orele 11-17, mai ales de către persoanele în vârstă şi de
către copii.

Indicele de confort temperatură-umezeală (ITU) este determinat pe

baza relaţiei dintre temperatura aerului şi umezeala relativă şi este
calculat după formula:
ITU = (T • 1,8 + 32)–{(0,55 – 0,0055 • U)[(T • 1,8 + 32) – 58]},
unde: T = temperatura aerului în încaperi închise sau în adăposturi
meteorologice (ºC);
U = umezeala relativă a aerului (%).

Situaţia în care valoarea ITU atinge sau depăşeşte 80 de unităţi este considerată
o situaţie de risc.
Printre valurile de
căldură care au afectat
teritoriul României în
ultima perioada de
timp, putem da ca
exemplu intervalul 16-
24 iulie 2007, când, în
24 iulie, temperatura
maximă înregistrată la
Calafat a fost de 44,3
o
C, la numai 2 zecimi
de grad de maxima
absolută a ţării, iar
valoarea cea mai mare a
ITU a fost de 91, la
Băileşti (fig. 2 şi 3). De
altfel, în ziua de 23
iulie 2007 ANM a dat
publicităţii, pentru
Fig. 2. Repartiţia temperaturii aerului în România în 24.07.2007, ora 17 prima dată în istoria sa,
(după ANM) o avertizare de cod
roşu, care se referea la
valorile foarte ridicate
de temperatură ce
urmau a se înregistra în
partea de sud şi sud-
vest a României.

Fig. 3. Repartiţia
valorilor ITU în
România în
24.07.2007, ora 17
(după ANM)
 În timpul iernii, valurile de căldură determină topirea bruscă a stratului de zăpadă, mai ales dacă
ele sunt însoţite şi de precipitaţii lichide. Aces lucru conduce la deteriorarea pârtiilor de schi,
declanşarea avalanşelor de zăpadă, inundarea căilor de comunicaţie spre şi dinspre zonele turistice.
În anotimpurile de tranziţie (primăvara şi toamna) impactul valurilor de căldură asupra turiştilor
şi activităţilor turistice este mai puţin relevant. Totuşi, şi în aceste anotimpuri se pot produce
inundaţii şi, cu deosebire primăvara, avalanşe de zăpadă în zonele montane. Pe de altă parte,
perioadele de încălzire care apar primăvara şi toamna stimulează iesirile în aer liber.
Valurile de frig sunt rezultatul advecţiilor de aer foarte rece, arctic sau
continental polar, care ajunge în zona ţării noastre în cadrul unor circalaţii
dinspre NV, N sau NE. Valurile de frig se pot produce în orice anotimp, dar
cele mai caracteristice sunt cele din timpul iernii, când se înregistrează cele
mai multe zile de iarnă, când temperatura maximă este ≤ 0 oC, zile de îngheţ,
când temperatura minimă este ≤ 0 oC şi nopţi geroase, când temperatura
minimă este ≤ -10 oC. În astfel de condiţii, minimele termice pot atinge sau
chiar coborî sub -20 ... - 30 oC, ceea ce conduce la atingerea minimelor
absolute de la stațiile meteorologice.
Reacţia organismului la temperaturile foarte scăzute se concretizează sub
forma comportamentului „a frigore”. În astfel de sitauţii, pe lângă temperatura foarte coborâtă, un rol
important revine şi vitezei vântului, care măreşte senzaţia de frig,. În meteorologie se vorbeşte despre
temperatura efectivă, respectiv despre indicele de răcire (IR), a cărui repartiţie pe teritoriul României
este redată printr-o hartă ce apare zilnic pe pagina web a Administraţiei Naţionale de Meteorologie.
Comportamentul „a frigore” se caracterizează prin intensificarea proceselor de termogeneză prin
contracţii musculare voluntare sau involuntare (tremurat), prin amplificarea izolării termice a
organismului ca urmare a modificărilor survenite în circulaţia sângelui (vasoconstricţie
periferică, reducerea conductivităţii termice a ţesuturilor).
În cazul unui echipament de iarnă necorespunzător, ca şi al expunerii mai îndelungate la
frig, mecanismele de termoreglare nu mai funcţionează. Ca urmare se produc degerături, hipotermie
şi, în cel mai rău caz, moartea.
Degerăturile sunt rezultatul condensării bruşte a vaporilor de apă proveniţi
din transpiraţia pielii şi al scăderii rapide a temperaturii suprafeţelor expuse la
ger (extremităţile membrelor, urechile, nasul).
Hipotermia este consecinţa expunerii îndelungate la frig şi dereglării grave a
bilanţului termic al organismului. Dacă temperatura internă a corpului scade
sub 37 oC, apar frisoane, starea de epuizare fizică, afecţiuni ale aparatului
respirator; la o temperatură internă sub 31 oC se pierde cunoştinţa; la valori sub
24 oC se instalează rigiditatea musculară şi se acumulează CO2 în organism; la
temperaturi sub 24 oC se produce stopul cardiac şi decesul.
Destul de frecvent, valurile de frig se asociază cu alte fenomene
meteorologice periculoase, cel mai caracteristic fiind viscolul (transport de
zăpadă determinat de un vânt intens şi turbulent, însoţit sau nu de ninsoare). De asemenea, nu trebuie
omise nici efectele indirecte care pot să apară în perioadele cu temperaturi foarte scăzute: intoxicaţii
cu oxid de carbon din cauza unor sisteme de încălzit necorespunzătoare şi a incendiilor în locuinţe;
intoxicaţii cu gaze de eşapament ale ocupanţilor unui autovehicol imobilizat în zăpadă; dificultăţi
majore în circulaţia rutieră, feroviară şi aeriană; întreruperea alimentării cu energie electrică etc.
Pentru combaterea acestor situaţii neplăcute se pot lua o serie de măsuri cu caracter general,
precum şi măsuri imediate. Din prima categorie pot fi amintite: echipament corespunzător pentru cei
care pot fi expuşi frigului; urmărirea prognozelor meteorologice şi evitarea acţivităţilor specifice în
perioade nefavorabile; evitarea consumului de alcool; alimentaţie bogată în calorii. Ca măsuri
imediate, unei persoane afectate de frig i se va reactiva circulaţia sângelui prin frecare cu zăpadă; i se
va face baie cu apă călduţă spre rece; i se vor da să bea lichide calde etc.
Printre perioadele relativ recente caracterizate prin temperaturi foarte scăzute, poate fi
menţionat intervalul 11-14 ianuarie 1985, când, pe data de 13 ianuarie, temperatura minimă
înregistrată la Miercurea Ciuc a fost de -38,4 oC, adică la doar o zecime de grad de temperatura minimă
absolută din România.
Valurile de frig pot să apară şi în celelalte anotimpuri, când pot fi însoţite şi de precipitaţii. Aceste
situaţii crează condiţii nefavorabile desfăşurării activităţilor turistice din toate zonele de interes (litoral,
munte etc.).

Tema de reflecţie nr.1: Analizaţi corelaţiile care există între radiaţia solară şi
temperatura aerului.

4. Umezeala aerului
4.1. Generalităţi, importanţă, mărimi caracteristice şi unităţi de măsură
Apa se găseşte în atmosferă în toate cele trei stări de agregare (faze) – gazoasă (vapori), lichidă
(picături) şi solidă (cristale de gheaţă). Ponderea net majoritară revine vaporilor de apă, a căror masă
reprezintă 95 % din cantitatea totală de apă din atmosferă. Transformările de fază ale apei sunt foarte
importante pentru geneza şi evoluţia multor procese meteorologice. În acest context, apa din
atmosferă reprezintă o verigă importantă din ciclul hidrologic al apei (circulaţia apei în natură).
Dintre mărimile care caracterizează umezeala aerului pot fi menţionate: tensiunea vaporilor
de apă, umezeala relativă şi temperatura punctului de rouă.
Tensiunea vaporilor de apă (sau forţa elastică a vaporilor) reprezintă
partea din presiunea atmosferică care se datorează prezenţei în aer a vaporilor
de apă. Se notează cu e şi se exprimă în mmHg (milimetri coloană de mercur)
sau în hPa (hectopascali).
Umezeala relativă (notată, de obicei, cu r), reprezintă gradul de saturare a
aerului cu vapori de apă, la o temperatură şi presiune date. Este o mărime care
se exprimă în procente. Dacă r este < 100 %, aerul este nesaturat; dacă r = 100
% aerul este saturat; dacă r > 100 % aerul este suprasaturat cu vapori de apă.
Atingerea gradului de saturare este un prag foarte important în meteorologie,
deoarece evaporaţia se poate produce numai într-un aer nesaturat, iar
condensarea apare numai după ce a fost atinsă saturaţia.
Temperatura punctului de rouă este temperatura până la care trebuie să se răcească aerul umed
pentru ca el să devină saturat cu vapori de apă. Se notează cu td sau cu τ şi se exprimă în oC (sau în oF).
În staţiile meteorologice clasice, umezeala relativă se citeşte la higrometrul cu fir de păr
şi se înregistrează cu higrograful. La o staţie automată, acest parametru se determină cu senzori
electronici.

4.2. Evaporaţia
Este procesul prin care apa trece din stare lichidă în stare gazoasă.
Principala sursă de vapori de apă în atmosferă este reprezentată de evaporarea
apei mărilor şi oceanelor.
Principalii factori care influenţează evaporaţia sunt: umezeala aerului
(raport invers); temperatura aerului (raport direct); viteza vântului (raport
direct); presiunea atmosferică (raport invers); compoziţia chimică a apei care
se evaporă (apa sărată se evaporă mai greu); caracteristicile suptafeţei terestre.
În condiţii naturale, pe uscatul acoperit cu vegetaţie, evaporaţia apei din
sol împreună cu transpiraţia plantelor generează fenomenul de
evapotranspiraţie. Pe suprafeţele acvatice, evaporaţia depinde mult de gradul
de agitaţie a apei (raport invers).

4.3. Condensarea. Forme de condensare a vaporilor de apă

Condensarea reprezintă procesul invers evaporaţiei, adică trecerea apei din
stare gazoasă (vapori de apă) în stare lichidă (picături). De asemenea, în natură
există şi condensarea solidă, respectiv trecerea din stare gazoasă în stare solidă.
Condensarea se desfăşoară cu eliberare de căldură latentă şi reprezintă una din
căile importante de încălzire a aerului atmosferic. De asemenea, ea stă la baza
formării norilor şi a precipitaţiilor.
Condiţiile generale necesare producerii condensării sunt: răcirea aerului
şi creşterea umezelii acestuia prin aflux de vapori de apă. Pentru formarea
norilor, la aceste condiţii se adaugă prezenţa în aer a nucleelor de condensare
(particule extrem de mici, reprezentate mai ales de cristale de săruri marine, în jurul cărora apar
primele produse de condensare).
În funcţie de poziţia în atmosferă la care apar, formele de condensare se clasifică în: forme apărute
la nivelul suprafeţei terestre; forme din starturile inferioare ale atmosferei; forme de condensare
din atmosfera liberă.
4.3.1. Forme de condensare la nivelul suprafeţei terestre
Din această categorie fac parte roua, bruma, chiciura (moale şi tare) şi poleiul.
Roua (picături de apă ce se depun pe diferite obiecte de la sol), bruma (depunere de gheaţă cu
aspect cristalin, în formă de solzi, acicule, pene sau evantaie) şi chiciura moale (depunere provenită
prin îngheţarea picăturelelor suprarăcite de ceaţă sau de nor, cristalele de gheaţă astfel formate fiind
dispuse perpendicular pe obiecte subţiri, de pe care se scutură foarte uşor), sunt mai puţin importante
sub aspectul influenţei lor asupra turiştilor şi activităţilor turistice. Nu acelaşi lucru se poate spune
despre chiciura tare şi polei. Chiciura tare este o depunere de gheaţă cu aspect granular, care apare pe
partea obiectelor expusă vântului şi care se formează prin îngheţarea rapidă a picăturelelor de ceaţă
sau de nor purtate de vânt. Poleiul este o depunere de gheaţă compactă şi transparentă, ce rezultă prin
îngheţarea picăturilor suprarăcite de ploaie sau de burniţă la contactul acestora cu solul sau cu obiecte
de la sol având o temperatură uşor negativă (între 0 şi -1 oC). Depunerile de polei pe aeronave aflate în
zbor reprezintă fenomenul de givraj.
4.3.2. Forme de condensare în straturile inferioare ale atmosfere: ceaţa
Ceaţa reprezintă o aglomerare de picături foarte fine de apă şi/sau microcristale cristale de
gheaţă, formate prin condensarea vaporilor de apă şi care reduce vizibilitatea orizontală sub 1 km.
Dacă vizibilitatea orizontală este cuprinsă între 1 şi 10 km, fenomenul se numeşte aer ceţos.
În funcţie de procesul de răcire a aerului care duce la condensarea vaporilor de apă, ceţurile pot fi:
de radiaţie, de advecţie, de versant, de evaporare, frontale, urbane. Acestea din urmă nu trebuie
confundate cu smog- ul, care reprezintă un amestec de fum („smoke”) şi ceaţă („fog”).

4.3.3. Forme de condensare în atmosfera liberă: norii

Norul reprezintă un hidrometeor alcătuit dintr-o suspensie de picături
foarte fine de apă şi/sau microcristale de gheaţă. Norii au o mare importanţă
în Meteorologie şi Climatologie. Este suficient să amintim doar două aspecte:
gradul de acoperire a cerului cu nori (sau nebulozitatea) influenţează mult
bilanţul radiativ- valoric al unei regiuni; unele tipuri de nori generează
fenomene atmosferice foarte importante (precipitaţii, descărcări electrice,
intensificări ale vitezei vântului etc.), fapt pentru care norii pot fi consideraţi
indicatori foarte importanţi pentru cunoaşterea evoluţiei viitoare a vremii.
Dată fiind importanţa norilor pentru activitatea de prognoză, este necesar ca
peste tot pe Glob să se utilizeze o metodologie unică în recunoaşterea şi
caracterizarea tipurilor de nori. Astfel, sub egida Organizaţiei Meteorologice
Mondiale, a fost elaborată forma finală a unei clasificări internaţionale a norilor, clasificare a cărei
istorie începe în jurul anului 1800. Clasificarea include: familii (3), genuri (10), specii (14),
varietăţi (9), particularităţi suplimentare (6) şi nori-anexă (3). Terminologia tuturor acestor unităţi
taxonomice provine din limba latină. Criteriile principale care stau la baza clasificării norilor
sunt: geneza şi forma, dimensiunile, structura, textura şi înălţimea bazei norilor. Astfel, s-au separat:
- familia norilor inferiori, cu înălţimea bazei între 0-2 km, care include genurile Stratus (St),
Stratocumulus (Sc) şi norii cu dezvoltare verticală, respectiv Cumulus (Cu) (fig. 4) şi Cumulonimbus
(Cb)(fig.5);
- familia norilor mijlocii, cu înălţimea bazei între 2-7 km, cu genurile Nimbostratus (Ns),
Altocumulus (Ac)(fig. 6) şi Altostratus (As);
- familia norilor superiori, cu înălţimea bazei între 5 şi 12 km, din care fac parte genurile Cirrus
(Ci)(fig. 7), Cirrostratus (Cs)(fig. 8) şi Cirrocumulus (Cc)(fig.9).
În afară de tipul norilor, interesează şi aspectul cantitativ, adică gradul de acoperire a cerului cu
nori. Acest parametru se numeşte nebulozitate şi se exprimă fie în optimi, fie în zecimi de boltă
cerească acoperite de nori. Astfel, în cazul cerului senin, nebulozitatea este egală cu 0, dacă bolta este
acoperită pe jumătate nebulozitatea este 4/8 sau 5/10, iar în cazul cerului complet acoperit valoarea
este de 8 optimi (8/8) sau 10 zecimi (10/10). Nebulozitatea se află în raport invers cu durata de
strălucire a Soarelui (vezi cap. 2.4.).
 La scara Globului, în repartiţia nebulozităţii se observă o anumită zonalitate latitudinală:
nebulozitate accentuată în regiunile ecuatoriale, mai ales pe continente; scăderea importantă a
valorilor nebulozităţii în regiunile tropicale şi subtropicale în zonele deşertice şi semideşertice, unde
apar minimele de pe Glob; creşterea nebulozităţii la latitudini medii şi subpolare, mai ales pe oceane;
scăderea valorilor în zonele polare. Liniile care unesc puncte având aceeaşi valoare a nebulozităţii se
numesc izonefe.

Fig. 4. Nori Cumulus de timp frumos Fig. 5. Nor Cumulonimbus.

Fig. 6. Nori Altocumulus Fig. 7. Nori Cirrus.

Fig. 8. Nori Cumulus şi Cirrostratus. Fig. 9. Nori Cirrocumulus.

 Mersul anual al nebulozităţii în climatul temperat continental de tranziţie al României prezintă un
maxim de iarnă (mai ales în luna decembrie, când sunt foarte frecvenţi norii stratiformi şi ceata),
respectiv un minim la sfârşitul verii (august). În zonele montane înalte, situaţia este puţin schimbată:
maximul apare vara (iunie-iulie), din cauza puternicei dezvoltări a convecţiei termice şi orografice, iar
minima se înregistrează în a doua parte a iernii (ianuarie-februarie), când sunt mai frecvente
inversiunile de temperatură, astfel încât culmile se bucură de un cer mai mult senin şi de temperaturi
mai ridicate, faţă de zonele de vale şi cele depresionare, mult mai reci şi afectate de ceaţă persistentă.

4.4. Precipitaţiile atmosferice

4.4.1. Definiţie, importanţă, parametri caracteristici
Precipitaţiile atmosferice reprezintă particule de apă în stare lichidă, solidă
sau mixtă care cad din nori şi ating suprafaţa terestră.
Precipitaţiile reprezintă un element climatic fundamental, ca şi temperatura
aerului, având un rol foarte important în diferenţierea climatică a Globului,
mai ales la latitudini mici, intertropicale. De asemenea, precipitaţiile
reprezintă o verigă importantă în circuitul apei în natură şi au o influenţă
decisivă asupra existenţei vieţii pe Pământ. Precipitaţiile reprezintă un factor
foarte important pentru alimentarea resurselor de apă dulce ale planetei.
În continuare, sunt prezentaţi principalii parametri care definesc
precipitaţiile atmosferice.
Cantitatea, care se exprimă în mm grosime strat de apă (prescurtat mm)
sau, pentru cei mai puţin avizaţi, în litri pe metrul pătrat (l/m2); între cele două modalităţi de
exprimare a cantităţii există o relaţie de egalitate, 1 mm grosime strat de apă = 1 l/m2.
Durata, care înseamnă intervalul de timp cât durează precipitaţiile.
Intensitatea, rezultă prin raportarea cantităţii la durată şi se exprimă în mm/min.
Caracterul căderii separă precipitaţii relativ uniforme şi precipitaţii sub formă de aversă
- precipitaţiile relativ uniforme încep şi se sfârşesc lent, nu prezintă variaţii semnificative ale
intensităţii pe parcursul căderii, pot fi continue sau intermitente, cad din nori stratiformi (Ns, As);
- aversele încep şi se sfârşesc brusc, prezintă variaţii importante ale intensităţii pe durata
manifestării şi cad din nori convectivi (Cb, Cu).
În staţiile meteorologice clasice, cantitatea de precipitaţii căzută se măsoară cu pluviometrul
şi se înregistrează cu pluviograful. În staţiile automate, cantitătile se contorizează de către un
mecanism cu basculare, având două cupe, fiecare cu capacitatea de 0,2 mm.
4.4.2.Forme de precipitaţii
Principalele forme de precipitaţii sunt următoarele: burniţa, ploaia, lapoviţa,
ninsoarea, grindina.
Burniţa este o precipitaţie alcătuită din picături de apă foarte fine
(diamentrul < 0,5 mm) şi foarte apropiate între ele, care au o viteză de cădere
foarte redusă şi provin din nori St.
Ploaia este formată din picături de apă cu diametrul > 0,5 mm, care cad din
nori Ns, As, iar dacă are caracter de aversă din nori Cb şi, mai rar, Cu.
Lapoviţa reprezintă un amestec de picături de apă şi fulgi de zăpadă, care
cad atunci când temperatura stratului de aer din vecinătatea suprafeţei terestre
este în jur de 0 oC. Cade din nori Ns, iar în cazul averselor, din nori Cb.
Ninsoarea reprezintă o precipitaţie sub formă de cristale de gheaţă izolate sau unite între ele sub
formă de fulgi, care cad din nori Ns, As, iar în cazul averselor, din nori Cb, eventual Cu.
Grindina este o precipitaţie sub forma unor particule (greloane) de formă sferică, conică sau
neregulată, cu diametrul între 5-50 mm (dar posibil şi mai mult), care cad numai din nori Cb, fiind
însoţită de averse de ploaie şi descărcări electrice. În climatul temperat continental este un fenomen
meteorologic specific perioadei calde a anului, dar s-au înregistrat şi excepţii. Grindina este un
fenomen meteorologic periculos, date fiind pagubele pe care le poate produce.
.
4.4.3. Variaţiile spaţiale ale cantităţilor de precipitaţii
Pe hărţile climatice, repartiţia spaţială a precipitaţiilor este redată cu ajutorul izohietelor (linii ce
unesc puncte unde se înregistrează aceeaşi cantitate de precipitaţii). Variaţiile spaţiale pot fi analizate
în două direcţii: pe orizontală şi pe verticală.
 Variaţiile pe orizontală, la rândul lor, pot fi considerate pe latitudine şi pe longitudine.
Variaţiile pe latitudine arată că sumele medii anuale cele mai mari (peste 2000 mm) se
înregistrează în regiunile ecuatorilae ale Emisferei Nordice. Cantităţile cele mai mici (sub 250 mm/an)
sunt caracteristice zonelor continentale tropicale-subtropicale. Apoi precipitaţiile cresc în zona
temperată (500 - peste1000 mm), mai ales pe ţărmurile vestice ale continentelor. Valorile scad sensibil
(sub 300 mm/an) la latitudini mari.
Variaţiile pe longitudine sunt foarte caracteristice la latitudini medii, pe
continentele Emisferei Nordice. De exemplu, în Europa, într-un profil V-E
aproximativ de-a lungul paralelei de 45o lat. N, se observă uşor cum cantităţile
medii anuale scad pe măsura îndepărtării de Oceanul Atlantic şi a înaintării în
interiorul continentului, spre Câmpia Rusă (Bordeaux – 900 mm, Beograd – 680
mm, Sulina – 350 mm, Astrahan – 150 mm).
Variaţiile pe verticală se datorează orografiei. Astfel, cantităţile cele mai
mari se înregistrează pe versanţii muntoşi expuşi circulaţiei dominante.
Altitudinea la care se înregistrează aceste cantităţi se numeşte optim
pluviometric şi ea nu reprezintă înălţimea maximă a masivului respectiv.
Astfel, optimul pluviometric este situat la circa 1000 în climatul ecuatorial din
Insula Jawa, între 1000-1500 pe versanţii sudici al Munţilor Himalaya, la
aproximativ 3000 în Munţii Alpi.
În Carpaţii Româneşti, optimul pluviometric este situat la 1600-1800 m în Carpaţii Meridionali, la
1400-1600 m în Carpaţii Orientali şi la 1200-1400 m m în Carpaţii Occidentali.
Versanţii adăpostiţi faţă de circulaţia dominantă, unde apar şi vânturi descendente calde de tip
Föhn (sau Foehn), înregistrează valori sensibil mai mici ale cantităţilor de precipitaţii, pe fondul unor
temperaturi mai ridicate. Astfel, în multe din aceste zone peisajul poate deveni chiar semideşertic
(Podişul Preriilor la contactul cu Munţii Stâncoşi, pampasurile uscate din Argentina, în vecinătatea
Munţilor Anzi). La noi în ţară, un climat mai uscat şi mai cald al zonelor adăpostite şi afectate de o
circulaţie de tip Föhn se întâlneşte în Culoarul Turda-Alba Iulia (525 mm/an la Turda) sau în
Subcarpaţii de Curbură (Pătâlagele, 640 mm/an) şi la contactul acestora cu Câmpia Română (Buzău,
525 mm/an).
Cea mai mare cantitate medie anuală de precipitaţii pe Pământ pare a fi înregistrată la
staţia meteorologică Waialelale (Ins. Hawaii), 11892 mm. Alte surse bibliografice indică staţia
Mawsynram, cu 11872 mm sau Cherrapundji, cu 11824 mm, ultimele două fiind sitaute în NE Indiei.
În România, valorile extreme ale mediilor mutianuale sunt 1571 mm, la Stâna de Vale (pe versantul
vestic, expus, al Munţilor Vlădeasa), respectiv 348 mm, la Sulina. La Cluj-Napoca, media anuală a
cantităţii de precipitaţii este de 580 mm.
4.4.4. Variaţiile temporale ale cantităţilor de precipitaţii
Variaţiile periodice ale cantităţilor de precipitaţii se referă cu deosebire la mersul anual al
acestora. Din acest punct de vedere, pe Glob există o mare diversitate a tipurilor de regim
pluviometric anual. Dintre acestea pot fi menţionate următoarele tipuri: ecuatorial, subecuatorial,
tropical deşertic, mediteranean, temperat-oceanic, temperat continental şi polar.
Tipul ecuatorial se caracterizează prin sume anuale foarte mari, de peste 2000 mm, putându-se
ajunge chiar la peste 6000 mm. Nu există luni secetoase, iar în cursul anului se observă două maxime
lunare post- echinocţiale şi două minime lunare post-solstiţiale.
Tipul subecuatorial are două sezoane net diferenţiate: unul cald şi umed, care corespunde verii
emsferei respective, şi unul cald şi uscat, suprapus iernii emisferei în cauză. Diferenţierile sezoniere
în ceea ce priveşte cantitatea de precipitaţii sunt cele mai evidente în cazul climatului subecuatorial
cu caracter musonic. Sumele medii anuale încep de la circa 1000 mm şi pot să ajungă, în climatul
musonic, până la aproape 12000 mm.
Tipul tropical deşertic se caracterizează prin valori foarte mici ale cantităţilor anuale de
precipitaţii, de sub 250 mm, dar nu sunt rare cazurile când se coboară şi sub 50 mm.
Tipul mediteranean marchează un maxim pluviometric de toamna-iarnă şi un minim de vară
(secetă). Sumele anuale sunt cuprinse, în general, între 400 şi 800 mm.
Tipul temperat-oceanic are cantităţi medii anuale în jur de 1000 mm, lunile cele mai ploioase
fiind cele din sezonul rece, iar cele mai puţin umede (dar fără a fi secetoase) cele de vară..
Tipul temperat continental se caracterizează prin cantităti medii anuale modeste, în general sub
600 mm, în climatul temperat continental cu caracter excesiv putându-se ajunge chiar şi la valori de
sub 300 mm. Maximul pluviometric este la începutul verii (iunie), iar minimul în februarie-martie.
 Tipul polar marchează o scădere evidentă a cantităţilor, mediile anuale fiind sub 300 mm, iar
în zona polilor, sub 50 mm.
Variaţiile neperiodice ale precipitaţiilor se concretizează sub forma perioadelor excedentare,
respectiv a celor deficitare sub aspect pluviometric. Ambele sitauţii se încadrează în categoria
fenomenelor climatice de risc. Spre exemplu, în România ani excedentari pluviometric au fost 1970 şi
2005, iar ca ani deficitari pot fi menţionaţi 1945, 1946 şi 2000.

4.5. Influenţa apei din atmosferă asupra turiştilor şi activităţilor turistice

4.5.1. Influenţa umezelii relative. Confortul higric pentru organismul uman se întâlneşte
atunci când umezeala relativă este cuprinsă între 40-65 % (Elena Teodoreanu, 2002). Disconfortul
apare când aerul este foarte uscat (r <30 %), respectiv foarte umed (r > 80 %). Cele mai neplăcute
situaţii sunt acelea când aerul este saturat cu vapori de apă. (r = 100 %). În acelaşi timp, trebuie
menţionat şi faptul că pentru om este foarte importantă acţiunea combinată a temperaturii şi a
umezelii relative a aerului. Astfel, aerul cald şi umed creează o senzaţie de disconfort, pentru că se
reduce transpiraţia, ceea ce înseamnă intensificarea senzaţiei de cald. Aerul rece şi umed determină,
de asemenea, o senzaţie de disconfort, deoarece umezeala ridicată amplifică senzaţia de frig şi
favorizează apariţia durerilor reumatice a crizelor de astm etc. Aerul cald şi uscat nu reprezintă nici
el un ideal. Din cauza uscării mucoaselor nazale şi faringiene, a durerilor de cap şi a senzaţiei de
moleşeală. Cel mai favorabil pare a fi aerul rece şi uscat, datorită efectului său înviorător asupra
organismului.
În sezonul cald, pentru exprimarea efectului combinat al temperaturii şi umezelii aerului, în
practica meteorologică de la noi din ţară se foloseşte indicele de temperatură-umezeală (ITU),
ale cărui valori sunt calculate şi prognozate zilnic de către A.N.M. Situaţiile de risc sunt acelea în
care valorile ITU depăşesc 80 de unităţi.
4.5.2. Influenţa tensiunii vaporilor de apă. Acest parametru influenţează procesul de oxigenare a
sângelui, realizat în plămâni, unde căile respiratorii sunt despărţite de alveolele pulmonare de o
membrană foarte subţire.
Oxigenarea se face conform legilor osmozei. Dacă tensiunea vaporilor de apă inspiraţi depăşeşte
31,3 hPa, fluxul osmotic este orientat dinspre aer spre sânge, astfel iîncât vaporii de apâ
diluează sângele. Dacă tensiunea vaporilor este mai mică de 31,3 hPa, fluxul osmotic este
orientat invers, dinspre sânge spre aer, ceea ce va conduce la deshidratarea sângelui, care va pierde
apă prin evaporare. În ambele situaţii, organismul face eforturi spre echilibrare. În practica
biometeorologică, valoarea prea mare sau prea mică a tensiunii vaporilor de apă din aer
condiţionează apariţia stresului pulmonar.
4.5.3. Influenţa ceţii. Ceaţa are o influenţă predominant negativă, atât directă, cât şi indirectă.
Influenţa directă se referă la: reducerea vizibilitaţii, care cauzează rătăciri pe traseele
montane, ascunderea peisajului, împiedicarea practicării mai multor sporturi de iarnă (schi alpin,
sărituri cu schiurile etc.); creşterea senzaţia de frig, ceea ce contribuie la instalarea disconfortului
termic; îngreunarea respiraţiei.
Influenţa indirectă poate fi exemplificată prin reducerea vizibilităţii pentru mijloacele de
transport (maşini, avioane) care asigură deplasarea înspre şi dinspre zonele turistice, ca şi prin
creşterea riscului de îmbolnăvire în perioadele cu ceaţă.
4.5.4. Influenţa depunerilor de gheaţă. Influenţa acestora este evident negativă, cele mai
periculoase fiind poleiul, care împiedică deplasarea (pe jos, cu maşina, cu avionul) înspre şi dinspre
zonele turistice, respectiv chiciura tare, care, prin greutatea sa, poate rupe conductorii electrici şi chiar
cablurile de la transporturile specifice (teleschi, telecabină).
4.5.5. Influenţa norilor. Influenţa diferitelor tipuri de nori (genuri, specii) poate fi relevată
atât prin fenomenele meteorologice asociate acestora, cât şi prin fenomenele pe care le anticipează
(legătura cu activitatea de prognoză). Astfel, norii Cumulus, şi cu deosebire, norii Cumulonimbus, dau
naştere la precipitaţii sub formă de averse, însoţite de descărcări electrice, căderi de grindină,
intensificări ale vitezei vântului (vijelii, tornade); în legătură cu norii Stratus este căderea burniţei
şi reducerea vizibilităţii; norii Nimbostratus dau naştere la precipitaţii de durată.
Dintre norii indicatori ai apropierii unor fronturi atmosferice pot fi menţionaţi: Cirrus uncinus,
Cirrus fibratus, Cirrocumulus castellanus, Cirrocumulus floccus, Altocumulus lenticularis,
Altocumulus castellanus, Altocumulus floccus. Dezvoltarea rapidă a norilor Cumulus congestus
înainte de amiază anunţă posibilitatea apariţiei, în cursul după-amiezii, a averselor din norii
deveniţi între timp Cumulonimbus (fig. 10). Culoarea norilor la răsăritul şi la apusul Soarelui
reprezintă, de asemenea, un indicator important pentru evoluţia vremii în perioada imediat următoare.
Astfel, dacă la răsărit norii au o culoare roşiatică, iar cerul la orizont este violet sau vişiniu, vremea va
deveni ploioasă, acelaşi lucru urmând a se produce dacă la apus norii sunt diferit coloraţi. În schimb,
un cer colorat în roşu sau galben-portocaliu la apus prevesteşte că vremea va rămânea frumoasă
(Gaceu, 2003, citat de Sorocovschi

Fig. 10. Nori Cumulus şi Cumulonimbus în dezvoltare.

Nebulozitatea accentuată reduce insolaţia, influenţând negativ helioterapia, în schimb

micşorează albedoul în zonele acoperite cu zăpadă, protejând astfel vederea. De asemenea, un grad
mai mare de acoperire a cerului cu nori reduce amplitudinile termice, coborând valorile maximelor şi
ridicând valorile minimelor termice, acest lucru fiind important mai ales în zonele montane înalte,
unde se practică alpinismul. Totuşi, în condiţii obişnuite, o nebulozitate redusă, deci un cer degajat,
induce o stare optimistă, care este favorabilă desfăşurării diferitelor activităţi turistice.
4.5.6. Influenţa precipitaţiilor. Ca element meteo-climatic fundamental, precipitaţiile au o
influenţă importantă asupra turiştilor şi activităţilor turistice. Ca aspecte pozitive, putem enumera:
impotanţa precipitaţiilor sub formă de ninsoare pentru formarea şi menţinerea stratului de zăpadă,
care este indispensabil practicării sporturilor de iarnă; efectul purificator pe care îl au precipitaţiile
asupra aerului atmosferic, efect care măreşte vizibiliattea şi îmbunătăţeşte ionizarea aerului; asigurarea
alimentării izvoarelor.
Efectele negative asociate precipitaţiilor atmosferice nu sunt puţine. Astfel,
perioadele ploioase împiedică activităţile specifice (turismul montan, cura
heliomarină etc.). În cazul unor precipitaţii abundente, urmate de inundaţii, se
distrug căi de comunicaţie, construcţii, solul şi vegetaţia naturală etc.
Perioadele umede favorizează apariţia sau acutizarea unor maladii, cum ar fi
infarctul miocardic, ulcerul, afecţiuni ale aparatului respirator, inducerea unei
stări psihice inconfortabile. Aceste lucruri se întâmplă mai ales la turiştii
meteosensibili, având în vedere faptul că precipitaţiile sunt asociate cu
scăderea presiunii şi cu creşterea umezelii aerului. În cazul unor ninsori
abundente, se formează un strat gros de zăpadă, care poate fi şi troienit sub
acţuinea vântului. Astfel, se poate ajunge la blocarea activităţilor turistice.
Un fenomen strâns legat de prezenţa stratului de zăpadă în zonele de munte este reprezentat de
avalanşele de zăpadă. Acestea sunt deplasări gravitaţionale, prin alunecare sau rostogolire, ale unor
mase importante de zăpadă, cu viteze foarte mari (50-200 km/h), pe pante suficient de înclinate (>
25...30o). Avalanşa antrenează, în afară de zăpadă, bolovani, arbori, alte obiecte, astfel încât masa
aflată în mişcare îşi măreşte treptat volumul, greutatea şi viteza. Cauzele producerii avalanşelor se
pot grupa în: factori potenţiali, care crează premisele manifestării fenomenului, şi factori
declanşatori. Din prima grupă menţionăm ninsorile abundente, alternanţa temperaturilor pozitive cu
cele pozitive (determină tasarea şi neomogenitatea stratului de zăpadă), pante suficient de înclinate,
lipsa vegetaţiei, mai ales a celei forestiere (defrişările făcute de om au un rol important). Dintre
factorii declanşatori pot fi amintiţi: factorii meteorologici (încălzirea vremii, precipitaţiile lichide,
vântul, mai ales când acesta este cald, cum se întâmplă în cazul Foehnului, zgomotul produs de
descărcările electrice), alţi factori naturali (căderile de pietre, deplasarea şi zgomotul produs de
animalele sălbatice de talie mare, cutremurele, erupţiile vulcanice), precum şi acţiunile omului
(presiune mecanică asupra zăpezii prin mers, schiat, deplasare cu snowmobilul etc., producerea de
zgomote în urma focurilor de armă, a strigăturilor sau chiar a discuţiilor cu intensiate vocală
normală).
Factorii distructivi ai unei avalanşe de zăpadă sunt reprezentaţi de masa de zăpadă aflată în
mişcare şi obiectele pe care le antrenează, respectiv de unda de şoc (suflul) care precede cu foarte
puţin timp sosirea masei de zăpadă.
Efectele avalanşelor asupra turiştilor şi activităţilor turisticese referă la:
- distrugeri ale infrastructurilor turistice – construcţii (hoteluri, cabane, refugii alpine), stâlpi de
susţinere a firelor electrice şi a cablurilor, căi de comunicaţie (şosele, căi ferate);
- pericol major pentru sănătatea şi viaţa persoanelor surprinse de avalanşă (leziuni, strivire,
sufocare, hipotermie);
- impactul asupra mediului natural (distrugerea vegetaţiei, intensificarea eroziunii, crearea de noi
culoare de avalanşe).
Prevenirea şi combaterea efectelor negative asociate avalanşelor presupun
măsuri pe termen lung şi măsuri pe termen scurt (imediate). Dintre măsurile pe
termen lung fac parte: studiul ştiinţific al avalanşelor; realizarea şi afişarea în
staţiunile montane de iarnă a unor hărţi cu vulnerabilitatea zonelor în
cauză faţă de avlanşele de zăpadă; supravegherea meteorologică permanentă
a aerului şi a zăpezii din zonele cu potenţial de producere a avalanşelor;
educaţia locuitorilor în spiritul unui comportament preventiv; construirea de
garduri de protecţie pe curba de nivel; protejarea căilor de comunicaţie orin
construirea de tuneluri la baza versanţilor; împădurirea versanţilor; Ca măsuri
imediate, pot fi menţionate: emiterea de avertizări pentru riscul producerii de
avalanşe; interzicerea practicării sporturilor de iarnă în zonele de risc;
utilizarea numai a traseelor montane marcate; evitarea cornişelor; evitarea
producerii de zgomote; dotarea cu aparatură specială (emiţătoare,
dispozitive pentru respirat); utilizarea câinilor specializaţi în descoperirea
corpurilor îngropate în zăpadă); declanşarea intenţionată a avalanşelor (prin
explozii controlate, tragere la distanţă cu proiectile de artilerie, schiat
„agresiv”, realizat de personal specializat).
Toate aceste măsuri au devenit realitate în toate marile areale cu staţiuni turistice de iarnă, atât din
Europa (Franţa, Elveţia, Austria, Germania, Italia, Slovacia etc.), cât şi din alte continente
(S.U.A., Canada, Noua Zeelandă).

5. Presiunea atmosferică

5.1. Definiţie, importanţa, unităţi de măsură, instrumente de măsură

Presiunea atmosferică reprezintă forţa (greutatea) cu care aerul
armosferic apasă asupra suprafeţei terestre, datorită greutăţii lui şi acţiunii
forţei gravitaţiei.
Plecând de la experienţa lui Torricelli (1643), se defineşte presiunea
atmosferică normală. Aceasta este presiunea echilibrată de greutatea unei
coloane de mercur înaltă de 760 mm, cu suprafaţa secţiunii de 1 cm2, la
temperatura de 0oC, la altitudinea de 0 m şi la latitudinea de 45o.
 Importanţa primordială a presiunii atmosferice în Meteorologie constă în aceea că diferenţele de
presiune existente între regiuni ale suprafeţei terestre generează mişcările aerului pe orizontală
(vânturile), care au o mare importanţă pentru evoluţia vremii, de care depind apoi caracteristicile
climei regiunilor respective. Pentru om, scăderea presiunii atmosferice cu creşterea altitudinii
limitează, de la un anumit nivel (5000-5500 m), spaţiul locuit permanent.
În activitatea practică din domeniul Meteorologiei, presiunea poate fi
exprimată atât în milimetri coloană de mercur (mmHg), cât şi în hectopascali
(hPa). Relaţiile de transformare între cele două unităţi de măsură sunt:
1 mmHg = 4/3 hPa şi 1 hPa = 3/4 mmHg
Ţinând cont de prima relaţie, rezultă că presiunii normale de 760 mm Hg îi
corespund 1013,3 hPa.
La staţiile meteorologice clasice, presiunea atmosferică se măsoară cu
barometrul cu mercur şi, ca aparat de rezervă, cu barometrul metalic
(aneroid). Înregistrarea mersului presiunii se face cu ajutorul barografului.
La staţiile meteorologice automate, valorile presiunii atmosferice sunt
determinate cu ajutorul unor senzori electronici speciali (traductori
integraţi cu siliciu).
Pentru ca să se elimine influenţa altitudinii asupra valorilor presiunii, astfel încât aceste valori să
fie comparabile între ele, la toate staţiile meteorologice din lume valorile măsurate la staţii se
raportează la nivelul mării.

5.2. Variaţiile spaţiale ale presiunii

Presiunea atmosferică prezintă variaţii atât pe orizontală, cât şi pe verticală.
5.2.1. Variaţia presiunii pe orizontală, la nivelul suprafeţei terestre
Diferenţele în repartiţia presiunii sunt cauzate, în principal, de neuniformitatea termică a suprafeţei
terestre. Pe hărţile sinoptice la nivelul suprafeţei terestre (în limbaj de lucru, hărţi de sol), repartiţia
presiunii este redată cu ajutorul izobarelor (linii ce unesc puncte cu aceeaşi valoare a presiunii). De
obicei, echidistanţa dintre două izobare alăturate este de 5 hPa, izobara de referinţă, care separă zonele
cu presiune mare de cele cu presiune mică fiind izobara de 1015 hPa.
În funcţie de configuraţia izobarelor, se pot deosebi mai multe forme de relief baric. Cele mai
importante sunt: anticiclonul, ciclonul, dorsala anticiclonică, talvegul depresionar, câmpul uniform.
Anticiclonul sau maximul barometric reprezintă o formă de relief baric
delimitată de izobare continue, circulare sau eliptice, în care presiunea creşte
de la periferie spre centru, unde, în principiu, ar trebui să fie de minimum
1020 hPa. Pe hărţile sinoptice, centrul anticiclonului se notează cu litera M,
de la maxim, sau H, de la high, în cazul terminologiei în limba engleză (fig.
11).
Ciclonul sau depresiunea sau minima barometrică reprezintă o formă de
relief baric delimitată de izobare continue, circulare sau eliptice, în care
presiunea scade de la periferie spre centru, unde, în principiu, ar trebui să fie
de cel mult 1010 hPa. Pe hărţile sinoptice, centrul ciclonului se notează cu
litera D, de la depresiune, sau L, de la low, în cazul terminologiei în limba
engleză.
Dorsala anticiclonică reprezintă prelungirea unui anticiclon, iar talvegul depresionar prelungirea
unui ciclon. Câmpul uniform defineşte o situaţie în care variaţia presiunii pe orizontală este foarte
redusă, fapt ilustrat prin distanţele mari existente între izobare.
Aspectul vremii depinde foarte mult de tipul de relief baric. În general, anticiclonul şi
dorsala anticiclonică determină o vreme stabilă (uneori foarte caldă, alteri foarte rece), iar
ciclonul şi talvegul depresionar se caracterizează prin instabilitatea vremii. Pentru Europa, deci şi
pentru România, principalele forme de relief baric care influenţează aspectul vremii sunt:
Anticiclonul Insulelor Azore (şi dordala acestuia extinsă spre NE), Depresiunea Islandeză (şi
talvegul acesteia extins spre SE), Anticiclonul Est-European (şi dorsala lui extinsă spre SV), ciclonii
mediteraneeni, la care se mai adaugă Anticiclonul Nord-African, Depresiunea Arabă, Anticiclonul
Scandinav. Spre exemplu, pentru România, dorsala Anticiclonului Nord-African extinsă peste S şi
SE Europei generează valurile de căldură, iar dorsala Anticiclonului Est-European extinsă spre SV
favorizează apariţia valurilor de frig.
 Fig. 11. Forme de relief baric (H=maxim sau anticiclon; L=minim sau ciclon)
(după wetterzentrale.de)

La scara Globului, repartiţia presiunii în apropierea suprafeţei terestre are un caracter zonal, care
se poate observa mai ales deasupra bazinelor oceanice. Cele 4 zone principale de presiune sunt:
minimele ecuatoriale, maximele subtropicale, localizate la 30-35o latitudine, în ambele emisfere (de
exemplu, Anticiclonul Insulelor Azore), minimele subpolare, situate la 60-65o latitudine nordică şi
sudică (de exemplu, Depresiunea Islandeză) şi maximele polare, plasate la peste 70o latitudine, tot în
ambele emisfere (de exemplu, Anticiclonul Groenlandez). Datorită diferenţelor de presiune (sau
gradientului baric) care există între aceşti centri barici, se formează vânturile circulaţiei generale
a atmosferei: alizeele şi musonii, care bat între maximele subtropicale şi minimele ecuatoriale;
vânturile de vest , orientate dinspre maximele subtropicale spre minimele subpolare; vânturile polare
estice, care se formează între maximele polare şi minimele subpolare. Pe continente, zonalitatea
latitudinală în repartiţia presiunii este deranjată. Astfel, la latitudini tropicale, din cauza
temperaturilor ridicate înregistrate în vara emisferei respective, pe continente apar arii depresionare
(de exemplu, Minima Sahariană). La latitudini temperate şi subpolare, în timpul iernii emisferei, din
cauza răcirii foarte intense a uscatului, se dezvoltă puternice arii anticiclonale (de exemplu,
Anticiclonul Siberian).
Valorile extreme absolute ale presiunii înregistrate pe Pământ au atins 1083,8 hPa (la Agata, în
Siberia, unde activează Anticiclonul Siberian), respectiv 870 hPa (în cadrul unui ciclon tropical care
a acţionat în zona Insulelor Filipine).

5.2.2. Variaţia presiunii pe verticală

Observaţia cea mai importantă este aceea că presiunea scade cu creşterea altitudinii, la început
mai rapid (gradient baric vertical mare), apoi din ce în ce mai lent. Prin urmare, şi densitatea aerului
atmosferic scade rapid cu înălţimea, astfel încât circa 99 % din masa atmosferei este concentrată în
primii 36 km ai învelişului de aer al Pământului, secţiune ce formează aşa-numita atmosferă
meteorologică.
Principala modalitate de redare a câmpului presiunii în altitudine constă în întocmirea
hărţilor de topografie barică, care redau înălţimea suprafeţelor izobarice faţă de suprafaţa terestră
(hărţi de topografie barică absolută), respectiv diferenţa de înălţime dintre două suprafeţe izobarice
(hărţi de topografie barică relativă). O suprafaţă izobarică este suprafaţa din altitudine care include
toate punctele având aceeaşi presiune. Suprafeţele izobarice standard cele mai importante sunt:
suprafaţa izobarică de 850 hPa (situată la o altitudine medie de circa 1500 m); suprafaţa izobarică
de 700 hPa (aprox. 3000 m); suprafaţa izobarică de 500 hPa (circa 5500 m); suptafaţa
izobarică de 300 hPa (aprox. 9000 m). Hărţile sinoptice de altitudine constituie materiale
foarte importante pentru elaborarea prognozelor meteorologice, deoarece evoluţia vremii în
vecinătatea suprafeţei terestre este consecinţa a ceea ce se petrece înainte în altitudine.

5.3. Variaţiile temporale ale presiunii

Mersul zilnic al presiunii înregistrează, în condiţii normale, două maxime,
unul principal în jurul orei 10 şi unul secundar în jurul orei 22, respectiv două
minime, cea secundară la ora 4 şi cea principală la ora 16. Amplitudinea medie
zilnică a presiunii (diferenţa dintre maxima şi minima zilnică) scade cu
creşterea latidudinii: ea este de circa 3-4 hPa la ecuator şi foarte aproape de 0
la cei doi poli. În cazul trecerii unor perturbaţii atmosferice (cicloni tropicali,
fronturi asociate unor cicloni extratropicali, tornade, vijelii), amplitudinile
presiunii sunt mult mai mari.
Mersul anual al presiunii, într-o zonă temperat-continentală, înregistrează
maximul în timpul iernii şi minimul în timpul verii. La munte situaţia este
inversă, la fel cum se întâmplă şi pe oceane.

5.4. Influenţa presiunii asupra turiştilor şi activităţilor turistice

Variaţiile bruşte ale presiunii atmosferice au, de cele mai mai multe ori, efecte nefavorabile asupra
organismului uman, mai ales în cazul persoanelor meteosensibile. Astfel, scăderea bruscă a presiunii
(10-15 hPa în 48 de ore) poate să provoace: senzaţie de căldură, stare de oboseală, palpitaţii, enervare,
respiraţie îngreunată, senzaţie de sufocare, dureri de cap, dureri reumatismale, dureri ale
articulaţiilor, infarct miocardic. În cazul creşterii bruşte a presiunii, ca efecte negative se pot
produce crize ulceroase, creşteri ale tensiunii arteriale, dar şi efecte pozitive, cum ar fi înviorarea
organismului, scăderea acceselor de astm, reducerea durerilor reumatice.
În cazul zonelor de munte, pe măsura creşterii altitudinii scade cantitatea
de oxigen din aer. Până la circa 1800 m altitudine, acest lucru poate avea
chiar efecte benefice, în sensul că se accelerează respiraţia şi circulaţia
sanguină, respectiv creşte capacitatea toracică. La înălţimi mai mari de
1800 m scăderea cantităţii de oxigen devine importantă, la fel şi
consecinţele acestui fapt, deoarece scăzând oxigenul, arderile metabolice din
organism nu se mai pot produce în totalitate, prin urmare va scădea
temperatura corpului şi vor apărea senzaţia de frig, tulburări metabolice etc.
În aceste situaţii cu oxigen redus se instalează răul de munte, care prezintă
numeroase simptome: respiraţie dificilă, creşterea ritmului cardiac, senzaţia
de oboseală, înfundarea urechilor, dureri de cap, somnolenţă, reducerea
capacităţii de atenţie şi de gândire, dureri articulare, afectarea sinuzurilor şi a
timpanelor, hemoragii (care apar mai ales la coborâre, prin creşterea presiunii
asupra corpului), dureri abdominale (datorită creşterii volumului gazelor
intestinale în urma scăderii presiunii atmosferice).
Pentru alpinişti, principala cale de combatere a răului de altitudine constă în aclimatizarea cu
aceste condiţii vitrege. Progresele deosebite ale medicinii sportive au făcut ca astăzi chiar şi cucerirea
vârfurilor de peste 8000 să se poată realiza fără tuburi de oxigen, doar printr-un antrenament adecvat.
Scăderea procentajului de oxigen odată cu creşterea altitudinii limitează şi nivelul de înălţime până
la care pot să subziste aşezările omeneşti cu caracter permanent. Cele mai înalte aşezări se întâlnesc la
5000-5500 m, în Munţii Anzi şi în Podişul Tibet, la latitudini tropicale-subtropicale, locuitorii de
aici prezentând o serie de adaptări la aceste condiţii de excepţie (număr sporit de globule roşii etc.).
 6. Vântul
6.1. Definiţie, importanţă, geneză, caracteristici
Atmosfera terestră se caracterizează printr-o mişcare permanentă, de la
nivelul de microscară şi până la scara planetară. Cauza principală a mişcărilor
aerului este repartiţia inegală a presiunii atmosferice, determinată, la rândul ei,
de cauze dinamice şi termice.
După direcţia mişcării aerului faţă de o suprafaţă palnă de referinţă, se
disting mişcări pe vertică şi mişcări pe orizontală. Mişcările pe verticlă cele
mai importante sunt: mişcările convective (turbulenţa, convecţia), mişcările
ascendente şi descendente din norii Cumulonimbus şi din fenomenele asociate
lor (de exemplu, din tornade), mişcările ascendente caracteristice ciclonilor
(minimelor barometrice), respectiv cele ascendente specifice anticiclonilor
(maximelor barometrice).
Mişcarea pe orizontală, reprezentând o deplasare a particulelor de aer aproximativ paralel cu
suprafaţa terestră, se numeşte vânt. Vântul stă la baza depalsării (advecţiei) maselor de aer, proces
foarte important pentru evoluţia vremii şi caracteristicile climei.
Factorii care generează şi influenţează vântul sunt următorii:
a) Forţa gradientului baric. Acesta reprezintă diferenţa de presiune, raportată la unitatea de distanţă,
pe odirecţie perpendiculară pe izobare şi orientate presiunea mai mare spre presiunea mai mică.
Gradientul baric este de două feluri, orizontal (G) şi vertical (Gv), el reprezentând un factor fundamental
pentru apariţia mişcărilor aerului.
b) Forţa de abatere (forţa lui Coriolis), notată cu A, este rezultatul mişcării de rotaţie a Pământului.
Conform acestei forţe, orice corp aflat în mişcare dinspre ecuator spre pol sau invers, este abătut spre
dreapta în Emisfera Nordică sşi spre stânga în Emisfera Sudică. Valoarea forţei de abatere creşte
dinspre ecuator spre pol, iar principala sa consecinţă este modificarea direcţiei de mişcare a aerului
impus forţa gradientului baric orizontal.
c) Forţa de frecare (F) este rezultatul frecării aerului în mişcare cu suprafaţa terestră, care este
neomogenă. Astfel, forţa de frecare este mai mare pe uscat decât deasupra apei, după cum ea scade cu
creşterea altitudinii, dispărând la peste 1-2 km. Acest strat, cuprins între suprafaţa terestră şi altitudinea
până la care se resimte forţa de frecare, se numeşte strat de frecare sau strat limită. Din cele
expuse reiese clar că viteza vântului creşte cu creşterea altitudinii.
d) Forţa centrifugă (C) se manifestă atunci când mişcarea aerului se face pe traiectorii curbilinii.
Are valori mari doar când curbura şi viteza mişcării sunt foarte mari, aşa cum se întâmplă în cazul
tornadelor.
Principalele caracteristici ale vântului, care se determină în orice staţie meteorologică, sunt:
- Direcţia, care reprezintă punctul cardinal sau intercardinal dinspre care bate vântul. În
Meteoorlogie şi Climatologie se lucrează cu 16 direcţii, conform rozei vânturilor. Cele 16 direcţii se
pot exprima şi cu ajutorul gradelor cercului, plecând de la următoarele corespondenţe: N = 360o;
NNE = 20o ; NE = 50o; ENE = 70o ; E = 90o; ESE = 110o; SE = 130o; SSE = 150o; S = 180 o; SSV =
200o; SV = 230o; VSV = 250o; V = 270o; VNV = 290o; NV = 310o; NNV = 340o.
- Viteza, care reprezintă spaţiul parcurs de paticulele de aer în unitatea de timp. Se exprimă în m/s,
km/h sau, în aeronautică şi în navigaţia maritimă, în noduri (un nod = o milă marină pe oră, adică
1852 m/oră). Pentru a transforma viteza din m/s în km/h, prima valoare trebuie înmulţită cu 3,6. În
cazul în care nu există vânt, se vorbeşte despre calm atmsoferic.
Intr-o staţie meteorologică, direcţia şi viteza vântului se determină cu girueta, respectiv
anemometrul, care pot fi de mai multe feluri, inclusiv cu înregistrare automată.
- Structura vântului este definită de caracterul mişcării aerului. Astfel, se disting: vânt cu structură
laminară, când acesta prezintă variaţii nesemnificative ale direcţiei şi vitezei; vânt cu structură turbulentă,
când direcţia şi viteza prezintă variaţii mai mari; vânt în rafale, când cele două caracteristici au variaţii
importante, care se produc brusc.
- Durata vântului reprezintă intervalul de timp în care bate vântul.

6.2. Regimul vitezei vântului

În mersul zilnic al vitezei vântului în stratul de frecare, deci în apropierea suprafeţei terestre, şi în
condiţii de vreme stabilă, se observă un maxim în jurul orei 14 şi un minim în cursul nopţii. În altitudine,
deasupra startului de frecare, maximul vitezei se produce noaptea, în timp ce minimul apare la amiază.
 Mersul anual al vitezei vântului, într-o zonă temperat-continentală, deci şi în România, are un
maxim primăvara, când instabilitatea şi contarstele termo-barice între uscat şi apă sunt mari, resoectiv
un minim iarna, determinat de frecvenţa mare a regimului anticiclonic, în care predomină mişcările
verticale descendente ale aerului. Într-o zonă de litoral viteza este mai mare iarna şi mai mică vara, în
conformitate cu valorile mai mari, respectiv mai mici ale contrastelor termo-barice existente între
suprafeţele acvatice şi cele continentale.
Desigur că valorile vitezei vântului depind mult şi de caracteristicile suprafeţei active, în special de
altitudine (vitezele cresc cu altitudinea) şi de configuraţia reliefului. Astfel, viteze sunt mai mici şi
calmul mai frecvent în spaţiile depresionare, după cum există intensificări importante în cazul
prezenţei efectului de canalizare şi al vânturilor catabatice sau descendente, care bat de-a lungul
versanţilor, dinspre partea superioară a acestora spre baza lor. Pentru a exemplifica cu date din
România, vitezele medii anuale cele mai mari indiferent de direcţie, depăşesc 9 m/s la altitudini de
peste 2000 m, pe când în spaţiile depresionare din Subcarpaţi valorile scad sub 1 m/s. Calmul
atmosferic are o frecvenţă medie de 60-80 % din zilele unui an în depresiunile intramontane
şi în cele subcarpatice, în timp ce pe culmile cele mai înalte ale Carpaţilor, ca şi în partea estică a
Deltei Dunării, frecvenţa medie anuală nu trece de 10 %.

6.3. Clasificarea vânturilor

După mărimea arealului afectat şi frecvenţa prezenţei, vânturile se pot împărţi în două mari
categorii:
vânturile circulaţiei generale a atmosferei şi vânturile locale.
Vânturile circulaţiei generale, la rândul lor, pot fi permanente şi periodice.
6.3.1. Vânturile permanente au o frecvenţă ridicată în tot cursul anului, o direcţie constantă şi
sunt generate de gradienţii barici rezultaţi din repartiţia zonală a presiunii pe Glob (a se vedea
capitolul despre presiune). Fac parte din aceste vânturi:
a) Alizeele (vânturile de est), dezvoltate între maximele subtropicale şi
minimele ecuatoriale. Sunt vânturi uscate, purtătoare de aer tropical, ceea ce
explică şi peisajul deşertic sau semideşertic al zonelor continentale peste care
bat. În anumite condiţii, viteza vântului creste brusc şi se pot forma furtuni
de praf de nisip. Uneori, în zonele de ţărm, cu orografie expusă favorabil,
pot da naştere la cantităţi importante de precipitaţii.
b) Vânturile de vest bat dinspre maximele subtropicale spre minumele
subpolare, deasupra latitudinilor medii. Sunt foarte tipice în Emisferă
Sudică, unde, între 40-60o latitudine, formează un inel circumterestru.
Predominarea netă a suprafeţelor acvatice face ca aici să se înregistreze cele
mai mari viteze medii anuale ale vântului de pe Glob. Vânturile de vest sunt
prezente şi în Europa, inclusiv în România, ele facilitând, în tot cursul anului,
advecţiile de mase de aer maritim-polar, moderate termic şi umede.
c) Vânturile polare estice apar între maximele polare şi minimele subpolare, la peste 60-65o
latitudine nordică şi sudică. Sunt foarte intense, provocând furtuni de zăpadă, dar sunt mai puţin stabile
ca poziţie, frecvenţă şi chiar ca şi viteză.
6.3.2. Vânturile periodice. Cei mai tipici reprezentanţi sunt musonii. Sunt vânturi care se
formează la latitudini intertropicale şi care, în drumul lor, traversează Ecuatorul. Bat aproximativ 6
luni din an dinspre ocean spre uscat (musonul oceanic sau musonul de vară), după care îşi schimbă
direcţia cu 180o, bâtând alte circa 6 luni dinspre uscat spre ocean (musonul continental sau musonul
de iarnă). Apariţia lor este legată de gradientul baric transecuatorial existent între un maxim
subtropical dintr-o emisferă şi minimele ecuatoriale care funcţionează în emisfera opusă. Formarea
unui muson tipic se produce acolo unde un uscat şi un ocean sunt dispuse aproximativ de-a lungul
meridianelor, de o parte şi de alta a Ecuatorului. În vara emisferei (aprilie-octombrie) se formează
musonul oceanic, care determină un anotimp cald şi foarte umed. În cazul versanţilor muntoşi
expuşi favorabil, cantităţile de apă devin adevărate recorduri pluviometrice (de ex., Mawsynram şi
Cherrapundji, din NE Indiei, cu o medie anuală de peste 11800 mm, care cad aproape în totalitate în
sezonul musonului oceanic. În iarna emisferei (noiembrie-martie) bate musonul continental, căruia îi
corespunde un anotimp cald şi foarte secetos.
Cele mai tipice zone de pe Glob cu circulaţie musonică sunţ: S şi SE Asiei, împreună cu bazinul
nordic al Oceanului Indian, N şi NE Austarliei, împreună cu bazinul tropical din vestul
Oceanului Pacific, ţărmurile Golfului Guineea şi bazinul tropical estic al Oceanului Atlantic. O
circulaţii de tip musonic, dar fără ca vânturile să traverseze Ecuatorul, se întâlneşte şi în extremitatea
estică a Asiei, împreună cu bazinul vestic al Oceanului Pacific situat la latitudini temperate.
6.3.3. Vânturile locale influenţează condiţiile climatice de pe areale mai restrânse şi au o
frecvenţă evident mai redusă în cursul anului. În funcţie de condiţiile de geneză, se împart în vânturi
catabatice (descendente) şi brize. Primele sunt generate de efectul de baraj al lanţurilor muntoase
asupra circulaţiei dominante a aerului. Brizele se datorează variaţiei diurne a temperaturii, deci şi a
presiunii, între două tipuri de suprafeţe aflate în vecinătate.
a) Vânturile catabatice pot fi calde (de tipul Föhnului) şi reci (de tipul Borei).
Föhn-ul (sau Foehn-ul) ia naştere pe versanţii adăpostiţi („sub vânt”) ai
lanţurilor muntoase, după ce masa de aer aflată în deplasare a traversat
obstacolul orografic, lăsând cea mai mare parte a umezelii sale, sub formă de
precipitaţii, pe versantul expus („în vânt”). Föhn-ul este un vânt cald şi uscat,
fapt care face ca peisajul zonelor afecate de el să poată primi, în anumite
regiuni, chiar un caracter semi-deşertic. În alte zone, existenţa acestui vânt
este marcată de prezenţa plantelor termofile (viţă de vie etc.). Exemple clasice
de zone cu Föhn sunt: Podişul Elveţiei, situat la N de Munţii Alpi; Podişul
Preriilor, la contactul cu versanţii estici ai Munţilor Stâncoşi (unde se numeşte
Shinook); pampasurile argentiniene de la latitudini subtropicale, în vecinătatae
versanţilor estici ai Munţilor Anzi (unde se numeşte Zonda). În România,
zone caracteristice cu vânturi de tip Föhn sunt: Culoarul Turda-Alba Iulia,
Subcarpaţii de Curbură, Depresiunea Făgăraşului, Nordul Olteniei, versanţii
vestici ai Munţilor Aninei (aici numele vântului este Coşava).
Bora este un vânt descendent foarte rece, caracteristic versanţilor muntoşi situaţi în imediata
apropiere a unei mări mai calde. Aerul foarte rece staţionează o perioadă de timp în spatele crestei
principale, apoi se prăbuşeşte cu o viteză foarte mare asupra litoralului, unde provoacă mari pagube.
Zona clasică de apariţie a acestui vânt este coasta dalmată (litoralul croat al Mării Adriatice). Vânturi
de acelaşi tip se mai întâlnesc pe litoralul caucazian al Mării Negre, in zona lacului Baikal etc. Tot un
vânt foarte rece şi intens, oarecum asemănător Borei, este Mistralul, care bate în Franţa, de-a lungul
culoarului fluviului Rhône, spre bazinul vestic al Mării Mediterane. În România, cele mai caracteristice
vânturi descendente reci, fără a fi de tipul Borei, se întâlnesc în carpaţii Orientali, după ce aerul foarte
rece din Moldova reşeste să traverseze lanţul muntos (de ex., vântul Nenira, caracteristic Depresiunii
Tg. Secuiesc, ce reprezintă compartimentului nord-estic al Depresiunii Braşov.

Fig. 12. Brizele marine

(sus) şi brizele montane
(jos)
(după The Atmosphere,
1989)
 Brizele marine, la rândul lor, se împart în brize de zi (de mare) şi brize de
noapte (de uscat). Brizele de zi bat dinspre marea mai rece, deci cu o
presiune atmosferică mai mare deasupra ei, către uscatul mai cald, deci
având o presiune atmosferică mai scăzută. Brizele de noapte bat dinspre
uscatul mai rece (şi cu o presiune mai mare) spre marea mai caldă (deasupra
căreia presiunea este mai mică). Brizele marine sunt caracteristice sezonului cald.
Brizele de zi (de mare) sunt mai intense decât cele de noapte (de uscat).
Brizele montane includ brizele de zi (sau de vale), care bat dinspre zonele
mai joase şi mai reci către versanţii mai însoriţi, iar brizele de noapte (de
munte) bat invers, dinspre părţile superioare ale văilor (devenite mai reci)
spre zonele mai joase (care, încă, păstrează căldura acumulată peste zi). De
obicei, brizele de noapte (de munte) sunt mai intense, uneori ele fiind, de fapt, o
scurgere gravitaţională a aerului rece dinspre zonele mai înalte spre cele mai
joase, respectiv dinspre amonte spre aval.

6.4. Influenţa vântului asupra turiştilor şi activităţilor turistice

Există cel puţin două direcţii în care se poate urmări influenţa vântului: influenţele
fiziologice şi influenţele mecanice.
6.4.1. Influenţele fiziologice depind nu numai de vânt, ci şi de alte elemente meteorologice, în
primul rând de temperatura şi umezeala aerului. Prin combinarea celor trei elemente rezultă
temperatura efectivă resimţită de organism. Ea este cu atât mai scăzută cu cât viteza vântului şi
umezeala sunt mai ridicate şi cu cât temperatura este mai coborâtă. În acelaşi context trebuie amintit
şi faptul că vântul influenţează schimburile de căldură dintre corpul omenesc şi mediul înconjurător.
Pe timp călduros, vântul rece tonifiază organismul, în timp ce un vânt cald şi umed îl moleşeşte. Pe
timp rece, vântul măreşte şi mai mult senzaţia de frig. De aceea, în practica meteorologică de
la noi din ţară, ANM publică în fiecare zi a sezonului rece o hartă cu repartiţia în ţară a
valorilor indicelui de răcire (IR), valori care rezultă din coroborarea temperaturii aerului cu viteza
vântului.
Unele tipuri de vânturi, mai ales cele locale, pot avea influenţe remarcabile asupra stării de
sănătate a populaţiei, inclusiv a turiştilor din zonele unde se manifestă. Aceste influenţe sunt atât
pozitive, cât şi negative.
Din observaţiile mai multor specialişti, rezultă că Föhn-ul determină o aeroionizare intens
pozitivă, favorizează creşterea tensiunii arteriale, măreşte gradul de irascibilitate, creşte senzaţia de
oboseală, provoacă dureri de cap, ameţeli, hemoragii, embolii, retenţia apei în organism, favorizeză
apariţia unei stări psihice labile, cu tendinţe de suicid şi comportament violent.
Bora, un vânt extrem de violent, poate determina apariţia migrenelor, insomniilor,
nevralgiilor, afecţiunilor aparatului repirator.
Brizele marine de zi contribuie la răcorirea atmosferei, la creşterea concentraţiei aerosolilor de
sodiu şi iod, au efect stimulativ. Totuşi, dacă viteza vântului este mai mare, senzaţia de frig paote
deveni neplăcută, la fel ca şi spulberarea particulelor de nisip de pe plajă. Briza marină de noapte
aduce un aer mai uscat şi mai cald vara, respectiv mai rece iarna, ea generând şi o aeroionizare mai
redusă.
Brizele montane de zi reduc contrastele termice dintre vale şi versant, în timp ce brizele montane
de noapte, în general mai intense, favorizează apariţia inversiunilor termice, deci şi răcirile în zonele
joase, ceea ce înseamnă un disconfort pentru cei care resimt aceste brize.
6.4.2. Influenţele mecanice se referă, îndeosebi, la vânturile cu viteze foarte mari. Rezultatele
acestor influenţe nu pot fi decât preponderent negative: împiedecarea deplasărilor (pe jos sau în
mijloace de transport), distrugerea diferitelor structuri (construcţii, căi şi mijloace de comunicaţii,
stâlpi de susţinere a cablurilor, alte obiecte de la sol etc.). În cazul tornadelor, materialele purtate în
aer de vântul extrem de puternic reprezintă unul dintre cele mai mari pericole, întrucât acestea pot
determina leziuni foarte grave, urmate de decese. De asemenea, prin doborâturile de arbori foarte
frecvente în cazul vânturilor intense se aduc prejudicii mari fondului forestier, se distrug culturile de
câmp, livezile şi viile, se pot bloca şosele, căi ferate şi aeroporturi, se întrerupe alimentarea cu energie
electrică, se distrug autoturisme ale căror ocupanţi pot fi răniţi sau chiar omorâţi. Astfel de viteze
foarte mari nu reprezintă o raritate pentru vânturile catabatice (Föhn, Bora), la fel în cazul
Mistralului sau, pentru România, al Crivăţului, al Coşavei, al Suhoveiului etc. Crivăţul are ca efect
foarte caracteristic viscolirea şi troienirea zăpezii, fapt specific îndeosebi regiunilor din S, SE şi E
României, teritorii larg deschise către NE şi E. Recent, lunile ianuarie şi februarie ale anului 2010 au
marcat mai multe episoade cu viscol foarte intens. Bora, pe lângă distrugerile de structuri construite,
provoacă în zona de litoral valuri foarte mari, urmate de inundarea litoralului şi scufundarea
ambarcaţiunilor mai uşoare. De asemenea, acest vânt poate determina producerea unor depuneri de
gheaţă foarte groase care, din cauza greutăţii, pot distruge suporturile pe care s-au format.
Pentru a încheia, trebuie să menţionăm că, uneori, efectele mecanice ale vântului pot fi şi
pozitive, dacă vitezele se menţin, totuşi, între nişte limite rezonabile. Este cazul practicării unor
sporturi mai mult sau mai puţin extreme: yahting, surfing, deltaplanorism, zborul cu parapanta.

Tema de reflecţie nr. 2: Prin prisma elementelor meteo-climatice prezentate în suportul de

curs, apreciaţi gradul de favorabilitate / nefavorabilitate al climatului României pentru
desfăşurarea activităţilor turistice în aer liber.

Lucrarea de verificare nr. 1

Instrucţiuni:
Lucrarea de verificare implică activităţi care necesită cunoaşterea modului I
şi a bibliografiei obligatorii indicate. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise
prin e-mail tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
- Titulatura acestui curs;
- Numărul lucrării de verificare;
- Numele şi prenumele cursantului (se vor menţiona pe fiecare pagină);
- Adresa cursantului.

Sarcinile care trebuie rezolvate sunt următoarele:

1. Care este deosebirea dintre un element meteorologic şi acelaşi element considerat
din punct de vedere climatic ? 1p
2. Comentaţi efectele cele mai periculoase ale componentelor radiaţiei solare ? 1p
3. Ce legătură există între durata de strălucire a Soarelui şi apa din atmosferă ? 1p
4. Pe baza unui atlas climatic al României, precizaţi repartiţia teritorială a temperaturii medii
în lunile iuanuarie şi iulie, în Carpaţii Orientali. 1p
5. Care sunt formele de condensare a vaporilor de apă care au o influenţă restrictivă majoră asupra
deplasărilor în zonele turistice ? 1p
6. Explicaţi importanţa factorilor meteorologici în declanşarea avalanşelor de zăpadă. 1p
7. Selectaţi 2 hărţi sinoptice la nivelul solului în care să se poată identifica principalii centri barici
care influenţează aspectul vremii în Europa şi în România. Precizaţi aceşti centri. Sursa hărţilor:
www.wetterzentrale.de/Topkarten/Kartenarchiv sau www.wetterzentrale.de/Topkarten/Fax/
Bracknell/Archiv. 1p
8. Precizaţi câteva aspecte din care să rezulte importanţa presiunii atmosferice pentru desfăşurarea
activităţilor turistice. 1p
9. Care sunt principalele efecte ale vântului asupra turiştilor şi activităţilor turistice într-o zonă de
munte ? 1p
10. Din oficiu: 1p

Lucrarea de verificare se va preda la data prevăzută în calendarul disciplinei

Capitolul 2 Prognozele meteorologice. Metode de evaluare
a potențialului climatic. Climatele Globului și influența lor
asupra turiștilor și activităților turistice

1. Prognozele meteorologice
1.1. Organizarea activităţii de prognoză meteorologică
1.2. Clasificarea prognozelor meteorologice
1.3. Metode şi materiale utilizate în prognozele meteorologice
1.4. Surse de informare privind prognozele meteorologice
2. Evaluarea potenţialului climatic al unei regiuni
2.1. Terminologie
2.2. Metoda indicilor climatici
2.3. Metoda tipurilor de vreme
3. Climatele Globului şi importanţa lor în activităţile turistice
3.1. Scurte consideraţii teoretice
3.2. Tipuri geografice de climat şi importanţa lor sub aspect turistic
 MODULUL II

PROGNOZELE METEOROLOGICE.
METODE DE EXALUARE A POTENŢIALULUI CLIMATIC.
CLIMATELE GLOBULUI ŞI INFLUENŢA LOR ASUPRA TURIŞTILOR ŞI
ACTIVITĂŢILOR TURISTICE

A. Scopul modulului

Modulul urmăreşte să prezintă unele noţiuni de bază privind prognozele meteorologice, a

căror corectă interpretare reprezintă o cerinţă importantă pentru buna desfăşurare a activităţilor
turistice. Partea a două a modulului II se referă la modalităţile de evaluare a potenţialului climatic al
diferitelor zone geografice. În ultima parte a acestui modul, reprezentând o sinteză a aspectelor
abordate în cadrul acestui curs, sunt prezentate climatele Terrei şi influenţa lor asupra turiştilor şi
activităţilor turistice. În acest context, se fac aprecieri asupra gradului de favorabilitate sau
nefavorabilitate al tipurilor de climate pentru desfăşurarea diferitelor forme de turism.

B. Obiectivele modulului

Principalele obiective ale modulului se referă la următoarele aspecte:

- prezentarea tipurilor de prognoze, a materialelor care stau la baza elaborării lor şi a
modului de interpretare a acestor materiale;
- prezentarea modalităţilor de evaluare a potenţialului climato-turistic cu ajutorul metodei
indicilor climatici şi a metodei tipurilor de vreme;
- caracterizarea prinicipalelor tipuri de climate de pe Glob şi evidenţierea modalităţilor prin care
acestea influenţează turiştii şi activităţile turistice.

Elaborarea prognozelor meteorologice reprezintă un scop major al întregii

activităţi din domeniul meteorologiei. Practic, aproape că nu există un sector al
activităţilor omeneşti în care, sub o formă sau alta, să nu fie necesare şi
informaţii despre starea actuală şi evoluţia viitoare a vremii. În acelaşi timp,
observaţiile meteorologice stau la baza determinării caracteristicilor climei,
care au o mare importanţă pentru viaţa şi activitatea omului. Printre activităţile
antropice care sunt strâns legate de starea şi evoluţia vremii, ca şi de trăsăturile
climei, se numără şi activităţile turistice. Din acest motiv, cei care sunt
implicaţi în organizarea şi desfăşrarea acestor activităţi trebuie să cunoască,
chiar şi numai în linii generale, o serie de aspecte mai importante legate de
prognozele meteorologice.
Evaluarea potenţialului climato-turistic este o operaţiune de mare importanţă, deoarece
dezvoltarea investiţiilor în sectorul turismului într-o anumită regiune depinde şi de potenţialul
climatic al zonei respective. Pentru evaluarea cât mai corectă a acestui potenţial există metoda
indicilor climatici şi cea a tipurilor de vreme. Calcularea indicilor se bazează pe valori ale
principalelor elemente meteo-climatice: durata de strălucire a Soarelui, temperatura aerului,
umezeala relativă, precipitaţiile atmosferice, viteza vântului etc. Metoda tipurilor de vreme are
la bază tipurile de circulaţie atmosferică, în funcţie de care depinde aspectul general al vremii,
aspect impus de unul sau mai multe elemente meteorologice care îşi fac simţită prezenţa cel mai
mult.
Evaluarea potenţialului climatic al unei regiuni nu se poate face decât dacă se cunosc trăsăturile
climatice principale ale zonei respective. Din acest motiv, mai întâi vor fi prezentate caracteristicile
generale ale principalelor zone climatice ale Terrei, după care vor fi precizate principalele influenţe
ale acestor climate asupra turiştilor şi activităţilor turistice. O atenţie în plus va fi acordată zonelor
climatice în care se înregistrează cele mai importante fluxuri turistice: climatul tropical al ţărmurilor
de est şi al insulelor, climatul subtropical de tip mediteranean şi climatul temperat propriu-zis.
 1. Prognozele meteorologice

1.1. Organizarea activităţii de prognoză meteorologică

Scopul final principal al activităţii din domeniul Meteorologiei este elaborarea prognozelor
meteorologice. La nivel global, această activitate este coordonată de Organizaţia Meteorologică
Mondială – OMM (World Meteorological Organization – WMO). În forma actuală de organizare,
OMM, ca organism interguvernamental ce funcţionează sub egida ONU, datează din martie 1951
(ziua de 23 martie este Ziua Mondială a Meteorologiei). În prezent, OMM include în rândurile sale
aproape 190 de state independente şi teritorii autonome. Sediul OMM se află la Geneva. România
este membru fondator al OMM.
În cadrul OMM se derulează mai multe programe. Cel mai important şi având cea mai
strânsă legătură cu activitatea de prognoză este programul intitulat Veghea Meteorologică Mondială –
VMM (World Weather Watch – WWW). Acest program, la rândul lui, include: Sistemul Global de
Observaţii Meteorologice, Sistemul Global de Transmisie a Datelor şi Sistemul Global de Prelucrare
a Datelor. Acesta din urmă cuprinde centrele care elaborează prognozele meteorologice.
În ţara noastră, activitatea de prognoză este realizată în cadrul Administraţiei Naţionale
de Meteorologie (ANM), care cuprinde Centrul Naţional de Prognoză Meteorologică (CNPM) de la
Bucureşti şi 7 Centre Meteorologice Regionale (CMR): Muntenia (cu sediul la Bucureşti), Oltenia
(Craiova), Banat- Crişana (Timişoara), Transilvania Nord (Cluj-Napoca), Transilvania Sud (Sibiu),
Moldovan (Iaşi), Dobrogea (Constanţa). Reţeaua naţională cuprinde, în principal, 160 de staţii
meteorologice (din care 88 sunt staţii automate), 3 observatoare aerologice şi 9 radare meteorologice.

1.2. Clasificarea prognozelor meteorologice

In conformitate cu informaţiile existente pe pagina de internet a ANM (www.meteoromania.ro),
clasificarea prognozelor în funcţie de lungimea intervalului de timp la care se referă
prognoza este următoarea:
- prognoze imediate (nowcasting), de la 0 la 3 ore;
- prognoze de foarte scurtă durată, până la 12 ore;
- prognoze de scurtă durată, pentru 1-3 zile;
- prognoze de medie durată, pentru 4-10 zile;
- prognoze de lungă durată, pentru o lună (prognoze lunare), pentru 3 luni (prognoze
anotimpuale) şi pentru un an (prognoze anuale);
- estimările climatice pentru intervale mai lungi de timp (perioade interanuale, decenii, secole).
Dintre acestea, cele mai importante sub aspectul implicării în viaţa cotidiană, inclusiv în activităţile
turistice, sunt primele patru categorii de prognoze.
Prognozele imediate şi cele de foarte scurtă durată pun accentul pe
fenomenele meteorologice periculoase (situaţiile de vreme severă), cum
sunt: precipitaţii abundente, descărcări electrice, căderi de grindină,
intensificări ale vitezei vântului, viscol. Aceste prognoze se concretizează
sub forma avertizărilor meteorologice, care urmăresc o cât mai corectă
localizare în timp şi spaţiu a producerii fenomenelor menţionate şi
aprecieri cantitative cât mai exacte asupra acestor fenomene.
Prognozele de scurtă şi medie durată cuprind informaţii despre
evoluţia generală a vremii în intervalul de referinţă, pentru care se
anticipează mersul elementelor meteorologice principale: temperatura
aerului, nebulozitatea, fenomenele atmosferice posibile, gradul de
confort/disconfort determinat de valorile temperaturii şi umezelii aerului,
vântul etc.

1.3. Metode şi materiale utilizate în prognozele meteorologice

Pentru prognozele imediate şi cele de foarte scurtă durată, cele mai importante informaţii
sunt oferite de radarul meteorologic şi de sateliţii meteorologici.
Radarul meteorologic (RADAR = RAdio Detection in Azimuth and Range, respectiv
Detecţie Radio în Azimut şi Distanţă) permite determinarea mai multor caracteristici ale
formaţiunilor noroase: localizarea geografică, tipurile de nori, înălţimea bazei şi a vârfului norilor,
direcţia şi viteza de deplasare a formaţiunilor noroase, potenţialul de precipitare, probabilitatea
apariţiei unor fenomene meteorologice periculoase (descărcări electrice, grindină), direcţia şi viteza
curenţilor de aer în interiorul norilor Cumulonimbus (în cazul radarelor de tip Doppler) etc. Sistemul
naţional radar al României este alcătuit din radarele meteorologice existente la: Bucureşti,
Medgidia, Iaşi (Bârnova), Oradea, Timişoara, Craiova, Târnăveni (Bobohalma) şi Baia Mare (Vf.
Igniş) (fig. 13).

Fig.13. Harta radar a României în 16.06.2006, ora 14,30 (după ANM)

Sateliţii meteorologici oferă imagini asupra formaţiunilor noroase de la altitudini mari. Există
două tipuri de sateliţi meteorologici: circumpolari (de pasaj sau orbitali) şi geostaţionari,
Sateliţii circumpolari sunt plasaţi la altitudini de 400-1500 km, iar traiectoriile lor
înconjoară Pământul trecând peste cei doi poli. Dată fiind altitudinea mai mică, ei pot surprinde mai
bine unele detalii ale formaţiunilor noroase. În acelaşi timp, pentru că între două survolări
consecutive deasupra aceleiaşi regiuni trece un anumit intreval de timp (între 2 şi 12 ore), imaginile
transmise de aceşti sateliţi surprind mai greu evoluţia formaţiunilor noroase şi a fenomenelor
asociate. Ca exemple de sateliţi circumpolari pot fi amintiţi cei din familiile: TIROS, NIMBUS
NOAA, (SUA), COSMOS, METEOR (Rusia), EÔLE (Franţa), FY-1 (China).
Sateliţii geostaţionari sunt plasaţi deasupra Ecuatorului, la o altitudine de aproximativ 36000 km. Ei
au o viteză de rotaţie în jurul Pământului sincronă cu mişcarea de rotaţie a planetei, motiv pentru
care, practic, ei staţionează deasupra aceleiaşi regiuni. Ca urmare, principalul lor avantaj constă în
faptul că pot surprinde foarte bine evoluţia fenomenelor, în special pe cea a formaţiunilor noroase de
la latitudini mici asociate unor perturbaţii atmosferice majore (cum sunt, în primul rând, ciclonii
tropicali). Ca un dezavantaj, poate fi menţionat faptul că imaginile transmise de aceşti sateliţi
conţin mai puţine detalii (din cauza altitudinii mari), iar informaţiile pentru zonele situate la
latitudini medii şi, cu deosebire, mari, sunt deficitare. Aparţin sateliţilor geostaţionari sateliţii din
familiile: METEOSAT (Organizaţia Europeană pentru Exploatarea Sateliţilor Meteorologici –
EUMETSAT), GOES (SUA), GOMS (Rusia), GMS (Japonia), INSAT (India), FY-2 (China).
Informaţiile despre nori extrase de pe imaginile satelitare se referă la: gradul de acoperire a cerului
cu nori (nebulozitatea), felul norilor, înălţimea norilor, direcţia şi viteza de deplasare a norilor. Toate
aceste informaţii sunt oferite meteorologului previzionist sub forma fotografiilor, a hărţilor de
nefanaliză şi a imaginilor digitale (acestea din urmă permit reactualizarea permanentă a
informaţiei)(fig. 14).

Fig. 14. Imagine satelitară METEOSAT (31.10.2010) (după wetterzentrale.de)

Pentru prognozele de scurtă (1-3 zile) şi medie durată (4-10 zile), metodele de lucru cele mai
importante sunt metoda sinoptică şi prognoza numerică a vremii.
Metoda sinoptică (clasică) se bazează pe comparaţie şi extrapolare. În urma analizei
situaţiei atmosferice în ultimele 24 de ore, se prefigurează distribuţia viitoare a diferitelor elemente
meteorologice şi se anticipează procesele şi fenomenele asociate acestei distribuţii.
Prognoza numerică a vremii (PNV) a devenit metoda de bază pentru prognozele de scurtă şi
medie durată. Principiul metodei constă în realizarea de către meteorolog (fizician) şi rezolvarea de
către calculator a unui sistem de ecuaţii care încearcă să surprindă cât mai exact evoluţia viitoare a
principalilor parametri meteorologici ai atmosferei de pe un anumit areal. Altfel spus, PNV înseamnă
determinarea stării viitoare a vremii pornind de la o stare dată, prin integrarea numerică a
sistemului de ecuaţii stabilite pe baza principalelor legi ale fizicii care guvernează procesele
termo-dinamice din atmosferă. După ce calculatorul stabileşte distribuţia spaţială şi temporală a
câmpului de valori, meteorologul previzionist este cel care interpretează această distribuţie şi
elaboraeză prognoza.
Principala sursă de date pentru PNV este reprezentată de radiosondajele aerologice efectuate în
cadrul celor aproximativ 1000 de observatoare aerologice existente pe Glob. Radiosonda,
purtată în atmosfera liberă cu ajutorul unui balon umflat cu hidrogen, trebuie să ajungă cel puţin până
la altitudinea corespunzătoate unei presiuni de 100 hPa (cca 16000 m). Pe parcursul mişcării
ascendente, radiosonda transmite semnale care sunt convertite la sol în valori ale presiunii,
temperaturii şi umezelii aerului, valori din care, prin calcule, se pot obţine şi ceilalţi parametri
necesari elaborării prognozelor. De asemenea, în funcţie de modificarea permanentă a poziţiei
balonului care poartă radiosonda, se determină direcţia şi viteza vântului în atmosfera liberă. În
România, observatoare aerologice funcţionează în prezent la Bucureşti şi la Cluj-Napoca, cel de la
Constanţa fiind în conservare.
Principalele materiale de lucru utilizate în prognozele de scurtă şi medie durată sunt hărţile
sinoptice la nivelul suprafeţei terestre (hărţi de sol) şi hărţile sinoptice de altitudine. Hărţile de sol
se întocmesc pe baza observaţiilor provenite de la staţiile meteorologice (clasice şi automate). Hărţile
de altitudine , la fel ca şi PNV, au la bază datele de radiosondaj, respectiv diagrama aerologică, care
reprezintă cea mai importantă modalitate grafică de redare a variaţiei principalilor parametri
meteorologici în atmosfera liberă. Apoi, pe baza acestor date de radiosondaj, se întocmesc diferitele
tipuri de hărţi sinoptice de altitudine (hărţi de topografie barică absolută şi relativă, hărţi ale valorilor
umezelii relative, hărţi ale vântului în altitudine etc.) (fig. 15, 16).

1.4. Surse de informare privind prognozele meteorologice

Principala sursă de informaţii pentru public privind evoluţia viitoare a vremii în diferite zone
ale Globului este reprezentată de reţeaua INTERNET. Dintre adresele existente, cea mai cuprinzătoare
este cea a Organizaţiei Meteorologice Mondiale-OMM (World Meteorological Organization-WMO)
şi anume www.wmo.ch De pe pagina principală a acestui site se poate ajunge la adresele de Internet
ale institutelor meteorologice din toate statele membre ale OMM, printre care şi cea a Administraţiei
Naţionale de Meteorologie (ANM), accesibilă la adresa www.meteoromania.ro De la această
adresă remarcăm link-ul, apărut relativ recent, denumit Vremea aşa cum nu ai mai văzut-o! Un site
foarte bogat în informaţii, cu multe materiale adresate specialiştilor, este www.wetterzentrale.de O
altă adresă deosebit de utilă, care conţine informaţii accesibile oricărei persoane şi la care se pot afla
prognoze de până la 10 zile pentru foarte multe localităţi din întreaga lume, este
www.euronews.net/weather

Tema de reflecţie nr.1: Analizaţi importanţa prognozelor meteorlogice pentru viaţa şi activitatea
omului.
Fig. 15. Harta repartiţiei presiunii la nivelul suprafeţei terestre în Regiunea Atlanto-
Europeană în 31.10.2010 (H=anticiclon, T=ciclon) (după wetterzentrale.de)

Fig. 16. Harta înălţimii suprafeţei izobarice de 850 hPa (izolinii albe, în
decametri) şi repartiţia temperaturii (culori, în oC) la nivelul acestei
suprafeţe, în 31.10.2010 (după wetterzentrale.de)
2. Evaluarea potenţialului climatic al unei regiuni

2.1. Terminologie
Cea mai accesibilă definire a potenţialului turistic este aceea care consideră că această noţiune are
două componente: potenţialul turistic natural şi potenţialul turistic antropic.
Potenţialul turistic natural cuprinde totalitatea posibilităţilor, capacităţilor,
condiţiilor şi rezervelor materiale oferite de cadrul natural pentru orice formă de
activitate turistică (M. Grigore, 1975).
Potenţialul turistic antropic are aproape aceeaşi definiţie, cu deosebirea că
se referă la posibilităţile, capacităţîle, condiţiile şi rezervele materiale oferite
de activităţile omului.
Potenţialul climatic aparţine, evident, potenţialului turistic natural. După
cum s-a mai menţionat la începutul acestui suport de curs, în opinia noastră
potenţialul climatic include atât aspecte favorabile activităţilor turistice, cât şi
fenomene meteorologice care împiedică buna desfăşurare a acestor
activitaţi.

Altefel spus, potenţialul climatic exprimă măsura în care condiţiile climatice dintr-o anumită
regiune sunt sau nu favorabile vieţii şi activităţii omului, inclusiv pentru activităţile turistice.
Importanţa climatului pentru activităţile turistice este condiţionată de tipul de turism. Climatul este
foarte important mai ales pentru formele de turism acre se desfăşoară în aer liber şi care, evident, sunt
cele predominante. Astfel, buna sau mai puţin buna desfăşurare a unor activităţi turistice este evident
dependentă de starea vremii şi, în anumite situaţii, de caracteristicile climei. Spre exemplu, condiţiile
meteo-climatice influenţează scara spaţială a fluxurilor turistice. Există fluxuri la scară globală, cum
ar fi, de exemplu, în perioada de iarnă a Emisferei Nordice, fluxul turistic dinspre ţările de la
latitudini temperate mari (Canada, Peninsula Scandinavică) spre ţările tropicale (Indochina, America
Centrală etc.). Ca exemplu de flux turistic la scară regională poate fi considerată deplasarea, în timpul
verii, a turiştilor dinspre Peninsula Scandinavică spre Marea Mediterană. În sfârşit, există şi fluxuri la
scară locală, cum este deplasarea în timpul iernii a locuitorilor unor oraşe mari spre zonele montane
relativ apropiate, unde se pot practica sporturile de iarnă (de la Bucureşti spre staţiunile de pe Valea
Prahovei, de la Cluj-Napoca la Băişoara, de la Sibiu la Păltiniş etc.).
Vremea şi clima au un rol foarte important în crearea atmosferei şi percepţia peisajului, mai
ales atunci când se asociază cu alţi factori naturali (relieful, hidrografia etc.).
Concluzionând, se poate spune că vremea şi clima, ca şi componente ale potenţialului
turistic natural, pot fi privite sub două aspecte principale: ca elemente de peisaj şi ca influenţe
exercitate asupra organismului uman, în sensul că de vreme şi de climă depind securitatea,
agrementul şi confortul oamenilor, inclusiv ale celor antrenaţi în activităţi turistice.
Evaluarae potenţialului climatic al unei regiuni se poate face în mai multe feluri, două dintre
metode fiind cea a indicilor climatici şi cea a tipurilor de vreme.
2.2. Metoda indicilor climatici
Indicii climato-turistici rezultă din nişte formule care includ valori ale mai multor elemente
climatice cu importanţă pentru activităţile turistice. Există un număr destul de mare de astfel de
indici, câţiva dintre aceştia fiind prezentaţi în continuare, cei mai mulţi dintre ei referindu-se la sezonul
estival.
Indicele Lozato-Giotard se determină pentru staţiuni de pe litoral şi este rezultatul raportului
dintre temperatura aerului la umbră (T1) şi temperatura apei mării la suprafaţă (T2):

ILG = T1 / T2

Situaţia ideală se produce atunci când valoarea rezultată este aproape de 1. Dacă IGL este pozitiv,
înseamnă că aerul este prea cald faţă de apă, iar dacă indicele este negativ, înseamnă că aerul
este prea rece faţă de temperatura apei.
Indicele lui Marchand ţine cont de cantitatea de precipitaţii căzută în perioada estivală (P)
şi evapotranspiraţia potenţială din cursul verii (ETP):

IM = P – ETP (mm)
 Situaţia ideală sub aspect turistic este atunci când indicele este mai mic decât 0, deci când vara a
fost secetoasă.
Indicele Clause- Guéroul se determină pe baza duratei lunare de strălucire
a Soarelui (S, ore), a temperaturii medii lunare (T, grade C) şi a duratei
lunare a precipitaţiilor căzute în timpul zilei, în intervalul orar 7-19 (D, ore).
Formula de calcul este:

ICG = (S + T - 5D) / 5

Condiţiile cele mai favorabile pentru desfăşurarea activităţilor turistice

sunt întâlnite atunci când valorile acestui indice sunt mari. Determinări
făcute în România pentru luna iulie, au condus la valori cuprinse între
peste 100, în sudul Câmpiei Române, în lunca Dunării, în Dobrogea (inclusiv
litoralul şi Delta Dunării) şi sub 20, în zonele montane mai înalte de 1800
m (Fărcaş şi colab. 1970, Elena Teodoreanu şi colab. 1984, Carmen Dragotă
şi colab. 1989).
Indicele climatic balnear al lui Burnet a fost conceput pentru evidenţierea caracteristicilor
calitative ale sezonului estival din climatul mediteranean. El este rezultatul raportului dintre numărul
de zile ploioase din intervalul iunie-septembrie (N) şi temperatura medie a aerului din acelaşi interval (T):

IB = N / T

Dacă valoarea indicelui este sub 3, înseamnă că zona respectivă dispune de un potenţial ridicat
pentru balneaţia în aer liber; valorile între 3 şi 8 definesc un potenţial mediu, iar cele mai mari de
8, un potenţial redus.
Indicele climato-marin al lui Sarramea este un indice complex, care ţine cont de mai
multe elemente climatice: T = temperatura medie lunară a aerului; Te = temperatura medie lunară a
apei la suprafaţa mării; I = nr. mediu zilnic de ore însorite; N = nr. mediu lunar de zile cu precipitaţii;
Nv = nr. mediu lunar de zile cu vânt puternic (viteza mai mare de 16 m/s), când se interzic balneaţia,
sporturile nautice şi frecventarea plajelor deschise; Nk = nr. mediu lunar de zile cu ceaţă; Ng = nr.
mediul lunar de zile cu îngheţ; Nn = nr. mediu lunar cu ninsoare. Formula se prezintă în felul următor:

I S = (T + Te + I) – (N + Nv + Nk + Ng + Nn)

Aplicarea acestui indice în Franţa a condus la valori de 40-55 pentru litoralul Mării Mediterane,
respectiv de 10-30 pentru litoralul Oceanului Atlantic. Un sezon este considerat favorabil când
valorile indicelui depăşesc 20, ceea ce se întâmplă, în medie, 3 luni pe an pe ţărmul Mării Mânecii, 4-
5 luni pe an pe litoralul Oceanului Atlantic şi 7-8 luni pe an pe Coasta de Azur.
Indicele turistic planetar (ITP) a fost propus de polonezul Mierczkowski. Indicele este
rezultatul unei formule empirice, care ţine cont de 5 indici elementari:
- CId = indice de confort, determinat în funcţie de temperatura maximă a aerului şi
umezeala minimă din aer;
- Cia = indicele de confort mediu, calculat în funcţie de temperatura medie lunară a aerului şi
umezeala medie a acestuia;
- R = indicele pluviometric, care depinde de cantitatea medie lunară de precipitaţii;
- S = indicele de insolaţie, determinat de durata medie zilnică de strălucire a Soarelui;
- W = indicele anemometric, calculat în funcţie de viteza vântului şi temperatura aerului.
Formula de calcul a indicelui lui Mierczkowski este următoarea:

ITP = 8 CId + 2 CIa + 4 R + 4 S + 2W

Conform autorului citat, activităţile turistice dintr-o regiune oarecare sunt posibile numai
dacă valoarea indicelui este mai mare de 10. Spre exemplu, conform calculelor, în luna ianuarie
condiţii excelente pentru activităţile turistice se întâlnesc în: Peninsula California, Podişul Mexican,
America Centrală, Insulele Antilele Mari şi Antilele Mici, litoralul statului Chile, litoralul
Argentinei, Africa de Nord, Africa de Sud, zona Golfului Persic, India, Myanmar, SE şi SV
Australiei, Noua Zeelandă etc.
 2.3. Metoda tipurilor de vreme
Caracteristicile climei sunt rezultatul succesiunii tipurilor de vreme, succesiune condiţionată
de tipurile de circulaţie atmosferică. Aceste probleme constituie obiectul de studiu al Climatologiei
dinamice (sau sinoptice).
În cazul evaluării potenţioalului climatic al unei zone, caracterizarea tipurilor de vreme este mai
laborioasă, pentru precizarea acestor caracteristici fiind necesare valori zilnice şi lunare ale mai
multor parametri meteorologici care influenţează activităţile turistice. Dintre aceştia, cei mai des
întâlniţi sunt: durata de strălucire a Soarelui, temperatura aerului (mai ales extremele termice diurne),
umezeala relativă, viteza vântului, nebulozitatea, cantitatea de precipitaţii, vizibilitatea, grosimea
stratului de zăpadă etc.
La fel ca şi în cazul metodei indicilor climatici, şi pentru tipurile de vreme există o diversitate
destul de mare de metode. În cele ce urmează vom prezenta, pe scurt, metoda brazilianului
E.B. Barbiéri.
Autorul utilizează valori zilnice ale: temperaturii maxime a aerului (Tx), duratei de strălucire a
Soarelui (S), nebulozităţii, umezelii relative (U), cantităţii de precipitaţii (R) şi vitezei vântului (V).
Pentru fiecare dintre aceste elemente au fost convenite nişte valori-prag, în funcţie de care s-au
stabilit 4 clase de vreme: ideală (A), bună (B), acceptabilă (C) şi nefavoranilă (D). Valorile-prag
pentru fiecare dintre aceste clase sunt prezentate în tabelul de mai jos:

Elementul Clasa C Clasa D

Clasa A (ideală) Clasa B (bună)
meteorologic (acceptabilă) (nefavorabilă)
Tx (oC) ≥ 28 25-28 22-25 < 22
S (ore) ≥ 9 6-9 3-6 < 3
N (zecimi) ≤ 4 4-6 6-8 > 8
U (%) ≤ 75 75-80 80-85 > 85
R (mm) ≤1 1,1-2,5 2,5-10,0 > 10,0
V (m/s) ≤3 3-5 5-7 > 7

Apoi, în funcţie de frecvenţa anuală a celor 4 clase, se poate întocmi un calendar anual, sub
forma unui grafic.
Alte exemple de aplicare a metodei tipurilor de vreme pentru stabilirea potenţialului turistic al
unei regiuni sunt amintite, foarte succint, în cele ce urmează.
Metoda Feodorov-Ciubukov (Rusia), care stabileşte 19 clase de vreme în funcţie de valorile
zilnice ale temperaturii aerului.
Metoda Gates (Canada), care stabileşte corelaţii între tipurile de vreme şi tipurile de activităţi
turistice. Tipurile de vreme sunt definite în funcţie de valorile-prag ale temperaturii aerului, umezelii
relative, vizibilităţii, nebulozităţii, vitezei vântului, cantităţii de precipitaţii, grosimii stratului de
zăpadă. Tipurile de activităţi turistice sunt: plimbarea, activităţile cu caracter sedentar (de ex.,
pescuitul), activităţile cu efort fizic mai susţinut (vânătoarea, diferite sporturi), activităţile de plajă
(balneaţie, jocul cu mingea, surful), sporturile de iarnă (schi, snowbord). O zi este considerată propice
pentru activităţile turistice dacă condiţiile meteorologice au fost favorabile minimum 5 ore din cele 8
ore ale intervalului orar 10-18, cel mai favorabil pentru activităţile turistice.
Metoda Beçancenot (Franţa) se bazează pe valorile zilnice ale următoarelor elemente
meteorologice: durata de strălucire a Soarelui, durata precipitaţiilor în intervalul orar 6-18,
temperatura zilnică maximă a aerului, viteza vântului la amiază şi tensiunea vaporilor la amiază. În
funcţie de valorile-prag considerate, au fost stabilite mai multe tipuri de vreme specifice celor 3 zone
climatice fundamentale – clima caldă (7 tipuri), temperată (17 tipuri) şi rece (6 tipuri), pentru fiecare
dintre aceste tipuri precizându-se perioadele din an favorabile sau nefavorabile desfăşurării
activităţilor turistice. Apoi s-au realizat mai multe diagrame climatice etajate, în care pe axa OX este
trecut timpul (luna, anotimpul, anul), iar pe axa OY frecvenţa diferitelor tipuri de timp.
 3. Climatele Globului şi importanţa lor în activităţile turistice

3.1. Scurte consideraţii teoretice

Clima reprezintă rezultatul statistic al unui ansamblu de stări diferite ale
atmosferei, considerate pe un interval îndelungat de timp şi pe o suprafaţa
mare de teren. Definiţia se poate exprima într-o formă şi mai concentrată:
clima reprezintă starea medie a atmosferei.
Originea cuvântului se află în limba greacă, unde klima înseamnă
înclinare. Cu alte cuvinte, vechii greci au sesizat importanţa pe care unghiul
de incidenţă a razelor solare o are pentru diferenţierile, în primul rând
termice, ale diferitelor regiuni.
Climatologia este o ramură a Geografiei fizice care se ocupă cu studiul
climatelor (logos înseamnă vorbire). Mai complet spus, Climatologia studiază
geneza, caracteristicile calitative şi cantitative, precum şi repartiţia geografică
a climatelor. Ţinând cont de evoluţia condiţiilor climatice în ultimele decenii, la aceste preocupări
trebuie adăugată şi cunoaşterea raporturilor reciproce dintre climat şi om.
Datorită faptului că climatele Globului se caracterizează printr-o mare diversitate, s-a impus de
la sine necesitatea unei sistematizări a problemei, astfel apărând clasificările climatice. Scopurile
principale ale acestor clasificări se referă la:
- obţinerea unei imagini cât mai sintetice şi mai sugestive a realităţii perceptibile a cliamtului;
- definirea tipurilor fundamentale de climat, ca urmare a sintetizării şi simplificării trăsăturilor
climatice comune anumitor teritorii;
- stabilirea repartiţiei geografice a tipurilor de climat, inclusiv a limitelor dintre aceste tipuri.

Literatura de specilaitate oferă o mare diversitate de clasificări, care se diferenţiază, în primul

rând, în funcţie de criteriul de bază folosit în fiecare clasificare. În esenţă, se pot distinge două mari
categorii de clasificări climatice, cele efective şi cele genetice.
Clasificările efective (fizionomice, empirice) au la bază valorile unor elemente climatice - în
special temperatura aerului, precipitaţiile atmosferice, umezeala relativă -, prezentate sub forma unor
indici climatici, respectiv efectele acestor elemente asupra unor componente ale mediului (vegetaţia,
solurile, hidrografia) sau asupra mediului în ansamblul său (peisajul geogarfic sau landşaftul).
Clasificările genetice evidenţiază acţiunea factorilor climatogenetici, în primul rând a circulaţiei
generale a atmosferei şi a fenomenelor legate de aceasta (dinamica maselor de aer, activitatea frontală
etc.). Un exemplu de clasificare genetică este cea a lui B. P. Alisov (vezi figura).
Totuşi, mai ales dacă se au în vedere clasificările mai recente, se poate spune că acestea se
bazează pe ambele criterii, atât cel fizionomic (efectiv sau empiric), cât şi cel genetic, doar ponderea
unuia sau a altuia fiind diferită.

3.2. Tipuri geografice de climat şi importanţa lor sub aspect turistic

Indiferent de criteriul folosit la clasificarea climatelor, în principiu se pot distinge trei mari grupe
zonale de climate – climatele calde, temperate şi reci, la care se adaugă un tip azonal,
reprezentat de climatele montane, care apar în urma influenţei altitudinii asupra variaţiilor
elementelor climatice (zonalitatea pe verticală). Tratarea zonelor şi tipurilor de climă,
prezentată în continuare, are la bază clasificarea lui Alisov, dar nu se identifică în totalitate cu
aceasta.

Materialele grafice aferente capitolului 3.2. se găsesc la sfârşitul modulului II.

3.2.1. Climatele calde. Se extind între Ecuator şi aproximativ 30 de grade latitudine, în ambele
emosfere. Sunt incluse în această categorie climatele ecuatorial, subecuatorial şi tropical, fiecare
dintre acestea cu mai multe tipuri, în funcţie de poziţia geografică (pe continent, pe ocean, pe
ţărmurile vestice sau pe cele estice ale continentelor).
 3.2.1.1. Climatul ecuatorial se dezvoltă aproxomativ între 10 grade latitudine nordică şi sudică, cu
unele abateri faţă de aceste limite (de exemplu, în sudul Asiei, unde limita nordică a acetui tip de
climat poate fi trasată la aproximativ 20 grade latitudine nordică). Zona se caracterizează printr-o
insoluaţie puternică, temperaturi medii lunare ridicate (peste 24 0C) şi constante de-a lungul anului.
Umezeală relativă a aerului este permanent foarte ridicată (peste 90 %). Precipitaţiile (averse,
însoţite de descărcări electrice şi căderi de grindină) sunt foarte bogate (medii anuale de la peste 2000
mm până la peste 6000 mm) şi cad aproape zilnic, astfel încât pe parcursul anului nu există luni
secetoase. De fapt, nu există decât un singur anotimp, cald şi foarte umed, specific maselor de aer
ecuatorial, care favorizează dezvoltarea unei vegetaţii luxuriante (pădurea ecuatorială, numită şi
pădurea tropicală umedă). Pe uscat, cele mai caracteristice regiuni cu un astfel de climat sunt: bazinul
Amazonului (America de Sud), bazinul fluviului Zair sau Congo (Africa), Peninsula Malacca şi
Indonezia (în Asia). Un climat asemănător îl întâlnim şi pe ţărmurile continentelor de la aceste
latitudini (de exemplu, Golful Guineea din Africa), dar nu şi ţărmul estic al Africii ecuatoriale, unde,
sub influenţa unor factori locali, cantităţile de precipitaţii sunt foarte reduse (sub 300 mm, chiar şi
sub 100 mm pe ţărmul Somaliei). În zonele montane înalte de la aceste latitudini se constată etajarea
pe verticală a climatului, care determină şi etajarea vegetaţiei, cu păduri tropicale umede la baza
munţilor şi zăpezi veşnice şi gheţari în zonele situate la peste 4600 m).
Pentru exemplificarea regimului anual al temperaturii aerului şi al precipitaţiilor atmosferice în
climatul ecuatorial sunt prezentate climagramele staţiilor meteorologice Singapore, Campo
(Camerun) şi Bogotá (Columbia) (fig. 19). Pe climagrame, pe axa OX sunt trecute cele 12 luni ale
anului, pe axa OY, în stânga, temperatura aerului (grade C), iar pe aceeaşi axa OY, dar în dreapta,
cantitatea de precipitaţii (mm). Conform climatologilor Walter şi Lieth, care au conceput aceste
climagrame, luna sau lunile consecutive în care curba cantităţilor lunare de precipitaţii (linia
întreruptă) se situează deasupra curbei temperaturii medii lunare (linia continuă), iar cantitatea lunară
depăşeşte 100 mm, se definesc ca perioade umede (haşura de tip careuri mici). Dacă curba de
precipitaţii se află tot deasupra curbei temperaturii, dar cantitatea lunară este sub 100 mm, luna sau
perioada respectivă sunt denumite relativ umede (haşura cu linii verticale). În sfârşit, dacă curba de
temperatură se situează deasupra curbei precipitaţiilor, înseamnă că există o perioadă secetoasă
(haşura cu puncte). După cum se poate observa din cele trei grafice, în climatul ecuatorial
perioadele secetoase lipsesc.
Sub aspect turistic, climatul ecuatorial este complet nefavorabil acestor activităţi, în special din
cauza existenţei aerului cald şi foarte umed, combinaţie care creează o evidentă stare de
disconfort pentru organismul uman.
3.2.1.2. Climatul subecuatorial se extinde aproximativ între 10 şi 20 de grade latitudine, ocupând
areale mai extinse în Emisfera Nordică. Caracteristica lui esenţială este alternanţa sezonieră a maselor
de aer ecuatorial, care predomină în timpul verii emisferei respective, cu masele de aer tropical,
specifice iernii emisferei în cauză. Astfel anul se împarte în două anotimpuri, mai mult sau mai puţin
egale ca durată: un anotimp cald şi umed (în perioada Soarelui înalt, adică a verii emisferei) şi
altul tot cald, dar uscat (în perioada Soarelui jos, deci a iernii emisferei). Temperaturile medii lunare
depăşesc 20 0C, apropiindu-se chiar şi de 30 0C, în timp ce cantitaţile medii anuale de precipitaţii, care
cad aproape exclusiv în perioada de corespunzătoare verii emisferei, depăşesc 1000 mm. Acolo unde
este prezentă circulaţia musonică, versanţii muntoşi expuşi circulaţiei musonului oceanic (sau de vară)
favorizează înregistratrea unor cantităţi excepţionale, printre cele mai mari de pe Glob. Astfel, la
Mawsynram, în NE Indiei, cantitatea medie anuală de precipitaţii atinge 11872 mm, ceea ce
reprezintă, după mai multe surse bibliografice, a două valoare din lume. Pe uscat, vegetaţia tipică
climatului subecuatorial este reprezentată de silvostapa tropicală, denumită savana în Africa, campos
şi llanos în America de Sud. Ea este alcătuită din ierburi înalte (mai ales din familia gramineelor, care
se dezvoltă în anotimpul ploios, şi din arbori adaptaţi la seceta de „iarnă” (baobabul şi acacia în
Africa, arborele-butelie în America de Sud şi Australia, eucaliptul în Australia.
Zona de la limita savanei africane cu partea sudică a Deşertului Sahara, extinsă de o parte şi de alta
a paralelei de 150 lat. N, zonă cunoscută sub denumirea de Sahel, se numără printre regiunile de pe
Glob cu cel mai fragil echilibru al mediului înconjurător, fapt concretizat prin intensificarea
procesului de deşertificare (dispariţia vegetaţiei perene de talie mare, eroziunea şi scăderea fertilităţii
solului, reducerea drastică a rezervelor de apă, înaintarea deşertului în detrimentul savanei). Alte
areale continentale cu climat subecuatorial sunt întâlnite în Africa sunt: Angola, Zambia,
Mozambic, vestul Insulei Madagascar. În America de Sud climatul subecuatorial este prezent în
Posdişul Brazilei, Podişul Guyanelor şi în Venezuela. Caracterul musonic cel mai tipic al climatului
subecuatorial se întâlneşte în S şi SE Asiei (India, Peninsula Indochina). Acelaşi climat se regăseşte, de
asemenea, în nordul Australiei (Peninsula York).
Ţărmurile estice ale continentelor de la aceste latitudini subecuatoriale sunt mai umede, sub
influenţa orografiei expusă alizeelor şi a curenţilor oceanici calzi. Aşa este cazul ţărmului estic al
Americii Centrale, ţărmului estic al Braziliei, Antilelor Mici, estului Madagascarului, ţărmului
nord-estic al Australiei. În schimb, pe ţărmurile vestice, sub influenţa anticiclonilor subtropicali de
pe oceane, ca şi a curenţilor oceanici reci, cantităţile de precipitaţii scad spectaculos: de exemplu, la
Callao, în Peru, la 12 0 lat. S, suma medie anuală de precipitaţii este de numai 27 mm. La fel, pe
ţărmurile Golfului Aden valorile scad sub 100 mm.
Climatul subecuatorial oceanic este arealul tipic de formare a ciclonilor tropicali, care, în
deplasarea lor dinspre est spre vest, pot cauza imense pagube materiale şi multe pierderi de vieţi
omeneşti pe ţărmurile estice ale continentelor: estul şi sud-estul Americii de Nord, unde se
manifestă binecunoscutele uragane (hurricane); estul şi sud-estul Asiei (baguio în Filipine, taifune în
Japonia), sudul Asiei, nord-vestul şi nord- estul Australiei (willy-willy), ţărmurile Mozambicului,
Insula Madagascar şi zona Insulelor Réunion. Unele dintre aceste zone sunt şi foarte importante
regiuni turistice: Antilele Mici, ţări din Peninsula Indochina, Ins. Réunion, Ins. Tahiti, ceea ce
contribuie la o şi mai mare creştere a valorii pagubelor provocate de ciclonii tropicali. Climatul
subecuatorial dispune de un potenţial ridicat în perioada de „iarnă”, respectiv a musonului continental,
când temperaturile ridicate şi lipsa precipitaţiilor oferă condiţii foarte bune pentru plajă şi
balneaţia în mare (ocean). Acest potenţial este cu atât mai important pentru regiunile subecuatoriale
din Emisfera Nordică, care oferă posibilitatea petrecerii sărbătorilor de iarnă într-un peisaj exotic.
Pentru exemplificarea regimului anual al temperaturii şi precipitaţiilor în climatul subecuatorial,
au fost alese următoarele staţii meteorologice: Bamako (capitala statului african Mali), (fig. 19)
pentru climatul subecuatorial continental; Mumbay (India), (fig. 21), pentru climatul subecuatorial
continental cu caracter tipic musonic; Addis Abeba (Etiopia), (fig. 22) pentru climatul subecuatorial
de altitudine; Fort-de-France (insula Martinica din Antilele Mici), (fig. 22) pentru climatul
subecuatorial oceanic.
3.2.1.3. Climatul tropical se poziţionează între 15-200 şi 30-350 latitudine, în ambele emisfere.
Este un climat cald, cu insolaţie ridicată, nebulozitate scăzută şi, prin urmare, are ca
trăsătură esenţială uscăciunea, îndeosebi în regiunile din interiorul continentelor (climatul tropical
continental). De altfel, acestea sunt şi regiunile unde se înregistrează cele mai ridicate temperaturi
medii anuale (28-30 0C) şi lunare (peste 35 0C) de pe Pământ. Peisajul cel mai frecvent întâlnit este
cel deşertic şi semideşertic, aşa cum se întâmplă în Sahara, Depresiunea Kalahari (sudul Africii),
Peninsula Arabică, Deşertul Thar (NV Peninsulei India), mare parte din Australia. Cantităţile medii
anuale de precipitaţii sunt foarte mici, sub 250 mm, mergând până la sub 50 mm. De notat sunt şi
furtunile de praf, rezultat al vânturilor intense care se manifestă în aceste regiuni: harmattan, originar
din Sahara şi suflând peste Africa de Vest; simun, format deasupra Deşertului Arabiei şi care
afectează coastele răsăritene ale Mării Mediterane, Egiptul şi Libia; sirocco, care bate dinspre Sahara
Algeriană şi ajunge până pe ţărmurile sudice ale Europei din bazinul vestic al Mării Mediterane.
Climatul tropical continental este ilustrat prin climagrama staţiei In Salah (Sahara Algeriană) (fig.
20).
Sub aspect turistic, climatul tropical continental este puţin favorabil prezenţei omului, de aceea şi
fluxul turistic este destul de redus. Totuşi, dată fiind atractivitatea unor obiective, mai ales de natură
istorică, există o serie de zone deşertice pentru care turismul (chiar dacă este de scurtă durată),
reprezintă o activitate importantă. Cel mai bun exemplu în acest sens este reprezentat de Egipt,
unde vestigiile antichităţii (piramidele, Sfinxul) atrag un număr foarte mare de turişti. Un alt
exemplu este dat de Tunisia, unde excursiile organizate spre limita nordică a Deşertului Sahara sunt
mult apreciate de către turişti. Trebuie amintit şi faptul că climatul tropical continental are un
caracter mai moderat acolo unde vastele areale deşertice se învecinează cu o mare, aşa cum este
cazul litoralului egiptean al Mării Roşii sau pe ţărmurile Peninsulei Sinai. Prin urmare, în aceste
regiuni există, de asemenea, o intensă activitate turistică (de exemplu, staţiunea egipteană Sharm el-Sheikh,
situată în sudul Peninsulei Sinai).
Climatul zonelor montane înalte de la latitudini tropicale se caracterizează, de asemenea, printr-o
uscăciune pronunţată. De aceea, în aceste regiuni se întâlneşte cea mai ridicată limită a zăpezilor
permanente, situată la cca 5300 m în Emisfera Nordică şi la peste 6000 m în Anzii tropicali (6300 m în
lanţul Nevado Tres Cruces, care se ridică până la 6749 m). Pentru exemplificarea acestui tip de
climat, s-a ales climagrama capitalei Mexicului, Ciudad de Mexico (fig. 20).
Climatul tropical al ţămurilor vestice ale continentelor este domeniul caracteristic
deşerturilor „umede”, numite aşa din cauza frecvenţei mari a ceţii, în condiţiile în care mediile anuale
de precipitaţii sunt extrem de scăzute, până la 0,8 mm la Arica (Chile), în Deşertul Atacama,
staţie care reprezintă polul aridităţii de pe Glob. Deficitul de precipitaţii este în legătură cu
vecinătatea anticiclonilor subtropicali de pe oceane, iar prezenţa ceţii, ca şi temperaturile mai
moderate ale acestor zone de litoral (medii anuale de 18-19 0C) se explică prin frecvenţa mare a
inversiunilor de temperatură în troposfera inferioară, inversiuni generate de curenţii oceanici reci
existenţi în aceste zone. Ca exemple, menţionăm: Deşertul Atacama (asociat cu Curentul rece al Peru-
ului); semideşertul din Peninsula California (Curentul rece al Californiei); extinderea Saharei până
pe ţărmul Oceanului Atlantic (Curentul rece al Canarelor); Deşertul Namib din SV Africii
(Curentul rece al Benguelei); extinderea deşertului vest-australian până pe ţărmul Oceanului Indian
(Curentul rece al Australiei de Vest). Pentru exemplificare, este prezentată climagrama staţiei
meteorologice Villa Cisneros (Sahara Occidentală) (fig. 20).
Spre deosebire de climatul tărmurilor vestice, climatul tropical al ţărmurilor de est este evident
mai umed, precipitaţiile fiind importante mai ales acolo unde alizeele, venite de pe ocean, întâlnesc un
obstacol orografic. Acest climat este caracteristic pentru ţărmul estic al Mexicului, sudul Peninsulei
Florida, Antilele Mari, Peninsula Florida (a se vedea climagrama staţiei meteorologice Miami), (fig.
20), litoralul de SE al Braziliei, sectorul sudic al ţărmului Mozambicului, ţărmul de SE al
Madagascarului.
Climatul tropical oceanic se caracterizează prin amplitudini termice mai reduse, umezeală relativă
ridicată şi, din cauza constanţei alizeelor, prin cantităţi modeste de precipitaţii, aşa cum este cazul
staţiei Honolulu, din Insulele Hawaii (a se vedea climagrama acestei staţii – fig. 23). Totuşi, în
aceeaşi regiune hawaiană, din cauza orografiei expusă favorabil alizeului, cantitătile de precipitaţii pot
creşte până la valori extrem de mari. Astfel, după unele surse bibliografice, polul precipitaţiilor de pe
Pământ este la Waialeale (Ins. Hawaii), unde cantitatea medie anuală se ridică până la 11891 mm.
Climatul ţărmurilor de est şi, cu deosebire, cel al multor insule situate la latitudini tropicale, este
deosebit de favorabil activităţilor turistice, din cauza numărului mare de zile senine şi temperaturilor
medii lunare nu foarte ridicate, dar constante de-a lungul anului (în jur de 25 0C). Exemple de astfel
de regiuni turistice foarte frecventate sunt Antilele Mari, Ins. Bahamas, Ins. Hawaii, Ins. Maldive
(Oceanul Indian) etc. Sub aspect climatic, pericolul cel mai mare pentru zonele tropicale de
ţărm estic şi cele insulare este reprezentat de ciclonii tropicali.

3.2.2. Climatele temperate. Se extind între 30 şi 60-650 latitudine, în ambele emisfere. Prezintă o
mare diversitate de tipuri, determinată de diferenţierile condiţiilor fizico-geografice în funcţie de
poziţia pe latitudine (depărtarea faţă de Ecuator) şi pe longitudine (depărtarea faţă de ocean). De
asemenea, orografia are un rol foarte important. Climatele din zona temperată sunt caracterizate prin
existenţa celor 4 anotimpuri, contrastele dintre sezoanele extreme, vara şi iarna, fiind cu atât mai
evidente cu cât continentalismul climei este mai accentuat.
3.2.2.1. Climatul subtropical. Există autori care includ climatul subtropical în climatul temperat,
după cum există şi opinii (de exemplu, cea a lui Alisov) conform cărora acest climat trebuie considerat
a fi un tip separat, care face trecerea de la climatul tropical spre cel temperat. În cadrul acestui curs,
climatul subtropical este privit ca aparţinând zonei temperate. Datorită extinderii sale tipice în zona
Mării Mediterane, în multe lucrări de specialitate climatul subtropical, indiferent de zona geografică
de apariţie, este denumit, mai mult sau mai puţin justificat, climat mediteranean.
Climatul subtropical se extinde între 30 şi 40-45 grade latitudine, în ambele emisfere. Vara
predomină aerul tropical, ceea ce înseamnă temperaturi foarte ridicate şi precipitaţii foarte reduse
(secetă). Iarna zonele subtropicale intră sub influenţa maselor de aer polar (ale latitudinilor medii),
instabilitatea atmosferică şi influenţa vânturilor de vest fiind mult crescute, ceea ce crează condiţii
favorabile căderii precipitaţiilor, care înregistrează maximul lor în timpul sezonului rece.
În interiorul uscatului, departe de ocean, climatul subtropical continental se caracterizează prin
sume anuale de precipitaţii modeste, sub 500 mm, uneori chiar şi sub 300 mm, ceea ce conferă
peisajului un caracter stepic, chiar semideşertic, cu o vegetaţie alcătuită predominant din ierburi şi
tufişuri spinoase. Temperaturile medii lunare se menţin în tot cursul anului pozitive, cu valori foarte
ridicate vara (peste 25 0C) şi în jur de 10 0C iarna. Un astfel de climat îl întâlnim mai ales pe
continentele Emisferei Nordice : Podişul Marelui Bazin, Podişul Colorado, Nordul Mexicului,
Depresiunea Californiei, sudul Podişului Preriilor – toate situate în America de Nord; SE Câmpiei
Ruse (în Europa); Câmpia Turanului, Siria, Câmpia Mesopotemiei, partea de E a Kazahstanului (în
Asia); pampasurile argentiniene (în America de Sud); partea de sud a Australiei. Acest tip de climat
este ilustrat prin climagrama staţiei meteorologice din Bagdad (capitala Irakului, situată în Câmpia Mesopotamiei)
(fig. 23).
În climatul subtropical de altitudine iernile sunt reci, cu medii lunare negative, iar cantităţile de
precipiatţii sunt ceva mai mari, în jur de 400-500 mm. Un astfel de climat se întâlneşte în: Podişul
Anatoliei, Podişul Iranului, munţii Asiei Centrale, sectorul sudic al Munţilor Stâncoşi, Munţii Sierra
Nevada din statul american California, în Anzii argentinieni şi chilieni (între 30-38 grade latitudine
sudică) şi în Alpii Australiei (Great Dividing Range). Climagrama reprezentativă este cea a staţiei
meteorologice din Lhasa (în Podişul Tibet, pe teritoriul R.P.Chineze) (fig. 23).
Climatul subtropical al ţărmurilor de vest sau climatul mediteranean
ocupă arealele cele mai extinse în zona bazinului Mării Mediterane (S
Europei, V Asiei, N Africii), la care se adaugă zone înguste de litoral în
California, Chile central, provincia Cap din partea de SV a Republicii Sud-
Africane, SV Australiei. Temperaturile maxime zilnice în lunile de vară
depăşesc destul de frecvent 40 0C, în timp ce iernile sunt blânde, cu media
lunii celei mai reci peste 10 0C. Acest lucru nu exclude însă posibiliattea
producerii unor valuri de frig, când temperatura poate să coboare mult sub 0
0
C. Cantitătile medii anuale de precipitaţii sunt cuprinse între 400 şi <1000
mm, maximul înregistrându-se toamna, iarna sau chiar primăvara. Verile sunt
foarte uscate, perioada secetoasă putându-se extinde la 4-6 luni. Vara, durata
mare de strălucire a Soarelui, temperaturile ridicate ale aerului şi apei
mării, precum şi lipsa precipitaţiilor au favorizat dezvoltarea turismului în
toate regiunile menţionate, unde numărul staţiunilor de litoral este foarte
mare. Exemple foarte cunoscute de la Marea Mediterană sunt: Costa del Sol
în Spania, Côte de’Azur în Franţa, coasta dalmată din Croaţia, Grecia insulară
şi continentală, insula Cipru, ţărmul turcesc de la Marea Egee (zona
Kuşadasi) şi de la Marea Mediterană (zona Antalya), litoralul estic al
Tunisiei. Pe litoralul Oceanului Pacific din statul California şi din Chile verile
sunt mai răcoroase, cu o frecvenţă destul de mare a situaţiilor cu inversiune
termică (apărute ca urmare a influenţei curenţiulor oceanici reci), fapt care
favorizează şi un grad ridicat de poluare a aerului (exemplul clasic este cel al
metropolei Los Angeles). În Provincia Cap din SV Republicii Sud-Africane,
ca şi în zona Perth din SV Australiei verile sunt, de asemenea, mai răcoroase,
din cauza frecvenţei mai mari a vânturilor reci dinspre SE, respectiv a brizelor
marine.
Trebuie menţionat şi faptul că climatul mediteranean este deosebit de atractiv şi în timpul iernii,
temperaturile ridicate ale aerului fiind principala motivaţie a acestui lucru. Acest tip de climat este
ilustrat de climagrama staţiei Atena (fig. 23).
Climatul subtropical al ţărmurilor de est se caracterizează, în primul rând, prin creşterea
cantităţilor de precipitaţii. Un astfel de climat se întâlneşte pe ţărmurile estice ale Chinei (a se vedea
climagrama staţiei Shanghai), (fig. 23) în S Peninsulei Coreea, în S Japoniei, în SE Australiei, pe
litoralul Oceanului Atlantic din Uruguay şi Argentina (staţiunea Mar del Plata).
Climatul subtropical oceanic prezintă amplitudini termice anuale mai reduse, cu precipitaţii mai
bogate iarna (din cauza intensificării activităţii ciclonice) şi mai reduse vara (datorită influenţei
anticiclonilor subtropicali oceanici). Pentru ilustratrae acestui tip de climat este prezentată climagrama
staţia meteorologice Punta Delgado, situată în Insulele Azore (fig. 23).
3.2.2.2. Climatul temperat propriu-zis se extinde între 40 şi 60-65 de grade latitudine, în ambele
emisfere. Acest climat se caracterizează printr-o mare variabilitate a condiţiilor de vreme, impusă de
predominarea circulaţiei vestice, dar şi de frecventele advecţii de aer rece dinspre latitudini mari,
respectiv de aer cald dinspre tropice. Cele 4 anotimpuri sunt bine evidenţiate, iar contrastele termice
dintre iarnă şi vară sunt notabile îndeosebi în interiorul continentelor, unde climatul primeşte un
caracter de excesivitate (amplitudini termice anuale mari, reducerea sensibilă a cantităţilor de
precipitaţii, ale căror sume medii anuale pot să scadă chiar şi sub 300 mm). Diversitatea climatului
temperat este concretizată prin existenţa tipurilor de climă care sunt prezentate în continuare.
Climatul temperat continental are o dezvoltare clasică în Emisfera Nordică,
unde suprafeţele de uscat sunt cele mai extinse de pe întreg Globul. În
Emisfera Sudică, la aceste latitudini predomină net suprafeţele oceanice, fapt
care determină prezenţa climatului temperat continental numai pe areale
restrânse, situate în sudul Americii de Sud, pe teritoriul Argentinei.
Temperaturile medii lunare ale iernii sunt clar negative, sub - 3 0C (se face
simţită influenţa inversiunilor de temperatură, dezvoltate pe fondul unor
presiuni atmosferice foarte ridicate), în timp ce vara media lunii iulie se
situează în jurul valorii de 20 0C.
Precipitaţiile înregistrează valori modeste, între 400-600 mm, cu un maxim
de vară (în iunie sau iulie), datorat atât advecţiilor de aer maritim polar sau maritim tropical, cât şi
intensificării convecţiei pe uscatul puternic încălzit, respectiv un minim de sfâşit de iarnă
(februarie) sau început de primăvară (martie). Cantitătile de precipitaţii scad de la V spre E, pe
măsura înaintării în interiorul uscatului. Nu lipsesc nici perioadele secetoase, care pot să apară în
orice anotimp. Caracteristice pentru cliamtul temperat continental sunt şi vânturile puternice, atât în
timpul verii (de exemplu, în Europa de Est, suhoveiul vara, respectiv crivăţul iarna). În Europa, climatul
temperat continental este întâlnit în Europa Centrală (climat temperat continental de tranziţie) şi Răsăriteană
şi în partea sudică a Peninsulei Scandinavice; în America de Nord apare în Podişul Preriilor, în regiunea
Marilor Lacuri şi în Canada centrală. În Emisfera Sudică acest climat caracterizează partea central-sudică a
Argentinei, unde este situat Podişul Patagoniei, ariditatea fiind prezentă în nordul şi centul acestui podiş.
Pentru a ilustra climatul temperat continental s-a ales climagrama staţiei Moscova (fig. 24).
Din cauza trecerii treptate de la climatul temperat oceanic din V Europei, spre climatul temperat
continental tipic pentru Europa de Est, a fost definit climatul temperat continental de tranziţie. Acest
climat începe pe teritoriul Franţei, incluzând apoi ţările Europei Centrale (Germania, Elveţia,
Austria, Cehia, Slovacia, Ungaria, bună parte din Polonia, România).
În interiorul continentelor Asia şi America de Nord, la mare depărtare de ocean, climatul temperat
continental primeşte un caracter excesiv, concretizat prin creşterea valorilor amplitudinilor termice
anuale (peste 30 0C), în special din cauza temperaturilor scăzute din timpul iernii, când media lunii
ianuarie poate să coboare chiar şi sub -20 0C, ca urmare a influenţei anticiclonilor continentali de
iarnă (Anticiclonul Siberian, Anticiclonul Canadian). Cantităţile de precipitaţii sunt reduse, uneori
chiar sub 300 mm, astfel încât, mai ales la limita cu climatul subtropical, apar deşerturi sau
semideşerturi, numite „cu iarnă rece” (Gobi în Asia, deşerturile din partea nordică a Podişului
Marelui Bazin din America de Nord). O climagramă reprezentativă pentru climatul temperat
continental excesiv este cea a staţiei meteorologice de la Omsk, situată în partea sudică a Siberiei de
Vest, pe Irtâş, afluent al lui Obi (fig. 24).
Climatul temperat de altitudine se întâlneşte în masivele muntoase înalte din zona temperată:
Munţii Stâncoşi (fără sectorul lor sudic), din America de Nord; Munţii Pirinei, Munţii Alpi, Munţii
Carpaţi, Munţii Balcani, Munţii Caucaz, din Europa; Munţii Asiei Centrale; sectorul sudic al
MunţilorAnzi, din America de Sud. La altitudini de peste 2000 m temperaturile medii anuale sunt
negative, în timp ce amplitudinile termice anuale sunt mai scăzute în comparaţie cu regiunile de
câmpie. Cantitatea de precipitaţii este dependentă de poziţia lanţului muntos faţă de circulaţia
dominantă, cantităţile cele mai mari înregistrându-se pe versanţii expuşi circulaţiei (versanţi „în
vânt), în timp ce versanţii adăpostiţi („sub vânt”), afectaţi de mişcări descendente de tip föhn,
sunt mai puţin umeziţi. Precipitaţiile sub formă de ninsoare sunt predominante, iar menţinerea
îndelungată a stratului de zăpadă cu grosime mare reprezintă elementul esenţial care a condus la
apariţia unui număr foarte mare de staţiuni turistice pentru practicarea sporturilor de iarnă. Lista
acestora este foarte lungă, chiar dacă ar fi să ne limităm numai la staţiunile din Munţii Alpi, situate în
Franţa (de exemplu, Chamonix), Elveţia (Davos), Italia (Valea Aosta), Austria (Innsbruck)
şi Germania (Garmisch Partenkirchen). Se poate spune că, pentru sporturile de iarnă, climatul
temperat de altitudine dispune cel mai ridicat potenţial turistic. Acest tip de climat este exemplificat
prin climagrama staţiei meteorologice de pe Vârful Omu, cea mai înaltă staţie meteorologică din
România (2503 m) (fig. 24).
 Climatul temperat al ţărmurilor de vest este marcat de influenţa moderatoare a apei
oceanului: valorile termice sunt mai puţin ridicate vara (în iulie, media lunară depăşeşte cu puţin 15 0C),
iar media lui ianuarie este pozitivă, peste 5 0C. Ca urmare, amplitudinea medie anuală este mică, de
numai 10-12 0C. Zilele cu îngheţ sunt puţine, iar stratul de zăpadă apare foarte rar, şi atunci
fiind subţire şi de scurtă durată. Precipitaţiile, în marea lor majoritate de natură frontală, depăşesc
1000 mm/an, cu un maxim la sfârşitul toamnei şi începutul iernii, când se intensifică activitatea
ciclonică generată de minimele subpolare, cum este, de exemplu, Depresiunea Islandeză. Vara,
ploile sunt mai puţin frecvente, ca urmare a extinderii spre latitudini temperate a dorsalelor
anticiclonilor subtropicali de pe oceane (de exemplu, dorsala Anticiclonului Insulelor Azore). În cazul
prezenţei pe litoral a unor lanţuri muntoase orientate perpendicular pe direcţia circulaţiei vestice
predominante, cantităţile anuale de precipitaţii cresc foarte mult (de exemplu, cei 6655 mm de la
Henderson Lake, din Munţii Coastei din V Canadei, ceea ce reprezintă maximul pluviometric pentru
continentul America de Nord). Nebulozitatea este ridicată, astfel încât durata de strălucire a Soarelui
nu depăşeşte 1800-2200 ore/an. Ceaţa este frecventă, dar nu de durată, pentru că ea este predominant
de origine frontală, nu radiativă. Zone tipice pentru acest climat sunt: faţada atlantică a Europei de V
şi de NV; litoralul pacific al Americii de Nord între 40-600 lat. N (mai răcoros în sectorul nordic, în
timp ce în sectorul sudic este tot răcoros, dar cu secetă de vară); litoralul chilian la S de localitatea
Valdivia (climat relativ blând iarna, respectiv mai răcoros şi cu o instabilitate mai mare vara). Ca
staţie reprezentativă, a fost considerată staţia Brest, din extremitatea vestică a Franţei (fig. 24).
Climatul temperat al ţărmurilor de est poate avea caracter musonic, cum se întâmplă în NE
Chinei, NE Peninsulei Coreea, litoralul pacific al Federaţiei Ruse, N Japoniei. Verile sunt relativ calde
şi umede, iar iernile sunt reci (media lunii ianuarie este sub -5 0C, uneori chiar şi sub -10 0C, cum se
întâmplă în extremitatea estică a Federaţiei Ruse) şi relativ uscate. Ca exemplu, este climagrama
staţiei meteorologice Vladivostok (fig. 25), cel mai mare port al Federaţiei Ruse la Oceanul Pacific.
Varianta nemusonică a acestui tip de climat se întâlneşte pe litoralul atlantic al Canadei şi în sectorul
nordic al litoralului atlantic al SUA. Aici regimul termic şi cel pluviometric sunt mai echilibrate.
Vara, climatul este cald şi foarte umed, fapt care crează o stare de disconfort şi presupune existenţa
obligatorie a instalaţiilor de aer condiţionat în spaţiile închise. În sezonul de iarnă, cu temperaturi
medii lunare uşor pozitive, sunt posibile puternice furtuni de zăpadă (blizzard, în terminologia nord-
americană). Acest tip de climat este ilustrat prin climagrama staţiei meteorologice New-York (fig. 24).
Climatul temperat oceanic se diferenţiază net de climatul temperat continental. Principala cauză
este reprezentată de efectul moderator al apei, accentuat de prezenţa curenţilor oceanici calzi şi
de frecvenţa mare a vânturilor de vest. Astfel, climatul este relativ blând şi umed în timpul iernii,
respectiv răcoros, dar tot umed, vara. Temperaturile medii lunare sunt pozitive în tot cursul anului, iar
amplitudinea termică medie anuală este foarte mică (sub 10 0C). Umezeala ridicată explică şi
frecvenţa mare a ceţurilor, mai ales în zonele oceanice unde se întâlnesc curenţi oceanici calzi
cu cei reci. Astfel, la Grand Banks, în insula Newfoundland sau Terra Nova, situată în apropierea
Peninsulei Labrador din America de Nord, numărul mediu anual de zile cu ceaţă este de 120, cea
mai mare valoare de pe Glob pentru zone joase. De remarcat este şi viteza mare a vântului, din cauza
frecării mai reduse a aerului în mişcare cu suprafaţa acvatică. Astfel, cele mai mari viteze medii ale
vântului se întâlnesc deasupra suprafeţelor oceanice situate la latitudini medii în Emisfera Sudică
(inelul circumterestru al vânturilor de vest sau vânturilor „urlătoare’). Pentru a exemplifica
acest tip de climat, s-a ales climagrama staţiei meteorologice din Torshavn (însulele Faröer, din bazinul
nordic al Oceanului Atlantic) (fig. 25).

3.2.3. Climatele reci. Se întâlnesc la latitudini mai mari de 60-650, în ambele emisfere. Din cauza
condiţiile climatice vitrege, nu sunt prea accesibile turiştilor obişnuiţi, cu excepţia regiunilor
subarctice din Emisfera Nordică, unde, în părţile nordice ale Norvegiei, Suediei, Finlandei, Rusiei,
Canadei, ca şi în statul Alaska ce aparţine SUA, infrastructura modernă existentă (şosele, aeroporturi,
baze moderne de cazare) oferă posibilitatea unor excursii în deplină siguranţă. Principalele atracţii
turistice ale acestor regiuni sunt legate de posibilitatea trăirii senzaţiilor oferite de peisajul
caracteristic (tundra, dar şi taigaua), de lumina unei zile polare, de eventualitatea observării unei
aurore polare, de excursiile cu sănii trase de câini, de „safari”-uri cu snowmobilul, de practicarea
schiului, de cunoaşterea unor ferme unde se cresc reni, ca şi de vizitarea localităţii Rovaniemi
din Laponia (Finlanda), unde, conform tradiţiei, se găseşte casa lui Moş Crăciun.
 3.2.3.1. Climatul subarctic (subantarctic) se localizează aproximativ între 60-65 şi 700
latitudine. Are veri scurte, de 2-3 luni, când temperaturile medii lunare sunt uşor pozitive, şi ierni foarte
lungi şi foarte reci.
Climatul subarctic continental se întâlneşte numai în Emisfera Nordică: în partea central-nordică
a Peninsulei Scandinave, în Siberia de Nord şi de Nord-Est (exceptând zonele de litoral), în partea
continentală a provinciei canadiene numită Teritoriul de Nord-Vest, în partea continentală a
Peninsulei Alaska (bazinul fluviului Yukon). Iarna, în condiţiile dominării regimului anticiclonic,
temperaturile medii lunare coboară mult, media lunii ianuarie fiind sub -20 0C, iar în NE Siberiei sub
-45 0C. În luna iulie media temperaturii trece de 15 0C. Astfel, rezultă cele mai mari amplitudini
termice anuale de pe Glob, recordul, care este şi unul mondial, deţinându-l staţia Verhoiansk (Siberia de
NE), cu 62,5 0C.
Precipitaţiile au origine frontală, cad mai ales în sezonul scurtei veri, sumele anuale, în jur de
500 mm, fiind suficiente pentru dezvoltarea pădurilor de conifere (taigaua). Totuşi, peisajul vegetal
cel mai caracteristic este reprezentat de tundră, ale cărei plante oferă o adevărată explozie de culori
în perioada de înflorire de la începutul scurtei veri. Pentru ilustrarea sintetică a acestui tip de climat a
fost aleasă climagrama staţiei meteorologice Verhoiansk (fig. 25).
Climatul subarctic (subantarctic) oceanic este marcat de influenţa moderatoare a apei.
Astfel, temperaturile medii ale lunilor de iarnă sunt evident mai ridicate decât în zonele continentale
(-5 0C în luna februarie), mediile lunilor de vară sunt pozitive (5 0C în luna august), prin urmare şi
amplitudinile anuale sunt mult mai mici, în jur de 10-15 0C. Prezenţa arealelor de joasă presiune
(minimele subpolare) facilitează creşterea cantităţilor de precipitaţii, mediile anuale depăşind 500 mm.
Acest climat este caracteristic pentru: litoralul nordic al Peninsulei Scandinavice; Islanda; litoralul de
SE şi de SV al Groenlandei; N Peninsulei Labrador; partea sudică a Insulei Baffin; litoralul de NV al
Peninsulei Alaska; litoralul de NE al Siberiei; regiunile acvatice circumantarctice (sectoarele sudice
ale Oceanului Pacific, Atlantic şi Indian). În apele de la latitudini subpolare apar frecvent icebergurile
desprinse din gheţarii de şelf, din banchiza de gheaţă sau din gheţarii de calotă continentală din
Groenlanda sau Antarctida. Ca staţie meteorologică reprezentativă pentru acest tip de climat a fost
aleasă staţia de pe insula Jan Mayen (bazinul nordic al Oceanului Atlantic) (fig. 25).
3.2.3.2. Climatul arctic (antarctic) este caracteristic celor mai mari latitudini, cele de peste 70 °.
În aceste zone bilanţul radiativ-caloric anual este negativ, consecinţă a cantităţii mici de radiaţie solară
ajunsă la suprafaţa terestră în condiţiile unui unghi de incidenţă minim al razelor, ca şi al albedoului
foarte ridicat, cauzat de prezenţa gheţurilor şi zăpezilor permanente. Răcirea radiativă a aerului
este foarte intensă, în special iarna, apărând astfel puternice inversiuni de temperatură. Cantităţile de
precipitaţii sunt foarte reduse, sub 200 mm/an, iar vânturile generate de gradienţii barici dezvoltaţi
între maximele barometrice polare şi minimele subpolare ating viteze deosebit de mari (vânturile
polare estice).
Climatul arctic (antarctic) continental este cel mai aspru climat de pe Glob, cu deosebire cel
antarctic, care caracterizează regiuni de uscat cu altitudini mari. Astfel, în zona Polului Sud temperatura
medie anuală coboară sub -50 0C, tot aici înregistrându-se şi extrema termică absolută de pe Pământ, -
89,2 0C la Vostok, staţiune ştiinţifică de cercetări aparţinând Federaţiei Ruse. În Groenlanda centrală,
temperaturile sunt ceva mai puţin coborâte, cu valori medii anuale în jur de -30 0C. Precipitaţiile sunt, de
asemeea, foarte reduse, ele scăzând în interiorul Antarcticii sub 50 mm/an, lucru explicat, în primul
rând, prin umezeala foarte redusă a aerului. Precipitaţiile sunt sub formă de acicule de gheaţă, specifice
regimului anticiclonic sau, eventual, apar ninsori foarte slabe de origine frontală. Climatul arctic
continental este exemplificat prin climagrama staţiei meteorologice Eureka, situată în insula Ellesmere,
din arhipelagul nord-canadian (fig. 26).
Climatul arctic oceanic este caracteristic mai ales Emisferei Nordice, respectiv bazinului
Oceanului Îngheţat de Nord (Oceanul Arctic), ca şi mărilor adiacente acestuia şi ţărmurilor lor din N
Americii de Nord, Europei şi Asiei. În Emisfera Sudică acest climat caracterizează suprafeţele
acvatice din jurul Antarctidei, precum şi ţărmurile continentului alb. Din cauza efectului moderator al
apei, temperaturile sunt mai puţin coborâte faţă de cele din climatul arctic şi antarctic continental.
Astfel, mediile anuale sunt cuprinse între - 10...-20 0C, mediile lunilor de vară sunt uşor pozitive, iar
mediile lunilor cele mai reci nu coboară sub -25 0C. Vara se observă o nebulozitate stratiformă mai
pronunţată, iar ceţurile sunt frecvente. Precipitaţiile (sub formă solidă), sunt mai mari decât în
climatul arctic (antarctic) continental, ele ridicându-se la 100-200 mm/an. Cele mai multe ninsori cad
vara, ca urmare a trecerilor depresiunilor barice venite dinspre minimele subpolare. Vânturile sunt
puternice, în special iarna (furtuni de zăpadă). În aceste regiuni este foarte caracteristică
prezenţa gheţii plutitoare (banchiza), a cărei suprafaţă, în prezent, este în regres, ca urmare a
perioadei actuale de încălzire globală a climei. Climagrama reprezentativă pentru acest climat este
cea a staţiei meteorologice din insula Vranghel (fig. 26), situată în apropierea litoralului nord-asiatic, între
Marea Siberiei de Est şi Marea Ciukotsk.
Sub raport turistic, climatul arctic şi cel antarctic sunt neimportante, din cauza condiţiilor climatice
total improprii vieţii şi activităţii omului. Totuşi, există şi amatori de sporturi extreme, respectiv
persoane care, din diferite motive, doresc să ajungă la aceste latitudini mari, inclusiv să atingă Polul
Nord sau Polul Sud. Numărul lor este însă foarte mic, aşa încât aceşti temerari nu pot fi încadraţi
fenomenului turistic obişnuit.

Tema de reflecţie nr.2: Prin prisma caracteristicilor lor specifice, analizaţi importanţa
climatelor Europei pentru diferite tipuri de activitaţi turistice în aer liber.

Lucrarea de verificare nr. 2

Instrucţiuni:
Lucrarea de verificare implică activităţi care necesită cunoaşterea modului
II şi a bibliografiei obligatorii indicate. Răspunsurile la întrebări vor fi transmise
prin e-mail tutorelui pentru comentarii, corectare şi evaluare.
Pe prima pagină a lucrării se vor scrie următoarele:
- Titulatura acestui curs;
- Numărul lucrării de verificare;
- Numele şi prenumele cursantului (se vor menţiona pe fiecare pagină);
- Adresa cursantului.

Sarcinile care trebuie rezolvate sunt următoarele:

1. Cum este organizată activitatea de prognoză meteorologică în România ? 1p
2. Care sunt principalele mijloace tehnice utilizate în prognoza pe termen scurt ? 1p
3. Care sunt principalele metode de evaluare a potenţialului climatic al unei regiuni ? Daţi
câteva exemple concrete. 1p
4. Care sunt scopurile pe care trebuie să le atingă o clasificare climatică ? 1p
5. Care sunt climatele din zona caldă care favorizează activităţile turistice ? Exemple
concrete de regiuni turistice cu astfel de climate. 1p
6. Daţi câteva exemple de zone turistice importante de pe Glob care pot fi afectate de ciclonii
tropicali. 1p
7. În ce constă potenţialul turistic ridicat al climatului mediteranean ? Exemple de regiuni,
inclusiv staţiuni turistice, cu un astfel de climat. 1p
8. Care este tipul de climat cu cel mai ridicat potenţial pentru practicarea sporturilor de iarnă ?
Argumentaţi răspunsul şi daţi exemple de regiuni turistice importante pentru astfel de activităţi. 1 p
9. Enumeraţi câteva obiective turistice specifice climatului subarctic continental. Daţi
exemple de zone turistice aparţinătoare acestui tip de climat. 1p
10. Din oficiu: 1p

Lucrarea de verificare se va preda la data prevăzută în calendarul disciplinei

Fig. 17. Harta climatelor Globului, după B. P. Alisov (citat de Gh. Pop, 1988
 Valorile medii lunare și anuale ale temperaturii aerului ('C) și precipitațiilor atmosferice (mm) la
stafiile meteorologice care ilustreazll tipurile de climet

Stafia
..: ometeo Medii lunare =o cu
� c:
cu

I F M A M I I A s 0 N 0
1. Singapore T°C 26,1 26,7 27,2 27,2 27,8 27,2 27,2 27,2 27,2 26,7 26,7 26,7 27,0

2°N; 104°E;10 m Rmm 252 173 133 188 173 173 170 196 178 208 254 256 2354

2. Bogota T°C 13,2 13,6 14,3 14,3 14,1 13,7 13,2 13,3 13,3 13,5 13,6 13,5 13,6

5°N; 74°v; 2556 m Rmm 38 48 66 96 103 60 48 38 53 158 140 93 941

3. Campo T°C 23,4 24,3 25,1 24,6 23,9 23,2 22,3 22,3 23,0 23,3 23,6 23,4 23,5
2°N; 1 o0E; 27 m Rmm 113 150 196 273 362 206 73 138 454 500 238 88 2791

4. Bamako T°C 25,3 27,0 31,0 32,5 32,0 28,8 27,0 26,1 27,1 28,0 27,1 25,2 28,1
13°N; 8°v; 331 m Rmm 1 1 3 15 59 144 222 295 195 55 10 0
5. Mum bay T°C 24,3 24,9 26,9 28,7 29,9 29,1 27,5 27,1 27,4 28,3 27,5 25,9 27.3
(Bombay)
19°N; 73°E; 11 m Rmm 2 1 0 3 16 520 709 419 297 88 21 2 2078
6. AddisAbeba T°C 15,9 16,4 17,9 17,6 17,8 16,6 15,0 15,0 15,6 15,8 15,2 15,6 16,2
9°N; 39°E;2440 m Rmm 14 37 70 85 90 134 285 295 196 21 13 6 124&
7. Fort-<le-France T°C 23,5 23,5 24,0 24,7 25,4 25,7 25,6 26,0 25,9 . 25,6 25,2 24,2 24,9
15°N; 61°v;146 m Rmm 96 68 58 82 126 160 214 221- 232 221 230 126 1840

8. In Salah T°C 13,0 15,6 20,0 25,0 26,1 35,0 36,5 35,6 32,8 26,7 18,9 14,4 25,0

27°N; 3°E; 276 m Rmm 2 3 0 0 0 0 0 2 0 0 5 3 15

9. Ciudad de Mexico T 0
e 12,1 13,8 16,1 17, 1 17,4 17,0 15,9 15,9 15,6 14,7 13,3 12,2 15,1
19°N;99°v;2259 m Rmm 8 5 10 23 55 118 160 145 129 49 17 6 725
10 Villa Cisneros T0 e 17,5 18,3 19,1 19,4 20,0 21,1 22,0 22,8 23,0 22,5 22,1 18,3 20,5
24°N; 16°v; 10 m Rmm 2 2 2 2 3 0 2 5 36 3 5 25 87
11 Miami T°C 19,1 19,9 21,4 23,4 25,3 27,1 27,7 27,9 27,4 25,4 22,4 20,1 24,0
26°N; 80°v; 3 m Rmm 52 47 58 99 164 187 171 1n 241 209 72 42 1519
12 Honolulu T
0
e 22,5 22.4 22,7 23,4 24,4 25,5 26,0 26,3 26,2 25,7 24,4 23,1 24,4
21°N; 158°v;15 m Rmm 96 84 73 33 25 8 11 23 25 47 55 76 556
13 Bagdad T°C 9,3 11,6 15,1 20,0 26,0 30,7 33,4 33,6 30,0 24,6 16,4 11,4 21,8
33°N; 44°E; 60 m Rmm 33 53 40 22 6 0 0 2 0 1 26 44 227
14 Lhasa T
0
e -2,5 0,4 3,8 7,6 12,0 15,1 15,3 14,2 12,5 7,4 1,1 -2,0 7,1
3a°N;91 °E;3685m Rmm 1 13 8 5 25 63 122 89 66 13 3 0 408
15 Aten a T°C 9,3 9,9 11,3 15,3 20,0 "24,6 27,6 27,4 23,5 19,0 14,7 11,0 17,8
38°N; 24°E;107 m Rmm 62 36 38 23 23 14 6 7 15 51 56 71 402
16 Shanghai T0 e 4,0 7,8 13,4 18,6 22,9 26,8 25,8 22,7 17,4 11, 1 5,6 5,0 15,1
31°N; 121°E; 10m Rrnm> 50 59 84 93 94 180 148 145 128 72 50 36 1139
17 Ponta Delgada T
0
e 14,6 14,3 14,3 15,2 16,7 18,9 22,0 22,0 21,0 19,1 16,9 15,6 17,6
38°N; 26°v; 36 m Rmm 71 66 63 55 57 31 21 43 93 72 87 .8 0 739
18 Moscova T
0
e -9,9 -9,5 -4,2 4,7 11,9 16,8 19,0 17,1 11,2 4,5 -1,9 -6,8 4,4
56°N; 38°E;156 m Rmm 31 28 33 35 52 67 74 74 58 51 36 36 575
... 19 Omsk T°C -19,2 -17,7 -11,4 2,3 11,3 17,2 18,8 16,2 10,4 2,2 -7,3 -16,5 0,5
55°N; 74°E; 94 m Rmm 8 6 9 18 30 53 72 46 33 23 15 12 325
Fig. 18. Temperaturile și precipitațiile medii lunare și anuale de la stațiile meteorologice
nominalizate în text
 Fig. 19.
Climagrame
 Fig. 20.
Climagrame
Fig. 21 Climagramă
 Fig. 22.
Climagrame
 Fig. 23.
Climagrame
 Fig. 24.
Climagrame
 Fig. 25.
Climagrame
 Fig. 26.
Climagrame