Algoritmul Lui Euclid

03.11.
2023, 08:55 Algoritmul lui Euclid - Wikipedia
Algoritmul lui Euclid

De la Wikipedia, enciclopedia liberă
În matematică, algoritmul lui Euclid este o metodă eficientă de

calcul al celui mai mare divizor comun (CMMDC). El este denumit
după matematicianul grec Euclid, care l-a descris în Cărțile VII și
X din Elementele.[1]
CMMDC a două numere este cel mai mare număr care le divide pe
ambele. Algoritmul lui Euclid exploatează observația că cel mai
mare divizor comun al două numere nu se modifică dacă numărul
cel mai mic este scăzut din cel mai mare. De exemplu, 21 este
CMMDC al numerelor 252 și 105 (252 = 21 × 12; 105 = 21 × 5);
întrucât 252 − 105 = 147, CMMDC al lui 147 și 105 este tot 21. Cum
cel mai mare dintre cele două numere este redus, repetarea acestui
proces dă numere din ce în ce mai mici, până când unul dintre ele
este 0. Când se întâmplă aceasta, CMMDC este celălalt număr, cel
nenul. Inversând pașii algoritmului lui Euclid, CMMDC se poate
exprima sub formă de suma celor două numere inițiale, fiecare
înmulțite cu un întreg pozitiv sau negativ, de exemplu:
21 = 5 × 105 + (−2) × 252. Această proprietate importantă se
numește identitatea lui Bézout.
Prima descriere rămasă a algoritmului lui Euclid este lucrarea lui

Euclid intitulată Elementele (c. 300 î.e.n.), fiind unul dintre cei
mai vechi algoritmi numerici încă utilizați. Algoritmul original a
fost descris doar pentru numere naturale și lungimi geometrice
(numere reale), dar algoritmul a fost generalizat în secolul al XIX-
lea și la alte tipuri de numere, cum ar fi întregii gaussieni și
polinoamele de o variabilă. Aceasta a dus la noțiuni moderne de
algebră abstractă, cum ar fi inelele euclidiene. Algoritmul lui
Euclid s-a generalizat și pentru alte structuri matematice, cum ar
fi nodurile și polinoamele multivariabilă.
Algoritmul lui Euclid are numeroase aplicații practice și teoretice.

Este un element cheie al algoritmului RSA, o metodă de criptare
cu chei publice des folosită în comerțul electronic. Este utilizat
pentru a rezolva ecuațiile diofantice, cum ar fi calcularea
numerelor care satisfac mai multe congruențe (Teorema Animație ce prezintă algoritmul
chinezească a resturilor) sau inversul multiplicativ al unui corp. lui Euclid pentru numerele 252 și
Algoritmul lui Euclid poate fi utilizat pentru a construi fracții 105. Barele reprezintă unitățile
continue, în metoda lanțului Sturm pentru găsirea rădăcinilor de 21, cel mai mare divizor
reale ale unui polinom, și în mai mulți algoritmi moderni de comun (CMMDC). La fiecare
factorizare a întregilor. Este utilizat și la demonstrarea unor pas, numărul mai mic este
teoreme din teoria modernă a numerelor, cum ar fi teorema celor scăzut din cel mai mare, până
patru pătrate a lui Lagrange și teorema fundamentală a aritmeticii când unul dintre numere ajunge
(factorizarea unică). să fie zero. Celălalt este
CMMDC.
https://ro.wikipedia.org/wiki/Algoritmul_lui_Euclid 1/28
03.11.2023, 08:55 Algoritmul lui Euclid - Wikipedia
Algoritmul lui Euclid calculează eficient CMMDC a două numere oricât de mari sunt, deoarece nu
necesită niciodată un număr de pași mai mare decât de cinci ori numărul de cifre (în bază 10) al
celui mai mic întreg. Gabriel Lamé a demonstrat aceasta în 1844, marcând începutul teoriei
complexității computaționale. În secolul al XX-lea s-au dezvoltat metode de îmbunătățire ale
eficienței algoritmului.
Noțiuni implicate
Cel mai mare divizor comun
Algoritmul lui Euclid calculează cel mai mare divizor comun (CMMDC) a două numere naturale a
și b. Cel mai mare divizor comun g este cel mai mare număr natural care îi divide pe a și pe b. Cel
mai mare divizor comun este adesea scris ca CMMDC(a, b) sau, mai simplu, ca (a, b),[2] deși a
doua notație matematică este utilizată și pentru alte concepte matematice, cum ar fi vectorii
bidimensionali sau intervalele deschise.
Dacă CMMDC(a, b) = 1, atunci a și b sunt prime între ele.[3] Această proprietate nu depinde de
primalitatea lui a și a lui b.[4] De exemplu, numerele 6 și 35 nu sunt numere prime, deoarece
ambele au doi factori: 6 = 2 × 3 și 35 = 5 × 7. Cu toate acestea, 6 și 35 sunt prime între ele. Niciun
alt număr natural în afară de 1 nu divide și pe 6 și pe 35, deoarece ele nu au niciun factor prim în
comun.
Fie g = CMMDC(a, b). Cum a și b sunt multipli ai lui g, ele pot fi scrise sub forma a = mg și b = ng,
și nu există niciun număr mai mare G > g pentru care aceasta să fie adevărată. Numerele naturale
m și n trebuie să fie prime între ele, deoarece orice factor comun poate fi scos din m și n pentru a-l
face pe g mai mare. Astfel, orice alt număr c care divide și pe a și pe b trebuie să-l dividă și pe g.
Cel mai mare divizor comun g al lui a și b poate fi definit ca divizorul comun care este divizibil cu
orice alt divizor comun c.[5]
CMMDC poate fi vizualizat geometric după cum urmează.[6] Fie o suprafață dreptunghiulară a pe
b, și orice divizor comun c care divide pe a și pe b. Laturile dreptunghiului pot fi divizate în
segmente de lungime c, ceea ce împarte dreptunghiul în pătrate de latură c. Cel mai mare divizor
comun g este cea mai mare valoare a lui c pentru care acest lucru este posibil. Pentru ilustrare, o
suprafață dreptunghiulară de 24-pe-60 se poate diviza în pătrate de: 1-pe-1, 2-pe-2, 3-pe-3, 6-pe-6
sau 12-pe-12. Deci 12 este cel mai mare divizor comun al lui 24 și 60. O suprafață dreptunghiulară
24-pe-60 poate fi împărțită într-un grid de 12-pe-12 pătrate, cu două pătrate pe o latură
(24/12 = 2) și cinci pătrate pe cealaltă (60/12 = 5).
CMMDC a două numere a și b se poate defini ca produsul factorilor primi comuni ai celor două
numere.[7] De exemplu, întrucât 462 se factorizează în 2 × 3 × 7 × 11 și 1071 se factorizează în
3 × 3 × 7 × 17, cel mai mare divizor comun al lui 462 și 1071 este egal cu 21 = 3 × 7, produsul
factorilor lor primi comuni. Dacă două numere nu au factori primi în comun, cel mai mare divizor
comun al lor este 1—ele sunt prime între ele. Un avantaj important al algoritmului lui Euclid este
că el poate găsi CMMDC eficient fără să trebuiască să calculeze factorii primi.[8][9] Factorizarea
numerelor întregi mari este considerată a fi o problemă atât de dificilă încât multe sisteme
criptografice moderne se bazează pe ea.[10]
O definiție mai subtilă a CMMDC este utilă în matematica avansată, în particular în teoria
inelelor.[11] Cel mai mare divizor comun g al două numere a și b este și cel mai mic multiplu întreg
al lor, adică cel mai mic număr de forma ua + vb unde u și v sunt numere întregi. Rezultă că
mulțimea multiplilor întregi ai lui a și b (mulțimea numerelor de forma ua + vb) este aceeași cu
mulțimea multiplilor întregi ai lui g (mg, unde m este întreg).

În limbajul matematic modern, Idealul format de a și b este
ideal principal generat de g. Echivalența acestei definiții a
CMMDC cu celelalte definiții este descrisă mai jos.
CMMDC a trei sau mai multe numere este egal cu produsul

factorilor primi comuni ai tuturor celor trei numere,[12] care
poate fi calculat luând CMMDC pe perechi de numere.[13] De
exemplu,
CMMDC(a, b, c) = CMMDC(a, CMMDC(b, c)) =

CMMDC(CMMDC(a, b), c) = CMMDC(CMMDC(a, c), b).
Astfel, algoritmul lui Euclid care calculează CMMDC al doi

întregi este suficient pentru a calcula CMMDC al oricât de mulți
întregi.
Inducție, recursivitate și coborâre infinită
Trei metode matematice sunt utilizate mai jos: inducția,

recursivitatea și coborârea infinită. Inducția[14] este utilizată
adesea pentru a demonstra o teoremă pentru toate numerele
naturale n.[15] Această abordare începe prin a arăta că, dacă
teorema este valabilă pentru n, ea este valabilă și pentru n + 1.
Astfel, dacă teorema este valabilă pentru un singur caz (de
regulă, n = 1), ea este valabilă pentru toate numerele mai mari Un dreptunghi 24-pe-60 acoperit cu
(n = 2, 3, etc.). Recursivitatea unei ecuații [16] este proprietatea zece pătrate 12-pe-12, în care 12
[17] este CMMDC al numerelor 24 și 60.
ei de a lega numerele ce formează un șir a1, a2, a3, etc. Al n-
Mai general, un dreptunghi de a-pe-
lea termen al șirului, an, este adesea exprimat în funcție de alți
b poate fi acoperit din pătrate cu
termeni ai șirului, cum ar fi an−1. De exemplu, numerele latura de c doar dacă c este divizor
Fibonacci sunt definite recursiv; fiecare termen este suma celor comun al lui a și b.
doi termeni precedenți: Fn = Fn−1 + Fn−2. Mai multe ecuații
asociate cu algoritmul lui Euclid sunt recursive. În fine, în
coborârea infinită,[18] o soluție dată în numere naturale este utilizată pentru a construi o soluție cu
numere naturale mai mici.[19] Soluțiile, însă, nu se pot micșora nelimitat, deoarece există un
număr finit de numere naturale mai mici ca numerele naturale inițiale. Astfel, fie soluția originală
era imposibilă, fie construcția unor soluții mai mici trebuie să se termine. Acest din urmă
argument este folosit pentru a arăta că algoritmul lui Euclid pentru numere naturale trebuie să se
termine într-un număr finit de pași.[20]
Descriere
Procedură
Algoritmul lui Euclid este iterativ, adică răspunsul se găsește după un număr de pași; rezultatul
fiecărui pas este utilizat ca punct de început pentru pasul următor.[21] Fie k un întreg care numără
pașii algoritmului, începând cu zero. Astfel, pasul inițial corespunde lui k = 0, pasul următor
corespunde lui k = 1, și așa mai departe.
Fiecare pas începe cu două resturi nenegative rk−1 și rk−2. Întrucât algoritmul asigură că resturile
scad la fiecare pas, rk−1 este mai mic decât predecesorul sau rk−2. Scopul pasului k este găsirea
câtului qk și a restului rk astfel încât să fie satisfăcută ecuația:
rk−2 = qk rk−1 + rk
unde rk < rk−1. Cu alte cuvinte, multiplii celui mai mic număr rk−1 sunt scăzuți din numărul mai
mare rk−2 până când restul este mai mic decât rk−1.
În pasul inițial (k = 0), resturile r−2 și r−1 sunt chiar a și b, numerele al căror CMMDC este căutat.
În pasul următor (k = 1), resturile sunt b și restul r0 al pasului inițial, și așa mai departe. Astfel,
algoritmul poate fi scris ca o secvență de ecuații
a = q 0 b + r0
b = q 1 r0 + r1
r0 = q 2 r1 + r2
r1 = q 3 r2 + r3
…
Dacă a este mai mic decât b, primul pas al algoritmului schimbă numerele între ele. De exemplu,
dacă a < b, câtul inițial q0 este zero, iar restul r0 este a. Astfel, rk este mai mic decât predecesorul
său rk−1 pentru orice k ≥ 0.
Întrucât resturile scad la fiecare pas dar nu pot fi niciodată negative, un rest rN trebuie în cele din
urmă să fie zero, moment în care algoritmul se oprește.[20] Ultimul rest nenul rN−1 este cel mai
mare divizor comun al lui a și b. Numărul N nu poate fi infinit deoarece există doar un număr finit
de numere nenegative întregi între restul inițial r0 și zero.
Demonstrația corectitudinii
Corectitudinea algoritmului lui Euclid se poate demonstra în doi pași.[21] La primul pas, se arată că
ultimul rest nenul rN−1 divide atât pe a cât și pe b. Cum este divizor comun, el trebuie să fie mai
mic sau egal cu cel mai mare divizor comun g. În al doilea pas, se arată că orice divizor comun al
lui a și b, inclusiv g, trebuie să-l dividă pe rN−1; deci, g trebuie să fie mai mic sau egal cu rN−1.
Aceste două concluzii sunt inconsistente doar dacă rN−1 nu este egal cu g.
Pentru a demonstra că rN−1 divide și pe a și pe b (primul pas), rN−1 divide predecesorul său rN−2
rN−2 = qN rN−1
întrucât ultimul rest rN este zero. rN−1 divide și pe următorul său predecesor rN−3
rN−3 = qN−1 rN−2 + rN−1
deoarece el divide ambii termeni ai părții drepte a ecuației. Iterând același argument, rN−1 divide
toate celelalte resturi, inclusiv pe a și pe b. Niciunul din resturile anterioare rN−2, rN−3, etc. nu
divid pe a și pe b, deoarece toate lasă un rest nenul. Cum rN−1 este un divizor comun al lui a și b,
rN−1 ≤ g.
În al doilea pas, orice număr natural c care divide pe a și pe b (cu alte cuvinte, orice divizor comun
al lui a și b) divide resturile rk. Prin definiție, a și b pot fi scrise ca multipli de c: a = mc și b = nc,
unde m și n sunt numere naturale. Deci c divide restul inițial r0, întrucât
r0 = a − q0b = mc − q0nc = (m − q0n)c. O demonstrație analogă arată că c divide și celelalte resturi

r1, r2, etc. Deci cel mai mare divizor comun g divide rN−1, de unde rezultă că g ≤ rN−1. Întrucât în
prima parte a demonstrației s-a arătat că (rN−1 ≤ g), rezultă că g = rN−1. Deci g este cel mai mare
divizor comun al tuturor perechilor succesive:[22][23]
g = CMMDC(a, b) = CMMDC(b, r0) = CMMDC(r0, r1) = … = CMMDC(rN−2, rN−1) = rN−1
Exemplu
Pentru ilustrare, algoritmul lui Euclid se poate utiliza pentru a

găsi cel mai mare divizor comun al lui a = 1071 și b = 462.
Pentru început, multiplii lui 462 sunt scăzuți din 1071 până
rămâne un rest mai mic decât 462. Se pot scădea doi astfel de
multipli (q0 = 2), lăsând numărul 147
1071 = 2 × 462 + 147.
Apoi multiplii lui 147 sunt scăzuți din 462 până când restul este
mai mic decât 147. Trei multipli se pot scădea (q1 = 3) și
rămâne restul 21
462 = 3 × 147 + 21.
Apoi se scad multiplii lui 21 din 147 până când restul este mai
mic decât 21. Se pot scădea șapte multipli (q2 = 7) și nu rămâne
niciun rest
147 = 7 × 21 + 0.
Cum ultimul rest este zero, algoritmul se termină cu 21 ca cel

mai mare divizor comun al lui 1071 și 462. Rezultatul este în
concordanță cu CMMDC(1071, 462) găsit prin factorizarea
efectuată mai sus. În formă tabelară, pașii sunt:
Numărul
Ecuația Cât și rest
pasului
1071 = q0 462 +
0 q0 = 2 and r0 = 147 Animație a algoritmului.
r0
Dreptunghiul verde inițial are
1 462 = q1 147 + r1 q1 = 3 and r1 = 21 dimensiunile a = 1071 și b = 462. El
q2 = 7 and r2 = 0; algoritmul ia se împarte în pătrate de dimensiune
2 147 = q2 21 + r2
sfârșit 462×462 până rămâne un
dreptunghi 462×147. Acesta e
împărțit mai departe în pătrate
Vizualizare 147×147 până rămâne un
dreptunghi 21×147. Acest al treilea
Algoritmul lui Euclid poate fi vizualizat în termenii analogiei dreptunghi este împărțit în pătrate
pătratelor dată mai sus pentru cel mai mare divizor comun.[24] 21×21, și nu rămâne niciun rest.
Se presupune că se dorește acoperirea unui dreptunghi a-pe-b Deci 21 este cel mai mare divizor
cu pătrate care să-l acopere exact, unde a este cel mai mare comun al lui 1071 și 462.
dintre cele două numere. Întâi, se încearcă împărțirea
dreptunghiului în pătrate b-pe-b; aceasta lasă, însă, un
dreptunghi rezidual r0-pe-b neacoperit, unde r0<b. Atunci se încearcă împărțirea dreptunghiului
rezidual cu pătrate r0-pe-r0. Rămâne un al doilea dreptunghi rezidual r1-pe-r0, pe care se încearcă
să fie acoperit cu pătrate r1-pe-r1, și așa mai departe. Șirul acesta se termină atunci când nu mai
rămâne niciun dreptunghi rezidual, adică atunci când pătratele acoperă exact dreptunghiul
rezidual. Lungimea laturilor celui mai mic pătrat este CMMDC al dimensiunilor dreptunghiului
original. De exemplu, cel mai mic pătrat din figura alăturată este 21-pe-21 (cu roșu), iar 21 este
CMMDC de 1071 și 462, dimensiunile dreptunghiului original (verde).
Calculul câturilor și resturilor
La fiecare pas k, algoritmul lui Euclid calculează un cât qk și un rest rk ale două numere rk−1 și rk−2
unde modulul lui rk este strict mai mic decât cel al lui rk−1. Teorema împărțirii cu rest asigură că
există întotdeauna acest cât și acest rest. Teorema împărțirii cu rest a numerelor naturale spune și
că qk și rk sunt unice, dar unicitatea lor nu este necesară pentru algoritmul lui Euclid.[25]
În versiunea originală dată de Euclid pentru acest algoritm, câtul și restul se găsesc prin scădere
repetată; adică rk−1 este scăzut din rk−2 repetat până când restul rk este mai mic decât rk−1. O
abordare mai eficientă utilizează împărțirea numerelor întregi și operația modulo pentru a calcula
respectiv câtul și restul. Operația modulo dă restul împărțirii a două numere; astfel,
rk ≡ rk−2 mod rk−1
Restul este echivalent cu clasa de congruență din aritmetica modulară.
Implementări
Implementările algoritmului se pot exprima în pseudocod. De exemplu, versiunea bazată pe

împărțire trebuie să fie programată ca[26]
function CMMDC(a, b)
while b ≠ 0
t := b
b := a mod b
a := t
return a
La începutul iterației k, variabila b deține ultimul rest rk−1, iar variabila a deține predecesorul
acesteia, rk−2. Pasul b := a mod b este echivalent cu formula recursivă de mai sus rk ≡ rk−2 mod
rk−1. Variabila t reține valoarea lui rk−1 în timp ce se calculează următorul rest rk. La sfârșitul
acestei bucle de iterații, variabila b va păstra restul rk, iar variabila a va reține predecesorul, rk−1.
În versiunea pe bază de scădere, definită de Euclid, calculul restului (b = a mod b) este înlocuit cu
scăderea repetată.[27]
if a = 0
return b
while b ≠ 0
if a > b
a := a − b
else
b := b − a
return a
Variabilele a și b rețin alternativ resturile anterioare rk−1 și rk−2. Se presupune că a este mai mare
ca b la începutul unei iterații; atunci a este egal cu rk−2, fiindcă rk−2 > rk−1. Pe parcursul acestei
bucle, a este redus cu multipli ai restului anterior b până când a este mai mic ca b. Atunci a este
următorul rest rk. Atunci b este redus cu multipli ai lui a până când este mai mic decât a, dând
următorul rest rk+1, și așa mai departe.
Versiunea recursivă[28] se bazează pe egalitatea CMMDC al resturilor succesive și pe condiția de

oprire CMMDC(rN−1, 0) = rN−1.
if b = 0
return a
else
return CMMDC(b, a mod b)
Pentru ilustrare, se calculează CMMDC(1071, 462) din

CMMDC(462, 1071 mod 462) = CMMDC(462, 147). Acest al doilea CMMDC se calculează din
CMMDC(147, 462 mod 147) = CMMDC(147, 21), care la rândul său se calculează din
CMMDC(21, 147 mod 21) = CMMDC(21, 0) = 21.
Metoda celor mai mici resturi absolute
Într-o altă versiune a algoritmului lui Euclid, câtul de la fiecare pas este crescut cu unu dacă restul
negativ rezultat este mai mic în modul decât restul pozitiv tipic.[29][30] Anterior, ecuația
presupunea că rk−1 > rk > 0. Se poate, însa, calcula și un alt rest negativ ek
rk−2 = (qk + 1) rk−1 + ek
unde rk−1 este presupus pozitiv. Dacă |ek| < |rk|, atunci rk este înlocuit de ek. După cum a arătat
Leopold Kronecker, această versiune necesită cel mai mic număr de pași dintre toate versiunile
algoritmului lui Euclid.[29][30]
Istoric
Algoritmul lui Euclid este unul dintre cei mai vechi algoritmi încă în uz.[31] El apare în Elemente (c.
300 î.e.n.), anume în Cartea 7 (Propunerile 1–2) și în Cartea 10 (Propunerile 2–3). În Cartea 7,
algoritmul este formulat pentru întregi, pe când în Cartea 10, el este formulat pentru lungimi de
segmente de dreaptă. (în uz modern, s-ar spune că a fost formulat pentru numere reale. Dar
lungimile, ariile și volumele, reprezentate ca numere reale în uz modern, nu se măsoară în aceleași
unități și nu există o unitate naturală de lungime, arie sau volum, iar conceptul de numere reale nu
era cunoscut la acea vreme.) Al doilea algoritm este geometric. CMMDC al două lungimi a și b
corespunde celei mai mari lungimi g care măsoară a și b exact; cu alte cuvinte, lungimile a și b
sunt ambele multipli întregi ai lungimii g.
Algoritmul nu a fost, probabil, descoperit de Euclid, care doar a compilat rezultate ale
matematicienilor dinaintea sa în lucrarea Elemente.[32][33] Matematicianul și istoricul B. L. van
der Waerden sugerează că Cartea VII derivă dintr-un manual de teoria numerelor scris de
matematicieni ai școlii lui Pitagora.[34] Algoritmul a fost probabil cunoscut lui Eudoxus din Cnidus
(circa 375 î.e.n.)[31][35]

Algoritmul ar putea fi dinainte chiar și
de Eudoxus, [36][37] judecând după utilizarea termenului tehnic
ἀνθυφαίρεσις (anthyphairesis, scădere reciprocă) din lucrările
lui Euclid și Aristotel.[38]
După mai multe secole, algoritmul lui Euclid a fost descoperit

independent în India și în China,[39] și a fost utilizat mai ales
pentru rezolvarea de ecuații diofantice care apar în astronomie
și la realizarea de calendare precise. Spre sfârșitul secolului al
V-lea, matematicianul și astronomul indian Aryabhata a descris
algoritmul sub numele de „pulverizatorul”,[40] poate din cauza
eficienței sale în rezolvarea de ecuațiilor diofantice.[41] Deși un
caz special al teoremei chinezești a resturilor fusese deja descris
de matematicianul și astronomul chinez Sun Tzu,[42] soluția
generală a fost publicată de Qin Jiushao în cartea sa din 1247
intitulată Shushu Jiuzhang ( 數書九章 „Tratat matematic în
nouă secțiuni”).[43] Algoritmul lui Euclid a fost descris în
Europa pentru prima dată în a doua ediție a lucrării lui Bachet
Problèmes plaisants et délectables (Probleme plăcute și
delectabile, 1624).[40] În Europa, a fost folosit tot pentru
Algoritmul lui Euclid a fost probabil
rezolvarea de ecuații diofantice, dar și la construcția fracțiilor
inventat cu câteva secole înaintea
continue. Algoritmul lui Euclid extins a fost publicat de lui Euclid (în imagine)
matematicianul englez Nicholas Saunderson, care i l-a atribuit
lui Roger Cotes ca metodă de calcul eficient a fracțiilor
continue.[44]
În secolul al XIX-lea, algoritmul lui Euclid a dus la dezvoltarea unor noi sisteme de numere, cum ar
fi întregii gaussieni și întregii eisensteinieni. În 1815, Carl Gauss a utilizat algoritmul lui Euclid
pentru a demonstra factorizarea unică a întregilor gaussieni, deși lucrarea sa a fost publicată
pentru prima oară în 1832.[45] Gauss a menționat algoritmul în Disquisitiones Arithmeticae
(publicat la 1801), dar numai ca metodă pentru fracțiile continue.[39] Peter Dirichlet pare a fi fost
primul care a descris algoritmul lui Euclid ca bază pentru teoria numerelor.[46] Dirichlet a observat
că multe din rezultatele teoriei numerelor, cum ar fi unicitatea factorizării, sunt adevărate pentru
toate celelalte sisteme de numere în care se poate aplica algoritmul lui Euclid.[47] Cursurile lui
Dirichlet pe tema teoriei numerelor au fost editate și extinse de Richard Dedekind, care a utilizat
algoritmul lui Euclid pentru a studia întregii algebrici, un tip general de numere. De exemplu,
Dedekind a fost primul care a demonstrat teorema celor două pătrate a lui Fermat folosind
factorizarea unică a întregilor gaussieni.[48] Dedekind a definit și conceptul de domeniu euclidian,
un sistem numeric în care se poate defini o versiune generalizată a algoritmului lui Euclid. În
ultimele decenii ale secolului al XIX-lea, însă, algoritmul lui Euclid a fost treptat eclipsat de teoria
mai generală a lui Dedekind despre ideale.[49]
În secolul al XIX-lea au fost dezvoltate și alte aplicații ale algoritmului

„[Algoritmul lui Euclid] lui Euclid. În 1829, Charles Sturm a arătat că algoritmul este util în
este străbunicul tuturor metoda lanțurilor Sturm de numărare a rădăcinilor reale dintr-un
algoritmilor, deoarece interval dat ale polinoamelor.[50]
este cel mai vechi
algoritm netrivial care Algoritmul lui Euclid a fost prima metodă de descoperire a relațiilor
a supraviețuit până în între numere întregi de același ordin de mărime. În ultimii ani, s-au
ziua de azi.” mai dezvoltat câțiva alți algoritmi noi legați de relațiile între întregi, ca
Donald Knuth, The Art of

Computer Programming,
Vol. 2: Seminumerical de exemplu algoritmul Ferguson–Forcade (1979) al lui Helaman
Algorithms, 2nd edition
(1981), p. 318. Ferguson și R.W. Forcade,[51] și algoritmii asociați, algoritmul LLL,
algoritmul HJLS și algoritmul PSLQ.[52][53]
În 1969, Cole și Davie au dezvoltat un joc în doi pe baza algoritmului lui Euclid, joc intitulat Jocul
lui Euclid,[54] care are o strategie optimă.[55] Jucătorii încep cu două grămezi de pietre a și b.
Jucătorii elimină pe rând m multipli ai celei mai mici grămezi din cea mai mare. Astfel, daca cele
două grămezi au x respectiv y pietre, unde x este mai mare ca y, următorul jucător poate reduce
grămada mai mare de la x pietre la x − my pietre, atâta vreme cât al doilea este un număr
nenegativ. Câștigă primul jucător care reduce una dintre grămezi la zero pietre.[56][57]
Aplicații matematice
Identitatea lui Bézout
Identitatea lui Bézout spune că cel mai mare divizor comun g al două numere întregi a și b se poate
reprezenta sub formă de combinație liniară a primelor două numere a și b.[58] Cu alte cuvinte,
întotdeauna există două numere întregi s și t astfel încât g = sa + tb.[59][60]
Întregii s și t pot fi calculați pe baza câturilor q0, q1 etc. inversând ordinea ecuațiilor din algoritmul
lui Euclid.[61] Începând cu penultima ecuație, g poate fi exprimat în termeni de câtul qN−1 și de
cele două resturi anterioare, rN−2 și rN−3.
g = rN−1 = rN−3 − qN−1 rN−2
Acele două resturi pot fi, de asemenea, exprimate în termeni de câturile corespunzătoare lor și de
resturile anterioare,
rN−2 = rN−4 − qN−2 rN−3

rN−3 = rN−5 − qN−3 rN−4
Înlocuind aceste formule pentru rN−2 și rN−3 în prima ecuație rezultă g sub formă de combinație
liniară a resturilor rN−4 și rN−5. Procesul de substituție a resturilor din formulele ce implică
predecesoarele lor se poate continua până când se ajunge la numerele originale a și b
r2 = r0 − q 2 r1
r1 = b − q 1 r0
r0 = a − q 0 b
După ce toate resturile r0, r1 etc. au fost substituite, ultima ecuație îl exprimă pe g sub forma unei
combinații liniare de a și b: g = sa + tb. Identitatea lui Bézout, și deci și algoritmul anterior, poate
fi generalizată la contextul domeniilor euclidiene.
Ideale principale
Identitatea lui Bézout dă o altă definiție a celui mai mare divizor comun g al două numere a și b.[11]
Fie mulțimea tuturor numerelor de forma ua + vb, unde u și v sunt orice două numere întregi.
Cum a și b sunt ambele divizibile cu g, toate numerele din mulțime sunt divizibile cu g. Cu alte
cuvinte, toate numerele din această mulțime sunt multipli întregi ai lui g. Acest lucru este adevărat
pentru orice divizor comun al lui a și b. Spre deosebire de alți divizori comuni, însă, cel mai mare
divizor comun este și el membru al mulțimii; din identitatea lui Bézout, alegând u = s și v = t
rezultă g. Un divizor comun mai mic nu poate fi membru al mulțimii, deoarece toate elementele
mulțimii trebuie să fie divizibile cu g. Invers, orice multiplu m al lui g poate fi obținut alegând
u = ms și v = mt, unde s și t sunt întregii din identitatea lui Bézout. Aceasta se poate vedea
înmulțind identitatea lui Bézout cu m
mg = msa + mtb
Astfel, mulțimea tuturor numerelor ua + vb este echivalentă cu mulțimea multiplilor m ai lui g. Cu

alte cuvinte, mulțimea tuturor sumelor posibile de multipli întregi ai două numere (a și b) este
echivalentă cu mulțimea multiplilor lui CMMDC(a, b). CMMDC se spune că este generator al
idealului lui a și b. Aceaată definiție pentru CMMDC a dus la unele concepte moderne din algebra
abstractă, cum ar fi cel de ideal principal (un ideal generat de un singur element) și de domeniu de
ideal principal (un domeniu în care toate idealele sunt principale).
Unele probleme se pot rezolva cu acest rezultat.[62] De exemplu, fie două cești de măsurare de
volum a respectiv b. Adăugând sau scăzând u multipli ai primei cești și v multipli ai celei de-a doua
cești, poate fi măsurat orice volum ua + vb. Aceste volume sunt toate multipli ai lui
g = CMMDC(a, b).
Algoritmul lui Euclid extins
Întregii s și t din identitatea lui Bézout se pot calcula eficient utilizând algoritmul lui Euclid extins.
Această extensie adaugă algoritmului lui Euclid două ecuații recursive[63]
sk = sk−2 − qk−1sk−1
tk = tk−2 − qk−1tk−1
cu valorile de început
s−2 = 1, t−2 = 0
s−1 = 0, t−1 = 1
Cu ajutorul acestei relații de recurență, întregii lui Bézout s și t sunt dați de s = sN și t = tN, unde N
este pasul la care algoritmul se termină cu rN = 0.
Validitatea acestei abordări se poate demonstra prin inducție. Se presupune că formula recursivă
este corectă până la pasul k−1 al algoritmului, cu alte cuvinte, se presupune că
rj = sj a + tj b
pentru orice j mai mic decât k. Al k-lea pas al algoritmului dă ecuația
rk = rk−2 − qk−1rk−1
Întrucât formula de recurență este considerată corectă pentru rk−2 și rk−1, ele pot fi exprimate în
funcție de variabilele corespunzătoare s și t
rk = (sk−2 a + tk−2 b) − qk−1(sk−1 a + tk−1 b)
Rearanjând această ecuație, rezultă formula de recurență pentru pasul k
rk = sk a + tk b = (sk−2 − qk−1sk−1) a + (tk−2 − qk−1tk−1) b
Metoda matricială
Întregii s și t pot fi găsiți și folosind o metodă echivalentă bazată pe matrice.[64] Secvența de ecuații
a algoritmului lui Euclid
a = q 0 b + r0
b = q 1 r0 + r1
…
rN−2 = qN rN−1 + 0
se poate scrie ca produs al matricilor câturilor 2-pe-2 înmulțite cu un vector bidimensional al

resturilor
Fie M produsul tuturor matricelor–cât
Aceasta simplifică algoritmul lui Euclid la forma
Pentru a exprima pe g sub formă de combinație liniară de a și b, ambele părți ale acestei ecuații pot
fi înmulțite cu inversa matricei M.[64][65] Determinantul lui M este egal cu (−1)N+1, deoarece este
egal cu produsul determinanților matricelor–cât, care sunt egale cu minus unu. Întrucât
determinantul lui M nu este niciodată zero, vectorul final de resturi se poate rezolva găsind inversa
lui M
Deoarece ecuația de sus dă
g = (−1)N+1 ( m22 a − m12 b)
cei doi întregi ai identității lui Bézout sunt s = (−1)N+1m22 și t = (−1)Nm12. Metoda matricei este la
fel de eficientă ca și cea a formulei de recurență, cu două înmulțiri și două adunări la fiecare pas al
algoritmului lui Euclid.
Lema lui Euclid și unicitatea factorizării
Identitatea lui Bézout este esențială pentru multe aplicații ale algoritmului lui Euclid, cum ar fi
demonstrarea unicității descompunerii numerelor în factori primi.[66] Pentru a ilustra aceasta, se
presupune că un număr L poate fi scris ca produs de doi factori u și v, adică L = uv. Dacă un alt
număr w îl divide și el pe L dar este prim cu u, atunci înseamnă că w îl divide pe v, pentru că, dacă
cel mai mare divizor comun al lui u și w este 1, atunci se pot găsi doi întregi s și t astfel încât
1 = su + tw
conform identității lui Bézout. Înmulțind ambele părți ale ecuației cu v rezultă relația
v = suv + twv = sL + twv
Cum w divide ambii termeni din partea dreaptă, înseamnă că el divide și termenul din stânga, v.
Acest rezultat este cunoscut sub numele de lema lui Euclid:[67] Dacă un număr prim divide pe L,
atunci el divide cel puțin unul dintre factorii lui L. La fel, dacă un număr w este prim cu mai multe
numere a1, a2, …, an, atunci w este prim și cu produsul lor, a1 × a2 × … × an.[67]
Lema lui Euclid este suficientă pentru a demonstra că toate numerele au o unică descompunere în
factori primi.[68] Dacă se presupune contrariul, și anume că există două factorizări independente
ale lui L în m respectiv n factori primi
L = p1p2…pm = q1q2…qn
Întrucât toate numerele prime p divid pe L conform presupunerii, atunci fiecare dintre ele divide
unul dintre factorii q; întrucât fiecare q este și el prim, atunci înseamnă că p = q. Împărțind iterativ
la factorii p rezultă că fiecare p are un corespondent q; cele două descompuneri în factori primi
sunt identice cu excepția ordinii factorilor. Factorizarea unică a numerelor în factori primi are mai
multe aplicații în demonstrațiile matematice.
Ecuațiile liniare diofantice
Ecuațiile diofantice sunt ecuații ale căror soluții sunt neapărat

numere întregi; ele își trag numele de la matematicianul
alexandrin din secolul al III-lea Diophantus.[69] O ecuație
diofantică liniară tipică în variabilele întregi x și y are forma[70]
ax + by = c
unde a, b și c sunt numere întregi date. Aceasta se poate scrie

ca o ecuație în x de forma:
ax ≡ c mod b. Graficul unei ecuații diofantice,

9x + 12y = 483. Soluțiile sunt
Fie g cel mai mare divizor comun al lui a și b. Ambii termeni arătate ca cercuri albastre.
din ecuația ax + by sunt divizibili cu g; deci, fie c este divizibil
cu g, fie ecuația nu are soluții. Împărțind ambele părți ale
ecuației la c/g, ea poate fi redusă la identitatea lui Bezout
sa + tb = g
unde s și t se pot găsi prin algoritmul lui Euclid extins.[71] Aceasta mai dă o soluție a ecuației
diofantice, x1 = s (c/g) și y1 = t (c/g).
În general, o ecuație diofantică liniară fie nu are soluție, fie are un număr infinit de soluții.[72]
Pentru a demonstra cel de-al doilea caz, se consideră două soluții, (x1, y1) și (x2, y2)
ax1 + by1 = c = ax2 + by2
sau echivalent
a(x1 − x2) = b(y2 − y1).
Astfel, cea mai mică diferență între două soluții x este b/g, pe când cea mai mică diferență între
două soluții y este a/g. Astfel, soluțiile pot fi exprimate ca
x = x1 − bt/g
y = y1 + at/g.
Permițând lui t să varieze pe toată mulțimea numerelor întregi, se poate genera o familie infinită
de soluții dintr-una singură (x1, y1). Dacă soluțiile trebuie să fie întregi pozitivi (x > 0, y > 0), este
posibil să existe doar un număr finit de soluții. Această restricție asupra soluțiilor acceptabile
permite rezolvarea de sisteme de ecuații diofantice cu un număr de ecuații mai mare decât cel de
necunoscute;[73] aceasta este imposibilă pentru un sistem de ecuații liniare ale cărui soluții pot fi
orice număr real.
Inversul multiplicativ și algoritmul RSA
Un corp finit este o mulțime de numere cu patru operații generice. Aceste operații se numesc
adunare, scădere, înmulțire și împărțire și au proprietățile obișnuite, cum ar fi comutativitatea,
asociativitatea și distributivitatea. Un exemplu de corp finit este mulțimea de 13 numere
{0, 1, 2, …, 12} cu aritmetica modulară. În acest corp, rezultatele oricărei operații matematice
(adunare/scădere/înmulțire/împărțire) se reduce modulo 13; adică din rezultat se scad multipli ai
lui 13 până când rezultatul ajunge să fie între 0–12. De exemplu, rezultatul operației
5 × 7 = 35 mod 13 = 9. Asemenea corpuri finite pot fi definite pentru orice număr prim p; utilizând
definiții mai sofisticate, se pot defini pentru orice putere m a unui număr prim p m. Corpurile finite
sunt adesea numite corpuri Galois și sunt notate cu GF(p) sau GF(p m).
Într-un astfel de corp cu m numere, fiecare element nenul a are un invers multiplicativ unic
modulo m, a−1 astfel încât aa−1 = a−1a ≡ 1 mod m. Acest invers se poate găsi rezolvând ecuația
ax ≡ 1 mod m,[74] sau ecuația diofantică liniară echivalentă[75]
ax + my = 1
Această ecuație se poate rezolva cu ajutorul algoritmului lui Euclid, după cum s-a arătat mai sus.
Găsirea inversului multiplicativ este un pas esențial în algoritmul RSA, folosit pe scară largă în
comerțul electronic; anume, ecuația determină întregul utilizat pentru a decripta mesajul.[76] Deși
algoritmul RSA utilizează inele și nu corpuri, se poate folosi algoritmul lui Euclid pentru găsirea
inversului multiplicativ acolo unde el există. Algoritmul lui Euclid are și alte aplicații în codurile
corectoare de erori; de exemplu, el se poate folosi ca alternativă la algoritmul Berlekamp–Massey
pentru decodificarea codurilor BCH și Reed–Solomon, coduri bazate pe corpuri Galois.[77]
Teorema chinezească a resturilor
Algoritmul lui Euclid se poate folosi pentru a rezolva și mai multe ecuații liniare diofantice.[78]
Astfel de ecuații apar în teorema chinezească a resturilor, care descrie o metodă nouă de
reprezentare a unui întreg x. În loc de a reprezenta un număr întreg prin cifrele sale, el se poate
reprezenta prin resturile xi ale împărțirii lui modulo o mulțime de N numere prime între ele mi.[79]
x1 ≡ x mod m1
x2 ≡ x mod m2
…
xN ≡ x mod mN
Scopul este determinarea lui x din cele N resturi xi. Soluția se obține combinând mai multe ecuații
într-o singură ecuație diofantică cu un modul M mult mai mare care este produsul tuturor
modulelor individuale mi, și definind Mi
Mi = M / mi
Astfel, fiecare Mi este produsul tuturor modulelor cu excepția lui mi. Soluția depinde de găsirea a
N noi numere hi astfel încât
Mihi ≡ 1 mod mi
Cu aceste numere hi, orice întreg x se poate reconstitui din resturile xi prin ecuația
x ≡ (x1M1h1 + x2M2h2 + … + xNMNhN ) mod M
Deoarece aceste numere hi sunt inversele multiplicative ale numerelor Mi, ele se pot găsi folosind
algoritmul lui Euclid așa cum s-a arătat în subsecțiunea anterioară.
Fracții continue
Algoritmul luo Euclid este în strânsă relație cu noțiunea de fracție continuă.[80] Șirul de ecuații
poate fi scris sub forma
a/b = q0 + r0/b
b/r0 = q1 + r1/r0
r0/r1 = q2 + r2/r1
…
rk−2/rk−1 = qk + rk/rk−1
…
rN−2/rN−1 = qN
Ultimul termen din partea dreaptă este întotdeauna egal cu inversul părții stângi din ecuația
următoare. Astfel, primele două ecuații pot fi combinate formând
a/b = q0 + 1/(q1 + r1/r0)
A treia ecuație poate fi folosită pentru a substitui termenul de la numitor r1/r0, dând
a/b = q0 + 1/(q1 + 1/(q2 + r2/r1))
Raportul final al resturilor rk/rk−1 poate fi oricând înlocuit folosind următoarea ecuație din serie,
până la ultima. Rezultatul este fracția continuă
a/b = q0 + 1/(q1 + 1/(q2 + 1/(… + 1/qN))…) = [q0; q1, q2, …, qN]
În exemplul de mai sus, s-a calculat CMMDC(1071, 462), iar câturile qk erau 2, 3 și respectiv 7.
Deci fracția 1071/462 poate fi scrisă sub forma
1071/462 = 2 + 1/(3 + 1/7) = [2; 3, 7]
după cum confirmă și calculele.
Algoritmii de factorizare
Calculul celui mai mare divizor comun este un pas esențial în mai mulți algoritmi de factorizare a
întregilor,[81] cum ar fi Pollard's rho algorithm,[82] algoritmul lui Shor,[83] metoda de factorizare a
lui Dixon[84] și factorizarea Lenstra cu curbe eliptice.[85] Algoritmul lui Euclid poate fi utilizat
eficient pentru găsirea CMMDC în aceste cazuri. Factorizarea cu fracții continue utilizează fracțiile
continue, determinate folosind algoritmul lui Euclid.[86]
Eficiența algoritmului
Eficiența computațională a algoritmului lui Euclid a fost mult
studiată.[87] Această eficiență poate fi descrisă de numărul de
pași ai algoritmului înmulțit cu costul computațional al fiecărui
pas. După cum a arătat Gabriel Lamé pentru prima oară în
1844,[88] numărul de pași necesar pentru terminarea calculului
nu este niciodată mai mare decât numărul h de cifre (în baza
10) al celui mai mic număr.[89][90] Întrucât costul
computațional al fiecărui pas este și el de ordinul lui h, costul
total crește ca h2.
Numărul de pași Numărul de pași din algoritmul lui

Euclid pentru CMMDC(x,y).
Numărul de pași necesari pentru calculul CMMDC a două Punctele roșii indică pași relativ
numere naturale, a și b, se poate nota cu T(a, b).[91] Dacă g este puțini (viteză mare), iar punctele
CMMDC al lui a și b, atunci a = mg și b = ng pentru două galbene, verzi și albastre indică un
numere m și n prime între ele. Atunci număr din ce în ce mai mare de
pași (viteză scăzută).
T(a, b) = T(m, n)
după cum se poate vedea împărțind toți pașii din algoritmul lui Euclid la g.[92] După același
argument, numărul de pași rămâne același dacă a și b sunt înmulțiți cu un factor comun w: T(a, b)
= T(wa, wb). De aceea, numărul T de pași poate varia dramatic între perechi foarte apropiate de
numere, cum ar fi T(a, b) și T(a, b + 1), în funcție de cât de mare este CMMDC în fiecare caz.
Natura recursivă a algoritmului lui Euclid dă o altă ecuație:
T(a, b) = 1 + T(b, r0) = 2 + T(r0, r1) = … = N + T(rN−2, rN−1) = N + 1
unde se presupune că T(x, 0) = 0.[91]
Numărul maxim de pași
Dacă algoritmul lui Euclid se execută în N pași pentru două numere naturale a > b > 0, cele mai
mici valori ale lui a și b pentru care acest lucru este adevărat sunt numerele Fibonacci FN+2
respectiv FN+1.[93] Aceasta se poate arăta prin inducție.[94] Dacă N = 1, b divide a; cele mai mici
numere naturale pentru care acest lucru este adevărat sunt b = 1 și a = 2, care sunt F2 și respectiv
F3. Se presupune că rezultatul este valabil pentru toate valorile lui N până la M − 1. Primul pas al
algoritmului de M pași este a = q0b + r0, iar al doilea pas este b = q1r0 + r1. Algoritmul fiind
recursiv, el a rulat M−1 pași pentru a găsi CMMDC(b, r0) iar valorile lor cele mai mici sunt FM+1 și
FM. Cea mai mică valoare a lui a este deci cea cu q0 = 1, de unde a = b + r0 = FM+1 + FM = FM+2.
Această demonstrație, publicată de Gabriel Lamé în 1844, reprezintă începuturile teoriei
complexității computaționale,[95] fiind și prima aplicație practică a șirului lui Fibonacci.[93]
Acest rezultat este suficient pentru a arăta că numărul de pași din algoritmul lui Euclid nu poate fi
niciodată mai mare decât de cinci ori numărul cifrelor sale (în bază 10).[96] Dacă algoritmul
rulează în N pași, atunci b este mai mare sau egal cu FN+1 care este mai mare sau egal cu φN, unde
φ este raportul de aur. Cum b > φN, atunci N < logφb. Întrucât log10φ > 1/5,
N/5 < log10φ logφb = log10b. Astfel, N < 5 log10b. Deci, algoritmul lui Euclid are nevoie
întotdeauna de mai puțin decât O(h) împărțiri, unde h este numărul de cifre al celui mai mic
număr b.
Numărul mediu de pași
Numărul mediu de pași al algoritmului lui Euclid a fost definit în trei moduri diferite. Prima
definiție este timpul mediu T(a) necesar pentru a calcula CMMDC al unui număr a și al unui
număr mai mic b ales cu probabilitate egală dintre întregii dintre 0 și a − 1[91]
Deoarece T(a, b) fluctuează dramatic cu CMMDC a celor două numere, însă, funcția T(a) este
afectată de „zgomote”.[97]
Pentru a reduce aceste zgomote, se face o a doua medie τ(a) peste toate numerele prime cu a
Există φ(a) numere întregi prime cu a și mai mici decât acesta, unde φ este indicatorul lui Euler.
Această medie tau crește uniform cu a[98][99]
τ(a) = (12/π2) ln 2 ln a + C + O(a−(1/6) + ε)
cu eroarea reziduală de ordinul lui a−(1/6) + ε, unde ε este infinitezimal. Constanta C din această
formulă este egală cu
C = −(1/2) + 6 (ln 2/π2)( 4γ − 24π2ζ '(2) + 3 ln 2 − 2) ≈ 1.467
unde γ este constanta Euler–Mascheroni iar ζ' este derivata funcției zeta Riemann.[100][101]
Coeficientul dominant (12/π2) ln 2 a fost determinat prin două metode independente.[102][103]
Întrucât prima medie se poate calcula din media tau prin sumă peste divizorii d ai lui a[104]
ea poate fi aproximată prin formula[105]
T(a) ≈ C + (12/π2) ln 2 ( ln a − Σd|a Λ(d)/d )
unde Λ(d) este funcția Mangoldt.[106]
O a treia medie Y(n) este definită ca numărul mediu de pași necesar atunci când a și b sunt ambele
alese aleator (cu distribuție uniformă) între 1 și n[105]
Înlocuind formula aproximativă pentru T(a) în această ecuație rezultă o estimare a lui Y(n)[107]
Y(n) ≈ (12/π2) ln 2 ln n + 0.06.
Costul computațional al unui pas
La fiecare pas k al algoritmului lui Euclid, se calculează câtul qk și restul rk pentru o pereche dată
de întregi rk−2 și rk−1
rk−2 = qk rk−1 + rk.
Costul computațional al fiecărui pas este asociat cu găsirea lui qk, întrucât restul rk poate fi calculat
rapid din rk−2, rk−1, and qk
rk = rk−2 − qk rk−1.
Costul computațional al împărțirii numerelor pe h biți scalează ca O(h(ℓ+1)), unde ℓ este lungimea
câtului.[108]
Pentru comparație, algoritmul original al lui Euclid bazat pe scăderi poate fi mult mai lent. O
singura împărțire de întregi este echivalentă cu q scăderi (q este câtul împărțirii). Dacă raportul a
supra b este foarte mare, și câtul este mare și este nevoie de multe scăderi. Pe de altă parte, s-a
arătat că sunt șanse mari ca aceste câturi să fie numere întregi mici. Probabilitatea ca un cât dat să
aibă o anumită valoare q este aproximativ ln|u/(u − 1)| unde u = (q + 1)2.[109] Pentru ilustrare,
probabilitatea ca la împărțire să rezulte câtul 1, 2, 3, sau 4 este aproximativ 41,5%, 17,0%, 9,3%,
respectiv 5,9%. Întrucât operația de scădere este mai rapidă decât cea de împărțire, mai ales în
cazul numerelor mari,[110] algoritmul lui Euclid bazat pe scăderi este competitiv cu cel bazat pe
împărțiri.[111] Acest aspect este exploatat de versiunea binară a algoritmului lui Euclid.[112]
Combinarea numărului estimat de pași cu calculul computațional estimat al fiecărui pas arată că
algoritmul lui Euclid are o creștere pătratică (h2) în funcție de numărul de cifre h al celor două
numere inițiale a și b. Fie h0, h1, …, hN−1 numărul de cifre ale resturilor succesive r0, r1, …, rN−1.
Cum numărul de pași N crește liniar cu h, timpul de execuție este limitat de
Eficiența unor metode alternative
Algoritmul lui Euclid este folosit pe scară largă în practică, mai ales pentru numere mici, datorită
simplității sale. Pentru comparație, se poate determina eficiența unor alternative la algoritmul lui
Euclid.
O abordare ineficientă a găsirii CMMDC a două numere naturale a și b este de a le calcula toți
divizorii comuni; CMMDC este, atunci, cel mai mare dintre aceștia. Divizorii comuni se pot găsi
împărțind succesiv ambele numere la numerele de la 2 la cel mai mic dintre cele două, b. Numărul
de pași al acestei abordări crește liniar cu b, sau exponențial cu numărul de cifre. O altă abordare
ineficientă este găsirea factorilor primi ai unuia sau ai ambelor numere. Așa cum se arată mai sus,
CMMDC este egal cu produsul factorilor primi comuni ai celor două numere a și b.[7] Metodele
actuale de factorizare sunt și ele ineficiente; multe alte sisteme criptografice se bazează tocmai pe
această ineficiență.[10]
Algoritmul CMMDC binar este o alternativă eficientă care înlocuiește împărțirea cu operații mai
rapide, exploatând reprezentările binare utilizate de calculatoare.[113][114] Această alternativă, însă,
scalează și ea ca O(h²). Este de regulă mai rapidă pe calculatoarele reale, dar scalează la fel ca
algoritmul lui Euclid.[115] Eficiența se poate îmbunătăți examinând doar primele cifre ale
numerelor a și b.[116][117] Algoritmul binar poate fi extins la alte baze (algoritmi k-ari)[118], cu
creșteri ale vitezei de până la cinci ori.[119]
O abordare recursivă pentru numere întregi foarte mari (cu peste 25.000 de cifre) conduce la
algoritmi CMMDC subcuadratici,[120] cum ar fi cel al lui Schönhage[121][122] și cel al lui Stehlé și
Zimmermann.[123] Acești algoritmi exploatează forma matriceală 2×2 a algoritmului lui Euclid
prezentată mai sus. Aceste metode subcuadratice scalează în general ca
2
O(h (log h) (log log h)). [115][124]
Alte sisteme de numere

După cum s-a descris mai sus, algoritmul lui Euclid este folosit pentru a găsi cel mai mare divizor
comun a două numere naturale (numere întregi pozitive). Acesta poate fi, însă, generalizat la
numere reale, și la sisteme de numere mai exotice, cum ar fi polinoamele, întregii cuadratici și
cuaternionii Hurwitz. În ultimele două cazuri, algoritmul lui Euclid este folosit pentru a demonstra
proprietatea crucială de unicitate a factorizării, anume aceea că astfel de numere pot fi factorizate
în mod unic în elemente ireductibile, structuri similare numerelor prime. Unicitatea factorizării
este esențială în multe demonstrații din teoria numerelor.
Numere reale și raționale
Algoritmul lui Euclid se poate aplica și numerelor reale, așa cum arată Euclid în Cartea 10 din
Elementele. Scopul algoritmului este identificarea unui număr real g astfel încât două numere
reale, a și b, sunt multipli întregi ai acestuia: a = mg și b = ng, unde m și n sunt întregi.[32] Această
identificare este echivalentă cu găsirea unei relații întregi între două numere reale a și b; adică, ea
determină întregii s și t astfel încât sa + tb = 0. Euclid folosește acest algoritm pentru a trata
chestiunea lungimilor incomensurabile.[125][126]
Algoritmul lui Euclid pe numere reale diferă de cel pe întregi prin două aspecte. Primul este că
resturile rk sunt numere reale, deși câturile qk sunt, ca și mai înainte, întregi. Al doilea este că
algoritmul nu este garantat că se termină într-un număr finit N de pași. Dacă se termină, atunci
fracția a/b este un număr rațional, adică este raportul a două numere întregi
a/b = mg/ng = m/n
și poate fi scris ca fracție continuă finită [q0; q1, q2, …, qN]. Dacă algoritmul nu se oprește, atunci
fracția a/b este un număr irațional și poate fi descris de o fracție continuă infinită [q0; q1, q2, …].
Exemple de fracții continue infinite sunt raportul de aur φ = [1; 1, 1, …] și rădăcina pătrată a lui 2,
√2 = [1; 2, 2, …]. În general, algoritmul nu se oprește, întrucât aproape toate rapoartele a/b de
două numere reale sunt iraționale.
O fracție continuă infinită poate fi trunchiată la un pas k [q0; q1, q2, …, qk] pentru a da o
aproximație a raportului a/b, aproximație ce e cu atât mai bună cu cât k este mai mare.
Aproximația este descrisă de convergenții mk/nk; numărătorul și numitorul sunt prime între ele și
respectă relația recursivă
mk = qk mk−1 + mk−2
nk = qk nk−1 + nk−2
unde m−1 = n−2 = 1 și m−2 = n−1 = 0 sunt valorile inițiale. Convergentul mk/nk este cea mai bună
aproximație rațională a lui a/b cu numitorul nk:
Polinoame
Polinoamele de o singură variabilă x se pot aduna, înmulți și descompune în polinoame

ireductibile, structuri analoage numerelor prime din mulțimea numerelor întregi. Cel mai mare
divizor comun g(x) al două polinoame a(x) și b(x) este definit ca produsul polinoamelor
ireductibile comune, care pot fi identificate folosind algoritmul lui Euclid.[127] Procedura de bază
este similară cu cea de la întregi. La fie care pas k, se calculează un polinom cât qk(x) și un polinom
rest rk(x) care satisfac ecuația recursivă
rk−2(x) = qk(x) rk−1(x) + rk(x)
unde r−2(x) = a(x) și r−1(x) = b(x). Polinomul cât este ales astfel încât termenul dominant al lui
qk(x) rk−1(x) să fie egal cu termenul dominant al lui rk−2(x); aceasta asigură că gradul fiecărui rest
este mai mic decât gradul predecesorului său grad[rk(x)] < grad[rk−1(x)]. Întrucât gradul este un
număr întreg nenegativ, și întrucât el scade la fiecare pas, algoritmul lui Euclid se încheie într-un
număr finit de pași. Ultimul rest nenul este cel mai mare divizor comun al celor două polinoame
inițiale, a(x) și b(x).[128]
De exemplu, fie următoarele polinoame de gradul patru, care fiecare se descompune în două
polinoame de gradul doi:
a(x) = x4 − 4x3 + 4 x2 − 3x + 14 = (x2 − 5x + 7)(x2 + x + 2)
și
b(x) = x4 + 8x3 + 12x2 + 17x + 6 = (x2 + 7x + 3)(x2 + x + 2).
Împărțind pe a(x) la b(x) rezultă un rest r0(x) = x3 + (2/3) x2 + (5/3) x − (2/3). În pasul următor,
b(x) se împarte la r0(x) rezultând restul r1(x) = x2 + x + 2. Împărțind, apoi, r0(x) la r1(x) rezultă un
rest nul, indicând că r1(x) este cel mai mare divizor comun al lui a(x) și b(x), consistent cu
factorizarea acestora.
Multe dintre aplicațiile descrise mai sus pentru numere întregi sunt valabile și pentru
polinoame.[129] Algoritmul lui Euclid se poate folosi pentru rezolvarea de ecuații liniare diofantice
și de probleme chinezești ale resturilor pentru polinoame; se pot defini și fracții continue de
polinoame.
Algoritmul lui Euclid polinomial are și alte aplicații proprii, cum ar fi lanțurile Sturm, o tehnică de
numărare a rădăcinilor reale ale polinoamelor într-un interval dat de pe axa numerelor reale.
Aceasta are aplicații în mai multe zone, cum ar fi criteriul de stabilitate Routh–Hurwitz din teoria
sistemelor.
În cele din urmă, coeficienții polinoamelor nu sunt obligatoriu numere întregi, reale, și nici măcar
complexe. De exemplu, coeficienții pot fi din orice corp, cum ar fi corpurile finite GF(p) descrise
mai sus. Concluziile corespunzătoare despre algoritmul lui Euclid și despre aplicațiile acestuia sunt
valabile chiar și pentru asemenea polinoame.[127]
Întregii gaussieni
Întregii gaussieni sunt numere complexe de forma α = u + vi,

unde u și v sunt numere întregi obișnuite și i este unitatea
imaginară.[130] Definind un algoritm analog celui al lui Euclid,
se poate arăta că întregii gaussieni au fiecare o factorizare
unică, conform demonstrației de mai sus.[45] Unicitatea
factorizării este utilă în mai multe aplicații, cum ar fi calculul
tuturor tripletelor pitagoreice sau demonstrația Primei teoreme
a lui Fermat a sumei a două pătrate.[130] În general, algoritmul
lui Euclid este unul convenabil în asemenea aplicații, dar nu
este indispensabil; de exemplu, teoremele pot fi adesea
demonstrate prin alte metode.
Distribuția numerelor prime
Algoritmul lui Euclid dezvoltat pentru două numere întregi gaussiene u + vi în planul complex,
gaussiene α și β este aproape același ca și pentru numerele cu norma u2 + v2 mai mică decât
întregi; el se îndepărtează de acesta din urmă în două aspecte. 500
Ca și înainte, la fiecare pas k trebuie identificat un cât qk și un
rest rk astfel încât
rk = rk−2 − qk rk−1
unde rk−2 = α, rk−1 = β, și fiecare rest este strict mai mic decât predecesorul său, |rk| < |rk−1|.
Prima diferență este aceea că resturile și câturile sunt și ele numere întregi gaussiene, și deci
complexe. Câturile qk sunt în general găsite prin rotunjirea părților reală și imaginară a raportului
exact (cum ar fi numărul complex α/β) la cel mai apropiat întreg. A doua diferență constă în
necesitatea definirii modului în care un rest complex poate fi considerat a fi „mai mic” decât altul.
Pentru aceasta, se definește o funcție normă f(u + vi) = u2 + v2, care transformă fiecare întreg
gaussian u + vi la un număr întreg. După fiecare pas k al algoritmului lui Euclid, norma restului
f(rk) este mai mică decât norma restului precedent, f(rk−1). Norma fiind un întreg nenegativ și
scăzând la fiecare pas, algoritmul lui Euclid pentru întregi gaussieni se termină într-un număr finit
de pași. Ultimul rest nenul este CMMDC(α,β), întregul gaussian cu norma cea mai mare și care se
împarte exact la α și la β; el rămâne aceleași și după înmulțirea numărului cu o unitate, ±1 sau ±i.
Multe dintre celelalte aplicații ale algoritmului lui Euclid sunt valabile și pentru întregii gaussieni.
De exemplu, el se poate folosi pentru a rezolva ecuații liniare diofantice și probleme chinezești ale
resturilor pentru aceste numere; se pot defini și fracții continue de întregi gaussieni.
Inele euclidiene
O mulțime de elemente împreună cu doi operatori binari, + și ·, se numește inel euclidian dacă
formează un inel comutativ R și dacă pe această mulțime se poate executa un algoritm al lui Euclid
modificat.[131][132] Cele două operații ale unui astfel de inel nu trebuie neapărat să fie adunarea și
înmulțirea din aritmetica obișnuită; ele pot fi mai generale, cum sunt operațiile de pe un grup sau
de pe un monoid. Cu toate acestea, aceste operații generale trebuie să respecte multe legi ce
guvernează și aritmetica obișnuită, cum ar fi de exemplu commutativitatea, asociativitatea și
distributivitate.
Algoritmul lui Euclid generalizat are nevoie de o funcție euclidiană, respectiv de o transformare f
de la R la mulțimea numerelor întregi nenegative cu proprietatea că, pentru două elemente nenule
a și b din R, există q și r în R cu proprietatea că a = qb + r și f(r) < f(b). Un exemplu de astfel de
funcție este funcția normă utilizată pentru a ordona numerele întregi gaussiene ca mai sus. Funcția
f poate fi modulul numărului, sau gradul polinomului. Principiul de bază este acela că la fiecare pas
al algoritmului, f se reduce; astfel, dacă f poate fi redus doar de un număr finit de ori, algoritmul
trebuie să se termine într-un număr finit de pași. Acest principiu se bazează pe ordonarea naturală
și pe existența unui număr natural minim.
Teorema fundamentală a aritmeticii se aplică pe orice inel euclidian: orice element dintr-un inel
euclidian poate fi factorizat în mod unic în elemente ireductibile. Orice inel euclidian este un
domeniu de factorizare unică, deși reciproca nu este adevărată întotdeauna. Inelele euclidiene sunt
o submulțime a domeniilor CMMDC, domenii în care există întotdeauna un cel mai mic divizor
comun al două elemente. Cu alte cuvinte, poate exista un cel mai mare divizor comun (pentru toate
elementele dintr-un inel), deși s-ar putea ca acesta să nu poată fi găsit cu ajutorul algoritmului lui
Euclid. Un inel euclidian este întotdeauna un domeniu cu ideale principale⁠(d), domeniu de
integritate în care fiecare ideal este un ideal principal. Din nou, reciproca nu este adevărată: nu
orice astfel de domeniu este inel euclidian.
Unicitatea factorizării în inelele euclidiene este utilă în mai multe aplicații. De exemplu, unicitatea
factorizării întregilor gaussieni este convenabilă la calculul formulelor pentru toate tripletele
pitagoreice și la demonstrarea teoremei lui Fermat privind suma a două pătrate.[130] Unicitatea
factorizării este și element cheie într-o tentativă de demonstrare a Ultimei teoreme a lui Fermat
publicată în 1847 de Gabriel Lamé, același matematician care analizase eficiența algoritmului lui
Euclid, pe baza unei sugestii a lui Joseph Liouville.[133] Abordarea lui Lamé impunea unicitatea
factorizării numerelor de forma x + ωy, unde ω = e2iπ/n este rădăcina de ordin n a lui 1, adică, ωn =
1. Deși această abordare are succes pentru anumite valori ale lui n (cum ar fi n=3, întregii
Eisenstein), în general, asemenea numere nu au o factorizare unică. Această neunicitate a
factorizărilor din unele corpuri ciclotomice l-a condus pe Ernst Kummer la conceptul de număr
ideal și, mai apoi, pe Richard Dedekind la cel de ideal.
Unicitatea factorizării întregilor cuadratici
Întregii cuadratici pot fi un exemplu de inel euclidian. Întregii cuadratici sunt o generalizare a
conceptului de întregi gaussieni în care unitatea imaginară i este înlocuită de un număr ω. Astfel,
ele au forma u + v ω, unde u și v sunt numere întregi, iar ω are una dintre două forme posibile, în
funcție de parametrul D. Dacă D nu este egal cu un multiplu de patru plus unu (cum ar fi 5, 17, sau
−19), atunci
ω = √D.
Altfel,
ω = (1 + √D)/2.
Dacă funcția f corespunde unei funcții normă, cum ar fi cea

utilizată la sortarea întregilor gaussieni, atunci inelul unor
astfel de numere este euclidian doar pentru o mulțime finită de
valori ale lui D: D = −11, −7, −3, −2, −1, 2, 3, 5, 6, 7, 11, 13, 17,
19, 21, 29, 33, 37, 41, 57 sau 73.[25] Întregii cuadratici cu D = −1
și −3 sunt întregi gaussieni, respectiv întregi Eisenstein.
Dacă f poate fi orice funcție euclidiană atunci lista de valori

posibile ale lui D pentru care inelul este euclidian nu este
cunoscută.[134] Primul exemplu de domeniu euclidian nu era cu
funcție normă (D=69) și a fost publicat în 1994.[134] În 1973,
Weinberger a demonstrat că un ienl este euclidian dacă și
numai dacă este domeniu de ideal principal, cu condiția ca Distribuția numerelor prime
Eisenstein u + vω în planul
ipoteza Riemann generalizată să fie adevărată;[135]
complex, cu norma mai mică decât
Demonstrația lui Weinberger a fost generalizată în 2004 pentru
500. Numărul ω este o rădăcină
a elimina această restricție.[136] cubică a unității.
Inele necomutative
Algoritmul lui Euclid se poate aplica pe inele necomutative, ca și pe mulțimea cuaternionilor

Hurwitz.[137] Fie α și β două elemente ale unui inel necomutativ. Ele au un divizor comun la
dreapta δ dacă α = ξδ și β = ηδ pentru două numere ξ și η din inel. Analog, ele au un divizor comun
la stânga dacă α = δξ și β = δη pentru două elemente ξ și η în inel. Cum înmulțirea nu este
comutativă, există două versiuni de algoritm al lui Euclid, unul pentru divizorii la stânga și alta
pentru divizorii la dreapta. Dacă se aleg divizorii la dreapta, primul pas în a găsi CMMDC(α, β)
prin algoritmul lui Euclid se poate scrie
ρ0 = α − ψ0β = (ξ − ψ0η)δ
unde ψ0 reprezintă câtul, iar ρ0 reprezintă restul. Această ecuație arată că orice divizor comun la
dreapta al lui α și β este divizor comun și al restului ρ0. Ecuația analoagă pentru divizorii la stânga
ar fi
ρ0 = α − βψ0 = δ(ξ − ηψ0)
În oricare variantă, procesul se repetă ca mai sus până când se identifică cel mai mare divizor
comun la dreapta sau la stânga. Ca și în cazul inelelor euclidiene, „mărimea” restului ρ0 trebuie să
fie strict mai mică decât β, și trebuie să existe doar un număr finit de mărimi posibile pentru ρ0,
pentru ca algoritmul să se termine.
Majoritatea rezultatelor pentru CMMDC sunt valabile și pentru inelele necomutative. De exemplu,
identitatea lui Bézout afirmă că CMMMDC la dreapta al lui α și β se poate exprima sub formă de
combinație liniară de α și β. Cu alte cuvinte, există numerele σ și τ cu proprietatea că
Γdreapta = σα + τβ
Identitatea analoagă pentru CMMDC la stânga este aproape similară:
Γstânga = ασ + βτ
Identitatea lui Bézout se poate utiliza pentru rezolvarea de ecuații diofantice.
Generalizări la alte structuri matematice

Algoritmul lui Euclid are trei trăsături generale care împreună
asigură faptul că nu se execută la infinit. Prima este că poate fi
scris ca șir de operațiuni recursive
rk = rk−2 − qk rk−1
în care fiecare rest este strict mai mic decât predecesorul său,
|rk| < |rk−1|. A doua, dimensiunea fiecărui rest are o limită
inferioară strictă, cum ar fi |rk| ≥ 0. A treia, există doar un
număr finit de dimensiuni mai mici ca un rest dat |rk|.
Generalizările algoritmului lui Euclid cu aceste trăsături de
bază s-au aplicat și altor structuri matematice, cum ar fi Algoritmul lui Euclid se poate aplica
nodurile[139] și numerele ordinale transfinite.[140] în teoria nodurilor.[138]
O importantă generalizare a algoritmului lui Euclid este

conceptul de bază Gröbner din geometria algebrică. Așa cum s-a arătat mai sus, CMMDC g al două
numere întregi a și b este generatorul idealului lor. Cu alte cuvinte, oricare ar fi întregii s și t, există
un alt întreg m cu proprietatea că
sa + tb = mg.
Deși aceasta este valabilă și când s, t, m, a și b reprezintă polinoame de o singură variabilă, ea nu

este adevărată pentru inele de polinoame de mai mult de o variabilă.[141] În acest caz, se poate
defini o mulțime finită de polinoame generatoare g1, g2 etc. astfel încât orice combinație liniară de
două polinoame de mai multe variabile a și b pot fi exprimate ca multipli ai generatoarelor
sa + tb = Σk mkgk
unde s, t și mk sunt polinoame de mai multe variabile.[142] Orice astfel de polinom cu mai multe
variabile f poate fi exprimat ca astfel de sumă de polinoame generatoare plus un polinom rest r,
denumit uneori forma normală a polinomului f
f = r + Σk qkgk
deși polinoamele cât qk pot să nu fie unice.[143] Mulțimea acestor polinoame generatoare se
numește bază Gröbner.[144]
Note
1. ^ Thomas L. Heath, The 5. ^ Leveque, p. 31. 9. ^ Ogilvy CS, Anderson JT
Thirteen Books of Euclid's 6. ^ Grossman JW (1990). (1966). Excursions in
Elements, 2nd ed. Discrete Mathematics. New number theory. New York:
[Facsimile. Original York: Macmillan. p. 213. Oxford University Press.
publication: Cambridge ISBN 0-02-348331-8. pp. 27–29. Library of
University Press, 1925], Congress Control Number
7. ^ a b Schroeder, pp. 21–22. 66-14484 (http://catalog.loc.
1956, Dover Publications
8. ^ Schroeder, p. 19. gov/cgi-bin/Pwebrecon.cgi?
2. ^ Stark, p. 16.
Search_Arg=66014484&Se
3. ^ Stark, p. 21. arch_Code=STNO&CNT=2
4. ^ LeVeque, p. 32. 5&HIST=1).
10. ^ a b Schroeder, pp. 216– 30. ^ a b Stewart BM (1964). 40. ^ a b Tattersall, p. 70.
219. Theory of Numbers (ed. 41. ^ Rosen, pp. 86–87.
2nd). New York: Macmillan.
11. ^ a b Leveque, p. 33. 42. ^ Ore, pp. 247–248.
pp. 43–44. Library of
12. ^ Stark, p. 25. Congress Control Number 43. ^ Tattersall, pp. 72, 184–
13. ^ Ore, pp. 47–48. 64-10964 (http://catalog.loc. 185.
14. ^ Knuth, Donald E. (1997). gov/cgi-bin/Pwebrecon.cgi? 44. ^ Tattersall, pp. 72–76.
The Art of Computer Search_Arg=64010964&Se 45. ^ a b Gauss CF (1832).
Programming, Volume 1: arch_Code=STNO&CNT=2 „Theoria residuorum
Fundamental Algorithms 5&HIST=1). biquadraticorum”. Comm.
(ed. 3rd). Addison-Wesley. 31. ^ a b Knuth, p. 318. Soc. Reg. Sci. Gött. Rec. 4.
ISBN 0-201-89683-4. Vezi și Werke, 2:67–148.
(Secțiunea 1.2.1: 32. ^ a b Weil A (1983). Number
Theory. Boston: Birkhäuser. 46. ^ Stillwell, pp. 31–32.
Mathematical Induction, pp.
11–21.) pp. 4–6. ISBN 0-8176- 47. ^ Dirichlet, pp. 29–31.
3141-0. 48. ^ Dedekind R (1894).
15. ^ Rosen, pp. 18–21.
33. ^ Jones A (1994). „Greek „Supplement XI”. În PGL
16. ^ Rosen, pp. 21–24. Dirichlet. Vorlesungen über
mathematics to AD 300”.
17. ^ Anderson JA (2001). Companion encyclopedia of Zahlentheorie.
Discrete Mathematics with the history and philosophy 49. ^ Stillwell J (2003).
Combinatorics. Upper of the mathematical Elements of Number
Saddle River, NJ: Prentice sciences. New York: Theory. New York:
Hall. pp. 165–223. ISBN 0- Routledge. pp. 46–48. Springer-Verlag. pp. 41–42.
13-086998-8. ISBN 0-415-09238-8. ISBN 0-387-95587-9.
18. ^ Rosen, p. 492. 34. ^ van der Waerden BL 50. ^ Sturm C (1829).
19. ^ Anderson JA (2001). (1954). Science Awakening. „Mémoire sur la résolution
Discrete Mathematics with translated by Arnold des équations numériques”.
Combinatorics. Upper Dresden. Groningen: P. Bull. des sciences de
Saddle River, NJ: Prentice Noordhoff Ltd. pp. 114–115. Férussac. 11: 419–422.
Hall. pp. 109–119. ISBN 0- 35. ^ von Fritz K (1945). „The 51. ^ Eric W. Weisstein, Integer
13-086998-8. Discovery of Relation (http://mathworld.w
20. ^ a b Stark, p. 18. Incommensurability by olfram.com/IntegerRelation.
Hippasus of Metapontum”. html) la MathWorld.
21. ^ a b Stark, pp. 16–20.
Ann. Math. 46: 242–264. 52. ^ Peterson I (12 august
22. ^ Knuth, p. 320. doi:10.2307/1969021 (http 2002). „Jazzing Up Euclid's
23. ^ Lovász L, Pelikán J, s://doi.org/10.2307%2F196 Algorithm (http://www.scien
Vesztergombi K (2003). 9021). cenews.org/view/generic/id/
Discrete Mathematics: 36. ^ Heath TL (1949). 172/title/Math_Trek__Jazzi
Elementary and Beyond. Mathematics in Aristotle. ng_Up_Euclids_Algorithm)”.
New York: Springer-Verlag. Oxford Press. pp. 80–83. ScienceNews. Legătură
pp. 100–101. ISBN 0-387-
37. ^ Fowler DH (1987). The externa în |title= (ajutor)
95584-4.
Mathematics of Plato's 53. ^ Cipra BA (16 mai 2000).
24. ^ Kimberling C (1983). „A Academy: A New „The Best of the 20th
Visual Euclidean Algorithm”. Reconstruction. Oxford: Century: Editors Name Top
Mathematics Teacher. 76: Oxford University Press. 10 Algorithms (http://amath.
108–109. pp. 31–66. ISBN 0-19- colorado.edu/resources/arc
25. ^ a b Cohn, pp. 104–110. 853912-6. hive/topten.pdf)”. SIAM
26. ^ Knuth, pp. 319–320. 38. ^ Becker O (1933). News. Society for Industrial
27. ^ Knuth, pp. 318–319. „Eudoxus-Studien I. Eine and Applied Mathematics.
voreuklidische 33 (4). Legătură externa în
28. ^ Stillwell, p. 14. Proportionslehre und ihre |title= (ajutor)
29. ^ a b Ore, p. 43. Spuren bei Aristoteles und
Euklid”. Quellen und
Studien zur Geschichte der
Mathematik B. 2: 311–333.
39. ^ a b Stillwell, p. 31.
54. ^ engleză {{{1}}}Cole AJ, 74. ^ Schroeder, pp. 107–109. 89. ^ Grossman H (1924). „On
Davie AJT (1969). „A game 75. ^ Stillwell, pp. 186–187. the Number of Divisions in
based on the Euclidean 76. ^ Schroeder, p. 134. Finding a G.C.D”. The
algorithm and a winning American Mathematical
strategy for it”. Math. Gaz.77. ^ "Error correction coding: Monthly. 31: 443.
53: 354–357. mathematical methods and doi:10.2307/2298146 (http
doi:10.2307/3612461 (http algorithms", pagina 266, s://doi.org/10.2307%2F229
s://doi.org/10.2307%2F361 Todd K. Moon, John Wiley 8146).
2461). and Sons, 2005, ISBN 0-
90. ^ Honsberger R (1976).
471-64800-0
55. ^ Spitznagel EL (1973). Mathematical Gems II. The
„Properties of a game 78. ^ Rosen, pp. 143–170. Mathematical Association of
based on Euclid's 79. ^ Schroeder, pp. 194–195. America. pp. 54–57.
algorithm”. Math. Mag. 46: 80. ^ Vinogradov IM (1954). ISBN 0-88385-302-7.
87–92. Elements of Number 91. ^ a b c Knuth, p. 344.
56. ^ Rosen, p. 95. Theory. New York: Dover.
92. ^ Ore, p. 45.
57. ^ Roberts J (1977). pp. 3–13.
Elementary Number 81. ^ Crandall R, Pomerance C 93. ^ a b Knuth, p. 343.
Theory: A Problem Oriented (2001). Prime Numbers: A 94. ^ Mollin, p. 21.
Approach. Cambridge, MA: Computational Perspective 95. ^ LeVeque, p. 35.
MIT Press. pp. 1–8. (ed. 1st). New York: 96. ^ Mollin, pp. 21–22.
ISBN 0-262-68028-0 Springer-Verlag. pp. 225–
349. ISBN 0-387-94777-9. 97. ^ Knuth, p. 353.
Verificați valoarea |isbn=:
checksum (ajutor). 82. ^ Knuth, pp. 369–371. 98. ^ Knuth, p. 357.
58. ^ Jones GA, Jones JM 83. ^ Shor PW (1997). 99. ^ Tonkov T (1974). „On the
(1998). „Bezout's Identity”. „Polynomial-Time average length of finite
Elementary Number Algorithms for Prime continued fractions”. Acta
Theory. New York: Factorization and Discrete arithmetica. 26: 47–57.
Springer-Verlag. pp. 7–11. Logarithms on a Quantum 100. ^ Porter JW (1975). „On a
59. ^ Rosen, p. 81. Computer”. SIAM J. Sci. Theorem of Heilbronn”.
Statist. Comput. 26: 1484. Mathematika. 22: 20–28.
60. ^ Cohn, p. 104.
84. ^ Dixon JD (1981). 101. ^ Knuth DE (1976).
61. ^ Rosen, p. 91. „Evaluation of Porter's
„Asymptotically fast
62. ^ Schroeder, p. 23. factorization of integers”. Constant”. Computers and
63. ^ Rosen, pp. 90–93. Math. Comput. 36: 255– Mathematics with
64. ^ a b Koshy T (2002). 260. doi:10.2307/2007743 Applications. 2: 137–139.
Elementary Number Theory (https://doi.org/10.2307%2F doi:10.1016/0898-
with Applications. 2007743). 1221(76)90025-0 (https://do
Burlington, MA: 85. ^ Lenstra Jr. HW (1987). i.org/10.1016%2F0898-122
Harcourt/Academic Press. „Factoring integers with 1%2876%2990025-0).
pp. 167–169. ISBN 0-12- elliptic curves”. Annals of 102. ^ Dixon JD (1970). „The
421171-2. Mathematics. 126: 649– Number of Steps in the
65. ^ Bach E, Shallit J (1996). 673. doi:10.2307/1971363 Euclidean Algorithm”. J.
Algorithmic number theory. (https://doi.org/10.2307%2F Number Theory. 2: 414–
Cambridge, MA: MIT Press. 1971363). 422. doi:10.1016/0022-
pp. 70–73. ISBN 0-262- 86. ^ Knuth, pp. 380–384. 314X(70)90044-2 (https://d
02405-5. oi.org/10.1016%2F0022-31
87. ^ Knuth, pp. 339–364. 4X%2870%2990044-2).
66. ^ Stark, pp. 26–36. 88. ^ Lamé G (1844). „Note sur
67. ^ a b Ore, p. 44. la limite du nombre des
68. ^ Stark, pp. 281–292. divisions dans la recherche
du plus grand commun
69. ^ Rosen, pp. 119–125. diviseur entre deux
70. ^ Schroeder, pp. 106–107. nombres entiers”. Comptes
71. ^ Schroeder, pp. 108–109. Rendus Acad. Sci. 19: 867–
72. ^ Rosen, pp. 120–121. 870.
73. ^ Stark, p. 47.
103. ^ Heilbronn HA (1969). „On 117. ^ Lehmer DH (1938). 124. ^ Möller N (2008). „On
the Average Length of a „Euclid's Algorithm for Schönhage's algorithm and
Class of Finite Continued Large Numbers”. The subquadratic integer gcd
Fractions”. În Paul Turán. American Mathematical computation (http://www.lys
Number Theory and Monthly. 45: 227–233. ator.liu.se/~nisse/archive/sg
Analysis. New York: doi:10.2307/2302607 (http cd.pdf)”. Mathematics of
Plenum. pp. 87–96. Library s://doi.org/10.2307%2F230 Computation. 77: 589–607.
of Congress Control 2607). doi:10.1090/S0025-5718-
Number 68-8991 (http://cat 118. ^ Sorenson J (1994). „Two 07-02017-0 (https://doi.org/
alog.loc.gov/cgi-bin/Pwebre fast GCD algorithms”. J. 10.1090%2FS0025-5718-0
con.cgi?Search_Arg=68008 Algorithms. 16: 110–144. 7-02017-0). Legătură
991&Search_Code=STNO doi:10.1006/jagm.1994.1006 externa în |title= (ajutor)
&CNT=25&HIST=1). (https://doi.org/10.1006%2F 125. ^ Boyer CB, Merzbach UC
104. ^ Knuth, p. 354. jagm.1994.1006). (1991). A History of
105. ^ a b Norton GH (1990). „On 119. ^ Weber K (1995). „The Mathematics (ed. 2nd).
the Asymptotic Analysis of accelerated GCD New York: Wiley. pp. 116–
the Euclidean Algorithm”. algorithm”. ACM Trans. 117. ISBN 0-471-54397-7.
Journal of Symbolic Math. Soft. 21: 111–122. 126. ^ Cajori F (1894). A History
Computation. 10: 53–58. doi:10.1145/200979.201042 of Mathematics. New York:
doi:10.1016/S0747- (https://doi.org/10.1145%2F Macmillan. p. 70.
7171(08)80036-3 (https://do 200979.201042).
127. ^ a b Lang S (1984).
i.org/10.1016%2FS0747-71 120. ^ Aho A, Hopcroft J, Ullman Algebra (ed. 2nd). Menlo
71%2808%2980036-3). J (1974). The Design and Park, CA: Addison–Wesley.
106. ^ Knuth, p. 355. Analysis of Computer pp. 190–194. ISBN 0-201-
107. ^ Knuth, p. 356. Algorithms. New York: 05487-6.
Addison–Wesley. pp. 300–
108. ^ Knuth, pp. 257–261. 128. ^ Cox, pp. 37–46.
310.
109. ^ Knuth, p. 352. 129. ^ Schroeder, pp. 254–259.
121. ^ Schönhage A (1971).
110. ^ Wagon S (1999). a b c Stillwell J (2003).
„Schnelle Berechnung von 130. ^
Mathematica in Action. New Kettenbruchentwicklungen”. Elements of Number
York: Springer-Verlag. Acta Informatica. 1: 139– Theory. New York:
pp. 335–336. ISBN 0-387- 144. Springer-Verlag. pp. 101–
98252-3. doi:10.1007/BF00289520 (h 116. ISBN 0-387-95587-9.
111. ^ Cohen, p. 14. ttps://doi.org/10.1007%2FB 131. ^ Stark, p. 290.
112. ^ Cohen, pp. 14–15, 17–18. F00289520). 132. ^ Cohn, pp. 104–105.
113. ^ Knuth, pp. 321–323. 122. ^ Cesari G (1998). „Parallel 133. ^ Lamé G (1847). „Mémoire
implementation of sur la résolution, en
114. ^ Stein J (1967).
Schönhage's integer GCD nombres complexes, de
„Computational problems
algorithm”. În G. Buhler.
associated with Racah l'équation An + Bn + Cn =
Algorithmic Number Theory:
algebra”. Journal of 0”. J. Math. Pures Appl. 12:
Proc. ANTS-III, Portland,
Computational Physics. 1: 172–184.
OR. New York: Springer-
397–405. a b Clark DA (1994). „A
Verlag. pp. 64–76. Volume 134. ^
doi:10.1016/0021- quadratic field which is
1423 in Lecture notes in
9991(67)90047-2 (https://do Euclidean but not norm-
Computer Science.
i.org/10.1016%2F0021-999 Euclidean (http://www.sprin
1%2867%2990047-2). 123. ^ Stehlé D, Zimmermann P
(2005). „Gal's accurate gerlink.com/content/6t9u24
115. ^ a b Crandall R, 40402n1346/)”.
tables method revisited”.
Pomerance C (2001). Prime Proceedings of the 17th Manuscripta mathematica.
Numbers: A Computational IEEE Symposium on 83: 327–330.
Perspective (ed. 1st). New Computer Arithmetic doi:10.1007/BF02567617 (h
York: Springer-Verlag. (ARITH-17). Los Alamitos, ttps://doi.org/10.1007%2FB
pp. 77–79, 81–85, 425– CA: IEEE Computer Society F02567617). Legătură
431. ISBN 0-387-94777-9. Press. externa în |title= (ajutor)
116. ^ Knuth, p. 328.
135. ^ Weinberger P. Proc. 138. ^ Yamada Y (2007). 140. ^ Jategaonkar AV (1969).

Sympos. Pure Math. 24: „Generalized rational blow- „Rings with transfinite left
321–332. Lipsește sau este down, torus knots, and division algorithm (http://pro
vid: |title= (ajutor); Euclidean algorithm (http://a jecteuclid.org/euclid.bams/1
|chapter= ignorat (ajutor) rxiv.org/abs/0708.2316)”. 183530557)”. Bull. Amer.
136. ^ Harper M, Murty, MR arXiv:0708.2316v1. Math. Soc. 75: 559–561.
(2004). „Euclidean Rings of Legătură externa în doi:10.1090/S0002-9904-
Algebraic Integers (http://w |title= (ajutor) 1969-12242-1 (https://doi.or
ww.mast.queensu.ca/~murt 139. ^ Conway, John (1970). „An g/10.1090%2FS0002-9904-
y/harper-murty.pdf)”. enumeration of knots and 1969-12242-1). Legătură
Canadian Journal of links, and some of their externa în |title= (ajutor)
Mathematics. 56: 71–76. algebraic properties”. 141. ^ Cox, p. 65.
Legătură externa în Computational Problems in 142. ^ Cox, pp. 73–79.
|title= (ajutor) Abstract Algebra (Proc.
143. ^ Cox, pp. 79–86.
137. ^ Stillwell J (2003). Conf., Oxford, 1967).
Pergamon. pp. 329–358. 144. ^ Cox, p. 74.
Elements of Number
Theory. New York: Parametru necunoscut
Springer-Verlag. pp. 151– |middle= ignorat (ajutor)
152. ISBN 0-387-95587-9.
Bibliografie
Cohen H (1993). A Course in Computational Algebraic Number Theory (http://books.google.co
m/books?id=hXGr-9l1DXcC). New York: Springer-Verlag. ISBN 0-387-55640-0.
Cohn H (1962). Advanced Number Theory (http://books.google.com/books?id=yMGeElJ8M0w
C). New York: Dover. ISBN 0-486-64023-X.
Cormen TH, Leiserson CE, Rivest RL, and Stein C (2001). Introduction to Algorithms (http://bo
oks.google.com/books?id=NLngYyWFl_YC) (ed. 2nd). MIT Press and McGraw–Hill.
ISBN 0262032937.
Cox D, Little J, and O'Shea D (1997). Ideals, Varieties, and Algorithms: An Introduction to
Computational Algebraic Geometry and Commutative Algebra (http://books.google.com/books?
id=7eLkq0wQytAC) (ed. 2nd). Springer-Verlag. ISBN 0-387-94680-2.
Dirichlet PGL (1894). Richard Dedekind, ed. Vorlesungen über Zahlentheorie. Braunschweig:
Vieweg.
Hardy GH, Wright EM [revised by D.R. Heath-Brown and J.H. Silverman]. (2008). An
Introduction to the Theory of Numbers (http://books.google.com/books?id=rey9wfSaJ9EC) (ed.
6th). Oxford: Clarendon Press.
Knuth D (1997). The Art of Computer Programming, Volume 2: Seminumerical Algorithms (ed.
3rd). Addison–Wesley. ISBN 0201896842.
LeVeque WJ (1977). Fundamentals of Number Theory. New York: Dover. ISBN 0-486-68906-9.
Mollin RA (2008). Fundamental Number Theory with Applications (ed. 2nd). Boca Raton:
Chapman & Hall/CRC. ISBN 9781420066593.
Ore Ø (1948). Number Theory and Its History. New York: McGraw–Hill.
Rosen KH (2000). Elementary Number Theory and its Applications (ed. 4th). Reading, MA:
Addison–Wesley. ISBN 0201870738.
Schroeder MR (2005). Number Theory in Science and Communication (ed. 4th). Springer-
Verlag. ISBN 0387158006.
Stark H (1978). An Introduction to Number Theory. MIT Press. ISBN 0-262-69060-8.
Stillwell J (1997). Numbers and Geometry. New York: Springer-Verlag. ISBN 0-387-98289-2.
Tattersall JJ (2005). Elementary number theory in nine chapters. Cambridge: Cambridge
University Press. ISBN 9780521850148.
Uspensky JV, Heaslet MA (1939). Elementary Number Theory. New York: McGraw–Hill.
Legături externe
Demonstrații ale algoritmului lui Euclid (http://www.math.sc.edu/~sumner/numbertheory/euclide
an/euclidean.html)
Eric W. Weisstein, Euclidean Algorithm (http://mathworld.wolfram.com/EuclideanAlgorithm.htm
l) la MathWorld.
Algoritmul lui Euclid (http://www.cut-the-knot.org/blue/Euclid.shtml) la cut-the-knot
Euclid's algorithm (https://planetmath.org/encyclopedia/EuclidsAlgorithm.html) de la
PlanetMath
Algoritmul lui Euclid (http://www.mathpages.com/home/kmath384.htm) la MathPages
Jocul lui Euclid (http://www.cut-the-knot.org/blue/EuclidAlg.shtml) la cut-the-knot
Muzica și algoritmul lui Euclid (http://plus.maths.org/issue40/features/wardhaugh/index.html)
Adus de la https://ro.wikipedia.org/w/index.php?title=Algoritmul_lui_Euclid&oldid=15896020

Algoritmul Lui Euclid

Încărcat de

Informații document

Titlu original

Drepturi de autor

Formate disponibile

Partajați acest document

Partajați sau inserați document

Opțiuni de partajare

Vi se pare util acest document?

Este necorespunzător acest conținut?

Drepturi de autor:

Formate disponibile

Algoritmul Lui Euclid

Încărcat de

Drepturi de autor:

Formate disponibile

03.11.

2023, 08:55 Algoritmul lui Euclid - Wikipedia

Algoritmul lui Euclid

În matematică, algoritmul lui Euclid este o metodă eficientă de

Prima descriere rămasă a algoritmului lui Euclid este lucrarea lui

Algoritmul lui Euclid are numeroase aplicații practice și teoretice.

Cel mai mare divizor comun

mulțimea multiplilor întregi ai lui g (mg, unde m este întreg).

CMMDC a trei sau mai multe numere este egal cu produsul

CMMDC(a, b, c) = CMMDC(a, CMMDC(b, c)) =

Astfel, algoritmul lui Euclid care calculează CMMDC al doi

Inducție, recursivitate și coborâre infinită

Trei metode matematice sunt utilizate mai jos: inducția,

rN−3 = qN−1 rN−2 + rN−1

r0 = a − q0b = mc − q0nc = (m − q0n)c. O demonstrație analogă arată că c divide și celelalte resturi

g = CMMDC(a, b) = CMMDC(b, r0) = CMMDC(r0, r1) = … = CMMDC(rN−2, rN−1) = rN−1

Pentru ilustrare, algoritmul lui Euclid se poate utiliza pentru a

1071 = 2 × 462 + 147.

462 = 3 × 147 + 21.

Cum ultimul rest este zero, algoritmul se termină cu 21 ca cel

Calculul câturilor și resturilor

rk ≡ rk−2 mod rk−1

Restul este echivalent cu clasa de congruență din aritmetica modulară.

Implementările algoritmului se pot exprima în pseudocod. De exemplu, versiunea bazată pe

Versiunea recursivă[28] se bazează pe egalitatea CMMDC al resturilor succesive și pe condiția de

Pentru ilustrare, se calculează CMMDC(1071, 462) din

Metoda celor mai mici resturi absolute

rk−2 = (qk + 1) rk−1 + ek

(circa 375 î.e.n.)[31][35]

După mai multe secole, algoritmul lui Euclid a fost descoperit

În secolul al XIX-lea au fost dezvoltate și alte aplicații ale algoritmului

Donald Knuth, The Art of

Identitatea lui Bézout

g = rN−1 = rN−3 − qN−1 rN−2

rN−2 = rN−4 − qN−2 rN−3

Astfel, mulțimea tuturor numerelor ua + vb este echivalentă cu mulțimea multiplilor m ai lui g. Cu

Algoritmul lui Euclid extins

pentru orice j mai mic decât k. Al k-lea pas al algoritmului dă ecuația

rk = (sk−2 a + tk−2 b) − qk−1(sk−1 a + tk−1 b)

Rearanjând această ecuație, rezultă formula de recurență pentru pasul k

rk = sk a + tk b = (sk−2 − qk−1sk−1) a + (tk−2 − qk−1tk−1) b

se poate scrie ca produs al matricilor câturilor 2-pe-2 înmulțite cu un vector bidimensional al

Fie M produsul tuturor matricelor–cât

Aceasta simplifică algoritmul lui Euclid la forma

Deoarece ecuația de sus dă

g = (−1)N+1 ( m22 a − m12 b)

Lema lui Euclid și unicitatea factorizării

v = suv + twv = sL + twv

Ecuațiile liniare diofantice

Ecuațiile diofantice sunt ecuații ale căror soluții sunt neapărat

unde a, b și c sunt numere întregi date. Aceasta se poate scrie

ax ≡ c mod b. Graficul unei ecuații diofantice,

ax1 + by1 = c = ax2 + by2

a(x1 − x2) = b(y2 − y1).

Inversul multiplicativ și algoritmul RSA

Teorema chinezească a resturilor

x ≡ (x1M1h1 + x2M2h2 + … + xNMNhN ) mod M

a/b = q0 + 1/(q1 + r1/r0)

a/b = q0 + 1/(q1 + 1/(q2 + r2/r1))

a/b = q0 + 1/(q1 + 1/(q2 + 1/(… + 1/qN))…) = [q0; q1, q2, …, qN]

1071/462 = 2 + 1/(3 + 1/7) = [2; 3, 7]

după cum confirmă și calculele.

Numărul de pași Numărul de pași din algoritmul lui