Legea lui Dumnezeu a Sf.

Filaret

Sf. Filaret de New York e unul dintre marii mărturisitori prin cuvânt și faptă ai
vremurilor recente. S-a născut în anul 1903 într-o familie preoțească, în care
tatăl a devenit monah la scurt timp după moartea soției, pe când viitorul
mărturisitor avea 18 ani. Nu a trecut foarte mult timp și a intrat la rândul său în
monahism, peste doar un deceniu, după ce absolvise atât studii de inginerie, cât
și de teologie pastorală.
Cu adevărat impresionante de-a lungul întregii sale vieți au fost curajul și
căldura cu care a mărturisit credința ortodoxă în fața păgânismului, a
comunismului și a ecumenismului.
Stabilit la Harbin, în China, aflată la un moment dat sub ocupație japoneză, a
fost supus, fără succes, unor constrângeri pentru a cinsti statuia zeiței soarelui
din mitologia japoneză. Neclintit în hotărârea sa, sfântul a fost torturat crunt, dar
nu s-a clătinat, chiar dacă a rămas cu beteșuguri vizibile (probleme la ochi,
înclinare a capului, etc.) în urma acestei experiențe abominabile.
În anii 40 ai secolului trecut, pe când mulți, clerici sau simplii mireni, înclinau
să creadă minciunile staliniste privind ocrotirea de care se bucura Biserica
Ortodoxă în Rusia, Sf. Filaret a acuzat fără echivoc de la amvon autoritățile
comuniste și nu a îngăduit o clipă pomenirea lor. Din această pricină, a fost
victima cel puțin a unei tentative de asasinat, casa fiindu-i incendiată. De
asemenea, a refuzat să rostească ectenii pentru cei plecați spre URSS pentru a
nu fi echivalate cu o binecuvântare. Se știa și atunci, poate nu la fel de bine ca
acum, că întoarcerea în țara-mamă însemna o condamnare la moarte.
În anul 1963 este hirotonit ca episcop al Bisericii Ruse din Exil (ROCOR), iar
un an mai târziu, la recomandarea Sf. Ioan Maximovici, devine mitropolit al
acestui sinod, an în care se începe la nivel mondial o puternică ofensivă
ecumenistă, încununată la scurt timp de ridicarea anatemelor. Sf. Filaret scrie o

1
serie de epistole îndurerate adresate fraților ierarhi pentru apărarea Ortodoxiei și
demascarea „ereziei ereziilor”, împotrivă căreia a dat o anatemă în 1983.
Volumul „Legea lui Dumnezeu”, publicat la editura Contra Mundum, se
remarcă printr-o claritate, simplitate și o absență desăvârșită a oricărui duh
polemic sau sectar. Departe de a naviga prin locuri comune, tratate dogmatic,
cartea îi propune cititorului, mic sau mare, câteva învățături fundamentale de
morală ortodoxă, care reprezintă un punct de pornire pentru discuții roditoare.
Fiind predată în școli, cartea reprezenta un început pentru un dialog între preot și
elevi/enoriași, capitolele fiind condensate și accesibile pe mai multe paliere.
Dar „Legea lui Dumnezeu” ilustrează minunat, și în opinia mea aici e marele
merit al cărții, modul de gândire ortodox, mereu suplu, atent la nuanțe, la faptul
că „totul își are timpul și locul său”. De unde și apariția unor capitole excelente
despre probleme mai puțin întâlnite în catehisme, precum cea a războiului, a
globalismului și a naționalismului, a comunismului șamd. Capitolul despre
comunism, de pildă, care poate trece astăzi drept un exercițiu teologic fără o
miză reală, a fost scris într-o vreme în care unele figuri reputate flirtau cu
marxismul, în timp ce alții, deși în exil, rămâneau sub jurisdicția patriarhiei
staliniste.

Creștinismul și Comunismul

Comunismul neagă orice religie. De fapt, este el însuși o religie - cea mai fanatică pe care
lumea a cunoscut-o vreodată - cea mai intolerantă și cea mai întunecată. Creștinismul este
religia care te duce în Rai, comunismul este religia care te duce în iad. Creștinismul
propovăduiește iubirea tuturor - comunismul propovăduiește ura de clasă și distrugerea
nesupușilor. Creștinismul este o religie aleasă, întemeiată pe credința în biruința Adevărului și
în Iubirea lui Dumnezeu. Comunismul este o religie al cărei scop este de a crea un „paradis”
pământesc (un paradis al săturării animalice și al respingerii duhului). Și nu degeaba, pe
mormântul unui creștin se pune o cruce, iar pe mormântul unui comunist un stâlp roșu. Cât de
grăitor, viu și încărcat de semnificație simbolică pentru ambele tabere! Pe de o parte se află
credința în izbânda vieții asupra morții și a binelui asupra răului. De cealaltă parte stă
întunericul fără nădejde, tristețea și pustietatea, fără nicio bucurie, mângâiere și vreo nădejde
în față. Și dacă după moarte sfintele moaște ale asceților credinței lui Hristos înfloresc întru
nestricăciune și mireasmă, cadavrul putrezit al unui „Ilici” îmbălsămat este cel mai potrivit
simbol al comunismului.…

2
3