UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI”, CLUJ-NAPOCA

Centrul de Formare Continuă, Învăţământ la Distanţă și cu Frecvență Redusă

Facultatea de Geografie
Specializarea: GEOGRAFIA TURISMULUI (ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ)
Disciplina: GIS ÎN TURISM

SUPORT DE CURS

ANUL I
SEMESTRUL 1

Cluj – Napoca
UNIVERSITATEA „BABEŞ-BOLYAI” CLUJ-NAPOCA
FACULTATEA DE GEOGRAFIE
ANUL UNIVERSITAR: 2021-2022
ANUL I/SEMESTRUL I
SPECIALIZARE: GEOGRAFIA TURISMULUI (ÎNVĂŢĂMÂNT LA DISTANŢĂ)
SYLLABUS
DISCIPLINA: GIS ÎN TURISM

I. Date de identificare ale titularului de curs şi a cursului

1) Date de contact ale titularului de curs 2) Date de identificare a cursului

Nume: Conf. univ. dr. MAN TITUS CRISTIAN
Birou: Birou M1, sediul Facultăţii de Geografie,
Str. Clinicilor, nr. 5-7 (la mansardă)
Telefon: 0264-596116 (zilnic între orele 1000-
1800)
Fax: 0264-591906
E-mail: titus.man@ubbcluj.ro
Numele cursului: GIS în turism
Codul cursului: GLR2303
Anul, Semestrul: anul I, semestrul I
Tipul cursului: obligatoriu
Pagina web a cursului: postat pe platforma
MsTeams
Tutori: Conf. univ. dr. Man Titus

Consultaţii: luni, orele 1000-1200

II. Condiţionări şi cunoştinţe prerechizite

Participarea la cursul GIS ÎN TURISM nu este condiţionată de parcurgerea şi promovarea

vreunei discipline aferente semestrelor I şi II de studii, din anul I, de către studenţii specializării
GEOGRAFIA TURISMULUI, modul Bologna. Însă, asimilarea şi înţelegerea eficientă a conţinuturilor
ştiinţifice promovate şi susţinute în cursul de faţă, poate fi mult facilitată de prezenţa şi înţelegerea
conţinuturilor predate la următoarele discipline aferente semenstrului I, din anul I de studii:
INTRODUCERE ÎN GEOGRAFIE sau POTENŢIALUL TURISTIC AL RELIEFULUI ŞI
VALORIFICAREA LUI, discipline care pot contura o imagine generală a coordonatelor majore
prin care elemente specifice din învelişul geografic pot fi cartografiate în vederea caracterizării
fenomenului turistic de pe un anumit teritoriu. În consecinţă, aceste prerechizite sunt foarte utile în
rezolvarea problemelor aferente fiecărui modul şi, respectiv, în promovarea examenului de evaluare
finală.

III. Descrierea cursului

Cursul GIS în turism urmăreşte abordarea noţiunilor de bază (concepte, tehnici şi programe)
implicate în procesul de creare, prelucrare şi actualizare a hărţilor în format digital. Subiectele
principale sunt constituite de sursele de date, procesul de abstractizare, sistemele de referinţă, scară,
proiecţie, acurateţe şi interpretare a hărţilor. Cursul are şi un pronunţat caracter practic, unul dintre
obiectivele sale fiind obţinerea de către studenţi a deprinderilor de creare şi analiză a hărţilor. El este
centrat pe următoarele aspecte şi obiective ştiinţifice:
a) Cunoaşterea instrumentelor de cartografiere digitală turistică în vederea caracterizării
fenomenelor şi proceselor asociate domeniului turismului;
b) Având drept suport cunoştinţele geografice generale, dobândite la disciplinele parcurse
(INTRODUCERE ÎN GEOGRAFIE, GEOGRAFIA GENERALĂ A TURISMULUI sau
POTENŢIALUL TURISTIC AL RELIEFULUI ŞI VALORIFICAREA LUI) studenţii vor putea
inventaria şi cartografia, la diverse niveluri elementele spaţiului geografic (mediul de viaţă,
climat, peisaj, resursele naturale etc).
c) Prin parcurgerea acestui curs studentul geograf de la specializarea Geografia
Tursimului va avea o imagine edificatoare asupra modului în care, prin concepte, tehnici şi
programe cartografice specifice pot fi reprezentate realităţi ale fenomenului turistic, se pot
realiza diagnoze şi prognoze pe domenii legate în mod direct sau asociate domeniului turismului;
d) Importanţa practică a cursului rezidă tocmai în temeinica, riguroasa şi profunda
cunoaştere a tehnicilor cartografice aplicate pe plan mondial la reprezentarea carateristicilor
fizico-geografice şi socio-economice în vederea realizării unor hărţi turistice
sau a unor baze de date cartografice spaţiale digitale care vin în sprijinul analizei
fenomenelui turistic prin includerea lor în alte baze de date specializa, pagini WEB sau
enciclopedii multimedia. Valenţele practice menţionate sunt dublate de rezolvarea unor
aplicaţii practice existente în cadrul fiecărui modul de studiu şi care pun studentul în faţa
unor situaţii concrete de analiză, sinteză şi decizie, pentru diverse sisteme teritoriale.

IV. Organizarea temelor în cadrul cursului

a) Cursul GIS ÎN TURISM este structurat pe 4 module de învăţare ce corespund principalelor
abordări tematice:
• Istoricul cercetărilor cartografice ;
• Cartografiere digitală şi GIS – sisteme de reprezentare;
• Tehnici de introducere a datelor spaţiale;
• Procesul de modelare în GIS.
Fiecare din temele de mai sus este dublată de o serie de aplicaţii practice referitoare la crearea,
analiza, înţelegerea şi interpretarea corectă a pricipalelor tipuri de hărţi turistice.
Temele majore propuse, acompaniate de aplicaţiile practice aferente fiecărei teme s-au dovedit
în timp, a fi, o modalitate extrem de pragmatică şi facilă de interpretare şi înţelegere corectă.
b) Fiecare temă/modul (conţinuturile cursului şi aplicaţiile practice aferente) vor putea fi consultate pe
Platforma MsTeams.
Descrierea conceptelor majore pentru fiecare temă/modul şi pentru fiecare aplicaţie practică
aferentă fiecărei teme/modul pot fi găsite în syllabusul cursului.
c) Obiectivele general al cursului şi Organizarea.
Obiectivele generale ale cursului GIS ÎN TURISM au menirea de a ghida studenţii pentru:
• obţinerea de către studenţi a deprinderilor de creare şi analiză a hărţilor;
• receptarea principalelor tipuri de hărţi;
• aplicarea cunoştinţelor teoretice dobândite în procesul complex de cartografiere
în crearea diverselor tipuri de baze de date şi hărţi digitale.
Cursul va fi structurat în patru părţi, aferente celor patru module prezentate mai sus:
• Istoricul cercetărilor cartografice ;
• Cartografiere digitală şi GIS – sisteme de reprezentare;
• Tehnici de introducere a datelor spaţiale;
• Procesul de modelare în GIS.
V. Formatul şi tipul activităţilor implicate de curs (sarcinile practice ale studentului)
a) Sarcini
La acest curs veţi avea de realizat mai multe sarcini (rezolvarea unor aplicaţii practice) a căror
pondere totală în nota finală va fi de 50%; restul de 50% constituie evaluarea cunoştinţelor finale
dobândite în cadrul cursului. Sarcinile sunt centrate pe rezolvarea unor probleme concrete induse de
procesul de cartografiere digitală şi analiză GIS.
Veţi fi anunţaţi (prin e-mail) când o nouă sarcină a fost afişată on-line. Este în avantajul
dumneavoastră să realizaţi sarcinile propuse la scurt timp după ce ele au fost afişate, deoarece termenele
limită trebuie respectate strict. Datele limită de evaluare a sarcinilor propuse anterior vor fi, de asemenea
comunicate iniţial (atenţie!!! unele sarcini vor avea termen limită în decursul primelor trei săptămâni
de la începerea cursului).
 b) Teme de casă
Pentru fiecare modul citiţi secţiunea aferentă din suportul de curs (autor, Man, Titus), din
cursul Iniţiere în GIS şi Teledetecţie (autor, Imbroane, Al.-1999, Edit. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca) şi din îndrumătorul de lucrări practice (autori Fodorean, I, Man, T., Moldovan, C.-2008,
Curs practic de Cartografie şi GIS, Centrul de Multiplicare al UBB). Luaţi notiţe pentru a înţelege
mai bine informaţiile şi pentru a studia mai târziu.
Temele de casă vor fi prezentate cu ocazia fiecărei întâlniri modulare, sau trimise pe una din
adresele de mail menţionate mai sus; pondereea lor în nota finală de promovare a examenului va fi de
50%.
c) Examenul
După ce aţi rezolvat toate aplicaţiile practice aferente pregătirii preliminare (a căror pondere în
nota finală va fi de 50%) este momentul să studiaţi pentru examenul final (cu pondere de 50% în nota
finală). Pentru examenul final veţi învăţa din suportul de curs şi din cursul Iniţiere în GIS şi Teledetecţie.
d) Comunicarea on-line: Anunţuri, E-mailuri şi Forum de discuţii
Majoritatea informaţiilor vă vor fi transmise prin intermediul secţiunii Anunţuri de pe platforma
MsTeams, precum şi prin intermediul e-mail-ului. În consecinţă, consultarea zilnică a e-mail-ului şi
a Site-ului Facultăţii de Geografie este o sarcină absolut necesară. Sunteţi responsabili de alua la
cunoştinţă toate informaţiile pe care vi le trimitem prin intermedioul celor două surse de informaţie
deja menţionate. Este responsabilitatea dumneavoastră să vă păstraţi la zi adresa de e-mail.

VI. Bibliografie obligatorie

Sursele bibliografice obligatorii sunt:
1. Clarke, K., C. (1995), Analytical and Computer Cartography. 2nd edition, Englewood Cliffs,
N.J.: Prentice-Hall, Inc.
2. Dent, B., D. (1996), Cartography - Thematic Map Design, 4th edition, Dubuque, I.A.: Wm. C.
Brown Publishers.
3. Fodorean, I, Man, T., Moldovan, C.(2008), Curs practic de Cartografie şi GIS, Centrul de
Multiplicare al UBB
4. Imbroane Al., M. (1999), Iniţiere în GIS şi teledetecţie, Edit. Presa Universitară Clujeană,
Cluj-Napoca.
5. Irimus, I., A., Vescan, I., Man, T. (2005), Tehnici de cartografiere, monitoring şi analiză GIS,
Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj
6. Madej, E. (2000), Cartographic Design Using Arcview GIS, Onword Press.
7. Maguire, D., J. (1989), Computers in Geography, Longman, Harlow.
8. Man, T. (2004), Iniţieri practice în GIS, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de
Geografie, 77 pag., Cluj-Napoca.
9.* * * (199*), Understanding GIS. The ARC/INFO Method, ESRI, Redland, USA.
10. * * * (1996), ArcView GIS, ESRI, Redland, USA.

Lucrările menţionate se găsesc la Biblioteca Facultăţii de Geografie şi la Biblioteca Centrală

Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca. În suportul de curs, la finele fiecărui modul sunt precizate
atât referinţele bibliografice obligatorii, cât şi cele facultative. Sursele bibliografice au fost astfel
stabilite încât să ofere posibilitatea adâncirii nivelului de analiză şi, implicit comprehensiunea fiecărei
teorii.
Lucrările “Fodorean, I, Man, T., Moldovan, C.(2008), Curs practic de Cartografie şi GIS,
Centrul de Multiplicare al UBB”,” Imbroane Al., M. (1999), Iniţiere în GIS şi teledetecţie, Edit. Presa
Universitară Clujeană, Cluj-Napoca.” sunt referinţele obligatorii principale pentru cursul GIS ŞI
CARTOGRAFIERE DIGITALĂ ÎN TURISM.
Ambele lucrări pot fi împrumutate de la Biblioteca Facultăţii de Geografie (Cluj-Napoca, Str,
Clinicilor, nr.5-7, etajul 2) sau de la Biblioteca Centrală Universitară „Lucian Blaga” Cluj-Napoca sau
pot fi comandate de la autori.
 VII. Materiale şi instrumente necesare
Optimizarea secvenţelor de învăţare/formare reclamă accesul studenţilor de la specializarea
Geografia Turimului, forma de învăţământ „Învăţământ la Distanţă” la urmâtoarele resurse:
• Computer conectat la INTERNET (pentru a putea accesa toate informaţiile): date,
termene, suporturi de lucru-hărţi mute, hărţi digitizate, hărţi model, explicaţii etc;
• Imprimantă (pentru tipărirea materialelor-suport, a temelor redactate, a studiilor de
caz şi problematizărilor existente);
• Acces la resursele bibliografice (ex: abonament la Biblioteca Centrală Universitară
„Lucian Blaga”, abonament la Biblioteca Facultăţii de Geografie etc);
• Acces la echipamente de fotocopiere
VIII. Calendarul cursului
Vezi https://portal.portalid.ubbcluj.ro, sectiunea cursuri

IX. Politica de evaluare şi notare

Procesul de evaluare şi stabilirea notei finale la acest curs va avea două componente:
1. însumarea punctajelor obţinute pentru rezolvarea sarcinilor de lucru (aplicaţiilor
practice existente în fiecare din cele patru module): 10 puncte/aplicaţii
practice/modul....40 puncte maxim;
2. nota obţinută la examenul final (derulat în cadrul celei de a patra întâlniri directe): 50
puncte maxim;
3. 10 puncte se acordă din oficiu, rezultând un punctal total maxim de 100 puncte,
aferent notei finale 10.
Fiecare modul cuprinde un număr de 5-10 aplicaţii practice, care vor fi puse la dispoziţia
tutorelui, a cursantului, prin intermediului suportului de curs şi a materialelor bibliografice obligatorii.
De asemenea, fiecare aplicaţie practică va fi discutată în cadrul primelor trei întâlniri cu studenţii,
urmând ca ulterior, ele să fie rezolvate şi transmise titularului de curs. Pentru predarea temelor, se vor
respecta cu stricteţe cerinţele titularului de curs, orice abatere de la acestea aducând după sine penalizări
sau pierderea punctajului corespunzător acelui set de sarcini practice. Evaluarea aplicaţiilor practice se
va face imediat după primirea lor, iar afişarea pe site-ul facultăţii a punctajelor obţinute de către fiecare
student se va realiza în cel mult două săptămâni de la data depunerii/primirii aplicaţiilor. Dacă studentul
consideră că activitatea sa practică a fost subapreciată de către evaluator, atunci poate solicita feed-
back suplimentar prin contactarea directă a evaluatorului sau a tutorelui, prin e-mail sau direct.
Nota finală la acest curs va fi bazată pe procentele cumulate din întreg, iar notele vor avea la
bază criterii de performanţă.
Pentru obţinerea unui punctaj complet este nevoie de rezolvarea tuturor aplicaţiilor practice
existente şi de prezenţa la examenul final, punctele fiind cumulate din aceste două forme de evaluare;
lipsa uneia dintre aceste două componente se soldează cu lipsa notei finale din ecuaţia de notare şi,
implicit nepromovarea examenului la disciplina GIS ŞI CARTOGRAFIERE DIGITALĂ ÎN TURISM

X. Elemente de deontologie academică

Corpul profesoral al Facultăţii de Geografie din cadrul Universităţii „Babeş-Bolyai” Cluj-
Napoca, pleacă întotdeauna de la premisa conform căreia, studenţii acestei facultăţi, indiferent de
formula educaţională pe care o adoptă (zi/ID) şi specializarea urmată, sunt persoane mature şi
responsabile. Totuşi, pentru a evita eventualele situaţii în care se pune în discuţie onestitatea
cursantului, trebuie să stabilim de la bun început ce constituie fraudă. O formă concretă de fraudă este
plagiatul.
Prin urmare, doresc şi pretind ca dumneavoastră să fiţi unica persoană care realizează sarcinile
stabilite pentru acest curs (şi nu altcineva). Dacă utilizaţi idei sau fragmente din scrierile altei persoane
şau resurse suplimentare pentru realizarea sarcinilor de lucru, trebuie să citaţi, iar lucrările respective
să fie menţionate în bibliografia dumneavoastră. Suplimentar, vă rugăm să consultaţi politica
Universităţii „Babeş-Bolyai” privin plagiatul şi să reflectaţi asupra consecinţelor ce decurg dintr-o
astfel de atitudine ingrată.
 Pentru eventuale explicaţii suplimentare, chiar şi pentru exemple concrete, vă stau la
dispoziţie.

XI. Studenţi cu nevoi speciale

Nevoile speciale se referă la o serie de dizabilităţi fizice, dizabilităţi de învăţare/receptare, cele
datorate lipsei de cunoştinţe, deprinderi şi prerechizite aferente acestui curs. Studenţii care, din
nefericire se pot afla într-una din aceste situaţii sunt rugaţi să mă contacteze la începutul cursului
pentru a putea interveni şi ajusta situaţia (spaţii special amenajate etc) pentru ca rezultatele la final să
fie cele scontate.

XII. Strategii de lucru recomandate

Vă recomand să vă alocaţi cel puţin la fel de mult timp pentru studiul fiecărei teme/modul şi
pentru realizarea sarcinilor practice, cu varianta în care, a-ţi fi studiat acest curs în formula”învăţământ
de zi”. Stabiliţi-vă un orar zilnic pe care să îl rezervaţaţi studiului la această disciplină.
Puteţi începe prin a vă realiza un calendar săptămânal cu toate cursurile dumneavoastră,
timpul alocat pentru activităţile impuse de locul de muncă şi de alte obligaţii.
Încercaţi pe cât posibil să vă încadraţi în următoarele rigori:
• pregătiţi-vă pentru sarcinile ce le aveţi de rezolvat, citind din timp părţile relevante
din suportul de curs; rezolvaţi exemplele oferite; rezolvaţi aplicaţiile din suportul de
curs;
• încercaţi să rezolvaţi toate aplicaţiile existente; dacă întâmpinaţi dificultăţi, e-mailul
meu vă stă la dispoziţie pentru explicaţii suplimentare; trimiteţi-mi un e-mail cu
problema la care v-aţi blocat pentru a vă oferi soluţia corectă;
• citiţi cu atenţie instrucţiunile de urmat pentru rezolvarea fiecărei aplicaţii practice;
de cele mai multe ori, este precizată forma în care sunt aşteptate răspunsurile
dumneavoastră;
• vă rog să puneţi întrebări; curiozitatea şi întrebările diverse (la obiect) constituie ul
element esenţial pentru învăţare);
• încercaţi să contactazi un student, coleg cu dumneavoastră la aceeaşi specializare,
forma la zi, pentru a vă consulta în cazul unor dificultăţi.
Respectând cerinţele şi rigorile impuse de către acest curs, el văpoate oferi o amplă deschidere
către orizonturile largi şi complexe ale Cartografiei Digitale şi ale Sistemelor Informatice Geografice.

CLUJ-NAPOCA Conf. univ. dr.

Titus Cristian MAN

Modulul 1 - ISTORICUL CERECETARILOR CARTOGRAFICE. ELEMENTELE
PLANURILOR SI HARTILOR

a) Scopul modulului:țeÎlengerea conceptelor cartografice majore și preluarea lor în

cartografia digitală

b) Obiectivele modulului: Cunoașterea principalelor noțiuni legate de cartografie

și cartografiere digitală: istorcul cercetărilot, principalele contribuții la dezvoltarea
domeniului, elementele hărților și tipuri de hărți.

c) Schema logică a modulului:

- puncte de vedere cu privire la dezvoltarea cartografiei, a cartografiei digitaleși apariția
Sistemelor Informaționale Geografice ca disciplină.
- prezentarea elementelor planurilor și hărților

d) Conținutul informațional detaliat

- se regăsește în cadrul bibiliografie selective atașate

SCURT ISTORIC AL CARTOGRAFIEI

Informaţiile documentare despre hărţi ne arată că ele au existat încă dinaintea erei
noastră: au fost găsite schiţe primitive la egipteni, chinezi, canadieni, amerindieni realizate pe
suporturi foarte variate începând de la os, coji de copac, nisip, lemn, pietre, etc. Conţinutul
acestor schiţe se referă la suprafeţe restrânse şi reprezintă diferită elemente ale cadrului
natural ca reţeaua hidrografică, lacurile, pădurile, peşterile.
Cea mai veche hartă ajunsă în România, zgâriată pe o tablă de argint este a
Mesopotamiei, datând din sec. XIV-XV î.e.n.
Primele hărţi propru-zise apar la grecii antici. Cea dintâi hartă grecească a fost
construită de ANAXIMADRU din MILET şi cuprinde lumea cunoscută a timpului său,
înconjurată de OKEANOS, în ipoteza Pământului plan.
Cele mai remarcabile rezultate cartografice în antichitate au fost construirea primului
glob geografic de către CRATES şi imaginarea primelor sisteme de proiecţie de către HIPARH
(sec. II î.e.n.) şi PTOLEMEU (sec. II e. n.).
Romanii n-au îmbogăţit cu nimic baza teoretică a reprezentărilor cartografice, chiar
dacă au întocmit şi ei hărţi numite itinerarii, necesare în războaiele lor de expansiune. O astfel
de hartă este Tabula Peutingeriană.
În feudalism, dezvoltarea comerţului atrage după sine întocmirea hărţilor legate de
necesităţile practice. Astfel se construiesc hărţi marine de către italieni, cunoscute sub numele
de portulane, care se refereaua de obicei la o bazinul unei singure mări.
Secolul al XVI-lea se caracterizează printr-o fructuoasă şi valoroasă activitate
cartografică, cei mai importanţi reprezentanţi ai acestei perioade fiind MERCATOR şi
ORTELIUS (olandez). Mercator publică în anul 1578 un prim atlas de hărţi geografice după
hărţile lui Ptolemeu, dar reconstituite şi corectate de el. La întocmirea hărţilor, utilizează
proiecţia cartografică şi propune mai multe proiecţii, dintre care una pentru navigaţie, care îi
poartă numele, fiind folosită şi în prezent.
Sec. al XVII-lea este cunoscut prin apariţia unor atlase, care pe lângă hărţile respective
conţineau şi texte.
 Din secolul al XVIII-lea merită amintită activitatea de întocmire a hărţilor la scări
mijlocii şi mari. Prima hartă topografică este harta Franţei a lui Cassini la scara 1:86400.
În anul 1871 are loc primul congres de geografie, unde se pune problema alegerii
meridianului de origine sau a primului meridian, probleme rezolvată în 1884 la o conferinţă
special convocată la Washington, când s-a ales ca meridian de origine meridianul
observatorului de la Greenwich.
La sf. sec. al XIX-lea (1891), la Congresul de la Berna, pentru unificarea hărţilor
topografice naţionale într-o hartă internaţională s-a adoptat propunerea lui A. Penck de a
construi o hartă a globului la scara 1:1.000.000. În 1899 s-a hotărât întocmirea unei hărţi
batimetrice a Oc. Planetar la scara 1:10.000.000 care a apărut în 1904.
Între cele două războaie mondiale s-au realizat diferite tipuri de hărţi şi atlase. Opera
cartografică de importanţă mondială a acestei periade este Marele Atlas Sovietic al Lumii.
După al doilea război mondial, dezvoltarea cartografiei este în plină ascensiune, se
continuă cu întocmirea atlaselor naţionale, a hărţilor topografice pentru noile state apărute,
apariţia unor dicţionare poliglote, organizarea unor conferinţe internaţionale de cartografie,
etc.
După etapele „aproximărilor dimensionale, geometrizării geografiei” şi „aplicării
metodelor statistice în geografie”, anii 1960 marchează debutul etapei informatizării
cartografiei. Această etapă se identifică cu debutul GIS, ea fiind condiţionată de perfecţionarea
rapidă a calculatoarelor.
Volumul imens de informaţii cu care operează cartografia şi-a găsit pentru prima dată
posibilităţile de a fi valorificat (prelucrat) şi validat (în practică) prin GIS. Primii paşi au fost
marcaţi prin constituirea bazelor de date, care ulterior au putut fi utilizate şi de către alţi
beneficiari.
Sistemele Informatice Geografice (Geographical Information Systems – GIS) fac parte
din clasa cea mai răspândită a sistemelor informatice, alături de acestea mai putându-se
deosebi Sisteme Informatice Economice, Energetice, Medicale, etc. Principala caracteristică a
unui GIS o constituie “ …tratarea informaţiei ţinând cont de localizarea sa, amplasarea ei
spaţială, geografică, în teritoriu prin coordonate” (Geosystems, 1996).
Aceste sisteme au generat, încă de la apariţia lor, numeroase controverse în rândurile
specialiştilor şi utilizatorilor. Criticile aduse au fost legate în special de capacitatea acestora
de a analiza anumite fenomene cu variabilitate mare în spaţiu şi timp.
Un GIS reprezintă o colecţie de echipamente (hardware), programe (software), date
geografice care permite “…captarea (introducerea), stocarea, integrarea, manipularea, analiza
şi vizualizarea datelor care au referinţă spaţială” (A. M. Imbroane, D. Moore, 1999). Cele
mai importante avantaje oferite de această tehnologie sunt legate de accesul la volume mari de
date, de capacitatea de a crea legături între diferite seturi de date şi de a analiza legăturile
dintre ele.
Pentru a modela lumea înconjurătoare, tehnologia GIS utilizează obiecte şi relaţii
spaţiale. Obiectele GIS sunt obiecte sau fenomene geografice localizate pe sau în apropierea
suprafeţei terestre. Acestea pot fi naturale (sol, vegetaţie), antropice (clădiri, drumuri, etc) sau
convenţionale (unităţi administrative, parcele, frontiere). Un obiect GIS se caracterizează
printr-o poziţie şi o formă în spaţiul geografic şi printr-o serie de atribute descriptive. Relaţiile
spaţiale dintre obiecte (vecinătate, interconexiune, continuitate, incidenţă, etc) ajută la
înţelegerea situaţiilor şi luarea deciziilor.
În cadrul unui GIS harta este o reprezentare grafică a unei porţiuni din suprafaţa
Pământului în care puncte, linii şi poligoane indică poziţia şi forma spaţială a obiectelor
geografice, iar simboluri grafice şi texte descriu aceste obiecte. Relaţiile spaţiale dintre aceste
obiecte sunt implicit reprezentate şi necesită interpretarea celui căruia îi este adresată harta.
 Reprezentarea obiectelor geografice se face sub formă de straturi tematice (layer),
fiind recomandat ca un strat să conţină numai elemente de acelaşi tip: puncte (Ex: fântâni,
copaci, stâlpi de înaltă tensiune, altitudinile unor vârfuri, etc), linii (Ex: râuri, căi de
comunicaţie, curbe de nivel, etc) sau poligoane (unităţi administrative, lacuri, parcele, etc).
Prin suprapunerea acestor straturi tematice în cadrul programelor GIS se obţine harta finală.
În cea de-a doua jumătate a secolului al XX-lea apariţia şi dezvoltarea calculatoarelor,
elaborarea în cadrul geografiei economice, regionale, sociale şi antropologiei a unor teorii
privind procesele spaţiale precum şi conştientizarea problemelor de natură socio-umană şi
environmentală care au apărut ca urmare a procesului de dezvoltare economică au condus la o
schimbare în ceea ce priveşte analiza cartografică.
Unul dintre primele Sisteme Informatice Geografice este Canada Geographic
Information System (CGIS) a cărui dezvoltare a început la jumătatea anilor ’60 (după unii
autori în 1962). Acest GIS este operaţional şi în zilele noastre, iar dezvoltarea lui a avut o
contribuţie esenţială de ordin conceptual şi tehnic, modelul său fiind preluat de majoritatea
GIS-urilor apărute ulterior (Ex: ideea atributelor separate pentru fiecare element dintr-un strat
a fost preluată şi este utilizată şi de către firma ESRI în produsul ARC/INFO). Scopul apariţiei
CGIS a fost acela de a analiza datele furnizate de Societatea Canadiană de Inventariere a
Teritoriului şi de a furniza informaţii care să fie utilizate în procesul de planificare teritorială a
întinselor spaţii rurale din Canada. În cadrul acestui proces au fost elaborate hărţi la scara
1:50000 în care teritoriul a fost clasificat utilizându-se teme variate: modul de utlizare a
terenurilor, pretabilitatea solului pentru agricultură, cartarea spaţiilor împădurite, etc.
Aproximativ în aceeaşi perioadă, Carl Steinitz realizează primele studii experimentale
în cadrul unui laborator de grafică computerizată la Harward, laborator creat în 1965 cu o
donaţie Ford. Programele create, testate şi răspândite de aici au fost:
- SYMAP - program de cartografiere automată;
- CALFORM - program de cartografiere cu pen-plotter;
- SYMVU - program de cartografiere suprafaţă-perspectivă;
- POLYURT - program de manipulare a bazei de date cartografice;
După anul 1970 evoluţia acestor sisteme este lentă datorită, pe de o parte posibilităţilor
de analiză destul de limitate, iar pe de altă parte a performanţelor reduse a tehnicii de calcul
existente.
După anul 1990 s-a produs realmente o explozie de aplicaţii în domeniul civil.
Produsele soft se dezvoltă şi se răspândesc într-o manieră fără precedent. La intervale de
câteva luni apar versiuni îmbunătăţite, uneori mult diferite de precedentele, prin multitudinea
de funcţii. Toate acestea sunt însoţite de dezvoltarea tehnicii de calcul în general atât hardware
(procesoare mai puternice, memorie mai mare, capacităţi de stocare mai mari, echipament de
introducere – digitizoare, scanere, dar şi de ieşire - plottere, imprimante mai bune, ieftinirea
CD-ROM, acces Internet) cât şi software (dezvoltarea limbajelor de programare, în special
a celor orientate obiect).
În ţara noastră Sistemele Informatice Geografice au o răspândire relativ redusă
existând doar puţine firme specializate în domeniu, care oferă atât distribuţie de software GIS
cât şi servicii diverse în domeniu (cursurile sunt foarte rare şi costisitoare, ele axându-se pe o
anumită gamă de produse soft). Un curs general de GIS, de altfel foarte important, nu rezolvă
problema, ci doar oferă o imagine de ansamblu asupra modului în care ar trebui abordate
problemele spaţiale.
HARTA ŞI PLANUL

Cea mai simplă definiţia care s-ar putea da hărţii este aceea de reprezentare micşorată
a unei porţiuni din suprafaţa terestră. Definiţia enunţată are calitatea de a fi foarte concisă,
dar în acelaşi timp şi neajunsul de a nu reda în întregime conţinutul noţiunii de hartă. Acest
lucru se constată la o analiză cât de sumară a hărţii. În primul rând, se constată că harta este o
reprezentare în plan a suprafeţei terestre. Aceasta o deosebeşte de reprezentarea sub formă de
globuri, care deşi sunt reduse ca răspândire sunt cele mai corecte. În schimb, pe hartă se
înregistrează deformările cunoscute. Deoarece harta redă porţiuni mari din suprafaţa terestră,
la realizarea ei se ţine seama de curbura suprafeţei terestre, în timp ce la planuri nu e necesar
să se ţină seama de curbură.
O altă caracteristică uşor de observat este aceea că elementele reprezentate sunt reduse
pe baze matematice riguros exacte, adică la o anumită scară. Aceasta îi conferă precizia
necesară în diferite activităţi practice sau de cercetare.
De asemenea, se constată că harta nu este o fotografie a suprafeţei terestre. Elementele
suprafeţei terestre sunt redate prin nişte desene care uneori nici nu seamănă cu elementele din
natură. Desenele respective sunt semnele convenţionale, ceea ce înseamnă că harta este o
reprezentare convenţională.
Se mai constată că pe hartă nu sunt redate toate elementele terenului, ci că apar în
funcţie de mărimea suprafeţei reprezentate, numai elementele cele mai evidente. Deci, se
poate spune că este vorba de o generalizare cartografică.
Legat de conţinutul hărţii se poate constata că unele hărţi conţin toate elementele
posibil de reprezentat (ansamblul elementelor naturale şi antropice ale unui teritoriu), fiind
numite hărţi generale, iar în unele apar numai un element, fiind numite hărţi speciale sau
hărţi tematice. Ţinând cont de caracteristicile menţionate se poate formula o definiţie mai
completă.

DIFERENŢIERI
HARTA PLANUL
Redă o suprafaţă mai mare de teren
Redă o suprafaţă mai mică de teren
cu detalii mai puţine în funcţie de
cu multe detalii
scară
Scara de reprezentare este mai mică
Scara de reprezentare este mare
decât la plan (de la 1:25000 până la
1:20000 până la 1:50
scări foarte mici)
Ţine cont de curbura suprafeţei Nu ţine cont de curbura suprafeţei
terestre terestre

Harta este o reprezentare în plan, micşorată, convenţională şi generalizată a

suprafeţei terestre, cu fenomene naturale şi sociale de la un moment dat, realizată pe principii
matematice şi la o anumită scară, ţinând cont de sfericitatea pământului.
Planul este o reprezentare cu aceleaşi caracteristici ca şi harta, diferenţele constând
în faptul că redă o suprafaţă mai mică de teren, însă cu mai multe detalii şi cu o mare
precizie. Deoarece scara mare nu permite redarea unei suprafeţe întinse de teren, porţiunile
terestre reprezentate se consideră plane, deci nu ţine cont de sfericitatea pământului.
Clasificarea hărţilor

Problema clasificării hărţilor este foarte importantă pentru orientarea în folosirea şi

studierea materialului cartografic.
Deşi nu există o clasificare cu valabilitate universală, de-a lungul timpului au fost
luate în considerare diverse criterii în ordonarea materialelor cartografice.
1. În funcţie de dimensiunea teritoriului cartografiat:
- hărţi modiale (planigloburi, mapamonduri, planisfere), care reprezintă întrega
suprafaţă terestră;
- hărţi ale emisferelor pe latitudine şi respectiv longitudine;
- hărţi ale grupelor de continente;
- hărţi ale oceanelor şi mărilor limitrofe;
- hărţi ale unor continente;
- hărţi ale unor state;
- hărţi cu regiuni dintr-un stat.
2. În funcţie de scară:
- hărţi la scară mare
- hărţi la scară mijlocie
- hărţi la scară mică.
3. În funcţie de conţinut:
- hărţi generale
- hărţi tematice sau speciale:
i. hărţi tematice fizico-geografice (hărţi hipsometrice, morfologice, ale
energiei reliefului, climatice, pedologice, biogeografice, hidrologice,
etc.)
ii. Hărţi tematice socio-economice (hărţi ale populaţiei, ale căilor de
comunicaţie, economice calitative şi cantitative, politico-
administrative, ale modului de utilizare a terenului, etc.)
4. În funcţie de destinaţie:
- hărţi informative;
- hărţi ştiinţifice;
- hărţi didactice;
- hărţi turistice;
- hărţi pentru navigaţie.

5. În funcţie de originalitate
- minutele topografice, care constituie rezultatul direct al ridicărilor topografice;
- copiile, adică reproduceri după minutele topografice la aceeaşi scară;
- derivatele, adică reproduceri după copiile topografice însă la scară diferită (mai
mică).
6. În funcţie de numărul culorilor:
- hărţi monocrome
- hărţi policrome.
7. În funcţie de modul de realizare:
- hărţi analogice
- hărţi digitale (în format raster şi respectiv în format vector).
8. În funcţie de modul de prezentare:
- hărţi propriu-zise
- hărţi virtuale.
ELEMENTELE PLANURILOR ŞI HĂRŢILOR

Ca documente cartografice cu largă utilitate, elementele hărţilor şi planurilor sunt

grupate în mai multe categorii. În literatura de specialitate se disting, în general două tipuri de
clasificare a cestor elemente.
Unii autori grupează elementele hărţilor în două categorii: elemente din exteriorul
cadrului şi respectiv elemente din interiorul cadrului (Năstase, A. 1983, Rus, I., Buz, V,
2003).
Alţi autori (Buz, V., Săndulache, A. 1984) grupează aceste elemente în trei categorii:
elemente matematice, de conţinut şi de întocmire. Considerăm că această grupare este mai
utilă pentru înţelegerea exactă a acestor aspecte.
Elementele matematice reprezintă baza geometrică a hărţii. Sunt cuprinse în această
categorie următoarele elemente:
- scara de proporţie
- cadrul hărţii
- nomenclatura
- baza geodezo-topografică
- elementele de orientare
- graficul înclinării versanţilor
- canevasul.
Elementele de conţinut sunt considerate a fi cele reprezentate în interiorul cadrului
hărţii, respectiv în cuprinsul spaţiului desenat. Aceste elemente se pot grupa în două categorii:
fizico-geografice (relief, hidrografie, vegetaţie, soluri) şi socio-economice (localităţi, căi de
comunicaţie, detalii economice şi cultuale, graniţe).
Elementele de întocmire sau de montare a hărţii cuprind informaţii absolut necesare
pentru înţelegerea şi utilizarea hărţii. Dintre ele unele se referă la întocmirea hărţii. Aici sunt
incluse: titlul, felul hărţii, destinaţia, legenda, autorul, materialele documentare folosite.

ELEMENTELE MATEMATICE ALE HĂRŢII

SCARA HĂRŢII

Definiţie:
Trecerea de la dimensiunile măsurate în teren la cele de pe plan sau hartă se face cu
ajutorul unui raport constant de micşorare numit scară de proporţie.

Ca element matematic, se poate exprima în 3 moduri:

• Numeric
• Grafic
• Direct
Scara numerică este o fracţie ordinară în care numărătorul indică lungimea grafică
(de obicei în cm), iar numitorul lungimea corespunzătoare din teren (tot în cm).
1 d , unde:
N= D
N – scara hărţii
d – distanţa grafică pe hartă sau plan
D – distanţa reală din teren.
Cu cât numitorul este mai mic în valoare aritmetică, cu atât fracţia este mai mare şi
deci scara este şi ea mai mare şi invers.
 În situaţia în care pe o hartă nu este trecută scara, însă este trasată reţeaua de paralele
se poate calcula scara hărţii, măsurând distanţa grafică dintre două paralele consecutive (d) şi
cunoscând faptul că lungimea arcului de meridian de 10 este egală cu 111,136 Km (D).

Scara grafică reprezintă raportul d D exprimat grafic. După modul de construcţie şi

precizia măsurării este de două tipuri:
- scară grafică simplă

- scară grafică compusă sau cu transversale.

Pentru construcţia scării grafice simple se divizează un segment de dreaptă în mai
multe părţi, de obicei în cm, notându-se originea O. În partea dreaptă a originii se notează
diviziunile cu lungimile valorilor naturale corespunzătoare scării date. Partea din stânga originii
zero se numeşte talon şi este împărţit în mai multe segmente, oferind astfel posibilitatea
măsurării unor distanţe până la a zecea parte dintr-o diviziune din partea dreaptă a originii.
Talonul poate fi simplu sau exagerat.

Scara grafică compusă sau cu transversale se construieşte din două scări grafice
simple, paralele, având trasate între ele nouă segmente de dreaptă paralele şi echidistante.
Cele două scări grafice simple şi taloanele lor se divizează şi se notează corespunzător
distanţelor naturale la scara dată. Talonul scării grafice compuse se completează unind oblic
diviziunea o de pe scara grafică simplă superioară cu 1 de pe cea inferioară, apoi 1 cu 2, 2 cu
3 etc. (vezi figura de mai jos).

Pentru a măsura o distanţă cu ajutorul scării transversale, spre exemplu 1795 m, se

procedează astfel: se măsoară 1 km de la prima verticală din dreapta originii până la diviziunea
0; 700 m pe segmentul oblic ce uneşte diviziunea 7 de pe scara grafică simplă superioară
cu diviziunea 8 de pe cea inferioară, la jumătatea distanţei dintre orizontala 90 şi 100 (vezi
mai jos).

Măsurarea lungimilor pe hartă cu ajutorul scării grafice compuse este mai exactă, dar
se foloseşte mai mult la planuri.
 Scara directă se exprimă prin indicarea directă a lungimii de pe hartă şi a
corespondenţei ei din teren. De exemplu: 1 cm pe hartă = 250 m în teren (egalitate valabilă
pentru o hartă la scara 1:25000).

În funcţie de scara la care au fost realizate, hărţile se grupează în 3 categorii:

• de la 1:25000 până la 1:200000: hărţi la scară mare (hărţi topografice)
• între 1:200000 – 1:1000000: hărţi la scară mijlocie (hărţi topografice de ansamblu)
• de la scara 1:1000000 până la scări foarte mici: hărţi la scară mică (hărţi geografice).
Acestea sunt în general, hărţile murale şi cele din atlase.
Reprezentările cartografice la scări mai mari de 1:25000 se numesc planuri. Acestea se
clasifică după cum urmează:
⇒ 1:10000 până la 1:5000 planuri topografice propriu-zise;
⇒ 1:2500 până la 1:2000 planuri de situaţie;
⇒ 1:1000 până la 1:500 planuri urbane;
⇒ 1:100 până la 1:50 planuri de detaliu, utilizate în construcţii.

În România, planul la scara 1:5000 se numeşte plan topografic fundamental. La scara

1:20000 au fost întocmite planurile directoare de tragere utilizate în armată.

Probleme:
1. Pentru o suprafaţă de teren sunt puse la dispoziţie două hărţi la scări diferite, dintre
care se cunoaşte scara pentru una dintre ele, aceasta fiind 1:25000. Distanţa dintre
două oraşe este de 6 cm pe harta cu scara cunoscută şi de 10 cm pe cealaltă. Să se afle
scara celei de-a doua hărţi.
Se dă:
N1 – scara primei hărţi
d1 – distanţa grafică pe harta cu scara cunoscută
d2 – distanţa grafică pe harta cu scara necunoscută
Se cere:
N2 – scara celei de a doua hărţi
1 d ⇒ D = N d , dar D = D , reprezentând distanţa din teren
= 1
1 1 1 1 2
N1 D1

1 d
= 2 , ceea ce conduce la relaţia finală:
N 2 D2

N 2 = D2 = N1d1 ⇒ N 2 = 25000 ⊗6 cm = 15000 , deci scara celei de a doua hărţi este

d2 d2 10
1:15000.

2. Să se afle scara unei hărţi cu reţeaua cartografică trasată din 50 în 50, pe care s-a
măsurat distanţa între două paralele consecutive egală cu 5,5 cm.
Se dă: d = 5,5 cm
Se cere: N
Pentru rezolvarea acestei probleme trebuie apelat la cunoştinţele legate de
dimensiunile elipsoidului terestru. Se ştie că lungimea medie a arcului de meridian de 1° este
de 111,1 km. Rezultă deci:
d ⇒ N = D ⇒ N = 111,1 ⊗5km = 555,5 ⊗10 cm ⇒
5
1
=
N D d 5,5cm 5,5
N=10.100.000
CADRUL HĂRŢII

Sub numele de cadru se înteleg liniile care mărginesc suprafaţa desenată a hărţii. Linia
care intră în contact direct cu spaţiul desenat se numeşte cadru intern. Paralel cu acesta, la
mică distanţă se află cadrul extern sau ornamental. Între cele două se află cadrul gradat, care
reprezintă de fapt elementul matematic al cadrului hărţii. Acesta din urmă este împărţit în
segmente colorate alternativ alb-negru, care indică împărţirea unghiulară pe paralele şi
meridiane.

Cadrul poate coincide cu paralele şi meridianele, situaţie în care se numeşte cadru

geografic. În situaţia în care cadrul nu corespunde cu paralele şi meridianele acesta se numeşte
cadru geometric.
Ca formă, cadrul poate fi elipsoid, trapezoidal, dreptunghiular, pătrat, circular, în
funcţie de sistemul de proiecţie în care a fost realizată harta. În situaţia în care cadrul are
formă de pătrat, dreptunghi sau trapez, în colturile sale sunt trecute cu mare precizie
coordonatele geografice:
DETERMINAREA COORDONATELOR GEOGRAFICE ALE UNUI PUNCT PE O
HARTĂ

Această operaţie se poate face folosind cadrul hărţii. Precizia rezultatelor depinde de
scara hărţii.
Pe hărţile la scara mică, la care gradul gradat este împărţit în segmente corespunzătoare
lungimii gradelor de meridian sau paralele, coordonatele geografice se pot calcula cu prezie
de ordinul minutelor.
Pe hărţile la scară mare, la care cadrul gradat este împărţit în segmente
corespunzătoare minutelor de meridian sau paralelă, precizia este de ordinul secundelor.

Metoda de lucru:

Se parcurg următoarele etape:

⇒ Se delimitează „ochiul” reţelei cartografice în care se găseşte punctul pentru care
trebuie determinate coordonatele geografice, prin căutarea paralelor şi a meridianelor
care trec prin imediata vecinătate a punctului;
⇒ Se trasează paralele şi meridianele determinate anterior;
⇒ Se trasează paralela şi meridianul punctului respectiv, prin ridicarea de perpendiculare
din punct pe liniile trasate mai sus;
⇒ Se măsoară cu rigla pe cadrul hărţii distanţa grafică dintre două paralele consecutive,
respectiv două meridiane consecutive;
⇒ Se măsoară apoi distanţa grafică a paralelei şi meridianului punctului.
⇒ Se determină cu „regula de trei simplă” valoarea în grade, minute sau secunde a
paralelei şi meridianului punctului respectiv.
⇒ Se urmăreşte pe cadrul hărţii sensul de creştere a valorilor latitudinii şi longitudinii,
pentru a determina semnul pe care îl va avea valoarea determinată anterior;
⇒ Se adună sau se scade, după caz, valoarea obţinută la parelela şi respectiv la
meridianul pe care au fost trasate perpendicularele;
⇒ Sensul de creştere a valorilor pe cadrul hărţii ne dă tipul latitudinii (N sau S) şi
longitudinii (E sau V).
 Exemplificare:

Dacă pe o hartă la o anumită scară dorim să determinăm coordonatele geografice ale

punctului A, urmăm etapele descrise mai sus:
În primul rând trebuie să trasăm reţeaua de paralele şi meridiane între care se
încadrează punctul respectiv, folosindu-ne de carul gradat. Apoi, din punctul A ducem
perpendiculare pe o paralelă şi pe un meridian. În continuare, măsurăm pe cadru un segment
pe latitudine (3,7 cm în exemplul de mai sus) şi un segment pe longitudine (2,2 cm), după
care măsurăm lungimea perpendiculrelor trasate din punctul A (1,7 cm şi respectiv 1,1 cm).
Apoi trebuie să determinăm cu „regula de trei simplă” valoarea perpendicularelor trasate. Pe
cadrul hărţii se observă că atât pe latitudine, cât şi pe longitudine unui segment de 3,7 cm,
respectiv 2,2 cm îi corespunde 1' de latitudine. Deci, valoarea determinată de noi va fi
exprimată în secunde:

3,7 cm ................................................1'=60"
1,1 cm ................................................ x'

1,1× 60
x= = 17,83 "≈18"
3,7

Identic, se calculează şi valoarea în secunde a segmentului pe longitudine:

2,2 cm ............................................... 1'=60"

1,7 cm ............................................... y'
1,7 × 60
y= = 46,36 "≈46"
2,2
În continuare, trebuie stabilit dacă valorile obţinute mai sus le vom aduna sau scădea
la valorile paralelei sau meridianului pe care au fost trasate perpendicularele.
Latitudinea creşte de jos în sus, adică de la ecuator spre poli. Deci e evident că vorbim
despre emisfera nordică şi prin urmare valoarea obţinută prin calcul, de 18" va trebui adunată
la valoarea paralelei de 45º47', deoarece punctul A se află deasupra acestei paralele. Prin
urmare, ϕ A = 45 47 ' ⊕ 18" = 45 47'18"N
 Longitudinea creşte de la stânga spre dreapta, adică de la meridianul dºe s0pre Est.
Deci suntem în emisfera estică, iar valoarea obţinută trebuie să o adunăm la valoarea
meridianului de 23º29'.
λ = 23 29'⊕46"= 23 29'46" E
A

Probleme:

1. Să se determine pe o hartă la scara 1:200.000 coordonatele geografice ale unui punct

necunoscut N cunoscând:
- coordonatele geografice ale colţului ochiului reţelei cartografice în care se găseşte
acel punct (46º17'N şi 24º24');
- lungimea grafică a paralelei şi meridianului punctului
respectiv este de 0,5, respectiv 0,6 cm;
- la scara dată 1'φ=0,9 cm şi 1'λ=0,7 cm.

0,9 cm.......................60"
0,6 cm ...................... x
x = 40"
0,7 cm.......................60"
0,5 cm.......................y
y = 42,85" ≈ 43"

φN = 46º17'40"N
λN = 24º24'43"E

2. Să se determine pe o hartă la scara 1:25.000 poziţia punctuluº3i5A'44("4N5;

25º26'27"E), cunoscând că la scara dată 1'φ=7,4 cm şi 1'λ=5,2 cm.

7,4 cm.......................60"
x cm.......................44"
x = 5,42 cm
5,2 cm.......................60"
y cm.......................27"
y = 2,34 cm
DETERMINAREA COORDONATELOR RECTANGULARE
ŞI POLARE ALE UNUI PUNCT PE O HARTĂ

Această problemă este adesea aplicată pentru hărţile la scară mare, adică hărţile
topografice. Procedeul de lucru este identic ca mod de lucru cu cel prezentat mai sus
(coordonate geografice), excepţie făcând primele etape, deoarece pe hărţile topografice cele
mai utilizate în România reţeaua de pătrate de pe hartă corespunde cu canevasul geometric.

În exemplul de mai sus este redată o porţiune dintr-o hartă în curbe de nivel (L-34-48-
B-b), realizată în proiecţie cilindrică transversală conformă Gauss-Krüger, pe care se vor
calcula coordonatele rectangulare ale punctului de cotă 432,7 m situat în interiorul Pădurii
Popeasca.
În primă fază vom determina
coordonatele rectangulare relative (Δşxi
Δy), prin regula de trei simăp,l măsurând
cu liniarul latura unui pătrat şi apoi
lungimea perpendicularelor trasate din
punctul de cotă 432,7 m pe cele două laturi
ale pătratului. Valorile obţinute sunt trecute
pe figura de mai sus.
Pentru a obţine coordonatele
rectangulare absolute ale punctului
respectiv, valorile obţinute se adaugă
coordonatelor colţului stâng al pătratului în
care se găseşte acel punct, obţinând valorile respective:
x = 5210,823 km
y = 4719,645 km
Coordonatele polare ale unui punct definesc poziţia acestuia în funcţie de unghiul
care se formează între linia caroiajului şi direcţia dată de acel punct şi colţul caroiajului sau
distanţa dintre acel punct şi colţul caroiajului. Aceste coordonate se obţin grafic foarte uşor
unind acel punct cu un punct al colţului caroiajului în care se află şi măsurând distanţa grafică
dintre ele, iar apoi această valoare amplificată la scara hărţii dă valoarea reală din teren.
Pentru a idenfica corect poziţia punctului se mai măsoară cu raportorul unghiul pe care îl face
direcţia respectivă cu una din axele caroiajului, în felul acesta obţinând coordonatele polare.

Problemă:
1. Să se determine pe o hartă la scara 1:200.000 poziţia necunoscută a unui punct P faţă
de un punct cunoscut A (4756; 4678), cunoscând
orientarea direcţiei PA=38° şi distanţa PA=3,4 km.

Se măsoară cu raportorul unghiul de 38° pe care-l formează

nordul caroiajului hărţii cu direcţia PA şi se obţine o
semidreaptă pe această direcţie. Apoi se calculează
corespondenţa distanţei din teren la scara hărţii (3,4 km=1,7
cm). Deci la o distanţă de 1,7 cm faţă de punctul A pe direcţia
reprezentată mai devreme se găsesţe poziţia punctul
necunoscut.

NOMENCLATURA HĂRŢILOR ŞI PLANURILOR

ÎN PROIECŢIE GAUSS-KRÜGER

Definiţie:

Prin sistem de nomenclatură se înţelege sistemul de notaţie alcătuit din cifre şi litere
sau numai cifre, cu ajutorul căruia se defineşte poziţia unei foi de hartă în cuprinsul unui
teritoriu sau a întregii suprafeţe terestre.

La Congresul Internaţional de Geodezie şi Geofizică din anul 1924 a fost propus şi

adoptat un sistem internaţional de nomenclatură pentru harta lumii la scara 1:1000000, sistem
adoptat şi de România pentru hărţile în sistemul de proiecţie Gauss-Krüger. Acest sistem se
utilizează şi în prezent la hărţile în priecţie stereografică.
Sistemul internaţional de nomenclatură se bazează pe împărţirea globului terestru în
zone sferice trasate din 4º în 4º de latitudine şi fuse sferice trasate din 6º în 6º de longitudine.
Pe longitudine, împărţirea se face de la meridianul de 180º spre est, rezultând în acest
fel 60 de fuse sferice pentru întreg globul, numerotate cu cifre arabe de 1 la 60 în sensul de
delimitare amintit anterior. Prin urmare, fusul nr. 1 este cuprins între meridianele de 180º şi
174º longitudine vestică, ultimul fus din emisfera vestică este fusul 30 cuprins între 6º
longitudine vestică şi meridianul de 0º, iar primul fus din emisfera estică este fusul 31,
cuprins între meridianul de 0º şi cel de 6º longitudine estică.
Pe latitudine, împărţirea se face de la ecuator spre cei doi poli, până la paralele de 8º8
N şi S. O zonă având 4º, rezultă conform a cestei delimitări 44 de zone, dintre care 22 zone în
emisfera nordică şi 22 de zone în emisfera sudică. Numerotarea zonelor se face cu litere
majuscule ale alfabetului latin de la A la V, plecând de la ecuator. Pentru a face deosebirea
între teritoriile dintre aceleaşi paralele în emisfera nordică şi în cea sudică, pentru toate
zonele din emisfera sudică, înaintea literei corespunzătoare se trece litera S. De exemplu:
SC, SH, SL, etc.
Pentru teritoriile cuprinse între paralele de 88º şi poli s-au construit hărţi speciale în
proiecţie azimutală polară.
În concluzie, fiecare secţiune a reţelei este formată dintr-un trapez curbiliniu de 6º în
longitudine şi 4º în latitudine.
Teritoriul României, fiind cuprins între meridianele 20°15'E şi 29°41'E şi paralelele de
43°37'N şi 48°15'N se încadrează în cea mai mare parte în zona L şi în fusele 34 şi 35.
Extremităţile nordice sunt în zona M, iar cele sudice în zona K.

Ca bază pentru hărţile topografice la scări mai mari a fost luată în considerare harta la
scara 1:1.000.000. La această scară nomenclatura unei foi de hartă este formată dintr-o literă
care indică zona şi o cifră care indică fusul. (L-34)
Pentru a trece la scara 1:500.000, se divizează harta de la scara anterioară în 4
secţiuni, fiecare trapez având în latitudine 2° şi în longitudine 3°. Foile de hartă rezultate se
notează cu litere mari de la A la D, în felul acesta nomenclatura unei foi de hartă fiind de
forma L-34-C (în figura de mai jos cu linie roşie).
Modul de împărţire şi dispunere a foilor de hartă până la scara 1:100.000, într-un trapez la
scara 1:1.000.000

Pentru a ajunge la scara 1:200.000, se divizează fiecare foaie de hartă de la scara

1:500.000 în nouă trapeze, fiecare trapez având în latitudine 40' (adică 2°, care reprezintă 120'
se împart în trei fâşii pe latitudine) şi în longitudine 1°. Rezultă în acest fel, din trapezul
iniţial, 36 foi de hartă care se notează cu cifre romane de la I la XXXVI, nomenclatura unei
foi de hartă fiind de forma L-34-IV (a se vedea linia albastră punctată).
Pentru a ajunge la scara 1:100.000, se divizează fiecare foaie de hartă de la scara
1:200.000 în patru trapeze, fiecare trapez având în latitudine 20' şi în longitudine 30'. Rezultă
în acest fel, din trapezul iniţial, 144 foi de hartă care se notează cu cifre de la 1 la 144,
nomenclatura unei foi de hartă fiind de forma L-34-12 (a se vedea linia neagră subţire).
Modul de împărţire şi dispunere a foilor de hartă până la scara 1:10.000,
într-un trapez la scara 1:100.000

Pentru harta la scara 1:50.000, se împarte fiecare foaie de hartă 1:100.000 în 4

secţiuni, fiecare din ele având în latitudine 10' şi în longitudine 15'. Rezultă în acest fel din
trapezul iniţial 576 foi de hartă, care se notează cu litere mari de la A la D, nomenclatura
având forma L-34-1-A (linia roşie).
În continuare divizând harta la scara 1:50.000 în 4 secţiuni se obţine foaia de hartă la
scara 1:25.000, având în latitudine 5' şi în longitudine 7'30". Rezultă în acest fel din trapezul
iniţial 2304 foi de hartă, care se notează cu litere mici de la a la d, nomenclatura având forma
L-34-1-A-b (linia albastră punctată).
Pentru de terminarea nomenclaturii planurilor la scara 1:10.000, se împarte o foaie de
hartă de la scara 1:25.000 în 4 secţiuni având în latitudine 2'30" şi în longitudine 3'45".
Rezultă în acest fel din trapezul iniţial 9216 foi de hartă, care se notează cu cifre de la 1 la 4,
nomenclatura având forma L-34-1-A-a-2 (linia neagră subţire).
Nomenclatura planurilor la scara 1:5.000 este legată de harta la scara 1:100.000.
Pentru aceasta se împarte foaia de hartă de la scara 1:100.000 în 256 de secţiuni, fiecare
secţiune având în latitudine 1'15" şi în longitudine 1'52,5". Rezultă în acest fel din trapezul
iniţial 36864 foi de hartă. Nomenclatura unei astfel de foi este compusă din nomenclatura
hărţii la scara 1:100.000, la care se adaugă în paranteză numărul foii rezultat din împărţire: L-
34-1 (112).
 Nomenclatura planurilor la scara 1:2.000 se obţine prin împărţirea planului 1:5.000 în
nouă secţiuni, fiecare secţiune având în latitudine 25" (rezultat din împărţirea 1'15"=75" la 3)
şi în longitudine 37,5". Rezultă în acest fel din trapezul iniţial 331776 foi de hartă.
Nomenclatura unei astfel de foi este compusă din nomenclatura planului la scara 1:5.000, la
care se adaugă tot în paranteză o literă de la a la i corespunzătoare trapezelor rezultate din
împărţire: L-34-1 (112-g).

Pentru planurile la scările 1:5000 şi 1:2000, în proiecţie stereografică 1970

nomenclatura acestora diferă faţă de cele din proiecţia Gauss-Krüger. Nomenclatura unui
trapez la scara 1:5000 în proiecţie stereografică 1970 este de forma L-34-1-A-a-2-III (ultima
gupă notată de la I la IV), iar un trapez la scara 1:2000 are nomenclatura de forma L-34-1-A-
a-2-III-2 (ultima gupă notată de la 1 la 4).
Dacă încercăm să facem o recapitulare a acestor elemente legate de nomenclatură, cel
mai simplu mod ar fi să trecem într-un tabel toate elementele menţionate mai sus:

Numărul Dimensiunile
foilor de unei foi de hartă
Scara hartă Nomenclatura
Latitudi Longitudi
cuprinse
ne ne
într-o
 secţiune
1:1.000.000
1:1.000.000 1 4° 6° L-34
1:500.000 4 2° 3° L-34-A
1:200.000 36 40' 1° L-34-XXIII
1:100.000 144 20' 30' L-34-12
1:50.000 576 10' 15' L-34-12-A
1:25.000 2304 5' 7'30" L-34-12-A-b
PLANURI GAUSS-KRÜGER
1:10.000 9216 2'30" 3'45" L-34-12-A-b-3
1:5.000 36864 1'15" 1'52,5" L-34-12 (125)
1:2.000 331776 25" 37,5" L-34-12 (125-f)
PLANURI STEREO 1970
1:10.000 9216 2'30" 3'45" L-34-12-A-b-3
1:5.000 Stereo 1970 1'15" 1'52,5" L-34-12-A-b-3-II
1:2.000 Stereo 1970 37,5" 56,25" L-34-12-A-b-3-II-4

Probleme:
1. Să se determine coordonatele geografice ale colţurilor trapezului cu nomenclatura L-
35-113-C, în proiecţie Gauss-Krüger.
2. Să se determine nomenclatura foii de hartă în proiecţie Gauss-Krüger la scara 1:25.000
pe care se găseşte localitatea X cu coordonatele 46°15'46"N şi 26°39'42"E.

Pentru rezolvarea problemelor de nomenclatură se rezolvă problema plecând de la

încadrarea unui trapez la scara 1:1.000.000 între două paralele şi meridiane, iar apoi găsirea
poziţiei trapezului de la scara 1:100.000. Din start, ne dăm seama după nomenclatură că este
vorba de o hartă la scara 1:50.000.

Coordonatele geografice ale colţurilor trapezului cu nomenclatura dată sunt:

- pe latitudine: 44°40' - 44°50' N
- pe longitudine: 26°00' - 26°15' E
Identic se rezolvă şi ce-a de-a doua problemă.
ALTE ELEMENTE MATEMATICE

După cum am văzut până în prezent, cele mai importante elemente matematice au fost
scara, cadrul şi nomenclatura hărţii. Nu lipsite de importanţă sunt şi baza geodezo-
topografică, elementele de orientare, graficul înclinării versanţilor şi canevasul.

Baza geodezo-topografică

Este constituită din puncte de coordonate cunoscute cu maximum de precizie, puncte

care stau la baza întocmirii hărţii, motiv pentru care se mai numesc şi punctele de sprijin ale
hărţii. Ele sunt de trei categorii: astronomice, geodezice şi topografice.
Punctele astronomice (sau fundamentale) sunt puncte ale căror coordonate geografice
au fost determinate prin metode astronomice. Coordonatele lor sunt independente de forma şi
dimensiunile Pământului. În general, observatoarele astonomice din fiecare ţară pot constitui
puncte de bază în ridicările geodezice ulterioare. În România, primul punct fundamental
este Observatorul astronomic de lângă Bucureşti, care stă la baza constituirii hărţilor.
Punctele geodezice sunt puncte determinate prin metode geodezice, care ţin
seama de forma şi dimensiunile Pământului. Cele mai importante dintre ele sunt verificate şi
prin metode astronomice.
În funcţie de importanţa lor, punctele geodezice se împart în trei categorii:
- puncte geodezice de ordinul I , care sunt vârfuri ale unor triunghiuri terestre cu laturile
cuprinse între 40-50 km sau 70 km. Acestea alcătuiesc aşa-numitele şiruri de
triangulaţie primordială, care se întind în lungul meridianelor şi paralelelor principale
ale unei ţări. Pe teritoriul ţării noastre trec 3 şiruri primordiale pe meridian (dintre care
unul internaţional ce leagă Capul Nord şi Capul Bunei Speranţe) şi 3 şiruri pe paralelă
(între care două internaţionale: paralela de 45°N şi paralela de 47°30'N). Lanţurile
triangulaţiilor primordiale sunt legate între ele prin lanţuri de triangulaţie de ordinul I
complementare.
- puncte geodezice de ordinul II, care sunt vărfuri ale unor triunghiuri cu laturi cuprinse
între 10-25 km.
- puncte geodezice de ordinul III, care sunt vârfuri ale unor triunghiuri cu laturile
cuprinse între 5-10 km.

Aceste puncte formează aşa-numita osatură geodezică a hărţii unei ţări. Pe teren,
aceste puncte sunt marcate prin semnale speciale, construite din lemn cu baza din beton, în
punctele caracteristice ale terenului, în aşa fel încât să poată fi vizibile de la mari distanţe.
Poziţia punctelor geodezice obţinute pe suprafaţa Pământului se trece pe suprafaţa unui corp
geometric imaginar (elipsoidul de referinţă), iar de pe elipsoid se proiectează pe o suprafaţă
plană grafic sau prin calcul.
Punctele topografice se determină plecând de la punctele geodezice, prin
metode topografice şi sunt cuprinse în ordinele IV şi V. Ele alcătuiesc canevasul topografic al
hărţii. Faţă de aceste puncte se determină planimetric şi altimetric poziţia elementelor fizico-
geografice şi economico-geografice ale hărţii, care reprezintă detaliile suprafeţei terestre.
Elementele de orientare sunt desenate pe hărţile topografice în stânga scării grafice.
Acestea cuprind cele trei direcţii nord: geografic, magnetic şi al caroiajului hărţii, precum şi
unghiurile dintre ele, respectiv declinaţia magnetică, declinaţia convenţională şi convergenţa
meridianelor.

Graficul înclinării versanţilor se prezintă sub forma unei curbe, care este folosită la
determinarea valorilor pantelor fără calcule (în mod expeditiv). De obicei sunt două grafice de
pantă, care sunt construite ţinând seama de echidistanţa dintre curbele de nivel: unul aferent
curbelor de nivel normale, celălalt pentru curbele de nivel principale.

Unul din cele mai cunoscute procedee grafice de determinare a unghiului de pantă
constă în suprapunerea distanţelor grafice dintre curbele de nivel pe un graficul înclinării
versanţilor şi se citeşte de pe acesta panta terenului în zona respectivă.
Canevasul reprezintă sistemul sau ansamblul liniilor de coordonate geografice sau
coordonate plane rectangulare. Coordonatele geografice sunt reprezentate prin reţeaua de
paralele şi meridiane care constituie canevasul geografic, iar coordonatele rectangulare prin
linii drepte orizontale şi verticale, reprezentând abscise şi ordonate.
Canevasul geografic se obţine prin transpunerea reţelei de paralele şi meridiane de pe
glob pe un plan printr-un sistem de proiecţie cartografică.
Canevasul rectangular, întâlnit mai ales la hărţile topografice, pleacă de la canevasul
geografic şi se întocmeşte plecând de la intersecţia dintre un meridian şi o paralelă. În acest
punct de intersecţie se duc tangente la meridian şi paralelă, iar la aceste tangente se trasează
din km în km linii paralele, rezultând în acest fel o reţea de pătrate cu latura de 1 km. Din
acest motiv, acest canevas se mai numeşte canevas kilometric.
Laturile pătratelor care alcătuiesc reţeaua au valori diferite în funcţie de scara hărţii: la
scara 1:25000, lungimea grafică a laturii este de 4 cm şi reprezintă în teren 1 km, la scara
1:50000, latura de 2 cm corespunde în teren la 1 km, la scara 1:100000, latura de 2 cm
reprezintă 2 km în teren, iar la scara 1:200000, latura de 2 cm reprezintă 4 km în teren.
Valorile reţelei kilometrice sunt înscrise între cadrul interior şi cel geografic, lângă colţurile
hărţii.
BIBLIOGRAFIE

1. Anson, R. W., Ormeling, F. J. (1993), “Basic Cartography for students and

technicians”, volume 1, 2nd Edition, I. C. A., Elsevier, London.
2. Linc, Ribana (2004), Studiul hărţii, Editura Universităţii din Oradea, 208 pag, Oradea.
3. Năstase, A. (1983), Cartografie-Topografie, Edit. Didactică şi Pedagogică, 424 pag.,
Bucureşti.
4. Rus, I., Buz, V. (2003), Geografie tehnică. Cartografie, Editura Silvania, 318 pag.,
Zalău.
5. Săndulache, Al., Sficlea, V. (1970), Cartografie-Topografie, Edit. Didactică şi
Pedagogică, Bucureşti.
Modulul 2 – CARTOGRAFIERE DIGITALĂ Ș I GIS. SISTEME DE
REPREZENTARE A DATELOR SPATIALE

a) Scopul modulului: Cunoașterea principalelor modalități de reprezentare a datelo r spațiale

în cadrul Cartografiei Digitale și Sistemelor Informaționale Geografice

b) Obiectivele modulului: Cunoașterea noțiunilor privind Sistemele de reprezentare a datelor

spațiale: Vectorial – Modelele sistemului vector; raster – modelul raster

c) Schema logică a modulului:

- puncte de vedere cu privire la principalelor modalități de reliefare a caracteristiclor
geografice pe hărți în sistemul vector și în sistemul raster;
- caracteristicile sistemului vectorilal – modelele sistemului
- caracteristicile sistemului raster (matricial) – modelele sistemului

d) Conținutul informațional detaliat

- se regăsește în cadrul bibiliografie selective atașate

SISTEME DE REPREZENTARE A DATELOR SPATIALE

După experienţe îndelungate, s-a convenit ca reprezentarea internă a unei hărţi să se facă în două
sisteme: sistemul vector şi sistemul raster. În sistemul vector harta este construită, în mare, din
puncte şi linii, fiecare punct şi extremităţile liniilor fiind definite prin perechi de coordonate
(x,y). Acestea pot forma arce, suprafeţe sau volume (în cazul în care se mai ataşează încă o coor-
donată). Caracteristicile geografice sunt exprimate prin aceste entităţi: o fântână va fi un punct,
un punct geodezic va fi de asemenea un punct; un râu va fi un arc, un drum va fi de asemenea un
arc; un lac va fi un poligon dar şi o suprafaţă împădurită va fi un poligon. În sistemul raster,
imaginile sunt construite din celule numite pixeli. Pixelul, sau unitatea de imagine, este cel mai
mic element de pe o suprafaţă de afişare, căruia i se poate atribui în mod independent o
intensitate sau o culoare. Fiecărui pixel i se va atribui un număr care va fi asociat cu o culoare.
Entităţile grafice sunt construite din mulţimi de pixeli. Un drum va fi reprezentat de o succeiune
de pixeli de o aceeaşi valoare; o suprafaţă împădurită va fi identificată tot prin valoarea pixelilor
care o conţin. Între cele două sisteme există diferenţe privind modul de stocare, manipulare şi
afişare a datelor. În figura 1 am înfăţişat, într-un mod simplificat, cele două sisteme de
reprezentare ale aceleiaşi realităţi. Am păstrat aceeaşi unitate de lungime pentru sistemul vector
cu dimensiunea celulei din sistemul raster.
Ambele sisteme au avantaje şi dezavantaje. Principalul avantaj al sistemului vector faţă
de cel raster este faptul că memorarea datelor este mai eficientă. În acest sistem doar coordo-
natele care descriu trăsăturile caracteristice ale imaginii trebuiesc codificate. Se foloseşte de
regulă în realizarea hărţilor la scară mare. În sistemul raster fiecare pixel din imagine trebuie
codificat. Diferenţa între capacitatea de memorare nu este semnificativă pentru desene mici, dar
pentru cele mari ea devine foarte importantă. Grafica raster se utilizează în mod normal atunci
când este necesar să integrăm hărţi tematice cu date luate prin teledetecţie.
3.2. Sistemul vector
Sistemul vector se bazează pe primitive grafice. Primitiva grafică este cel mai mic element
reprezentabil grafic utilizat la crearea şi stocarea unei imagini vectoriale şi recunoscut ca atare de
sistem. Sistemul vectorial se bazează pe cinci primitive grafice:
1) PUNCTUL;
2) ARCUL (sau linia ce uneşte punctele);
3) NODUL (punct care marchează capetele unui arc sau care se află la contactul dintre arce);
4) POLIGONUL (arie delimitată de arce);
5) CORPUL (volum determinat de suprafeţe).

Obiectele cartografice simple sunt alcătuite din primitive. Obiecte cartografice mai complexe
precum şi obiectele geografice sunt obţinute din combinarea obiectelor simple.
În continuare vom detalia aceste noţiuni într-o manieră simplificată având drept scop înţelegerea
lor şi nu tratarea sub toate aspectele care pot apare într-un soft GIS.

Figura 2 Reprezentarea grafică şi tabelară a punctelor

1) PUNCTUL este unitatea elementară în geometrie sau în captarea fotogrametrică. Nu trebuie

confundat cu celula din reprezentarea raster, deoarece el nu are nici suprafaţă nici dimensiune. El
reprezintă o poziţionare în spaţiu cu 2 sau 3 dimensiuni. În figura 2 am redat modul de afişare al
punctelor, precum şi modul de înregistrare pe suport magnetic (în 2D). Fiind vorba de un
calculator numeric, înregistrarea pe suport magnetic se va face sub formă de numere. Mai precis,
fiecare punct va fi înregistrat într-un fişier sub formă de tabel care conţine două coloane. În
prima coloană va apare un număr de identificare (care este unic), iar în a doua coloană
coordonatele punctului în sistemul de referinţă ales. Pentru ca aceste puncte să fie afişate pe
monitor sau imprimantă, se scrie un program (într-un limbaj de programare) care va conţine
instrucţiuni privitoare la configurarea ecranului, instrucţiuni de citire din fişier a numerelor care
reprezintă coordonatele şi în final, instrucţiunile de afişare pentru echipamentul de ieşire (monitor
sau imprimantă). În cadrul produselor GIS aceste programe sunt înglobate într-o structură mare
(care reprezintă de fapt software GIS) şi care este apelat prin comenzi ce apar fie sub formă de
meniuri, fie sub formă de icoane. De exemplu o comandă pe care putem să o numim View
poate realiza afişarea pe ecran, iar o comandă Print va produce listarea la imprimantă sau plotter,
funcţie de driverul instalat pe calculatorul respectiv. Aceasta este, în mare, modul cum este
organizat un produs GIS ce priveşte afişarea unui grafic. În mod similar se efectuează şi afişarea
arcelor sau a poligoanelor. Nu discutăm acum felul în care se introduc datele în calculator.
2) ARCUL este o succesiune de joncţiuni (legături) între o succesiune de puncte. Este vorba de o
entitate dublă, el fiind format din una sau mai multe joncţiuni, ele însele reunind două puncte sau
mai multe puncte. De cele mai multe ori joncţiunea este o dreaptă. Astfel, un arc este, în general,
o linie frântă ce uneşte direct două puncte ale parcursului. O linie frântă poate aproxima sufi-
cient de bine orice curbă prin micşorarea segmentelor. Un arc este orientat direct în sensul
parcursului, de la punctul iniţial la cel final. În figura 3 am înfăţişat două arce cu tabelul
corespunzător. Ca şi în cazul punctelor, înregistrarea pe disc se va face sub formă tabelară. În
prima coloană vom avea numărul de identificare, iar în coloana a doua vor fi trecute toate
coordonatele segmentelor care formează arcul. Aici nu s-au pus în evidenţă nodurile (vezi
modelul spagheti). Arcul este o entitate de bază în modelele vectoriale şi este asociat cu entitatea
nod (vezi modele topologice de reţea).

Figura 3 Reprezentarea grafică şi tabelară a arcelor fără

3) NODUL
specificarea nodurilor
este definit ca o extremitate de arc şi nu trebuie confundat cu conceptul de punct
abordat mai sus. Un arc este obligatoriu mărginit de un nod de origine şi un nod destinaţie (vezi
modelul topologic de reţea). Nodurile indică sensul de parcurgere al arcului. Astfel definit,
fiecare nod este un vârf al unui graf. Un graf este planar nu dacă este în plan, ci dacă toate
intersecţiile dintre arce formează noduri. În figura 4 am schiţat o reprezentare posibilă a unor
arce în care s-au identificat nodurile. În această situaţie fişierul conţine în plus două coloane, care
vor conţine nodul de început şi respectiv nodul final. Deşi arcele 2 şi 3 formează un poligon, aici
acesta nu este recunoscut ca atare.

Figura 4 Reprezentarea grafică şi tabelară a arcelor cu

specificarea nodurilor

4) POLIGONUL este delimitat de un parcurs de arce, ele însele fiind conectate de noduri
definite într-un graf planar. Unui poligon îi este ataşat în mod obligatoriu un nod izolat, numit
centroid. Acest nod privilegiat permite construirea suprafeţelor în jurul lui, până la limitele
formate de arcele întâlnite. În figura 5 am redat două poligoane cu tabelul corespunzător fără a se
specifica proprietăţile lor topologice. Combinaţii de poligoane formează suprafeţe
bidimensionale sau tridimensionale (vezi DEM).
5) VOLUMELE, ca şi primitive grafice, sunt tratate mai puţin de produsele soft, de aceea nu le
vom detalia. Amintim doar faptul că, anumite pachete de programe oferă posibilitatea de a lua în
considerare, de a calcula şi de a reprezenta prisme sau volume simple. Ele aproximează cu o
precizie suficientă volumele de pe hărţile reprezentate în trei dimensiuni (3D). Reprezentarea
uzuală a unei suprafeţe în 3D se face prin diferite tehnici cum ar fi izoliniile, TIN etc (vezi
Analiză Spaţială).

Figura 5 Reprezentarea grafică şi tabelară a poligoanelor

3.3. Modele vectoriale

Modelul este o reprezentare convenţională a structurilor de date într-un context precizat, în care
se identifică natura datelor (aici primitivele grafice), operatorii care acţionează asupra structurilor
de date, precum şi restricţiile impuse pentru menţinerea corectitudinii datelor (reguli de
integritate).

Sistemul de reprezentare vector a generat mai multe modele, dintre care vom prezenta trei, ele
fiind şi cele mai importante şi cele mai reprezentative:
1) modelul spagheti, care utilizează numai primitivele punct şi arc;
2) modelul topologic de reţea (topologic liniar), care adaugă la spagheti primitiva nod;
3) modelul topologic de suprafaţă (topologic în două dimensiuni), care la precedentul adaugă
primitiva poligon.

Modelul topologic de volum (topologic în 3D), actualmente în curs de dezvoltare, nu va fi

abordat.

Modelul spagheti este un model relativ simplu privitor la gestiunea geometriei obiectelor, având
ca scop principal de a le desena. Aşa cum am precizat acest model utilizează primele două
primitive menţionate: PUNCTUL şi ARCUL. Aşa cum am mai amintit, noţiunea de arc este
specifică modelelor vectoriale topologice, care în mod implicit (dacă luăm definiţia din teoria
grafurilor) trebuie să aibă o orientare, adică un punct de start şi un punct de sfârşit. Aici arcul este
de fapt o simplă linie frântă. Uneori se foloseşte şi termenul de polilinie. Poate că apare o
anumită ambiguitate în definirea arcului. Acest lucru este similar cu confuzia dintre dată şi
informaţie. Stricto senso noţiunea de arc nu poate fi utilizată în modelul spagheti, situaţie care nu
se respectă întotdeauna.
 Figura 6 Model vectorial de tip spagheti

Este important de menţionat faptul că, în acest model, poligonul este un rezultat al închiderii unui
arc şi nu este privit ca o primitivă grafică, deci nerecunoscut ca atare.
Neajunsuri ale modelului spagheti:
- graful nu este întotdeauna planar (poligoanele se pot suprapune);
- fiecare arc este independent (pot apare linii dublate);
- fiecare poligon poate fi descris în mod independent de celelalte poligoane prin arcul care îl
delimitează, mai precis el este recunoscut prin arcul închis care formează conturul său.

În figura 6 am înfăţişat câteva situaţii posibile în cazul modelului spagheti care pot crea probleme
în gestiunea datelor spaţiale. În general fişierele DXF sunt de tip spagheti. Ele pot fi citite şi
afişate de produsele GIS, dar nu şi prelucrate. Pentru a putea fi prelucrate acestea trebuiesc
supuse unor operaţii (conversii), rezultatul fiind un fişier propriu al produsului GIS respectiv.

Următoarele două modele se numesc modele topologice. Termenul a fost împrumutat din
matematică. În ceea ce ne priveşte, putem accepta faptul că topologia studiază poziţia relativă a
obiectelor independente de forma lor exactă, de localizarea lor topografică şi de mărimea lor.
Astfel liniile pot fi conectate, suprafeţele pot fi adiacente etc. Cu alte cuvinte topologia exprimă
relaţia spaţială dintre primitivele grafice. De exemplu topologia unui arc include definirea
nodului de origine şi a nodului de destinaţie (în cazul modelului topologic de reţea) şi respectiv a
poligonului din stânga şi dreapta (în cazul modelului topologic de suprafaţă). Datele redundante
(coordonatele) sunt eliminate deoarece un arc poate reprezenta o linie sau numai o parte din ea.
Altfel spus este vorba de o localizare fără coordonate. Existenţa relaţiilor topologice permite o
analiză geografică mai eficientă, cum ar fi modelarea scurgerii lichidelor pe reţelele de apă/canal,
combinarea poligoanelor (suprafeţelor) cu caracteristici similare.

2) Modelul topologic de reţea adaugă modelului spagheti entitatea numită nod. Există noduri
izolate, independente de reţeaua de conexiuni, precum şi noduri legate. Un arc are obligatoriu un
nod origine şi un nod destinaţie. Pe traseul unui arc pot exista mai multe noduri, acestea însă
aparţin numai la un singur arc (atunci când avem intersecţii de arce şi graful este planar).

Se utilizează cu precădere în hărţile ce reprezintă distribuţii într-o reţea (cabluri telefonice,

electricitate, gaz etc.)
În figura 7 avem un exemplu de codificare topologică de reţea. Reprezintă o hartă posibilă a unei
reţele de drumuri. Se observă că înregistrarea constă din două tabele: unul pentru codificarea
topologică şi altul pentru lista coordonatelor punctelor ce formează arcele, respectiv reţeaua.

3) Modelul topologic de suprafaţă este cel mai complet. El adaugă modelului topologic de
reţea poligoanele delimitate la stânga şi la dreapta fiecărui arc. În plus suprafaţa este construită
obligatoriu în jurul unui nod izolat, care nu aparţine parcursului arcelor.

Figura 7 Modelul topologic de reţea

Figura 8 Modelul topologic de suprafaţă

Apariţia suprafeţei induce două asociaţii suplimentare: un arc are obligatoriu un singur
poligon la stânga şi un singur poligon la dreapta. Invers, un poligon este situat, fie la stânga,
fie la dreapta unui arc sau a mai multor arce. În fine, graful acestui model este obligatoriu
planar. În figura 8 avem un caz posibil de hartă vectorială în codificarea topologică de suprafaţă.
Nodurile nu au fost numerotate deoarece, în acest caz nu mai este necesar.

Modelul topologic de suprafaţă formează o acoperire, adică reuniunea tuturor suprafeţelor

este egală cu suprafaţa totală a hărţii, de unde şi noţiunea de coverage care, în traducere
înseamnă acoperire. În Arc/Info o hartă vectorială topologică se numeşte coverage. În figura 9
avem reprezentată o hartă reală în care s-au evidenţiat noduri, arce şi poligoane.
 Figura 9 O hartă reală în care s-au pus în evidenţă arcele, nodurile şi poligoanele

3.4. Sistemul raster

Sistemul raster generează un singur model numit model raster, sau model matricial. Aşa cum
am văzut, acesta este compus din celule mici de formă pătrată sau dreptungiuriulară, având o
suprafaţă de regulă egală cu rezoluţia sistemului. Am spus de regulă, deoarece nu întotdeauna
pixelul este considerat ca unitatea de referinţă, ci celula convenţională, care este formată din mai
mulţi pixeli. Acest lucru este relevant atunci când pe o hartă în sistem raster se face o scalare
(adică se aplică un factor de multiplicare a imaginii) pe o porţiune din ea. Imaginea va fi
constituită din pătrate, iar continuitatea se pierde. În prima sa formă, sau dacă vreţi în forma ori-
ginală, pentru a satisface cerinţele de acurateţe, harta digitală raster va avea celula egală cu un
pixel. Încă o dată precizăm că este vorba de reprezentarea internă a hărţii, care poate să coincidă
sau nu cu rezoluţia monitorului sau a altor echipamente (plotter, imprimantă). În cazul în care
monitorul are o rezoluţie mai slabă decât cea reprezentată intern, harta vizualizată va avea
acurateţea monitorului, adică mai slabă. Invers dacă monitorul are o rezoluţie mai bună, afişarea
va fi la nivelul rezoluţiei interne. Totuşi există o anumită corelare între posibilităţile programelor
de manipulare a datelor şi de performanţele echipamentelor periferice. De altfel, fiecare produs
soft oferă o listă cu echipamentele I/E cu care este compatibil. Orice abateri de la aceste reguli
conduce la imposibilitatea funcţionării corecte a programelor.
În general sistemul raster este un mare consumator de resurse. Pentru a ilustra necesarul
de suport în stocarea unei hărţi în format raster, vom da câteva exemple. O imagine format A4
(210x297 mm), reprezintă, cu o rezoluţie a unei imprimante laser, aproximativ 9 milioane de
celule (300 d.p.i = 12 puncte/mm şi 12x12 = 144 puncte/mm2 şi 144x210x297=8981280).
Modelul raster este simplu, el conţinând două entităţi: celula şi imaginea. Este important
de notat că o celulă nu are decât o singură valoare şi că această valoare este valabilă pe toată
suprafaţa celulei, chiar dacă în procesul de actualizare sunt disponibile informaţii mai fine.
Poziţia ei este definită prin număr de linie şi număr de coloană într-o imagine şi numai una.
Este clar că în această entitate nu intră obiectele geografice. Acestea din urmă nu pot fi
recunoscute decât după tema imaginii şi valoarea de atribut a fiecărei celule. O imagine presu-
pune una sau mai multe celule. Fiecare imagine este definită de tema sa şi de un număr de
imagine. Teritoriul care conţine această imagine este definit de coordonate şi de extremităţi.
Aceste caracteristici conţin şi unitatea de măsură şi atributul fiecărei celule. În consecinţă putem
rezuma:

CELULA IMAGINEA
valoare temă
- nr linie nr imagine
- nr coloană X,Y minim
X,Y maxim

După cum aţi observat, se uzitează denumirea de imagine raster şi nu de hartă raster. Aceasta
deoarece imaginile digitale sunt în format raster. Atragem atenţia de pe acum că, o imagine
satelitară digitală nu este propriu-zis o hartă. Ci din această imagine, în urma procesării ei şi a
codificării proprii unui soft cartografic (sau GIS) va rezulta o hartă digitală. Deci trebuie să fim
atenţi atunci când vorbim despre imagine raster să se înţeleagă exact ce reprezintă aceasta.
În figura 9 avem o hartă raster în care pixelii sunt reprezentaţi prin numere. Aceste
numere care, în fond le corespund anumite caracteristici cantitative de pe suprafaţa Pământului,
se convertesc la o afişare pe un monitor, în culori. Aceasta este aşa-numita reprezentare logică a
hărţii. Aşa cum am amintit mai sus, un pixel este definit de un număr de linie şi un număr de
coloană. Spre deosebire de modelele vector în care originea este în stânga jos, aici originea este
în stânga sus (0,0). În figura 10 avem o matrice de celule de 8 linii x 13 coloane. Aceasta se
materializează printr-un fişier care va conţine numerele respective. Numărătoarea celulelor merge
de la stânga la dreapta şi de sus în jos. Înregistrarea fizică a imaginii este o singură coloană
lungă de numere formată, în cazul nostru: 0,0,0,1,1,1,2,1,1,0,0,1,1,3,3,3,1,3,3,2,2... Aceste numere
pot fi reprezentate intern prin bytes, numere întregi sau numere reale.
Reprezentarea unui număr pe un byte implică 8 biţi şi deci 256 de posibilităţi; în cazul
numerelor întregi avem gama -32768 până la 32767, adică 65435 variante şi sunt necesari 2
bytes; pentru cazul real avem un domeniu vast şi anume -1038, +1038, cu o precizie de 7 cifre
semnificative, pe 4 bytes. De cele mai multe ori este suficientă
o reprezentare internă pe un byte (situaţie întâlnită şi la imaginile satelitare). Însă anumite
prelucrări asupra hărţilor conduce la necesitatea reprezentării în numere reale. Numărul de bytes
utilizaţi în reprezentare, va decide volumul ocupat pe disc.

Figura 10 Modelul raster înfăţişat ca o matrice de

Figura 11 Structura quad-tree Figura 12 Împărţirea

în quadrante
anumite prelucrări asupra hărţilor conduce la necesitatea reprezentării în numere reale. Numărul
de bytes utilizaţi în reprezentare, va decide volumul ocupat pe disc.
Se observă că o succesiune de numere aşa cum am făcut mai sus este cu totul
neeconomică. În consecinţă s-a adoptat un sistem de reprezentare "împachetat" de genul:
3,0,3,1,1,2,2,1,2, 0,2,1,3,3... care semnifică 3 valori de 0, 3 de 1, o valoare de 2 etc. În acest mod
avem o economie importantă dacă valorile se repetă mult în secvenţă.

VERIFICARE

1. In cadrul Sistemelor Informatice Geografie (GIS) datele se pot reprezenta in

urmatoarele sisteme:
a) sistem vector b) sistem spatial c) sistem raster

2. Sistemul vector se bazeaza pe urmatoarele primitive grafice:

a) punctul b) arcul c) poligonul d) pixelul e) celula

4. In sistem vector arcul reprezinta

a) o joncţiune între puncte b) o succesiune de jonţiuni între celule c) un nod

5. Un arc este obligatoriu mărginit de:

a) un nod de origine şi unul de destinaţie b) un nod de început şi unul de sfârşit c) un poligon

6. Modelele vectoriale sunt:

a) spagheti b) raster c) topologic de retea d) topologic de suprafaţă

7. Modelul spagheti utilizează primitivele grafice:

a) poligonul b) punctul c) arcul d) nodul e) volumul

8. Modelul topologic de reţea utilizează primitivele grafice:

a) poligonul b) punctul c) arcul d) nodul e) volumul

9. Modelul topologic de suprafaţă utilizează primitivele grafice:

a) poligonul b) punctul c) arcul d) nodul e) volumul

10. Modelul raster conţine următoarele entităţi:

a) celula b) imagine c) nodul d) modelul

11. In sistem raster caracteristicile celulei sunt:

a) valoarea b) nr.de linie c) nr.de coloană

12. In sistem raster caracteristicile imaginii sunt:

a) temă b) nr. imagine c) X,Y minim şi maxim d) valoarea

13. Rezoluţia unei hărţi digitale reprezintă:

a) nici una b) distanţa la care o valoare estimată diferă de valoarea reală c) distanţa cea mai
mică dintre două puncte care este sesizată prin sistemul de coordonate, ca fiind diferită
BIBLIOGRAFIE

1. Bernhardsen, T. (1992), Geographic Information Systems, Viak IT, Arendal, Norway.

2. Burrough, P.A. (1986), Principles of Geographical for Land Resources Assessement,
Oxford University Press, New York.
3. Chou Y-H. (1997) Exploring Spatial Analysis in Geographical Information Systems,
OnWord Press, Santa Fe, USA.
4. Donisă V., Donisă I. (1998) Dicţionar explicativ de teledetecţie şi sisteme informaţionale
geografice, Ed. Junimea, Iaşi.
5. Haidu I., Haidu C. (1998) S.I.G. Analiză spaţială, Ed. *H*G*A*, Bucureşti.
6. Imbroane A. M. (1996) Geoinformatică. Partea I-a. Universitatea “Babeş- Bolyai”, Cluj-
Napa, Lito.
7. *** (199*) Understanding GIS. The ARC/INFO Method, ESRI, Redland, USA.
8. *** (1996) ArcView GIS, ESRI, Redland, USA.
9. *** (199*) ARC/INFO Data Management, ESRI, Redland, USA.
10. *** (199*) Map Projections, ESRI, Redland, USA.
Modulul 3 – TEHNICI DE INTRODUCERE A DATELOR SPATIALE.
GEOREFERENTIEREA.

a) Scopul modulului: Cunoșaterea principalelor tehnici de introducere a datelor în cadrul

Sistemelor Informaționale Geografice

b) Obiectivele modulului: Prezentarea tehnicilor de digitizare, scanare-vectorizare, GPS.

Prezentarea tehicilor de georeferențiere în ArcGIS și Global Mapper

c) Schema logică a modulului:

- descrierea procesului de digitizare și a erorilor ce apar;
- procesul de scanare-vectorizare
- Sistemul de poziționare globală (GPS)
- Georefențierea datelor spațiale în sitemul de proiecție național STEREO 70.

d) Conținutul informațional detaliat

- se regăsește în cadrul bibiliografie selective atașate

TEHNICI DE INTRODUCERE A DATELOR SPATIALE

Înainte de a face orice analiză şi de a obţine rezultate dintr-un GIS este necesar să introducem
datele. Acest lucru este dependent de un număr de factori, şi anume: ce fel de date sunt
necesare, cum vor fi utilizate şi în ce format sunt stocate. Atunci când se implementează un
proiect GIS, una din cele mai importante sarcini este definirea întrebărilor care urmează să fie
puse şi răspunsurile posibile, privitoare la datele de prelucrat şi de obţinut. Aceste deziderate
fiind odată cunoscute este preferabil ca datele necesare pentru atingerea lor să fie cât mai
puţine. Următorul pas este de a vedea ce fel de date sunt disponibile, mai precis sub ce formă,
şi dacă acestea trebuie să fie digitizate prin mijloace proprii sau achiziţionate de la un furnizor.

1. Digitizarea
Introducerea datelor cartografice nu este simplă. Dacă datele disponibile sunt în formă
analogică, cum ar fi hărţi pe suport de hârtie sau fotograme ele trebuie convertite în formă
digitală înainte de a fi importate în GIS. Sunt două căi pentru a realiza această conversie:
digitizarea şi scanarea.

Figura 1 Digitizorul sau tableta grafică

Procesul de digitizare constă în transformarea datelor grafice din format analogic în format
digital. Această acţiune presupune existenţa unui digitizor conectat la un calculator şi prevăzut
cu un soft specializat. Digitizorul sau tableta grafică (figura 1) este o suprafaţă plană de diferite
dimensiuni, care conţine o reţea foarte fină de fire şi care realizează poziţionarea punctelor
într-un sistem de coordonate propriu, prin apăsarea unor butoane de pe un cursor. Acesta
este un dispozitiv prevăzut cu o lupă în care sunt încastrate două fire în formă de cruce.
Cursorul se suprapune pe punctul care urmează a fi înregistrat, astfel încât încrucişarea firelor
să coincidă cu acel punct. Butoanele de pe cursor au un rol foarte precis, apăsarea lor
producând o anumită acţiune (marcarea unui punct, crearea unui nod, închiderea unui
poligon). Acestea sunt predefinite, adică prin program se stabileşte rolul fiecărui buton. În
principiu, setarea lor poate fi modificată de către utilizator. În momentul în care cursorul este
mişcat pe suprafaţa plană, aceste fire sunt activate, iar programul de digitizare foloseşte acest
semnal pentru a determina exact poziţionarea cursorului. Apăsând un buton se înregistrează
coordonatele punctului respectiv. Prin construcţie, digitizorul percepe coordonatele în
sistemul propriu. Un punct va avea deci coordonatele (xd,yd). Fişierul rezultat însă, va conţine
coordonatele carteziene alese de utilizator sau coordonate reale. Convertirea din coordonate
digitizor în coordonate carteziene se realizează prin transformarea afină:

Xc= A + B Xd + C Yd
Yc= D + E Xd + F Yd

unde (Xc, Yc) sunt coordonatele carteziene fixate de utilizator. Coeficienţii transformării A, B,
C, D, E, F reprezintă numere care trebuiesc determinate pe baza a trei puncte de coordonate
cunoscute atât ale digitizorului cât şi cele fixate de utilizator. Astfel se formează şase ecuaţii
cu şase necunoscute, în general sistemul fiind compatibil determinat. Aceste puncte se
consideră ca fiind extrem de precise. O alternativă la transformarea menţionată este tot o
transformare afină, cu mai puţini coeficienţi, cunoscută sub numele de transformarea Helmert
care este dată de perechea de formule:

Xc= A + C Xd + D Yd
Yc= B + D Xd + C Yd

Menţionăm că transformarea afină, care conţine de fapt translaţii, rotaţii şi transformări de

scară, poate altera forma obiectelor în cazul în care scara este diferită în cele două direcţii,
sau rotaţia are un alt unghi în cele două sisteme (al digitizorului şi al utilizatorului). O altă
transformare care de asemenea conţine translaţii, rotaţii şi transformări de scară, dar care
conservă forma este transformarea conformă, care este dată de formulele (Bernhardsen, 1992):

Xc= A + C Xd - D Yd
Yc= B + C Yd + D Xd

Evident între coeficienţii care apar în formule diferite, pe care Ie-am notat cu aceleaşi litere,
nu există nici o legătură.

De reţinut faptul că, formulele de transformare sunt încorporate în programul de digitizare,

rezultatul final fiind dat direct în coordonate utilizator.

În timp ce harta este înregistrată cu ajutorul cursorului care se mişcă pe suprafaţa hărţii, acesta
transmite softului poziţiile sale care corespund unor caracteristici geografice de pe hartă, într-
o manieră în care produsul GIS îl poate înţelege şi utiliza prin reproducerea lor pe ecran.
Există două regimuri de introducere a datelor: regim punct şi regim stream. În primul caz,
fiecare punct este marcat prin apăsarea unui buton al cursorului în momentul când se doreşte
să se facă acest lucru. În mod stream cursorul urmează linia care se digitizează, iar programul
marchează în mod automat coordonatele punctelor de pe traseul liniei. Aceasta ar părea, la
prima vedere că, este mult mai rapid şi deci mai eficient, însă programul va înregistra foarte
multe puncte, parte din ele inutile, fişierul rezultat ocupând astfel mult spaţiu pe disc. În orice
caz, se consideră că regimul punct produce o acurateţe mai bună decât cel stream.

Se poate folosi un alt pachet de programe decât GIS pentru digitizare şi acest lucru este de
preferat în cazul în care nu se doreşte încărcarea unui hard şi soft costisitor cu o sarcină
simplă, cum este digitizarea.

Procesul de digitizare
Înainte de a începe procesul de digitizare, trebuie să stabilim scopul, să alegem hărţile care
deja există pe suport de hârtie şi să definitivăm straturile. O hartă poate fi digitizată pentru
mai multe scopuri: fie pentru pentru a fi pur şi simplu reprodusă, fie pentru a fi utilizată într-
un GIS sau să fie integrată într-o bază de date spaţială, ca parte componentă a unei alte hărţi
digitale deja existente. Scopul va decide şi alegerea caracteristicilor hărţilor, în speţă: temele
şi gradul de detaliere, scara, sistemul de coordonate. După fixarea temelor vom decide câte
straturi vor fi necesare. Când spunem că digitizăm o hartă, digitizăm de fapt un strat. Tot
acum se vor ţine cont de eventualele interdicţii impuse de produsul cu care se vor face
prelucrările. Reamintim că în Arc/Info nu se permite existenţa pe un acelaşi strat a punctelor
şi a poligoanelor, deoarece fiecare generează un fişier cu extensia PAT, având specificaţii
diferite (Point Atribute Table şi respectiv Poligon Atribute Table). În orice caz, este de
preferat, indiferent de programul utilizat în digitizare şi de produsul GIS cu care se face
prelucrarea, ca fiecare strat să conţină un singur tip de primitivă grafică: strat punct, strat arc,
strat poligon.

Procesul de digitizare propriu-zis presupune următoarele etape:

- Fixarea punctelor de control şi apoi digitizarea lor. După această operaţiune se va afişa o
eroare calculată prin metoda celor mai mici pătrate (RMSE – Root Mean Square Error).
Dacă eroarea este acceptată, se va trece la pasul următor, în caz contrar procesul se reia.
- Fixarea dinensiunilor hărţii.
- Digitizarea punctelor.
- Digitizarea arcelor.
- Digitizarea poligoanelor (dacă este permis în acel strat).
- Salvarea fişierului.

Punctele de control se dau la începutul fiecărei sesiuni de lucru şi sunt în număr de minim
patru. Se tastează (sau se citesc din fişier) coordonatele care se numesc adevărate, după care
se digitizează aceste puncte. Evident că acestea nu vor coincide cu punctele digitizate, apărând
o anumită diferenţă. Aceste diferenţe se ridică la pătrat şi se însumează, iar suma se împarte
la numărul de înregistrări:
(i) 2
S=(1/4)∑(xadev(i)- xdig )

Se extrage rădăcina pătrată din S pentru a obţine o caracteristică a erorii de măsurare în

aceleaşi unităţi ca şi cele originale. Această metodă se numeşte metoda celor mai mici pătrate
(Root Mean Square), iar eroarea este cunoscută sub numele de RMSError. Pentru a obţine o
acurateţe bună în procesul de digitizare trebuie ca această eroare să fie cât mai mică. Se
consideră că o eroare de 0,08 mm (este vorba de deminensiunea pe harta de pe care se
digitizează) este foarte bună, iar una de 0,16 este o valoare acceptabilă. De fapt mărimea
erorii este decisă în ultimă imstanţă de utilizator. Dimensiunile hărţii se fixează ceva mai mari
decât harta originală pentru a avea un control mai bun la margini, unde vor apare întreruperi
de arce sau poligoane.

Corecţiile se pot face fie în procesul de digitizare fie în procesul de editare (aceasta fiind faza
următoare digitizării). În faza de digitizare se corectează erori accidentale pe care operatorul
le sesizează imediat.

Procesul de digitizare include şi introducerea codurilor de identificare ale primitivelor grafice

care permit legarea acestora cu datele atribut. Acestea se introduc de la tastatură sau cu
ajutorul butoanelor de pe cursor, dacă acest lucru permite şi a fost stabilit dinainte.
În timpul digitizării se introduc erori indiferent de tehnologia folosită (hard şi soft) sau
de abilitatea operatorului. Să ne imaginăm următoarea operaţiune: fixăm cursorul pe un punct,
apoi mutăm cursorul oriunde pe suprafaţa de hârtie şi în fine încercăm să-l fixăm din nou pe
acelaşi punct. Niciodată nu vom putea să-l poziţionăm exact în acelaşi punct, ci doar foarte
aproape. De asemenea dacă digitizăm o curbă de două ori, în mod sigur nu vom parcurge
acelaşi traseu, nici punctele intermediare nu vor fi aceleaşi (figura 2). În aceste condiţii este
absolut necesar ca să evaluăm gradul de precizie al operaţiunilor implicate.
Problema care se pune este de a ne încadra în marjele de eroare pe care ni le impune viitoarea
prelucrare pe harta respectivă.

Figura 2 Digitizarea de două ori a unui arc

În cele ce urmează vom aborda câteva dintre erorile care apar în procesul de digitizare.
Când avem de digitizat o linie mai lungă de 5 cm se recomandă ca aceasta să fie compusă din
două arce; cu alte cuvinte să introducem un nod suplimentar. Închiderea unui arc urmată
imediat de deschiderea altuia (şi care se doreşte a fi o continuare a primului) implică
introducerea unui nod de start pentru următorul arc, care de fapt trebuie să coincidă cu nodul
final al arcului precedent. Această situaţie, precum şi altele asemănătoare conduc la
introducerea unei noţiuni, numită Snap Node Tolerance, care să permită contopirea celor
două noduri, fapt ştiut din cele de mai sus că, nu putem localiza la doi timpi diferiţi exact
acelaşi punct. Snap Node Tolerance este o măsură a erorii, care este egală cu o valoare ce
reprezintă raza cercului în interiorul căruia oricare două noduri digitizate vor reprezenta
acelaşi nod (figura 3). Sau dacă vreţi, distanţa din jurul unui nod pentru care orice alt nod
digitizat va coincide cu acesta. Trebuie să facem un comenatriu privitor la modul în care se
contopesc nodurile. Unele produse soft cer ca, pentru contopirea a două noduri, cercurile a
căror rază este egală cu Snap Node Tolerance doar să se intersecteze (figura 3 a), iar altele cer
ca cele două noduri să cadă în interiorul celor două cercuri (figura 3 b).
Alte situaţii posibile pe care le putem întâlni în procesul de digitizare sunt cele prezentate
în figura 4. Aceste situaţii pot apărea din două motive: fie că exact aşa ar fi trebuit să
înfăţişăm arcele, fie că este vorba de o greşeală.

Figura 3 Snap Node Tollerance

Figura 4 Dangle node şi dangle arc

Pentru a clarifica astfel de situaţii se introduce o altă noţiune numită Dangle Length, adică
distanţa minimă permisă pentru a deplasa un nod aflat în imediata vecinătate a unui arc. Dacă
distanţa dintre nod şi arc, în configuraţia din figura 4 a, este sub distanţa specificată atunci
vom avea rezultatul din figura 5 a. Dacă acelaşi lucru este valabil pentru situaţia figura 5 b, se
va obţine aspectul din figura 5 b.

Figura5 Arcele din figura 30 după topologizare

În cazul în care această distanţă este mai mare, se va intercala un nod suplimentar şi vom avea
patru arce (figura 5 c). Toate aceste operaţiuni se fac în procesul de topologizare (în Arc/Into
comanda de creare a topologiei se numeşte CLEAN).

O ultimă situaţie pe care o amintim este cea înfăţişată în figura 6 a. Se observă o apropiere
exagerată a arcelor A şi B. Aceasta poate să apară dintr-o greşală de digitizare sau nu. Pentru
a elimina o situaţie în care un arc este, practic, dublat s-a introdus un nou concept numit
Fuzzy Tolerance, care reprezintă distanţa minimă ce separă două arce. Dacă distanţa dintre
arce este mai mică decât cea precizată în Fuzzy Tolerance, arcele A şi B se vor contopi şi vom
avea situaţia din figura 6 b. În caz contrar, va rămâne configuraţia din figura 6 a.
 Figura 6 Eroarea Fuzzy

Unele erori se corectează în timpul procesului de digitizare, altele în faza următoare, de

editare. În faza de editare se introduc datele care au fost omise la digitizare, se şterg cele care
au fost introduse nejustificat şi se corectează cele care necesită această operaţiune. Această
etapă este mare consumatoare de timp, mai ales dacă digitizarea a fost făcută neglijent. Uneori
poate dura mai mult decât digitizarea propriu-zisă. Ultima fază este crearea topologiei, care
poate scoate în evidenţă alte erori. În această situaţie se va reveni în etapa de editare, se vor
efectua corecţiile, şi în final se reface topologia.

În cele de mai sus am înfăţişat doar principiile generale, fiecare prgram de digitizare (sau
modulul din cadrul GIS) având propriile reguli pentru realizarea unei hărţi digitale. Intenţia
noastră este de a oferi o imagine de ansamblu asupra întregului proces.

2. Scanarea
Procesul de scanare constă în conversia datelor din format analogic (cum sunt hărţile
tradiţionale pe suport de hârtie, imagini aeriene, sau orice altă imagine) în format digital.
Modul în care se realizează scanarea este următorul: imaginea este împărţită în puncte (matrice
de puncte) fiecăruia atribuindu-i-se un număr în conformitate cu nuanţa de gri sau culoarea
de pe original. Procesul este analog cu fotocopierea. Un fotocopiator scanează imaginea şi apoi
o reproduce imediat pe hârtie. Un scaner copiază imaginea şi apoi o stochează într-un fişier
raster, care ulterior poate fi prelucrat utilizând un produs de procesare de imagini. Cel mai
uzual format este TIFF (Tag Image File Format). Rezultatul va fi un fişier în sistem de
reprezentare raster. Acest fişier se poate utiliza fie pentru o simplă afişare sau în combinaţie
cu alte elemente ale BDS (hărţi vectoriale sau imagini), fie pentru a obţine o hartă vectorială.

Scanerele generează fişiere atât în nuanţe de gri cât şi color. Fiecare celulă scanată în scala gri
se reprezintă pe 1 byte (8 biţi) de la 0 (pentru negru) la 255 (pentru alb). În cazul color
fiecărei celule i se rezervă câte un byte pentru fiecare culoare de bază (reşu, verde şi albastru),
deci în total 3 bytes. În plus densitatea de puncte (mărimea celulelor) variază în funcţie de
performanţele scanerului. Unitatea de măsură este numită dots per inch (dpi), adică numărul
de puncte pe un inch, care de fapt reprezintă o densitate. Aceasta poate varia de la 75 dpi la
600 dpi. Putem intui că, indiferent de metoda de stocare folosită (oricât este ea de eficientă)
este nevoie de un spaţiu foarte mare pe disc. De aceea este important să acordăm o mare
atenţie procesului de scanare şi să ne definim de la început opţiunile, adică scopul pentru care
executăm o astfel de operaţiune.

Una dintre cele mai întâlnite situaţii este scanarea unei hărţi tematice trasate în alb-negru, care
urmează a fi vectorizată, adică se urmăreşte obţinerea unei hărţi vectoriale. La prima vedere
aceasta ar trebui să aibă ca rezultat direct o imagine booleană, adică 0 (pentru alb) şi 1 (pentru
negru). Problema nu este chiar atât de simplă deoarece pot apărea şi valori intermediare.
Acest lucru se întâmplă la linii foarte subţiri şi atunci acestea, sau parte din ele pot dispare.
Aşa cum am menţionat în regim de nuanţe de gri avem o reprezentare pe un byte, adică valori
între 0 şi 255. În această situaţie este dificil să spunem ce este exact alb şi ce este exact negru.
În aceste condiţii se impune un prag de reprezentare. Toate valorile mai mici decât acest prag
vor fi 0 şi celelalte vor fi 1. Acesta este dat de utilizator. Dacă pragul este prea mare, anumite
date cum ar fi liniile subţiri, se pot pierde, iar dacă pragul este prea mic apar date inutile cum
ar fi zgomotul sau petele. A găsi pragul optim ia ceva timp, însă merită deoarece se va obţine
o hartă de calitate. Rezultatul final va fi un fişier raster boolean.

După scanare, următoarea fază este editarea, în care, după ce am determinat precis, cele trei
categorii de date: date utile (puncte, linii, poligoane), simboluri (adnotaţii sau semne
convenţionale) şi zgomot se procedează la următoarele operaţiuni:
- îndepărtarea zgomotului;
- îndepărtarea simbolurilor (dacă este necesar);
- vectorizarea;
- adăugarea de date suplimentare (dacă este necesar);
- corecţia erorilor;
- geocodificarea;
- crearea topologiei;
- georeferenţierea.

“Zgomotul” este un termen preluat din acustică, şi reprezintă date care sunt înregistrate şi nu
sunt utile, datorită unor perturbaţii apărute în procesul de scanare. Dacă fişierul raster rezultat
va fi folosit doar ca o simplă imagine compilată, doar zgomotul trebuie îndepărtat. În cazul în
care aceasta se doreşte a fi un strat tematic (coverage) trebuie îndepărtate şi simbolurile. La o
prelucrare şi o imprimare ulterioară acestea vor fi adăugate pe hartă conform regulilor
produsului GIS folosit.
Procesul de vectorizare poate fi rezumat asfel:
Se înregistrează doar pixelii care formează o structură, cum ar fi o linie sau un
poligon.
Dintre pixelii răspândiţi de-a lungul unei linii, vor fi înregistraţi cei din mijloc (unde
norul de puncte este mai dens), care în fapt formează scheletul structurii.
Coordonatele se determină pentru punctul de start şi cel de sfârşit a fiecărui segment.
Vectorizarea este afectată de următoarele erori:
- deformarea sau întreruperea liniilor;
- vectorizarea datelor inutile (cum ar fi pete, care pot apărea sub formă de poligoane);
- curbe netede devin “zimţate” datorită introducerii de puncte de inflexiune în locuri
unde nu este cazul.

Figura 7 Porţiune mărită

dintr-o imagine scanată
Multe produse program conţin rutine de corecţie asigurând o scanare de calitate. De asemenea
există posibilitatea de vectorizare automată. Mai precis, prin program se identifică nodurile, se
trasează arcele, respectiv poligoanele. În această situaţie este de preferat ca fişierul rezultat în
urma scanării să fie în prealabil “curăţat” de informaţia nedorită (zgomot, simboluri etc). În
cazul în care vectorizarea se face manual, se procedează la o mărire (zoom) a porţiunii din
imagine în care se execută operaţiunea (figura 7), iar segmentele vor fi trasate, pe cât posibil
pe mijlocul liniei. Nodurile şi punctele se marchează prin apăsarea unor taste sau butoane de
pe mouse, după instrucţiunile elaborate de produsul cu care se face această operaţiune.

Ca şi digitizarea, scanarea-vectorizarea introduce erori care trebuiesc corectate. Corecţiile se

fac după regulile structurilor vectoriale. Harta rezultată nu conţine coduri de identificare
pentru a putea fi legată de atribute. Acestea se vor introduce de la tastatură, proces pe care îl
numim geocodificare. Odată acestea introduse, harta rezultată va fi un strat în format vector
ce aparţine BDS.

3. GPS
3.1. INTRODUCERE
Capacitatea de a cunoaşte poziţia exactă şi distanţa faţă de un anumit obiectiv este
crucială pentru foarte multe activităţi. De-a lungul timpului, mai multe tipuri de tehnologii au
încercat, cu mai mult sau mai puţin succes, să ajute la realizarea acestui deziderat. Dintre toate
acestea, una a reuşit să schimbe în mod radical sistemul de poziţionare. Actualmente este
posibil să se măsoare poziţia geodezică a unui punct de pe suprafaţa Pământului, cu o eroare
de câţiva centimetri, fără a utiliza reperele geodezice existente.
Dezvoltat de către Departamentul Apărării al S.U.A, GPS (Global Positioning System)
este un sistem de orientare global bazat pe 24 de sateliţi care orbitează deasupra Pământului.
Sistemul are la bază procedeul numit şi triangulaţie spaţială, în care pe lângă staţia mobilă de
la sol sunt implicaţi încă patru sateliţi.
Staţiile GPS utilizează aceşti sateliţi pentru a calcula poziţia cu o precizie mai mare de
un metru. De fapt, cu forme avansate ale GPS se pot face măsurători cu o precizie mai mare
de un centimetru. Deoarece sateliţii sunt pe o orbită foarte înaltă, ei evită erorile cauzate de
suprafaţa terestră şi, fiind concepute în principal pentru scopuri strategice, produsele GPS au o
rezistenţă mare la interferenţe de undă.
Staţiile GPS sunt în prezent mai mici şi mai economice decât înainte, devenind cu
adevărat accesibile oricui. Datorită caracteristicilor şi accesibilităţii sale, aplicaţiile GPS sunt
aproape nelimitate: oameni de ştiinţă, militari, personalul din transporturi şi oameni din multe
alte domenii utilizează GPS pentru a-şi face munca mai productivă şi mai uşoară.

3.2. RINCIPIILE DE FUNCŢIONARE ALE GPS

Principiile fundamentale ale GPS sunt destul de simple. În primul rând, pentru a afla
poziţia exactă, sistemul foloseşte ca metodă de bază triangulaţia. Pentru a face triangulaţia, o
staţie GPS măsoară distanţa până la satelit, calculând cât timp îi este necesar semnalului radio
emis de satelit să ajungă la ea. Acest interval de timp poate fi uşor determinat, deoarece
undele electromagnetice circulă cu viteza luminii. Un element care dacă nu este stabilit clar
poate genera erori este determinarea exactă a momentului când semnalul radio pleacă de la
satelit. Pentru a face acest lucru constructorii sistemului GPS au sincronizat satelitii şi
receptoarele astfel încât ele generează acelaşi semnal radio codificat (pseudo – random code)
materializat printr-o succesiune de cifre binare (0 şi 1), pe o lungime de undă în domeniul
radio, în acelaşi moment. Ulterior se primesc codurile de la satelit şi se măsoară intervalul de
timp scurs până când receptorul generează acelaşi cod.
 Pentru a determina pozitia exactă receptoarele calculează distanţele măsurate până la
patru sateliţi diferiţi. De fapt măsurătorile de la trei sateliţi sunt suficiente pentru a stabili o
poziţionare tridimensională (latitudine, longitudine, altitudine). Oricum, cea de-a patra este
folosită pentru a verifica semnalul şi pentru eventuale corecţii.
Aceasta se datoreşte faptului că staţiile staţiile de la sol nu folosesc un sistem precis de
măsurare a timpului asemănătoare celor instalate pe sateliţi (ceasuri atomice), ci ceasuri cu
cuarţ, care au o precizie de 10-9 secunde (în cazul de staţiilor performante). Pentru ca aceşti
sateliţi să poată fi utilizaţi ca sisteme de referinţă pentru măsurătorile de distanţă, trebuie
cunoscută poziţia lor exactă.

Figura 8- "Constelaţia" sateliţilor GPS (după P.H.Dana, 1994)

(21 de sateliţi, 3 sateliţi operaţionali de rezervă, 6 planuri orbitale, 55° înclinare,
20200 km altitudine, perioada de rotaţie12ore)

Orbitele foarte stabile şi exacte ale sateliţilor la 20000 km altitudine, precum şi

monitorizarea foarte exactă a lor, asigură acurateţea semnalului radio. La sfârşitul măsurătorilor
trebuie executate corecţii asupra uşoarelor perturbaţii ale semnalului.
Unul dintre principalii perturbatori ai semnalului este atmosfera terestră, care poate
deregla semnalul la trecerea prin ea. După cum se ştie, pătura înaltă a atmosferei, ionosfera,
conţine particule încărcate şi influenţează propagarea undelor electromagnetice. Cu cât
lungimea de undă este mai mare, cu atât semnalul este mai frânat (poate genera erori de până
la 10 m). Troposfera poate induce erori în semnal cu circa 1 m datorită faptului că ea
înregistrează modificări de temperatură, presiune şi umiditate. Un alt factor perturbator sunt
vaporii de apă din atmosferă, dar acest fenomen este aproape imposibil de corectat.
O altă cauză perturbatoare poate fi prezenţa unor obstrucţii locale (clădiri înalte) pe
care semnalul le întâlneşte înainte de a ajunge la staţie.
În unele cazuri chiar şi poziţionarea sateliţilor poate produce erori: cu cât sateliţii
folosiţi în măsurători sunt mai apropiaţi, cu atât rezultatul măsurătorii poate fi mai slab.
 La aceste perturbaţii se mai adaugă faptul că Departamentul Apărării al SUA, în
scopuri strategice, reduce acurateţea semnalului în mod intenţionat, introducând o undă
perturbatoare.
În scopuri militare sunt folosite canale speciale de transmitere a datelor, în timp ce
pentru ceilalţi utilizatori există un cod standard numit C/A code (Course/Acquisition code)
numit şi cod civil. Evident domeniul acesta este afectat de perturbaţii. Această acţiune poartă
denumirea de disponibilitate selectivă (Selective Availability) şi poate conduce la o eroare de
câteva sute de metri.

Cea mai mare parte a erorilor pot fi reduse cu ajutorul unui sistem numit GPS
diferenţial. Acest GPS diferenţial îmbunătăţeşte erorile cu 2-5 m şi poate ajunge la o precizie
de câţiva centimetri în funcţie de sistemele de colectare a datelor şi de tehnicile folosite.
GPS diferenţial are nevoie de două staţii: una mobilă folosită pentru măsurători mai
simple şi una staţionară, pentru măsurători de mare acurateţe. Sistemul îmbunătăţeşte mult
rezultatele, deoarece compară poziţia obţinută prin măsurători satelitare cu poziţia cunoscută.
Datele obţinute pot fi corectate fie ulterior, în etapa de interpretare şi procesare a datelor, fie
în timp real utilizând comunicaţiile prin radio. În prezent, în lume funcţionează o reţea cu
ajutorul căreia se pot face corecţii diferenţiale, înlesnind accesul la date cât mai exacte.
Sistemele GPS mai avansate pot înlătura singure erorile folosind tehnologii din ce în
ce mai sofisticate. Ele permit efectuarea de corecţii ale erorilor datorate efectului Doppler.
Efectul Doppler apare în situaţia în care sursele de emisie şi recepţie a semnalelor
electromegnetice sunt în mişcare. Aceasta produce o modificare a lungimii de undă a
semnalului radio, influenţând astfel viteza.
Tehnicile avansate, cum ar fi procesarea dublă a frecvenţei semnalului, poate conduce
la precizii mai mari (de la câţiva centimetri până la milimetri).

3.3. AVANTAJE ALE UTILIZĂRII SISTEMULUI GPS

Cu toate că poate părea complicat, GPS este cel mai precis sistem de colectare a
datelor dezvoltat până în prezent. Tocmai datorită acestei calităţi GPS a revoluţionat modul în
care oamenii colectează date şi întocmesc sau îmbunătăţesc hărţi. Ca urmare a preciziei sale,
uşurinţei de utlizare şi disponibilităţii sale globale, GPS a devenit tehnica de vârf în colectarea
datelor geografice şi în necesităţile pentru cartare. Bazele de date computerizate din zilele
noastre cum sunt: GIS (Geographic Information Systems), cartarea în format CAD
(Computer-Aided Design) şi sistemele AM/FM (Automated Mapping/Facilities Management)
joacă un rol crucial pentru planningul teritorial şi managementul resurselor. Sistemele
informaţionale geografice sunt metode care utilizează computerul pentru alcătuirea de hărţi şi
pentru analiza caracteristicilor şi fenomenelor care au loc oriunde pe Glob. Ele integrează
bazele de date utilizate în analiza statistică (tabele) cu beneficiile oferite de analiza vizuală a
hărţilor. Un alt avantaj al GPS este că modul rapid şi ieftin de colectare a datelor permite
managerilor să ia decizii importante mai rapid şi, deoarece datele colectate de receptoarele
GPS sunt deja în format digital, este uşor ca ele să fie menţinute şi aduse la zi.
Sistemele informaţionale computerizate se prezintă ca o colecţie de straturi
reprezentând caracteristici diferite, care sunt legate între ele de către localizarea anumitor
detalii fizice. Datele preluate prin GPS pot fi integrate GIS. Staţiile mai performante permit
cuplarea printr-un cablu serial la un laptop care stochează coordonatele punctelor înregistrate
direct pe suport magnetic. Există programe specializate care permit conversia acestor date
direct în produsele GIS mai cunoscute. Astfel, cu câteva comenzi se pot converti aceste date
într-un coverage Arc/Info, care va permite a fi integrat în BDS şi supus unor prelucrări.
Coordonatele furnizate de sateliţi prin GPS sunt date în sistemul geodezic mondial
WGS84 (World geodesic System). Acestea sunt coordonate elipsoidale în trei dimensiuni.
GEOREFERENŢIEREA DATELOR SPAŢIALE

Procesul de asociere a hărţilor digitale cu coordonate geografice reale poartă numele

de georeferenţiere. Există şi aplicaţii în care nu este necesară trecerea la coordonate reale,
fiind suficient un sistem local de coordonate (carteziene).
În sistem vector, procesul constă în identificarea cu mare precizie a coordonatelor
reale a patru puncte, iar apoi transformarea tuturor punctelor se face pe baza formulelor de
transformare. Acest proces poartă denumirea de georeferenţiere continuă. Formulele de
transformare cel mai des utilizate sunt cele ale transformării afine:

Xc = A + BXd + CYd
Yc = D + EXd + FYd

Prin precizarea a trei puncte cu coordonate cunoscute se formează un sistem de şase

ecuaţii cu şase necunoscute, rezolvarea acestuia generând şi coordonatele geografice reale.
În cadrul programului ArcInfo, transformarea de coordonate se face prin următoarea
suită de operaţii:
- se transformă fişierele vectoriale în format compatibil ArcInfo®;
- se adaugă patru puncte în acest coverage (patru tic-uri), utilizând meniul ”Tables” şi
comanda ”Add”;
- se generează un coverage gol căruia îi vor fi adăugate patru puncte în coordonate
reale corespunzătoare celor adăugate iniţial;
Utilizând comanda “TRANSFORM”, fişierul iniţial va fi transpus în coordonate
geografice reale. Comanda se va repeta pentru fiecare strat din componenţa hărţii vectoriale.
În cadrul sistemului raster, procedeul este asemănător, doar că se identifică cu precizie
coordonatele unui pixel din imagine, ceea ce prezintă un grad de dificultate mai ridicat.
Acest lucru este determinat de faptul că pixelul reprezintă o suprafaţă de teren. Cu cât
această suprafaţă este mai mare (rezoluţia hărţii este mai mică), cu atât coordonatele vor fi
mai incerte (mai inexacte). După identificarea a patru astfel de pixeli, transpunerea hărţii în
coordonate reale se face utilizând formulele de transformare.
În această situaţie transformarea este mult mai dificilă şi experienţa utilizatorului este
foarte importantă deoarece o hartă în format analogic poate suferi o serie întreagă de
deformări, formulele de transformare utilizate depinzând în mare măsură de acestea.
În mod practic, georeferenţierea unei hărţi în sistem raster constă în generarea unui
fişier (denumit World file) în care sunt conţinute câteva elemente privitoare la modul în care
harta iniţială va fi modificată/deformată pentru a fi transpusă în coordonate reale. Spre exemplu,
dacă avem o hartă iniţială în format TIFF (ex. harta .tif), fişierul care va conţine
caracteristicile transformării va fi harta.tfw, ultima literă din extensie provenind de la World
file. Ansamblul harta.tif + harta.tfw poartă denumirea de GeoTiff.
Dacă harta este în format JPEG sau JPG, se va genera un fişier cu extensia ”jgw”.
Georeferenţierea în sistem raster poartă denumirea de georeferenţiere discretă
Majoritatea programelor GIS/CAD pot face la ora actuală acest tip de georeferenţiere,
deşi nu cu mult timp în urmă acest procedeu ridica o problemă foarte mare.
În cadrul acestor programe, georeferenţierea se poate face interactiv sau se poate scrie
fişierul ASCII, dacă se cunosc toate caracteristicile transformării (ceea ce este deosebit de
dificil şi necesită o cunoaştere foarte exactă a modului în care programele percep aceste
fişiere).
 “transformarea fişierelor shapefile în coverage”
Arc: shapearc rauri rauri
“accesarea meniului Tables”
Arc: tables
“selectarea fisierului în care vor fi stocate coordonate”
Tables: sel localitati.tic
“adăugarea identificatorilor şi a coordonatelor cunoscute”
Tables: Add
IDTIC: 5
XTIC: 100
YTIC: 0
IDTIC: 6
XTIC: 100
YTIC: 100
IDTIC: 7
XTIC: 0
YTIC: 100
IDTIC: 8
XTIC: 0
YTIC: 0
Tables: q
“crearea unui coverage gol şi transpunerea în coordonate reale”
Arc: create localitati1
Arc: Tables
Tables: sel localitati1.tic
Tables: add
IDTIC: 5
XTIC: 100000
YTIC: 0
IDTIC: 6
XTIC: 100000
YTIC: 100000
IDTIC: 7
XTIC: 0
YTIC: 100000
IDTIC: 8
XTIC: 0
YTIC: 0
Tables: q
“transformarea de coordonate”
Arc: transform localitati localitati1
Figura 9 - Georefenţierea vector în ArcInfo

În primul caz - georeferenţierea raster în mod interactiv - presupune apariţia unui tabel
în care vor fi realizate corespondenţele între coordonate iniţiale şi coordonate geografice. Este
cazul produselor ArcGIS, CADOverlay şi VPStudio. La modul concret: se execută clic pe
punctul de pe hartă a cărui coordonată se cunoaşte şi va apărea un tabel în care coordonatele
vor fi înregistrate, iar în câmpul corespondent noilor coordonate vor fi introduse coordonatele
reale. După introducerea punctelor, se realizează transformarea, înainte fiind calculată o
eroare pe baza formulei de transformare.
Figura 10 - Deformări, tip de transformare şi numărul minim de puncte necesare pentru
transformare

Corespondenţa tabelară se poate realiza în modul următor:

X Y
ID iniţial iniţial X real Yreal
10 X1 Y1 X1real Y1real
. . . . .
. . . . .
. . . . .
. . . . .
n Xn Yn Xnreal Ynreal

Numărul de puncte necesare transformării poate fi oricât de mare, dar majoritatea

programelor menţionate necesită minim trei puncte.
În cel de-al doilea caz, fişierul ASCII World file trebuie scris de către utilizator.
El are următoarea formă, semnificaţiile fiind descrise în cele ce urmează:

Ex.:
2 . 142358 1613 8892 0 7 - rezoluţia hărţii
-0 .03 720 352 46 153 71394 0 - unghiul de rotire/deformare faţă de harta iniţială
pe Ox
-0 .029 418 38 75 10880 877 0 - unghiul de rotire/deformare faţă de harta iniţială
pe Oy
-2 . 117050347742 042 6 - rezoluţia hărţii
405 92 1. 79818 48 180 6 - coordonata X (după translaţie - false easting)
6 866 42. 41316 839 45 9 - coordonata Y (după translaţie - false northing)

Acest gen de fişier poate fi perceput de majoritatea programelor şi este singurul mod
în care se putea realiza georeferenţierea raster în cadrul produsului ArcView versiunile 3.0,
3.1 şi 3.2.
 După georeferenţiere, harta va fi asociată unei proiecţii cartografice.
Denumirea pentru procesul de transpunere a hărţii în coordonate reale este diferită în
funcţie de tipul aplicaţiei: Georeferencing (ArcGIS®), Image Registration (ArcInfo®), Rubber
Sheeting (produsele CAD: CAD Overlay®, VPStudio®, Autocad® etc.).

BIBLIOGRAFIE

1. Bernhardsen, T. (1992), Geographic Information Systems, Viak IT, Arendal,

Norway.
2. Dureau, F. (1995), Introduction à la télédétection spatiale, în Télédétection et
systèmes d’information urbaines, Dureau, F., Weber C. (eds.), Collection Villes Antrophos,
Paris.
3. Heywood, I., Cornelius S., Carver S. (1995), An Introduction to Geographical
Information Systems, Longman, Harlow, England
4. Imbroane, A., M., Moore, D. (1999), Iniţiere în GIS şi Teledetecţie, Presa
Universitară Clujeană
5. Parry R.B., Perkins C.R. (1991), World Mapping Today, Butterworths, London
6. Verbyla D., L., Chang K. (1997), Processing Digital Images in GIS, OnWord Press,
Santa Fe, USA.
7. * * * (1998), GPS Pathfinder product overview, Trimble Corporation
Modulul 4 – ANALIZA SPAȚIALA ÎN GIS. Programul ArcView.

a) Scopul modulului: Aplicarea tehnicilor de analiză GIS în cadrul programului Arcview

b) Obiectivele modulului: Prezentarea generală a programului ArcView, dibândirea

deprinderilor de realizare a hățrilor tematice în ArcView, dezvoltarea abilităților practice de
digitizare, georeferențiere, analiză GIS în cadrul programului Arcview.

c) Schema logică a modulului:

- descrierea programului;
- prezentarea funcțiilor de interogare spațială (Query Buider) și statistică
- digitizarea în Arcview
- Alcătuirea unei hărți (tematice și turistice)

d) Conținutul informațional detaliat

- se regăsește în cadrul bibiliografie selective atașate

ANALIZA SPAȚIALA ÎN GIS. Programul ArcView

Produsul ArcView a fost conceput de către firma ESRI (Environmental System

Research Institute), leader în construcţia produselor software de tip GIS.
Firma ESRI, înfiinţată în anul 1969 ca o companie dedicată cercetării în domeniul GIS,
produce cel mai larg utilizat GIS din lume - ARC/INFO - a cărui primă versiune a apărut în
anul 1982, iar în momentul de faţă s-a ajuns la versiunea 8.3, prezentând numeroase facilităţi
şi a fost pionierul dezvoltării de software GIS.
ArcView este un GIS de tip “desktop”, care rulează pe microcalculatoare PC standard.
Faptul că au interfaţa cu utilizatorul foarte prietenoasă şi că performanţele PC-urilor s-au
îmbunătăţit considerabil au făcut ca acest software să fie foarte răspândit. De altfel se consideră
că numărul utilizatorilor de GIS-uri “desktop” este de 10 mai mare decât al celor care folosesc
sofware din categoria “expert” GIS. Principalele limitări în funcţionalitatea GIS- urilor orientate
“desktop” se referă la faptul că ele nu pot prelucra volume mari de date, nu au capacitatea de a
genera structuri de date complexe (folosesc topologia, dar nu sunt capabile să o creeze) şi
necesită o instruire specială a utilizatorilor.
În general se poate afirma că, un GIS “desktop” se utilizează pentru vizualizare şi
prezentare, deşi în anumite cazuri se pot realiza analize mai complicate (Ex: utilizarea
extensiilor în cadrul programului ArcView poate uşura efectuarea unor analize).
Un element caracteristic al acestui produs este uşurinţa cu care sunt încărcate în
program datele tabelare (fişiere de tip dBASE), astfel încât să fie înfăţişate, interogate şi
analizate din punct de vedere geografic.
Interfaţa produsului ArcView GIS (Fig. 1) este specifică programelor care rulează în
mediul de operare Windows 95/98 sau Windows NT, fiind alcătuită din:
- bara de meniuri (dintre care doar meniul Project este specific produsului ArcView,
meniurile File, Window şi Help fiind meniuri întâlnite în majoritatea programelor),
- bara de pictograme (icoane),
- fereastra aplicaţiei ArcView (fereastra proiectului).
 Bara de meniuri

Bara de
pictograme

Fereastra
proiectului

Figura 1 – Interfaţa produsului ArcView

Un proiect este un fişier în care este stocată o colecţie de date (şi relaţiile dintre ele)
alcătuită utilizând programul ArcView. Această colecţie cuprinde toate hărţile, tabelele şi
graficele care sunt create sau folosite pentru o anumită aplicaţie. Aceste informaţii sunt
stocate într-un fişier ASCII cu extensia "apr".
Fereastra proiectului ArcView este alcătuită din următoarele elemente (termenii sunt
preluaţi din limba engleză şi vor fi referiţi ca atare pe parcursul acestui material):

a) View
Utilizând produsul ArcView se lucrează de fapt cu date geografice pe hărţi interactive
numite View-uri, un astfel de View reprezentând un spaţiu de lucru în care este permisă,
înfăţişarea, explorarea, interogarea şi analiza datelor geografice în ArcView. Datele geografice
pot fi reprezentate prin date cartografice, ştiinţifice, cadastrale, fotografii, înregistrări aeriene
sau satelitare, recensăminte, imagini video, etc.
Deşi defineşte modul în care vor fi utilizate datele geografice şi cum vor fi ele înfăţişate,
un View nu conţine de fapt aceste date, făcând doar referire la ele. Deoarece reflectă starea bazei
de date la un moment dat, putem spune că orice View este dinamic, fiecare modificare a
datelor conducând la modificarea hărţii.

Lista de meniuri
 Bara de pictograme
disponibilă când este
activ un View
Scara hărţii

Cuprinsul
temelor dintr-un

Fereastra de
afişare a temelor

Figura 2 – Componentele unui View

În ArcView o hartă interactivă este alcătuită din mai multe straturi reprezentând
informaţii geografice specifice unui anumit loc sau unei anumite zone. Fiecare strat este o
colecţie de elemente geografice: râuri, lacuri, ţări, oraşe, etc. Aceste straturi se numesc teme
(themes). Temele din ArcView sunt de fapt fişiere cu extensia “shp” (shapefile) de tip punct,
linie sau poligon. Fişierului shapefile îi sunt ataşate în mod automat încă două fişire fără de
care acesta nu poate fi reprezentat: “dbf” şi “shx”. Astfel pentru a putea reprezenta o temă,
spre exemplu râurile din judeţul Cluj, în diectorul sursă trebuie să avem următoarele fişiere:
“râuri.shp”, “râuri.shx” şi “râuri.dbf”.
Cele trei tipuri de fişiere îndeplinesc următoarele operaţii în cadrul unei teme:
- “*.shp” - stochează geometria entităţilor
- “*.shx” - conţin fişierul index lookup
- “*.dbf” - conţin informaţia de tip atribut.
Un View cuprinde o fereastră de afişare în care datele geografice se reprezintă grafic
cu diverse simboluri şi un cuprins (Table of Contents) în care sunt afişate numele temelor
incluse în View şi legendele de simbolizare a informaţiilor din fiecare temă (Fig. 2).

b) Tables
Meniul Table permite înfăţişarea, actualizarea, analiza şi interogarea datelor care sunt
utilizate la un moment dat sub formă tabelară. Datele din aproape orice tip de bază de date pot
fi importate în ArcView sub formă de tabele. Ulterior, aceste date pot fi reprezentate pe hărţi.
De asemenea un Table poate fi şi tabelul de atribute al unei teme incluse într-un View
(Attributes of Theme).
Datele pot fi introduse şi în mod direct în cadrul programului, ArcView având
posibilitatea de a crea noi tabele.

c) Layout
Un Layout este o hartă care permite integrarea elementelor dintr-unul sau mai multe
View-uri, a tabelelor, a graficelor şi a imaginilor.
 Un Layout defineşte datele care vor fi utilizate pentru listare sau export, precum şi
modul în care vor fi ele înfăţişate.
Fiecare obiect grafic poate fi redimensionat, şters, mutat, copiat, etc.

d) Scripts
Conţine programe scrise în “Avenue”, limbajul de programare al ArcView, care permite
adaptarea şi dezvoltarea de programe orientate obiect create de utilizator, extinzând astfel
posibilităţile de analiză ale programului ArcView. De asemenea, un Script poate fi ataşat unui
meniu sau unui buton al interfeţei graficepentru a iniţia execuţia unuei comenzi definite de
utilizator asupra datelor geografice analizate în cadrul unui proiect.

Sistemele Informaţionale Geografice permit manipularea a două tipuri de date: date

spaţiale (care pot fi linii, puncte sau poligoane) şi date atribut (reprezentate în general sub
formă de tabele care conţin informaţii despre aceste puncte, linii şi poligoane).
Majoritatea produselor GIS se disting de celelalte programe prin faptul că permit
realizarea unor legături între datele spaţiale şi cele non-spaţiale (atribut) în scopul determinării
unor procese sau fenomene, care sunt greu de evidenţiat în alt mod.
Deschiderea unui proiect se realizează din meniul "File" utilizând comanda "Open
Project". În dialogul care apare trebuie indicat directorul în care se află proiectul (Ex:
C:\CLUJ\cluj.apr).

Notă: Într-o aplicaţie ArcView succesiunea de directoare şi subdirectoare ce trebuie

parcursă până la accesarea unui fişier este foarte importantă deoarece ea este stocată în
fişierul ASCII. În cazul în care unul din fişierele componente ale proiectului nu este găsit în
locul indicat, proiectul nu se va deschide.
Când proiectul se va deschide va apărea o fereastră cu numele "cluj.apr" (Fig. 3).
Aceasta este fereastra proiectului, ea oferind accesul la toate componentele conţinute în fişierul
proiect permiţând totodată crearea de noi componente.
Accesarea unui View se face selectând numele View-ului din listă şi activând comanda
"Open" din partea superioară a ferestrei proiectului.

Numele proiectului

Lista View-urilor
din proiectul
cluj.apr

Figura 3 - Fereastra proiectului “cluj.apr”

Figura 4 - Bara de butoane(Tool Bar) disponibile când este activ un View

În figura 4 am înfăţişat bara de butoane când este activ View, cu explicaţia în limba
engleză. O parte dintre aceste butoane sunt invalidate în cazul în care operaţia pe care o conţin
nu poate fi executată (ca şi în cazul produselor Microsoft®). Multe dintre aceste funcţii se
regăsesc şi în meniuri.
În continuare vom face o scurtă descriere a functiilor pe care le îndeplinesc cele mai
importante dintre acestea:
- Save – salvează proiectul cu toate componentele sale la un moment dat;
- Add Theme – adaugă o temă într-un view;
- Theme Properties – înfăţişează proprietăţile unei teme: numele, locul unde este
situat fişierul sursă (fişierul “*.shp”) pe hard-disk, modul de înfăţişare a temei,
etc;
- Edit Legend – permite editarea şi modificarea legendei unui hărţi;
- Open Theme Table – permite înfăţişarea, accesarea şi modificarea datelor din
tabelul de atribut al unei teme;
- Find – găseşte o anumită caracteristică sau un anumit element dintr-o temă;
- Locate Address – permite localizarea unei adrese pe hartă;
- Query Builder – selectarea unor caracteristici dintr-o temă în funcţie de anumite
condiţii;
- Zoom to Full Extent – execută operaţia de mărire/micşorare a scării hărţii astfel
încăt întreaga hartă să fie înfăţişată în suprafaţa de afişare a view-ului;
- Zoom to Active Theme - execută operaţia de mărire/micşorare a scării hărţii astfel
încăt întreaga suprafaţă ocupată de tema activă să fie înfăţişată în suprafaţa de
afişare a view-ului;
- Zoom to Selected - execută operaţia de mărire/micşorare a scării hărţii astfel încăt
elementul selectat dintr-o temă să ocupe întrega suprafaţă de afişare a view-ului;
- Zoom In/Zoom Out - execută operaţia de mărire/micşorare a scării hărţii cu un
anumit procent;
- Zoom to Previous Extent - execută operaţia de mărire/micşorare a scării hărţii până
la scara existentă înaintea ultimei operaţii de mărire/micşorare a scării;
- Clear Selected Feature – deselectează unul sau mai multe elemente dintr-o temă,
care au fost selectate anterior;
- Identify – oferă informaţii despre un element dintr-o temă;
- Vertex Edit – utilizat pentru modificarea formei unei linii prin adăugarea, mutarea
sau ştergerea unor puncte;
- Select Feature – selectează unul sau mai multe elemente dintr-o temă;
 - Pan – permite deplasarea hărţii în cadrul suprafeţei de afişarea unui view, fără a
modifica scara acesteia;
- Measure – permite calcularea distanţelor pe hartă;
- Hot Link – realizează legătura între o temă sau un element dintr-o temă şi o sursă
externă de date (Ex: table, imagine, etc);
- Label – pemite afişarea “etichetelor” în cadrul unei teme sau individual pentru
fiecare element dintr-o temă. O etichetă poate fi orice tip de date care este stocat în
tabelul de atribut al temei respective;
- Text – permite adăugarea de comentarii şi observaţii la hartă;
- Draw Point – permite amplasarea unor puncte pe hartă. Această funcţie este
utilizată pe larg în procesul de digitizare.

Temă

Temă

Temă activată
(reprezentată)
Figura 5 - Lista temelor dintr-un View

Notă: Pentru evitarea unor confuzii este necesară clarificarea unor noţiuni ce vor fi utilizate
în acest material:
a. O temă dintr-un proiect va fi reprezentată pe hartă atunci când pătratul de validare din
partea stângă a ei este activat. Pentru acest tip de teme se utilizează şi termenul de temă
activată.
b. Adesea în cadrul unui proiect sunt necesare diferite operaţii care să facă referire la o
singură temă. În acest caz tema asupra căreia se vor efectua un anumit gen de operaţii se va
numi tema activă. Tema activă va fi înfăţişată diferit de celelalte teme din proiect fiind
încadrată într-un chenar mai deschis la culoare (Ex: tema “Ape” din fig. 5). O temă devine
activă atunci când se selectează cu mouse-ul legenda sau numele ei (se execută un click pe
legendă sau pe numele temei).

Reprezentarea unor elemente pe hartă în ArcView se face prin validarea fiecărei teme
individual (există şi posibilitatea validării tuturor temelor deodată, dar se utilizează destul de
rar). Validarea sau invalidarea unei teme se face selectând cu mouse-ul patratul de validare
existent în lista temelor reprezentate pe hartă (Fig. 5)

CREAREA UNEI HĂRŢI

În ArcView crearea unei hărţi presupune parcurgerea mai multor etape. Exemplul
următor se va axa pe parcugerea acestor etape presupunând că datele spaţiale au fost introduse
înainte, prin digitizare sau prin procesul de scanare-vectorizare.

1. Selectarea temelor din care va fi alcătuită harta şi adăugarea lor într-un View
După deschiderea programului ArcView, se selectează meniul View şi accesând
comanda New se creează un spaţiu de lucru gol. În acest spaţiu se vor adăuga temele utilizând
comanda Add Theme din meniul View sau accesând cu mouse-ul cea de-a doua pictogramă
din rândul de sus al bării de pictograme. În dialogul care rezultă în urma efectuării acestei
operaţii (Fig. 6) se precizează poziţia şi numele fişierelor care se doresc a fi adăugate.

Figura 6 – Adăugarea unei teme

2. Adăugarea denumirilor elementelor dintr-o temă

A adăuga denumirea unui element de pe hartă înseamnă de fapt a apela la tabelul de
atribut al unei teme (tema din care face parte elementul trebuie să fie activă) pentru a obţine
informaţii despre un anumit element (Ex: dacă se doreşte afişarea denumirilor localităţilor din
judeţul Cluj trebuie ca tema ce conţine aceste elemente să fie tema activă).

Figura 7 – Ferastra de control a modului în care sunt afişate etichetele dintr-o temă
 Selectarea câmpului
după care se adaugă Afişarea denumirilor
denumirile conform proprietăţilor
temei
Selectează cel mai Permite suprapunerea
bun amplasament etichetelor
al temei
Indică poziţia etichetei
Şterge dublurile faţă de o linie

Se modifică Adaugă etichete

dimensiunea numai elementelor
caracterelor dintr-o temă care
proporţional apar pe ecran
cu scara hărţii

Figura 8 – Fereastra de dialog Auto-label

Selectând pictograma Label (Fig. 4) indicaţi elementul pe care doriţi să-l identificaţi.
Rezultatul acestei interogări va fi afişarea (“etichetarea”) denumirii elementului selectat. Pentru
a afla denumirea tuturor elemntelor dintr-o temă se utilizează comanda Auto-label din meniul
Themes.
Comanda care execută operaţia opusă acesteia din urmă este Remove Labels din
acelaşi meniu. Modul în care vor fi afişate denumirile elementelor dintr-o temă poate fi
stabilit de către utilizator selectând din meniul Theme comanda Theme Properties urmată de
comanda Text Labels (Fig. 7).
Considerând elementul ca fiind situat în centrul acestei ferestre se poate preciza, prin
selectarea uneia dintre opţiunile Text, poziţia etichetei faţă de element.
Respectarea acestor instrucţiuni de căţre fiecare element din temă se precizează
selectând comanda Use Theme’s Text Label Placement Property din ferestra de dialog a
comenzii Auto-label (Fig. 8)

3. Evidenţierea unei zone de interes de pe hartă.

Se întâmplă frecvent ca o regiune care prezintă un anumit interes pentru utilizator să
nu constituie decât o parte redusă dintr-o temă. În aceste cazuri sunt necesare câtva operaţii de
mărire/micşorare a scării hărţii astfel încât numai poţiunea selectată să fie cuprinsă în View.
Acest gen de operaţii se efectuează cu ajutorul comenzilor din categoria Zoom. Selectaţi
pictograma Zoom In şi deplasaţi mouse-ul în partea stângă sus a zonei pe care doriţi să o
evidenţiaţi. Apăsând şi ţinând apăsat butonul stâng al mouse-ului deplasaţi-l până când zona
dorită va fi încadrată într-un chenar, după care eliberaţi butonul de la mouse. Zona selectată
va apărea în cadrul ecranului.
Este recomandată familiarizarea utilizatorului cu comenzile Zoom In/Zoom Out, Zoom
to Full Extent, Zoom to Active Theme deoarece ele sunt foarte utile în cadrul unui proiect.
 4. Adăugarea unei baze de date la o temă
Pentru a putea fi adăugată într-un proiect, o bază de date trebuie să conţină cel puţin
un câmp comun cu tabelul de atribut al temei la care se va adăuga. Câmpul după care se va
realiza legătura între cele două tabele trebuie să fie comun ca şi conţinut şi nu ca denumire.
Din harta interactivă curentă, se face activă tema la care se adaugă baza de date
externă. Utilizând pictograma Open Theme’s Table se accesează tabelul de atribute al temei
respective. Rezultatul va fi constituit de apariţia unei ferestre asemănătoare celei din fig 9.a
Din meniul Tables se selectează comanda Add Tables şi se indicaţă tabelul (fişier cu
extensia “dbf” sau “txt”) pe care doriţi să-l adăugaţi temei active după care accesaţi comanda
OK. Rezultatul va fi înfăţişat în figura 9.b.

2
“Join”

a)

Figura 9 - Procesul
de adăugare a unei
baze de date externe
la o temă (a - tabelul
atribut al temei, b -
baza de date) b)

Notă. Dacă un singur caracter alfanumeric nu se regăseşte în ambele baze de date atunci
procesul de realizare a joncţiunii celor două tabele este compromis, elementul ale cărui
caracteristici nu sunt absolut comune fiind exclus ulterior din analiză. Datele care se adaugă
la proiect trebuie să fie în format dBase (*.dbf) sau MS-DOS text (*.txt).

Din ambele tabele se va selecta denumirea câmpului comun, primul selectat fiind cel
din fişierul dBase care se doreşte a fi adăugat, iar cel de-al doilea fiind cel din baza de date
atribut.
 Tema
reprezentată

Tipul
legendei

Câmpul după care

se face clasificarea

Gama de culori
utilizată pentru
simbolizare

Figura 10 - Editarea legendei

5. Editarea legendei unei hărţi

Elementele unei teme pot fi simbolizate uniform, printr-un simbol unic, sau diferenţiat
în funcţie de valorile unor atribute.
Aceste valori pot fi utilizate individual sau clasificate după diverse criterii specificate
de utilizator pentru a defini legenda.
Legenda poate fi modificată selectând comanda Edit Legend, iar în fereastra de dialog
corespunzătoare acestei comenzi (Fig. 10) trebuie precizate: tipul de legendă, câmpul din
tabelul de atribut al temei după care se face clasificarea, precum şi unele caracteristici ce se
referă la modul de reprezentare a temei.

6. Executarea unor interogări spaţiale asupra datelor

Majoritatea pachetelor de programe GIS permit utilizatorilor efectuarea unor selecţii
din baza de date spaţială şi atribut pe baza unor criterii stabilite de către aceştia.
De exemplu, dorim să cunoaştem unităţile administrativ-teritoriale din judeţul Cluj
(comunele) în care ponderea populaţiei cu religie greco-catolică depăşeşte 10%.
În acest scop vor fi utilizate datele recensământuluidin anul 1992 (autorul mulţumeşte
colegilor Voicu Bodocan şi Filip Ipatiov pentru punerea la dispoziţie a setului de date atribut
utilizat în acest proiect).
a) Se adaugă într-un View tema reprezentând comunele din judeţul Cluj ( ),
se
adaugă baza de date externă în care se găsesc informaţiile privitoare la populaţia totală şi
populaţia de religie greco-catolică (a se revedea exerciţiul 4).
b) Pentru realizarea unor interogări se selectaeză opţiunea Query din meniul Theme
sau se selectează pictograma Query Builder ( ) din bara de pictograme.
 Rezultatul va fi afişarea ferestrei din fig. 11 în care utilizatorul va defini pas cu pas
interogarea.

Figura 11 - Construirea interogării spaţiale

c) Construirea interogării:
În lista Fields se execută dublu click pe câmpul fiecare element care va fi integrat în
interogare în vederea construrii următoarei structuri:

(( [Grec.cat.] / [Pop.tot.] ) * 100) > 10

Observaţi că elementele din temă care îndeplinesc această condiţie vor fi selectate (cu
culoarea galbenă). Pentru vizualizarea acestora selectaţi Zoom to Selected ( ) din bara
de meniuri.

7. Calcularea unor elemente simple de statistică

Un alt avantaj pe care produsele GIS îl au asupra celor CAD/FM este reprezentat de
posibilităţile de lucru cu date tableare. Dacă aceste date sunt numerice atunci este posibilă
efectuarea unor operaţii de bază de natură statistică. În cele ce urmează, continuând exerciţiul
anterior vor fi explorate modalităţile în care ArcView execută câteva operaţii statistice.
a) Dacă se accesează tabelul atribut al temei reprezentând judeţul Cluj ( ) se
va osberva că doar 3 elemente din cele 80 sunt selectate. Executaţi click pe pictograma
Promote ( ) pentru a afişa elementele selectate în partea superioară a tabelului.
 1

Figura 12 - Exemplu de calcul statistic în ArcView

b) Din tabelul de date atribut alegeţi câmpul Grec.cat, iar din meniul Field alegeţi
opţiunea Statistics. Rezultatul va fi afişarea unei ferestre în care se vor oferi informaţii (suma,
numărul, media, maxima, minima, amplitudinea, varianţa şi deviaţia standard) despre
elementele selectate din tabel în funcţie de valorile câmpului Grec.cat.
Aceste mărimi statistice pot fi calculate atât pentru câteva elemente din tabelul de
atribut, cât şi pentru toate elementele din tabel.

8. Pregătirea hărţii în vederea imprimării. Operaţii pe Layout.

Aşa cum s-a exemplificat anterior produsele GIS încorporează mult mai multe funcţii
decât cele utilizate pentru cartografierea digitală. Cu toate acestea există situaţii în care pentru
prezentarea rezultatelor unui set de analize GIS într-o formă clară, concisă şi uşor lizibilă sunt
utilizate hărţi pe suport de hârtie. În vederea obţinerii acestora produsele GIS înglobează o
serie de procedee specifice cartografiei.
În subcapitolul de faţă se va exemplifica modul de obţinere a unei hărţi (Layout),
adăugarea şi editarea elementelor hărţii utilizând ArcView.

a) Crearea uniui Layout

Presupunând că în cadrul unui View sunt aranjate elementele astfel încât ele satisfac
utilizatorul din punct de vedere al reprezentării. Pentru crearea unei hărţi se selectează comanda
Layout din meniul View. Va fi generată o fereastră de dialog în care trebuie selectată opţiunea
utilizatorului în ceea ce priveşte orientarea (template).
Rezultatul va fia afişarea unei hărţi (pe care va fi reflectat cu exactitate conţinutul
View-ului în cadrul căruia a fost generată) care are titlu, legendă, orientare şi scară.

Elemente text Elemente grafice

 Elemente specifice hărţii

Introduce conţinutul unui View

Introduce legenda caracteristică unui View
Introduce scara
Introduce orientarea
Introduce un grafic (creat în ArcView)
Introduce un tabel
Importă o imagine în Layout

b) Modificarea elementelor
Oricare dintre elementele adăugate în mod automat pe Layout pot fi
modificate/şterse/adăugate/mutate de către utilizator. Pentru aceasta se utilizază pictograma
pointer ( ) cu ajutorul căreia se selectează fiecare element care se doreşte a fi modicat
după care se procedează la modificarea propriu-zisă. Pentru realizarea acestora produsul
ArcView pune la dispoziţia utilizatorului mai multe opţiuni sub forma unor liste derulante
în special pentru modificarea elementelor de tip text, de tip grafic, dar şi pentru adăugarea
unor elemente în vedrea realizării de hărţi compozite.

c) Salvarea hărţii într-un format imagine

Există situaţii în care nu se doreşte imprimarea hărţii, ci salvarea ei într-un fişier de tip
imagine, care să fie ulterior importat în cadrul altor aplicaţii (PowerPoint®, pagini web, etc).
Pentru realizarea acestui obiectiv în ArcView există două opţiuni:
- după crearea Layout-ului din meniul File se alege comanda Export şi se precizează
tipul imaginii (*.bmp, *.jpg etc), numele fişierului şi locaţia pe disc unde se salvează;
- după crearea Layout-ului se apasă simultan tastele Alt şi PrintScreen, se deschide
aplicaţia Microsoft Photo Editor® şi se selectează opţiunea Paste New Image din meniul Edit.
După aceasta imaginea poate fi decupată şi salvată în oricare dintre formatele tip imagine
puse la dispoziţie de aplicaţia menţionată.

CREAREA BAZEI DE DATE SPAŢIALE ŞI ATRIBUT

Produsul ArcView oferă posibilităţi relativ limitate în ceea ce priveşte introducerea

datelor cartografice. Metoda cea mai utilizată în acest scop este digitizarea. La rândul său
acest proces prezintă două aspecte:
- digitizarea clasică (heads-down digitizing) - ce presupune utilizarea unui digitizor;
- digitizarea pe ecran (heads-up digitizing) - presupune încărcarea unei imagini în
ArcView, iar apoi digitizarea elementelor cartografice.
Materialul de faţa se va axa pe prezentarea procesului de digitizare pe ecran.
Numele extensiei

Patratul de validare a
extensiei

Informaţii despre
extensie

Figura 13- Încărcarea unei extensii în ArcView

Aşa cum s-a precizat, prima etapă în procesul de digitizare pe ecran este constituită de
încărcarea imaginii de pe care se va digitiza în ArcView. Deoarece aceasta nu se poate realiza
printr-o comandă standard, va trebui utilizată o extensie pusă la dispoziţie de ArcView.
Extensiile pe care ArcView le prezintă pot fi accesate din meniul File -Extensions.

1. Încărcarea unei extensii în ArcView

Din meniul File selectaţi comanda Extensions şi adăugaţi unui proiect extensiile:
IMAGINE Image Support, JPEG (JIFF) Image, Support şi TIFF 6.0 Image Support.

Aşa cum se poate deduce din numele acestor extensii, ele sunt utilizate în special atunci când
se doreşte utilizarea unor fişiere de tip imagine în ArcView.

Figura 14 - Adăugarea unui fişier de tip imagine în proiect.

2. Adăugarea unei imagini în proiect

Activând pictograma Add Theme, adăugaţi un fişier de tip imagine într-un proiect, selectând
în dialogul ce precede această comandă (în linia de comandă Data Source Type) opţiunea
Image Data Source.
În fig. 14 este reprezentat procesul de adăugare a unei imagini într-un proiect. De notat că în
cazul în care opţiunea Image Data Source nu este selectată, în lista fişierelor nu va apărea nici
un fişier de tip imagine.

3. Digitizarea pe ecran în ArcView

Notă: O hartă poate fi digitizată pentru mai multe scopuri: fie pentru pentru a fi pur şi simplu
reprodusă, fie pentru a fi utilizată într-un GIS sau integrată într-o bază de date spaţială, ca
parte componentă a unei alte hărţi digitale deja existente. Scopul va decide şi alegerea
caracteristicilor hărţilor, respectiv temele şi gradul de detaliere, scara, sistemul de
coordonate. După fixarea temelor vom decide câte straturi vor fi necesare. Când spunem că
digitizăm o hartă, digitizăm de fapt un strat. Este de preferat ca fiecare strat să conţină un
singur tip de primitivă grafică: strat punct, strat arc, strat poligon. În exerciţiul care urmează
fiecare temă va reprezenta un strat separat: reţeaua hidrografică – strat de tip linie, vatra
aşezărilor – strat de tip poligon, drumurile – strat de tip linie, curbe de nivel – strat de tip
linie.

a) Alegerea temelor şi precizarea tipului de strat

În continuare se va încerca definirea fiecărei teme care se doreşţe a fi digitizată. Spre exemplu,
pentru definirea temei “reţeaua hidrografică” trebuiesc executaţi următorii paşi:
- Din meniul View se alege comanda New Theme. Feresatra interactivă care va apărea
ca rezultat al acţionării acestei comenzi este înfăţişată în figura 15 şi în ea trebuie
precizat tipul de strat ales pentru noua temă (în cazul de faţă linie); după selectarea
tipului de temă se validează această alegere prin activarea comenzii OK.
- În fereastra care apare după operaţia de validare descrisă mai sus trebuie precizat
numele noului fişier (al noii teme – în cazul de faţă “hidrografie.shp”), precum şi
directorul în care se doreşte stocarea acestuia. Rezultatul acestor operaţii este
apariţia temei “hidrografie.shp” în lista temelor dintr-un View (vezi figura 16).
Trebuie remarcat faptul că în jurul căsuţei de validare a acestei teme apare un
chenar punctat care indică faptul că această temă poate fi editată (pot fi adăugate,
şterse sau modificate anumite elemente).

Figura 15 - Alegerea tipului de primitivă grafică pentru reprezentarea

unei teme
 Tema reprezentând
reţeaua hidrografică

Imaginea utilizată ca
sursă pentru digitizarea
elementelor de pe hartă

Figura 16 – Lista temelor din View după crearea unei noi teme
- Digitizarea propriu-zisă a unor elemente într-o temă se realizează prin selecterea
pictogramei Draw Line din figura alăturată, urmărirea cu mouse-ul a unor
elemente de pe hartă (în cazul de faţă a râurilor) şi punctarea zonelor unde tema
respectivă înregistrează inflexiuni. Cu cât pe parcursul râului sunt mai multe astfel de puncte
cu atât reprezentarea este mai corectă. Pentru încheierea digitizării unui element dintr-o temă
se accesează de două ori rapid butonul stâng al mouse-ului (dublu click).
După digitizarea tuturor elementelor dintr-o temă, din meniul Theme se alege comanda Stop
Editing şi se selectează YES ca răspuns la întrebarea privind salvarea fişierului.

- Corectarea formei unui element dintr-o temă se face în felul următor: din meniul
Theme se alege comanda Start Editing, după care se selectează pictograma Vertex
Edit (vezi figura alăturată).
După selectarea elementului ce se doreşte a fi modificat, punctele care constituie capetele
segmentelor ce alcătuiesc elementul respective pot fi şterse sau mutate în funcţie de
necesităţile utilizatorului. După executarea tuturor corecţiilor necesare, din meniul Theme se
alege comanda Stop Editing şi se selectează YES ca răspuns la întrebarea privind salvarea
fişierului.
Deoarece este practic imposibil ca sfârşitul unui segment să fie selectat astfel încât

să constituie începutul unui alt segment (nu se poate selecta cu exactitate de două
ori acelaşi punct), în ArcView au fost introduse câteva comenzi ajutătoare.
După selectarea temei şi activarea comenzii Start Editing se declanşează butonul drept al
mouse-ului şi din lista care apare (fig. 17) se selectează comanda Enable General Snapping.
Activarea acestei comenzi are ca rezultat apariţia pictogramei Snap. Utilizarea acestei
pictograme necesită precizarea dimensiunii cercului de toleranţă. Acest cerc reprezintă de
fapt suprafaţa de pe care două sau mai multe puncte sunt unite.
Figura 17 – Meniul utilitar pentru digitizare ecran în ArcView

Figura 18 – Tabelul atributelor pentru tema nou creată

b) Adăugarea atributelor la o temă.

După încheierea procesului de digitizare, tema creată nu va conţine nici un atribut
(vezi fig. 18). Adăugarea atributelor presupune stabilirea elementelor sau a categoriilor de
elemente care au fost digitizate, precum şi precizarea unor proprietăţi ale elementelor
respective (identificator, nume, altitudine, etc.).
Spre exemplu stabilirea unor prorprietăţi pentru o temă care reprezintă râurile
presupune: stabilirea identificatorilor, a numelui fiecărui element, a tipului de râu, etc.

Pentru acestea trebuie urmate etapele:

a) se deschide tabelul de atribut al temei – Open Theme Table
b) din meniul Table se selectează comanda Start Editing
c) din meniul Edit se selectează comanda Add Field

Tipul de câmp poate fi: number, string, boolean, date. Pentru numere se alege
“number”, iar pentru denumiri “ string”.
 Numele câmpului

Tipul câmpului
(se selectează din listă)
Numărul de caractere din câmp
Numărul de zecimale

Figura 19 - Definirea câmpurilor atribut

Ex: a) pentru râuri adăugaţi un câmp de tip number cu denumirea “Tip” în care se vor
specifica tipurile de râuri cu un anumit cod: 1 – pt. râuri permanente, 2 – semipermanente, 3 -
pt. râuri temporare; un câmp string “Denumire”, iar în câmpul implicit “ID”.

Select Edit Identify

Figura 20 – Pictograme disponibile pentru adăugarea, selectarea şi identificarea

proprietăţilor unui element dintr-o temă

Pentru editarea proprietăţilor unor elemente utilizaţi pictograma “Edit” din bara de
pictograme, iar pentru selectarea unui anumit câmp utilizaţi pictograma “Select” din aceeaşi
bară de pictograme (fig. 20)
b) pentru tema reprezentând vatra aşezărilor adăugaţi în tabelul de atribut câmpurile:
“Denumire”, “ ID”.
c) Pentru tema reprezentând curbele de nivel adăugaţi în tabelul de atribut câmpurile:
“ID” şi “Altitudine”.

PROIECT INDIVIDUAL

Să se realizeze o hartă turistică digitală a unei zone geografice pe care să se evidențieze

elemente ale cadrului natural, obiectivele turistice și principalele căi de acces. De asemenea
vor fi cartografiate elementele specifice bazei de cazare din zonă.

BIBLIOGRAFIE

11. Clarke, K., C. (1995), Analytical and Computer Cartography. 2nd edition, Englewood
Cliffs, N.J.: Prentice-Hall, Inc.
12. Dent, B., D. (1996), Cartography - Thematic Map Design, 4th edition, Dubuque, I.A.:
Wm. C. Brown Publishers.
13. Imbroane Al., M. (1999), Iniţiere în GIS şi teledetecţie, Edit. Presa Universitară
Clujeană, Cluj-Napoca.
14. Irimus, I., A., Vescan, I., Man, T. (2005), Tehnici de cartografiere, monitoring şi
analiză GIS, Casa Cărţii de Ştiinţă, Cluj
15. Madej, E. (2000), Cartographic Design Using Arcview GIS, Onword Press.
16. Maguire, D., J. (1989), Computers in Geography, Longman, Harlow.
17. Man, T. (2004), Iniţieri practice în GIS, Universitatea „Babeş-Bolyai”, Facultatea de
Geografie, 77 pag., Cluj-Napoca.
18. * * * (199*), Understanding GIS. The ARC/INFO Method, ESRI, Redland, USA.
19. * * * (1996), ArcView GIS, ESRI, Redland, USA.