Grigore Chiper, cronicar literar

Poet remarcabil (Abia tangibilul (1990), Aici, în falset (1991), Perioada albastră
(1997), Cehov, am cerut obosit (2001), Turnul de fildeş înclinat (2005) şi prozator de
talent, Grigore Chiper este şi un activ cronicar literar, statut obţinut printr-un exerciţiu
sistematic la rubrica de profil a revistei Contrafort. Considerată de Nicolae Leahu drept o
specie care, actualmente, „nu există”, România literară înregistrîndu-i ultimele zvîcniri
“odată cu decolarea penei lui Nicolae Manolescu” 1 spre orizonturi politice, cronica de
întîmpinare este practicată cu o ritmicitate, cel mai ades, sacadată. Comentatorii nu reţin,
în general, decît tenacitatea gestului analitic, rezervele fiind motivate, pe de o parte, de
amînarea de către autor a editării unei culegeri de articole, iar, pe de altă parte, probabil,
de austera atitudine a cronicarului faţă de obiectul analizei. Absenţa criticului din
antologia Literatura română din Basarabia în secolul al XX-lea. Eseuri, critică literară,
realizată de Eugen Lungu, este explicată, prudent, prin “parametrii cronologici ai
volumului”2, reductibili la experienţa literară a secolului al XX-lea, Grigore Chiper
începîndu-şi activitatea abia în ultimul lustru al secolului trecut. Semnalînd această
lacună a antologiei, Ion Bogdan Lefter surprinde imaginea cronicarului basarabean,
considerîndu-l “serios, aplicat, cu atît mai remarcabil, cu cît exerciţiul critic propriu-zis,
analitic, sistematic e practicat cam de puţini autori “interriverani” ” 3. Este evident că, în
mare măsură, anume ritmicitatea ieşirii la rompă dictează înscrierea autorului în cohorta
cronicarilor literari.
De altfel, portretul criticului, schiţat de acelaşi Ion Bogdan Lefter, într-un alt context
deja, conţine o serie de trăsături ce evidenţiază “vocaţia pentru cronica literară”: “atracţia
actualităţii, gust ferm, incisivitate, inflexibilitate morală”, dar şi “vocaţia depăşirii, a chiar
statutului pedestru al cronicii literare, adică ridicarea ei deasupra caracterului efemer al
paginii de revistă”4. Privit pe fundalul acestor şi altor aprecieri, imaginea lui Grigore
Chiper rămîne totuşi una difuză, vagul contur fiind determinat de lipsa de intensitate a
culorilor, din care se constituie şi, mai cu seamă, a incisivităţii. În ce măsură îi reuşeşte
criticului de la Contrafort să transpună “cronicile pentru azi” în “cronici pentru mai
tîrziu”, cum le numeşte Ion Bogdan Lefter, vom discerne atît din experienţa
“întîmpinării”, cît şi din reflecţiile cronicarului asupra naturii actului critic.
Grigore Chiper dezvăluie specificul cronicii de întîmpinare în debutul textului
intitulat Ars moriendi: “Nu este uşor să prinzi, în cîteva rînduri, un autor într-o plachetă,
cînd aceasta este cu adevărat consistentă şi doldora de poezie specifică /dificilă [...]. O
cronică de întîmpinare este totuşi o primă şi, inevitabil, superficială impresie. Şi ca orice
impresie, în afară de prospeţimea-i caracteristică, o altă virtute poate nici să nu aibă” 5.
Diferite ca mesaj arspoetizant, ambele secvenţe ale afirmaţiei definesc exerciţiul critic
realizat de Grigore Chiper, localizîndu-l într-o atitudine rezervată faţă de obiectul

1
N. Leahu, Măgulirea şi certarea criticii de întîmpinare (compendiu), în “Sud-Est”, nr. 3, 2002, p.45.
2
E. Lungu, Spaţii şi oglinzi, st. introd. la antologia Literatura română din Basarabia în secolul al XX-lea. Eseuri, critică literară, Chişinău. Î.E.P. Ştiinţa,
Editura Arc, 2004, p.49.
3
I.B. Lefter, Literatura/critica basarabeană: izolare şi sincronizare, postfaţă la antologia Literatura română din Basarabia în secolul al XX-lea. Eseuri,
critică literară, Chişinău. Î.E.P. Ştiinţa, Editura Arc, 2004, p. 419.
4
I.B. Lefter, Anii ‘60- ’90. Critica literară, Piteşti, Editura Paralela 45, 2002, p. 294.
5
Gr. Chiper, Ars moriendi, în “Contrafort”, anul V, nr. 7-8, iulie-august, 1998, p.5.
analizei. Accentele polemice, maliţia pătrund foarte rar în textele cronicarului, acesta
interesîndu-se, mai degrabă, de actul catagrafierii producţiilor la zi.
Austere stilistic, recenziile dau contur actualităţii, operînd prin afirmaţii dublate de
note explicative. După ce expediază Deşertul consoanelor de Ghenadie Nicu în zona unei
continuităţi (“Dacă punem două poeme alături: unul din volumul de debut (1992) şi altul
din volumul recent, paternitatea lor este mai mult decît evidentă” 6), autorul simte
necesitatea de a stabili poziţia pe care o ocupă acest volum în creaţia autorului, tonalitatea
discursului fiind girată de formula ce deschide această fişă explicativă, dar şi de
argumentele ce-i urmează: „Ca să fiu înţeles corect, mă grăbesc să spun că nu am avut în
vedere că poezia lui nu a evoluat, ci a rămas încrustată în tiparele iniţiale de acum un
deceniu. Poezia a evoluat, dar s-a modificat doar în sensul unei rafinări. Bineînţeles că nu
lipsesc şi unele mutaţii de accent, unele redefiniri, incapabile totuşi să schimbe o
fizionomie”7. Nu întotdeauna ascund cronicile această atitudine detaşată sub înfăţişarea
unor explicaţii. Altădată cronicarul recurge la revizitarea unor “impresii”, pentru a garanta
valabilitatea butadei “Stilul e omul”, dar şi pentru autotestarea afirmaţiilor anterioare:
“Atunci cînd primeşti un volum din partea unui autor despre care ai mai scris şi
intenţionezi să scrii din nou (nu aş vrea să vorbesc, cel puţin acum, despre motivele unor
astfel de reveniri), prima reacţie pe care o ai este să vezi cartea sau cărţile despre care te-ai
pronunţat odată şi chiar ceea ce ai scris tu. Dorinţa de a comenta un autor prin intermediul
trecutului său literar şi prin intermediul receptării tale trecute mi se pare firească” 8.
Aventura recreării “impresiei”, activitate considerată “firească”, presupune şi o relaţie
intertextuală, textul prim furnizînd modelul noii sculpturi. Astfel, Poezia, în fond o
lucarnă, recenzie la volumul Cartea burţilor şi a singurătăţii de Doina Ioanid, debutează
cu revizitarea unor teze considerate “în fond valabile şi pentru volumul recent” 9, teze
transpuse din Poeţii la vîrsta christică10, cronică la un alt volum semnat de aceeaşi
autoare. Reluînd o serie de idei, criticul tinde să schiţeze o poetică de autor: “În Cartea
burţilor..., Doina Ioanid nu renunţă nici la motivele ei preferate, împinse afară din
subliminal, nici la tonalităţi, nici la modalităţi prozodice. Doar unde şi unde cîte o
modificare de accent, cîte o privire în altă parte, cîte o tatonare” 11. Pentru surprinderea
acestor “modificări de accent”, cronicarul achiziţionează un instrumentar specific
parcelării stilistice, renunţînd totodată la noţiuni ca evoluţie, involuţie sau stagnare. “Mai
rezonabili, declară criticul în cele ce urmează, ar fi termenii: schimbare, înnoire sau
menţinere a discursului poetic în aceleaşi tonalităţi” 12.
Din punct de vedere formal, cronicile semnate de Grigore Chiper înregistrează texte
ce oscilează între tentaţia cronicii “fixe” şi o încarcare de a ieşi din cochilia tradiţională a
genului. Specificul celei dintîi directive rezidă în epurarea condimentelor extraliterare,
miza căzînd pe aspectul estetic, pur literar al cărţii. Astfel este asigurată legătura cu

6
Gr. Chiper, Deşertul percutant, în “Contrafort”, anul X, nr. 7-8, iulie-august, 2003, p.5.
7
Idem, ibidem.
8
Gr. Chiper, Poezia, în fond o lucarnă, în “Contrafort”, anul X, nr. 7-8, iulie- august, 2003, p.5.
9
Idem, ibidem.
10
Gr. Chiper, Poeţii la vîrsta christică, în “Contrafort”, anul IX, nr. 4-5, aprilie-mai, 2002, p.5.
11
Gr. Chiper, Poezia, în fond o lucarnă, în “Contrafort”, anul X, nr. 7-8, iulie- august, 2003, p.5.
12
Idem, ibidem.
imperativele actului critic schiţate încă de Titu Maiorescu, şi care, după părerea lui
Nicolae Manolescu, constituie „păcatul originar al criticii noastre” 13. Cealaltă extremă
presupune mixajul registrelor literar şi extraliterar, diversitatea acestora poziţionînd
cronica literară într-o zonă eseistică, a „criticii verbale”, cum i-ar zice Nicolae Manolescu.
Aflîndu-se în faza instituirii propriei metode critice, ca instituţie bine definită, Grigore
Chiper a trebuit să ardă etapele, să manevreze fomulele analitice existente, pentru a putea
trece, neforţat, la o deschidere spre „critica verbală”. Jonglarea unor idei din domeniul
politicii (Dies irae), medicinii (Cuibul de sub pleoapă), geografiei (Alternative
constănţene, Două cărţi, mai multe strategii), sociologiei literaturii (Poezia nu are vîrsta
a treia, O inserare de poveşti dintr-un fals Macondo, Cerul imaculat al poeziei, Porcec,
perspectivă întunecată etc.), ştiinţei (Schiţe pentru o gramatică (generativă) de poezie)
este, după părerea lui Ion Bogdan Lefter, “consecinţa […] conştientizată a eliberării de
tiparele procustiene ale cronicii”14. Glisarea către eseistică nu fisurează specia, dimpotrivă,
o revitalizează. Intruziunea elementelor extraliterare ţine de faptul că literatura nu mai
este contaminată de caracterul reflexiv al scriiturii. Astfel, volumul Poeme politice de
Magda Cârneci îi provoacă analistului escapade politiza(n)te, astfel realizîndu-se un
exerciţiu de purificare cuvîntului politic, dar nu înainte de a motiva miza alcătuirii unei
astfel de fişe: “Cînd publici o carte de versuri politice sau, dacă vreţi, patriotice, îţi asumi,
cu bună ştiinţă, nişte riscuri. Iar cînd te pregăteşti să scrii despre o carte de lirică politică,
indiferent dacă îţi place sau nu apelativul, dacă eşti de acord sau nu cu mesajul, dacă susţii
platforma estetică a autorului sau nu, trebuie să fixezi un cadru general, căci politicul prin
el însuşi este foarte incitant, chiar fără a lua în calcul ocurenţa şi conotaţiile locale
necesare”15. Afirmaţia subliniază cauzele recurgerii la terminologia politică în comentarea
unei cărţi de beletristică, pentru ca, în cele din urmă, să demonteze dedesubturile unei
bătălii noţionale, polisemantismul permiţînd jonglarea termenilor în funcţie de mesajul
acestui volum: “Sensul: “care se referă la problemele, aspectele publice dintr-un stat” se
pare a fi cel mai potrivit pentru sintagma poeme politice folosită drept titlu de către M.
Cârneci pentru noul său volum de versuri. Pe de o parte, termenul politic încearcă să
scoată din amorţeală mai vechiul termen patriotic, namaifiind la modă, simţit inoportun şi
compromis printr-o producţie lirică inflaţionară, imposibil de digerat pentru cititorul
sensibil […]. Pe de altă parte, termenul politic ar putea însemna şi o plonjare în imediata
realitate, deci eternul motiv al patriei adus la zi” 16. Apetenţa pentru geografie vine din
necesitatea colării a două cronichete, concubinajul cărora este asigurat de locul unde sînt
editate cărţile propriu-zise sau de surprinderea specificului fiecărui burg, atunci cînd
plachetele sînt editate în diverse centre culturale din Ţară. Iată, de exemplu, cum
debutează cronica Alternative constănţene: “Consultînd nişte anuare statistice, am
remarcat că oraşul Constanţa, după numărul de locuitori, se plasează direct după capitală.
Mare port şi şantier naval, oamenii au fost atraşi în masă în perioada urbanizării intensive.
Scurt timp, s-a resimţit un deficit a ceea ce se numea factorul cultural. Se impunea
imperios alinierea Constanţei la marile centre din ţară” 17. Excursul geografic presupune un
13
N. Manolescu, Critica verbală, România literară, nr. 17, 1999.
14
I.B. Lefter, Anii ‘60- ’90. Critica literară, Piteşti, Editura Paralela 45, 2002, p.496.
15
Gr. Chiper, Dies irae, în “Contrafort”, anul VIII, nr. 7-8, iulie-august, 2001, p.5.
16
Idem, ibidem.
17
Gr. Chiper, Alternative constănţene, în “Contrafort”, anul III, nr. 9, septembrie, 1996, p.5.
preambul la întîmpinarea cărţilor Cerul şi ochii lui oblici de Paul Daian şi O zi bună
pentru a muri de Ion Stratan. Suprasolicitarea sociologiei literaturii e condiţionată de
explorarea relaţiei autor-carte-cititor, una dintre coordonatele existenţiale ale acestei triade
fiind promovarea, fenomen văzut atît din perspectiva avantajelor cît şi a dezavantajelor:
“beletristica românească […] are nevoie de promotion, de o largă publicitate şi chiar de
“ieşire în popor” “, dar, în acelaşi timp, recunoaşte că mediatizarea unei cărţi
fundamentează un puternic orizont de aşteptare, capabil să dezorienteze cititorul. Lectura,
în acest caz, nu devine decît un exerciţiu de testare a unor afirmaţii ce au întîmpinat cartea
propriu-zisă: “Orice nepotrivire între carte şi asaltul presei literare poate amenda opera
uneori chiar mai crunt decît ar fi meritat” 18. Plasînd aceste reflecţii în faza liminară a
textului O inserare de poveşti dintr-un fals Macondo, recenzie la volumul Raiul găinilor
de Dan Lungu, criticul se referă nu numai la rezultatul unui exces de promotion, dar şi
devoalează mecanismele atitudinii sale temperate, despre care amintisem anterior.
La finele acestei aventuri interdisciplinare, care, de altfel, ar putea continua, trebuie
să remarcăm paşii încă nesiguri ai cronicarului pe acest tărîm al “criticii axiologice”, cum
îl defineşte Gheorghe Grigurcu. De altfel, autorul Reperelor critice, adept, dar şi
reprezentant al “criticii estetice”, priveşte cu suspiciune acest exerciţiu, considerîndu-l
stimulatorul unor “colonizări ale literarului de către sisteme exterioare, care, în beneficiul
lor, caută material exemplificator, nutriment metabolizat în propria lor terminologie” 19.
Urmărind sub diverse aspecte metamorfozele unghiurilor de abordare a textului în
cronicile lui Grigore Chiper, putem observa că analistul nu-şi propune să devină un exeget
complet, el neglijînd, de fapt, asemenea specii cum sînt eseul, studiul etc. O excepţie în
acest sens o constituie studiul introductiv la antologia Literatura română din Basarabia în
secolul al XX-lea. Proză scurtă20, în care se anunţă, poate, o nouă faţă a criticului Grigore
Chiper.

18
Gr. Chiper, O inserare de poveşti dintr-un fals Macondo, în “Contrafort”, anul XI, nr. 5-6, mai-iunie, 2004, p.5.
19
Gh. Grigurcu, Repere critice, Chişinău, Editura Ştiinţa, 2001, p. 209.
20
Gr. Chiper, Proza scurtă între diletantism şi profesionism, st. introd. la antologia Proza scurtă, vol. I, Chişinău. Î.E.P. Ştiinţa, Editura Arc, 2004, pp. 5-
36.