Ion Creangă, un model de viaţă

Mihaela Chiciuc,
eleva gr. 302

Viaţa satelor româneşti a fost mereu plină de greutăţi, speranţe, încercări şi cîntece de dor. Însă
oamenii au ştiut să-şi facă o viaţă frumoasă din ceea ce au, îmbinînd munca grea de la cîmp cu doinele,
organizînd şezători în zilele de sărbătoare şi rugîndu-se la Dumnezeu în zilele de necaz.
Ion Creangă reprezintă un model de o asemenea viaţă frumoasă şi împlinită. Mă întreb însă din ce
se naşte această împlinire şi îmi răsună-n gînd: „dragu-mi era satul nostru cu Ozana cea frumos
curgătoare, dragu-mi era mama şi tata, fraţii şi surorile şi băieţii satului, dragu-mi erau şezătorile,
clăcile şi horile...”. Astfel că, împlinirea şi fericirea vieţii îşi au rădăcinile în dragoste: dragostea de
ţară, de satul natal, de părinţi şi de tot ce e frumos şi vrednic de iubit.
„În zilele geroase mă desfătam pe gheaţă şi la săniuş, iar vara şi în zilele frumoase de sărbătoare,
cîntînd şi chiuind, cutreieram dumbrăvile şi luncile umbroase, prundul cu ştioalnele, ţarinile cu holdele,
cîmpul cu florile şi mîndrele dealuri”. O viaţă fericită se naşte din capacitatea de a te bucura de cele
mai simple lucruri, de a te desfăta primind darurile naturii, de a te simţi liber să umbli „cîntînd şi
chiuind”, cutreierînd dumbrăvile, de a-ţi face timp pentru micile bucurii, care, de altfel, sînt mult mai
aproape de om decît acesta crede. Şi nu poţi vorbi de o viaţă fericită fără acea muzică pentru suflet,
care, de fapt, era pentru ţăranii români un izvor de speranţe şi alinare, „de piatră de-ar fi fost şi nu se
putea să nu-ţi salte inima de bucurie”.
Cît de rar întîlnim însă toate acestea în viaţa noastră astăzi. Nu se mai aud, decît pe alocuri, atîtea
glasuri de copii, chiote şi cîntece de veselie, au dispărut practic şezătorile, clăcile şi horele... Am
înlocuit fericirea firească cu una materială, care ne dă senzaţia modernului. Ne-am vîndut libertatea sau
am uitat cum e să fii liber?